31. Rentabilitatea –indicator al eficienţei unităţii economice.

Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit prin utilizarea factorilor de producţie si a capitalurilor, indiferent de provenienţa acestora. Putem vorbi despre profit atunci când are loc devansarea cheltuielilor de către venituri; profitul este doar o componenta a rentabilităţii. A analiza rentabilitatea înseamnă a compara rezultatele cu mijloacele utilizate pentru a le obţine. Rentabilitatea este o noţiune generală care măsoară raportul dintre rezultate şi mijloace. Un anumit nivel de rentabilitate este necesar pentru menţinerea şi creşterea potenţialului economic al firmei, cointeresarea acţionarilor sau asociaţilor, angajaţilor, creditorilor. O activitate este rentabilă, dacă raportul venituri/cheltuieli este mai mare decât unitatea. Când acest raport este egal cu unu activitatea nu va produce beneficiu, dar nici pierderi. O activitate va fi în pierderi,când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile. Analiza profitului poate oferi informaţii cu privire la rentabilitatea absolută a întreprinderii. Atât pentru diagnosticul intern cât şi pentru utilizatorii externi ai informaţiei privind întreprinderea, cunoaşterea capacităţii de a produce profit absolut nu este suficient de reprezentativă. Drept urmare, se impune compararea masei profitului cu alte mărimi, în special cu mărimile care exprimă efortul depus pentru obţinerea masei profitului, degajându-se astfel rate ale rentabilităţii care, din punct de vedere al analizei, au o mai mare capacitate informaţională. Prin rate se examinează stări şi echilibre ale unei dezvoltări, se supraveghează parametrii de funcţionare a sistemului. Exprimarea rentabilităţii relative se realizează printr-un sistem de rate ce exprimă capacitatea întreprinderii de a asigura, cu ajutorul resurselor de care dispune, remunerarea capitalurilor investite. Acest sistem de rate se determina ca raport între efectele economice şi financiare obţinute de întreprindere şi eforturile depuse pentru obţinerea lor.-Rate ale cheltuielilor fata de venituri(raportarea cheltuielilor la venituri.)- Rate ale rentabilităţii comerciale (rate de profitabilitate): analiza eficienţei politicii comerciale (aprovizionare, stocare, vânzare), a politicii de preţuri practicate. Prin raportarea unui indicator al rentabilităţii în mărimi absolute la volumul vânzărilor, se evaluează capacitatea întreprinderii de a genera un profit pentru o mărime dată a cifrei de afaceri.- Rate ale rentabilităţii resurselor consumate: se calculează prin raportarea unui indicator al rezultatelor la consumul de resurse implicat în obţinerea lui, exprimând în acest fel eficienta efortului materializat în costuri.- Rate ale rentabilităţii economice (numite şi rate de randament): Eficienţa capitalului investit, a tuturor resurselor materiale, financiare implicate în activitatea întreprinderii.- Rate ale rentabilităţii financiare (numite şi rate ale rentabilităţii globale): este un indicator semnificativ în aprecierea performanţelor economico–financiare ale întreprinderii atât în cadrul diagnosticului intern cât şi în analizele solicitate de partenerii externi; cuantifică remunerarea capitalului propriu prin prisma tuturor celor trei tipuri de activităţi: exploatare, financiară şi extraordinară.Rate ale rentabilităţii calculate în cadrul întreprinderii:1. Rentabilitatea producţiei realizate se determină ca raport procentualdintre profitul de la realizarea producţiei (Ppr) şi costul producţiei realizate (Cpr),conform relaţiei: Rpr (Ppr/ Cpr)100%Coeficientul dat arată cota-parte a fiecărui leu câştigat, ce a fost folosit pentru a acoperi cheltuielile. De obicei, acest indicator se analizează în dinamică, comparându-se cu valoarea medie pe ramură.2. Rentabilitatea generală, se determină ca raport procentual între suma profitului brut (Pt) şi mărimea mijloacelor fixe (Mf) şi mijloacele circulante, (Mcir) conform relaţiei: Rgen= (Pt/ (Mf +Mcir))100%Acest indicator se mai numeşte rata rentabilităţii fondurilor avansate şi arată cât trebuie să investească întreprinderea pentru a primi un leu profit.

