Pe 29 iunie, Sfânta Biserică face pomenirea

Sfinţilor, slăviţilor, mult-lăudaţilor şi mai-marilor

Apostolilor, PETRU şi PAVEL1

Petru şi Pavel, mai-marii Apostolilor, sunt sărbătoriţi astăzi2 într-unul din praznicele cele mai importante al Sfintei Biserici, după cum spune Sfântul Ioan Maximovici: „Apostolii Petru şi Pavel, fără a avea autoritate asupra altora, s-au aflat amândoi înaintea tuturor, datorită nevoinţei şi râvnei lor fierbinte. Viaţa lor a fost foarte strălucită, fiind o personificare a vieţii şi a muncii tuturor apostolilor. Sfârşitul nevoinţei lor pământeşti a fost deosebit de impresionant, de asemenea, datorită faptului că acesta a avut loc înaintea ochilor lumii întregi. Petru a fost răstignit cu capul în jos şi Pavel a fost decapitat, amândoi la Roma, cetate spre care,

1Versiunea martiriului, scrisă în limba greacă, al acestor doi Sfinţi Apostoli se află în Marea Lavră athonită, manuscris care începe astfel: „S-a întâmplat prin trimiterea înainte a lui Pavel cel binecuvântat”. Cuvinte de laudă au fost compuse de dumnezeiescul Hrisostom, al cărui manuscris începe astfel: „Cerul şi pământul susţin...”. Lucrarea Sfântului Grigorie Palama începe astfel: „Amintirea fiecărui sfânt...”. Ni-cetas retorul începe: „Ce sunet dulce şi încântător...”. Textul se află în Mănăstirile athonite Marea Lavră, Dionisiu, Iviron şi în al patrulea panegeric de la Vatopedu. Ivironul, de asemenea, are două cuvinte de laudă ale lui Nicetas retorul: una la Sfântul Petru şi una la Sfântul Pavel. Există, de asemenea, două cuvinte de laudă alcătuite de Patriarhul Ghenadie Scholarul din Constantinopol. Nicodim Aghioritul a compus douăzeci şi patru de strofe, după alfabetul grec. Textul biografic în limba engleză se bazează, în parte, pe Vieţile Sfinţilor Apostoli, ed. a IV-a, tradus şi compilat de Mănăstirea Holy Apostles şi Isaac E. Lambertsen (Buena Vista, CO: Holy Apostles Convent, 2001), pp. 3-49.

2Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel a fost instituită de Papa Sixtus al II-lea (257-258), pe data de 29 iunie, în anul 258. Moaştele celor doi apostoli au fost mutate atunci la Roma, în catacomba Sfântului Sebastian.

1

în acea vreme, era îndreptată privirea tuturor popoarelor. Vestea despre acest lucru a zburat iute în toate colţurile lumii, cu atât mai mult cu cât ambii erau cunoscuţi personal în multe locuri; numele lor era peste tot unde Mântuitorul fusese propovăduit. Apostolul evreilor şi Apostolul neamurilor au plecat la Hristos în aceeaşi zi, arătând astfel apropierea lor egală faţă de Dumnezeu şi unitatea Bisericii lui Hristos, «unde nu mai este iudeu şi elin» (Col. 3,11)”. Prin urmare, ziua în care s-a încheiat munca pământească pentru conducătorii apostolilor, care au lucrat mai mult decât toţi ceilalţi – deşi separaţi trupeşte, dar împreună în duh – a devenit una dintre cele mai memorabile zile pentru întreaga Biserică.

Deşi este o sărbătoare fixă, ea totuşi ţine şi de sărbătorile fără dată fixă, de vreme ce pregătirea pentru Praznicul Sfinţilor Apostoli începe la o săptămână după Cincizecime. De asemenea, durata acestui post depinde de data prăznuirii Paştelui. Această zi ne aduce aminte cum au străbătut întreg pământul propovăduind Împărăţia cerească. L-au imitat pe Hristos prin sărăcia lor, prin suferinţe şi prin răbdarea de care au dat dovadă în timp ce erau batjocoriţi. Ei şi-au arătat iubirea faţă de copiii Tatălui ceresc. Au arătat compasiune pentru cei care luau aminte la propovăduirea lor şi întristare pentru cei care îi dispreţuiau. Apoi, într-un sfârşit, s-au adus pe ei înşişi jertfă. Acesta a fost destinul apostolilor. Dar sfârşitul vieţii lor pământeşti este, în acelaşi timp, începutul slavei lor cereşti, ...înălţarea lor la Hristos, pe Care L-au iubit pentru a fi mereu cu El3. Ziua sfârşitului lor pământesc este ziua naşterii lor cereşti. Este ziua primirii cununilor credincioşiei pregătite pentru ei şi pentru toţi cei care au iubit arătarea Lui4.

Este demn de luare aminte faptul că Praznicul Sfinţilor Apostoli urmează după Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt şi este parţial legat de el, Praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel încununează ciclul anual de sărbători închinate vieţii pământeşti a lui Hristos şi descoperă esenţa făgăduinţelor Sale. Aşa cum Praznicul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul reprezintă prologul Evangheliei şi începutul faptelor relatate în ea, tot astfel, adormirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel reprezintă culmea şi epilogul Evangheliei. Praznicul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul este începutul propovăduirii Noului Testament pe

3Cf. Fil. 1,23.4II Tim. 4,8.

2

pământ; decapitarea lui reprezintă propovăduirea Evangheliei în iad; iar Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli reprezintă împlinirea ei în ceruri.”5

Noi, aşadar, sărbătorim amintirea Sfinţilor Petru şi Pavel cu entuziasm cucernic şi iubire fierbinte. Despre acest praznic, Sfântul Grigorie Palama scrie: „Ei sunt împreună părinţi şi îndreptători ai tuturor celor numiţi cu numele lui Hristos, apostoli, mucenici, cuvioşi, preoţi, ierarhi, păstori şi învăţători, ca unii care sunt arhipăstori şi ziditori ai cinstirii de Dumnezeu şi ai virtuţii tuturor, şi ca luminători ai lumii, păstrând şi răspândind cuvântul vieţii (Fil. 2,16). Ei luminează prin credinţă şi virtute ca soarele între ceilalţi aştri sau ca cerurile cerurilor, mărturisind slava Dumnezeului celui Preaînalt... Astfel de luminători, adunându-se unul cu altul astăzi şi împreună cu noi, fac să strălucească Biserica; iar prin adunarea lor nu se umbresc unul pe altul, ci împreună lucrează sporirea luminii. Căci nu a fost aşezat unul întru înălţime, mişcându-se sus, iar celălalt coborât ca să nu-l umbrească; nici nu umblă unul ziua, iar celălalt noaptea, astfel încât unul stând împotriva celuilalt, să nu cadă în umbră; şi nici nu trimite unul lumina, iar altul o ia înapoi, încât aici să sufere schimbare, iar dincolo, în alt chip, să dobândească luminarea, după vreo măsură a împărţirii. Dimpotrivă, Hristos, izvorul cel nesecat al luminii veşnice, făcându-le amândurora parte egală, le-a dăruit egală înălţime, slavă şi strălucire. De aceea, întâlnirea acestor doi luminători este comuniune, aducând o îndoită luminare în sufletele credincioşilor”6.

VIAţA APOSTOLULUI PETRU

Petru, marele apostol al Domnului şi fratele celui dintâi chemat apostol, Andrei, era cunoscut ca Simon înainte de a fi chemat la apostolie de Domnul Iisus Hristos. Simon, fiul lui Iona (Jonah), era un iudeu din tribul lui Simeon. Era născut în Betsaida, un oraş mic şi neimportant din Galileea Palestinei. A trăit în sărăcie în anii când

5Sfântul Ioan Maximovici, „The Feast of the Holy Apostles Peter and Paul”, în The Shorter Theo-logical Writings of Archbishop John Maximovitch, pp. 123-126.

6Sfântul Grigorie Palama, Om. XXVIII, „La Praznicul Sfinţilor Petru şi Pavel, mai marii Aposto-lilor”, Omilii, Vol. 2, traducere din limba greacă de Parascheva Grigoriu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, pp. 99-100.

3

Hircanus a fost marele preot al iudeilor. După adormirea mamei sale, Petru a luat-o de soţie pe fiica lui Aristobulos, fratele Sfântului Apostol Barnaba, şi a avut cu ea doi copii: un fiu şi o fiică. Simon era un om simplu şi neînvăţat. Plin de frica lui Dumnezeu, el păstra toate poruncile Domnului. Păşea fără de prihană sub privirea Lui în tot ceea ce făcea. Simon avea meseria de pescar. Om sărac, îşi întreţinea familia din ceea ce lucra. Astfel îi hrănea pe copii, pe soţie şi pe soacra sa. Era frumos, cu un ten uşor pământiu. Ochii lui erau de culoarea sângelui. Părul lui era alb şi des. Avea un nas lung şi sprâncene care erau oarecum ridicate de jos în sus. Era de înălţime medie, cu o statură dreaptă şi fermă. Era inteligent şi prudent. Râvna dumnezeiască l-a împins împotriva nedreptăţilor şi a greşelilor. A primit cu uşurinţă convertirea celor ce se pocăiau. Avea un caracter năvalnic şi nu a ezitat să-şi retragă deciziile anterioare, după cum se va vedea mai târziu într-un episod, când Domnul a spălat picioarele ucenicilor7.

Andrei, fratele lui Simon, lepădându-se de deşertăciunea acestei lumi zgomotoase, a preferat să rămână celib. S-a dus la Iordan, la Sfântul Ioan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa, şi a devenit ucenicul acestuia. A auzit mărturia învăţătorului său despre Iisus Hristos Mesia. I-au rămas întipărite în inimă cuvintele spuse de Ioan când a arătat către Domnul, zicând: „Iată, Mielul lui Dumnezeu” (In 1,36). Apoi Andrei l-a părăsit pe Ioan şi împreună cu un alt ucenic al lui Ioan L-au urmat pe Domnul Iisus. „Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: «Ce căutaţi?» Iar ei I-au zis: «Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti?» El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea” (In 1,37-39).

Ucenicia Apostolului Petru

În ziua următoare, dimineaţa, Andrei s-a dus la fratele său, Simon, şi „i-a zis: «Am găsit pe Mesia» (care se tâlcuieşte: Hristos). şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa (ce se tâlcuieşte: Petru)»” (In 1,42-43). Imediat Petru a fost aprins de iubirea pentru Domnul, crezând cu adevărat că El este

7In 13,4-12.

4

adevăratul Hristos trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Totuşi el încă nu şi-a părăsit casa sau meseria sa. A continuat să facă tot ceea ce era de trebuinţă pentru supravieţuirea gos-podăriei sale. Andrei îşi asuma câteodată responsabilitatea de frate şi îl ajuta de dragul bătrânului lor tată. şi astfel au trăit fraţii până ce Domnul i-a chemat la slujirea apostolică.

Într-o zi, după ce Ioan Botezătorul a fost aruncat în închisoarea lui Irod, Domnul Iisus Hristos S-a retras înăuntrul Galileei. Trecea pe lângă Marea Galileei (care mai este cunoscută drept Marea Tiberiadei sau Lacul Ghenizaret). I-a zărit pe cei doi fraţi: Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele său. Pescari fiind, aruncau mrejele în mare. Iisus le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4,19). Imediat au lăsat plasele de pescuit şi L-au urmat pe Iisus.

Soacra Apostolului Petru [i al]ii sunt vindeca]i

Domnul l-a iubit pe Apostolul Petru pentru simplitatea inimii sale. Acum, după ce Iisus şi ucenicii au ieşit din sinagogă, au mers la casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacov şi Ioan. „Iar soacra lui Simon zăcea, cuprinsă de friguri” (Mc. 1,30). Imediat i-au spus lui Iisus despre starea ei. Iisus, „apropiindu-Se, a ridicat-o, apucând-o de mână. şi au lăsat-o frigurile şi ea le slujea. Iar când s-a făcut seară şi soarele apusese, au adus la El pe toţi bolnavii şi demonizaţii. şi toată cetatea era adunată la uşă. şi a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite boli şi demoni mulţi a alungat. Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L ştiau că El e Hristos” (Mc. 1,31-34).

Apoi, Domnul Iisus S-a trezit foarte de dimineaţă. A ieşit şi S-a dus într-un loc singuratic, unde S-a rugat. „şi a mers după El Simon şi cei ce erau împreună cu el” (Mc. 1,36). Ei L-au găsit şi I-au zis: «Toţi Te caută pe Tine». şi El a zis lor: «Să mergem în altă parte, prin cetăţile şi satele învecinate, ca să propovăduiesc şi acolo, căci pentru aceasta am venit». şi venind propovăduia în sinagogile lor, în toată Galileea, alungând pe demoni” (Mc. 1, 37-39).

Pescari de oameni

5

De asemenea, Domnul Iisus a prefigurat ce fel de pescari dorea să facă din ucenicii Săi prin intermediul pescuirii minunate. Iisus, în timp ce mulţimea se îmbulzea ca să asculte cuvântul Lui, stătea pe malul Lacului Ghenizaret. A văzut două bărci trase la mal. Pescarii au coborât şi spălau plasele. Acum, Iisus „urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: «Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi». şi, răspunzând, Simon a zis: «Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele». şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: «Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos». Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. şi a zis Iisus către Simon: «Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni». şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El” (Lc. 5,2-11). Astfel, vedem că aceasta a fost o prefigurare a pescuirii duhovniceşti a apostolilor. Căci apostolii aveau să tragă multe neamuri la mântuire cu plasa cuvântului lui Dumnezeu. După o astfel de minune, Simon-Petru L-a urmat pe Hristos, ca şi fratele său, Andrei, şi restul ucenicilor care au fost chemaţi atunci.

Iisus şi Petru pe mare

La Capernaum, după ce Domnul a hrănit aproape cinci mii de bărbaţi în afară de femei şi copii, El i-a pus pe ucenici să se îmbarce în corabie şi să meargă înaintea Lui pe celălalt mal. După ce Iisus a dat drumul mulţimilor, S-a urcat în munte ca să Se roage. Venind seara, era acolo singur. Dar corabia se afla în mijlocul mării, fiind scuturată de valuri, căci bătea tare vântul. „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Însă El le-a vorbit îndată, zicându-le: «Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!». Iar Petru, răspunzând, a zis: «Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă». El i-a zis: «Vino». Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe

6

apă şi a venit către Iisus. Dar din cauza vântului puternic, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: «Doamne, scapă-mă!». Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?». şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: «Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu8». şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului” (Mt. 14,25-34).

Fericitul Teofilact observă că „Hristos mai întâi îi încurajează spunând: «Eu sunt» () [Ieş. 3, 14], Cel care poate face orice; prindeţi curaj!”9. Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „Acest cuvânt l-a eliberat pe Petru de teamă şi i-a dăruit curaj. Fiindcă din cauza vremii nu L-au putut recunoaşte pe Iisus, deşi Îl vedeau umblând pe apă, Hristos Se face cunoscut prin glasul Său”10.

Aşadar, îl vedem pe Petru stăpânit de o astfel de credinţă şi râvnă pentru Domnul, încât îndrăzneşte să-I ceară lui Iisus să-i îngăduie să vină la El pe apă. Domnul nu l-a refuzat. Domnul, Cel care l-a izbăvit pe apostol de la înec, îl va izbăvi, de asemenea, şi din lipsa sa de credinţă, când îi va zice: „Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta” (Lc. 22,32).

Apostolul Petru Îl m\rturise[te pe Iisus c\ este Hristos, Fiul lui Dumnezeu

Altă dată, când Domnul propovăduia în sinagoga din Capernaum, a zis: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat

8Mt. 14,33. „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” () sau „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” sau „Tu eşti un Fiu al lui Dumnezeu”. A se observa absenţa articolului în greacă aşa cum vedem la Mt. 4,3.6, 27,54. Sfântul Ioan Gură de Aur „Vedeţi cum treptat îi îndrumă tot mai sus şi mai sus?”, Om. L, Matei, P.G. 58, 516 (col. 507).

9Cf. Mt. 14,27. Sfântul Teofilact, Tâlcuire, PG, 123:76A (col. 301).10 Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. L, op. cit., PG 58:514 (col. 505).

7

părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac” (In 6,53-58). Acum, „mulţi dintre ucenicii lui Iisus când au auzit acest discurs au zis: «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?». Iar Iisus, ştiind în Sine că ucenicii Lui murmură împotriva Lui, le-a zis: «Vă sminteşte aceasta? Dacă veţi vedea pe Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai înainte? Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred»” (In 6, 60-64).

Acum, Iisus ştia de la început cine nu va crede şi cine Îl va vinde. „A zis: «De aceea am spus vouă că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl». şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El. Deci a zis Iisus celor doisprezece: «Nu vreţi şi voi să vă duceţi?». Simon-Petru I-a răspuns: «Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu». Le-a răspuns Iisus: «Oare, nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? şi unul dintre voi este diavol!» Iar El zicea de Iuda al lui Simon Iscarioteanul, căci acesta, unul din cei doisprezece fiind, avea să-L vândă” (In 6,65-71).

Apostolul Petru este învrednicit s\ primeasc\ cheile Împ\r\]iei cerurilor

Sfântul Apostol Petru nu s-a despărţit de Domnul. El a rămas nedesprins de El, desfătându-se de chipul şi de cuvintele Lui care erau mai dulci decât mierea. A fost martor la multele şi marile minuni ale Domnului care demonstrau clar că Hristos era Fiul lui Dumnezeu, în Care credea fără nici o umbră de îndoială. Aşa cum credea adevărul din toată inima sa, tot aşa a mărturisit mântuirea cu buzele sale. După ce Iisus a intrat în părţile Cezareei lui Filip, „a început să-şi întrebe ucenicii: «Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?». Iar ei au răspuns: «Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci». şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon-Petru a zis: «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu». Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: «Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în

8

ceruri». Atunci a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristosul” (Mt. 6,13-20).

Fericitul Teofilact: „Domnul îi spune lui Petru: «Această mărturisire pe care tu ai făcut-o va fi temelia celor care vor crede»”11. Sfântul Hrisostom tâlcuieşte acest verset: „«Pe această piatră Eu voi zidi»; adică pe credinţa mărturisirii”12. Sfântul Leon, Papă al Romei, este de acord cu această interpretare, scriind: „Pe acest fundament, zice El, Eu Îmi voi ridica Bise-rica, şi se va ridica pe tăria acestei credinţe, şi măreţia Bisericii Mele se va uni cu cerurile. Porţile iadului nu vor birui această mărturisire şi nici legăturile morţii nu o vor cuprinde. Căci aceste cuvinte sunt cuvintele vieţii, şi aşa cum îi ridică pe cei care le mărturisesc la ceruri, tot astfel îi aruncă pe cei care le neagă în Iad”13. Venerabilul Beda spune şi el: „Tu eşti Petru şi pe această Piatră de la care ţi-ai primit numele, adică, de la Mine Însumi, Eu voi ridica Biserica Mea. Pe această deplinătate de credinţă pe care tu ai mărturisit-o, Eu voi ridica Biserica Mea şi dacă cineva se desparte de tovărăşia acestei mărturisiri, deşi i se va părea ca face lucruri mari, el nu va aparţine de zidirea care este Biserica Mea”14.

Iisus îl ceart\ pe Petru

De atunci a început Iisus să le arate ucenicilor Săi că trebuie ca El să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor şi a marilor preoţi şi a cărturarilor, şi să fie ucis şi înviat a treia zi. Înflăcărat de iubire arzătoare pentru Domnul, Sfântul Apostol Petru nu dorea ca ceva rău să I se întâmple lui Iisus. Aşadar, atunci când Iisus şi-a proorocit propriile suferinţe, „Petru L-a luat deoparte de Iisus şi a început să-L mustre, zicând: «Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta». Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: «Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi

11 Sfântul Teofilact, PG 123:85B (col. 320).12 Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LIV, Matei, PG 58:158 (col. 534). 13Sfântul Leon, Cuvântarea 83 (2), în Cuvântări, Fathers of the Church Series [de

aici înainte FC], Vol. 93 (Washington, D.C.: CUA, 1996), 357; PL 54 (col. 429); şi Toal, M.D., The Sunday Sermon of the Great Fathers, ed. a III-a, Vol. III (Chicago: Henry Regnery Co., 1959), pp. 267-268.

14Sfântul Beda, Om. I.16, „După Bobotează”, în Omilii la Evanghelii, Cartea I, Cistercian Publications, Series No. 110, p. 163.

9

eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor»” (Mt. 16,22-23).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne tâlcuieşte: „Într-adevăr, era dorinţa vrăjmaşului ca Hristos să nu pătimească. Din acest motiv, l-a certat Hristos cu atâta severitate, de vreme ce ştia că atât Petru, cât şi ceilalţi se temeau în special de aceasta şi nu ar fi acceptat-o cu uşurinţă”15. Acum, Petru L-a contrazis pe Domnul şi I-a vorbit din neştiinţă. Deşi acele cuvinte ale apostolului nu au fost plăcute Domnului Iisus, Care a venit pe pământ să răscumpere neamul omenesc prin Patimile Sale, cu toate acestea, ele au fost inspirate de o dragoste fierbinte faţă de Domnul. În ele se poate citi şi nevinovăţia ucenicului. Auzind cuvintele pline de reproş ale Domnului: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti”, ucenicul nu a fost mişcat spre mânie sau iritare. Petru nu L-a părăsit pe Hristos Mântuitorul, ci acceptând reproşul cu iubire, L-a urmat pe Domnul cu o şi mai mare grijă.

Schimbarea la Fa]\ a Domnului nostru Iisus Hristos

Acum, Domnul Iisus Hristos i-a luat cu Sine pe Petru, Iacov şi Ioan şi s-au urcat pe un munte ca să se roage. „şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind. şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn16; şi deşteptându-se, au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stând cu El. şi când s-au despărţit ei de El, Petru a zis către Iisus: «Învăţătorule, bine

15Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LIV, Matei, PG 58:550 (col. 536).16Lc. 9,32. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Evanghelistul numeşte «somn» ameţeala

mare pricinuită de vederea aceea. După cum ni se întunecă privirile din pricina unei lumini prea mari, tot aşa au păţit şi ei atunci”. Om. LVI, Matei, PG 58:569 (col. 553). Sfântul Ambrozie: „Măreţia de necuprins a Dumnezeirii copleşeşte simţurile trupului nostru”. Tâlcuire la Evanghelia după Luca, Cartea VII, § 18, trad. de T. Tom-kinson (Etna, CA: C.T.O.S., 1998). Sfântul Grigorie Palama: „El este transfigurat nu în ceea ce nu avea şi nici în ceea ce El nu era, ci dezvăluindu-Se pe Sine ucenicilor Săi aşa cum era El, deschizându-le ochii şi vin-decându-le orbirea”. (Tomosul aghioritic, PG 150:1232C). „Lumina Schimbării la Faţă (metamorphosis) este inefabilă, necreată, incorporală, inaccesibilă, ...fără sfârşit sau limite” (PG 150:1238B). „Lumina de la Schimbarea la Faţă a Domnului nici nu se naşte şi nici nu încetează să fiinţeze şi nici nu poate fi descrisă sau percepută de puterile noastre trupeşti; a fost într-adevăr văzută de ochii trupului... dar printr-o trans-figurare a simţurilor”. (PG 150:1232B).

10

este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie», neştiind ce spune. şi, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor. şi glas s-a făcut din nor, zicând: «Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!». şi când a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. şi ei au tăcut şi nimănui n-au spus nimic, în zilele acelea, din cele ce văzuseră” (Lc. 9,29-36)17. Sfântul Grigorie Palama tâlcuieşte: „În timpul Schimbării la Faţă, Hristos a revărsat o dumnezeiască putere peste ochii apostolilor Săi şi le-a permis să vadă şi să înţeleagă ei înşişi. Apoi, această lumină nu a fost o halucinaţie, ci rămâne pentru veşnicie, existând dintru început”18.

Sfântul Petru a auzit cu urechile sale vocea lui Dumnezeu-Tatăl care a pogorât peste Domnul Iisus din înălţime. Mai apoi, Sfântul Apostol avea să scrie despre aceasta într-o Epistolă de-a sa: „Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. Căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste şi slavă atunci când, din înălţimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit». şi acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt. şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Pt. 1,16-19).

Iisus spal\ picioarele ucenicilor S\i

După cină, Iisus S-a ridicat şi şi-a dat jos veşmintele „şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon-Petru. Acesta I-a zis: «Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?». A răspuns Iisus şi i-a zis: «Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta». Petru I-a zis: «Nu-mi vei spăla picioarele în veac». Iisus i-a răspuns: «Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine». Zis-a Simon-Petru Lui: «Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul». Iisus i-a zis: «Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. şi

17Cf. Mt. 17,1-9; Mc. 9,2-9.18Sfântul Grigorie Palama, Triadele, III.i.15, The Classics of Western Spirituality, N.

Gendle (New York, NY: Paulist Press, 1983), p. 76.

11

voi sunteţi curaţi, însă nu toţi». Că ştia pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: «Nu toţi sunteţi curaţi»” (In 13,4-11).

După ce Iisus le-a spălat picioarele şi şi-a luat hainele, „S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: «Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi»” (In 13,12-15).

Sfântul Ioan Gură de Aur îl întreabă pe ucenic: „Petre, ce faci? Nu-ţi aminteşti de ceea ce ţi-a răspuns Învăţătorul tău...: «Mergi înapoia mea satano» (Mt. 16,23)?. Tu nu te îndrepţi şi te laşi dus încă de obiceiul tău cel rău şi iute? «Da», zice el, «fiindcă ceea ce văd eu mă uimeşte şi mă surprinde foarte mult». De vreme ce Petru a făcut aceasta din prea multă dragoste, Hristos, în schimb, îl aduce la ascultare prin acelaşi mijloc; şi aşa precum atunci Hristos a făcut aceasta certându-l pe Petru şi zicându-i «Sminteală îmi eşti», tot astfel aici îi zice «Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine» (In 13,8). Ce răspunde atunci acest om iute şi nestăpânit? «Doamne, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul» (In 13,9). Vehement în rezistenţa lui, el devine şi mai vehement în supunerea sa, dar amândouă din iubire. Dar de ce Iisus Hristos nu i-a explicat lui motivul pentru care le-a spălat picioarele şi doar i-a ameninţat? Fiindcă altfel Petru nu s-ar fi supus. Dacă ar fi zis Hristos: «Lasă-mă să fac aceasta; Eu te voi învăţa prin această faptă să fii smerit», Petru ar fi promis de mii de ori că el va fi smerit pentru a-L împiedica pe Domnul să facă aceasta. Dar acum, ce zice Hristos? El îl ameninţă cu ceea ce Petru se temea mai mult: să fie despărţit de El. Căci Petru este acela care întreabă continuu: «Doamne, unde te duci?» (In 13,36). Aşadar, tot Petru a zis: «Sufletul meu îl voi da pentru Tine» (In 13,37). Dacă, auzind: «Tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta» (In 13,7), el a insistat încă, cu atât mai mult ar fi făcut aceasta dacă ar fi ştiut înţelesul faptei. Aşadar, Hristos i-a spus lui Petru că va înţelege după. Căci Domnul ştia că dacă Petru va cunoaşte imediat, se va opune. Petru nu a zis: «Spune-mi, ca să sufăr împreună cu Tine», ci se opune lui Hristos, zicându-I «Nu-mi vei spăla picioarele în veac» (In 13,8). Dar de îndată ce Hristos a ameninţat, Petru şi-a îmblânzit tonul. Ce a vrut să spună Hristos când i-a zis lui Petru că va şti după? Când? Când Petru va scoate diavolii cu numele lui Hristos, când Îl va vedea pe Hristos înălţându-Se la cer, când Petru află de la Duhul că Hristos şade

12

de-a dreapta”19. În altă parte el scrie: „Acum, Petru nu era încăpăţânat din nerozie. El arată şi iubire şi ascultare. Scopul său devine cel de a fi condus în toate de Domnul”20.

Iisus prooroce[te lep\darea lui Petru

La Cina cea de Taină, Domnul a spus: „«Simone, Simone, iată, satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi». Iar el I-a zis: «Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte». Iar Iisus i-a zis: «Zic ţie, Petre, nu va cânta astăzi cocoşul, până ce de trei ori te vei lepăda de Mine, că nu Mă cunoşti»” (Lc. 22,31-34).

Sfântul Chiril al Alexandriei îl caracterizează pe Petru cu aceste cuvinte: „Fiind râvnitor cu duhul şi fierbinte în iubirea sa pentru Hristos, şi de un zel nestăpânit, Petru îşi afirmă voinţa de a răbda până la capăt. Dar Petru a fost mustrat pentru că a vorbit prosteşte împotriva a ceea ce era ştiut de dinainte şi pentru graba sa necugetată de a contrazice cuvintele Mântuitorului”21.

Apostolul Petru în gr\dina Ghetsimani

Când Domnul S-a apropiat de chinurile şi moartea Sa de bunăvoie pe Cruce, Sfântul Apostol Petru, din nou, şi-a arătat râvna sa pentru Domnul. După Cina cea de Taină, Domnul S-a dus împreună cu ucenicii Săi dincolo de Chedron, în grădina Ghetsimani. A mers acolo şi Iuda Iscarioteanul, cel care avea să-L vândă; căci şi el ştia locul. Într-adevăr, Iisus Se aduna de multe ori aici împreună cu ucenicii Săi.

Hristos a intrat mai în adâncul grădinii. A căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat ca acest pahar să fie luat de la El. Dar a zis: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Mt. 26, 39). Apoi, Iisus S-a dus la ucenici şi i-a găsit dormind. I-a zis lui Petru: „Aşa, n-aţi putut un ceas să

19Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LXX, Ioan, The Nicene and Post-Nicene Fathers, (Oak Harbour, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997).

20Idem, Om. XII, Matei, The Nicene and Post-Nicene Fathers, Vol. X.21Sfântul Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, Om. CXLIV, (New

York: Studion Publishers, 1983), pp. 576-577.

13

privegheaţi cu Mine! Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. 26,40-41). Apoi, pentru a doua oară, Iisus S-a dus şi S-a rugat. A venit şi i-a aflat dormind din nou, căci ochii le erau îngreuiaţi. A plecat pentru a treia oară să Se roage. După ce S-a întors la ucenicii Săi, le-a zis: „Dormiţi de acum şi vă odihniţi! Iată, s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem, iată s-a apropiat cel ce M-a vândut” (Mt. 26,45-46)22.

Între timp, Iuda cel rău intenţionat s-a întâlnit cu soldaţii şi ofiţerii trimişi de marii preoţi şi de farisei. I-a condus, având cu ei arme şi torţe aprinse. „Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: «Pe cine căutaţi?». Răspuns-au Lui: «Pe Iisus Nazarineanul». El le-a zis: «Eu sunt». Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei. Atunci când le-a spus: «Eu sunt», ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. şi iarăşi i-a întrebat: «Pe cine căutaţi?». Iar ei au zis: «Pe Iisus Nazarineanul»23. Răspuns-a Iisus:« V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă; ca să se împlinească cuvântul pe care l-a spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul». Dar Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus. Deci a zis Iisus lui Petru: «Pune sabia în teacă. Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?»” (In 18,4-11)24. Luca, doctorul şi Evanghelistul, scrie că era urechea dreaptă şi că Iisus „atingându-Se de urechea lui l-a vindecat” (Lc. 22,51).

Sfântul Ambrozie scrie: „Nu lipsea râvna ucenicilor. Astfel că Petru, care era un adevărat cunoscător al legii, având bună voinţă, care ştia că i

22Mt. 26,45. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Le spune «Dormiţi» (, imperativ prezent activ), şi totuşi încă era de trebuinţă să privegheze. Dar El a zis-o pentru a arăta că ei nu vor răbda nici măcar ve-derea pericolelor viitoare şi că vor fugi şi se vor lepăda de suferinţă, şi că El nici măcar nu avea nevoie de ajutorul lor, adică de vreun ajutor pentru a scăpa. El dovedeşte din nou că ceea ce s-a petrecut în continuare s-a petrecut din dumnezeiasca iconomie”. Om. LXXXIII, Matei, PG 58:792 (col. 747).

23Ieş. 3,14; In 18,7. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă aceştia nu L-au recunoscut, cum de nu L-a recunoscut Iuda, care fusese alături de El? Căci şi el, împreună cu aceia, nu L-a recunoscut mai mult decât ei şi împreună cu ei a căzut la pământ. Iisus a făcut aceasta pentru a arăta că nu doar că nu puteau pune mâna pe El, dar nici măcar nu-L puteau vedea chiar dacă Se afla în mijlocul lor, decât dacă le îngăduia El aceasta”. Om. LXXXIII, Ioan, PG 59-490 (col. 448).

24Cf. Mt. 26,51-52; Mc. 14,47; Lc. 22,50-51.

