3. ioana baumgarten. relatia persoanelor condamnate cu familia – element fundamental în cadrul...

PROBATION junior ● 5

Relaţia persoanelor condamnate cu familia – element

fundamental în cadrul procesului lor de reintegrare socială

Ioana BAUMGARTEN1 Doctorand

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca

În articolul prezent sunt expuse aspecte ale rolului familiei în viaţa persoanelor condamnate care îşi ispăşesc pedeapsa într-un penitenciar de maximă siguranţă din România. Prin cercetarea prezentă am încercat să identific modul în care detenţia a schimbat relaţiile de familie ale persoanelor condamnate, dar şi modul în care aceste relaţii reprezintă o resursă pentru acestea după ce sunt eliberate. Introducere Ideea de bază a acestui articol este aceea că familia are un rol fundamental în viaţa persoanelor condamnate, în cele două perioade distincte prin care acestea trec: perioada încarcerării şi perioada post penală. Având în vedere că relaţiile sociale ale persoanelor condamnate se deteriorează odată cu încarcerarea lor, relaţiile acestora cu familia (soţia, concubina) pot reprezenta pentru acestea una din resursele principale de care ele dispun pentru a face faţă situaţiilor sociale diferite, caracteristice fiecărei perioade în parte.

Familia ar trebui să reprezinte acea celulă a sistemului social din care indivizii să preia, să selecteze acele valori şi norme care să îi ajute în dezvoltarea lor psihosocială. Însă de multe ori familia nu reprezintă o resursă pentru indivizi, iar aceştia nu pot prelua din cadrul sistemului familial valorile şi normele sociale, deoarece însăşi familia reprezintă un complex de norme, atitudini şi comportamente antisociale, care poate influenţa în mod negativ dezvoltarea individului. În acest context, nu putem vorbi despre dezvoltare armonioasă a individului care face parte din acest tip de familie, deoarece acesta fiind influenţat de climatul familial este predispus să încalce normele sociale, să adopte o conduită neadecvată în raport cu valorile şi normele sociale.

În cazul persoanelor care au comis infracţiuni şi care şi-au întemeiat propria familie înainte de a fi intrat în penitenciar, familia poate fi dimensiunea fundamentală care le poate ajuta să reziste în cursul timpului petrecut în detenţie. Este important suportul de natură materială, spirituală, emoţională pe care familia îl poate oferi persoanelor condamnate în cursul ispăşirii pedepsei pe de o parte, dar pe de altă parte acest suport este esenţial şi în perioada post penală a ex-deţinuţilor, în momentul în care aceştia se reîntorc din spaţiul social al penitenciarului, în spaţiul social al comunităţii. Diferenţele dintre aceste două tipuri de spaţiu social sunt radicale, iar procesul de acomodare cu noul spaţiu al comunităţii poate fi perceput de către ex-deţinut ca fiind dificil, ba chiar să nu fie

1 [email protected]


motivat să treacă prin acest proces de acomodare, motivele fiind variate. Acest proces de acomodare a ex-deţinutului cu spaţiul social al comunităţii poate însemna o revizuire a comportamentului său în raport cu acţiunile celorlalţi membri ai comunităţii; o reevaluare a relaţiilor sociale, a modului în care este just să întreprindă a acţiune etc.

Aşadar, este dezirabil ca persoanele condamnate să beneficieze de suport din partea familiei (soţiei, concubinei) în mod constant, atât pe perioada ispăşirii pedepsei lor cât şi după ce sunt eliberate. În acest fel, persoanele condamnate dobândesc sentimentul de stabilitate, de consecvenţă fapt care poate creşte şansele ca acestea să fie motivate pentru schimbare şi să adopte comportamente de viaţă pro-sociale care sunt în acord cu normele societăţii, motivaţia pentru schimbare este în cazul persoanelor condamnate un lucru esenţial, atât în perioada din timpul de perioadei de detenţie dar şi în perioada post-penală.

Argumentele prezentate mai sus susţin ideea conform căreia suportul familial oferit persoanelor condamnate, atât pe parcursul detenţiei cât şi în perioada post penală, le ajută pe acestea să se adapteze mai uşor şi eficient ambelor situaţii cu care se confruntă şi care presupun eforturi de schimbare şi acomodare complexe la noile situaţii sociale: detenţia şi revenirea în comunitate.

Demersul de cercetare pe care l-am realizat şi care este prezentat în acest articol urmăreşte să evidenţieze importanţa pe care îl are suportul familial în viaţa de detenţie şi în procesul de reintegrare socială al persoanelor condamnate. Suportul social şi familial – resursă în depăşirea comportamentul

infracţional Braithwaite (1989), alături de alţi criminologi precum Naser şi La Vigne (2006) susţin importanţa suportului social în cadrul procesului de desistare, acesta reprezentând un factor protectiv pentru ex-deţinut. Cadrele teoretice dar şi empirice ale criminologilor menţionaţi mai sus susţin ideea conform căreia comportamentul infracţional poate fi influenţat pozitiv de către suportul social, care poate consta în oferirea de servicii de sănătate, consiliere psihologică, oferirea unui loc de muncă, etc. Astfel, persoanele condamnate care primesc suport din partea familiei şi din partea comunităţii, sub diferite forme pot să îşi schimbe comportamentul, să valorifice resursele care le sunt oferite prin schimbarea lor comportamentală şi atitudinală.

Un studiu nu tocmai recent, realizat de către Holt şi Miller (1972) pe un eşantion de deţinuţi din California arată că relaţiile familiale pot contribui la reducerea recidivei în rândul acestor deţinuţi. Aceste constatări au fost susţinute de cercetări mai recente care au evidenţiat importanţa menţinerii legăturii deţinuţilor cu familia prin vizite. Acest lucru, potrivit lui Bales şi Mears (2008), contribuie la reducerea riscului de recidivă şi poate plasa acest lucru într-un viitor mai îndepărtat.

Astfel, dacă deţinutul va menţine legătura cu soţia/concubina atât în cursul perioadei de detenţie cât şi după eliberarea sa, acesta are şanse mai mici să se


implice din nou în acte infracţionale, deoarece cadrul familial îi oferă acestuia o anumită stabilitate emoţională, materială care îl poate ajuta pe ex-deţinut în procesul de schimbare.

Studii mai recente efectuate de La Vigne şi Debus (2009), privind eliberarea deţinuţilor şi rolul suportului familial în procesul de reintegrare, arată că un procent semnificativ de 88% din populaţia de deţinuţi studiată declară că, deşi nu sunt la prima condamnare, au beneficiat de suport din partea familiei, atât material cât şi moral şi emoţional, însă potrivit cercetătorilor menţionaţi suportul nu a fost definitoriu pentru renunţarea la infracţiuni. Astfel, este incontestabil faptul că suportul din partea familiei, a comunităţii primeşte o dimensiune fundamentală atunci când ne raportăm la persoanele aflate în detenţie. De acest suport poate să depindă stabilitatea emoţională şi psihică a acestora şi le poate ajuta să depăşească momentele dificile cu care se confruntă în penitenciar, însă rămâne un semn de întrebare în acest grafic de suport oferit persoanelor condamnate, care în ciuda faptului că beneficiază de suport din partea familiei în perioada de detenţie, nu reuşesc să îşi păstreze motivaţia pentru schimbare şi după ce sunt eliberate şi comit din nou infracţiuni. Aşadar, consider că există probabilitatea unei legături directe sau indirecte între fragmentarea reţelei de suport a persoanei condamnate cu familia (soţia, concubina) şi declanşarea comportamentului infracţional al ex-deţinutului.