3. Rentabilitatea pe unitate de produs se determină ca raport procentual între profitul obţinut pe unitatea de produs şi costul unitar complet al produsului: Rgen= (Pun/ Cun)100%Acest indicator se mai numeşte rata rentabilităţii pe produs.-Pragul de rentabilitate determină limita volumului de activităţi, pe care trebuie să o realizeze întreprinderea într-o anumită perioadă, pentru a nu lucra în pierdere.Se determină prin raportul costurilor fixe (f) la diferenţa dintre preţul de livrare unitar (p) şi costurile variabile (v) pe unitate de produs, conform relaţiei: Pr f / p- v 32. Conceptul de calitate. Definirea calităţii. Importanţa calităţii pentru firmele secolului XXI Caracterul concret al noţiunii derivă din faptul că nu există calitate în afara produselor şi serviciilor, aşa cum nu există obiecte sau servicii fără calitate. Omul intră în „posesia calităţii” , prin consumarea produselor. De aici – punctul de pornire în definirea calităţii îl reprezintă valoarea de întrebuinţare, care reprezintă totalitatea însuşirilor care fac ca un produs să fie util omului. Calitatea produselor se „creează” în producţie însă se constată şi se testează în procesul de consumare a acestora. De aici, se impune precizarea deosebirilor dintre noţiune de calitate a producţiei şi calitate a produselor. Noţiunea de calitate este privită din punct de vedere al gradului de fabricaţie se referă la calitatea acestuia (concepţie, tehnologie, nivel tehnic, performanţe constructive etc.) din care rezultă produsele şi calitatea acestora privită din unghiul de vedere al consumatorilor, numită calitatea produselor. Trei elemente internaţionale majore ale deceniului trecut au contribuit la schimbări fundamentale pentru viitorul calităţii, pentru îmbunătăţirea managementului calităţii afacerilor, educaţiei, sănătăţii, mediului şi administraţiei.Aceste elemente sunt: Noua piaţă globală condusă de calitatea pentru client în care firmele secolului XXI sunt puse să funcţioneze şi să concureze;Noua tehnologie care determină, tot mai mult, cerinţele pentru succes pe această piaţă. Este vorba de e-commerce, de piaţa E-business to business.Noile modele de afaceri acestea sunt bazate pe excelenţă, transparenţă şi resursele „intangibile” (marca, resursele umane, relaţiile cu clienţii şi parteneriatul, capitalul intelectual, managementul). Cele trei mari direcţii de dezvoltare internaţională au creat şase noi dimensiuni, respectiv domenii de schimbare importante pentru viitorul calităţii:Realizarea de înaltă valoare pentru client, asociată calităţii, materializată în produse şi servicii;Utilizarea cu succes a tehnologiei (tehnologia informaţiei, scurtarea duratei de lansare a produselor noi, asigurarea performanţei etc.)Eficacitatea resurselor umane;Capabilitatea de a lucra productiv cu furnizorii şi alţi parteneri importanţi de afaceri;Integrarea aspectelor economice ale calităţii în sistemele financiarcontabile;Efectul calităţii asupra leadership-ului şi managementului companiei însăşi.

33. Caracteristicile calităţii. Caracteristicile de calitate pot fi grupate după mai multe criterii:1. Gruparea după generalizarea şi sistematizarea cerinţelor consumatorilor a) Caracteristici tehnice. Ele confirmând potenţialul de a satisface necesităţile consumatorului. Se caracterizează într-o serie de proprietăţi fizice, chimice, biologice, determinate de concepţia constructiv-funcţională a acestuia etc. Caracteristicile tehnice sunt:CRITICE – cele, nerealizarea cărora duce la neîncadrarea produsului în calitatea prevăzută sau devine necorespunzător scopului urmărit;PRINCIPALE – nerealizarea lor influenţează numai parţial viitoarea utilizare a produsului;SECUNDARE – care nu au efecte directe asupra utilizării produsului. b) Caracteristici psihosenzoriale. Vizează efectele de ordin estetic, organoleptic, ergonomic, pe care produsele le au asupra utilizatorilor, prin formă, culoare, gust, miros, grad de confort, comoditate în exploatare etc.

c) Caracteristici de disponibilitate. S-au impus în ultimul timp ca utilizare a produselor de folosinţă îndelungată cu complexitate tehnică din ce în ce mai mare. Ele se referă la aptitudinea produselor de a-şi realiza funcţiile utile de-a lungul duratei lor de viaţă, aptitudine ce este definită prin conceptele de fiabilitate şi mentenabilitate. Fiabilitatea reprezintă capacitatea unui produs de a-şi îndeplini funcţiile fără întreruperi datorate defecţiunilor, într-o perioadă de timp specificată şi într-un sistem de condiţii de folosire date. Mentenabilitatea. La bază se află faptul că în procesul folosirii lor, produsele mai devreme, sau mai târziu, se defectează. Reprezinta activitatea depusă în vederea repunerii produsului în funcţiune.\ d) Caracteristici economice şi tehnico-economice. Se exprimă într-o serie de indicatori sintetici şi analitici, cum sunt: costul produsului, preţul, cheltuieli de mentenanţă, durata de funcţionare, grad de valorificare a materiei prime etc.O importantă caracteristică economică este reprezentată de termenul de garanţie. Cu cât termenul de garanţie va fi oferit pe o perioadă mai mare de timp, cu cât producătorul se angajează la efectuarea unui număr mai mare de lucrări de remedieri, cu atât acesta garantează mai bine calitatea produselor sale. e) Caracteristici de ordin social general. Vizează efectele spre care le au sistemele tehnologice de fabricare a produselor, precum şi utilizarea acestora asupra mediului natural, asupra siguranţei şi sănătăţii fizice şi psihice a oamenilor.2. În funcţie de destinaţia economică şi caracterul folosirii produselor în procesul de consum a) caracteristici ale mijloacelor de muncă – durabilitate, greutate, gabarit, rezistenţă la lovire, temperatură, precizie de lucru, fiabilitate, mentenabilitate etc.; b) caracteristici ale obiectelor muncii – uşurinţa prelucrării şi economicitatea acestora, compoziţie chimică etc.; c) caracteristici pentru obiectele de consum individual: gust, formă, rezistenţe la rupere etc.;3. Gruparea caracteristicilor de calitate în funcţie de posibilitatea de comensurare a acestora a) caracteristici măsurabile direct: greutatea, rezistenţă, conţinutul în grăsime, valori nutritive etc.; b) caracteristici măsurabile indirect: calitatea unei acoperiri galvanice prin grosimea stratului; c) caracteristici comparabile obiectiv cu mostre etalon: număr de defecte pe cm păstraţi la ţesături etc.; d) caracteristici comparabile subiectiv cu mostre etalon: grad de vopsire, grad de finisaj etc.4. În funcţie de modul de exprimarea) caracteristici cuantificabile – când valoarea efectivă a caracteristicii se poate măsura şi înregistra, de ex.: cote dimensionale, grosimi etc.;b) caracteristici atributive, care dobândesc calitatea prin calificare, ca de ex., prin clasificare în corespunzător şi necorespunzător.