14

s-a socotit ca dreptate lui Fineas faptul că i-a ucis pe blasfemiatori25, a lovit pe sluga marelui preot... Domnul a îndepărtat rănile sângeroase şi a înlocuit misterele [păgâne], pentru ca sluga stăpânitorului acestei lumi să sufere o rană la urechea sa fiindcă nu a ascultat cuvintele de înţelepciune... Dar Domnul Cel bun i-a vindecat rana, arătând cuvintele proorocului care zice că şi cei care vor fi răniţi la Patima Domnului vor fi vindecaţi dacă se vor întoarce26... De ce Petru? Fiindcă el a fost cel care a primit cheile raiului; căci el şi iartă, şi condamnă”27.

Lep\darea întreit\ [i poc\in]a lui Petru

Iisus a fost arestat şi legat. Mai întâi a fost dus la Ana; căci acela era socrul lui Caiafa, care era marele preot în acel an. Iar Simon-Petru şi Evanghelistul Ioan Îl urmau pe Iisus. Fiindcă Ioan era cunoscut de marele preot, a intrat în curte. Dar Petru a rămas afară, în faţa uşii. Apoi, Ioan a venit şi a vorbit cu portăreasa ca să-l lase şi pe Petru să intre. „Slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: «Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia?» Acela a zis: «Nu sunt». Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se. Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui” (In 18,17-19). Apoi, Ana L-a trimis pe Iisus la Caiafa, marele preot.

Sfântul Ambrozie ne reaminteşte că „Evanghelistul Ioan spune «era frig». Dacă ne gândim la anotimp, nu era posibil să fi fost frig; dar era frig acolo unde Iisus nu era recunoscut, unde nimeni nu vedea lumina, unde focul mistuitor28 era negat. Petru stătea lângă foc fiindcă simţea că îngheaţă. Rău este focul evreiesc; arde, dar nu încălzeşte. Rea este

25Num. 25,7-11.26Cf. Is. 6,10.27Cf. Mt. 16,19. Aici, Sfântul Ambrozie continuă: „Înţelege, dacă poţi, cum trece

durerea la atin-gerea de mâna Mântuitorului. Ţărâna îşi recunoaşte Creatorul, iar carnea urmează mâna Domnului care a făcut-o, căci Creatorul îşi repară lucrarea după cum doreşte... Aceşti nenorociţi nu au înţeles taina şi nici nu au arătat evlavie faţă de o asemenea compasiune, fiindcă El nu răbda nici măcar ca duşmanii Săi să fie răniţi. Ei au adus moartea asupra Celui Drept, iar El a tămăduit rănile persecutorilor Săi”. Tâlcuire, Cartea X, §§ 66, 67, 70, 71.

28Deut. 4,24; Evr. 12,29.

15

inima care împrăştie cenuşa greşelii chiar şi în minţile sfinţilor, căci ochii lăuntrici ai lui Petru erau întunecaţi”29.

Acum, „Petru şedea afară, în curte. şi o slujnică s-a apropiat de el, zicând: «şi tu erai cu Iisus Galileeanul». Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: «Nu ştiu ce zici». şi ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: «şi acesta era cu Iisus Nazarineanul». şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ: «Nu cunosc pe omul acesta». Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: «Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte». Atunci el a început a se blestema şi a se jura: «Nu cunosc pe omul acesta». şi îndată a cântat cocoşul. şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: «Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine»30. şi ieşind afară, a plâns cu amar” (Mt. 26,69-75)”31. Sfântul Grigorie Palama ne oferă tâlcuirea sa referitor la aceste evenimente: „Prinţul răului, ştiind că Petru era înzestrat cu înţelepciune şi aprins de dragostea pentru Hristos, nu a îndrăznit un atac pe faţă, ci pe ocolite, din partea cea dreaptă. Înşelându-l cu mult vicleşug, l-a ispitit să facă mai mult decât era necesar şi, astfel, în timpul Patimilor celor mântuitoare, când Domnul a zis către ucenici: «În această noapte toţi vă veţi sminti întru Mine» (Mt. 26,31), Petru a tăgăduit, necrezând. Dar nu numai atât, ci s-a pus pe sine mai presus decât toţi ceilalţi, zicând că dacă toţi se vor sminti, el nu o va

29Sfântul Ambrozie, Tâlcuire, Cartea X, § 76.30Sfântul Ioan Gură de Aur: „Evanghelistul Marcu (Mc. 14,68-72) spune, la rândul

său, că Petru s-a lepădat întâia oară atunci când cocoşul a cântat întâia oară; iar când s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a doua oară. Marcu istoriseşte mai cu deamănuntul slăbiciunea lui Petru şi ne arată că era mort de frică. Pe toate acestea Marcu le ştia de la dascălul său, căci fusese ucenicul lui Petru. Aceasta mai cu seamă trebuie să ne uimească! Că Marcu nu numai că n-a ascuns greşeala dascălului său, ci a şi istorisit-o mai lămurit decât toţi ceilalţi evanghelişti, pentru că a fost ucenicul lui Petru. Poate cineva m-ar întreba: «Cum pot fi adevărate spusele evangheliştilor, când Matei spune: „Amin zic ţie, că mai înainte de a cânta cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori” (Mt. 26,34) iar Marcu spune că, după ce s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a doua oară (Mc. 14,72)?». Spusele evangheliştilor sunt întru totul adevărate şi nu se contrazic. Pentru că, de obicei, cocoşul cântă la fiecare cântat de trei ori şi de patru ori, Marcu ne vorbeşte despre aceste cântece repetate ale cocoşului ca să arate că nici glasul cocoşului nu l-a oprit pe Petru de la cădere şi nici nu i-a adus aminte. Aşa că sunt adevărate şi spusele lui Matei şi ale lui Marcu. Înainte de a termina cocoşul întâiul său cântat, Petru s-a lepădat de trei ori. ªi nici după ce i-a adus aminte Hristos de păcatul lui n-a îndrăznit să plângă înaintea tuturora, ca să nu-l dea de gol lacrimile, ci „a ieşit afară şi a plâns cu amar”.

31Cf. Mc. 14,67-72; Lc. 22,55-62; In 18,17.

16

face. Urmarea a fost că s-a lepădat mai mult decât toţi, doborât de propria îndrăzneală, astfel încât mai mult decât toţi ceilalţi a fost smerit, pentru ca, la vreme, să fie arătat mai strălucitor, nu precum Adam, ispitit, biruit şi dus la moarte, ci ispitit, înjosit puţin, dar biruind pe ispititor. El imediat s-a defăimat pe sine prin puternica sa pocăinţă şi întristare”32.

Coborârea la iad

Citim că Hristos, pe Cruce, după ce a rostit: „Săvârşitu-s-a”, şi-a plecat capul şi şi-a dat duhul (In 19,30). Biserica Ortodoxă îşi fundamentează învăţătura sa despre coborârea cea mântuitoare la iad pe două pasaje din Noul Testament care aparţin lui Petru, conducătorul apostolilor. Iisus a coborât cu sufletul la iad; nici sufletul Său nu a fost lăsat în iad şi nici trupul Său nu a fost lăsat putreziciunii33. Apostolul vorbeşte despre coborâre în Epistola sa34, un eveniment real în care el şi întreaga Biserică primară au crezut şi pe care l-au propovăduit. El spune: „Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă” (I Pt. 3,18-20)35.

32 Sfântul Grigorie Palama, Om. XXVIII, pp. 100-101. 33A se corobora cu Fapte 2,24.27-31, pasaje care sunt discutate aici, în capitolul

„După Înălţare şi Cincizecime”.34I Pt. 3,19; 4,6.35I Pt. 3,20; Fc. 6,14; 8,18. Sfântul Ciprian: „Căci ne-a fost dezvăluit faptul că

există doar un singur Dumnezeu şi un Hristos şi o singură nădejde şi o singură credinţă şi o singură Biserică şi un singur Botez săvârşit doar de o singură Biserică dintr-a cărei unitate se desprinde cineva să fie socotit cu ereticii... Mai mult, Petru însuşi, arătând şi susţinând unitatea, ne-a poruncit şi ne-a avertizat că nu putem fi mântuiţi decât printr-un singur Botez al Bisericii celei una. El spune: «În arca lui Noe, erau câţiva oameni, adică opt suflete, care au fost mântuiţi prin apă; tot aşa vă mântuieşte şi Botezul». În cât de puţine cuvinte ne-a dezvăluit el Taina unităţii! Căci, în acel botez al lumii prin care păgânătatea străveche a fost ştearsă, cel care nu se afla în arca lui Noe nu a putut fi salvat prin apă; tot aşa nimeni nu poate fi mântuit prin Botezul care nu a fost săvârşit în Biserica întemeiată pe unitate de către Domnul, ca o singură corabie”. Epistola LXXIII, „Către Pompei”, 11, The Ante-Nicene

17

Ipostasul Dumnezeului-Om, Cuvântul lui Dumnezeu, Care şi-a asumat firea noastră, nu s-a divizat niciodată, deşi sufletul Său a fost desprins de trup pentru scurtă vreme. Astfel, în timp ce trupul zăcea în mormânt, sufletul lui Hristos a coborât în împărăţia iadului. Hristos a coborât pentru a propovădui Evanghelia mântuirii, după cum spune Petru, duhurilor din închisoare (I Pt. 3,19), pentru a elibera sufletele şi a le arăta calea ce ducea la mântuirea lor.

Sfântul Ioan Damaschinul, de asemenea, susţine că dumnezeirea Logosului a rămas nedespărţită de suflet şi de trup, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos a fost fără de păcat, «căci păcat n-a făcut Cel care ridică păcatul lumii şi nici nu s-a găsit vicleşug în gura Lui»36. Nu era supus morţii, de vreme ce prin păcat a intrat moartea în lume. Aşadar, Domnul moare primind în locul nostru moartea, aducându-Se pe Sine Însuşi în locul nostru jertfă Tatălui, căci noi am păcătuit faţă de Tatăl, şi Acesta trebuia să-L primească pe El în locul nostru, preţ de răscumpărare, ca astfel să ne elibereze pe noi de condamnare. Sângele Domnului nu a fost adus ca jertfă tiranului. Să nu fie! Aşadar, moartea se apropie, şi înghiţind momeala trupului este străbătută de undiţa Dumnezeirii; şi gustând din trupul infailibil şi făcător de viaţă este distrusă şi dă îndărăt pe toţi aceia pe care altădată i-a înghiţit. Căci după cum întunericul dispare când vine lumina, tot astfel şi stricăciunea este alungată la apropierea vieţii; atunci toţi capătă viaţă, iar cel care a introdus stricăciunea în viaţă este omorât.

Aşadar, chiar dacă a murit ca om şi chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărţit de trupul Lui preacurat, totuşi Dumnezeirea nu S-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de trup, şi astfel, nici unicul ipostas nu s-a despărţit în două ipostasuri. Căci trupul şi sufletul au avut de la început, în acelaşi timp, existenţa în ipostasul Cuvântului, şi cu toate că în timpul morţii a fost despărţit sufletul de trup, totuşi fiecare a rămas, având existenţa în unicul ipostas al Cuvântului. Astfel, unicul ipostas al Cuvântului a fost şi ipostasul sufletului şi al trupului. Niciodată, nici sufletul, nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decât ipostasul Cuvântului. Ipostasul Cuvântului a fost totdeauna unul, şi niciodată două. Prin urmare, ipostasul lui Hristos este unu totdeauna. Chiar dacă spaţial sufletul s-a despărţit de trup, ipostatic însă era unit prin Cuvânt”37.

Fathers, V:389.36I Pt. 2,22; Is. 53,9; In 1,29. 37Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Cartea III, Cap. XXIV, Nicene, Vol. IX

18

Sfântul Ioan Damaschinul tâlcuieşte în continuare, zicând: „Sufletul îndumnezeit se pogoară la iad, ca, după cum celor de pe pământ le-a răsărit soarele dreptăţii (Mal. 4,2), tot astfel să strălucească lumină şi celor de sub pământ care erau în întuneric şi în umbra morţii (Is. 9,2; Mt. 4,16); ca, după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiţi, vedere celor orbi (Is. 61,1; Lc. 4,18), şi celor care au crezut le-a devenit pricina mântuirii veşnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinţei, tot astfel şi celor din iad. «Pentru ca Lui să se plece tot genunchiul, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt» (Fil. 2,10). şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi deschizându-ne calea către înviere”38.

Sfântul Chiril al Ierusalimului adaugă: „Domnul S-a pogorât acolo pentru ca Moartea să-i vomite pe toţi cei pe care îi înghiţise, după cuvântul profetic: «Din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de moarte îi voi mântui» (Osea 13,14). Când Moartea L-a văzut pe Domnul, a fost uimită şi s-a înfricoşat”39.

Sfântul Anastasie Sinaitul scrie: „L-am văzut pe Iisus în mormânt şi era lipsit de suflet, nici răsuflare omenească. Iar în iad Îl vedem şi nu are nici trup, nici sânge, nici oase, nici grosime, nici vreo altă formă materială, ci doar un suflet duhovnicesc, îndumnezeit, separat de trup”40.

Sfântul Epifanie remarcă: „Sufletul lui Hristos, deşi fusese despărţit de trup, a fost mereu unit cu Dumnezeirea; şi împreună cu dumnezeirea Sa a coborât în iad”41.

Sfântul Ambrozie: „Hristos a fost prezent în lumea subpământeană şi cu adevărat şi-a exercitat puterea în lumea de jos pentru a elibera – prin sufletul care însufleţea propriul Său trup – sufletele morţilor, pentru a dezlega legăturile morţii, pentru a ierta păcatele”42.

[Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă de Pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, pp. 175-176].

38Ibidem, p.177.39Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 14, XVII şi XIX,

( (Library of Greek Fathers and Church Writers), ed. Aposto-like Diakonia (Athens), 39, pp. 178 (34-38) şi 179 (20, 21).

40Sfântul Anastasie Sinaitul, Hodegos [Călăuza], Cap. XIII; PG 89:225A.41Sfântul Epifanie al Salaminei, Împotriva ereziilor, 20, 2; PG 41:276D.42Sfântul Ambrozie, Despre credinţa creştină, Cartea III, Cap. XIV:111, Nicene,

X:258.

19

Sfântul Atanasie scrie: „Prin sufletul lui Dumnezeu, puterea morţii a fost abolită, învierea din iad a fost înfăptuită, iar vestea cea bună a fost propovăduită sufletelor; în timp ce prin trupul lui Hristos, stricăciunea a fost abolită, iar nestricăciunea s-a arătat în afara mormântului”43.

Călătoria Domnului în iad a fost mai mult decât suficientă pentru îndeplinirea misiunii Sale. Căci, în timp ce Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu acţiona în timp asupra sufletelor lipsite de trup, de fapt, această acţiune era, într-un anumit sens, simultan şi virtual, în afara timpului. Duhul acţionează asupra duhului direct şi nemijlocit într-o clipită, de vreme ce nu există vreun obstacol sau grăniţuire care să-l împiedice44. Sfântul Grigorie de Nyssa tâlcuieşte: „Nu vi se pare că Cel care a împrăştiat în trei zile uriaşa mulţime de păcate care se adunase de la începutul lumii şi până în ziua Pătimirii pe Cruce, demonstrează prin aceasta că S-a folosit doar de o mică parte a puterii Sale atotcuprinzătoare?”45. Cam atât aici despre afirmaţia Sfântului Petru că Hristos „S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Pt. 3,19).

Apostolul Petru la mormânt

Acum, în prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt devreme, când era încă întuneric. Văzând că piatra era ridicată de pe mormânt, a alergat şi la Simon-Petru şi la Ioan (celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus) şi le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus”. Aşadar, a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Cei doi s-au dus la mormânt, alergând împreună. Însă Ioan, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Ioan s-a oprit şi a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt.

Petru a văzut giulgiurile puse jos46, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un

43Sfântul Atanasie cel Mare, Om. II, Împotriva lui Apolinarie, 15, Library of Greek Fathers and Church Writers,op. cit., 37, 294 (28-30).

44 N. Vassiliadis, The Mistery of Death, (Athens, GR: The Orthodox Brotherhood of Theologians, „The Saviour”, 1997), p. 185.

45Sfântul Grigorie de Nyssa, Om. I, Despre Sfintele Paşti, PG 46:609A. 46In 20,5-6: Ioan „aplecându-se (), a văzut () giulgiurile puse jos, dar n-

a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut () giulgiurile puse jos”.

20

loc47. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. Apoi, ucenicii s-au întors la casele lor48.

Sfântul Grigorie Palama observă: „După ce a alergat la Petru şi la celălalt ucenic, după cum spune Evanghelistul Ioan, Maria Magdalena a dat mărturie doar despre mormântul gol dar nu a spus nimic despre veşmintele de îngropare (In 20,2)”49. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Deşi l-a întrecut pe Petru în fugă şi a văzut giulgiurile zăcând, Ioan nu a cercetat în amănunţime, ci era gata să plece. Dar cel râvnitor (Petru) a intrat, s-a oprit uitându-se în jur cu atenţie şi a văzut mai mult; apoi celălalt ucenic (Ioan) a fost chemat să privească şi el. Căci Ioan a intrat după Petru şi a văzut giulgiurile puse deoparte, iar mahrama împăturită” (In 20,5-6)50.

Domnul Se arat\ Apostolului Petru dup\ Înviere

Deşi Dumnezeu, în a Sa iconomie, a îngăduit ca Petru să cadă în păcatul lepădării de Domnul şi Mântuitorul nostru de trei ori, totuşi El îl ridică şi îl îndreptează prin pocăinţă unită cu întristare amară. Sfântul Petru a fost primul din cei doisprezece care a fost socotit vrednic să-L vadă pe Domnul Iisus Hristos înviat, după cum relatează Evanghelistul Luca: „Ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon”

47 In 20,7. Sfântul Ioan Gură de Aur: „S-au apropiat şi au văzut giulgiurile (othonia) zăcând, ca un semn şi o mărturie a Învierii. Dacă ar fi luat trupul, nu l-ar fi dezbrăcat mai înainte; şi dacă l-au dezbrăcat, nu şi-ar fi făcut nici o grijă să ia giulgiul, să-l strângă şi să-l pună într-un colţ, ci l-ar fi luat aşa cum era. Pen-tru aceasta evanghelistul ne spune cu anticipaţie că trupul a fost îngropat cu mult mir, care lipeşte şi leagă giulgiul de trup atât de puternic ca un plumb. Astfel că, auzind voi că giulgiurile erau puse deoparte, să nu fiţi de partea celor care spun că El a fost furat. Căci un hoţ nu ar fi fost atât de lipsit de minte încât să se preo-cupe cu lucruri inutile. Pentru ce motiv ar fi luat şi desprins mahrama? Mai mult, cum de ar fi putut scăpa neprins dacă i-ar fi luat atât de mult timp? Ar fi fost prins din cauza întârzierii şi zăbavei. Dar de ce giulgiurile erau puse separat, în timp ce mahrama era împăturită? Pentru ca voi să ştiţi că acest lucru nu s-a făcut la întâmplare şi în grabă, pentru că unele erau puse deoparte, altele în altă parte şi împăturite”. Om. LXXXV, PG 59:509, 510 (col. 465) [trad. rom. cit.].

48In 20,1-10.49In 20,2. Sfântul Grigorie Palama, „Omilie la Duminica Femeilor Mironosiţe”, PG

151, 244CD, p. 245. 50In 20,5-6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LXXXV, PG 59-510 (col. 465).

21

(Lc. 24,34); şi Apostolul Pavel spune acelaşi lucru: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa51, apoi celor doisprezece” (I Cor. 15,3-5).

Acum, Iisus S-a arătat din nou ucenicilor la Marea Tiberiadei. Simon-Petru era împreună cu Toma, Natanail, Iacov şi Ioan (fiii lui Zevedeu) şi alţi doi ucenici. Simon-Petru le-a zis lor: „Mă duc să pescuiesc” (In 21,3). (Vedem astfel că, după Înviere, Petru şi-a reluat fosta sa meserie). Ei i-au răspuns lui Petru: „Venim şi noi cu tine”. şi astfel: „şi au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au prins nimic. Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus. Deci le-a zis Iisus: «Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare?». Ei I-au răspuns: «Nu». Iar El le-a zis: «Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla». Deci au aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor. şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!»52. Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă” (In 21,3-7).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune aici: „Atunci când ucenicii Petru şi Ioan L-au recunoscut şi-au arătat din nou particularităţile temperamentului lor diferit. Unul era mai râvnitor, celălalt, mai înalt cu sufletul; unul era mai plin de avânt, celălalt mai luminat. Din acest motiv, Ioan L-a recunoscut primul, dar Petru s-a dus la El cel dintâi”53.

Evanghelistul Ioan continua, descriind acea scenă: „şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de ţărm, ci la două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti. Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine. Iisus le-a zis: «Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum». Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja

51Kephas, cf. In 1,42; I Cor. 1,12; 3,22; 9,5; Gal. 9,2.52In 21,7. „Domnul este!” ().53Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LXXXVII, Ioan, PG 59:522 (col. 475).

22

la ţărm, plină de peşti mari: o sută cincizeci şi trei54, şi, deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja” (In 21,8-11).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Nu au avut în faţa ochilor semne mici, ci mari. Care au fost acelea? Mai întâi, mulţimea peştilor prinşi; apoi, mrejele nu li s-au rupt; înainte de a coborî la ţărm, cărbunii erau aprinşi, iar peştele pus deasupra, iar pâinea era alături. Căci El nu S-a mai folosit de materia deja existentă, dintr-o anume iconomie, precum făcea înainte de Patima pe Cruce. Aşadar, când Petru L-a recunoscut, el a aruncat totul, şi mrejele, şi peştii, şi s-a aruncat în apă. Vedeţi evlavia şi dorul său? şi totuşi era o distanţă de două sute de stadii, dar Petru nu a aşteptat ca barca să ajungă la ţărm, ci a traversat distanţa înotând”55.

Sfântul Grigorie cel Mare ne povăţuieşte: „Fiindcă învăţătorul Bisericii trebuia să ne despartă de valurile acestei lumi, era necesar ca Petru să aducă plasa plină de peşti la ţărm. El a tras peştii la ţărmul stabil fiindcă prin predica Sa El a arătat credincioşilor stabilitatea casei noastre cereşti. El a arătat aceasta prin lucrările şi cuvintele sale şi o împlineşte zilnic prin semnele sale minunate”56.

54In 21,11. Sfântul Grigorie cel Mare: „Numărul are un înţeles adânc şi tainic. ªtiţi că în Vechiul Testament fiecare lucrare este prescrisă de cele 10 porunci, dar în Noul Testament aceeaşi lucrare este dată numărului crescut de credincioşi prin înşeptitul dar al Duhului Sfânt, pe care-l prezice proorocul: «ªi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. ªi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu» (Is. 11,2-3). Un om dobândeşte capacitatea de a lucra în acest Duh dacă are credinţa Sfintei Treimi. Toată lucrarea noastră poate fi cuprinsă între numerele 7 şi 10. Să înmulţim acest 17 cu 3, şi avem 51. În Vechiul Testament, acest nu-măr avea un înţeles tainic şi adânc. Cel de-al cincizecilea an este de odihnă pentru popor şi poartă numele de jubileu (Lev. 25,10-12). Cu toate acestea, adevărata odihnă constă în unitate de vreme ce ceea ce este unu nu poate fi divizat. Unde este diviziune şi separare nu există odihnă adevărată. Să înmulţim 51 cu 3 şi avem 153. Toată lucrarea noastră înfăptuită prin credinţa în Treime tinde spre odihnă. Noi înmulţim 17 cu 3 ca să ajungem la 51, iar odihna noastră adevărată există doar atunci când recunoaştem slava Sfintei Treimi pe care o ştim existând sigur în unitatea Dumnezeirii. Astfel şi mreaja care a fost aruncată după Învierea Domnului trebuia să prindă un număr de peşti care să simbolizeze alegerea noastră în locaşul ceresc”. Om. XXIV, în Patruzeci de omilii, Cistercian Studies, No. 123, pp. 182-183.

55Ibidem.56In 21,10. Sfântul Grigorie cel Mare, Om. XXIV, în Patruzeci de omilii,, 182; cf.

Om. XXIV, PL 76 (col. 1184).

23

Evanghelistul Ioan continuă relatarea faptelor: „Iisus le-a zis: «Veniţi de prânziţi». şi nici unul din ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: «Cine eşti Tu?», ştiind că este Domnul. Deci a venit Iisus şi a luat pâinea şi le-a dat lor, şi de asemenea şi peştele. Aceasta este, acum, a treia oară când Iisus S-a arătat ucenicilor, după ce S-a sculat din morţi. Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?». El I-a răspuns: «Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc». Zis-a lui: «Paşte mieluşeii Mei»” (In 21,12-14).

Întreita m\rturisire a Apostolului Petru

După ce au mâncat prânzul, Iisus i-a zis lui Simon-Petru: „«Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?». El I-a răspuns: «Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc»” (In 21,15)57.

Sfântul Beda observă următoarele: „Trebuie să luăm aminte la modul prevăzător şi circumspect în care Petru dă mărturie despre iubirea sa. Când Domnul a vrut să ştie dacă Îl iubea mai mult decât toţi ceilalţi, el nu a şovăit. A răspuns direct şi simplu. Ca şi cum ar fi spus: «Eu ştiu aşa cum Tu ştii mai bine decât mine, că Te iubesc din toată inima; cât despre cât Te iubesc ceilalţi, aceasta mie îmi este necunoscut, dar Tu eşti Cel Ce ştii toate». Din acest răspuns prevăzător să învăţăm să nu ne îngâmfăm cu curăţia conştiinţelor noastre şi să judecăm mai puţin aspru cele ascunse din conştiinţele fraţilor, mai ales în chestiuni care sunt îndoielnice şi a celor în privinţa cărora nu putem să ne pronunţăm asupra intenţiei sau motivului din care au fost făcute... Petru, de asemenea, s-a abţinut răspunzând cu prevedere la întrebarea Domnului, căci şi-a amintit că, mai devreme, pe când se apropia Patima lui Hristos, şi-a atribuit sieşi o mai mare statornicie decât avea”58.

Apoi, Evanghelistul Ioan ne dă răspunsul lui Iisus către Petru: „«Paşte mieluşeii Mei»59. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: «Simone, fiul lui Iona, Mă

57In 21,15. „Mă iubeşti (v) tu pe Mine...?”; „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc ()”. Iisus foloseşte un cuvânt mai nobil şi mai distins, agapao. Simon-Petru nu foloseşte cuvântul lui Hristos, agapao, pentru iubire fierbinte şi devotată, ci mai umilul phileo, care desemnează iubirea faţă de un prie-ten. Cu ardoarea sa obişnuită, el foloseşte acest cuvânt expresiv care i s-a părut lui că dezvăluie mai bine afecţiunea sa personală adâncă.

58Sfântul Beda, Om. II.22, „Sfinţii Petru şi Pavel”, în Omilii la Evanghelie, Cartea II, pp. 221-222.

59In 21,15. „Paşte () mieluşeii () Mei”; imperativ prezent activ al lui

24

iubeşti?». El I-a zis: «Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc». Zis-a Iisus lui: «Păstoreşte oile Mele»60. Iisus i-a zis a treia oară: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?». Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: «Mă iubeşti?» şi I-a zis: «Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc». Iisus i-a zis: «Paşte oile Mele»” (In 21,15-17).

Sfântul Beda continuă evidenţiind că „de fiecare dată când Petru a fost întrebat de Dom-nul nostru dacă Îl iubeşte, Domnul a adăugat la sfârşitul fiecărei întrebări «Paşte oile Mele», sau «Paşte mieluşeii Mei», ca şi cum ar fi zis clar: «Există o singură dovadă a iubirii din toată inima faţă de Dumnezeu – dacă te străduieşti să arăţi grijă prin osteneală plină de râvnă faţă de fraţii tăi»”61.

În acest punct, Fericitul Teofilact conchide: „Împreună cu întreita întrebare şi mărturisire El tămăduieşte întreita lepădare”62. Sfântul Beda adaugă şi el: „Cu o preştiinţă binevoitoare, Domnul nostru l-a întrebat de trei ori pentru ca prin tripla sa mărturisire să-l dezlege de lanţurile care îl legaseră în urma lepădării sale întreite”63. Sfântul Ambrozie: „Desigur, findcă s-a lepădat de El de trei ori, acum Îl mărturiseşte de trei ori; el s-a lepădat în timpul nopţii, dar Îl mărturiseşte în timpul zilei”64.

Sfântul Grigorie Palama tâlcuieşte întreita mărturisire în stilul său: „De trei ori l-a pus pe Petru păstor al propriei Sale turme de miei şi de oi, aşezându-l în fruntea celor trei stări ale celor mântuiţi; slujirea, lucrarea şi fiimea; sau fecioria, văduvia înţeleaptă şi căsătoria cinstită. Însă Petru, întrebat iarăşi şi iarăşi dacă Îl iubeşte pe Hristos, s-a întristat, socotind că este întrebat de atâtea ori fiindcă nu este crezut. Dar cunoscându-L pe Cel pe Care-L iubea şi ştiind bine că Cel care

bosko. Arnia este un diminutiv al lui arnos (miel).60In 21,16. „Păstoreşte () oile () Mele”; imperativ prezent al lui

poemaino.61Sfântul Beda învaţă mai departe: „Acum, oricine neglijează să se dăruiască pe

sine lucrării cucer-nice faţă de fratele său din toată puterea sa arată că Îl iubeşte pe Făcătorul său mai puţin decât ar trebui, căci pângăreşte porunca lui Hristos referitoare la ajutarea aproapelui la vreme de nevoie... Domnul spune «oile Mele», nu «ale tale». Sunt unii care hrănesc oile lui Hristos nu din iubire faţă de Hristos, ci pentru slava, puterea sau câştigul lor... Este trăsătura specifică a unui adevărat păstor, a cărui grijă pentru oi este sin-ceră, ca să se arate gata nu doar de a fi lipsit de orice avantaj al acestei vieţi trecătoare, ci să-şi pună chiar viaţa sa pentru turma lui Hristos”. Om. II.22, în Omilii la Evanghelie, Cartea II, pp. 224-225.

62In 21,17. Sfântul Teofilact, PG 124:769 (309).63Sfântul Beda, Om. II.22, în Omilii la Evanghelie, Cartea II, 223.64Sfântul Ambrozie, Tâlcuire, Cartea X, § 90.

25

întreba cunoştea aceasta, mai mult chiar decât el însuşi şi în adâncime, nu numai că a mărturisit că Îl iubea, ci a propovăduit şi faptul că Cel iubit de el este Dumnezeul cel mai presus de toată făptura (Rom. 9,5), zicând: «Tu, Doamne, Care ştii toate, Tu ştii că Te iubesc» (In 21,17). Căci pe toate le cunoaşte numai unul Dumnezeu Care este peste toate. Însă Domnul, după ce Petru a făcut această mărturisire din toată inima lui şi din tot cugetul, l-a hirotonit păstor şi arhipăstor...”65.

În continuare, Hristos i-a zis: „«Adevărat, adevărat zic ţie: Dacă erai mai tânăr, te încin-geai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti». Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. şi spunând aceasta, i-a zis: «Urmează Mie»” (In 21,18-19).

Sfântul Beda socoteşte că „prin întinderea mâinilor lui Petru, Hristos a sugerat poziţia membrelor în felul în care va fi ţintuit pe cruce; zicând că altul îl va încinge, Hristos a vorbit de lanţurile cu care va fi legat Petru de către persecutorul său; prin mergerea acolo unde nu va voi, El a indicat durerea suferinţelor şi a morţii sale, care vor consfinţi slăbi-ciunea trupului. Dar în tăria sufletului său, el era bucuros să sufere orice împotrivire de dragul Domnului. El nu a căutat să facă voia sa, ci voia Celui care l-a trimis pe el, Hristos... şi astfel Petru a preferat să îndure cazna crucii decât să se oprească de la propovăduirea cuvântului ceresc”66.

Sfântul Grigorie Palama observă: „Prin acest cuvânt se referea la sfârşitul prin cruce, că nu de voie va fi mărturia lui Petru... Deşi firea noastră nu doreşte să fie nimicită prin moarte, totuşi mucenicia mai presus de fire a Sfântului Petru este întărită de Hristos. Jertfa de sine pentru Hristos este un dar de sus”67.

Vedem astfel cum Hristos l-a înălţat pe Petru la cinstea apostolească, făcându-l păstor al turmei cu oi cugetătoare şi încredinţându-i simbolic cheile Împărăţiei cerurilor.

Dup\ În\l]are [i Cincizecime

După Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Petru, ca întâiul între apostoli, a fost primul învăţător şi propovăduitor al Logosului lui

65Sfântul Grigorie Palama, Om. XXVIII, în Omilii, p. 72 [ed. rom: op. cit., p. 103].66In 21,19. Sfântul Beda, Om. II.22, Omilii la Evanghelie, Cartea II, 225, 226. 67Sfântul Grigorie Palama, Om. XXVIII, Omilii, p. 104.