Pe de altă parte, relaţiile conflictuale dintre parteneri pot să reprezinte o sursă negativă de suport, astfel infractorul nu va putea să progreseze în procesul de schimbare, deoarece lipsa suportului sau suportul necorespunzător nevoilor deţinutului pot afecta acest proces din mai multe puncte de vedere: deţinutul va prelua tensiunea asupra lui şi se poate simţi frustrat şi vinovat de ruperea relaţiei cu partenera. Apoi, acesta mai poate resimţi sentimente puternice de neputinţă şi incapacitate de soluţionare a conflictelor din ei, deoarece nu are la îndemână resursele necesare, etc. În această situaţie, familia reprezintă mai degrabă un factor de stress pentru ex-deţinut care, în loc să îi ofere suport pentru a-şi soluţiona problemele cu care se confruntă, îi va crea acestuia o stare de disconfort psihic prin faptul că ex-deţinutul se va simţi neînţeles, frustrat, iar posibilitatea de a nu reuşi să facă faţă procesului de schimbare creşte.

Menţinerea legăturii cu familia poate reprezenta pentru deţinut o resursă pe care o poate utiliza în perioada post penală pentru a-şi depăşi comportamentul infracţional; acceptarea ex-deţinutului în familie, alături de copiii săi, îi poate oferi acestuia sentimentul de apartenenţă la grupul familial şi îi poate spori încrederea în sine. Asumarea din nou a rolurilor familiale îl va responsabiliza pe ex-deţinut şi îi va conferi sentimentul că familia are nevoie de implicarea lui în sarcinile familiale, iar decizia lui este importantă în cadrul sistemului familial.

Cercetările cu privire la rolul suportului familial în viaţa de detenţie a deţinuţilor nu pot confirma cu exactitate, de exemplu, care este gradul în care acest suport influenţează sau nu schimbarea comportamentului deţinuţilor şi îi ajută pe aceştia să nu mai comită infracţiuni, dar cert este că suportul familial (moral, material,


spiritual) poate reprezenta un factor protectiv, alături de alţi factori sociali, demografici în vederea procesului de schimbare al deţinutului. Familia în procesul de reintegrare socială al deţinuţilor Reintegrarea ex-deţinuţilor, revenirea, reinserţia acestora în comunitatea din care au plecat şi în familiile de care s-au despărţit odată cu încarcerarea lor este un proces complex, dificil şi de lungă durată.

Pentru a înţelege mai bine care este rolul pe care familia îl ocupă în procesul de reabilitare al deţinuţilor trebuie înţeles conceptul de reabilitare, care conform lui Robinson et. al (2007) se referă la o multitudine de intervenţii care vizează să promoveze desistarea, transformarea ex-deţinutului şi să îl determine pe acesta să adopte comportamente pro-sociale şi să respecte legea. Scopul fiind acela de schimbare a comportamentului şi atitudinii deţinutului în raport cu normele şi cerinţele sociale.

Reabilitarea astfel, poate fi percepută ca un organism care este alcătuit din mai multe instanţe şi fiecare instanţă are un rol bine definit, cu obiective şi scopuri precise. Pilonul în jurul căruia se construieşte acest organism cu tot ce implică acesta este însuşi ex-deţinutul. Toate acţiunile sunt gândite în funcţie de priorităţile şi nevoile ex-deţinutului, deoarece de gradul de acoperire a acestor probleme şi nevoi depinde succesul procesului de reintegrare socială al acestuia. În situaţia în care ex-deţinutul nu reuşeşte să îşi găsească un loc de muncă, nu are o locuinţă stabilă iar familia îl părăseşte, este greu ca acesta să îşi canalizeze motivaţia de schimbare dacă nu beneficiază de suport, care poate veni din partea comunităţii, a asistenţilor sociali, a psihologilor, etc. Însă, problema acestor ex-deţinuţi, care se află în situaţia menţionată mai sus, este că de cele mai multe ori, aceste persoane nu ştiu cui să ceară ajutorul necesar soluţionării problemelor lor; nu ştiu unde să caute resursele de care au nevoie, chiar dacă în multe cazuri ele există şi sunt la îndemâna acestora. Mulţi dintre ex-deţinuţi nu ştiu cum să gestioneze aceste resurse, deoarece nu au cunoştinţele necesare: nu ştiu să citească sau să îşi realizeze un CV; nu ştiu să realizeze o cerere în care să îşi exprime dorinţele şi de ce doresc lucrul respectiv şi care sunt competenţele practice care îi recomandă pentru locul de muncă, de exemplu. Toate aceste aspecte legate de identificarea corectă a problemelor şi nevoilor ex-deţinutului, de acoperirea acestora, dar şi de motivaţia acestuia stau la baza procesului de reintegrare socială a ex-deţinutului.

Haney şi Zimbardo 1998 (apud. Gideon, 2008: 34) menţionează că unul din modelele tradiţionale ale reabilitării persoanelor care comit infracţiuni este centrat asupra persoanelor încarcerate şi nevoile lor specifice şi mai puţin pe factorii din perioada post-penală. Problemele cu care ex-deţinuţii se confruntă în perioada post-penală imediată vizează găsirea unei locuinţe, în cazul în care familia nu dispune, apoi găsirea unui loc de muncă care să îi asigure un venit decent şi să îi poată acoperi nevoile imediate ale acestuia. Astfel, suportul familial îi poate ajuta pe aceştia să aibă acces mai uşor la resursele care le sunt necesare pentru acoperirea nevoilor, menţionează Bobbit şi Nelson (2004). Acoperirea acestor


nevoi poate creşte probabilitatea ca ex-deţinutul să nu se mai angajeze în acte infracţionale, în acest caz nu mai este nevoit să fure pentru a-şi procura hrana de zi cu zi, de exemplu. Un confort minim ar creşte şansele ca ex-deţinutul să avanseze în însuşirea de atitudini şi comportamente pro-sociale care l-ar ajuta în procesul de reintegrare socială şi l-ar motiva să renunţe la vechile obiceiuri, comportamente, etc. Însă, este foarte greu ca ex-deţinuţii să dobândească în perioada post-penală imediată o locuinţă, în contextul în care aceştia nu dispun de suport financiar din partea familiei sau ai altor membri ai comunităţii. De asemenea, găsirea unui loc de muncă poate deveni un proces lung şi anevoios din cauza nivelul de educaţie scăzut al ex-deţinutului sau a lipsei unei calificări, iar în această situaţie suportul moral din partea familiei este important în vederea menţinerii motivaţiei ex-deţinutului.

Un alt aspect care trebuie remarcat în perioada post-penală este faptul că ex-deţinuţii trebuie să îşi refacă relaţiile cu proprii copii, în unele cazuri. În cele mai multe dintre cazuri, relaţiile ex-deţinuţilor cu copii sunt rupte şi comunicarea este aproape inexistentă, afirmă Visher şi Country (2006). Conform studiilor realizate de către aceştia, privind reîntoarcerea deţinuţilor în comunităţile din Cleveland şi Ohio, s-a constatat că 78% dintre deţinuţi intervievaţi primesc suport din partea familiei (soţie, părinţi), iar 80% dintre aceşti deţinuţi locuiesc cu o persoană apropiată lor (rudă).