34. Criterii şi indicatori de apreciere a nivelului calităţii produselorCriteriile de apreciere ale calităţii produselor pot fi divizate în criterii generale şi criterii specifice.Criteriile generale reprezintă o serie de norme de bază, după care trebuie să se orienteze stabilirea criteriilor specifice.Drept criterii generale sunt considerate următoarele:1. Produsele industriale noi trebuie să corespundă din punct de vedere calitativ cel puţin cu nivelul tehnic şi calitativ al produselor similare existente pe plan mondial.2. Aprecierea nivelului calitativ al unui produs să rezulte din comensurarea mai multor caracteristici calitative.3. Caracteristicile alese, după care se apreciază nivelul calităţii produselor industriale, trebuie să ofere posibilitatea verificării în timp a stabilităţii produselor din fabricaţia de serie, fie după caracteristicile calitative ale produsului omologat, fie după prevederile STAS-urilor.Criteriile specifice reflectă caracteristicile calitative ale fiecărui produs în parte, concretizate în parametrii tehnico-economici ai acestuia. De exemplu:- la benzine: cifra octanică;- la cărbune: puterea calorică;

- la paste făinoase: umiditatea, grad de activitate etc. Necesitatea cunoaşterii criteriilor specifice este determinată de necesitatea dotării întreprinderilor cu aparate de măsură şi control, pot fi luate măsuri specifice privind controlul calităţii materiilor prime etc.Sistem de indicatori: Indicatori specifici sunt utilizaţi în acele ramuri industriale în care se fabrică produse finale complexe, produse care prin destinaţia lor şi domeniul de exploatare nu admit nici o abatere de la caracteristicile calitative ale acestora, datorită necesităţii asigurării protecţiei şi securităţii muncii, asigurării continuităţii procesului de producţie. Indicatorii specifici (parţiali) se înscriu în standarde de stat, norme interne sub forma unor limite în care trebuie să se încadreze caracteristicile produsului.2. Indicatorii care exprimă ponderea produselor de calitate superioară în totalul produselor de acelaşi fel se folosesc în acele ramuri la care produsele pot fi încadrate în funcţie de caracteristicile lor de calitate, pe clase de calitate sau sorturi şi exprimă, în procente, raportul dintre valoarea produselor de calitate superioară şi valoarea producţiei ce se realizează în mai multe calităţi.Pentru producţia omogenă se foloseşte ca indicator în acest sens, coeficientul mediu de calitate:

C=Σ c ×qΣ q

C - reprezintă coeficientul mediu de calitate; (C are si o liniuta de asupra)c – cifra care exprimă clasa de calitate sau sortul (0 – pentru calitatea extra, 1 –pentru calitatea 1, 2-2 ş.a.m.d.);q – cantitatea de produs, corespunzătoare fiecărei clase sau sortiment.Dacă se notează q /Σ q cu qx , adică ponderea produsului fiecărei calităţi faţă de total producţie, coeficientul mediu de calitate se mai poate calcula şi astfel:C=Σ c× qx

În acest caz, cu cât valoarea coeficientului mediu de calitate este mai mică, cu atât calitatea produselor este mai ridicată.Pentru a compara situaţia calităţii efective a produselor cu situaţiapreconizată, se calculează indicele coeficientului mediu de calitate (Ic), ca raport între coeficientul mediu de calitate efectiv C1şi cel preconizat C0 , conform următoarei relaţii:

Ic=C1

C0

=ΣC ×q1

Σ q1

:Σ q0

Σc × q0

3. Indicatorii rebuturilor – ei caracterizează în mod indirect calitatea produselor, reflectând nivelul de organizare şi de desfăşurare a procesului de producţie, deci calitatea activităţii întreprinderii.Folosirea acestei grupe de indicatori are la bază împărţirea producţiei fabricate de către întreprindere în producţie bună şi rebuturi.După primul criteriu, rebutul poate fi recuperabil – când defectele constante pot fi înlăturate după anumite prelucrări şi nerecuperabil sau definitiv – când remedierea este imposibilă sau neraţională.După locul de apariţie rebutul poate fi intern – când este descoperit în unităţile de producţie şi extern – când este descoperit de consumatori. Pentru măsurarea rebuturilor şi a pierderilor înregistrate se calculează următorii indicatori:

a)valoarea producţiei rebutate (Rv); qrd – reprezintă cantitatea de producţie rebutată definitiv;c – costul unitar al produsului;qrm – cantitatea de rebuturi remaniată;Crm – costul unitar al remanierii.

b) procentul de producţie rebutată; q – cantitatea de produse bine fabricate.

Pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei se determină în felul următor: din valoarea producţiei rebutate se scad o serie de sume ce se recuperează din valorificarea rebuturilor, din sumele reţinute de la cei vinovaţi de provocarea rebuturilor şi din sumele restituite de către furnizori pentru materialele necorespunzătoare ce au determinat apariţia rebuturilor.

c) pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei (Pr);

d) procentul de pierderi din producţia rebutată Srec – sumele recuperate de întreprindere;q – cantitatea de produse fabricată de întreprindere;c – costul unitar al produsului;Cpr – procentul de pierderi din producţia rebutată.4. Indicatorii reclamaţiilor consumatorilor fac parte din categoria indicatorilor lipsei de calitate şi se referă la:a) cantitatea produselor refuzate la recepţie sau reclamate în perioada de garanţie şi valoarea acestora;b) ponderea cantitativă sau valorică a produselor, refuzate sau reclamate în totalul producţie;c) cheltuieli pentru remedierea produselor refuzate sau reclamate.Alti indicatori mai pot fi:1.Indicatorii cumulativi. Se utilizează la produsele complexe, la care calitatea nu se poate reduce la o singură caracteristică, iar importanţa fiecărei caracteristici este diferită. Indicatorul se determină astfel:

Xi – valorile caracteristicilor calitative;gi – ponderile acordate fiecărei caracteristici.Acest indicator poate fi utilizat atât pentru comparaţii în timp, cât şi pentru selectarea furnizorilor ori producătorilor diferiţi ai unuia şi aceluiaşi tip de produs.2. Metoda punctajului. Este utilizabil în industria textilă, alimentară şi a bunurilor de consum. Punctajul se acordă proporţional cu nivelul performanţelor calitative. Prin constituirea unor limite de punctaj, se pot alcătui clase de calitate. De exemplu, se acordă 100 puncte pentru clasa extra, 96-99 – pentru clasa întâi etc.

35. Controlul calităţii. Metode și tehnici de control Selectarea tehnicilor necesită o mare atenţie, deoarece sistemele complexe de control sunt, foarte costisitoare şi nu pot fi utilizate, de ex., în producţia în masă.1. Autocontrolul. Este cea mai simplă dintre tehnicile de control. După terminarea oricărei operaţii, operatorul însuşi efectuează verificarea parametrilor calităţii. Verificarea poate fi vizuală sau poate fu efectuată cu ajutorul unor instrumente de măsurat simple.2. Controlul prin sondaj. Este o tehnică simplă. Implică examinarea câtorva piese imediat după terminarea lor urmată de o reexaminare pentru a avea siguranţa că sunt în conformitate cu cerinţele specificate. Se foloseşte pentru procesele ce nu necesită precizie foarte mare, care dau produse ai căror parametri variază puţin(presarea, turnare, ţeserea ş.a.).3. Controlul în cursul fabricaţiei. Presupune examinarea unui produs după fiecare operaţie sau grup de operaţii în urma cărora se obţin caracteristici importante pentru calitate. Pentru a avea siguranţa că deficienţele sunt înlăturate încă din primele faze de prelucrare, punctele de control trebuie plasate chiar în atelierele unde compartimentele trebuie verificate de către personalul specializat, după fiecare etapă importantă de prelucrare. Piesele neacceptate sunt rebutate.Controlul în cursul fabricaţiei se foloseşte la componentele importante ale căror variaţii a parametrilor sunt atât de mari încât nu se pot evita rebuturile. Acest lucru este costisitor şi consumă mult timp.Dezavantaje: 1. Nu asigură o productivitatea ridicată 2. Nu conştientizează personalul executant asupra calităţii 3. El tinde să dea impresia că responsabilitatea pentru calitatea intră numai în sfera controlorilor.4. Tehnici statistice. Tehnicile statistice pentru controlul proceselor de fabricaţie se bazează pe principiul că toate procesele au o variaţie mare a parametrilor. Dacă se poate stabili un interval de toleranţă acesta se poate utiliza pentru a prevedea nivelele de calitate şi a se indica când trebuie corectate procesele.