26

Dumnezeu. În acele zile, Petru a stat în mijlocul ucenicilor – era o mulţime de oameni, în jur de o sută douăzeci – şi a vorbit despre cum Iuda L-a trădat pe Domnul şi despre necesitatea ca „slujirea lui s-o ia altul” (Fapte 1,20)68. Astfel, ei au luat pe doi: „pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi pe Matia. şi, rugându-se, au zis: «Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui». şi au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, şi s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli” (Fapte 1,23-26).

şi „când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2,1-4).

Acum, oameni din toate neamurile îi auzeau pe ei vorbind în propriile lor limbi despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu. „şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: «Ce va să fie aceasta?». Iar alţii batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must” (Fapte 2,11-13).

Însă „stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: «Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele; că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi; ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: ‘Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea ve-denii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile din Duhul Meu şi vor prooroci. şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită. şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui‘69.

Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dum-nezeu în mijlocul vostru, precum

68Fapte 1,20. Cf. Ps. 108,7. Sfântul Teofilact: „Slujirea sa de veghetor () este slujirea sa, cea a preoţiei”. Tâlcuire la Fapte, PG 125:16C (col. 524). Cuvântul folosit de noi pentru episcop pro-vine din acest termen grecesc. Sensul bisericesc s-a născut după perioada Psalmilor.

69Ioil 3,1-5.

27

şi voi ştiţi, pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât70, pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea. Căci David zice despre El: ‘Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune. Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie‘71.

Bărbaţi fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta72. Deci el, fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzând, a vorbit despre Învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea73.

Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori. Deci, înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu74 şi primind de la Tatăl

70Fapte 2,23. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Deşi prin sfat anume şi prin preştiinţa lui Dumnezeu a fost El luat, şi prin mâinile celor fără de lege ţintuit (pe Cruce) şi ucis, ei tot erau ucigaşi... Aici el se referă la Iuda, şi în acelaşi timp arată că nu prin puterea lor s-a făcut aceasta, căci nu s-ar fi petrecut aceste fapte dacă El nu ar fi îngăduit... Prin «mâinile celor fără de lege» se referă la soldaţi”. Om. VI, Fapte, PG 60:48 (cols. 56, 57).

71Ps. 15,8-11.72Fapte 2,29. Sfântul Ioan Gură de Aur: „El arată aici mare smerenie într-o

situaţie în care nu era nici un pericol de a fi mustrat şi nici nu exista vreun motiv pentru ca ascultătorii să se mânie. Căci el nu a spus: «Aceasta nu s-a spus cu privire la David, ci la Hristos». El a procedat cu înţelepciune, că prin multa sa evlavie faţă de David, el i-a uimit. El vorbeşte despre un fapt cunoscut ca şi cum ar fi fost un act de curaj, şi, aşadar, se scuză faţă de ei că îl spune... Apoi, el continuă cu lauda sa la adresa lui David. Apoi, vorbeşte despre jurământul cu care i S-a jurat Dumnezeu (Fapte 2,30). Dar el spune aceasta, că datorită cinstei ară-tate lui David şi descendenţei sale, ei trebuie să accepte ceea ce se spune despre Învierea lui Hristos, ca şi cum ar fi o necuviinţă la adresa proorociei şi o abatere de la cinstea lor, dacă faptele nu s-ar fi petrecut întocmai”. Om. VI, Fapte, PG 60:49 (col. 57, 58).

73Ps. 15,10.74Fapte 2,34. Sfântul Vasile: „Această expresie, «de-a dreapta Mea» (),

nu indică, aşa cum pretind unii, o poziţie inferioară, ci egalitatea de relaţie; nu este înţeleasă fizic..., ci Scriptura pune în faţa noastră măreţia demnităţii Fiului prin folosinţa limbajului ales desemnând locul de cinste”. Despre Duhul Sfânt, Cap. VI (15), Nicene, VIII:9.

28

făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi. Căci David nu s-a suit la ceruri, dar el a zis: ‘Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale‘ (Ps. 109,1). Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos»”75.

Vedeţi cât de multe le-a spus Petru despre Iisus: cum a fost ţintuit pe Cruce de mâinile celor fără de lege şi ucis, dar Dumnezeu L-a înviat; cum David a văzut înainte şi a vorbit despre Învierea lui Hristos şi că sufletul Său nu a fost lăsat în iad şi nici trupul Său nu a cunoscut putreziciunea; cum a fost El înviat şi înălţat la dreapta Tatălui; şi cum a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt.

Sfântul Petru, în predicile şi cuvântările pe care le-a ţinut imediat după pogorârea Mân-gâietorului făgăduit, Duhul Sfânt, a subliniat faptul că nu era posibil ca Mântuitorul nostru să fie ţinut captiv în iad. El citează proorocia Împăratului David: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Ps. 15,10). Apoi, Petru tâl-cuieşte că acest verset se referă la Iisus şi nu la David, spunând: „Pentru că David, slujind în timpul său voii lui Dumnezeu, a adormit şi s-a adăugat la părinţii lui şi a văzut stricăciune. Dar Acela pe Care Dumnezeu L-a înviat n-a văzut stricăciune” (Fapte 13,36-37). Căci David „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea” (Fapte 2,31).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne mustră: „Întreabă pe moarte şi spune-i: «Cum de ţi s-a sfărâmat boldul? Cum de ţi s-a doborât biruinţa?76 Cum de ţi s-a tăiat puterea? Cum de ai ajuns acum de râsul copiilor, tu care mai înainte de aceasta erai înfricoşătoare tuturor tiranilor şi drepţilor?». şi la toate acestea va arăta ca pricină trupul lui Hristos. Căci când acest trup a fost răstignit, morţii au înviat; atunci acea temniţă s-a spart şi porţile cele de aramă s-au sfărâmat, morţii s-au aruncat afară şi portarii iadului toţi au rămas înmărmuriţi de frică. Dacă acest trup ar fi fost unul din cele multe, trebuia să se petreacă ceva cu totul dimpotrivă, moartea fiind mai puternică. Însă, nu s-a petrecut aşa, fiindcă nici El nu a fost unul din cei mulţi. pentru aceea moartea a fost moleşită şi slăbănogită cu desăvârşire. şi după cum cei ce primesc o hrană pe care nu sunt în

75Fapte 2,14-36.76I Cor. 15,55; Os. 13,14.

29

stare să o mistuiască varsă chiar şi ceea ce aveau mai înainte în stomac, tot aşa s-a întâmplat şi cu moartea, căci primind într-însa trupul Lui pe care nu a fost în stare să-l mistuiască, a vărsat din ea chiar şi ceea ce avea mai înainte. Căci durerile facerii o cuprinseseră şi s-a zbuciumat mult până ce L-a vărsat afară. Pentru aceea şi apostolul zice: «Pre care Dumnezeu L-a înviat stricând durerile morţii» (Fapte 2,24). Nici o femeie nu a avut aşa dureri când a născut copilul, precum a avut moartea, care, având în ea trupul Stăpânului, s-a spintecat zbuciumându-se.

şi ceea ce s-a întâmplat cu balaurul din Babilon77, că primind mâncare a crăpat în două, aceasta s-a întâmplat şi cu moartea. Căci Hristos nu a mai ieşit prin gura morţii, ci «ca un mire ce iese din cămara lui» (Ps. 18,5), spintecând pântecele balaurului şi spărgân-du-l, a ieşit din ea cu cea mai mare strălucire şi slobozind raze nu numai până la cerul ce-l vedem, ci chiar până la scaunul cel de sus, căci acolo s-a şi suit. Acest trup ne-a dat nouă putere de a-l stăpâni şi de a-l mânca, ceea ce izvorăşte din dragostea lui nemărginită, fiindcă şi noi de multe ori muşcăm pe cei pe care îi iubim. Pentru aceea şi Iov, arătând dragostea pe care i-o purtau slugile sale, zicea: «Cine ne-ar da nouă din cărnurile lui să ne săturăm?» (Iov 31,3). Tot aşa şi Hristos şi-a dat carnea Sa să ne săturăm, trăgându-ne prin aceasta la o dragoste mai mare”78.

Iar cei prezenţi, auzind cele grăite de Apostolul Petru au fost străpunşi în inimă. Ei i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „«Bărbaţi fraţi, ce să facem?» Iar Petru a zis către ei: «Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru». şi cu alte mai multe vorbe mărturisea şi-i îndemna, zicând: «Mântuiţi-vă de acest neam viclean». Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci

77Vezi Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel 1,31 şi urm., în Septuaginta.

78Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola Întâi către Corinteni, traducere din limba greacă de Arhim. Theodosie Athanasiu, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 225.

30

multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi” (Fapte 2,37-43).

Biserica creştea. „şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se fă-ceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fapte 2,40-47).

Apostolul Petru t\m\duie[te un [chiop

Intrând în templu ca să se roage, însoţit fiind şi de Sfântul Ioan, Sfântul Petru a zărit un bărbat care era şchiop din naştere. Acesta stătea în fiecare zi la poarta templului, zisă Poarta Frumoasă, ca să ceară milostenie de la cei ce intrau în templu. Văzându-i pe Petru şi Ioan, le-a cerut milostenie. „Iar Petru, căutând spre el, împreună cu Ioan, a zis: Priveşte la noi!” (Fapte 3,4). şchiopul se uita la ei, aşteptând să primească ceva de la ei. Dar Petru i-a zis: „Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” (Fapte 3,7). Iar Petru l-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat şi îndată gleznele şi tălpile picioarelor lui s-au întărit. Sărind, a stat în picioare, a început să păşească şi a intrat cu ei în templu, umblând şi săltând şi lăudând pe Dumnezeu. Tot poporul l-a văzut mergând şi lăudând pe Dumnezeu. Ei l-au recunocut că el era cel care şedea pentru milostenie, la Poarta Frumoasă a templului. Aşadar, s-au umplut de uimire şi de mirare pentru ceea ce i s-a întâmplat. Fostul şchiop se ţinea de Petru şi de Ioan. Tot poporul, uimit, a alergat la ei, în pridvorul numit al lui Solomon. Iar Petru, văzând aceasta, a răspuns către popor cu aceste cuvinte.

„Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri a slăvit pe Fiul Său Iisus, pe Care voi L-aţi predat şi L-aţi tăgăduit în faţa lui Pilat, care găsise cu cale să-L elibereze. Dar voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă

31

dăruiască un bărbat ucigaş. Iar pe Începătorul vieţii L-aţi omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai Cărui martori suntem noi. şi prin credinţa în numele Lui, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Iisus şi credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastră, a tuturor. şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut rău ca şi mai-marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin gura tuturor proorocilor, că Hristosul Său va pătimi. Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre, ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare şi ca să vă trimită pe Cel mai dinainte vestit vouă, pe Iisus Hristos, pe Care trebuie să-L primească Cerul până la vremurile stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac. Moise a zis către părinţi: «Domnul Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii voştri Prooroc ca mine. Pe El să-L ascultaţi în toate câte vă va spune79. şi tot sufletul care nu va asculta de Proorocul Acela va fi nimicit din popor»80. Iar toţi proorocii de la Samuel şi cei câţi le-au urmat au vorbit şi au vestit zilele acestea. Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii noştri, grăind către Avraam: «şi întru seminţia ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului»81. Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi, să vă binecuvânteze, ca fiecare să se întoarcă de la răutăţile sale” (Fapte 3,12-26).

Apostolul Petru este arestat [i se adreseaz\ Sinedriului

Nu a trecut mult timp şi au sosit la templu şi preoţii şi căpitanul gărzilor templului şi saducheii. Ei erau mânioşi fiindcă Petru şi Ioan învăţau poporul şi vesteau întru Iisus învierea din morţi. Au pus mâna pe Apostoli şi i-au pus sub pază, până a doua zi, căci era seară. Acum, mulţi din cei ce auziseră cuvântul au crezut şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii82.

şi a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim. Tot acolo se aflau şi Anna arhiereul şi Caiafa şi Ioan şi Alexandru şi câţi erau din neamul arhieresc. I-au pus în mijloc pe Apostoli şi i-au întrebat: „Cu ce putere sau în al cui nume aţi făcut voi

79Fapte 3,22; Deut. 18,15-18.80Fapte 3,23; Deut. 18,19.81Fapte 3,25; Fac. 22,18.82Fapte 4,1-5.

32

aceasta?”. „Atunci Petru, plin fiind de Duhul Sfânt, le-a vorbit: «Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai lui Israel, fiindcă noi suntem astăzi cercetaţi pentru facere de bine unui om bolnav, prin cine a fost el vindecat, cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul Israel, că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră! Acesta este piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului83; şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi»” (Fapte 4, 8-12).

Acum, iudeii, văzând îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi ştiind că sunt oameni fără carte şi simpli, se mirau, şi îi cunoşteau că fuseseră împreună cu Iisus. Văzându-l pe omul cel tămăduit, stând cu ei, n-aveau nimic de zis împotrivă. Dar, după ce le-au poruncit să iasă afară din sinedriu, vorbeau între ei, zicând: „Ce vom face acestor oameni? Căci este învederat tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim că prin ei s-a făcut o minune cunoscută şi nu putem să tăgăduim. Dar ca aceasta să nu se răspândească mai mult în popor, să le poruncim cu ameninţare să nu mai vorbească, în numele acesta, nici unui om” (Fapte 4,16-18). După ce i-au chemat pe Apostoli, le-au poruncit ca să nu mai grăiască, nici să mai înveţe în numele lui Iisus. „Iar Petru şi Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4,19-20). Acum, după ce iudeii i-au ameninţat din nou, le-au dat drumul. Ei nu puteau găsi nici un chip cum să-i pedepsească, din cauza poporului; fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu, pentru ceea ce se făcuse. Într-adevăr, omul cu care se făcuse această minune a vindecării avea mai mult de patruzeci de ani. Apostolii, fiind sloboziţi, au venit la ai lor şi le-au spus câte le-au vorbit lor arhiereii şi bătrânii.

Anania [i Safira

Inima şi sufletul mulţimii celor ce crezuseră erau una. Toate le erau de obşte şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa. Toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute, şi-l puneau la picioarele apostolilor. În consecinţă, se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă84.

83Fapte 4,11; Ps. 117,22.84Fapte 4,32-35.

33

Se scrie despre Anania şi Safira, femeia lui, care şi-au vândut ţarina. Ei au păstrat pentru dânşii o parte din preţ. Anania a adus o parte din câştig şi a pus-o la picioarele apostolilor. Dar Petru i-a zis: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5,3-4). Când Anania a auzit aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Cine poate descrie cum se cuvine frica mare care i-a cuprins pe toţi cei care au auzit despre aceasta. După trei ceasuri a intrat şi Safira, neştiind ce se întâmplase. Petru a întrebat-o: „Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât. Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine. şi ea a căzut îndată la picioarele lui Petru şi a murit. şi intrând tinerii, au găsit-o moartă şi, scoţând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei. şi frică mare a cuprins toată Biserica şi pe toţi care au auzit acestea” (Fapte 5,9-11).

Umbra Apostolului Petru

Apostolii făceau semne şi minuni multe în rândul poporului care îi preamărea. Tot mai mulţi erau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei, „încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau” (Fapte 5,15-16). Această umbrire nu s-a petrecut în timpul vieţii lui Iisus. Dar vedeţi aici ce le-a spus Iisus că avea să se întâmple, că „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (In 14,12).

Apostolul Petru închis [i judecat din nou

Altă dată, sculându-se arhiereul şi eresul saducheilor, fiind plini de pizmă, au pus mâna pe apostoli şi i-au băgat în temniţă. Dar un înger al Domnului a venit la apostoli în timpul nopţii. El a deschis uşile temniţei şi, scoţându-i, le-a zis: „Mergeţi şi, stând, grăiţi poporului în templu toate cuvintele vieţii acesteia” (Fapte 5,20). Aşadar, apostolii au intrat de dimineaţă în templu şi au început să înveţe. Între timp arhiereul a adunat sinedriul şi tot sfatul bătrânilor fiilor lui Israel. Neştiind că

34

apostolii fuseseră eliberaţi în chip miraculos, au trimis la temniţă să-i aducă pe apostoli. Dar, ducându-se, slugile nu i-au găsit în temniţă. Gărzile au spus iudeilor că temniţa au găsit-o încuiată în toată siguranţa şi pe paznici stând la uşi, dar când au încercat să o descuie, înăuntru n-au mai găsit pe nimeni. Însă au aflat în curând că apostolii sunt în templu, stând şi învăţând poporul. Ducându-se, căpetenia pazei templului împreună cu slujitorii i-au adus, dar nu cu sila, că se temeau de popor să nu-i omoare cu pietre.

În timp ce apostolii stăteau în faţa sinedriului, arhiereul i-a întrebat: „«Au nu v-am poruncit vouă cu poruncă să nu mai învăţaţi în numele acesta? şi, iată, aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi voiţi să aduceţi asupra noastră sângele Acestui Om!». Iar Petru şi apostolii, răspunzând, au zis: «Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni». Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus, pe Care voi L-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor. şi suntem martori ai acestor cuvinte noi şi Duhul Sfânt, pe Care Dumnezeu L-a dat celor ce Îl ascultă” (Fapte 5,29-32). Auzind acestea, inimile lor s-au umplut de mânie. S-au sfătuit să-l omoare pe Petru.

Dar ridicându-se în sinedriu un fariseu, anume Gamaliel, i-a avertizat să fie prevăzători cu aceşti oameni: „Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” (Fapte 5,38-39). Astfel, ei au fost convinşi de Gamaliel, care era cinstit de popor. Cu toate acestea, i-au chemat pe apostoli şi i-au bătut. Le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Iisus. După ce le-au dat drumul, ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară. Ei erau toată ziua în templu şi prin case, nu încetau să înveţe şi să binevestească pe Hristos Iisus85.

Simon Magul din Samaria

Dar era un bărbat în Samaria, anume Simon, care se folosea de meşteşugul vrăjilor în oraş şi uimea astfel neamul Samariei. El zicea că este cineva mare, şi luau aminte la el toţi, de la mic până la mare, zicând: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare”. Dar

85Fapte 5,41-42.

35

când samaritenii au crezut lui Filip, care le propovăduia despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, s-au botezat bărbaţi şi femei. Simon a crezut şi el. şi el a primit Botezul şi era mereu cu Filip. Simon văzuse semnele şi minunile mari ce se făceau şi era uimit.

Acum, după ce apostolii din Ierusalim au auzit că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia venind, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Apostolii îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt. Simon, fostul vrăjitor, a văzut că prin punerea mâinilor apostolilor se dăruia Duhul Sfânt. Aşadar, Simon le-a adus apostolilor bani. El le-a zis: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: «Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani.Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale, căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti». şi răspunzând, Simon a zis: «Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis». Iar ei, mărturisind şi grăind cuvântul Domnului, s-au întors la Ierusalim şi în multe sate ale samarinenilor binevesteau” (Fapte 8,19-25).

Sfântul Apostol Petru l-a certat pe Simon, un fost vrăjitor, care primise Botezul cu o inimă făţarnică şi dorea să cumpere darul Duhului Sfânt cu bani. Sfântul Chiril al Ierusa-limului observă cum Simon dorea, de fapt, putere şi nu har, scriind: „Simon nu a zis «dă-mi şi mie părtăşia la Duhul Sfânt», ci «dă-mi această putere», dorind să vândă altora ceea ce nu putea fi vândut – ceva ce nu poseda”86.

Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „Cum se face că Simon Magul nu a fost ucis precum Anania şi Safira? Căci în vechime cel ce aduna lemne de sabat era dat morţii ca avertisment pentru ceilalţi (Num. 15,32)... Totuşi Petru îi zice: «Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani» (Fapte 8,20). De ce nu a primit Duhul Sfânt când a fost botezat? Fie pentru că Filip păstra această cinste pentru apostoli, fie că el nu avea acest dar de a dărui, ori fiindcă era unul din cei şapte87– ceea ce pare mai probabil. În mod providenţial

86Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 16.10, FC, 64:80.87Cf. Fapte 6,3-5; adică unul din cei şapte diaconi.

36

s-a poruncit ca aceştia să meargă înainte deşi ei nu aveau puterea de a dărui Duhul Sfânt, ci doar de a înfăptui minuni. Puterea de a dărui Duhul era o prerogativă a apostolilor. Observă cum i-au trimis pe căpetenii: nu pe oricine, ci pe Petru şi Ioan. Se spune apoi că Simon a văzut că Duhul Sfânt era dăruit prin punerea mâinilor de către apostoli. El nu ar fi vorbit în modul în care a făcut-o dacă nu ar fi fost o manifestare reală. Ei îşi puneau mâinile peste ceilalţi, aşa cum a făcut şi Pavel încât aceia au putut vorbi în limbi (Fapte 19,6).

Ia aminte la purtarea necuviincioasă a lui Simon: «Simon le-a adus bani» (Fapte 8,18). Cu ce scop procedează el în acest mod? Cu siguranţă că nu l-a văzut pe Petru făcând aceasta pentru bani. şi nici din neştiinţă nu s-a purtat astfel. A făcut-o fiindcă dorea să-i ispitească, fiindcă dorea să aibă un capăt de acuzare împotriva lor. De aceea şi Petru zice: «Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu» (Fapte 8,21). Încă o dată Petru aduce la lumină ceea ce era în gândurile omului, fiindcă Simon căuta să-şi ascundă motivaţia. Petru îi spune să se pocăiască, la care Simon îi răspunde să se roage pentru el. Chiar şi aşa, el a făcut aceasta superficial, doar în cuvinte, când ar fi trebuit să plângă şi să jelească precum un un om care se pocăieşte cu adevărat. «Doară ţi se va ierta cugetul inimii tale» (Fapte 8,22). Nu ca şi cum nu ar fi fost iertat dacă s-ar fi pocăit; însă acesta este felul proorocului de a se pronunţa ferm şi nu de a zice: «Lasă, orice ai face, păcatele tale vor fi iertate», ci că pedeapsa pentru păcat va veni oricum.

Luaţi aminte la cele petrecute cu Moise şi magicienii în Egipt... Se practica vrăjitoria, dar şi semne se arătau. Căci multe duhuri necurate ieşeau din mulţi locuitori ai Samariei datorită lui Filip (Fapte 8,7). Căci acesta era un semn vădit, nu precum cele făcute de magicieni. Cel mai probabil, Simon Magul din Samaria lega oamenii prin vrăji. Dar despre apostol se zice: «mulţi slăbănogi şi şchiopi s-au vindecat» (Fapte 8,7). Aici nu era nici o înşelare, căci era nevoie ca ei să meargă şi să lucreze. Dar despre Simon Magul se zice că «vrăjea şi uimea neamul Samariei, zicând că el este cineva mare, la care luau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: Aceasta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare» (Fapte 8,9-10). În cazul lui se împlinea ceea ce spusese Hristos: «Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi» (Mt. 24,24). Deci acestuia ei i-au acordat multă atenţie vreme

37

îndelungată fiindcă îi vrăjise cu vrăjile lui. Într-adevăr, dacă vrăjile sale ar fi vindecat cu adevărat, atunci în acel loc nu ar mai fi trebuit să fie nici măcar un singur demonizat, dar fiindcă el era un înşelător, acolo erau mulţi demonizaţi bolnavi şi paralizaţi. Dar Filip doar prin cuvântul său i-a câştigat, vorbindu-le despre împărăţia lui Hristos.

Citim că «Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip» (Fapte 8,13). El nu făcea aceasta pentru credinţă, ci pentru a deveni precum Filip. Dar de ce apostolii nu l-au îndreptat imediat? Erau mulţumiţi cu faptul că se învinovăţea pe singur. Căci şi aceasta intra în lucrarea lor de învăţare. Dar atunci când nu mai are nici o putere de a rezista, el devine ipocrit, aşa cum sunt magicienii care au zis: «Acesta este degetul lui Dumnezeu» (Ieş. 8,19; Lc. 11, 20). şi, într-adevăr, pentru a nu fi alungat, Simon Magul a rămas pe lângă Filip; nu se despărţea de el...

«Petru şi Ioan... coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt» (Fapte 8,15). Vezi că nu se făcea oricum, ci era nevoie de o mare putere ca să fie dăruit Duhul Sfânt? Căci nu este acelaşi lucru: să obţii iertarea păcatelor şi să primeşti o asemenea putere. Gradual se primea acest dar. Era un semn îndoit: şi dăruirea acelora, şi nedăruirea către acest bărbat, Simon Magul. În loc ca acesta să ceară să primească Duhul Sfânt, el cere puterea de a da altora Duhul Sfânt. şi totuşi nu toţi primiseră puterea de a da, dar acest om vroia să fie mai strălucit decât Filip, cel care era unul dintre ucenici!

Deci «Simon le-a adus bani» (Fapte 8,18). Cum? I-a văzut pe ceilalţi făcând aşa? L-a văzut pe Filip? Îşi închipuia el că nu ştiau cu ce intenţie se apropiase de ei? Petru îi spune: «Banii tăi să fie cu tine spre pierzare!» (Fapte 8,20), de vreme ce nu-i foloseşti cum ar trebui să-i foloseşti. Acesta nu este un blestem, ci o pedeapsă... ca şi cum ar zice cineva: «Să piară împreună cu scopul lui. Aşa ai crezut tu, că cele ale lui Dumnezeu sunt precum cele ale omului? Nu este aşa». Petru spune: «Ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu» (Fapte 8,21). Vezi cum Simon Magul acţionează din răutate? Era nevoie doar de un cuget smerit. Dacă ar fi fost smerit, voinţa sa ar fi fost bună. Înţelegeţi că a gândi rău despre chestiuni importante înseamnă a păcătui de două ori?

Prin urmare, este îndemnat spre două lucruri: «Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul

38

inimii tale» (Fapte 8,22). Înţelegi că era un gând rău cel cu care se îndeletnicise Simon Magul? Căci de aceea Petru îi zice: «doară ţi se va ierta cugetul inimii tale», fiindcă Petru ştia că Simon Magul era cu neputinţă de a primi îndreptare. «Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti» (Fapte 8,23). Acestea sunt cuvinte izvorâte dintr-o mare mânie! Însă Petru nu-l pedepseşte: pentru ca credinţa să nu fie din constrângere; pentru ca să nu pară că problema este rezolvată fără delicateţe; pentru ca Petru să poată crea în el o stare de căinţă; sau, de asemenea, era suficient pentru actul de îndreptare să primească un canon, să i se spună ce se afla în inima sa, să-l facă să se mărturisească singur. Observaţi-l, ce tâlhar e! Simon Magul a crezut atunci când a fost osândit. Când din nou a fost osândit, atunci a devenit smerit. Era uimit de minuni. El venise pentru acestea. Credea ca va scăpa neprins. Credea că dăruirea Duhului Sfânt este un meşteşug. Dar nu avea putere să-i biruiască pe apostoli...

Din nou, Simon Magul se temea de mulţime şi îi era frică să nege acest lucru. Putea să fi spus că a făcut aceasta din simplitate. Dar era cuprins de groază că fusese învins şi gândurile sale date pe faţă. Aşadar, el apucă un drum lung, spre Roma, socotind că apostolul nu va veni prea curând pe acolo”88.

Sfântul Ambrozie observă: „Vedem că Petru, prin autoritatea sa apostolică, îl condamnă pe acesta care, prin deşarta vrăjitorie, nu doar că blasfemiază împotriva Duhului Sfânt dar, de asemenea, nu deţine o conştiinţă clară a credinţei. Totuşi, Petru nu-i alungă lui Simon nădejdea iertării; căci îl cheamă la pocăinţă.”89

Apostolul Petru îl t\m\duie[te pe Enea

În timp ce Petru străbătea ţinuturile, a trecut şi pe la sfinţii care locuiau în Lidia. A aflat pe un bărbat pe nume Enea care era paralizat la pat de opt ani. Petru i-a zis: „Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. şi îndată s-a ridicat” (Fapte 9,34). şi toţi privitorii care locuiau în Lidia şi în Câmpia Saron s-au întors la Domnul.

Apostolul Petru o învie pe Tavita

88 Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XVIII, Fapte, Nicene, Logos Research Systems.89 Sfântul Ambrozie, Despre pocăinţă, 2.4.23, Nicene, X:348.

39

Acum, era în Iope o uceniţă, cu numele Tavita (sau Căprioara). Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea mereu. S-a întâmplat că în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. După ce au scăldat-o, au pus-o în camera de sus. Fiindcă Lida era aproape de Iope, ucenicii, auzind că Petru este acolo, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l să nu întârzie să vină la ei. Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând. Ele i-au arătat cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. După ce i-a scos afară pe toţi, Petru a îngenuncheat şi s-a rugat. Întorcându-se către trup, a zis: „Tavita, scoală-te!”. Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. După ce i-a dat mâna, Petru a ridicat-o şi i-a chemat pe sfinţi şi pe văduve, şi le-a dat-o vie. S-a făcut cunoscută această minune în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul Iisus. Apoi Petru a rămas în Iope multe zile, la un oarecare tăbăcar, pe care-l chema Simon.

Apostolul Petru [i centurionul Cornelius

Pe atunci, trăia în Cezareea un centurion, pe nume Cornelius, care, împreună cu casa lui, se temea de Dumnezeu. El făcea multe milostenii şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna. A fost învrednicit cu o vedenie. Un înger al lui Dumnezeu a intrat la el şi i-a zis: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu. şi acum, trimite bărbaţi la Iope şi cheamă să vină un oarecare Simon, care se numeşte şi Petru. El este găzduit la un om oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă este lângă mare”. Corneliu a chemat două din slugile sale de casă şi pe un ostaş cucernic din cei ce îi erau mai apropiaţi şi, după ce i-a instruit, i-a trimis la Iope. A doua zi, pe când se apropiau de cetate, Petru s-a suit pe acoperiş, să se roage „pe la ceasul al şaselea” (Fapte 10,9). Sfântul Beda tâlcuieşte precizarea „a şasea oră”, scriind: „În mijlocul rugăciunilor sale, lui Petru i s-a făcut foame – într-adevăr, foame pentru mântuirea lumii, lume pentru care a venit Domnul în al şaselea ev ca s-o caute şi s-o mântuiască”90.

Acum, lui Petru i s-a făcut foarte foame şi voia să mănânce. Dar, pe când ei îi pregăteau să mănânce, a fost răpit cu duhul91. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Ce înseamnă această expresie «a fost răpit cu

90Fapte 10,9. Sfântul Beda, Tâlcuire la Faptele Apostolilor, 10.9B, CS 117:96.91Fapte 10,10. Literal: „un extaz a căzut asupra lui” ().

40

duhul»92? O contemplaţie sau o viziune duhovnicească a venit asupra lui – sufletul a fost făcut să iasă în afara trupului”93.

Sfântul Ambrozie menţionează despre acest incident petrecut în timpul postului şi rugăciunii, scriind: „Care este scopul Scripturii când ne spune că Petru a postit şi că taina privind Botezul neamurilor i s-a revelat pe când postea şi se ruga, dacă nu cel de a arăta că sfinţii înşişi, atunci când postesc, devin şi mai străluciţi? Moise a primit legea pe când postea şi la fel şi Petru, care a fost învăţat despre harul Noului Testament pe când postea”94.

Petru a văzut cerul deschis şi cum s-a coborât ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ, iar în ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Apoi, un glas a fost către el zicând: „Scoală-te, Petre, junghie şi mănâncă”. Iar Petru a zis: „Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat”. Dar iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate”. şi aceasta s-a făcut de trei ori şi îndată acel ceva s-a ridicat la cer. Acum, pe când Petru nu se dumirea întru sine ce ar putea să fie vedenia pe care o văzuse, iată bărbaţii cei trimişi de Corneliu, întrebând de el, s-au oprit la poartă. În timp ce se gândea Petru la vedenie, Duhul i-a zis: „Iată, trei bărbaţi te caută; ci sculându-te, coboară-te şi mergi împreună cu ei, de nimic îndoindu-te, fiindcă Eu i-am trimis”. Petru a coborât la bărbaţii trimişi la el de Corneliu centurionul. Corneliu era un bărbat „cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa lui şi care făcea multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna” (Fapte 10,2). El a fost învrednicit cu o dumnezeiască vedenie, căci rugăciunile şi milosteniile sale se suiseră spre pomenire înaintea lui Dumnezeu95. Acum, Petru le-a zis trimişilor: „Iată, eu sunt acela pe care îl căutaţi. Care este pricina pentru care aţi venit? Iar ei au zis: Corneliu sutaşul, om drept şi temător de Dumnezeu şi mărturisit de tot neamul iudeilor, a fost înştiinţat de către un sfânt înger să trimită să te cheme acasă la el, ca să audă cuvinte de la tine. Deci, chemându-i înăuntru, i-a găzduit”96.

Sfântul Grigorie de Nyssa consideră că viziunea este o instruire în vederea botezului neamurilor, scriind: „Dar ştim că şi fericitul Petru a fost

92Ekstasis () sau “ieşire din sine”, “uimire”.93Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXII, Fapte, PG 60:178 (col. 172).94Sfântul Ambrozie, Epistola LIX, § 65, Epistole, FC, 26.326, 327.95Fapte 10,4.96Fapte 10,5-23.