În acest caz, putem vorbi despre deţinuţi care primesc suport emoţional, material din partea familiei, lucru care favorizează reintegrarea lor în comunitate şi acomodarea cu cerinţele comunităţii respective. În acest fel, există probabilitatea ca aceşti ex-deţinuţi să nu se simtă izolaţi, singuri şi marginalizaţi, spre deosebire de ex-deţinuţii care nu primesc suport nici din partea familiei, dar nici a comunităţii în care se reîntorc.

Naser şi La Vigne (2006) propun nişte recomandări, în urma rezultatelor cercetării privind reîntoarcerea deţinuţilor în oraşele Baltimore şi Chicago. Aceştia fac o serie de recomandări privitoare la nevoia de asistenţă post penală în rândul ex-deţinuţilor şi a familiilor acestora, care poate fi sub forma asistenţei sociale, a serviciilor sociale. Potrivit acestor recomandări, familia ar trebui să ocupe un rol bine determinat în procesul de reintegrare, dar şi în perioada de pregătire pentru eliberare. De asemenea, cadrele specializate din penitenciar şi din comunitatea în care se reîntoarce ex-deţinutul ar trebui să identifice care este calitatea reţelei de sprijin familial şi dacă aceasta există, pentru a li se putea acorda asistenţa şi suportul emoţional de care are nevoie.

Suportul familial pozitiv şi cel oferit de către comunitate este o resursă necesară depăşirii comportamentului infracţional, suport care poate contribui la păstrarea motivaţiei pentru schimbare a ex-deţinutului în perioada post-penală. Păstrarea motivaţiei ex-deţinutului pentru schimbare, consider că, reprezintă nucleul procesului de reintegrare. Reuşita acestuia depinde de această motivaţie, care cu ajutorul familiei, a comunităţii poate fi stabilizată şi gestionată coerent în vederea concretizării procesului de schimbare a ex-deţinutului.


Prezentarea cercetării calitative efectuate în Penitenciarul cu Regim de

Maximă Siguranţă Gherla

În această secţiune a articolului sunt prezentate aspectele metodologice ale cercetării calitative, rezultatele şi concluziile cercetării realizate în cadrul penitenciarului Gherla.

Am considerat că este importantă explorarea sferei comportamentului infracţional prin prisma relaţiilor familiale ale deţinuţilor, întrucât comportamentul infracţional poate avea ramificaţii şi în trecutul vieţii de familie al acestora, fapt care poate influenţa indivizii, alături de alţi factori, să adopte un comportament infracţional. De asemenea, am considerat importantă, pentru demersul de cercetare, percepţia deţinuţilor în raport cu relaţiile pe care le au cu propriile familii, atât în perioada anterioară detenţiei, cât şi în cursul perioadei de detenţie. Viziunea pe care o au deţinuţii cu privire la relaţiile lor familiale şi modul în care aceştia se raportează la viaţa de familie după liberare este, de asemenea, un aspect esenţial care poate influenţa în mod pozitiv sau negativ, procesul de reintegrare socială al deţinutului.

Potrivit literaturii de specialitate, cercetarea calitativă este interesată de complexitatea interacţiunilor sociale exprimate în viaţa cotidiană şi semnificaţiile atribuite de participanţi acestor interacţiuni. (Băban 1998: 13)

Am considerat relevantă folosirea cercetării calitative şi a metodelor specifice acesteia în demersul personal de cercetare, deoarece am urmărit să explorez realitatea fiecărui subiect (deţinut) în parte cu privire la relaţiile de familie, lucru care a fost posibil cu ajutorul interviurilor. De asemenea, am optat pentru abordarea calitativă întrucât am dorit să interacţionez direct cu persoanele condamnate, această interacţiune având ca scop stabilirea unei relaţii de comunicare cu acestea, pentru a avea o perspectivă reală şi coerentă asupra contextului social care a determinat şi influenţat declanşarea comportamentului infracţional.

Din punctul meu de vedere, în urma experienţei dobândite, acest tip de relaţie cu persoanele condamnate este foarte greu de stabilit şi necesită un timp îndelungat, întrucât de cele mai multe ori acestea nu sunt dispuse să îţi acorde încredere şi sunt reţinute în a acorda detalii legate de viaţa lor, tocmai pentru că sunt conştiente de poziţia în care se află.

Astfel, pentru stabilirea unei relaţii favorabile cunoaşterii universului real al persoanei condamnate este nevoie de timp, răbdare şi o serie de întâlniri destinse în care persoana condamnată să se simtă confortabil şi să îşi dezvăluie treptat temerile, perspectivele fără să se simtă judecată de mărturisirile pe care le face. Scopul cercetării Cercetarea socială de tip calitativ realizată în cadrul penitenciarului a avut drept scop determinarea percepţiei asupra relaţiilor familiale ale persoanelor condamnate din Penitenciarul Gherla în raport cu viaţa de detenţie şi perioada post


penală, pentru a constata în ce măsură relaţiile de familie au fost influenţate de viaţa de detenţie şi în ce mod acestea devin suport pentru persoanele condamnate în perioada post penală. Obiectivele cercetării Prin demersul de cercetare am urmărit identificarea naturii relaţiilor familiale ale deţinuţilor în perioada anterioară detenţiei; modul în care detenţia a schimbat percepţia deţinuţilor în raport cu propriile familii şi prospecţia pe care o au aceştia din postura de deţinuţi, referitoare la viaţa de familia după eliberare. Toate aspectele sunt importante, deoarece este relevant să identificăm natura relaţiei anterioare detenţiei a deţinutului cu familia (soţia, concubina), lucru care ne va ajuta să constatăm care este percepţia din poziţia de condamnat asupra propriei familii şi cum se raportează din această postură la viitoarea relaţie pe care o va avea cu familia nucleară după ce va fi eliberat. Întrebări de cercetare Întrebările de cercetare de la care am pornit acest demers şi care m-au direcţionat în vederea atingerii scopului meu sunt următoarele:

1. Care sunt schimbările pe care le aduce detenţia la nivelul relaţiilor familiale ale deţinuţilor?

2. Care este semnificaţia acordată de către deţinuţi suportului familial în detenţie?

3. Care este poziţia familiei în modul de concepere a perspectivelor de viaţă ale deţinuţilor?

4. Care este locul familiei în cadrului sistemului de priorităţi ale deţinuţilor în perioada post penală? Lotul de subiecţi Actorii sociali ai cercetării calitative care au constituit lotul de subiecţi a fost compus din 10 persoane condamnate de sex masculin, cu vârsta cuprinsă între 31 şi 40 de ani, condamnate pentru diferite infracţiuni care fac parte din programul pentru liberare derulat în cadrul penitenciarului Gherla şi mai au maxim 6 luni până la liberare. Subiecţii au fost aleşi din totalul de aproximativ 78 de persoane condamnate care participă la acest program desfăşurat în penitenciar. În selectarea subiecţilor un criteriu important a fost ca aceştia să fie implicaţi într-o relaţie de căsătorie sau concubinaj. Perioada în care s-a desfăşurat cercetarea a fost noiembrie 2011 – mai 2012.