Avantaje: 1. Furnizează informaţii despre probabilitatea de apariţie a unor piese defecte înainte ca acestea să fie produse.2. Nu necesită inspecţia fizică a fiecărei piese pentru a menţine un nivel înalt al calităţii.Sunt bune pentru controlul proceselor de fabricaţie în producţia de serie mare. Cele mai folosite tehnici de control a proceselor de fabricaţie sunt: diagramele de dispersie, fişele de control şi verificările premergătoare controlului.

36. Importanţa mediului ambiant pentru activitatea vitală a omului. Noţiune de poluare. Efectele poluării. Este nevoie de identificarea tuturor activităţilor poluante. Aceasta este o primă fază indispensabilă pentru economia protecţiei mediului înconjurător. Axul central al politicilor noastre de mediu îl constituie asigurarea unui mediu curat pentru sănătatea locuitorilor ţării, spargerea cercului vicios al sărăciei şi deteriorării mediului, asigurarea unei creşteri economice regenerative şi inovative, spre binele generaţiilor actuale şi viitoare, armonizarea legislaţiei specifice de mediu cu cea a Uniunii Europene în vederea accelerării procesului de integrare în structurile europene. Fără ocrotirea mediului, nu se poate asigura dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediuluicondiţionează dezvoltarea durabilă. Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două aspiraţii umane: necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului, ca singura cale pentru bunăstarea atât a generaţiilor prezente, cât şi a celor viitoare. Pentru a se dezvolta durabil, toate ţările au nevoie de acces şi perfecţionare în domeniul utilizării tehnologiilor curate şi care risipesc mai puţine resurse.Starea factorilor de mediu în Republica Moldova nu poate fi ameliorată, dacă nu se au în vedere următoarele aspecte:1. faptul că protecţia mediului este o obligaţie ce revine tuturor celor care organizează şi desfăşoară o activitate, iar normele şi standardele de mediu existente trebuie respectate de toţi şi în primul rând, de cei care desfăşoară activităţi industriale,2. în toate activităţile industriale trebuie acordată prioritate protecţiei mediului, calităţii vieţii umane şi abandonată concepţia multor factori care pun în prim plan producţia, fără a lua în calcul şi consecinţele negative asupra mediului în care trăim,3. instituţiile statului, centrale şi locale, trebuie să îşi exercite, cu exigenţa necesară, atribuţiile pe care le au în aplicarea legilor,4. resursele financiare trebuie să fie cât mai bine folosite şi focalizate pe soluţionarea problemelor de mediu din zonele critice, 5. trebuie continua introducere a instrumentelor economice, financiare şi juridice care să-i stimuleze şi, după caz, să-i constrângă pe agenţii economici să investească în tehnologii noi, în performanţe economice şi ecologice. In acest cadru, aplicarea efectivă a principiului ”poluatorul plăteşte” va conduce la rezultate pozitive,6. mai sunt necesare şi unele adaptări ale politicii naţionale, care să ţină seama, între altele, de faptul că, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, performanţa economică va fi nemijlocit legată de performanţa ecologică.Activitatea industrială cauzează mediului importante modificări. Principalele sectoare industriale cu impact asupra mediului sunt:- Energetica;- Industria chimică;- Industria cimentului şi a materialelor de construcţii;- Metalurgia feroasă şi neferoasă;- Rafinarea petrolului.Poluarea este un proces de alterare a mediilor de viaţă biotice şi abiotice şi a bunurilor create de om, cauzată mai ales de deşeurile provenite din activităţile umane, de origine menajeră, agricolă, industrială etc., cât şi datorită unor fenomene ale naturii (erupţii vulcanice, furtuni de praf ori nisip, inundaţii etc.).Efectele poluării:

1) ameninţarea puternică a sănătăţii vieţuitoarelor cu pericolul de dispariţie a multor specii într-un ritm din ce în ce mai rapid.2) demografice şi sociale - poluarea şi degradarea solului duce la reducerea producţiei de alimente pe cap de locuitor şi respectiv la creşterea malnutriţiei, foametei şi mortalităţii.3) economice - risipa de resurse şi cheltuielile suplimentare de reparare a pagubelor produse de poluare.Reducerea risipei de resurse prin poluare se poate face prin tehnologii antipoluante, care să elimine sau să diminueze la maximum posibil emisiile şi deşeurile prin recuperarea produselor utile din acestea, neutralizarea celor utilizabile.