41

în acest fel de beţie97, fiind în acelaşi timp flămând şi beat. Căci înainte de a i se aduce mâncare, când i se făcuse foame şi voia să mănânce, iar ai lui îi pregăteau masa, îi vine beţia dumnezeiască şi trează, prin care iese din sine şi vede pânzătura evanghelică, lăsată de sus şi ţinută de cele patru colţuri, cuprinzând în ea tot neamul omenesc, închipuit în zeci de mii de chipuri de zburătoare, de dobitoace cu patru picioare, de târâtoare şi fiare, după deosebirile idolilor cărora le slujeau. şi Cuvântul porunceşte lui Petru să junghie chipul lor de fiare şi de necuvântătoare, ca, după ce se vor curăţi de acest chip, ceea ce rămâne să fie bun de mâncare. Aceasta o arată Cuvântul şi în mod descoperit, căci glasul dumnezeiesc nu zice o dată: «Ceea ce a curăţit Dumnezeu nu e spurcat», ci de trei ori se face această vestire, ca să învăţăm, prin primul glas că Dumnezeu Care curăţeşte este Tatăl; prin al doilea, la fel, că Dumnezeu Care curăţeşte este Fiul cel Unul-Născut; şi prin al treilea, de asemenea, că Dumnezeu Care curăţeşte tot ce e necurat e Duhul Sfânt”98.

Sfântul Beda ne spune că acele animale simbolizează neamurile şi scrie: „Aceste animale sunt neamurile, necurate în înşelarea lor, dar curăţite printr-o întreită scufundare, adică prin taina Sfintei Treimi în Botez. Lepădând formele omeneşti, ei iau forme de fiare şi şerpi. De aceea, din cauza firii rele şi viclene, s-a zis despre Irod: «Mergând, spuneţi vulpii acesteia»99, iar despre farisei «pui de vipere»100. Despre cei plini de pofte se zice: «Ei sunt cai îngrăşaţi şi fiecare nechează după femeia aproapelui său»101, despre cei neruşinaţi: «Nu daţi cele sfinte câinilor»102, despre cei desfrânaţi: «Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor»103, despre cei care sunt mândri şi prefăcuţi s-a zis: «Vulpile au vizuini, iar păsările cerului cuiburi»104; iar despre toţi oamenii, în general, s-a zis: «şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor»105. Solomon însă îl arată pe om aşa cum ar trebui să fie, neîntinat, când zice: «Teme-te de

97Cânt. 5,1.98Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilia X, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor [ în Scrieri,

I, traducere din limba greacă de Pr. prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, pp. 253-254].

99Lc. 13,32.100Mt. 3,7.101Ier. 5 8.102Mt. 7,6.103Mt. 7,6.104Mt. 8,20.105Ps. 48,13; LXX, Vulg.

42

Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecărui om»106”107. Sfântul Vasile îl completează: „Din cauza formei păcatului care a biruit pe om, omul a încetat să aibă un cuget curat al său. El s-a identificat cu fiarele neraţionale şi mute. El s-a îndepărtat de Logos”108.

Iar a doua zi, Petru, sculându-se, a plecat împreună cu ei şi cu câţiva din fraţii cei din Iope. Ajungând în Cezareea, Corneliu nu doar că îi aştepta, dar şi chemase acasă la el ru-deniile sale şi prietenii cei mai de aproape. Când a intrat Petru, Corneliu, întâmpinându-l, i s-a închinat, căzându-i la picioare. Petru l-a ridicat, zicându-i: „«Scoală-te. şi eu sunt om». şi, vorbind cu el, a intrat şi a găsit pe mulţi adunaţi. şi a zis către ei: «Voi ştiţi că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. De aceea, chemat fiind să vin, am venit fără împotrivire. Deci vă întreb: Pentru care cuvânt aţi trimis după mine?». Corneliu a zis: «Acum patru zile eram postind până la ceasul acesta şi mă rugam în casa mea, în ceasul al nouălea, şi iată un bărbat în haină strălucitoare a stat în faţa mea. şi el a zis: ‘Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta şi milosteniile tale au fost pomenite înaintea lui Dumnezeu. Trimite deci la Iope şi cheamă pe Simon, cel ce se numeşte Petru; el este găzduit în casa lui Simon, tăbăcarul, lângă mare’. Deci îndată am trimis la tine; şi tu ai făcut bine că ai venit. şi acum noi toţi suntem de faţă înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm toate cele poruncite ţie de Domnul». Iar Petru, deschizându-şi gura, a zis: «Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El. şi El a trimis fiilor lui Israel cuvântul, binevestind pacea prin Iisus Hristos: Acesta este Domn peste toate»” (Fapte 10,34-36). Apoi, Petru a vorbit despre darul Întrupării, despre Patimă şi ridicarea din morţi. A vorbit despre cum proorocii au mărturisit despre Iisus că prin numele Său, oricine va crede în El, va primi iertarea păcatelor. În timp ce Petru grăia acestea, Duhul Sfânt a venit peste cei care ascultau cuvintele lui. Credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi pentru că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi şi slăvind pe Dumnezeu. Atunci a răspuns Petru: „Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” (Fapte 10,47). Aşadar, Petru a poruncit ca

106Eccl. 12,13.107Sfântul Beda, Tâlcuire la Faptele Apostolilor, 10.12, CS 117:97, 98.108Sfântul Vasile, „Ps. 48,9”, PG 29:453AB. Omul fără Logos devine alogos,

neraţional ca şi fiarele.

43

aceştia să fie botezaţi în numele lui Iisus Hristos. Apoi, l-au rugat pe Petru să rămână la ei câteva zile.

Sfântul Beda remarcă modul în care dă aici mărturie Duhul Sfânt: „Ca să nu mai fie nici o ezitare despre dăruirea Duhului Sfânt neamurilor, a fost oferit sprijin prin mărturisirea Duhului Sfânt, Care, într-o desfăşurare neprevăzută a evenimentelor, acţionează înaintea apei baptismale, aceasta fiind, de obicei începutul sfinţirii. Astfel s-a petrecut în cazul mărturisirii de credinţă a neamurilor, dar niciodată în cazul iudeilor”109.

Sfântul Ioan Gură de Aur detaliază pentru noi această întâmplare: „Petru a văzut de trei ori cum pânza era urcată la cer şi coborâtă din nou. Ce înseamnă aceasta? Este un simbol al lumii întregi. Acum, Corneliu era necircumcis – căci nu avea nimic în comun cu iudeii. Cât despre Petru, cu toţii l-ar fi acuzat ca pe un călcător de lege – ceea ce au şi făcut, spunând: „Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur” (Fapte 11,3). Aceasta era un lucru ofensator pentru iudei. Observaţi cum au fost orânduite lucrurile cu iconomie. Petru însuşi le zice: „Nimic spurcat sau necurat n-a intrat vreodată în gura mea” (Fapte 11,8). Nu înseamnă că el era înfricoşat – departe de noi acest gând! –, dar aşa a aranjat lucrurile Duhul, pentru ca el să spună aceasta drept răspuns către cei care îl acuzau. Căci era de trebuinţă ca ei să păzească legea. El urma să fie trimis printre neamuri. Aşadar, pentru ca aceştia să nu-l acuze, vedeţi cum sunt orânduite lucrurile prin iconomia lui Dumnezeu? Căci, ca să nu pară înşelare, acest lucru s-a făcut de trei ori (Fapte 11,8; 10,14). Într-adevăr, pare că aceste cuvinte se spun către el, dar de fapt, cuvintele sunt adresate iudeilor. Căci dacă învăţătorul este mustrat, cu atât mai mult aceştia. Pânza simbolizează pământul, iar fiarele, neamurile; iar porunca: „Scoală-te, junghie şi mănâncă”, înseamnă că şi el trebuie să meargă la ele; iar faptul că acest lucru se face de trei ori, simbolizează Botezul. „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate” (Fapte 11,9). Ce îndrăzneală! De ce a obiectat el? Pentru ca nimeni să nu spună că Dumnezeu îl încearcă, precum pe Avraam... Apoi „iată, îndată, trei bărbaţi... s-au oprit la casa...” (Fapte 11,11)110.

Apostolii şi fraţii care erau în Iudeea au auzit că şi neamurile au primit cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, când Petru s-a dus la Ierusalim, cei care erau pentru circumcizie s-au certat cu el. Ei au spus: „Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei” (Fapte 11,3). Dar, Petru le-a expus

109Sfântul Beda, Tâlcuire la Faptele Apostolilor, 10.44, CS 117:103.110Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXII, Fapte.

44

chestiunea în întregimea sa şi pe înţelesul lor. După ce le-a descris ce se petrecuse, Petru i-a întrebat: „Deci, dacă Dumnezeu a dat lor acelaşi dar ca şi nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L pot opri pe Dumnezeu?” Auzind acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: „Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă”111. Astfel, Petru, mai-marele apostolilor, a fost primul care a deschis neamurilor uşa Credinţei, botezându-l pe Corneliu, centurionul roman din Cezareea.

Apostolul Petru este legat în lan]uri, dar este eliberat din închisoare

Acum, regele Irod a pus mâna ca să-i piardă pe unii din Biserică şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Fiindcă a văzut că aceasta este pe placul iudeilor, a mai luat şi pe Petru. Acestea se petreceau în zilele Azimelor. Prinzându-l, l-a băgat în temniţă, dându-l la patru străji de câte patru ostaşi ca să-l păzească; intenţiona să-l înfăţişeze poporului după Paşti. Petru era păzit în temniţă şi se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică. Dar când Irod era să-l scoată afară, în noaptea aceea, iată ce s-a petrecut! Petru dormea între doi ostaşi, legat cu două lanţuri, iar înaintea uşii paznicii păzeau temniţa. Însă un înger al Domnului a venit, iar în cameră a strălucit lumină. Îngerul l-a lovit pe Petru în coastă şi l-a deşteptat, zicând: „Scoală-te degrabă!”. Lanţurile au căzut de la mâinile lui Petru. Îngerul i-a zis: „Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele. şi el a făcut aşa. şi i-a zis lui: Pune haina pe tine şi vino după mine. şi, ieşind, mergea după înger, dar nu ştia că ceea ce s-a făcut prin înger este adevărat, ci i se părea că vede vedenie. şi trecând de straja întâi şi de a doua, au ajuns la poarta cea de fier care duce în cetate, şi poarta s-a deschis singură. şi ieşind, au trecut o uliţă şi îndată îngerul s-a depărtat de la el. şi Petru, venindu-şi în sine, a zis: Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toate câte aştepta poporul iudeilor”112.

Apoi, Petru s-a dus la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit Marcu, unde erau adunaţi mulţi şi se rugau. După ce a bătut Petru la uşa de la poartă, o slujnică, cu numele Rodi, s-a dus să asculte. Recunoscând

111Fapte 11,17-18.

112Fapte 12,1-12.

45

aceasta glasul lui Petru, de bucurie nu a deschis uşa, ci, alergând înăuntru, a spus că Petru stă înaintea porţii. Însă cei dinăuntru i-au zis: „«Ai înnebunit». Dar ea stăruia că este aşa. Iar ei ziceau: «Este îngerul lui». Dar Petru bătea mereu în poartă. şi deschizându-i, l-au văzut şi au rămas uimiţi. şi făcându-le semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum l-a scos Domnul pe el din temniţă. şi a zis: «Vestiţi acestea lui Iacov şi fraţilor»” (Fapte 12,15-17). Apoi, Petru a ieşit şi s-a dus în alt loc. A doua zi, când nu a fost găsit Petru, mare a fost tulburarea între ostaşi. Irod cerându-l şi negăsindu-l, după ce au fost cercetaţi paznicii, a poruncit să fie ucişi113. După aceasta, Petru a coborât din Iudeea la Cezareea şi a rămas acolo.

Apostolul Petru îi înfrunt\ pe iudaizan]i

Acum, s-au ridicat unii din secta fariseilor, care credeau în Hristos, spunând că era ne-cesar ca cei din neamuri să fie circumcişi şi să ţină poruncile lui Moise114. Astfel, au venit anumite persoane care, înrobite de iubirea de stăpânire, doreau să li se alăture lor şi cei din neamuri. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Apostolii şi bătrânii s-au întrunit ca să dezbată această problemă. După discuţii îndelungate s-a ridicat Petru şi a zis: «Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că, din primele zile, Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. şi Dumnezeu, Cel ce cunoaşte inimile, le-a mărturisit, dându-le Duhul Sfânt, ca şi nouă. şi nimic n-a deosebit între noi şi ei, curăţind inimile lor prin credinţă. Acum deci, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm? Ci prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia» (Fapte 15, 7-11). Observă-l pe Petru cum de la început se ţine departe de discuţii. şi totuşi nu interzice Botezul (Fapte 11,47) şi vorbeşte despre botezarea celor necircumcişi, precum Corneliu. Poate printre cei prezenţi erau unii care considerau că greşise în privinţa lui Corneliu... Dar vezi cum Petru arată că a primit sfat de la Dumnezeu şi nu de la om... El spune că doar prin credinţă au dobândit aceleaşi daruri. Aceasta se vroia a fi şi o lecţie pentru cei care se împotriveau. Trebuia să-i înveţe că de trebuinţă era doar credinţa: nu lucrările, nu circumcizia. Căci, într-adevăr, ei nu spun

113Fapte 12,13-19.114Fapte 15,5.

46

aceasta ca pe o apologie pentru neamuri, ci, totodată, ca să-i înveţe pe iudeii credincioşi să se lepede de legea mozaică. Însă nu este spusă aceasta de la bun început. El se întreabă de ce să-L ispitească pe Dumnezeu punând jug peste gâtul ucenicilor (Fapte 15,10). La ce se referă Petru prin ispitirea de Dumnezeu? Ca şi cum Dumnezeu nu ar avea puterea să mântuiască prin credinţă. Prin urmare, această dorinţă de lege vine dintr-o micşorare a credinţei. Apoi, el arată cum ei înşişi nu au fost deloc folosiţi de lege. Petru îşi îndreaptă cuvântul împotriva legii, nu împotriva lor. El retează învinuirea, spunând: «Prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia» (Fapte 15,11). Cât de pline de putere sunt aceste cuvinte...

Ia aminte însă că atunci când Petru spune că Dumnezeu «nimic n-a deosebit între noi şi ei, curăţind inimile lor prin credinţă» (Fapte 15,9), pentru ca expresia «n-a deosebit» să nu pară scandaloasă, el adaugă «curăţind inimile lor prin credinţă». Dumnezeu i-a curăţit în întregime mai întâi pe ei. Apoi, Petru arată că nu legea era rea ci ei înşişi erau slabi. El spune: «Credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia» (Fapte 15,11).

Câtă obrăznicie din partea fariseilor ca să pună mai presus legea decât credinţa şi să nu se supună apostolilor. Dar vezi cât de pricepută este vorba apostolilor: nu se folosesc de un ton autoritar, ci de cuvinte împăciuitoare care să le intre în cuget. Observă că aici nu este o manifestare a cuvintelor, ci a faptelor întru Duhul. şi totuşi, deşi au asemenea dovezi, ei vorbesc cu blândeţe. Căci blândeţea este mereu un lucru bun: blândeţea, şi nu nepăsarea neroadă; blândeţea, şi nu linguşire: căci între acestea este o mare diferenţă. Nimic nu l-a iritat pe Pavel; nimic nu l-a mâniat pe Petru. Când ai dovezi convingătoare, de ce să-ţi pierzi liniştea, ca să le faci pe acelea fără de putere? Nu este cu putinţă ca vreodată să poată convinge unul care îşi iese din fire”115.

Epistolele Apostolului Petru

115Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXII, Fapte, Nicene, Vol. XI, Logos Research Systems.

47

Mai devreme am vorbit de faptele Apostolului Petru care se află redate în detaliu în Sfânta Evanghelie şi în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli, care sunt citite în întregime în biserici pentru auzul credincioşilor. Din cauza locului mărginit, nu putem lua şi reda aici tot ce se scrie în cărţile Sfintei Scripturi despre Sfântul Apostol Petru. Aceste cărţi ar trebui să fie bine ştiute de ortodocşii creştini. Dar, pentru zidirea cititorilor noştri, am adăugat aici câteva pasaje din cele două Epistole ale Apostolului Petru.

Prima epistolă a apostolului este adresată celor „ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia” (I Pt. 1,1). El scrie: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin Învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei ce sunteţi păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire, gata să se dea pe faţă în vremea de apoi. Întru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme, pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos. Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (I Pt. 1,3-9).

El le reaminteşte fiilor săi duhovniceşti că Hristos ne-a chemat să devenim sfinţi în toată purtarea, căci este scris „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt”116. Noi suntem copiii ascultării şi nu trebuie să ne potrivim după poftele de dinainte, din vremea neştiinţei noastre. Trebuie să ne petrecem viaţa în teamă de Dumnezeu, ştiind că nu am fost răscumpăraţi cu lucruri trecătoare, ca aurul sau argintul, din viaţa deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit117. El scrie: „voi sunteţi seminţie aleasă118, preoţie împărătească, neam sfânt119, popor agonisit de Dumnezeu120, ca să vestiţi în lume bunătăţile121 Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Pt. 2,9)... „Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte

116I Pt. 1,16; Lev. 11,44-45.117I Pt. 1,14-19.118Is. 43,20.119Ieş. 19,6; 23,22.120Cf. Dt. 7,6; 14,2.121Cf. Is. 43,21.

48

străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului. Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe nişte făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta”122 (I Pt. 2,11-12).

De asemenea, trebuie să cerem curaj dacă este voia Lui ca noi să suferim. De aceasta Hristos a devenit pildă pentru noi în toate acestea, după cum zice dumnezeiescul Petru: „Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui” (I Pt 2,21). Căci El, „a purtat păcatele noastre123, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat124. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite125, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre” (I Pt. 2,21-25). Căci „e mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să pătimiţi făcând cele bune, decât făcând cele rele” (I Pt. 3,17).

Căci: „Destul este că, în vremurile trecute, aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti. De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc. Ei îşi vor da seama înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii. Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu cu duhul” (I Pt. 4,3-6)126.

122Cf. Is. 10,3.123Cf. Is. 53,4.124Cf. Is. 53,5.125Cf. Is. 53,6.126I Pt. 4,6. Fericitul Teofilact: „Căci pentru acest scop a fost propovăduită

Evanghelia şi morţilor (v). Sunt păreri diferite. Vorbeşte fie de cei care au murit în păcate, care niciodată nu au văzut viaţa, sau au murit faţă de lume conform cu moartea lui Hristos, adică moartea faţă de poftele lumeşti, trăind doar pentru Hristos. După cum a zis Pavel: «Viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu» (Gal. 2,20). Cei care au murit întru Hristos faţă de ei înşişi îşi acuză trupul pentru ignoranţa şi păcatele vieţii trecute, dar, acum, ei trăiesc în Duhul, adică o viaţă după Hristos... El menţionează mai sus că El a mers şi a propovăduit duhurilor din temniţă (I Pt. 3,19) şi că acest fapt trebuie reamintit şi în prezent... Iar această propovăduire s-a făcut spre judecată, adică spre osândire: Pe de altă parte, cei care au avut o viaţă bună după placul Lui s-au bucurat pe dată; dar, pe de cealaltă parte, cei răi s-au osândit pe ei înşişi. Aceasta este prin urmare judecata morţilor. Dar cei vii intră în acea viaţă nepieritoare întru Domnul... Unii au trăit du-hovniceşte – au înviat întru Domnul (căci multe din trupurile sfinţilor adormiţi au înviat) – sau cu bună nădejde... La a doua venire va fi judecata finală a fiecăruia”. PG 125:375D-376D (coll. 1237, 1238).

49

El îi îndeamnă pe creştini să nu mai trăiască timpul care a mai rămas de trăit după poftele oamenilor, ci după voinţa lui Dumnezeu127. Dumnezeu ne va încerca prin foc128. „Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi spre ispitire, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin, ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi; de către unii El se huleşte, iar de voi se preaslăveşte” (I Pt. 4,12-14).

El sfătuieşte pe cei căsătoriţi: „Asemenea şi voi, femeilor, supune-ţi-vă bărbaţilor voştri, aşa încât, chiar dacă sunt unii care nu se pleacă cuvântului, să fie câştigaţi, fără propovăduire, prin purtarea femeilor lor, văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială” (I Pt. 3,1-2). Tot astfel, „voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii, aşa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate” (I Pt. 3,7).

El îi avertizează pe fiii lui duhovniceşti să fie atenţi la diavolul care încearcă să ne înghită. Ne cheamă să fim treji, priveghind în rugăciune, evitând întrebările nebuneşti şi supunându-ne preoţilor. „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El Însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi” (I Pt. 5,8-10).

În scrierile evanghelice şi apostolice, pasajele din prooroci atârnă prea greu pentru ca să mai aibă îndoieli vreunul din cititorii lor. Mai mult, toţi evangheliştii şi apostolii aveau obiceiul de a menţiona legea şi pe prooroci când scriau: „Avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre, aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a

127I Pt. 4,2.128I Pt. 4,12. „Că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi,

precum se lămu-reşte argintul” (Ps. 65,9). ªi „pe aceasta a treia o voi pune în foc; îi voi curăţi ca pe argint şi îi voi încerca cum se încearcă aurul” (Zah. 13,9).

50

făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Pt. 1,19-21).

În cea de-a doua sa epistolă, Sfântul Petru prooroceşte că „în zilele cele de apoi, vor veni, cu batjocură, batjocoritori care vor umbla după poftele lor” (II Pt. 3,3). „Cerurile de acum şi pământul sunt ţinute prin acelaşi cuvânt şi păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi. şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui129. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ

129 II Pt. 3,10. Sfântul Simeon Noul Teolog: „Aşa cum creaţia a fost adusă mai întâi la existenţă ne-stricăcioasă, şi după ea omul, tot aşa iarăşi mai întâi creaţia trebuie să se prefacă şi deci să se schimbe de la stricăciune la nestricăciune, şi aşa, împreună cu ea şi deodată cu ea, se vor înnoi şi trupurile stricăcioase ale oamenilor, pentru ca omul, făcându-se iarăşi spiritual şi nemuritor, să locuiască într-un loc nestricăcios, veşnic şi spiritual. Că acesta este adevărul, ascultă-l pe Apostolul Petru care spune: «Ca un fur noaptea va veni ziua Domnului, în care cerurile arzând se vor desface şi stihiile aprinse se vor topi» (II Pt. 3,10), nu ca unele care vor pieri, ci ca unele retopite şi remodelate spre un sfârşit mai bun şi veşnic. De unde se vede aceasta? Iarăşi din cuvintele Apostolului, pe care le adaugă, zicând: «Fiindcă aşteptăm ceruri noi şi un pă-mânt nou potrivit făgăduinţei Lui» (II Pt. 3,13). După care făgăduinţă şi a cui anume? Negreşit după cea a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care a spus: «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece» (Mt. 24,35); înţelegând deci prin trecerea cerului schimbarea lui... Cerul şi pământul şi cele din el, adică întreaga creaţie va fi înnoită şi eliberată de robia stricăciunii şi stihiile se vor împărtăşi împreună cu noi de strălucirea de acolo, şi în chipul în care pe noi toţi ne va încerca focul, potrivit dumnezeiescului Apostol, tot aşa şi întreaga creaţie va fi înnoită prin foc... Dar cum anume se vor desface? Aşa cum un vas de aramă în-vechit, pătat şi ruginit se dă focului de către meşter şi este retopit iarăşi nou de către el, în acelaşi chip crea-ţia, după ce s-a învechit şi s-a pătat de păcatele noastre, va fi desfăcută prin foc de Ziditorul a toate, după care va fi retopită şi remodelată, şi se va face strălucitoare şi neasemănat mai nouă decât cea de acum” [Sfântul Simeon Noul Teolog, „Primul Discurs etic: III. Despre Întruparea Cuvântului; IV. Creaţia înnoită”, în Scrieri I, Discursuri teologice şi etice, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan Ică jr., Deisis, Sibiu, 2001, pp. 116-117].

51

nou130, în care locuieşte dreptatea131. Pentru aceea, iubiţilor, aşteptând acestea, sârguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină. şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui, cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Pt. 3,7-16).

Nevoin]ele pentru Evanghelia lui Hristos

Despre următoarele nevoinţe şi strădanii evanghelice ale Sfântului Apostol Petru, care, în general, nu sunt atât de bine cunoscute, Sfântul Simeon Metafrastul spune următoarele.

Sfântul Petru s-a dus din Ierusalim în Cezareea Palestinei, unde l-a pus episcop pe unul din acei presbiteri care urmau după dânsul,. Tămăduind pe mulţi la Sidon şi punându-le episcop, a plecat în Beirut, unde a sfinţit şi acolo un episcop. După aceea, a plecat la Byblos, iar de acolo s-a dus în Tripoli, în Fenicia, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat învăţat, Marson, pe care l-a şi pus episcop peste credincioşii de acolo. Din Tripoli s-a dus în Orthosie, apoi la Antrada şi de acolo în insula Aratos, în Balanea, în Paltos, Gavalla, şi, mai apoi, în Laodiceea. În oraşul acesta, a tămăduit mulţi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni şi, adunând pe credincioşi într-o Biserică, le-a sfinţit un episcop.

Din Laodiceea, Sfântul Petru s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascunsese Simon vrăjitorul ca să nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudiu (41-54), împăratul Romei. Apoi, aflând de sosirea lui Petru, Simon Magul a fugit din faţa lui în cetăţile Iudeei. Sfântul Apostol Petru tămăduind pe mulţi în Antiohia şi propovăduind pe Unul Dumnezeu în trei Persoane, a

130Is. 65,17.131II Pt. 3,13. Sfântul Simeon Noul Teolog: „Întreaga creaţie, fiind reînnoită,

ajunsă întreagă spiri-tuală împreună cu însăşi raiul, se preface într-o locuinţă imaterială şi nestricăcioasă, neschimbabilă, veşnică şi inteligibilă. ªi va fi un cer incomparabil mai strălucitor, ca un alt cer nou, mai luminos decât cel văzut. Iar pământul îşi va relua frumuseţea negrăită şi nouă şi un chip de verdeaţă neveştejită, înfrumuseţat de flori luminoase şi de o diversitate spirituală, în care, potrivit cuvântului cuvios, locuieşte dreptatea (II Pt. 3,13)... Toate vor fi mai presus de cuvânt, ca unele ce vor întrece toată gândirea... ” [„Primul Discurs etic: V. Cea mai mare strălucire a creaţiei”, Ibidem, p. 122].

52

pus Episcop în Siracuza din Sicilia pe Marcian şi pe Pancratie la Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei. De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat pe un mort cu rugăciunile lui şi a ridicat o biserică. Acolo i-a învăţat şi i-a botezat pe mulţi şi le-a pus episcopi.

Plecând din Ancira, s-a dus în Sinope din Pont. Aici, s-a întâlnit cu fratele său, Apostolul Andrei, şi împreună au propovăduit poporului din Sinope. După aceea s-a dus în Amasia care este în regiunea Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, în Claudiopolis din Capadocia (nu acelaşi cu cel din Bitinia), Nicomidia şi de acolo în Niceea. De acolo, intenţionând să meargă la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor, s-a întors şi a trecut prin Pessinus, Capadocia şi Siria şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde locuind acolo o perioadă, a venit la el spre cercetare Sfântul Apostol Pavel, după al treilea an de la convertirea sa la Hristos, precum singur grăieşte în Epistola către Galateni: „Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile” (Gal. 1,18).

În acest timp, cei doi mai mari peste Apostoli s-au întâlnit cu ceilal ţi sfinţi şi slăviţi Apostoli şi, împreună, au stabilit cele 85 de Canoane şi legi bisericeşti132. După aceasta, Sfântul Pavel a mers la lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde a pus episcop pe Evod, unul din cei şaptezeci. Apoi, s-a dus în Sinada, o cetate din Frigia, iar de acolo s-a dus în Nicomidia, unde a pus episcop

132„Canoanele Apostolice, o colecţie de 85 de canoane de drept ecleziastic, formează un apendice la Constituţiile Apostolice. Reglementările, care sunt în general foarte scurt şi fără un subiect special, se re-feră în principal la calificările şi sarcinile clericilor şi, ocazional, la conduita laicilor. În Canonul 85, cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament sunt enumerate cu anumite particularităţi, cum ar fi omisiu-nea Apocalipsei lui Ioan şi menţionarea Constituţiilor Apostolice. Sursele sunt Constituţiile Apostolice şi canoanele emise în secolul al IV-lea, în special cele ale Sinoadelor de la Gangra, Antiohia (341), precum şi Laodiceea din Frigia. Autorul, specificat în Canonul 85 drept Clement (I al Romei), nu este neapărat iden-tic cu compilatorul Constituţiilor Apostolice, dar trebuie să fi fost, de asemenea, activ în ultimii ani ai se-colului al IV-lea, în Antiohia. Lucrarea a fost tradusă de timpuriu în siriacă, arabă şi etiopiană. În cca 500 a fost parţial tradusă în latină (doar primele 50 de canoane), de Dionisie Exiguul. Autenticitatea sa (con-testată de Gelasianum Decretum) a fost recunoscută în mod expres în 691 de Sinodiul de la Trullo (Cano-nul 2); de atunci, Canoanele Apostolice au fost în fruntea tuturor colecţiilor de canoane. În secolul al XII-lea, ele au fost comentate de Alexios Aristenos, Ioan Zonaras şi Teodor Balsamon”. The Oxford Dictionary of Byzantium, s.v. „Apostolic Canons”.

53

pe Prohor, care, după primirea episcopiei, l-a urmat pe Sfântul Ioan Teologul. Din Nicomidia, Sfântul Petru a mers în Ilium (o cetate din apropierea Helespontului), unde punând episcop pe Corneliu, fostul sutaş, s-a întors la Ierusalim. Aici i s-a arătat Domnul în vedenie, zicându-i: „Scoală, Petre, şi mergi în Apus, pentru că este trebuinţă ca Apusul să fie luminat prin propovăduirea ta. Eu voi fi cu tine întotdeauna”.

Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau. A fost dus la Roma ca să fie pedepsit pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul cel vrăjitoresc întuneca minţile multora. Reuşind să-i înşele, nu numai că nu a primit pedeapsă, dar multora li se părea că este un zeu. Acest mergător înainte al Antihristului, cu vrăjile sale l-a uimit şi pe însuşi împăratul Claudiu, încât i-au sculptat chipul şi l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: „Lui Simon, sfântul zeu”. Iustin Filosoful şi Irineu de Lyon scriu mai pe larg. Dar să ne întoarcem la cursul povestirii noastre.

Marele Petru, după ce a dezvăluit că Domnul i Se arătase lui în vedenie, şi-a luat rămas bun de la ei. A plecat iarăşi în Antiohia cercetând bisericile, aici întâlnindu-l şi pe Sfântul Pavel. Apoi, a pus episcop pe Orkan în Tars, pe Epafrodit în Lichia Adriaticii şi pe Fugel în Efes (despre acesta se zice că s-a abătut de la calea cea dreaptă şi a intrat în comuniune cu Simon Magul); apoi pe Apelie, care era frate cu Policarp, l-a pus episcop la Smirna. Din Antiohia a venit în Macedonia, unde a pus şi aici episcopi: pe Olimp pentru Filipi, pe Iasona în Tesalonic şi pe Sila la Corint (pe acesta l-a găsit locuind cu Sfântul Apostol Pavel). După ce a pus pe Irodion episcop la Patra, a plecat în Sicilia. Venind în Taormina, a petrecut puţină vreme la Pancratie, un bărbat preaînvăţat. Acolo, învăţând şi botezând pe un creştin pe nume Maxim şi punându-l episcop, Petru a călătorit până la Roma.

Apostolul Petru la Roma

„Apostolul Petru în toate zilele propovăduia, prin adunări şi prin casele Romei, pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, şi pe Sfântul Duh, Domnul de viaţă făcător. El a atras pe mulţi la credinţa în Hristos şi, prin Sfântul Botez, i-a izbăvit de înşelăciunea idolească. Simon

54

vrăjitorul, văzând acestea, n-a putut să tacă. Nu a vrut să-şi tăinuiască răutatea împotriva Sfântului Petru. El se gândea cum să-l ruşineze pe apostol, căci propovăduirea acestuia îi ştirbea din slava lui. Vrăjitorul a început să se împotrivească în public învăţăturii celei adevărate a apostolului. Prin cuvinte şi fapte mincinoase, clevetind fără de ruşine pe Sfântul Petru prin urbea Romei. Vrăjitorul îi amăgea pe oameni, făcându-i să vadă năluciri. Poporul credea că aceste închipuiri sunt sufletele morţilor. De asemenea, Simon arăta înaintea lor oameni înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui zeu. Pe şchiopi îi făcea să umble drept şi să salte. Însă le făcea pe toate acestea prin magie, şi nu în realitate, după asemănarea acelui Proteu, personajul mitologic care se schimba în diferite chipuri: uneori se arăta având două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se asemăna focului. Într-un cuvânt, precum Proteu, Simon îşi schimba chipul în mod felurit, neîncetat înşelând pe cei proşti. Dar era suficient ca marele apostol al Domnului doar să se uite puţin de departe spre lucrurile lui, că îndată toate nălucirile aceluia se risipeau.