Metoda principală de culegere a datelor pe care am utilizat-o în demersul de cercetare a fost interviul semi-structurat, iar instrumentul care a făcut posibilă culegerea informaţiilor a fost ghidul de interviu semi-structurat, care a cuprins mai multe unităţi de observaţie.


Datele relevante pentru această cercetare au fost obţinute în urma interviurilor realizate cu 10 persoane condamnate din cadrul Penitenciarului Gherla. Cu fiecare dintre cele 10 persoane am realizat câte 3 interviuri. Prezentarea rezultatelor cercetării efectuate în cadrul Penitenciarului Gherla În ceea ce priveşte rezultatele cercetării am constatat în urma analizei interviurilor, pe baza unităţilor de observaţie, că persoanele condamnate au menţinut legătura cu familia pe parcursul ispăşirii pedepsei lor.

Am observat, în urma interviurilor realizate, că detenţia a schimbat modul de raportare al persoanelor condamnate la propriile lor familii (soţie, concubină, copii), dar şi percepţia pe care acestea o aveau asupra vieţii de familiei înainte să fie încarcerate. Detenţia, împreună cu schimbările inevitabile pe care le aduce în viaţa unei persoane condamnate au produs şi schimbări pozitive în viaţa persoanelor condamnate.

Aşadar 9 persoane dintre cele 10 intervievate au păstrat legătura cu familia după încarcerarea lor şi susţin că relaţia pe care au avut-o cu concubina/soţia s-a transformat într-o relaţie bazată mai mult pe încredere şi sprijin din partea soţiei, respectiv a concubinei. Consider importantă stabilitatea acestor relaţii de familie ale persoanelor condamnate, întrucât ele reprezintă o resursă esenţială de restabilire a echilibrului psihic şi emoţional al persoanei aflate în detenţie.

Doar o singură persoană condamnată din cele zece intervievate declară că pentru ea familia nu reprezintă nimic: „Familia pentru mine nu e ceva stabil, eu nu am acordat niciodată o importanţă mare familiei… şi nici acum, de când sunt condamnat nu simt lipsa ei; cu ultima concubină discut la telefon, mai vine în vizită numai că acuma nu îmi mai place de ea că îmi tot face morală, că mă aşteaptă afară, că trebuie să îmi caut de lucru să le dau bani la copii, că dacă nu mă dă la poliţie că nu îi dau pensie alimentară… mă presează şi mie nu îmi place deloc să mă tot bată cineva la cap. I-am spus că dacă nu mă lasă în pace eu o las… şi aşa poate o să am o nouă relaţie, cu concubina din penitenciar, ea mi-o fost alături aici…”. (A. S este în vârstă de 39 de ani este condamnat la 7 ani de închisoare pentru trafic de droguri şi mai are 4 luni până va fi eliberat).

Pe scurt, voi prezenta fragmente relevante din răspunsurile oferite de către persoanelor condamnate cu privire la diferite aspecte legate de viaţa lor, cum ar fi: atitudinea pe care persoanele condamnate au avut-o faţă de familia extinsă înainte de încarcerare; natura relaţiei persoanelor condamnate cu familia nucleară înainte şi după încarcerare pentru a vedea în acest fel dacă există modificări în relaţia de cuplu şi care sunt modificările care au survenit în urma încarcerării persoanei condamnate; modul în care persoanele condamnate se raportează la viaţa de familie după eliberare din poziţia de deţinuţi.

I. Atitudinea persoanei condamnate faţă de familia extinsă înainte de încarcerare


Prima unitate tematică din ghidul de interviu a vizat, prin întrebările deschise relevante, să identifice care a fost atitudinea persoanei condamnate faţă de familia extinsă înainte de încarcerare.

Astfel, am urmărit să identific care a fost atitudinea persoanei condamnate înainte de a fi încarcerată faţă de părinţii săi, dar şi natura relaţiei pe care aceasta a avut-o cu aceştia. În cazul a 7 persoane condamnate dintre cele 10 intervievate relaţia cu părinţii a fost una tensionată, conflictuală caracterizată de certuri şi violenţă. Aceste stări conflictuale se datorau în principal din cauza lipsei resurselor materiale, a comportamentelor deviante ale părinţilor persoanei condamnate (dependenţă de alcool, săvârşirea de infracţiuni, etc.).

Voi reda sumar câteva fragmente relevante din răspunsurile persoanelor condamnate cu privire la atitudinea lor faţă de familia extinsă dar şi la relaţia lor cu familia extinsă.

1) „Când am început eu să fur mi s-o dat viaţa peste cap… părinţii nu m-or mai primit acasă, nici înainte nu m-am înţeles io bine cu ei, tata o bătea zilnic pe mama, apoi după o vreme au divorţat, mama s-a recăsătorit, apoi iar o divorţat şi tot felul de probleme din astea… De la locu de muncă unde lucram m-o dat afară pentru că am adus pierderi firmei şi peste noapte m-am trezit singur… iar apoi a început calvarul.” (D. V are 38 de ani şi este condamnat la 8 ani de închisoare pentru furt. Mai are de ispăşit din pedeapsă 3 luni)

Din interviurile pe care le-am realizat cu D. V am constatat că a avut o relaţie conflictuală cu părinţii încă din copilărie, relaţie care s-a deteriorat şi mai mult după ce D. V a început să comită infracţiuni. De când se află în penitenciar nici unul din părinţi nu l-a căutat. 2) ,,Mama nici nu cred că ştie că sunt aici… tot timpul era beată… nu poţi vorbi cu ea nimic serios, a fost internată o vreme în spital la nebuni… eu eram mic pe-atunci. Iar tata e cu ale lui, nu a fost un sfânt… a furat şi el în tinereţe şi a făcut 5 ani de puşcărie, acuma nu mai se ocupă cu din astea... Mi-aş fi dorit să mai ştiu cum stau lucrurile acasă şi să mai vorbesc cu ei… da nu am cu cine, tata nu mă iartă că am furat… mama e… în altă lume.” (S. C are 34 de ani şi este condamnat la 4 ani de închisoare pentru furt. Mai are de ispăşit din pedeapsă 3 luni)

În urma discuţiilor pe care le-am avut cu S. C am constatat că relaţia cu familia a fost una tensionată şi conflictuală şi înainte de a ajunge acesta în penitenciar. Tatăl său a fost condamnat în trecut pentru furt, iar mama sa este alcoolică. Nici unul din părinţi nu l-a căutat de când se află în penitenciar. 3) „Am plecat demult de acasă… am fost condamnat la 20 de ani şi apoi nu m-am mai întors niciodată. Aveam alte priorităţi, nu părinţii… oricum cu ei nu m-am înţeles eu prea bine…. Dacă eu nu le-am spus unde sunt, nu m-au căutat nici ei, erau tot timpul băuţi, pentru că asta făceau toată ziua…” (J. M este în vârstă de 40 de ani şi este condamnat la 5 ani de închisoare pentru furt. Mai are de ispăşit din pedeapsă 4 luni)


Datorită faptului că J. M a început să comită infracţiuni de la 17 ani acesta s-a mutat din Medgidia în Ardeal, iar relaţiile cu părinţii s-au deteriorat complet. Părinţii erau alcoolici amândoi şi din acest motiv zilnic existau conflicte. Ulterior s-a stabilit în Ardeal şi şi-a continuat carierea infracţională fără să mai fie interesat de soarta părinţilor săi, de care nu a mai ştiut nimic timp de 15 ani. A aflat acum un an că ambii părinţi au murit şi regretă că nu i-a mai căutat.