37. Organizarea folosirii raţionale a resurselor naturale.Procesul folosirii resurselor naturale trebuie să răspundă la două cerinţe: a) să satisfacă la maximum necesităţile raţionale ale omului b) să păstreze şi să îmbogăţească mediul ambiant, ca sursă a satisfacerii acestor necesităţi.Folosirea raţională a resurselor naturale include următoarele părţi componente: 1) studierea naturii care evidenţiază resursele naturale, le ia în consideraţie, le valorifică şi prognozează folosirea lor; 2) valorificarea resurselor naturale, ce include mai multe direcţii de folosire; 3) managementul resurselor naturale, ce include evidenţa şi controlul stării naturii în procesul folosirii precum şi planificarea şi normarea procesului de folosire a resurselor naturale; 4) efectuarea măsurilor de ocrotire a naturii. Folosirea raţională a resurselor naturale înseamnă combinarea armonioasă a dezvoltării social-economice a societăţii, inclusiv dezvoltarea economică şi menţinerea echilibrului ei. Folosirea iraţională a resurselor naturale prezintă dependenţa faţă de natură în mod egoist, consumator, tinderea de a lua de la natură cantităţi maxime de bunuri materiale, fără a se preocupa de consecinţele negative şi distrugerea echilibrului ecologic.Folosirea iraţională a resurselor naturale duce la poluarea mediului înconjurător. În sensul restrâns al cuvântului ocrotirea naturii este elaborarea şi valorificarea practică a măsurilor pentru optimizarea interdependenţei economiei şi naturii, a societăţii şi naturii. Momentul de bază în asigurarea folosirii raţionale a naturii o constituie crearea unui mecanism gospodăresc adecvat. Toate resursele naturale pot fi divizate în 2 grupe: limitate şi nelimitate. Nelimitate sunt aşa-numitele resurse cosmice (radiaţia solară, energia fluxurilor şi refluxurilor). În aceeaşi grupă se includ resursele de apă în întregime legate de circulaţia unică şi resursele aerului. Ele însă sunt nelimitate ca corpurifizice. Însă apa şi aerul fiind poluate pot să se diminueze.Resursele limitate pot fi divizate în două grupe: recuperabile şi nerecuperabile.Nerecuperabile sunt resursele subterane, resursele minerale. Ele pot fi folosite o singură dată, rezervele lor au un caracter finit. De aceea este nevoie de a le folosi deosebit de economicos, în complex, de a preveni pierderile în timpul extracţiei şi prelucrării.Resursele recuperabile sunt: resursele terestre (de sol), fauna, flora, şi unele resurse minerale. Resursele recuperabile sunt limitate, dar pot fi reproduse în condiţii naturale. Dar dacă folosirea lor va fi iraţională, productivitatea lor poate scădea.Din punct de vedere economic resursele naturale pot fi divizate după caracterul întrebuinţării: resurse industriale, agricole şi neproductive. -Resursele industriale - resursele naturale pentru materialele de construcţie ş.a., combustibili, energetice, resursele pădurilor (lemnul, fauna, peştele), apa tehnică.- Resursele agricole - resursele de sol şi agroclimaterice (căldura, umiditatea atmosferică), apa (pentru irigaţie), flora (ciuperci, fructe sălbatice ş.a.).- Resursele din sfera neproductivă: apa potabilă, aerul curat, resursele pentru odihnă (climaterice, complexele pentru odihnă ş.a.).Pentru a calcula eficienţa economică a măsurilor legate de poluarea naturii, este necesar de a lua în consideraţie două grupe de cheltuieli:

1. Cheltuieli pentru măsurile de ocrotire a naturii, adică măsuri profilactice: crearea instalaţiilor pentru curăţirea sau neutralizarea gazelor ş.a.2. Pagubele economice şi sociale în urma distrugerii echilibrului naturii, din cauza lipsei instalaţiilor pentru ocrotirea mediului înconjurător sau folosirea lor incorectă.Pentru calcularea eficienţei trebuie comparate valoarea pagubelor aduse de poluare cu cheltuielile capitale şi curente, necesare pentru lichidarea acestor pagube.

38. Planificarea şi finanţarea folosirii raţionale a resurselor naturale.Această planificare se mai numeşte planificare ecologică. Scopul ei este:- de a preveni degradarea şi impurificarea mediului ambiant,- de a lichida consecinţele negative ale accidentelor de producţie şi a diferitor calamităţi,- de a restabili mediul în zonele, în care au survenit unele schimbări,- de a menţine şi de a reproduce mediul ambiant în limitele care ar asigura cele mai favorabile condiţii de viaţă ale anului. Pentru planificarea acestei secţiuni a planului întreprinderii o mare importanţă o au cercetările antiplan. Deoarece procesele de folosire a resurselor naturale sunt de lungă durată, este nevoie de o prognoză ştiinţifică, analiza stării actuale a mediului ambiant. Planificarea folosirii resurselor naturale conţine 2aspecte: de ramură şi teritorial. Aspectul ramural constă în faptul că diferite procese de producţie în industrie şi agricultură acţionează în mod diferit asupra mediului ambiant.Aspectul teritorial al planificării reiese din caracterul complex al biosferei şi al sistemelor geologice, în care toate elementele sunt interdependente şi poluarea unuia din el duce la schimbări nedorite şi în alte elemente. O importanţă primordială pentru planificarea ecologică o are orientarea spre folosirea realizărilor progresului tehnico-ştiinţific.Progresul tehnico-ştiinţific are o acţiune dublă, contradictorie asupra mediului ambiant. Pe de o parte, progresul tehnico-ştiinţific simplifică şi diminuează costul extragerii multor tipuri de materie primă şi prin aceasta sporeşte acţiunea poluării asupra mediului ambiant. Totodată se măreşte volumul producţieiprelucrate şi a deşeurilor, adică şi a poluării mediului ambiant. Creând noi tehnologii, progresul tehnico-ştiinţific creează noi pericole pentru om şi mediul ambiant.Pe de altă parte, progresul tehnico-ştiinţific este unul din instrumentele principale de economii de resurse. Datorită lui se creează noi tehnologii ce permit să se economisească apa şi materia primă, de a se neutraliza gazele ş.a.Toate măsurile pentru protecţia mediului ambiant pot fi divizate în următoarele direcţii:I. Tehnice:implementarea utilajului tehnologic progresivmodernizarea utilajului în acţiunereutilarea întreprinderilorII. Tehnologice:implementarea tehnologiilor fără deşeuriînlocuirea deşeurilor toxice cu cele netoxiceînlocuirea deşeurilor inutilizabile cu cele utilizabile.III. Economico-organizatorice:expertiza ecologică a producţieiamplasarea raţională a surselor de impurificarecrearea zonelor protejate din punct de vedere sanitarcontrolul calităţii mediului ambiantutilizarea sancţiunilor şi amenzilor.Planul pentru protecţia mediului înconjurător trebuie să includă următoarele etape:1. Definirea problemei, ce presupune:descrierea clară a problemei