Sfântul Petru a aflat că acel Simon se numea «Hristos» şi făcea înaintea poporului minuni şi semne multe. Apostolul, înflăcărat de râvna pentru Dumnezeul cel adevărat, a mers la casa lui Simon Magul. Acolo a găsit pe mulţi stând la poarta lui şi care l-au oprit să intre în casă. Petru le-a zis: «Pentru ce mă opriţi să intru şi să-l văd pe vrăjitor?». Iar ei au zis: «El nu este vrăjitor, ci zeu puternic. El a pus paznici la poarta sa, care cunosc gândurile omeneşti», şi au arătat apostolului un câine negru care stătea la poartă. Apoi, adepţii lui Simon Magul i-au zis: «Acest câine omoară pe toţi cei ce gândesc nedrept despre Simon». Sfântul Petru a zis: «Dar eu grăiesc adevărul despre el. Simon este de la diavol». După aceasta, apropiindu-se, a zis câinelui: «Du-te şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine». Câinele, mergând, cu glas omenesc a spus lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Toţi, văzând şi auzind vorbind pe câine omeneşte, s-au înspăimântat. Simon l-a trimis pe acelaşi câine, zicându-i prin el: «Să intre Petru».

Când Petru a intrat, Simon a început să facă vrăji înaintea poporului, fiind Petru de faţă. Dar Sfântul Apostol, cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. şi ce minuni? Din minunile săvârşite de Petru, cel mai vechi istoric grec bisericesc, Hegesippus133, care a trăit aproape de

133Hegesippus (cca 120-cca 180) a trăit în Siria, Grecia şi Roma. A fost un istoric evreu convertit; a scris împotriva iudaismului şi gnosticismului. Este autorul lucrării Memoranda, scrisă în limba greacă.

55

veacul apostolilor, povesteşte una singură. Era o văduvă în Roma, de neam bun, căreia îi murise fiul de vârstă tânără. Mama plângea şi se tânguia neconsolată pentru moartea lui. Dar cei ce o consolau şi-au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că înviază morţii. Deci îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să conducă pe cel mort la mormânt. Sfântul Petru a zis lui Simon vrăjitorul, care se mândrea înaintea poporului cu puterea sa: «Poporul să considere ca adevărată învăţătura celui care va învia pe acest mort». Mulţimea a fost de acord cu cuvântul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind în meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: «Dacă eu îl voi învia pe acel mort, voi îl veţi ucide pe Petru?». Poporul a strigat, zicând: «În faţa ta îl vom arde de viu».

Simon, apropiindu-se de patul tânărului mort, a început să invoce demonii ca să-i înfăptuiască vraja. Prin lucrarea diavolească a făcut astfel că mortul şi-a mişcat capul. Mulţimea de faţă îndată a început să strige că tânărul este viu şi că a înviat mortul. Apoi, poporul a vrut să-l arunce în foc pe Petru. Apostolul însă, făcându-le semn cu mâna, le-a zis să tacă. După ce au tăcut, el le-a spus: «Dacă este viu tânărul, atunci trebuie să se scoale, să vorbească şi să umble. Dacă nu veţi vedea aceasta, să ştiţi că, de fapt, Simon vă înşală cu vrăjile sale!». Mult timp a înconjurat Simon patul şi l-a chemat pe diavol cu puterea lui, dar nu a putut face nimic. Ruşinat fiind, a vrut să fugă, dar poporul l-a oprit. Acum, Sfântul Petru, ca unul ce înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni suprafireşti, stând departe, şi-a ridicat mâinile spre cer şi, înălţându-şi ochii în sus, se ruga: «Doamne, Iisuse Hristoase, Tu, Care ne-ai poruncit nouă ca pe cei morţi să-i înviem cu numele Tău134, mă rog Ţie, înviază pe acest tânăr mort, pentru ca să cunoască cei de faţă aceasta, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, Care trăieşti şi domneşti împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin». Astfel rugându-se, a strigat către cel mort, zicând: «Tinere, scoală! Domnul meu, Iisus Hristos, te învie şi te tămăduieşte pe tine». Îndată mortul, şi-a deschis ochii, s-a sculat şi a început să grăiască şi să umble.”

Această povestire a lui Hegisippus este prezentată mai pe larg de Marcel romanul, care a fost mai înainte ucenic al lui Simon Magul. Mai târziu, a fost luminat de Sfântul Petru prin credinţă şi prin Sfântul Botez. Într-o scrisoare a sa către Sfinţii Mucenici Nereon şi Arhilie, scrie despre

134Cf. Mt. 10,8.

56

acel tânăr înviat din morţi de Sfântul Apostol: „Tânărul care a înviat, căzând la picioarele lui Petru, striga: «Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor ca, pentru rugăciunile tale, să mă redea maicii mele văduve». Atunci tot poporul a început să strige, zicând: «Unul este Dumnezeu, Cel pe Care Îl propovăduieşte Petru». Simon Magul, făcându-şi cap de câine prin magie, a fugit. Însă poporul l-a prins şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfântul Petru i-a oprit, zicându-le: «Domnul şi Învăţătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă unde doreşte, că destul îi este ruşinea şi ocara ce i s-a făcut prin dovedirea neputinţei sale, fiindcă nimic nu pot face vrăjile lui»”. Marcel mai zicea: „Simon, fiind liber, a venit la mine, crezând că eu nu ştiu de acel lucru minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un câine mare legat cu lanţ de fier, zicându-mi: «Veghează şi vezi dacă va veni Petru la tine, aşa cum se obişnuieşte». Sfântul Petru a venit la uşă, după o oră, şi dând drumul acelui câine, a zis către el: «Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să înceteze să înşele cu lucrarea demonică pe oamenii pentru care Hristos şi-a vărsat sângele». Câinele s-a dus şi a grăit lui Simon cu glas omenesc cele poruncite de apostol. Eu, auzind şi văzând aceasta – zice Marcel –, am ieşit degrabă în întâmpinarea Sfântului Petru şi l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon Magul şi pe acel câine i-am izgonit din casă. Câinele însă, nevătămând pe nimeni altcineva, s-a repezit numai la Simon şi, apucându-l cu dinţii, l-a trântit la pământ. Iar Petru, care a văzut cele întâmplate de la fereastră, a poruncit câinelui, în numele lui Hristos, să nu rănească trupul lui Simon. Câinele nu l-a vătămat, dar i-a rupt toate hainele de pe el, astfel încât nici o parte a corpului nu a mai rămas acoperită. Poporul, văzând aceasta, striga împotriva lui Simon, ocărându-l şi batjocorindu-l. Astfel, l-a gonit din cetate, pe el şi pe acel câine. Simon, datorită acestei ruşini şi umilinţe, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, până ce a venit Nero (54-68) ca împărat succesor după Claudiu, un păgân crud care a auzit despre Simon Magul după ce acesta a fost lăudat de cei răi. Astfel că Nero l-a căutat pe Simon şi s-a ataşat foarte mult de el, făcându-şi-l prieten”.

Se spune că Simon Magul a poruncit să fie tăiat fiindcă a treia zi va învia. Dar el a pus în locul său un berbec şi făcându-l om prin magie, a fost tăiat berbecul în locul lui. Sfântul Petru, gonind vraja demonică de la berbecul tăiat, s-a văzut înşelăciunea lui Simon, toţi cunoscând că nu Simon este tăiat, ci berbecul.

57

Toate sursele străvechi menţionează biruinţa desăvârşită a Sfântului Petru asupra acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui. Neputând să-l biruiască cu ceva pe Apostolul Petru şi nemaiputând să sufere umilinţa şi ruşinea sa, vrăjitorul a făgăduit că se va înălţa la cer. Astfel că, invocând toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul Romei şi, suindu-se pe o clădire înaltă, având capul încununat cu cunună de dafini, a început mânios să grăiască mulţimii: „Romani, deoarece v-aţi dat nebuniei şi, lăsându-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Aşadar, voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mâinile lor şi să mă înalţe la tatăl meu din cer. De acolo voi trimite mari pedepse asupra voastră, fiindcă nu aţi ascultat cuvintele mele, şi fiindcă nu aţi socotit ca adevărate lucrurile înfăptuite de mine”.

Ameninţându-i cu aceste cuvinte, vrăjitorul a plesnit din mâini şi s-a înălţat în văzduh, fiind purtat pe sus de diavoli. Străbătând văzduhul, a început să se înalţe tot mai sus. Oamenii ziceau foarte miraţi: „Puterea de a zbura cu trupul prin văzduh este de la Dumnezeu!”. Atunci marele Apostol Petru a început să se roage în auzul tuturor: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, vădeşte tuturor înşelăciunea acestui vrăjitor, ca să nu smintească pe oamenii care cred în Tine!”. Apoi, a strigat: „O, demonilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu: nu-l mai purtaţi! Daţi-i drumul acolo, în văzduh!”. Atunci diavolii, fiind certaţi de apostol, îndată l-au lepădat pe Simon în văzduh. Ticălosul vrăjitor a căzut, precum odinioară a căzut Lucifer din cer, şi astfel i s-au zdrobit toate oasele. Poporul, văzând acestea, a strigat multă vreme, zicând: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru! Într-adevăr, Dumnezeul cel adevărat nu este altul decât Acesta!”.

Vrăjitorul, deşi trupul i se zdrobise foarte rău, era încă viu, iar aceasta, după iconomia lui Dumnezeu, pentru ca să recunoască neputinţa ticăloşilor demoni şi faptul că el însuşi era lipsit de orice putere. Cuprins de ruşine, Simon a înţeles puterea Atotputernicului Dumnezeu. El zăcea sfărâmat pe pământ, suferind dureri cumplite în toate mădularele. A doua zi, cu multă durere, şi-a dat sufletul său cel pângărit. După prăbuşirea lui Simon, Sfântul Petru, aşezându-se pe un loc înalt şi făcând semn poporului, care striga, să tacă, a început să-l înveţe adevărul despre Dumnezeu; Petru i-a povăţuit mult timp, aducându-i pe cei mai mulţi la credinţa creştină.

58

Împăratul Nero, aflând de sfârşitul ruşinos al prietenului său, s-a mâniat pe Sfântul Apostol Petru. Voia să-l ucidă. Dar crudul împărat nu şi-a împlinit atunci intenţiile sale ucigaşe asupra Sfântului Apostol, ci după câţiva ani, după cum spune Sfântul Simeon Metafrast. După moartea lui Simon Magul, Sfântul Petru n-a mai stat mult în Roma. Convertind şi botezându-i pe mulţi, le-a făcut biserică şi l-a pus episcop pe Lin.

Apostolul Petru î[i continu\ nevoin]ele sale misionare

Petru a plecat din Roma la Tarraco, în Spania, unde a pus episcop pe Epafrodit (altul, nu cel menţionat anterior). După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, de unde, după ce a pus episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. De acolo, sfinţind episcop pe Cres-cent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, unde l-a pus episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus în Ierusalim, fiindu-i vestită prin descoperire Adormirea Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care s-a petrecut la douăzeci de ani după Înălţarea Domnului.

După aceea, a revenit în Egipt. Apoi, străbătând Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la Milan şi la Fotike din Piros, unde a pus episcopi şi preoţi. Călătorind spre Britania a adus multe popoare la credinţa în Hristos. În Britania, Sfântul Apostol Petru a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicându-i: „Petre, vremea plecării din viaţa aceasta s-a apropiat; aşa-dar, trebuie să te întorci la Roma, unde, pătimind moarte pe cruce, vei primi răsplata cuvenită de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Petru i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta. Apoi, a mai rămas câteva zile în Britania, pentru a întări Bisericile, numind episcopi, preoţi şi diaconi.

În cel de-al doisprezecelea an al domniei lui Nero, a revenit pentru a treia oară la Roma. Aici a pus episcop pe Clement. Acest Clement fusese născut la Roma şi era de sânge împărătesc. În tinereţea sa, mama şi doi fraţi ai săi au fost surprinşi de o furtună pe mare şi au rătăcit cursul. Tatăl a plecat în căutarea lor, dar a dispărut şi el. La vârsta de 24 de ani, Clement a plecat în căutarea familiei sale pierdute. Când a ajuns în Alexandria, l-a cunoscut pe Apostolul Barnaba şi apoi a devenit prieten cu Apostolul Petru. Abia atunci i-a găsit pe cei doi fraţi ai

59

săi dispăruţi, Faustin şi Faustinian, care erau ucenicii lui Petru. Prin iconomia lui Dumnezeu, Clement şi-a găsit şi mama, care devenise o cerşetoare, şi tatăl. Astfel reuniţi, s-au întors la Roma. Aşa cum am spus, Clement a fost sfinţit episcop pentru a veni în ajutorul ocârmuirii bisericeşti. Deşi la început fugea şi nu voia un astfel de jug, cu toate acestea a luat aminte la îndemnurile Apostolului. Clement şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos. Trăgea căruţa cuvântului lui Dumnezeu împreună cu învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi. Într-adevăr, datorită strădaniilor sale, mulţi bărbaţi de vază şi femei de stirpe nobilă au primit Credinţa şi au fost luminaţi prin Sfântul Botez.

Împăratul Nero avea în suita sa două femei frumoase. El le iubea pe acestea mai mult decât pe celelalte femei. Ele, primind sfânta credinţă şi deprinzând vieţuirea cea curată, nu voiau să se supună voinţei împăratului, care era înrobit patimilor. Dar el, fiind fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte necurate, s-a mâniat împotriva Bisericii credincioşilor, dar mai ales împotriva Apostolului Petru, fiindcă el le adusese la creştinism şi la viaţa cea curată pe cele două femei. Aducându-şi aminte, pe lângă aceasta, şi de moartea lui Simon Magul, care îi fusese prieten bun, Nero îl căuta pe Petru ca să-l ucidă. Aici Hegesippus, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie că, pe când Sfântul Petru era căutat ca să fie ucis, a fost rugat de credincioşi să se ascundă şi să plece din Roma, pentru folosul celor mulţi. Dar Petru nu a voit să facă aceasta, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos. Credincioşii l-au rugat plângând să-şi apere viaţa, fiindcă este de mare folos Bisericii, mai ales acum când este ameninţată de atacurile necredincioşilor. Văzând Sfântul Petru lacrimile turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar noaptea, făcând rugăciune împreună şi sărutând pe toţi, a plecat singur. Pe când era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mântuitorul Hristos mergând înspre cetate; iar Petru, închinându-se Lui, I-a zis: „Doamne, unde mergi?”. Domnul a răspuns: „Mă duc în Roma, ca să Mă răstignesc din nou!”. Apoi, Domnul S-a făcut nevăzut135.

Petru a fost zguduit. Mântuitorul proorocise mai înainte că Petru va fi dat răstignirii, când a zis: „Adevărat, adevărat zic ţie: Dacă erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni,

135Patriarhul Dositei al II-lea al Ierusalimului (1699-1707), Dodekavivlos sau Douăsprezece cărţi (Te-salonic, GR: Regopoulos, 1983), p. 12.

60

vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti. Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu” (In 21,18-19).

Sfântul Beda ne tâlcuieşte de ce Hristos i-a adresat lui Petru aceste cuvinte: „Datorită marii tale iubiri pentru Mine, tu vei arăta limpede că te dai chiar şi morţii pentru viaţa celor mai mici ai Mei, pentru ca astfel ei să fie mântuiţi în trup şi suflet, şi vei răbda cu un cuget neclintit toate chinurile trupeşti la care te vor supune vrăjmaşii tăi”. El mai tâlcuieşte şi că „prin întinderea mâinilor lui Petru, Hristos sugerează poziţia mădularelor pe cruce; prin faptul că va fi dus de altul, El sugerează legarea cu lanţuri de călăii săi; prin ducerea acolo unde nu voieşte, El arată durerea caznei şi a morţii care vor zdrobi slăbiciunea cea trupească. Dar, în sufletul său neclintit în credinţă, el era bucuros să sufere chiar şi cazne pentru Domnul. El nu a căutat să-şi facă voia sa, ci voia Celui care l-a trimis, Hristos... Petru L-a slăvit pe Dumnezeu prin moartea sa fiindcă a fost mărturie despre cât de mult trebuie Dumnezeu adorat şi iubit. El însuşi, atunci când i s-a oferit o altă posibilitate, a preferat să se supună chinului crucii decât să renunţe la propovăduirea cuvântului ceresc. Ar trebui să reţinem că el L-a slăvit pe Dumnezeu nu doar prin moartea sa, ci şi prin viaţa şi suferinţele care au precedat sfârşitul său. L-a slăvit pe Dumnezeu prin viaţa sa, de vreme ce, în orice a făcut, el nu a căutat să-şi facă voia, ci a căutat voia şi lauda Făcătorului său. El L-a slăvit pe Dumnezeu şi prin suferinţele sale, de vreme ce nici un obstacol ridicat de prigonitorii săi nu a putut să-l îndepărteze de la ţelul iubirii dumnezeieşti pe care şi-l aşezase pentru sine însuşi”136.

După aceste cuvinte, Iisus i-a zis lui Petru: „Urmează Mie”137. Chiar Apostolul Petru a vorbit despre plecarea sa în cea de-a doua sa Epistolă către creştini: „Socotesc, dar, că este drept, câtă vreme sunt în acest cort, să vă ţin treji, prin aducerea aminte, fiindcă ştiu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos. Dar mă voi sili ca, şi după plecarea mea, să vă amintiţi necontenit de acestea138, pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului

136In 21,18-19. Sfântul Beda, Om. II.22, în Omilii la Evanghelii, Cartea II, 225, 226.137In 21,19.138II Pt. 1,15. Este probabil ca Sfântul Petru să fi avut în minte Evanghelia după

Sfântul Marcu, care ar fi fost o amintire lăsată după moartea sa. Sfântul Irineu este de această părere, scriind: „Noi am aflat despre planul mântuirii de la nimeni alţii decât de la cei prin care Evanghelia a venit la noi, pe care au pro-povăduit-o odată public, şi, mai târziu, prin voia lui Dumnezeu, ne-au înmânat şi nouă Scripturile ca să ne fie

61

nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (II Pt. 1,13-16). Aşadar, Petru s-a întors la credincioşi. După aceasta, a fost arestat de ostaşi şi dus la moartea sa.

Mucenicia Apostolului Petru

Sfântul Simeon Metafrast relatează, în Vieţile Sfinţilor, că nu a fost prins numai Sfântul Petru singur, ci şi mulţi credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osândit la tăiere cu sabia, iar pe Sfântul Petru, la răstignire. Luându-i ostaşii pe toţi, i-a dus la locul de moarte. Pe Clement, iertându-l, l-au lăsat în pace, ca pe unul ce era de stirpe împărătească, iar pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfântul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu ei au ucis şi o mulţime de credincioşi. Apostolul a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, spunând: „Nu sunt vrednic ca să fiu răstignit precum Hristos al meu; căci El a fost răstignit astfel pentru a privi spre pământ, unde avea să coboare în Iad pentru a elibera sufletele închise acolo. Răstigniţi-mă cu capul în jos ca să privesc către ceruri, acolo unde mă voi duce”. Astfel s-a preaslăvit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfântul Petru, prin moarte pe cruce, preamărind pe Dumnezeu, pentru că din pricina piroanelor din mâini şi din picioare suferea multă durere şi fără de prihană şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în anul Domnului nostru 67, în ziua de 29 a lunii iunie139. Sfântul Clement, ucenicul Sfântului Petru, după ce a cerut autorităţilor trupul apostolului, l-a luat de pe cruce şi l-a spălat. Clement a chemat pe credincioşii şi pe clerul care supravieţuise persecuţiei şi l-au îngropat cu cinste. La fel au făcut şi cu trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el. De asemenea şi pe cele ale celorlalţi credincioşi le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, este slăvit în veci. Amin.

Tradiţia Bisericii ne informează că Apostolul Petru s-a considerat nevrednic să fie răstignit ca Stăpânul Hristos. El le-a cerut călăilor săi să-l răstignească cu capul în jos. Cererea i-a fost îndeplinită. Astfel, marele

stâlp şi temelie a credinţei... Marcu, ucenicul şi tâlcuitorul lui Petru, de asemenea, ne-a înmânat în scris ceea ce Petru a propovăduit”. Împotriva ereziilor, Cartea III, Cap. I (1), Ante-Nicene, I:414.

139Vezi adormirea Sfântului Pavel, prezentată în paginile care urmează, pentru o discuţie referitoare la datarea acestui an.

62

Apostol al Domnului, Petru, şi-a sfârşit viaţa plecându-şi capul la picioarele lui Hristos. Purtând crunta durere a lanţurilor în mâinile şi picioarele sale, şi-a dat sufletul său curat în mâinile lui Dumnezeu. Pe locul în care a fost ucis Sfântul Petru se înalţă acum o biserică. Aceasta este biserica Sfântului Petru de pe colina Ianiculum (Chiesa di San Pietro în Montorio). Biserica de pe locul unde a fost răstignit Sfântul Petru este mică, rotundă şi are două nivele. La cel de jos, se poate vedea locul unde a fost înfiptă crucea răsturnată. Deasupra acestui loc arde mereu o candelă. La nivelul de sus, a fost construită o deschidere boltită pentru a arăta înălţimea crucii Sfântului Petru. Locul de pe colina Ianiculum pe care este ridicată biserica poartă numele de Muntele de Aur (Monte d'Oro sau, abreviat, Montorio), datorită culorii aurii a solului.

Fiindcă pe lângă pomenirea Apostolului Petru astăzi săvârşim şi praznicul ceresc al colegului său întru apostolie, Pavel, să vedem, iubiţi fraţi, cum L-a slăvit şi el pe Domnul prin viaţa, suferinţele şi mucenicia sa. Acum şi noi, de asemenea, trebuie să călcăm pe urmele lor în timpul nostru, orânduindu-ne viaţa după pilda lor. Trebuie să îndurăm chiar şi moartea pentru a duce o viaţă cucernică. Apoi, ca urmăritori ai vieţii lor şi noi vom fi părtaşi la răsplata lor. Vom împlini aceasta dacă ne ţinem tare de Răscumpărătorul nostru cu iubirea cuvenită şi dacă urmărim cu râvnă frăţească mântuirea aproapelui nostru. Hristos, Cel Care ne-a poruncit să facem aceasta, este şi Cel care ne ajută. El ne-a făgăduit că ne va răsplăti pentru nevoinţa noastră.

VIAţA APOSTOLULUI PAVEL

fântul Apostol Pavel, înainte de apostolatul său, se numea Saul. Era evreu din naştere, din casa lui Veniamin. S-a născut în Tarsul Ciliciei140. Părinţii săi nobili, care au trăit mai întâi la Roma şi apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei, deţineau demnitatea de cetăţean roman. De aceea chiar şi Pavel spunea despre sine că este cetăţean roman. Se face menţiune şi despre o fiică în familie141. Saul era, de asemenea, o rudă a Întâiului Mucenic ştefan şi (probabil împreună cu el) a fost trimis la Ierusalim de

140Tarsus, capitala străvechii provincii a Ciliciei, se află lângă coasta estică a Turciei.

141Fapte 23,16.

63

părinţii săi ca să studieze legea lui Moise. Saul a devenit ucenic al celebrului Rabi Gamaliel142. Prietenul şi colegul său de studii a fost Barnaba, care a devenit mai târziu apostol al lui Hristos. Când Barnaba a devenit creştin, el s-a rugat mult şi cu lacrimi lui Dumnezeu ca să lumineze cugetul lui Saul şi să-i întoarcă inima. Acum, Saul a studiat în principal legea strămoşilor săi, devenind un râvnitor adept al ei. Mai mult, el era membru al facţiunii fariseilor (zeloţi rigizi ai moştenirii lor, afişând o pietate ostentativă).

În acea vreme, în Ierusalim şi în cetăţile dimprejur, precum şi prin sate, se răspândise buna vestire a lui Hristos, propovăduită de sfinţii apostoli. Datorită acestei propovăduiri, ei aveau multe dispute cu fariseii, cu saducheii şi cu toţi cărturarii şi învăţătorii legii evreieşti, care urau pe cei care Îl propovăduiau pe Iisus că este Hristos. Astfel, Saul ura şi el pe Sfinţii Apostoli şi nici nu voia să audă propovăduirea lor despre Hristos. Pe Barnaba, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea şi profera hule împotriva lui Iisus Hristos. Pe când Sfântul Mucenic ştefan era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu i-a fost milă de sângele rudeniei sale care se vărsa nevinovat fiind, ci a aprobat acea ucidere şi a păzit hainele evreilor care aruncau cu pietre în ştefan143. După aceasta, primind încuviinţare de la mai-marii preoţilor şi de la bătrânii iudeilor, a atacat cu o şi mai mare furie Biserica. El intra în casele credincioşilor, arestând pe bărbaţi şi pe femei şi îi arunca în temniţă. Nesăturat de prigonirea credincioşilor din Ierusalim, şi continuând să sufle ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor lui Hristos144, s-a dus şi în Damasc, la 193 kilometri distanţă. Avea cu el scrisori de la mai marii preoţi ai sinagogii prin care era autorizat ca să

142Fapte 5,34; 22,3. 143Fapte 7,58; 8,1. Saul, în râvna sa greşit orientată şi în necunoaşterea sa, şi-a

motivat acţiunile îm-potriva lui ªtefan pe baza versetelor din Deuteronom 13,6-10: „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: «Haidem să slujim altor dumnezei», pe care tu şi părinţii tăi nu i-aţi ştiut, dumnezeilor acelor popoare, care locuiesc împrejurul tău, aproape sau departe de tine, de la un capăt până la celălalt al pământului, să nu te învoieşti cu ei, nici să-i asculţi; să nu-i cruţe ochii tăi, să nu-ţi fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, şi apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Domnul Dumnezeul tău...”.

144Fapte 9,1. Adică ameninţarea şi uciderea devenise chiar aerul pe care Saul îl respira. Patriarhul Ia-cob a spus că Veniamin va fi precum un lup răpitor (Fc. 49,27). Sfântul Pavel se trăgea din tribul lui Ve-niamin (cf. Fil. 3,5).

64

caute şi în Damasc bărbaţi şi femei care cred în Hristos, pentru a-i prinde şi astfel să-i ducă legaţi la Ierusalim145. Aceasta s-a întâmplat în vremea domniei lui Tiberiu (14-37 d.Hr.).

Dar pe când se apropia de Damasc, o lumină din cer puternică şi strălucitoare, ca de fulger, l-a învăluit deodată, astfel încât a căzut la pământ. El „a auzit un glas, zicându-i: «Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?». Iar el a zis: «Cine eşti, Doamne?». şi Domnul a zis: «Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă». şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: «Doamne, ce voieşti să fac?». Iar Domnul i-a zis: «Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci»” (Fapte 9,4-6). În discursul său de mai târziu rostit în faţa regelui Agripa, Sfântul Pavel descrie mai departe această experienţă: „Am văzut, o, rege, la amiază, în calea mea, o lumină din cer, mai puternică decât strălucirea soarelui, strălucind împrejurul meu şi a celor ce mergeau împreună cu mine. şi noi toţi căzând la pământ, eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască: «Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este să loveşti în ţepuşă cu piciorul». Iar eu am zis: «Cine eşti, Doamne?». Iar Domnul a zis: »Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Dar scoală-te şi stai pe picioarele tale. Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut, şi al celor întru care Mă voi arăta ţie. Alegându-te pe tine din popor şi din neamurile la care te trimit, să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine»” (Fapte 26,13-18).

Acum, şi ostaşii care erau cu Saul s-au înspăimântat şi s-au minunat de lumina care îi orbise. Glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar nu vedeau pe nimeni. Urmând porunca Domnului, Saul s-a ridicat de la pământ. Deschizându-şi ochii săi, n-a văzut pe nimeni, pentru că orbiseră ochii cei trupeşti, începând însă să vadă cu ochii cei duhovniceşti. Însoţitorii şi ajutoarele sale l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc. Aici a petrecut trei zile, fiind complet lipsit de vedere. În pocăinţa sa nu a băut şi nu a mâncat nimic146. El s-a rugat neîncetat pentru ca Domnul să-i arate voia Sa.

Sfântul Beda tâlcuieşte despre cum această orbire a sa l-a dus la viziune: „Sub nici un chip nu ar mai fi putut Saul să mai vadă vreodată,

145Fapte 9,1-2.146Fapte 9,9.

65

dacă nu ar fi fost mai întâi orbit complet. De asemenea, după ce şi-a respins propria sa înţelepciune care îl ducea în confuzie, el s-a putut dărui pe sine credinţei”147. Sfântul Efrem arată cum vătămarea i-a fost spre bine: „Neputinţa lui Saul nu a fost cauzată de Domnul nostru Cel milostiv, Care îi vorbeşte cu smerenie. Ci a fost urmarea luminii orbitoare care i-a strălucit în faţă. Această lumină nu a fost o pedeapsă care a căzut asupra lui Saul pentru cele pe care le făcuse. L-a rănit cu tăria razelor sale, după cum el însuşi a spus... Mai mult, dacă soarele de acum, de aceeaşi fire cu ochii noştri de acum, poate să-i vatăme cu tăria sa, oare cu cât mai mult poate o lumină de sus, de aceeaşi fire ca cele de sus, să vatăme cu tăria sa pe cel de jos, care nu este de aceeaşi fire şi care o zăreşte dintr-o dată? Cât de puternică trebuie să fie strălucirea acelei lumini pentru cei ai căror ochi nu sunt obişnuiţi cu ea... ”148. Sfântul Beda adaugă: „De vreme ce Saul nu crezuse că Domnul a biruit moartea prin Înălţarea Sa în cea de-a treia zi, a fost învăţat acum, prin propria-i experienţă a celor trei zile petrecute în întuneric, urmate de întoarcerea luminii fireşti”149.

În Damasc trăia Sfântul Apostol Anania. Domnul i S-a arătat şi i-a zis în vedenie: „Anania!”. Iar el a zis: „Iată-mă, Doamne”. Iar Domnul a zis către el: „Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă150 şi caută în casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă” (Fapte 9,10-11). Apoi, Domnul a zis că Saul l-a văzut pe Anania într-o vedenie. El a văzut cum Anania a venit şi şi-a pus mâna pe el şi astfel şi-a recăpătat vederea151. Aşadar, Hristos l-a îndrumat pe Anania să lumineze ochii trupeşti ai lui Saul, dar şi pe cei ai sufletului, prin Sfântul Botez. „şi a răspuns Anania: «Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău». şi a zis Domnul către el: «Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu»” (Fapte 9,13-16).

147Sfântul Beda,Tâlcuire la Faptele Apostolilor, 9.8, CS 117:88.148Sfântul Efrem, „Omilia despre Domnul”, 26.2, FC, 91:301, 302.149Sfântul Beda, op. cit., 9.9.150Era numită Dreaptă după cum în fiecare cetate elină exista un drum principal

care traversa oraşul de la un capăt la altul. Această stradă din Damasc, plină de prăvălii, avea 1,5 km lungime. Era lată de 45 de metri şi împărţită în trei: o bandă centrală pentru trăsuri şi călăreţi, şi câte un drum pentru trecătorii pedeştri de o parte şi de cealaltă a sa. H.V. Morton, în The Steps of Saint Paul, p. 44.

151 Fapte 9,12.

66

Anania a mers şi a intrat în casă, unde şi-a pus mâinile peste el şi a zis: „Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt” (Fapte 9,18). Imediat au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi şi a văzut iarăşi şi, sculându-se, a fost botezat. De asemenea, luând mâncare, s-a întărit. Apoi, Saul a stat cu ucenicii din Damasc câteva zile. Pe urmă a început să propovăduiască în sinagogi pe Iisus, spunând: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. şi se mirau toţi care îl auzeau şi ziceau: „Nu este, oare, acesta cel care prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume şi a venit aici pentru aceea ca să-i ducă pe ei legaţi la arhierei?” (Fapte 9,21).

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă faptul că ochii lui Saul erau deschişi, dar el nu putea să vadă. A fost orb până la venirea lui Anania. Pentru ca el să nu creadă că orbirea sa e ceva închipuit, i-au fost puşi solzi pe ochi152. Sfântul Beda adaugă următoarele despre prezenţa solzilor: „Se spune că trupul fiecărui balaur este acoperit de solzi. Aşadar, fiindcă iudeii erau numiţi «şerpi şi pui de vipere» (Mt. 23,33), acest om, care fusese un adept râvnitor al necredinţei lor, avea ochii inimii acoperiţi cu o piele de şarpe. Însă odată cu căderea solzilor de pe ochii săi prin Anania, chipul său a mărturisit că a primit lumina cea adevărată în cugetul său”153.