Aşadar, în urma analizei informaţiilor obţinute, am constat că majoritatea dintre persoanelor condamnate, mai exact 7 dintre cele 10, nu au avut un trecut familial favorabil dezvoltării psihosociale armonioase, lucru care a marcat într-un mod nefavorabil dezvoltarea comportamentală ulterioară a acestora şi în mod direct sau indirect, în funcţie de fiecare caz în parte, a influenţat dezvoltarea comportamentului infracţional şi declanşarea acestuia.

II. Relaţia persoanei condamnate cu familia nucleară înainte şi după încarcerare

A doua unitate tematică a ghidului de interviu a urmărit să identifice natura relaţiei persoanei condamnate cu soţia/concubina înainte de încarcerare, dar şi după această etapă. În acest fel am reuşit să identific care au fost schimbările care au apărut în viaţa de familie a persoanei condamnate şi cum a influenţat detenţia relaţia de familie a acesteia.

În urma analizei rezultatelor am constatat în mod paradoxal că în cazul a 9 persoanele condamnate dintre cele 10 intervievate relaţiile acestora cu soţia/concubina s-au îmbunătăţit şi s-au stabilizat după ce acestea au fost încarcerate.

Voi reda pe scurt fragmente relevante din răspunsurile a trei dintre cele 9 persoane condamnate a căror relaţii de cuplu s-au îmbunătăţit şi s-au stabilizat în urma încarcerării acestora.

1) „Ne-am despărţit de vreo două ori, ne tot certam tot des… ba că nu ne ajung banii, ba că nu muncesc destul… nu eram o familie tare unită, eu eram mai violent, nu o băteam dar înjuram şi spărgeam obiecte prin casă… însă de când am fost închis a fost mereu lângă mine, ne-am mai certat, am fost despărţiţi un an, dar eu i-am scris şi apoi ne-am împăcat iar… acum ne înţelegem bine” (F. A are 34 de ani şi este condamnat la 10 ani de închisoare pentru omor. Mai are de ispăşit din pedeapsa 4 luni)

Chiar dacă F. A a avut o relaţie tensionată cu soţia înainte de a fi închis, recunoaşte că acum familia înseamnă mult mai mult pentru el şi si-ar dori să le ofere, atât fetiţei cât şi soţiei, mai multă atenţie. Regretă faptul că nu s-a implicat mai mult în educaţia fetiţei, lăsând această sarcină exclusiv soţiei. 2) ,,M-am căsătorit de tânăr… că mi-am zis că trebuie să am şi eu familie şi să am pe cineva lângă mine… da nu o fost aşa de simplu pe cât credeam eu că o să fie… am divorţat… apoi m-am implicat într-o relaţie… avem 4 ani de când suntem împreună şi avem doi copii. Ne înţelegem destul de bine, înainte să vin aici ne mai certam şi noi, aveam greutăţi. Eu am fost închis de 5 ori până acum. Tot mi-a zis


că dacă nu mă las de furturi, mă părăseşte, dar eu nu cred. Acum vine destul de des în vizită…” (R. A are 34 de ani şi este condamnat pentru furt la 2 ani închisoare şi mai are 3 luni până va fi eliberat)

Din cele relatate de R. A am constatat că relaţia cu concubina s-a răcit după ce acesta a intrat în închisoare şi aceasta îl ameninţă că dacă nu va renunţa la săvârşirea de infracţiuni şi va mai intra încă o dată în închisoare îl va părăsi. Însă R. A este optimist că va avea în continuare sprijinul ei moral şi financiar după ce va fi eliberat, deoarece de fiecare dată când a fost condamnat a spus acelaşi lucru, dar nu l-a părăsit. 3) „Am crezut că după ce m-or închis o să mă părăsească şi concubina, aşa cum o făcut prima mea soţie… şi am fost tare mirat să văd că nu m-o lăsat… noi ne-am înţeles binişor înainte să intru aici… mai aveam noi certuri… ca-n fiecare casă. dar nu ne băteam, nu eram violenţi. Când o aflat ce am făcut o plâns toată noaptea aia… că acum ce se face singură cu copilul, cum îl va creşte... E drept că mi-o reproşat, da nu m-a lăsat”. (A. D are 36 de ani şi este condamnat la 10 ani de închisoare pentru omor. Are până la momentul eliberării sale încă 4 luni de executat din pedeapsa primită)

Relaţia lui A. D cu concubina este o relaţie stabilă care a rămas neschimbată pe parcursul celor 9 ani de detenţie şi care, potrivit afirmaţiilor lui A. D, va continua şi după ce acesta se va elibera.

Aşadar, cum precizam anterior, în mod paradoxal detenţia nu a distrus relaţiile de familie, de cuplu ale persoanelor condamnate, dimpotrivă aceste relaţii s-au stabilizat pe parcursul detenţiei, iar persoanelor condamnate au învăţat să aprecieze mai mult suportul venit din partea familiei. Este esenţial ca persoanele condamnate să se identifice cu o reţea de suport, cum este familia pentru a putea face faţă presiunilor la care sunt supuse în mediul penitenciar, dar şi după eliberarea lor. Din păcate sistemul penitenciar nu oferă posibilitatea păstrării unei relaţii cât mai naturale cu familia (soţia, concubina, copiii), legătura cu aceştia fiind posibilă doar prin intermediul telefonului şi a vizitelor, vizite care nu pot asigura întotdeauna un mediu propice comunicării.

III. Percepţia persoanei condamnate faţă de familia nucleară după încarcerare

A treia unitate tematică care a structurat ghidul de interviu a vizat identificarea percepţiei persoanelor condamnate faţă de familia nucleară după încarcerarea lor pentru a observa dacă această percepţie s-a modificat în urma încarcerării acestora.

Aşadar, în urma încarcerării, 8 persoane condamnate dintre cele 10 intervievate şi-au schimbat percepţia faţă de familia nucleară şi susţin că după ce vor fi eliberate îşi vor schimba comportamentul faţă de soţie, respectiv concubină. În următoarele paragrafe sunt redate răspunsuri relevante oferite de către persoanelor condamnate.


1) „După ce o să ies nu o mai cert… nu o mai înjur cum mai făceam uneori, fără ea nu ştiu cum treceam peste perioada asta… poate mă schimbam într-o persoană şi mai rea, pentru că nu îmi păsa… oricum nu mai aveam pe nimeni afară, dar ea m-a ajutat psihic… şi financiar cum a putut săraca… cu bani… se împrumuta, dar tot îmi trimitea…” (F. S are 35 de ani şi este condamnat la 8 ani de închisoare pentru furt. Mai are de ispăşit din pedeapsa 3 luni)

F. S relatează că şi-a schimbat complet viziunea legată de familie şi de importanţa pe care aceasta o are în viaţa sa, după ce a intrat în penitenciar. Timpul petrecut în detenţie l-a determinat să înţeleagă că are alături de el o soţie care i-a fost alături şi în momentele grele din viaţa sa şi nu l-a părăsit. Lucrul acesta l-a făcut să îşi schimbe atitudinea distantă şi rece pe care o avea faţă de soţie înainte de a intra în penitenciar. 2) „Am apreciat că nu m-o părăsit concubina şi că nu şi-o găsit alt bărbat… a stat lângă copii mei şi îi creşte greu, da nu s-o gândit niciodată să îi lase la case de copii… şi de asta o să fac tot ce pot să rămân cu ei… nu ştiu eu dacă o să îmi reuşească şi dacă mă voi descurca.” (R. A are 34 de ani şi este condamnat la 2 ani de închisoare pentru furt şi mai are 3 luni până va fi eliberat)