analiza clarădeterminarea parametrilor de poluare.2. Descrierea rezultatelor politicii anterioare de protecţie a mediului.3. Stabilirea sarcinilor:obiectiverezultate.4. Alegerea unei strategii pe termen lung:stabilirea explicită a premiselorselectarea instrumentelordezvoltarea tacticilor intermediarepromovarea cooperării între autorităţile guvernamentalestimularea conştientizării publicepunerea la dispoziţia autorităţilor locale a celor mai potrivite instrumente de intervenţie.5. Descrierea acţiunilor globale:garantarea mijloacelor necesaredeterminarea punctelor de intersecţie a lanţurilor cauzatedeterminarea tipurilor principale de măsuri.6. Alocarea mijloacelor financiare necesare.

39. Planificarea socială: necesitatea în condiţiile de tranziţie, direcţiile de bază. Indicatorii.Planificarea dezvoltării sociale a colectivului este unul din compartimentele planului de dezvoltare economică şi socială a întreprinderii. Rolul acestui compartiment creşte în condiţiile de tranziţie la economia de piaţă. O dată cu liberalizarea preţurilor, cu apariţia şomajului s-au acutizat problemele atât din sfera economică, cât şi din cea socială. De aceea scopul de bază al planificării sociale în condiţiile actuale constă în oferirea posibilităţii lucrătorilor de se a confrunta cu mai puţine pierderi morale şi materiale în această perioadă.Direcţiile principale ale activităţii întreprinderii în acest sens sunt:1. reducerea, iar în perspectivă lichidarea deplină a muncii fizice grele, monotone şi necalificate; automatizarea, mecanizarea producţiei;2. implementarea în procesul de producţie a tehnologiilor nepericuloase pentru lucrători, care să corespundă normelor sanitare respective şi securităţii tehnice;3. ridicarea calificării profesionale a lucrătorilor, însuşirea de noi profesii;4. dezvoltarea reţelei de servicii cu plată, care să satisfacă pe deplin cerinţele muncitorilor şi folosirea timpului lor liber;5. organizarea alimentaţiei publice, deservirii medicale a lucrătorilor, implementarea măsurilor de profilaxie a bolilor profesionale. (Astfel, la asociaţia de bumbac şi celuloză din Tiraspol o atenţie deosebită se acordă culturii fizice şi asistenţei medicale, ţinându-se cont de specificul munciiţesătoarelor, bolile profesionale de bază fiind - îmbolnăvirea venelor şi deformarea coloanei vertebrale);6. asigurarea lucrătorilor cu locuinţe, construite cu mijloace proprii, cooperatiste au particulare şi cu sprijinul întreprinderii;7. dezvoltarea reţelei de instituţii pentru copii, bazelor de odihnă etc.Drept indicatori de bază, care caracterizează nivelul dezvoltării sociale la întreprindere pot servi:1) ponderea fondurilor fixe neproductive în suma lor totală.2) Fluctuaţia cadrelor. Pe parcursul multor ani era considerat (iar în unele cazuri şi astăzi se mai consideră) că trebuie să fie minimizată fluctuaţia cadrelor. Dar de fapt savanţii au determinat că în fiecare ramură există un nivel optim al acestui indicator şi micşorarea sub acest nivel caracterizează negativ întreprinderea.3) Disciplina de muncă. Pentru a caracteriza acest fenomen se utilizează diferiţi indicatori, ce caracterizează încălcarea acestei discipline: întârzieri, plecări înainte de timp, staţionări din cauza lucrătorilor, rebuturi de producţie, lipsa nemotivată de la locul de muncă etc.

Însă dezvoltarea în continuare a disciplinei de muncă presupune renunţarea la pedepsele respective, care ar aduce lucrătorilor traume psihologice.Practica mondială ne oferă un şir de metode practice de întărire a disciplinei de muncă, cum ar fi programul de lucru flexibil (metoda elaborată în RFG şi acceptată în lumea întreagă).