Dar Saul, plin fiind de dumnezeiasca râvnă, a sporit constant în credinţă şi i-a uimit pe evreii care trăiau în Damasc, dovedindu-le că Iisus este Mesia Cel făgăduit. Atunci, iudeii s-au ridicat împotriva lui. Au plănuit să-l ucidă. Ei păzeau porţile şi ziua, şi noaptea, ca să nu le scape. Dar cei care erau creştini, împreună cu Anania, aflând de planul lor, de a-l ucide pe Saul, luându-l noaptea, l-au coborât peste zid, lăsându-l jos într-un coş. Plecând din Damasc, Saul nu s-a dus imediat la Ierusalim. Mai înainte de aceasta s-a dus în Arabia, după cum şi spune în Epistola sa către Galateni: „Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa, şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut decât numai pe Iacov, fratele Domnului” (Gal. 1,15-19).

152Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XX, Fapte, Nicene, XI:130.153Sfântul Beda, Tâlcuire la Faptele Apostolilor, 9.18.

67

Venind în Ierusalim, Sfântul Pavel a încercat să se alipească de ucenicii Domnului, dar ei se temeau de el, necrezând că este ucenic adevărat al Domnului. Doar Sfântul Apostol Barnaba a crezut154, cel ale cărui rugăciuni fierbinţi către Domnul nu au rămas neascultate. Saul cel convertit a căzut la picioarele prietenului său şi a strigat: „O, Barnaba, învăţătorule al Adevărului, acum sunt convins de adevărul pe care mi-l spuneai despre Hristos!”. Barnaba a plâns de bucurie şi şi-a îmbrăţişat prietenul. Luându-l de mână, l-a dus la apostoli. Apoi, Saul le-a zis cum L-a văzut el pe Domnul pe drumul spre Damasc şi cum a propovăduit în numele lui Hristos la Damasc. Atunci, Sfinţii Apostoli s-au umplut de bucurie şi L-au slăvit pe Domnul Hristos. Mai mult, chiar în Ierusalim, Sfântul Pavel avea dispute cu evreii şi cu eleniştii în numele lui Iisus Hristos şi le dovedea că Iisus este Mesia cel proorocit de profeţi.

Într-o zi, pe când se afla în templu la rugăciune, Saul a fost răpit cu duhul. L-a văzut pe Domnul, Care i-a zis: „Grăbeşte-te, şi ieşi degrabă din Ierusalim, pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine”. Saul a zis: „Doamne, ei ştiu că eu duceam la închisoare şi băteam, prin sinagogi, pe cei care credeau în Tine; şi când se vărsa sângele lui ştefan, mu-cenicul Tău, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor care îl ucideau”. Dar Domnul a zis către el: „Mergi, că Eu te voi trimite departe, la neamuri”155. După această viziune, Saul, deşi dorea să mai stea câteva zile în Ierusalim de vreme ce găsise mângâiere în cuvintele Apostolilor, nu a putut să facă aceasta. Eleniştii, cu care el avusese dispute intense despre Hristos, erau foarte mânioşi şi decişi să-l ucidă. Aflând aceasta, creştinii din Ierusalim l-au însoţit până la Cezareea. De aici a luat o corabie până în Tarsis, oraşul său natal, unde a locuit o perioadă, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu compatrioţilor săi156.

I. Prima c\l\torie misionar\ a Sfântului Pavel (47-49 d.Hr.)157

I.1. Antiohia Siriei

154Fapte 9,27.155Fapte 22,18-19.156Fapte 9,29-30.157Sfântul Pavel a parcurs aproape 2253 de kilometri în prima sa călătorie

misionară.

68

Barnaba, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă, a plecat la Tarsis ca să-l caute pe Saul. L-a găsit şi l-a adus înapoi la Antiohia158. Timp de un an întreg, ei s-au adunat împreună cu Biserica şi au învăţat mult popor. Într-adevăr, în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini. În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim în Antiohia, proorocii. Unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat prin Duhul că va fi în toată lumea foamete mare, care a şi fost în tim-pul domniei lui Claudiu Caesar. Ucenicii, fiecare dintre ei după putere, au trimis ajutoare fraţilor care locuiau în Iudeea. Ei au făcut aceasta, trimiţându-le preoţilor prin mâna lui Bar-naba şi a lui Saul159.

Barnaba şi Saul, împlinindu-şi slujirea, s-au întors la Ierusalim, luându-l cu ei şi pe Ioan, numit Marcu. La Antiohia, ei săvârşeau Liturghie şi propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu. Acum, erau în Biserica din Antiohia anumiţi prooroci şi învăţători. şi pe când slujeau Dom-nului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat” (Fapte 13,2). Aceştia, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste cei doi şi i-au lăsat să plece. Aşadar, mânaţi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia sau Seleukeia (portul Antiohiei)160.

I.2. Cipru

Din Seleucia, Barnaba şi Pavel au luat o corabie până în Cipru (tărâmul natal al Apos-tolului Barnaba). Acolo, în oraşul Salamina161, au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile evreilor. Îl aveau pe Ioan drept ajutor al lor. Într-adevăr, au străbătut toată in-sula, până la Pafos162. Acolo, au întâlnit pe un anume Elimas, un evreu a cărui poreclă

158Antiohia de pe Orontes era în vechile timpuri o parte a Siriei şi astfel este uneori numită Antiohia Siriei. În prezent, oraşul este cunoscut ca Antakya. Se află la nord de hotarele Siriei, în provincia Hatay din Turcia de Sud. Orontes (act. Asi) lega oraşul cu Marea Mediterană.

159Fapte 11,24-30.160Râul Orontes străbate Antiohia şi se varsă în mare la aproape 97 kilometri de

Seleucia.161Salamina, în nordul Ciprului, se află la 14 kilometri nord de

Gazimagusa/Famagusta. Salamina re-prezintă prima escală a Apostolilor Pavel şi Barnaba, stabilind modelul viitor al Sfântului Pavel de a utiliza sinagogile ca amvon al său. Salamina a fost unul din cele mai importante porturi la Mediterana, conform scriitorilor antici. A fost capitala comercială a Ciprului roman. În acest centru îmbelşugat se făcea comerţ cu ulei, fructe, vin şi aramă.

162Pitorescul Pafos, din Ciprul sudic, se află la aproximativ 128 de kilometri de

69

era Bariisus, care era vrăjitor şi fals prooroc. Elimas se afla în anturajul proconsulului acelor părţi – Sergius Paulus, un bărbat înţelept - şi, aparent, avea o oarecare influenţă asupra lui. Proconsulul, chemând la sine pe Barnaba şi pe Saul, dorea să audă cuvântul lui Dum-nezeu. Le-a asculat predica. Dar Elimas le stătea împotrivă, căutând să întoarcă prin dife-rite căi pe proconsul de la credinţă. Dar Saul – care se numeşte şi Pavel163 – plin fiind de Duh Sfânt, a privit ţintă la el şi a zis: „O, tu, cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte? şi acum, iată mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme” (Fapte 13,10-11). şi îndată a căzut peste el pâclă şi întuneric şi, dibuind împrejur, căuta cine să-l ducă de mână. Sergius Paulus, văzând ce s-a întâmplat, a crezut în învăţătura Domnului. Dar nu a fost singurul, căci mulţi oameni au crezut de asemenea, şi astfel Biserica creştea.

I.3. Perga Pamfiliei [i Antiohia Pisidiei

Plecând cu corabia de la Pafos, Pavel şi cei împreună cu el au sosit la Perga164, care se află în Pamfilia. Acum, „Ioan, despărţindu-se de ei, s-a întors la Ierusalim” (Fapte 13,13). După ce au străbătut Perga, au ajuns la Antiohia Pisidiei165. Au intrat în sinagogă, într-o zi de sâmbătă, şi au

Larnaca (Kition/Kittim). Pafos era locul în care se afla cartierul general al conducerii Ciprului roman.

163Fapte 13,9. Am observat schimbarea de nume. Sfântul Ioan Gură de Aur indică faptul că schim-barea numelui ar fi survenit ca urmare a hirotonirii sale în Antiohia (Fapte 13,13). Prima menţionare în Sfintele Scripturi a numelui de „Pavel” se face cu referire la strădaniile sale de la Pafos, după ce predicase anterior, o vreme, la Salamina. Pare probabil ca, precum în atât de multe alte cazuri, Pavel, în calitate de elenist, să fi avut două nume: în ebraică, Saul şi, în elină, Pavel şi prin urmare acum, când debutează mi-siunea sa în rândul neamurilor, numele său gentilic este folosit exclusiv. Alte opinii sunt: (1) a luat nu-mele de Pavel – care ar însemna „puţin” – din smerenie (Augustin); (2) a fost numit Pavel, fie de el însuşi (Ieronim), fie de prietenii săi creştini, fie de proconsul în cinstea conversaţiei avute cu Sergius Paulus.

164Perga (Perge) a fost un oraş comercial însemnat, aflat pe drumul care străbătea Cilicia în direcţia Pisidiei. Aflată odată în străvechea regiune a Pamfiliei, Perga se află la 15 kilometri est de Antalia. Au supravieţuit teatrul şi stadionul anticului oraş.

165Antiohia, o colonie romană, se afla lângă hotarele Pisidiei şi ale Frigiei, pe culmile sudice ale Munţilor Sultan, la 2,4 kilometri nord-est de oraşul modern Yalvac şi la 35,5 kilometri sud-est de Akeshir. Antiohia, de fapt, nu făcea parte din Pisidia, ci

70

şezut. După citirea Legii şi a Proorocilor, mai-marii sinagogii au trimis la ei, invitându-i să rostească un cuvânt de mângâiere către popor. Pavel a fost cel care s-a ridicat şi a luat cuvântul. El a povestit istoria israeliţilor până în vremea lui Ioan Boteză-torul. Mai mult, Pavel a propovăduit despre Hristos şi a zis: „Cunoscut deci să vă fie vouă, bărbaţi fraţi, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor şi că, de toate câte n-aţi putut să vă îndreptaţi în Legea lui Moise, întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează” (Fapte 13, 38-39). Apoi, Pavel l-a citat pe Proorocul Avacum, zicând: „Vedeţi, îngâmfaţilor, miraţi-vă şi pieriţi, că Eu lucrez un lucru, în zilele voastre, un lucru pe care nu-l veţi crede, dacă vă va spune cineva166” (Fapte 13,41).

După ce au ieşit iudeii din sinagogă, neamurile i-au rugat ca sâmbăta viitoare să li se gră-iască din nou aceste cuvinte. În sâmbăta următoare, mai toată cetatea s-a adunat ca să audă cuvântul lui Dumnezeu. Iudeii, văzând mulţimile, s-au umplut de pizmă. Ei vorbeau îm-potriva celor spuse de Pavel şi huleau. „Iar Pavel şi Barnaba, îndrăznind, au zis: «Vouă se cădea să vi se grăiască, mai întâi, cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădaţi şi vă judecaţi pe voi nevrednici de viaţa veşnică, iată ne întoarcem către neamuri. Căci aşa ne-a poruncit nouă Domnul: ‘Te-am pus spre lumină neamurilor, ca să fii Tu spre mântuire până la marginea pământului’»167” (Fapte 13,46-47). Neamurile pământului, auzind, se bucurau şi slăveau cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, iudeii au întărâtat pe femeile cucernice şi de cinste şi pe oamenii de frunte ai cetăţii. O prigoană a fost ridicată împotriva lui Pavel şi a lui Barnaba, care au fost izgoniţi din acele hotare. Ucenicii Domnului, scuturând asupra lor praful de pe picioare, au venit la Iconiu plini de bucurie şi de Duhul Sfânt.

I.4. Iconiu [i Licaonia

se afla la nord de ea, în regiunea Frigiei. Când acest oraş este numit Antiohia Pisidiei, înseamnă de fapt Antiohia de lângă Pisidia. Aceasta o deosebeşte de multe alte oraşe cu acelaşi nume.

166Cf. Av. 1,5.167Cf. Is. 49,6.

71

Pavel şi Barnaba au rămas o vreme la Iconiu168. Acolo au adus la credinţă mulţime multă de iudei şi elini, nu numai cu propovăduirea cea cutezătoare, ci şi cu semne şi mi-nuni, care se făceau prin mâinile lor. Acolo au adus la credinţă şi pe Sfânta fecioară Tecla, făcând-o mireasă a lui Hristos. Ei au intrat, ca de obicei, în sinagoga iudeilor şi astfel au vorbit încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut. Dar iudeii care n-au crezut au răsculat neamurile împotriva fraţilor. Pavel şi Barnaba au stat acolo multă vreme, grăind cu îndrăzneală întru Domnul, Care a dat mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor. Drept urmare, mulţimea din cetate s-a dezbinat şi unii ţineau cu iudeii, iar alţii ţineau cu apostolii. Apostolii, înţelegând că urmau să fie umiliţi şi linşaţi, au fugit în cetăţile Licaoniei: la Listra şi Derbe şi în ţinutul dimprejur, unde au continuat să propovăduiască Evanghelia169.

I.5. Listra din Licaonia

Pavel propovăduia în Listra. Un anume om, fiind olog din pântecele maicii sale şi care nu umblase niciodată, asculta pe Pavel. Iar Pavel, căutând spre el, a văzut că are credinţă ca să se mântuiască. Pavel i s-a adresat cu glas puternic: „Scoală-te drept, pe picioarele tale”. Bărbatul a sărit şi a început să umble. Mulţimile, văzând minunea, au strigat: „Zeii, ase-mănându-se oamenilor, s-au coborât la noi” (Fapte 14,11). Ei îl numeau pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. Iar preotul lui Zeus, aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă jertfă împreună cu mulţimile. Sfinţii Apostoli Pavel şi Barnaba, auzind de intenţiile lor, şi-au rupt veşmintele şi au sărit în mulţime. Apostolii au strigat: „Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi, binevestind să vă întoarceţi de la aceste deşertăciuni către Dumnezeu Cel viu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ele, şi Care, în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor, deşi El nu S-a

168Oraşul multietnic Iconiu (Konya, Turcia), capitala Licaoniei (platoul central anatolian din Asia Mică), adăpostea greci, evrei, armeni şi alte popoare. A fost un oraş comercial prosper, ridicat la o altitudine de o mie de metri. Alte oraşe importante din Licaonia erau: Laodiceea şi Listra (la 21 de kilometri sud de Iconiu). Konya se află la aproximativ 273 de kilometri sud de Ankara.

169Fapte 14,1-7.

72

lăsat pe Sine nemărturisit, fă-cându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplând de hrană şi de bucurie inimile voastre” (Fapte 14,15-17). Zicând acestea de abia au potolit mulţimile, ca să nu le aducă jertfă. Însă de la Antiohia şi de la Iconiu au venit iudei împotriva lor. Aceştia au atras mulţimile de partea lor, ca să-l bată pe Pavel cu pietre. Gândind că a murit, l-au scos în afara cetăţii. Însă, după ce ucenicii l-au înconjurat, el s-a sculat şi a intrat în cetate. Dimineaţa a plecat cu Barnaba către Derbe170.

I.6. Derbe [i c\l\toria de întoarcere la Antiohia Siriei

Apostolii au propovăduit Evanghelia la Derbe, făcându-şi ucenici mulţi. Apoi, s-au înapoiat la Listra, la Iconiu şi la Antiohia. Ei au întărit sufletele ucenicilor, îndemnându-i să stăruie în credinţă. Le-au spus că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14,22). După ce le-au hirotonit preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră.

După ce Pavel şi Barnaba au străbătut Pisidia, au venit în Pamfilia. Au vestit cuvântul Domnului în Perga. Apoi, au coborât la Atalia171, iar de acolo au mers cu corabia spre Antiohia Siriei. Ei s-au întors unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu, spre lu-crul pe care l-au împlinit. Au vestit Bisericii din Antiohia câte a făcut Dumnezeu cu ei şi că a deschis neamurilor uşa credinţei172. Ei au rămas acolo cu ucenicii nu puţină vreme.

I.7. Ierusalim, via Fenicia [i Samaria

Unii bărbaţi, coborând din Iudeea, învăţau pe fraţi acestea: „Dacă nu vă tăiaţi împre-jur, după rânduiala lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi” (Fapte 15,11). Din această cauză s-a stârnit o dispută între iudei şi elenişti. Unii spuneau că este imposibilă mântuirea fără circumcizie, în

170Derbe se află lângă Listra, în estul câmpiei Licaoniei (partea central sudică a Asiei Mici), întinzân-du-se spre răsărit de-a lungul munţilor Taurus. Aproape a dispărut în zilele noastre. Se afla la sud-est de Iconiu. În prezent, atât Derbe, cât şi Listra sunt precum nişte mormane de pământ neexcavate.

171Portul Atalia (Antalia, Adalia, 36°54´N 30°41´E) se află pe coasta de sud din Asia Minor, în re-giunea cunoscută drept Pamfilia, o zonă mărginită de Munţii Taurus la nord şi de Marea Mediterană la sud.

172Fapte 14,24-27.

73

timp ce alţii spuneau că circumcizia nu trebuie aplicată şi neamurilor. Ast-fel, s-a ridicat împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba. Prin urmare, s-a hotă-rât ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să meargă la apostolii şi la preoţii din Ieru-salim pentru această întrebare. Ei erau trimişi de Biserică având cu ei şi o suită. Au trecut prin Fenicia şi prin Samaria, şi istorisind despre convertirea neamurilor, făceau tuturor fra-ţilor mare bucurie. Sosind la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de pre-oţi. Le-au vestit acestora câte a făcut Dumnezeu cu ei. „Dar unii din eresul fariseilor, care trecuseră la credinţă, s-au ridicat zicând că trebuie să-i taie împrejur şi să le poruncească a păzi Legea lui Moise” (Fapte 15,5).

Prin urmare, apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze această chestiune. Apostolul Petru a luat cuvântul şi a spus că Dumnezeu nu a făcut nici o deosebire între ei şi neamuri. Apoi, i-a întrebat: „De ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm? Ci prin harul Domnului nos-tru Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia” (Fapte 15,10-11). Barnaba şi Pavel au istorisit câte semne şi minuni a făcut Dumnezeu prin ei între nea-muri. Însă, după ce au tăcut toţi, a zis Iacob: „Bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă! Simon a istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său... Lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute din veac lucrurile Lui. De aceea eu socotesc să nu tulbu-răm pe cei ce, dintre neamuri, se întorc la Dumnezeu, ci să le scriem să se ferească de înti-nările idolilor şi de desfrâu şi de (animale) sugrumate şi de sânge” (Fapte 15,18-20).

Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica, au socotit că este bine să aleagă şi să tri-mită la Antiohia pe unii din rândul lor, care să meargă împreună cu Pavel şi cu Barnaba: pe Iuda cel numit Barsaba şi pe Sila, bărbaţi cu vază între fraţi. Au scris cu mâinile lor o epis-tolă în care spuneau că ei nu poruncesc tăierea împrejur şi păzirea legii: „Noi am hotărât, adunaţi într-un gând, ca să trimitem la voi bărbaţi aleşi, împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, am trimis pe Iuda şi pe Sila, care vă vor vesti şi ei, cu cuvântul, aceleaşi lu-cruri. Pentru că, părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi!” (Fapte 15,25-29).

74

II. A doua c\l\torie misionar\ a Sfântului Pavel (49-51 d.Hr.)173

II.1. Antiohia Siriei

Pavel, Barnaba şi alţii s-au dus la Antiohia şi au înmânat epistola care a adus acelora mângâiere. Iuda şi cu Sila, fiind şi ei prooroci, au cuvântat fraţilor şi i-au întărit. După ce au petrecut acolo un timp, au fost trimişi înapoi, dar Sila s-a hotărât să rămână acolo. Pavel şi Barnaba au rămas în Antiohia, învăţând şi binevestind. După câteva zile, Pavel a zis către Barnaba: „Întorcându-ne, să cercetăm cum se află fraţii noştri în toate cetăţile în care am vestit cuvântul Domnului” (Fapte 15,36). Dar Barnaba voia să ia împreună cu ei şi pe Ioan cel numit Marcu. Cât despre Pavel, el nu dorea să-l ia pe acesta cu ei – deoarece tânărul se despărţise de ei din Pamfilia şi nu venise alături de ei în misiune. „Deci s-a iscat neînţele-gere între ei, încât s-au despărţit unul de altul, şi Barnaba, luând pe Marcu, a plecat cu co-rabia în Cipru; iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, fiind încredinţat de către fraţi harului Domnului” (Fapte 15,39-40)174. A străbătut Siria şi Cilicia, întărind Bisericile.

II.2. Siria [i Cilicia

Pavel şi cu Sila au străbătut Siria şi Cilicia propovăduind şi întărind Bisericile. Aceasta s-a petrecut în anul 49 d.Hr.175.

II.3. Derbe, Listra [i Iconiu

Apoi, a sosit la Derbe şi la Listra. Un ucenic, cu numele Timotei, era fiul unei femei iudee credincioase şi al unui tată elin. Acesta avea bune

173În cea de-a doua sa călătorie misionară, Sfântul Pavel a străbătut aproximativ 4506 kilometri.

174Fapte 15,39. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Într-adevăr, Luca descrisese deja firea apostolilor... arătând că unul era mai blând şi mai împăciuitor, dar altul era mai sever şi mai aspru. Darurile sunt multe; căci darul se face cunoscut. Însă un dar se potriveşte firii cuiva, alt dar firii altcuiva; iar dacă s-ar schimba locu-rile, ar fi inutile. Într-adevăr, acolo pare a fi o ceartă; dar totul se întâmplă din dumnezeiasca iconomie”. Om. XXXIV, Fapte, PG 60:260, 261 (col. 245).

175Fapte 15,41.

75

mărturii de la fraţii din Listra şi din Iconiu. Pavel a dorit ca acesta să i se alăture. Pavel l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor care erau în acele locuri, fiindcă toţi ştiau că tatăl lui era elin. După aceasta, Apostolii au trecut prin cetăţi, înmânând învăţăturile promulgate de Sinodul de la Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau cu numărul în fiecare zi176.

Apostolii au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei. Însă au fost opriţi de Duhul Sfânt ca să propovăduiască cuvântul în Asia. Ajungând la hotarele Misiei177, au încercat să meargă în Bitinia178, dar Duhul nu i-a lăsat. Aşadar, trecând dincolo de Misia, au coborât la Troa.

II.4. Troa

Apostolul Pavel a ajuns la Troa179. Noaptea, Pavel a fost învrednicit cu o vedenie: „Un bărbat macedonean sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută” (Fapte 16,9). Pavel şi ceilalţi au căutat să ajungă îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu îi cheamă să vestească Evanghelia macedonenilor180.

II.5. Samotracia, Neapoli [i Filipi

176Fapte 16,1-5.177Misia se afla la frontiera provinciilor Asia şi Bitinia. Prin urmare, se afla la est de

Marea Egee, la sud de Propontis (Marea Marmara), şi la nord de Lidia. Pe vremea Sfântului Pavel, acesta a trebuit să treacă prin Misia ca să ajungă la Troa (zona din jurul Troiei) (Fapte 16,7-8). În cea de-a doua călătorie misionară, Pavel a trecut prin Misia, fără ca să şi rămână, şi s-a dus în Macedonia. Assos şi Adramyttium se află în Misia, având pe partea opusă lor Insula Mitilene din Marea Egee (Lesbos). Assos se află în sudul Troadei turceşti.

178Bitinia din nord-vestul Asiei Minor este, de fapt, cea mai apropiată aşezare de Europa. Este înve-cinată la est de Paflagonia, la nord de Euxin, la vest de Propontis, iar la est de Misia, Frigia şi Galatia.

179 Troa, din ţara Troadei, a fost un port al Misiei. Se afla la sud de străvechea Troia şi vizavi de in-sula Tenedos. Troa era portul principal între Macedonia şi Asia Minor. Drumurile din acest ţinut erau bune.

180Evanghelistul Luca s-a alăturat Apostolilor Pavel, Sila şi Timotei la Troa. Din acest punct se ob-servă că naraţiunea se face la persoana întâi plural, „noi”. Mergând de la Troa la Samotracia, spre vest, ei trebuie să fi văzut şi Muntele Athos. Călătoria de la Troa la Neapoli a durat doar două zile, ceea ce denotă condiţii atmosferice prielnice.

76

Apostolii au plecat cu corabia de la Troa. Evanghelistul Luca scrie: „Am mers drept la Samotracia181, iar a doua zi la Neapoli182, şi de acolo la Filipi183, care este cea dintâi ce-tate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile” (Fapte 16,11-12). Iar în ziua sâmbetei, apostolii au ieşit în afara porţii, lângă râu, unde era locul de rugăciune. S-au aşezat şi au început să le vorbească femeilor care se adu-naseră. Iar o femeie, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, din cetatea Tiatirelor184, te-mătoare de

181Samothrace (40°29'N 25°31'E) din nord-estul Mării Egee, la sud de Alexandroupolis, este cea de-a treia insulă ca mărime din Marea Egee. Conform tradiţiilor locale, apostolul a ancorat în portul oraşului antic, astăzi Palaiopolis. O biserică creştină timpurie cu trei nave a fost construită în acest loc în amintirea vizitei apostolului, folosind piese din structura clădirilor vechi. „Corăbiile comerciale din acele zile nu aveau facilităţi pentru dormit, altele decât punţile sau în cală, deasupra mărfurilor, astfel că marinarii şi călătorii, în general, dormeau pe ţărm. Mulţi dintre marinari utilizau corturile lor mici pentru dormit pe uscat”. Fant & Reddish, A Guide to Biblical Sites în Greece and Turkey, p. 128.

182Neapoli (portul principal de la Philippi), în iarna anului 49 d.Hr., a marcat debarcarea lui Pavel pe teritoriul european. Neapoli, locul de mai târziu al aşezării Kavala (40°56'N 24°24'E), este un port bun care se află vis-à-vis de Thasos. Tradiţia locală susţine că, în imediata apropiere a bisericii „Sfântul Nicolae”, precum şi în biserica „Panagia”, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au debarcat şi au umblat. Când Sfântul Pavel a debarcat în locul de astăzi al bisericii „Sfântul Nicolae”, el a pornit imediat de-a lungul drumului militar de la Via Egnatia la Filipi, aflat la douăzeci şi doi de kilometri de Neapoli. Alături de el se aflau Apostolii Silas, Timotei şi Luca.

Biserica „Sfântul Nicolae” a fost iniţial închinată Sfântului Pavel. După ce a fost transformată într-o moschee turcească, donatorii maritimi au transformat-o într-o nouă biserică închinată Sfântului Nicolae, patronul lor. Locul bisericii, în antichitate, era pe partea cheiului, pentru că marea se retrăsese. Pe partea din spate a bisericii există un semn rotund, în pavaj, arătând locul în care apostolul a debarcat de pe ţărmurile Asiei Mici.

183Filipi (41°05'N 24°16'E), aflat la vreo 13 kilometri nord-est de Kavalla, era bogat datorită mi-nelor sale. Se afla sub legea municipală a Romei. Filipi era locul unei garnizoane romane şi era capitala pro-vinciei Macedonia. Fiindcă trăiau puţini evrei în Filipi, aici nu exista o sinagogă. Evreii din acea zonă obiş-nuiau să se adune pe malul râului Strimon. De asemeneau, întreţineau un mic paraclis, un loc temporar de rugăciune, în afara porţii oraşului, lângă râu.

184Tiatira (Akhisar sau Tepe Mezarligi) este un district şi un oraş principal din Provincia Manisa din regiunea egeeană a Turciei. A fost un centru comercial prosper din străvechea provincie a Lidiei, o mare şi activă metropolă în epoca romană. Este, de asemenea, şi una din cele ªapte Biserici menţionate în Apoca-lipsă. Se afla pe drumurile vechi care lega Byzantion de Pergam, Sardes şi Efes. Astfel, această doamnă, Lidia, numită după tărâmul său natal, este primul locuitor al Europei

77

Dumnezeu, asculta. Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel. şi ea şi casa ei s-au botezat, după care ea le-a zis apostolilor: „De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi” (Fapte 16,15). Într-adevăr, au adăstat în casa acestei femei care dorea să le ofere găzduire.

Evanghelistul scrie în continuare ce s-a întâmplat: „Pe când ne duceam la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghi-cind. Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, striga, zicând: «Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii». şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: «În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea». şi în acel ceas duhul cel rău a ieşit185. Stăpânii ei, văzând că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au dus în piaţă înaintea dregătorilor. Ducându-i la judecători, au zis: «Aceşti oameni, care sunt iudei, tulbură cetatea noastră. şi vestesc obiceiuri pe care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani»” (Fapte 16,16-21). După această acuzaţie publică, mulţimea s-a ridicat împotriva lui Pavel şi Sila. Judecătorii, rupându-le hainele, au poruncit să fie batuţi cu vergi. Apostolii au suferit multe lovituri şi au fost aruncaţi în temniţă. Temnicerului i s-a poruncit

convertit la creştinism. Ea şi cei din casa ei, au fost botezaţi în micul râu care încă mai curge pe o câmpie singuratică.

185Fapte 16,17. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Care să fie motivul pentru care demonul rostea acele cuvinte, iar Pavel l-a oprit? Primul acţiona din răutate, al doilea, din înţelepciune. Demonul vroia să se facă demn de crezare. Căci dacă Pavel ar fi primit mărturisirea lui, mulţi credincioşi ar fi fost înşelaţi, ca şi cum l-ar fi primit... Astfel, demonul pare că se supune, dar o face spre distrugere. Pe de o parte, la început, Pavel nu îl îngăduie, ci scuipă asupra lui, nedorind să se dezvăluiască mai înainte de a discerne semnele; dar, pe de altă parte, când aceasta a continuat timp de mai multe zile, şi se interfera cu lucrarea lor («Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii»), atunci a poruncit demonului să iasă afară”. Om. XXXV, Fapte, PG 60:269 (col. 253).

El spune în continuare: „Demonul a cunoscut că ei vor deveni cunoscuţi pretutindeni şi astfel o face pe ipocritul. Astfel, el căuta să rămână în acel trup, predicând aceleaşi cuvinte. Dar dacă Hristos nu primeşte mărturie de la om (In 5,34), cu referire la Ioan Botezătorul, cu atât mai puţin nici de la demon (cf. Mc. 1,34; Lc. 4,41)”. Ibidem, PG 60:271 (col. 255).

78

să-i păzească cu grijă. Drept urmare, Apostolii au fost duşi în fundul temniţei, iar picioarele le-au fost strânse în butuci186.

Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau lui Dumnezeu. Prizonierii care erau în temniţă îi ascultau. Deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei. De îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat. Temnicerul, deşteptându-se şi văzând deschise uşile temniţei, şi-a scos sabia. Era cât pe ce să-şi ia viaţa, gândindu-se că cei închişi au fugit. „Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: «Să nu-ţi faci nici un rău, că toţi suntem aici»” (Fapte 16,28). Temnicerul, după ce a cerut lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila. După ce i-a scos afară, i-a întrebat: „«Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?». Iar ei au zis: «Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta»” (Fapte 16,30-31). Ei i-au grăit lui cuvântul lui Dumnezeu şi tuturor celor din casa lui. Temnicerul, luându-i la sine, în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor. Tot atunci s-au botezat el şi toţi ai lui. După ce i-a dus pe Apos-toli în casă, a pus masa şi s-a veselit cu toată casa, crezând în Dumnezeu187.

Când s-a făcut ziuă, judecătorii au trimis pe purtătorii de vergi, zicând: „Dă drumul oa-menilor acelora” (Fapte 16,35). Temnicerul a spus cuvintele acestea către Pavel: „Au tri-mis judecătorii să fiţi lăsaţi liberi. Acum deci ieşiţi şi mergeţi în pace”. Dar Pavel a zis către ei: „După ce, fără judecată, ne-au bătut în faţa lumii, pe noi care suntem cetăţeni romani şi ne-au băgat în temniţă, acum ne scot afară pe ascuns? Nu aşa! Ci să vină ei înşişi să ne scoată afară” (Fapte 16,36-37). Purtătorii de vergi au spus judecătorilor aceste cuvinte. Judecă-torii au fost cuprinşi de teamă auzind că cei pe care ei îi trataseră atât de dispreţuitor şi pe care îi şi întemniţaseră erau chiar cetăţeni romani. Aşadar, judecătorii şi purtătorii de vergi au venit şi s-au rugau de ei să plece din cetate. Astfel, apostolii au ieşit din închisoare şi s-au dus în casa Lidiei. Apoi, din nou i-au bucurat şi i-au povăţuit pe fraţii care se adunaseră acolo; după care şi-au luat rămas bun188.