De când este închis R. A a înţeles cât de important a fost suportul pe care l-a primit din partea concubinei în cursul perioadei de detenţie şi de aceea îşi doreşte să continue să îi fie alături şi după ce va fi eliberat. Din experienţa ultimei încarcerări R. A mărturiseşte că deşi îi va fi greu să îşi găsească un loc de muncă în ţară va încerca să facă tot posibilul să rămână alături de familia sa, aşa cum aceasta i-a fost alături pe parcursul anilor de detenţie anteriori. 3) „Până să fiu închis nu am ştiut cum trebuie să mă port cu soţia/concubina… am crezut că pot să vorbesc oricum cu ea… însă după ce am ajuns aici şi am văzut ce lume e aici, mi-am spus că nu am ştiut să preţuiesc ce am avut şi nu am ştiut să mă bucur de viaţă fără prietenii mei violenţi şi beţivi. Acum îmi pare rău, dar e prea târziu, viaţa mea oricum e marcată pentru totdeauna, doar am omorât un om, el nu se mai întoarce niciodată, în schimb eu o să ies de aici şi tot nu mai pot face nimic să îl aduc înapoi…”. (S. F are 33 de ani şi este condamnat pentru omor şi a primit o pedeapsă de 9 ani. Este la prima condamnare şi mai are 5 luni până va fi eliberat)

S. F mărturiseşte că până să intre în penitenciar nu acorda o importanţă deosebită familiei şi considera familia ca un lucru care i se cuvine şi pe care nu trebuie să îl preţuiască, familia există de la sine. Abia după încarcerare a înţeles că familia este cel mai important lucru pe care îl poate avea un om şi că doar atunci când nu mai îţi este alături începi să o preţuieşti.

Aşadar, am constat faptul că persoanele condamnate şi-au schimbat percepţia faţă de soţie, respectiv concubină după încarcerare, iar perioada petrecută în detenţie le-a determinat să înţeleagă că nu sunt singure în cursul ispăşirii pedepsei şi că pot trece cu ajutorul familiei peste această perioadă dificilă. Este dezirabil ca persoanele condamnate să îşi păstreze dorinţa de a fi alături de familie şi după ce


sunt eliberate, întrucât şansele lor de reintegrare socială pot creşte semnificativ dacă beneficiază de suportul familiei şi bineînţeles, dacă acest suport este valorificat de către acestea.

IV. Raportarea din penitenciar a persoanei condamnate la familia nucleară după eliberare

O ultimă unitate tematică care a structurat ghidul de interviu şi pe care o voi prezenta în cadrul acestui articol a vizat identificarea modului în care persoanele condamnate se raportează la familia nucleară după eliberarea lor.

Prin întrebările din această unitate tematică am urmărit să identific modul în care se raportează persoanele condamnate, din postura de „persoană condamnată”, la familia nucleară pe care şi-au întemeiat-o înainte sau după ce au intrat în penitenciar, în momentul in care vor fi eliberate. De asemenea, am urmărit să identific care este locul pe care îl ocupă familia (soţia/concubina/copiii) în cadrul sistemului de priorităţi ale persoanelor condamnate după eliberare. 9 dintre persoanele condamnate afirmă că îşi doresc să rămână alături de familie după ce vor fi eliberate şi să îşi ajute familia. Mai jos sunt expuse o serie de răspunsuri relevante ale persoanelor condamnate cu privire la această tematică.

1) „Sper să îmi găsesc de lucru la un atelier de tâmplărie, m-am calificat aici în meseria asta. Vreau să îmi ajut familia după ce ies şi să le arăt că pot să îmi îndrept greşeala”. (A. D are 36 de ani şi este condamnat la 10 ani de închisoare pentru omor. Mai are de executat din pedeapsa primită 4 luni)

A. D i-a mărturisit planurile concubinei şi doreşte să locuiască împreună cu aceasta după ce va fi eliberat. Doreşte să îşi găsească un loc de muncă şi speră că îi va fi de folos calificarea pe care a obţinut-o în penitenciar. 2) „… nu mai vreau să ajung aici… concubina îmi oferă tot sprijinul de care am nevoie, mă ajută să îmi caut copiii din prima căsătorie… a fost mereu lângă mine… ea ştie că vreau să ne căsătorim, e de acord… şi mă aşteaptă, plus că s-a interesat şi de serviciu… numai că e mai greu şi… încă nu a primit nici un răspuns, dar se tot interesează şi eu cred că în timp îmi voi depăşi eticheta şi nu voi fi doar un fost puşcăriaş… omul mai greşeşte.” (D. V are 38 de ani şi este condamnat la 8 ani de închisoare pentru furt. Mai are până la momentul eliberării sale încă 3 luni)

D. V doreşte după ce va fi eliberat să îşi întemeieze o familie alături de concubină şi să îşi caute copiii din prima căsătorie, pe care nu i-a mai căutat de 17 ani. Concubina ştie de existenţa copiilor lui D. V din relaţia de căsătorie anterioară şi îl susţine pe acesta în demersul său de a-şi revedea copiii. Tot sprijinul pe care l-a primit din partea concubinei în perioada de detenţie îl motivează pe D. V să îşi schimbe comportamentul şi să nu mai comită infracţiuni şi să îşi întemeieze o familie cu aceasta.


3) „Sunt trist şi bucuros în aceeaşi măsură, ştiu că acasă mă aşteaptă cineva… merită să fac tot ce pot să le fiu de acum încolo alături. Îmi voi căuta un loc de muncă, chiar dacă material o ducem bine… însă voi face asta să arăt lumii că şi un criminal, cum mă numesc ei, poate să devină un om muncitor şi serios… fac asta în primul rând pentru familie… nu vreau să le fie ruşine cu mine şi nu mai vreau să treacă prin ce au trecut…” (M. N are 32 de ani şi este condamnat la 8 ani de închisoare pentru omor. Mai are de ispăşit din pedeapsă două luni, urmând apoi să fie eliberat)

După ce va fi eliberat M. N doreşte să îşi viziteze mai întâi părinţii, apoi se va întoarce acasă la soţia şi fiica lui care îl aşteaptă acasă. Este optimist şi crede că va reuşi să treacă peste prejudecăţile oamenilor cu ajutorul şi sprijinul soţiei şi a fiicei lui. 4) „Vom locui împreună după ce ies… vreau să îl trec pe copil pe numele meu… şi să fim cu acte împreună. Va fi greu cu banii până o să îmi găsesc eu de lucru… am ceva prieteni care lucrează în construcţii şi o să mă rog de ei… poate mă vor ajuta.” (P. M are 35 de ani şi este condamnat la 3 ani de închisoare pentru furt. Este la a doua condamnare şi mai are de ispăşit din pedeapsă 5 luni)

P. M este optimist în privinţa vieţii de familie şi îşi face planuri alături de concubina sa. Acesta vrea să se căsătorească cu T. şi să îi dea numele lui copilului său. De asemenea, una din priorităţile lui P. M este să îşi găsească un loc de muncă pentru a avea un venit stabil din care să îşi ajute familia.