40. Etapele elaborării planului dezvoltării sociale. Structura planului. În vederea elaborării unui plan adecvat, în opinia noastră, trebuie urmate următoarele etape:1. Diagnoza problemelor dezvoltării sociale, adică, determinarea scopurilor strategice ale dezvoltării sociale a colectivului. Problema care apare în acest sens este evidenţierea problemelor false şi acelor adevărate. (exemplul cu ascensoarele care la dat profu la seminar)2. Studierea experienţei mondiale şi republicane în ce priveşte dezvoltarea socială a colectivelor.3. Determinarea direcţiilor şi volumului cercetărilor sociologice, executarea lor, prelucrarea şi analiza.4. Determinarea structurii planului.- Elaborarea acestei etape depinde în mare măsură de aranjarea priorităţilor ce stau în faţa colectivului. Însă pentru colectivele depe teritoriul Republicii Moldova, considerăm, pentru perioada de tranziţie la economia de piaţă, următoarea aranjare a acestor priorităţi:1. Păstrarea locurilor de muncă, prevenirea şomajului.2. Protejarea de inflaţie a veniturilor populaţiei.3. Oferirea lucrătorilor posibilităţii de a procura mărfuri prin intermediul magazinelor de comandă şi la un preţ acceptabil.4. Schimbări în conţinutul şi condiţiile de muncă şi de trai.5. Determinarea pe fiecare compartiment a responsabilului, a termenului de realizare, a sursei de finanţare.Pornind de la cele expuse mai sus considerăm acceptabilă următoarea structură a planului dezvoltării sociale a colectivului:I. Estimarea posibilităţilor concurenţiale ale întreprinderii, din punct de vedere al dezvoltării sociale (ca indicator generalizator poate fi folosită fluctuaţia cadrelor - cea optimală şi cea reală).II. Baza financiară a dezvoltării sociale, inclusiv fondul planificat şi direcţiile de utilizare.III. Enumerarea programelor sociale concrete şi a măsurilor în conformitate cu priorităţile determinate şi cu fondul financiar existent. Aceste măsuri pot ţine de: a) garanţia ocupării în câmpul de lucru şi schimbarea structurii colectivului b) condiţiile de muncă şi schimbările în organizarea producţiei c) asigurarea socială, pensionară şi medicală d) asigurarea condiţiilor de trai etc.41. Controlul asupra îndeplinirii măsurilor planului social.

Controlul asupra îndeplinirii măsurilor planului social este necesar pentru a supraveghea termenul îndeplinirii şi exactitatea lui. Pe parcurs pot apărea diferite situaţii care împiedică realizarea acestor măsuri. De aceea scopul de bază al controlului este de a actualiza în caz de necesitate, măsurile prevăzute.Există câteva principii de organizare adecvată a controlului.1). Complexitatea. Acest principiu porneşte de la din faptul că fiecare unitate economică reprezintă un sistem complex compus din mai multe elemente, fiecare din care interacţionează şi cu mediul ambiant. Cu alte cuvinte este imposibil de a planifica şi a realiza o oarecare măsură fără a modifica mediul internşi extern. Dacă se presupune că planul elaborat este echilibrat şi coordonat, atunci orice schimbare apărută pe parcursul realizării planului trebuie luată în consideraţie şi pentru alte compartimente ale planului.2. Continuitatea şi succesivitatea controlului. Succesivitatea presupune că unele planuri trebuie organic să pornească de la cele anterioare. Continuitatea presupune ca controlul să fie efectuat la diferite etape a realizării măsurilor planificate.

3. Obligativitatea îndeplinirii. Deseori măsurile prevăzute nu pot fi realizate din cauze "externe", care, s-ar părea nu depind nemijlocit de activitatea întreprinderii. Mai des se întâlnesc aşa cazuri când resursele care trebuiau alocate pentru realizarea diferitelor măsuri cu caracter social sunt îndreptate în alte direcţii. Şi aici controlul trebuie să fie destul de dur, pentru a nu permite aceste abateri.4. Competenţa. Presupune nu numai faptul că participanţii la control trebuie să posede cunoştinţe ale obiectului de controlat, a metodelor şi mijloacelor de realizare, dar şi faptul că ei trebuie să fie cointeresaţi în realizarea măsurilor ce le controlează.5. Fundamentarea ştiinţifică este legată de principiul competenţei. Controlul se efectuează în corespundere cu ultimele elaborări ştiinţifice în domeniu, utilizând experienţa acumulată. Acest principiu constă în aceea că nici o abatere cât de mică nu trebuie lăsată neobservată, neţinând cont că controlul se efectuează selectiv. Controlul organizat pe baze ştiinţifice permite de a atinge rezultatele trasate cu minimum de cheltuieli, emoţii, resurse.6. Claritatea. O importanţă deosebită în vederea realizării controlului o are aducerea la cunoştinţă pentru toţi a acelor metode şi mijloace care vor fi utilizate în vederea efectuării controlului.