186Fapte 16,22-23.187Fapte 16,32-34.188Fapte 16,35-40. Sfântul Pavel a menţinut strânse legături cu filipenii care l-au

sprijinit în călăto-riile sale misionare de multe ori, chiar şi atunci când a fost întemniţat la Roma. El scrie în Epistola sa către Filipeni: „Însă bine aţi făcut că aţi împărtăşit cu mine necazul. Doar şi voi ştiţi, filipenilor, că la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de

79

II.6. Amfipoli, Apolonia [i Tesalonic

Apostolii au plecat din Filipi pe Via Egnatia, mergând către Tesalonic. Au trecut prin Amfipoli189 şi Apolonia190. Au sosit în Tesalonic în toamna anului 49 d.Hr. Mulţi evrei înstăriţi trăiau şi prosperau în această cetate frumoasă191. Ei aveau o sinagogă, construită în apropierea portului. Pavel, după obiceiul său, a intrat în ea şi trei sâmbete la rând le-a grăit din Scripturi. El a evidenţiat că Hristos trebuia să pătimească şi să învieze din morţi, şi că „Acesta, pe Care vi-L vestesc eu, este Hristosul, Iisus” (Fapte 17,3). Unii dintre ei au crezut, la fel ca şi mulţi elini evlavioşi şi nu puţine dintre femeile de frunte.

Dar acei iudei care nu au crezut, umplându-se de invidie, au luat cu ei câţiva oameni răi care se adunau prin piaţă. Ei au format o gloată şi au

dat şi de primit, decât voi singuri. Pentru că şi în Tesalonic, o dată şi a doua oară, mi-aţi trimis ca să am cele trebu-incioase” (Filip. 4,14-16). S-a întors la ei în toamna lui 56, după şapte ani de la prima sa vizită. De fapt, el a mai trecut de trei ori prin Filipi: în aprilie 57, în primăvara anului 63 şi în iarna anului 64.

189Amfipoli, un oraş important din Macedonia, a fost ridicat pe ambele maluri ale râului Strimon.

190Apolonia (vechea Mygdaonia), în Macedonia, la 48 de kilometri est de Tesalonic, a fost ridicată pe malul sudic al lacului Volvi. În timpurile străvechi, la nord de templul lui Apolo se afla estrada Sfântului Pavel. Apele unui râu, care curgea ceva mai jos, se crede că au fost sfinţite de apostol. La începutul seco-lului al XX-lea, Apolonia, act. Pazaruda, încă mai primea pelerinii veniţi să bea din apa sfântă.

191Mănăstirea Vladaton, de lângă zidul nordic al vechii cetăţi a Tesalonicului, este situată pe o stradă dedicată Sfântului Pavel. În vârful dealului unde este ridicată mănăstirea (construită în 1360), se află un loc, pe unde, conform tradiţiei, ar fi intrat Pavel în Tesalonic, venind dinspre Filipi. A cercetat o casă din această parte a oraşului în a cărei curte a îngenuncheat ca să se roage. Locul în care s-a rugat este marcat printr-o piatră circulară de marmură de Tesalia. Este neagră şi are trasată o cruce albă. Mai este menţionată şi o altă tradiţie. Un mic paraclis din spatele spitalului municipal marchează locul petrecut de Apostol când a fost izgonit din Tesalonic. Se află în afara zidurilor vechiului oraş. Lacrimile vărsate de apostol cu acea ocazie au făcut ca un râu să izvorască acolo. H.V. Morton, în The Steps of Saint Paul, pp. 283-284. În tradiţia ortodoxă greacă, Vladaton mai este asociată cu casa lui Iason (Fapte 17,5). Alte tradiţii tesalonicene susţin că apostolul ar fi predicat pe locul bisericii Sfântului Dimitrie; altele susţin că ar fi predicat lângă Rotonda Sfântului Gheorghe, iar altele, la Sfânta Sofia. O.F.A. Meinardus, Saint Paul in Greece (Athens: Lyca-bettus Press), pp. 31-32.

80

întărâtat cetatea. S-au adunat în faţa casei lui Iason, gazda lui Pavel şi a lui Sila, şi căutau să-i scoată afară, înaintea mulţimii. Dar, fiindcă nu i-au găsit, l-au târât pe Iason şi pe câţiva fraţi la conducătorii oraşului, stri-gând: „Cei ce au tulburat toată lumea au venit şi aici; pe aceştia i-a găzduit Iason; şi toţi aceştia lucrează împotriva poruncilor Cezarului, zicând că este un alt împărat: Iisus” (Fapte 17, 6-7). Cu aceste cuvinte ei au tulburat mulţimea şi pe mai-marii cetăţii. După ce au luat chezăşie de la Iason şi de la ceilalţi, le-au dat drumul.

II.7. Bereea

Fraţii au trimis îndată, noaptea, la Bereea192, pe Pavel şi pe Sila193. O vreme, au mers de-a lungul Viei Egnatia, apucând un alt drum la Pela, care traversa o regiune împădurită şi fertilă. Pe atunci, Bereea era capitala celui de-al treilea district administrativ al Macedoniei. Avea o populaţie numeroasă care trăia la poalele Muntelui Vermio. Când apostolii au sosit, s-au dus la sinagoga iudeilor. Localnicii de acolo erau mai buni la suflet decât cei din Tesalonic, fiindcă ei au primit cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele, cercetând Scripturile. Văzând că cele grăite de apostoli sunt după Scriptură, mulţi au crezut. În rân-dul acestora se aflau şi femei de cinste ale elinilor, şi nu puţini bărbaţi.

Când evreii din Tesalonic au aflat că şi în Bereea s-a vestit de către Pavel cuvântul lui Dumnezeu, au venit şi acolo, întărâtând şi tulburând mulţimile. Drept urmare, fraţii au tri-mis pe Pavel, ca să meargă spre

192Bereea (Veroia sau Beroea, 40°32'N 22°11'E), din Macedonia Centrală (Prefectura Imathia), se află la 67 de kilometri vest de Tesalonic. Locul unde a predicat Evanghelia Sfântul Pavel la Bereea este marcat printr-o biserică, cunoscută ca Amvonul Sfântului Pavel. Acest monument este construit din marmură albă, având un baldachin şi un mozaic reprezentându-l pe apostol. Se află în partea de sud-est a oraşului, nu departe de şoseaua care duce la Kozane.

193Tradiţia susţine că Pavel a plecat repede, căţărându-se pe zidurile cetăţii, pe un loc înalt, unde Mă-năstirea Vladaton de mai târziu a fost construită. La est de mănăstire se afla un râu. Sfântul Pavel s-a odihnit puţin lângă acel râu care a devenit cunoscut ca „Agheasma Sfântului Pavel”. Sfântul Pavel nu i-a uitat niciodată pe tesaloniceni, cărora le-a şi trimis două epistole. Prima epistolă se crede că a fost scrisă în 51/52 d.Hr., iar ce-a de-a doua, la începutul anului 53. Când Sfântul Pavel a plecat din Tesalonic, el credea că se va întoarce în curând. Dar au mai trecut încă alţi şapte ani până când avea să se mai ascundă dintr-o casă în alta. Atunci i-a cunoscut pe Secundus şi Aristarh (Fapte 20,4; 27,2).

81

mare. Între timp, Sila şi cu Timotei au rămas acolo, în Bereea. Acum, cei ce l-au însoţit pe Pavel l-au dus până la Atena194. Astfel s-a întâmplat că Apostolul Pavel a fost nevoit să plece, dar aceasta nu din frica de moarte, ci la insistenţa fraţilor, pentru ca el să îşi păstreze viaţa pentru mântuirea multora. Aşadar, apostolul s-a urcat în corabie şi i-a lăsat pe Sila şi pe Timotei la Bereea. Aceştia i-au întărit în credinţă pe noii convertiţi195. Acum, Pavel ştia că evreii doreau doar capul lui, dar a trimis poruncă lui Sila şi Timotei, ca să vină la el cât mai curând; şi au plecat către Pavel, la Atena.

II.8. Atena

Pavel a făcut călătoria de la Bereea la Atena în anul 51 d.Hr. Corabia care l-a dus a an-corat la Falero, principalul port al Atenei. Apoi, drumul acelora pe uscat a durat 12 zile. Acum, pe când Pavel îi aştepta în Atena, duhul lui s-a îndârjit în el, văzând mulţimea idolilor care împânzeau cetatea. În întristarea sa, a plâns pentru osândirea atâtor de multe suflete. Apoi, a discutat în sinagogă cu iudeii – care erau împrăştiaţi peste tot – şi cu cei care erau prozeliţi devotaţi. De asemenea, s-a dus zi de zi în agora, unde vorbea cu cei care se nimereau să fie prezenţi acolo. „Iar unii dintre filosofii epicurei şi stoici discutau cu el, şi unii ziceau: «Ce voieşte, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?»196 Iar alţii ziceau: «Se pare că este vestitor de dumnezei străini, fiindcă binevesteşte pe Iisus şi Învierea»” (Fapte 17,18). L-au luat pe Pavel cu ei şi l-au dus în Areopag197, zicând: „Putem să cunoaştem şi noi ce este această învăţătură nouă, grăită de tine? Căci tu aduci la auzul nostru lucruri străine. Voim deci să ştim ce vor să fie

194Fapte 17,10-15. Sopatros (Fapte 20,4) a fost darul Bereei către Sfântul Pavel. Sopatros, fiul lui Piros, l-a însoţit pe Apostol în Asia.

195Tradiţia locală, transmisă în biserica greacă din Bereea, susţine că apostolul a mers pe mare şi nu pe uscat prin Tesalia. Localnicii cred că apostolul a fost alungat din Bereea. A fost dus mai întâi la Colyndros (vechiul Aeginion), iar apoi în aşezarea de coastă Eleftherochori (cunoscută odată ca Methone), de unde a luat o corabie până la Atena. H.V. Morton, în The Steps of Saint Paul, pp. 293-294.

196Fapte 17,18. Termenul folosit pentru „semănător de cuvinte” (ov" =

sperma, sămânţă; , a culege) este pentru cineva care, precum o pasăre în agora, culege la întâmplare seminţele de veşti şi de discuţie ale celorlalţi.

197 Areopagul desemna, în principal, dealul din vestul Acropolei.

82

acestea” (Fapte 17,19-20). Acum, toţi atenienii şi străinii, care locuiau acolo, nu-şi petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou.

Pavel a stat în mijlocul Areopagului. Era primul creştin misionar în fortăreaţa intelec-tuală a lumii romane. Atena, deşi nu mai era puternică din punct de vedere comercial sau militar, era, încă, cel mai faimos oraş din Grecia. Era universitatea lumii romane. Dumne-zeiescul Pavel s-a adresat academicilor şi retorilor: „Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închi-nare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut»” (Fapte 17,24). Sfân-tul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte aici: „Pavel nu era nici mânios, nici scos din sărite, ci mai degrabă consternat de ceea ce văzuse în acel oraş de vorbăreţi. Aşadar, Pavel le grăieşte. Îi nu-meşte pe ei «cei mai evlavioşi»198. Îşi formulează cuvintele ca pentru un elogiu. Epitetul «foarte evlavioşi» nu are în sine nimic ofensator. Se referă la faptul că aveau o înclinare spre chestiunile religioase. De multe ori atenienii au primit zei din alte locuri străine – precum cultele Minervei, al lui Pan şi ale altora din alte ţări. Se temeau că ar mai putea fi şi alt zeu, necunoscut lor, dar venerat în altă parte. Ca să fie mai siguri, aşadar, au ridicat şi pentru acela un altar; şi fiindcă zeul era necunoscut, s-a scris în piatră: «Dumnezeului necu-noscut». Pavel le spune că acest Dumnezeu este Hristos sau, mai bine zis, El este Dum-nezeul tuturor”199.

Sfântul Pavel a continuat cuvântul său din Areopag, spunând: „Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate” (Fapte 17,23-25).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne reaminteşte că „atenienii nu mai aveau legile lor, ci erau supuşi romanilor. Atunci de ce l-au dus în Areopag? Vroiau să-l înfricoşeze de vreme ce acela era locul unde îşi ţineau ei procesele pentru crime. Pavel stă în mijlocul lor şi le spune că zeul pentru care au înălţat ei acel altar este «Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea» (Fapte 17,24). Pavel a folosit o exprimare clară şi concisă prin care a biruit toate doc-trinele filosofilor. Căci epicureii afirmă că totul a fost format la întâmplare (şi prin aglo-meraţia) de

198 Foarte evlavios ().199Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXXVIII, Fapte, Nicene, XI:232-237.

83

atomi; stoicii, prin foc. Ia aminte la ce le era lor străin în gândire: că Dumnezeu a creat lumea! Lucruri pe care acum oamenii cei mai obişnuiţi le cunosc, pe acestea ateni-enii de faţă şi înţelepţii atenieni nu le cunoşteau. Căci proorocii afirmă peste tot că a crea reprezintă privilegiul lui Dumnezeu. Nu precum alţii care afirmă că altul este Creatorul şi nu Domnul, considerând că materia este necreată. Acum, Pavel afirmă aici cu curaj şi îşi împământeneşte credinţa sa, în timp ce dărâmă doctrina lor.

Pavel merge mai departe dărâmând credinţa lor trupească, spunând că Dumnezeu nu sălăşluieşte în temple făcute de mână (Fapte 17,25). Păi atunci? Oare, Dumnezeu nu să-lăşluia în templul din Ierusalim? Nu, într-adevăr: ci El lucra înăuntrul lui. Nici nu este Dumnezeu slujit de mâinile oamenilor... Nu de mâini, ci de cuget. Dumnezeu nu are ne-voie de nimic. El nu caută aceste acte de cult. El spune în Psalmi: «Oare, voi mânca carne de taur, sau sânge de ţapi voi bea?» [Ps. 49,14]. Nici nu este aceasta suficient – netre-buinţa de ceva – care a fost afirmată: căci deşi aceasta este dumnezeiască, totuşi mai trebuie adăugat un alt atribut. «El dă tuturor viaţă şi suflare şi toate» (Fapte 17,25). Două dovezi despre Dumnezeire: El nu are nevoie de nimic şi El este Cel care oferă cele de trebuinţă oamenilor. Compară cu aceasta ceea ce a spus Platon despre Dumnezeu, şi Epicur, la fel, şi este o vorbărie deşartă pe lângă cuvintele acestea! Căci Dumnezeu este Cel care dă suflare şi viaţă. Iată, Pavel spune că Dumnezeu este şi Creatorul sufletului şi nu născătorul lui! Observă cum răstoarnă din nou doctrina despre materie”200.

Pavel îşi continuă discursul vorbind despre cum Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi” (Fapte 17,26-27).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Dumnezeu a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului (Fapte 17,26). Acestea sunt mai bune decât cele dinainte: ce învinuire aduce împotriva atomilor şi a materiei, că nici creaţia nu este lucrată doar parţial, şi nici sufletul. Întreaga creaţie este lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu doar că dă viaţă şi suflare tuturor, dar, ca sumă şi începător a toate, El ne-a adus la cunoaşterea Lui, dându-ne acele lucruri prin care Îl putem afla şi înţelege. Dar noi nu dorim să-L găsim «deşi nu e departe de fiecare dintre noi» (Fapte 17,27). El este

200Ibidem.

84

aproape de toţi, de fiecare om din lumea aceasta! Înţelegi cum Pavel îi despovărează limpede de adunarea zeităţilor?”201.

Apostolul zice în continuare: „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem” (Fapte 17,28). Deci „Pavel spune «în El (Dumnezeu)», folosindu-se de o asemănare corporală. Pavel vrea să spună că aşa cum este imposibil să ignori aerul care ne înconjoară pe toţi şi nici nu este departe de noi, ci mai de-grabă se află înăuntrul nostru, tot aşa Dumnezeu este aproape de toţi. El este atât de aproape încât fără El noi nu putem trăi. «Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri» (Fapte 17,28). Căci nu a fost vreodată un rai într-un loc, în alt loc alt rai şi nici nu a fost un rai într-un anumit timp, iar într-un altul nu a mai fost. Astfel că oricând şi prin orice El putea fi aflat. El a aşezat astfel lucrurile încât oamenii nu au fost vreodată sau în vreun loc opriţi să-L caute. Desigur şi aceasta le-a fost de ajutor – că raiul se află mereu în acelaşi loc. Înţeleg cum Pavel propovăduieşte providenţa lui Dumnezeu, puterea Sa susţinătoare, existenţa tuturor lucrurilor datorită Lui – faptul că îşi primesc ener-gia şi puterea de a nu pieri. Pavel vorbeşte de poetul lor, Aratus202. Observă cum Pavel îşi extrage argumentele din cele create de greci, şi din spusele învăţaţilor lor. Deşi poetul a zis: «căci ai Lui neam şi suntem» (Fapte 17,28), ceea ce spune el nu este identic cu cele grăite de Pavel. Aratus vorbea de Zeus (Jupiter), dar Pavel despre Creator, nereferindu-se la sine în-suşi – Doamne, fereşte! –, ci la ceea ce se zice îndeobşte despre Dumnezeu: tot aşa precum a vorbit Pavel despre altar, referindu-se la Domnul Dumnezeu şi nu la fiinţa pe care ei o adorau fără să o cunoască. Ca şi cum ar fi spus: «Căci anumite lucruri sigure se spun şi se fac cu referire la acest Dumnezeu adevărat, dar voi nu ştiţi că se referă la El». Din nou, după cum toate lucrurile sunt pline de prezenţa lui Dumnezeu, şi nu a lui Jupiter – un om ne-norocit, un impostor detestabil! –, tot astfel Pavel a vorbit nu în acelaşi sens ca Aratus – Doamne, fereşte! –, ci cu un înţeles diferit. Căci el spune că suntem neamul Lui, adică ai lui Dumnezeu; ca şi cum ar zice: cei mai apropiaţi vecini”203.

Apostolul continuă: „Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumne-zeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului. Dar Dumnezeu,

201Ibidem.202Aratus, un poet stoic, care se trăgea din regiunea natală a Sfântului Pavel,

Cilicia.203Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXXVIII, Fapte, Nicene, Vol. XI.

85

trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe Care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi” (Fapte 17,29-31).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Acum, noi nu afirmăm că Dumnezeirea este pre-cum acestea, căci cine ar putea spune aşa ceva? Luaţi aminte cum introduce el necreatul (firea lui Dumnezeu) când spune: «în El», căci mintea, când presupune trupul, în acelaşi timp introduce şi noţiunea de distanţă. Vorbind mulţimii, Pavel spune: «Nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meş-teşugul omului», căci dacă noi nu suntem precum acelea în privinţa sufletului, cu atât mai mult Dumnezeu nu este asemenea lor. Până aici el îi abate de la noţiune. Dar nici dum-nezeirea nu este la fel, ar spune el, adică nu este supusă părerilor omeneşti. Căci dacă ceea ce meşteşugul sau gândirea a creat – de aceea zice «cioplite de meşteşugul sau iscusinţa omului» (Fapte 17,29) –, dacă aceasta este Dumnezeu, atunci firea lui Dumnezeu este cea a pietrei... Acuzaţia este îndoită: că nu L-au găsit şi că au găsit unele precum acelea. Nu tre-buie să ne bazăm pe înţelegerea omenească. Dar atunci când el a tulburat sufletele lor ară-tându-le că nu au nici o scuză, vezi ce spune el: că Dumnezeu, trecând cu vederea veacu-rile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască (Fapte 17,30). şi atunci? Nici unul dintre aceşti oameni nu va fi pedepsit? Nici unul care va vrea să se pocăiască. El o spune despre aceşti oameni şi nu îi consideră oameni morţi, ci oameni că-rora Dumnezeu le-a spus să se pocăiască”204.

Întorcându-ne la Areopag, ni se spune că „auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată” (Fapte 17,32). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Unii atenieni, după ce l-au auzit pe Pavel vorbind despre «în-vierea morţilor» (Fapte 17,32), într-adevăr, au început să-l ia în râs. Printre greci, noţiunile de creaţie sau de judecată sunt basme copilăreşti, aiureli de oameni beţi. Dar noi, care ştim bine aceste lucruri, să facem ceea ce este conform scopului: să devenim prieteni întru Dumnezeu”205.

Aşadar, „Pavel a ieşit din mijlocul lor. Iar unii bărbaţi, alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele

204Ibidem.205Ibidem.

86

Damaris, şi alţii împreună cu ei” (Fapte 17, 33-34)206. Aceştia au crezut şi au fost botezaţi.

II.9. Corint

Pavel a părăsit mediul academic atenian şi a venit în Corint, o cetate înfloritoare care făcea comerţ cu neamuri din toată lumea cunoscută. Nu ni se spune dacă a călătorit pe mare sau pe uscat. Pavel a găsit un anume iudeu, pe nume Acvila, din Pont, care a venit mai apoi în Italia, şi pe soţia acestuia, Priscila (Claudiu poruncise ca toţi evreii să plece din Roma). Fiindcă erau meşteri de corturi207, Pavel a rămas la ei ca să locuiască şi să lucreze. Pavel şi cei împreună cu el s-au întreţinut din munca proprie, după cum singur spune: „Căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-avem putere, ci ca să ne dăm pe noi înşine pildă vouă, spre a ne urma” (II Tes. 3,7-9)208.

Acum, Pavel şi-a continuat obiceiul său de a vorbi în sinagogă în fiecare sâmbătă, în-cercând să aducă la credinţă pe iudei şi elini. Când Sila şi Timotei au venit din Macedonia, Pavel era prins cu totul de munca de propovăduire, mărturisind iudeilor că Iisus este Hris-tosul. Atunci când iudeii i-au stat împotrivă şi au hulit, Pavel, scuturându-şi hainele,

206 Sfântul Ioan Gură de Aur: „Care poate fi motivul pentru care, după ce a convins pe unii încât do-reau să-l asculte din nou, şi neexistând nici un pericol, Pavel este atât de grăbit să părăsească Atena? Pro-babil ştii că prea mult bine nu putea să le facă; mai mult, a fost condus de Duhul la Corint. Căci atenienii, deşi doritori să asculte lucruri ciudate, cu toate acestea, nu i-au dat şi lui atenţie. Căci nu acesta era scopul lor, ci cel de a avea mereu ceva de vorbit despre – care a şi fost cauza pentru care nu l-au mai ţinut în mijlocul lor. Dar dacă acesta era obiceiul lor, cum se face că ei îl acuză, zicând: «Se pare că este vestitor de dumnezei străini» (Fapte 17,18). Da, căci aceasta era o problemă pe care ei nu ştiau cum să o rezolve. Cu toate acestea, el i-a convertit pe Dionisie Areopagitul şi pe alţi câţiva. Căci cei care luau aminte la vieţui-rea dreaptă imediat au primit cuvântul; dar alţii, nu. Lui Pavel i s-a părut suficient să arunce seminţele dogmelor”. Om. XXXIX, Fapte, Nicene, XI:239, 240.

207În Răsărit, un manufacturier de corturi era un ţesător care folosea material aspru. Tarsus din Cilicia era renumit pentru acest tip de ţesătură, numită şi cilicium.

208Cf. Fapte 20,34.

87

a zis către ei: „Sângele vostru asupra capului vostru! Eu sunt curat. De acum înainte mă voi duce la neamuri” (Fapte 18,6).

Pavel, părăsind acel loc, a venit în casa lui Titus Iustus, cinstitor al lui Dumnezeu. Casa acestuia era lângă sinagogă. Crispus, mai-marele sinagogii, a crezut şi el în Domnul, împre-ună cu toată casa sa. De fapt, mulţi dintre corinteni, auzind, au crezut şi s-au botezat. Atunci, Domnul i-a vorbit lui Pavel, noaptea în vedenie, zicând: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău. Căci am mult popor în cetatea aceasta” (Fapte 18,9-10). Drept urmare, Pavel a stat în Corint un an şi şase luni, învăţând în mijlocul lor cuvântul lui Dumnezeu.

Când Sfântul Pavel le scrie corintenilor, vedem cât de mare este dragostea lui. El scrie: „O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit” (II Cor. 6, 11). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Ceea ce încălzeşte tinde să dilate; tot astfel şi lu-crarea iubirii măreşte. Căci virtutea este caldă şi râvnitoare... Căci nimic nu este mai cuprinzătoare ca inima lui Pavel, care i-a iubit pe toţi credincioşii cu toată puterea pe care o poate avea cineva faţă de obiectul afecţiunii sale. El spune: «Gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit»; noi vă purtăm pe toţi înăuntru şi nu cu zgârcenie, ci cu multă lărgime”209. Pentru Sfântul Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dra-gostea nu cade niciodată” (I Cor. 13,4-8).

Acum, pe când Galion era proconsulul Ahaiei – care cuprindea cea mai mare parte a Peloponezului, cea mai mare parte a Greciei centrale şi Cicladele – iudeii s-au ridicat toţi într-un cuget împotriva lui Pavel şi l-au adus la tribunal. Ei se plângeau că Apostolul caută să convingă pe oameni să se închine lui Dumnezeu, încălcând legea. Galion (fratele filo-sofului Seneca) a zis către iudei: „Dacă ar fi vreo nedreptate sau vreo faptă vicleană, o, iu-deilor, v-aş asculta precum se cuvine; dar dacă sunt la voi nedumeriri despre învăţătură şi despre nume şi despre legea voastră, vedeţi-vă voi înşivă de ele. Judecător pentru acestea eu nu

209 Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XIII, II Corinteni, PG 60:531 (col. 491).

88

voiesc să fiu” (Fapte 18,14-15). Apoi, Galion i-a izgonit din tribunal. Atunci, grecii au pus mâna toţi pe Sostene210, mai-marele sinagogii, şi l-au bătut înaintea tribunalului. Galion nu lua în seamă nimic din acestea, fiindcă nu dorea să se implice în chestiunile lor.

II.10. Chenhrea

După ce a stat multe zile în Corint, Pavel şi-a luat rămas bun de la fraţi şi a plecat cu corabia în Siria. Cu el mergeau şi Priscila şi cu Acvila. şi-a tuns capul la Chenhrea211, făcând o făgăduinţă (Fapte 18,18). Sfântul Beda remarcă: „Pavel a făcut aceste lucruri nu fiindcă a uitat ceea ce el, împreună cu ceilalţi apostoli, au stabilit la Ierusalim referitor la abolirea legii; ci, pentru ca acei evrei care crezuseră să nu se smintească, a jucat el însuşi rolul evreului pentru a câştiga pe evrei”212. Sfântul Ieronim scrie: „Cu siguranţă că acolo a făcut ceea ce nu dorea să facă... De ce şi-a lăsat părul să crească din cauza unui jurământ şi apoi să-l taie la Chenhrea, făcând ascultare de lege? Fiindcă nazariţii care se jurau ei înşişi lui Dumnezeu erau obişnuiţi să facă aceasta după porunca lui Moise”213. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Observă cum legea se

210Numele de Sostene şi Crispos (Crispus) [Fapte 18,1; I Cor. 14-16] sunt atribuite aceleiaşi persoane în Sinaxarul mare grec. Vezi 4 ianuarie şi 8 decembrie. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte în Omilia a XXXIX-a la Faptele Apostolilor: „Acest Crispos, pe care Pavel îl menţionează în Epistola către Corinteni [I Cor. 1,14], eu cred că este numit Sostene – evident, un credincios, mereu prezent cu Pavel”. Alte surse (Sfântul Dimitrie al Rostovului şi Dionisie din Furna) menţionează cele două nume ca fiind doi apostoli diferiţi. În sfânta slujbă închinată celor ªaptezeci, Sfântul Iosif Imnograful îl menţionează în imnele sale doar pe Apostolul Sostene.

211Chenhrea (Kenchreai), un mic port din Golful Saronic, se află la 3,2 kilometri sud de Isthmia şi la 9,6 kilometri est de Corint. Corintul controla drumul principal care trecea prin istmul îngust care lega regiu-nile Greciei de sud cu cele centrale. Portul Lechaion din Golful Corintului făcea legătura cu apusul, în timp ce portul Chenhrea din Marea Egee, cu răsăritul. Într-adevăr, Chenhrea era postul estic al corintenilor care navigau în Golful Saronic. Pe vremea apostolului, corăbiile erau trase pe uscat pe roţi sau vagoane. Meinardus, Saint Paul în Greece, pp. 65-66. Au rămas puţine dovezi ale portului sau ale structurilor vechiului oraş. Sfânta Foebe a fost diaconiţă a acestei Biserici (Rom. 16,1).

212Sfântul Beda, Comentariu la Faptele Apostolilor, Cistercian Studies Series: No. 117 (Kalamazoo, MI: Cistercian Publications, 1989), Cap. 18.

213Fericitul Ieronim, Epistola LXXIV, FC, 12:352. Vezi, de asemenea, Num. 6,1-8.

89

dărâma. Observă cum erau legaţi de conştiinţă. Faptul de a-şi tunde capul într-un jurământ era un obicei iudaic. Dar ar fi trebuit să aibă loc şi un sacrificiu214, ceea ce nu a fost cazul aici”215. Pavel le-a scris romanilor: „Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se smin-teşte sau slăbeşte (în credinţă)” (Rom. 14,21). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Din nou Pavel face apel al alternativa mai nobilă, ca ei să nu-l forţeze pe cel slab, ci să-l mulţu-mească. Căci şi el a făcut adesea aceasta: atunci când a circumcis216, când a fost tuns şi când a jertfit217 după obiceiul iudaic”218.

II.11. Efes

Acum, Pavel a simţit că este nevoie să se grăbească să plece la Efes219. şi-a luat rămas bun de la fraţii din Corint şi a plecat din Chenhrea, luându-i cu el pe Sila, Timotei, Priscila şi Acvila. Pavel a sosit la Efes şi pe fraţi i-a lăsat acolo pentru ca el să poată merge să propovăduiască. După cum obişnuia, a intrat în sinagogă şi a discutat cu iudeii. Deşi a fost rugat de iudei să rămână la ei mai multă vreme, nu a voit. În schimb, despărţindu-se de ei, le-a zis: „Trebuie, negreşit, ca sărbătoarea care vine s-o fac la Ierusalim, dar, cu voia Domnului, mă voi întoarce iarăşi la voi” (Fapte 18,21).

II.12. Cezareea Siriei, Ierusalim [i Antiohia Siriei

214Cf. Fapte 21,26.215Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XL, Fapte, Nicene, Vol. XI.216Fapte 16,3.217Fapte 21,26.218Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXVI, Romani, Nicene, Vol. XI. 219Efes (37°57'N 27°21'E) a fost capitala provinciei romane Asia (Misia, Lidia,

Caria) şi se afla pe partea de sud a câmpiei Caister şi parţial ocupa înălţimile Prion şi Coressus, vizavi de insula din estul Mării Egee, Samos. De asemenea, este una din cele ªapte Biserici ale Apocalipsei. Portul avea numele de Pa-normos. Rutele comerciale legau acest mare oraş al Asiei cu interiorul provinciei. Mai exista o şosea spre nord, care ducea la Smirna (la o distanţă de 64 kilometri), iar o alta spre sud, către Milet.

90

Apostolul Pavel a venit la Cezareea pe mare. Ajuns acolo, s-a dus şi a îmbrăţişat Bi-serica. După aceea s-a coborât la Antiohia. După ce a petrecut acolo câtva timp, a plecat în următoarea sa călătorie misionară220.

III. A treia c\l\torie misionar\ a Sfântului Pavel (52-57 d.Hr.)221

III.1. Galatia [i Frigia

Sfântul Pavel a părăsit Antiohia pentru a începe ce-a de-a treia sa călătorie misio-nară, în anul 52 d.Hr. El a mers înainte şi a străbătut regiunile Galatiei şi ale Frigiei, una după alta, întărind pe ucenici. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Prin aceste ţinuturi, el trece din nou repede, suficient însă ca să le întărească prin prezenţa sa”222.

III.2. Efes

Un retor iudeu alexandrin, cu numele Apollo, a venit la Efes. El era bărbat iscusit la cu-vânt, puternic în Scripturi, fiind învăţat în calea Domnului. Deşi învăţa drept, el cunoştea doar botezul lui Ioan. Aşadar, Apolo a început să vorbească, fără sfială, în sinagogă. Priscila şi Acvila l-au auzit. L-au luat cu ei şi i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu. După o vreme el a ajuns în Ahaia. El nu doar că a ajutat mult cu harul celor ce crezuseră, dar i-a înfruntat şi pe iudei, dovedind din Scripturi că Iisus este Hristos223.

S-a nimerit ca, pe când Apollo era în Corint, Pavel, după ce a străbătut părţile de sus, să sosească în Efes. Acest oraş era, după Alexandria, cel mai mare oraş din Răsărit ca mă-rime şi ca număr de populaţie. Acum, Pavel, găsind câţiva ucenici, i-a întrebat: „«Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut?». Iar ei au zis către el: «Dar nici n-am auzit dacă este

220Fapte 18,22-23.221Sfântul Pavel a străbătut în cea de-a treia sa călătorie misionară 4345 de

kilometri. 222Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XL, Fapte, Nicene, Vol. XI. 223Fapte 18,24-28.