Aşadar, în urma analizei datelor oferite de către persoanele condamnate, raportarea acestora la viaţa de familie după eliberare este una pozitivă, 8 dintre cele persoane 10 persoane intervievate îşi doresc să acorde mai multă atenţie familiei şi să se implice mai mult în viaţa de familie. Din afirmaţiile acestora, o prioritate a persoanelor condamnate după eliberare este găsirea unui loc de muncă, astfel să obţină un venit necesar susţinerii materiale a familiei. Persoanele condamnate declară că familia a devenit importantă pentru ele doar după ce au intrat în penitenciar, însă acestea îşi doresc să rămână alături de soţie/concubină şi copii şi după ce vor fi eliberate. Subliniez faptul că este important ca familia să continue şi după eliberarea persoanei condamnate să îi ofere acesteia suport şi sa îi păstreze motivaţia pentru schimbare, esenţială în procesul de reintegrare socială a acesteia. Concluziile cercetării În ciuda faptului că lotul se subiecţi a fost unul restrâns, informaţiile pe care le-am obţinut în urma analizei tematice a interviurilor, realizate cu cele 10 persoane condamnate, sunt relevante pentru cercetarea prezentă. Prezintă, din perspectiva asistenţei sociale, problemele legate de dimensiunea familială cu care se confruntă persoanele condamnate după ce sunt încarcerate, dar şi nevoile pe care acestea le întâmpină în raport cu această dimensiune. Astfel, identificarea acestor probleme şi nevoi ne oferă posibilitatea, ca asistenţi sociali, să construim un plan de intervenţie şi asistare socială corect, individualizat, adaptat nevoilor fiecărei


persoane condamnate în parte, care să aibă ca scop principal, de lungă durată reintegrarea persoanei condamnate în mediul său social: în familie, în comunitate, etc.

Pe parcursul studiului am răspuns la întrebările de cercetare, care au stat la baza acestui demers şi am atins obiectivele pe care le-am formulat la începutul prezentului demers. Am identificat astfel, care este a fost natura relaţiilor familiale ale persoanelor condamnate înainte de încarcerare, de asemenea, am identificat modul în care detenţia a schimbat percepţia persoanelor condamnate în raport cu propriile lor familii (relaţia soţie, concubina, copii), dar şi prospecţia pe care aceste persoane o au din postura de „deţinuţi” referitoare la viaţa de familie după ce vor fi eliberate.

În concluzie, am constatat în urma analizei interviurilor realizate cu cele 10 persoane condamnate din cadrul Penitenciarului Gherla, că există două categorii de persoane condamnate: o categorie de persoane condamnate care au menţinut legătura cu familia în perioada de detenţie şi susţin că vor rămâne alături de familiile lor şi după ce se vor elibera, iar a doua categorie de persoane condamnate este aceea a persoanelor care au păstrat legătura cu familia, respectiv soţia concubina în cursul ispăşirii pedepsei lor, însă păstrarea relaţiei cu aceasta nu este prioritară după eliberare. Numărul persoanelor condamnate care se află în această ultimă categorie este semnificativ mai mic, doar două persoane dintre cele 10 intervievate nu plasează familia pe un loc prioritar după eliberare.

Ceea ce am constatat din discuţiile cu persoanele condamnate, fără să îmi propun acest lucru este că toate cele 10 persoane condamnate prezintă o nesiguranţă în ceea ce priveşte viitorul lor legat de viaţa de familie, găsirea unui loc de muncă, etc., deşi afirmă că îşi doresc să îşi recompenseze familia pentru faptul că le-a fost alături. Însă, discursul lor este dominat de verbe ale dorinţei „sper”, „aş vrea” ,,îmi doresc”, „dacă”, lucru care denotă o nesiguranţă la nivelul conştiinţei lor şi nu o siguranţă că vor reuşi. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că aceste persoane nu sunt încă pregătite psihic, moral, social să îşi asume din nou responsabilităţi. Le este teamă de eşecul cu care cred că inerent se vor confrunta în momentul eliberării lor. Aceste persoane condamnate se ascund după propria lor proiecţie pe care o au despre sine şi „despre viaţa de afară”, care de cele mai multe ori este complet diferită şi în discordanţă cu realitatea.

Lipsa de motivaţie pentru schimbare este ilustrată prin faptul că 3 din cei 10 deţinuţi intervievaţi sunt recidivişti, 2 dintre ei fiind la a 6-a condamnare. Este important ca deţinuţii să ceară ajutorul asistenţilor sociali şi al psihologilor pentru a-i ajuta să îşi găsească echilibrul interior şi motivaţia necesare acţiunilor care vizează schimbarea comportamentului lor şi a calităţii vieţii acestora. Afirmaţii ale persoanelor condamnate cu privire la viaţa lor după eliberare

1): „Nu ştiu cum voi reuşi să îmi găsesc un loc de muncă afară, deşi aş vrea să am bani să îmi pot întreţine familia, sper ca familia să nu mă părăsească din acest motiv”; (Persoană condamnată M. A este neîncrezătoare în ceea ce priveşte


viitorul şi nu crede că va reuşi să îşi găsească un loc de muncă stabil, care să îi asigure un venit stabil şi din acest motiv crede că îşi va pierde familia)

2) „După ce faci puşcărie nu te mai angajează nimeni, toţi zic că nu mai eşti bun de nimic… mă tem că nu mă voi descurca şi nu voi reuşi să îmi pun viaţa în ordine… poate dacă mă va ajuta şi familia… voi reuşi”. (Persoana condamnată S. P este sceptică că va putea să facă faţă cerinţelor existente pe piaţa muncii şi este sigură că nu va reuşi decât cu sprijinul familiei să se schimbe)

3) „Dacă faci prostia asta şi ajungi aici, nu mai poţi fii vreodată om cinstit. Ce vezi aici te marchează toată viaţa şi înveţi tot ce e mai rău de aici, deşi în mintea ta ştii că nu faci bine, dar te contaminezi, e ca o boală puşcăria asta”. (Persoana condamnată R. P este conştientă ca are deja o etichetă şi că nu mai poate face nimic pentru ca aceasta să dispară. Scopul lui R. P este să încerce să trăiască cu această etichetă şi să demonstreze comunităţii, familiei că în ciuda faptului că a fost închis, poate deveni un om responsabil pentru ceea ce face)

Toate aceste răspunsuri pun în evidenţă nesiguranţa pe care o au aceste persoane condamnate când vorbesc despre ceea ce vor face după eliberarea lor.

Aşadar, în spatele acestor afirmaţii pe care le fac persoanele condamnate cu privire la modul în care vor reuşi să se reintegreze în familie şi în comunitate după ce se vor elibera stă teama acestora de nereuşită, de respingere şi de marginalizare de către comunitatea în care se reîntorc. Persoanele condamnate percep aceste stări, sentimente ca fiind inerente în perioada post penală şi cred că toate acestea, le vor împiedica să îşi restabilească relaţiile de familie (cu soţia/concubina şi copiii) în perioada post-penală. De aceea, este nevoie ca cele 10 persoane condamnate să conştientizeze faptul că familia poate constitui un real suport de care acestea au nevoie pentru ca să poată depăşi toate momentele şi situaţiile dificile cu care se vor confrunta în momentul eliberării lor.

Această conştientizare, de către persoanele condamnate, a rolului pe care familia îl are sau îl poate avea în viaţa lor după ce sunt eliberate, trebuie să fie actualizată mereu de către cadrele specializate din penitenciar (asistenţi sociali, psihologi etc.) pentru a păstra o raportare constantă a persoanelor condamnate la propriile lor familii.

Este important şi dezirabil ca pedeapsa privativă de libertate să aibă un efect pozitiv asupra comportamentului persoanei condamnate, să o ajute pe aceasta să îşi reconstruiască priorităţile şi să adopte comportamente pro-sociale. Din păcate, încarcerarea nu reuşeşte întotdeauna să transforme comportamentul antisocial, infracţional al persoanei condamnate într-un comportament pro-social, deoarece, în esenţă, mediul social al penitenciarului este un mediu în care valorile, principiile, normele nu mai au aceeaşi semnificaţie şi prioritate pentru persoanele condamnate; valorile nu mai există, principiile sunt incerte, iar normele nu se respectă.

Consider că este esenţial ca persoanele condamnate să beneficieze în cursul ispăşirii pedepsei de suport atât din partea familiei dar şi din partea asistenţilor


sociali, psihologi, întrucât de calitatea acestui suport depinde bunăstarea morală şi psihică a persoanei condamnate, dar şi refacerea comportamentul infracţional.

Concluzii generale

Articolul prezent a fost realizat cu scopul de a aduce în prin plan aspecte legate de dimensiunea familială a persoanele condamnate. Partea de cercetarea prezintă transformările, dificultăţile legate de viaţa familială pe care un număr restrâns de persoane condamnate din penitenciarul Gherla le întâmpină, odată încarcerate. Cercetarea a urmărit să determine percepţia asupra relaţiilor familiale ale persoanelor condamnate din penitenciarul menţionat anterior, pentru a constata în ce măsură aceste relaţii au fost influenţate de viaţa de detenţie şi în ce mod aceste relaţii pot deveni suport pentru persoanele condamnate în perioada post-penală.

Aşadar, încarcerarea unei persoane presupune privarea de libertate a acesteia, privare care înseamnă separare de restul lumii. Am observat că în cele mai multe cazuri, familia este primul sistem social afectat de această separare, care aduce cu sine ruperea relaţiilor pentru o perioadă relativ lungă sau scurtă a persoanei încarcerate cu soţia, concubina, copiii în funcţie de fiecare caz în parte. De la această separare, pornesc inerent o serie de alte probleme cu care persoana încarcerată se confruntă, dar asupra cărora nu voi insista întrucât nu sunt subiectul acestei cercetări.

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că persoanele condamnate au nevoie de menţinerea unei legături reale (vizite, telefon, scrisori) cu familia pe care o au, întrucât ideea de apartenenţă a persoanelor condamnate la grupul familial reprezintă pentru acestea o resursă esenţială în cursul perioadei de detenţiei. În mediul social în care trăiesc aceste persoane condamnate (penitenciar) relaţiile de comunicare sunt diferite de cele care se petrec în mediu social natural, lucru care le afectează puternic personalitatea, comportamentul şi caracterul.

Doresc de asemenea, să subliniez faptul că este importantă calitatea legăturilor pe care persoanele condamnate reuşesc să o stabilească cu familia (soţia, concubina, copiii) în perioada de detenţie, deoarece în acest fel ele îşi pot canaliza motivaţia spre depăşirea comportamentului lor infracţional, lucru care se urmăreşte prin privarea de liberate, însă nu întotdeauna se şi reuşeşte.

Motivaţia pentru schimbare a persoanelor condamnate, din punctul meu de vedere, în urma interacţiunii directe pe care am avut-o cu persoanele private de libertate este fundamentală în procesul de reintegrare socială al acestora. Este utopic să vorbim despre foste persoane condamnate reintegrate social, în contextul în care acestea nu îşi doresc să îşi schimbe comportamentul infracţional, le „place” să fure, viaţa din penitenciar nu li „se pare grea”, şi condiţiile sunt acceptabile pentru a duce „un trăi lipsit de griji”. Printre priorităţile acestora, după eliberare, se numără „fuga în străinătate” pentru a face „banii uşor”, familia sau găsirea unui loc de muncă nefiind decât un set de priorităţi relative.

Toate aceste lucruri nu fac decât să aducă în prim-plan nevoia de asistare a acestor persoane şi de motivare a lor pentru schimbare, motivare care nu reprezintă un


proces uşor şi din acest motiv, de multe ori, fostele persoane condamnate nu reuşesc să facă faţă procesului de reintegrare socială datorită faptului că motivaţia lor scade pe parcurs ce întâmpină dificultăţi. În cadrul acestui proces de reintegrare socială a fostelor persoane condamnate nu vorbim doar de implicarea resurselor exterioare lor ci şi de implicarea propriilor resurse ale acestora. Nu putem vorbi despre reintegrarea socială a persoanei condamnate atâta timp cât acesta nu este motivată şi nu participă activ la acest proces.

Trebuie, ca societate civilă, să acordăm o atenţie sporită acestei categorii de persoane, întrucât de modul în care aceste persoane sunt asimilate de comunitate, familie depinde reintegrarea lor socială. Consider că, studierea acetei categorii de beneficiari ai asistenţei sociale în mediul lor social, în penitenciar nu face decât să aducă în prim plan problemele cu care se confruntă acestea, nevoile pe care le întâmpină şi în acest fel putem, ca şi profesionişti, să gândim planuri reale şi realizabile de intervenţie de lungă durată, care să aibă ca scop principal reintegrarea socială a persoanelor condamnate. Referinţe

Bales, W. D., Mears, D. P. 2008, ‚Inmate social ties and the transition to society: Does visitation reduce recidivism?’, Journal of Research în Crime and Delinquency (45), 3, pp. 287-321.

Băban, A., 1998, Metodologia cercetării calitative, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Bobbitt, M., Nelson, M. (2004), The Front Line: Building Programs that Recognize Families Role in Reentry, Vera Institute of Justice, New York.

Braithwaite, J. 1989, Crime, shame and reintegration, Cambridge University Press, Cambridge.

Gideon, L. 2008, ‚Family role in the Reintegration Process of Recovering Drug Addicts’, in International Journal of Offender Therapy and Comparative Criminology, 51 (2), pp. 212-226.

Holt, N., Miller, D. 1972, Exploration in inmate familiy relationships, C. A. California.

La Vigne, N. G., Debus, S. A. 2009, One year out: Tracking the experiences of male prisoners returning to Houston, Texas, The Urban Institute, Washington.

Naser, R., La Vigne, N. 2006, ‚Family Support in the Prisoner Reentry Process: Expectations and Realities’, in Journal of Offender Rehabilitation, 43(1), pp. 95-104.

Robinson, R., Roberts, W., Strayer, J., Koopman, R. 2007, ‚Empathy and emotional responsiveness in delinquent and non-delinquent adolescents’, in Social Development, 16(3), pp. 49-60.

Visher, C., Courtney, S. 2006, Cleveland Prisoners’ Experiences Returning Home, Urban Institute, Justice Policy Center.

3. ioana baumgarten. relatia persoanelor condamnate cu familia – element fundamental în cadrul...

Documents