91

Duh Sfânt». şi el a zis: «Deci în ce v-aţi botezat?». Ei au zis: «În botezul lui Ioan». Iar Pavel a zis: «Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos»” (Fapte 19,2-4). Auzind aceasta, s-au botezat imediat în numele Domnului Iisus. După ce Pavel şi-a pus mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor. Într-adevăr, ei au început să vorbească în limbi şi să proorocească. Ei erau doisprezece bărbaţi224. Apoi, Pavel a intrat în sinagogă. A continuat să vorbească cu îndrăzneală timp de trei luni, vorbind cu ei şi căutând să-i încredinţeze de Împărăţia lui Dumnezeu. Dar fiindcă unii erau învârtoşaţi şi nu credeau, bârfind calea Domnului înaintea mulţimii, Pavel a ple-cat de la ei şi i-a triat pe ucenici, catehizând în fiecare zi în şcoala unui bărbat pe numele Tiranus. Acesta s-a petrecut vreme de doi ani, încât toţi cei ce locuiau în Asia, şi iudei şi elini, au auzit cuvântul Domnului. Astfel, „Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni ne-maiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (Fapte 19,11-12)225.

Apoi, s-a întâmplat că au încercat unii dintre iudeii exorcişti, care cutreierau lumea, să cheme peste cei ce aveau duhuri rele numele Domnului Iisus. Astfel, ei ziceau: „Vă jur pe Iisus, pe Care-L propovăduieşte Pavel!” (Fapte 19,13). Fii lui Scheva, arhiereul iudeu, erau cei care făceau aceasta. Dar duhul cel rău le-a răspuns, zicând: „Pe Iisus Îl

224Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pavel nu a spus că botezul lui Ioan este nimic, ci că este nedesăvârşit. Nici nu spune aceasta în cuvinte multe, ci îi învaţă şi mulţi au primit Duhul Sfânt. Acum, după ce au fost botezaţi în numele Domnului, Pavel şi-a pus mâinile peste ei. Duhul Sfânt a venit peste ei, iar cei doispre-zece vorbeau în limbi şi profeţeau. Astfel, era evident că aveau Duhul, dar nu se vedea... Darul este îndoit: vor-bitul în limbi şi proorocirea. Aici se arată o dogmă importantă: botezul lui Ioan este nedeplin. Iar Pavel nu spune «Botezul iertării», ci «al pocăinţei». Atunci, cum? Aceştia nu aveau Duhul: ei nu erau chiar atât de râvnitori, nici măcar catehizaţi. ªi cum se face dar că Apollo nu primise Botezul? Mie mi se pare că acest lucru este evidenţiat: cât de mare este îndrăzneala omului. Deşi lipsit de orice cunoştinţă, totuşi, prin râvna sa, el a atras Duhul Sfânt la fel ca şi Cornelius şi cei împreună cu el”. Om. XL, Fapte, loc. cit.

225Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ei nu doar că-l atingeau pe Apostolul îmbrăcat cu aceste haine, ci, de asemenea, le primeau şi le puneau peste bolnavi, iar vindecarea urma. Hristos a spus: «Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl» (In 14,12). Atât această minune, cât şi cea a umbrei (Fapte 15,5) reprezintă împlinirea cuvântului lui Iisus”. Om. XLI, Fapte, Nicene, Vol. XI.

92

cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi?” (Fapte 19,15). Omul în care era duhul cel rău a sărit asupra iudeilor exorcişti. Biruindu-i, a căpătat o aşa de mare putere asupra lor, încât ei au fugit din acea casă goi şi răniţi. Acest lucru cu greu putea trece neobservat de locuitorii din Efes, fie evrei, fie greci. Într-adevăr, frică a căzut peste toţi şi se slăvea numele Domnului Iisus. Astfel că mulţi dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor. şi nu erau pu-ţini cei ce făcuseră vrăjitorie şi veneau acum aducând cărţile lor, arzându-le în faţa tuturor. S-a socotit preţul lor şi au fost evaluate la cincizeci de mii de arginţi. Astfel creştea cu pu-tere cuvântul Domnului şi se întărea.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că aceşti aşa-zişi exorcişti „făceau aceasta pentru bani. Aceşti vagabonzi nu aveau nici o intenţie de a dobândi credinţa. Ei erau interesaţi ca prin acel nume să alunge demonii. Deşi au încercat în taină, adică în casă, să alunge duhul cel rău, totuşi neputinţa lor a fost expusă în mod public. Astfel că pronunţarea numelui nu ajută la nimic decât dacă este rostit cu credinţă. Vedeţi cum îşi folosesc armele împotriva lor înşişi! Atât de departe erau de gândul că Iisus este mare, încât ei l-au adăugat pe Pavel, considerând că el este mare!. Acum cineva s-ar putea minuna cum de demonul nu a coo-perat cu impostura exorciştilor, ci dimpotrivă, i-a dat pe faţă şi le-a făcut de ocară planul. Mie mi se pare că a făcut aceasta mânat de o mânie furibundă”226. Mai mult, el tâlcuieşte astfel: „Aceşti exorcişti au spus simplu «Iisus», când ar fi trebuit să spună, «Mântuitorul lumii, Cel care a înviat». Exorciştii însă nu doreau să cunoască slava lui Iisus. Din acest motiv demonul îi opreşte. Ca şi cum demonul ar fi zis: «Voi nu credeţi, dar abuzaţi de nu-me când vorbiţi astfel. Aşadar, templul este

226Sfântul Ioan Gură de Aur: „ªi Simon Magul, şi exorciştii căutau darul pentru profit bănesc. Ce îm-pietrire a inimii! De ce Pavel nu îi mustră? Ar fi fost interpretat ca un gest de invidie... Iuda nu este oprit, în timp ce Anania şi Safira sunt ucişi. Într-adevăr, mulţi iudei, deşi s-au opus lui Hristos, nu au păţit nimic, în timp ce Elimas a fost orbit. «Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea» (In 3,17). Dar observaţi răutatea acestor şapte din situaţia de faţă. Ei conti-nuau să rămână iudei în timp ce căutau să obţină un câştig de pe urma numelui lui Iisus. Tot ceea ce făceau ei era pentru slavă şi câştig bănesc. Vedeţi cum, în fiecare caz, oamenii nu se convertesc nu ca urmare a lu-crurilor bune, ci a celor înfricoşătoare. În cazul Safirei, frica a căzut peste Biserică... Aici, ei primesc batiste şi ştergare şi sunt vindecaţi: iar după aceasta vin ei şi îşi mărturisesc păcatele”. Om. XL, Fapte, Nicene, Vol. XI.

93

părăsit, vasul uşor de cucerit. Voi nu sunteţi propovăduitori; voi sunteţi ai mei». Aşa de mare era mânia demonului”227.

După acest episod cu exorciştii, Pavel şi-a pus în gând ca, după ce va trce prin Mace-donia şi prin Ahaia, să se ducă la Ierusalim şi a zis: „După ce voi fi acolo, trebuie să văd şi Roma” (Fapte 19,21). Pavel i-a trimis în Macedonia pe Timotei şi pe Erast, în timp ce el a rămas o vreme în Asia.

În timp ce Pavel se afla la Efes, s-a făcut mare tulburare în privinţa Căii (thVn oJdoVn), adică în privinţa credinţei creştine care se răspândea tot mai mult. Un argintar, cu numele Dimitrie, agonisea împreună cu meşterii săi un câştig mare făcând temple de argint Artemisei (Diana). I-a adunat pe aceştia ca să pună la cale complotul său împotriva apostolului, zicându-le: „Nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând, a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini” (Fapte 19,26). Dimitrie i-a întărâtat spu-nând: „Din aceasta nu numai că meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere, dar şi templul marii zeiţe Artemisa e în primejdie să nu mai aibă nici un preţ, iar cu vremea, mărirea ei – căreia i se închină toată Asia şi toată lumea – să fie doborâtă” (Fapte 19,27). Aceste cuvinte i-a mâniat pe meşteri, care au început să strige: „Mare este Artemisa efesenilor!” (Fapte 19,28). Drept urmare, s-a umplut toată cetatea de tulburare. Ei au pornit într-un cuget la teatru228, răpind împreună pe macedonenii Gaius şi Aristarh, însoţitorii lui Pavel. Pavel nu a fugit, ci voia să intre în mijlocul poporului. Dar ucenicii au fost cei care nu l-au lăsat. „Încă şi unii dintre dregătorii Asiei, care îi erau prieteni, trimiţând la el, îl rugau să nu se ducă la teatru” (Fapte 19,32).

Sfântul Ioan Gură de Aur observă că „Pavel dorea să intre pentru a le putea cuvânta: căci el se folosea de persecuţiile împotriva sa ca de nişte prilejuri de propovăduire. Dar uce-nicii nu au fost de acord cu aceasta. Observaţi cum mereu ei se poartă cu mare chibzuinţă cu Pavel. Ei l-au scos din prima pentru ca să nu primească (prin persoana lui) o lovitură mor-tală; şi, totuşi, l-au putut auzi zicând: «trebuie să văd şi Roma» (Fapte 19,21). Dar a fost providenţial faptul că el prooroceşte dinainte, pentru ca ei să nu fie nedumeriţi de cursul evenimentelor. Dar ei nu doreau ca el să pătimească vreun rău. Acum, anumiţi dregători

227Ibidem, Om. XLI, Nicene, XI:254.228Teatrul de trei etaje încă se mai poate vedea la Efes. Capacitatea totală era

estimată pentru 25.000 de oameni.

94

din Asia l-au rugat pe Pavel să nu se ducă la teatru. Într-adevăr, ştiind râvna lui, l-au rugat – fiindcă toţi credincioşii îl iubeau”229.

Unii strigau una, alţii strigau alta, căci mulţimea se afla în confuzie. Cei mai mulţi nu ştiau nici măcar pentru ce s-au adunat acolo! Unii l-au smuls pe Alexandru, pe care l-au îm-pins înainte iudeii. Iar el, făcând semn cu mâna, voia să se apere înaintea poporului. Dân-du-şi seama că este iudeu, toţi într-un glas au strigat aproape două ceasuri: „Mare este Ar-temisa efesenilor!” (Fapte 19,34). Secretarul a potolit mulţimea, zicând: „Bărbaţi efeseni, cine este, între oameni, care să nu ştie că cetatea efesenilor este păzitoarea templului Artemisei celei mari şi a statuii ei, căzută din cer? Deci, acestea fiind mai presus de orice îndoială, trebuie să vă liniştiţi şi să nu faceţi nimic cu uşurinţă. Căci aţi adus pe bărbaţii aceştia, care nu sunt nici furi de cele sfinte, nici nu hulesc pe zeiţa voastră. Deci dacă Dimitrie şi meşterii cei împre-ună cu el au vreo plângere împotriva cuiva, au judecători şi proconsuli care să judece, şi să se cheme în judecată unii pe alţii. Iar dacă urmăriţi altceva, se va hotărî în adunarea cea le-giuită, căci noi suntem în primejdie să fim învinuiţi de răscoală pentru ziua de azi, fiindcă nu avem nici o pricină pentru care am putea da seama de tulburarea aceasta” (Fapte 19, 36-41). După ce a zis acestea, a slobozit adunarea.

Sfântul Ioan Gură de Aur explică: „El îi linişteşte imediat, dovedind că se adunaseră fără motiv. Ei se purtau necugetat. Vroiau să facă din religie un pretext pentru ceea ce ţinea de câştigul lor. Nu era legal să fie întrunită o adunare publică pe baza unor acuzaţii cu ca-racter privat. Căci el i-a pus în încurcătură şi i-a lăsat fără putinţa de a mai grăi ceva în apărarea lor. Vedeţi cât de prudent, cât de iscusit se poartă cu necredincioşii?. Astfel, el le alungă mânia. Căci pe cât de uşor este domolită, pe atât de uşor este nimicită”230.

III.3. Macedonia, Grecia [i Filipi

După ce a încetat tulburarea mulţimii, Pavel i-a chemat la sine pe ucenici şi şi-a luat rămas bun de la ei. A părăsit cetatea, dorind să meargă în Macedonia. A străbătut acele părţi şi a dat ucenicilor multe îndemnuri. Apoi a călătorit şi în Grecia. În acest timp, a scris cea de-a

229Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XLII, Fapte, Nicene, Vol. XI.230Ibidem.

95

doua Epistolă către Corinteni (56 d.Hr.) şi Epistola către Romani (57 d.Hr.). Petrecând acolo trei luni, iudeii au uneltit împotriva lui. Pavel se pregătea să treacă marea ca să ajungă în Siria, dar s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia. Apoi, s-a întors în Asia, însoţit de Sosipatru, Aristarh, Secundus, Gaius, Timotei, Tihic şi Trofim. Aceştia, plecând înainte, l-au aşteptat pe Pavel în Troa.

„Iar noi, după zilele Azimelor, am pornit cu corabia de la Filipi” (Fapte 20,6). Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mie mi se pare că Pavel îşi făcuse din ţinerea praznicelor mari în ora-şele importante un scop în sine. Spune că au plecat de la Filipi, unde avusese loc întâm-plarea cu închisoarea. Aceasta era cea de-a treia sa venire în Macedonia şi este o mărturie importantă faptul că era ataşat de filipeni, acesta fiind de altfel şi motivul pentru care îi aşază pe unii aici”231. Aşa se face că după cinci zile ei s-au întâlnit cu fraţii la Troa, unde au rămas şapte zile.

Pavel şi-a exprimat simpatia faţă de filipeni şi corinteni, pentru care şi-a riscat viaţa. El le scrie din Filipi corintenilor: „Nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (II Cor. 4,16). El credea cu tărie cuvântului Domnului că noi ar trebui să nu ne temem „de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10,28). Nu exista nici o îndoială în cugetul său în privinţa faptului că în timp ce oamenii pot ucide trupul, ei totuşi nu pot ucide sufletul, care continuă să trăiască separat de trup. De fapt, Sfântul Pavel tânjea să se despartă de lumea asta ca să fie împreună cu Hristos, pe Care Îl iubea foarte mult: „Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (II Cor. 5,8). Sfântul Pavel le scrie filipenilor că era mult apă-sat de dorinţa de a trăi dar şi de a muri, şi astfel nu se putea hotări, care din cele două ar fi mai bună – viaţa sau moartea?

„Căci pentru mine viaţă este Hristos232 şi moartea un câştig” (Filip. 1,21). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Căci chiar murind, Pavel spune, eu nu mor fiindcă viaţa mea este înăuntrul meu. Atunci abia ar putea ei să mă ucidă, dacă ar avea puterea. Dar atât timp cât Hristos este cu mine, chiar dacă moartea mă biruieşte, eu voi trăi. Iar în viaţa de acum, nu eu trăiesc, ci Hristos... «nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în

231Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XLIII, Fapte, Nicene, Vol. XI.232„Căci pentru mine viaţă este Hristos” ( jemoiV gaVr toV zh~n). Nu se

foloseşte o copulă (estin), ci un infinitiv de obiect, to zein (actul de a trăi, infinitiv prezent activ), arătat de articolul toă, astfel literal, „viaţa este Hristos”.

96

mine». Aşa ar trebui să fie un creştin!”233. Apoi, Sfântul Pavel le mărturiseşte filipenilor: „Dacă însă a vieţui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. şi având această încredinţare, ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi cu toţi, spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei” (Filip. 2, 25). Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă aici că „Pavel ne arată că viaţa prezentă este şi ea folositoare... dacă aducem rod; dacă este fără de roade, nu mai este viaţă”234. Ce vrea să spună Apostolul când le zice că va sta „spre sporirea şi bucuria credinţei”? Fericitul Teofilact tâlcuieşte astfel: „Eu voi rămâne ca să vă dau tărie şi hotărâre în învăţătură şi viaţă”235. Pavel a rămas la ei în ciuda dorinţei sale de a muri (această dorinţă care l-ar fi adus mai curând la cealaltă, adevărata viaţă, cea petrecută cu Domnul Iisus pe Care Îl iubea). Nu avea nici o îndoială că sufletul său, pe deplin conştient, ar putea şi va trăi separat de trupul său mort până la învierea cea de obşte, când „morţii voi învia nestricăcioşi” (I Cor. 15,52), când Hristos „va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului sla-vei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-şi supune Sieşi toate” (Filip. 3,21).

III.4. Troa

Acum, la Troa, ucenicii s-au adunat împreună ca să frângă pâinea. Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a continuat să-i înveţe; şi-a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii. Erau multe lumini aprinse şi mulţi oameni în camera de sus unde se adunaseră ei. Acum, un tânăr anume, cu numele Eutihie, şezând pe fereastră, a adormit adânc. Fiindcă Pavel şi-a lungit discursul, acesta a fost doborât de somn şi a căzut de la catul al treilea. şi l-au ridicat mort. „Iar Pavel, coborându-se, s-a plecat peste el şi, luându-l în braţe, a zis: Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el” (Fapte 20,10)236.

233Filip. 1,21. Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. III, Filipeni, PG 62:213, 214 (col. 200).

234Filip. 1,22. Ibidem, Om. III, PG 62: 215 (col. 202). 235Filip. 1,25. Sfântul Teofilact, Tâlcuire la Epistola Sfântului Pavel către Filipeni,

PG 124:434B (col. 1156).236Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dar observaţi, vă rog, cât de aglomerată era casa

chiar şi la miezul nopţii. Atât de mare era dorinţa de a-l auzi! Să ne fie ruşine! Voi

97

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „era perioada dintre Paşte şi Cincizecime. Ve-deţi cum totul este subordonat propovăduirii. Se mai spune că era şi ziua Domnului. Nici măcar în timpul nopţii nu tăcea Pavel, nu, ci le vorbea fiindcă era linişte. Ia aminte la acestea două: cum a lungit cuvântul şi cum a trecut vremea cinei. Dar diavolul a tulburat sărbă-toarea – nu că ar fi şi învins, nicidecum – prin doborârea aceluia prin somn şi făcându-l să se prăbuşească. Acum, Pavel îi îndeamnă să nu se neliniştească. El nu spune: «El se va în-toarce din nou la viaţă, căci eu îl voi învia». Dar luaţi aminte la modestia lui: «căci sufletul lui este în el» (Fapte 20,10). Acest incident a întrerupt cuvântul, nu a făcut nici un rău, oricum. De abia după ce Pavel a mâncat şi a mai vorbit încă mult timp până în zorii zilei, de abia atunci a plecat. Observaţi cumpătarea cinei? Observaţi cum şi-au petrecut ei noaptea întreagă? Astfel erau mesele lor încât ascultătorii rămâneau atenţi, neîmprăştiaţi, gata să asculte din nou cuvântul. Vedeţi ce diferenţă există între noi şi acei bărbaţi? Aşadar, «Iar pe tânăr l-au adus viu şi foarte mult s-au mângâiat» (Fapte 20,12): fiindcă l-au primit înapoi viu şi fiindcă se înfăptuise o minune”237.

III.5. Asson, estul M\rii Egee [i Milet

„Iar noi”, scrie Sfântul Luca, „venind la corabie, am plutit spre Asson, ca să luăm de acolo pe Pavel, căci astfel rânduise el, voind să meargă pe jos. După ce s-a întâlnit cu noi la Asson, luându-l cu noi, am venit la Mitilene. şi de acolo, mergând cu corabia, am sosit a doua zi în faţa insulei Hios. Iar în ziua următoare, am ajuns în Samos şi, după ce am poposit la Troghilion, a doua zi am venit la Milet. Căci Pavel hotărâse să treacă pe apă pe lângă Efes, ca să nu i se întâmple să întârzie în Asia,

spuneţi: «Dar, stai, Pavel era cel care le vorbea atunci». Da, dar Pavel este cel care vă vorbeşte şi acum, sau mai degrabă nu Pavel – nici atunci, nici acum –, ci Hristos, şi totuşi nimănui nu-i pasă ca să asculte. Acum nu mai există motivul unei ferestre, sau necazul unei foamete, sau al somnului, sau al încăperilor înguste şi totuşi nu vrem să auzim. Iar împrejurarea minunată este aceasta: deşi acela era un tânăr, el nu era neatent şi nici nu era indiferent. Deşi tânărul a fost doborât de somn, el nu a plecat şi nici nu s-a temut de pericolul de a cădea. Nu din neatenţie a fost el cuprins de somn, ci din necesitatea firii. Dar luaţi amine, vă rog, cât de mare era râvna lor, încât erau adunaţi la al treilea cat: căci încă nu aveau o biserică”. Om. XLIII, Fapte, loc. cit.

237Ibidem.

98

pentru că se grăbea să fie, dacă i-ar fi cu putinţă, la Ierusalim, de ziua Cincizecimii” (Fapte 20,14-16)238.

„Ia aminte”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „cum Pavel se comportă ca şi ceilalţi băr-baţi. Căci de aceea face el ceea ce face ca noi să nu ne închipuim că el era mai presus de firea umană: aşadar, îl vezi cum doreşte ceva şi cum se grăbeşte, şi cum de multe ori nu obţine acel ceva. Căci acei mari şi sfinţi bărbaţi erau părtaşi la aceeaşi fire ca şi noi. Ei s-au deosebit prin voinţă şi scop şi tot astfel au reuşit să atragă asupra lor un har atât de mare. Vezi, de exemplu, cât de multe lucruri pun ei în orânduială printr-o iconomie a lor. «Nedând nici o sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea noastră defăimată» (II Cor. 6,3). Iată, o viaţă fără prihană alături de înţelegere faţă de aproapele. Aceasta cu adevărată poate fi numită iconomie, cea mai înaltă şi jertelnică. Căci el, care a mers dincolo de poruncile lui Hristos, era, pe de altă parte, cel mai umil dintre toţi. «Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii» (I Cor. 9,22). El s-a aruncat în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli (II Cor. 6,4-5). şi mare îi era iubirea sa pentru Hristos. Căci dacă nu ar fi fost aceasta, toate celelalte ar fi fost în van, şi iconomia înţelegerii binevoitoare a aproapelui, şi viaţa fără prihană şi expunerea sa în faţa primejdiilor.

Pavel a spus: «Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?» (II Cor. 11,29). Să urmăm aceste cuvinte şi să ne aruncăm în primejdii pentru mântuirea fratelui nostru. Chiar dacă ar fi sabie sau foc, aruncă-te ca să-l poţi mântui pe el care este mădularul tău: aruncă-te, nu-ţi fie teamă. Tu eşti ucenic al lui Hristos, Care şi-a pus viaţa pentru fraţii Săi: un împreună ucenic cu Pavel, care a ales să sufere nenumărate necazuri pentru vrăjmaşii săi, pentru oameni care se luptau împotriva sa”239.

Dar să ne întoarcem la Milet, în anul 51 d.Hr., când Pavel i-a chemat şi s-a adresat bătrânilor din Efes; acel loc se afla la vreo 40 kilometri

238Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „De ce graba asta? Nu de grija sărbătorii, ci pentru mulţime. În acelaşi timp, făcând acest lucru el îi împacă pe iudei, ca unul care ţine sărbătorile, dorind să-şi câştige şi adversarii; în acelaşi timp, el oferă cuvântul. În consecinţă, vezi ce câştig a dobândit ca urmare a faptului că erau cu toţii prezenţi? Astfel, pentru ca interesul duhovnicesc al credincioşilor din Efes să nu fie neglijat, el procedează într-un mod diferit”. Ibidem.

239Ibidem.

99

nord de oraş. Milet se afla situat la gura râului Meandru, în sudul provinciei Ioniei din Anatolia apuseană240. Când au ajuns la Pavel, le-a zis: „Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi, în toată vremea241, din ziua cea dintâi, când am venit în Asia, slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi şi încercări care mi s-au întâmplat prin uneltirile iudeilor. şi cum n-am ascuns nimic din cele folositoare, ca să nu vi le vestesc şi să nu vă învăţ, fie înaintea poporului, fie prin case242, mărturisind şi iudeilor, şi elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa în Dom-nul nostru Iisus Hristos. Iar acum, iată, că fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo, decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin ce-tăţi, spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu. şi acum, iată, eu ştiu că voi toţi, printre care am petrecut propovăduind împărăţia lui Dumnezeu, nu veţi mai vedea faţa mea” (Fapte 20,18-25).

Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „Din ce motiv spune el aceasta? Pentru ca să-i pre-gătească pe ei să fie mereu gata să înfrunte pericolele văzute sau nevăzute, şi să se supună în toate Duhului. El spune că este condus departe de ei din cauza unor mari ţeluri. Spune: «decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe

240Milet se afla la o zi de călătorie pe mare de Trogilium (Fapte 20,15) şi pe drumul către Cos (Fapte 21,1). Ca rezultat al blocării cu aluviuni aduse de râul Meandru, oraşul se află acum la o distanţă de mai mulţi kilometri de mare sau 16 kilometri înăuntrul uscatului. Chiar şi pe vremea Sfântului Pavel nu se mai afla la mare, căci „l-au dus până la corabie” (Fapte 20,38). Se mai păstrează ruinele teatrului, unul din cele mai mari din Asia Mică, cu o capacitate de 15.000 de spectatori. Milet a fost unul din marile oraşe comerciale ale lumii antice.

241Sfântul Ioan Gură de Aur: „Este demn de admirat cum, găsindu-se el sub trebuinţa de a spune anu-mite lucruri despre sine însuşi, Pavel încearcă să se eschiveze, spunând doar «voi ştiţi» (Fapte 20,18). În altă parte el scrie: «M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-aţi silit! Căci se cuvenea să vor-biţi voi de bine despre mine, pentru că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli, deşi nu sunt nimic.» (II Cor. 12,11)”. Om. XLIV, Fapte, Nicene, Vol. XI.

242Fapte 20,20. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Aici, Pavel arată truda peste măsură, marea râvnă şi răbdare”. Ibidem.

100

care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu. Decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi» (Fapte 20,23). Aceasta arată că pleacă din voia sa, pentru ca tu să nu-ţi imaginezi că pleacă din vreo legătură sau trebuinţă, atunci când zice «spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi ne-cazuri». Apoi adaugă că el nu pune nici un preţ pe propria sa viaţă până ce nu-şi va fi ter-minat calea şi slujba pe care le-a primit de la Domnul Iisus (Fapte 20,24). Într-adevăr, el nu acordă importanţă la nimic altceva pentru a-şi termina cursa cu bucurie. Observi cât de clar este că aceste cuvinte nu sunt ale unuia care se plânge, ci ale unuia care evită să se mă-rească cu nevoinţele sale şi ale unuia care îi învaţă pe cei cărora li se adresează? Ai luat aminte la cum se arată împreună pătimitor cu ei în necazurile care au căzut asupra lor? El nu consideră ni-mic mai important decât «a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu» (Fapte 20,24)243.

Apoi, Pavel continuă şi spune preoţilor adunaţi la Milet: „«Pentru aceea vă mărturisesc în ziua de astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu244. Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra între voi lupi în-grozitori, care nu vor cruţa turma. şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, Cel ce poate să vă zi-dească şi să vă dea moştenire între

243Ibidem.244 Fapte 20,36. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ce vrea să spună? El nu s-a ferit să le

spună lor voia lui Dumnezeu... Decât că aceasta înseamnă să fii învăţător: să vorbeşti, să înveţi, să instruieşti, să îndrepţi, să propovăduieşti zi şi noapte. Dar dacă cineva face toate acestea şi nu rezultă nimic, ştiţi ce rămâne... În altă parte, Pavel spune ceva asemănător corintenilor. Ca şi cum ar fi spus: «Dacă ne-am putea scoate inimile şi să vi le arătăm, aţi putea vedea cu câtă lărgime vă ţine pe toţi înăuntru, femei, copii, bărbaţi»; căci astfel este puterea dragostei, că face sufletul mai cuprinzător decât raiul. «Faceţi-ne loc în inimile voastre! N-am nedreptăţit pe nimeni; n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni. Nu o spun spre osândirea voastră, căci v-am spus înainte că sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim» (II Cor. 7,2-3)”. Ibidem.

Sfântul Beda îl citează pe Sfântul Grigorie cel Mare: „Pavel spunea că este nevinovat de sângele aproapelui său, căci nu avea viciile lor care trebuiau biciuite”. Comentariu la Faptele Apostolilor, p. 162; Regula Pastorală 3, 25; P.L. 77:96D.

101

toţi cei sfinţiţi. Argint, sau aur, sau haină n-am poftit de la nimeni; voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: ‘Mai fericit este a da decât a lua’245». şi după ce a spus acestea, plecându-şi genunchii, s-a rugat împreună cu toţi aceş-tia. şi mare jale i-a cuprins pe toţi şi, căzând pe grumazul lui Pavel, îl sărutau, cuprinşi de jale mai ales pentru cuvântul pe care îl spusese, că n-au să mai vadă faţa lui. şi îl petre-cură la corabie” (Fapte 20,26-38).

Sfântul Ioan Gură de Aur observă că Pavel, „«plecându-şi genunchii, s-a rugat împre-ună cu aceştia» (Fapte 20,36), dar nu a fost o rugăciune simplă, ci una cu multă inimă. Mare era mângâierea pe care el o cerea Domnului pentru ei. şi ei au fost cuprinşi de mare jale şi căzând pe grumazul lui Pavel, îl sărutau. Ei erau foarte întristaţi mai ales pentru cuvântul pe care îl spusese, că n-au să mai vadă faţa lui (Fapte 20,38). Deşi el le spusese că lupi îngro-zitori (Fapte 20,29) vor intra şi că el era curat de sângele tuturor (Fapte 20,26) (ceea ce lăsa atârnând peste ei greutatea şi povara sfaturilor sale anterioare adresate lor), însă lucrul care-i mâhnea cel mai mult era că nu aveau să-l mai vadă pentru că acest anunţ al său făcea şi mai dureroasă următoarea bătălie. Iar ei s-au despărţit de Pavel abia după ce au fost smulşi de la el (Fapte 21,1) – atât de mult îl iubeau, atât de mare era afecţiunea lor faţă de el!”246.

III.6. Cos, Rodos [i Tir

Apostolii au apucat-o pe mare spre Milet, navigând de-a lungul coastei apusene a Asiei Mici. „Mergând drept, am venit la Cos şi a doua

245Sfântul Ioan Gură de Aur: „ªi unde spune El aceasta? Poate că Apostolii au transmis-o prin tradiţia nescrisă; ori este evidentă din scrierile atestate, din care cineva o putea deduce”. Om. XLIV, Fapte, loc.cit.

246Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XLIV, XLV, Fapte, Nicene, Vol. XI.

102

zi la Rodos247, iar de acolo la Patara248” (Fapte 21,1). Au găsit o corabie, care mergea în Fenicia. S-au urcat în ea şi au plecat. După o vreme, au zărit Ciprul şi lăsându-l la stânga, au continuat să navigheze spre Siria. S-au co-borât în Tir249, căci acolo corabia avea să descarce povara. „şi găsind pe ucenici, am rămas acolo şapte zile. Aceştia spuneau lui Pavel, prin duhul, să nu se suie la Ierusalim” (Fapte 21,4).

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că „şi ei proorocesc de nenorociri. Aşa s-a poruncit ca să li se vorbească lor astfel, pentru ca nimeni să nu-şi închipuie că Pavel a rostit acele lucruri fără motiv, doar ca să se laude”250.

III.7. Ptolemaida [i Cezareea

În Faptele Apostolilor este scris: „Când am împlinit zilele, ieşind, am plecat, petre-cându-ne toţi, împreună cu femei şi cu copii, până afară din cetate şi, plecând genunchii pe ţărm, ne-am rugat. şi ne-am îmbrăţişat unii pe alţii şi ne-am urcat în corabie, iar aceia s-au întors la ale lor. Iar noi, sfârşind călătoria noastră pe apă, de la Tir am venit la Pto-lemaida251 şi, îmbrăţişând pe fraţi, am rămas la ei o zi” (Fapte 21,5-7).

247Cos şi Rodos, din arhipelagul celor douăsprezece insule, se află în nord-estul Mării Egee, în apro-piere de coasta Turciei. Tradiţia susţine că atunci când Sfântul Pavel a trecut prin Cos, a stat şi a vorbit po-porului lângă un arbore vechi, care se găseşte acum lângă castelul cavalerilor şi o fântână turcească. Tradiţia din Rodos susţine că vasul Apostolului Pavel a ancorat în micul port din Lindos, cunoscut ca Tou Ai Apostolou. Un mic paraclis închinat Sfântului Pavel se înalţă acolo. Rodienii susţin că Apostolul a stat şi a propovăduit, aducând pe mulţi la credinţă. Sfântul Sila a vizitat câteva sate. Când sătenii din Sorone, aflat la 32 kilometri de capitală, l-au chemat, el a vindecat un paralitic. Vezi, Meinardus, op. cit., p. 102.

248Patara (36°16´N 28°05´E), pe ţărmul de sud-vest al Liciei din Asia Mică, se află lângă malul stâng al râului Xanthos şi vizavi de Rodos. În prezent, râul şi portul sunt înfundate în nisip.

249Tir (33°16´N 35°11´E) din Fenicia (Liban) se află la 32 kilometri sud de Sidon. 250Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XLV, Fapte, Nicene, Vol. XI.251 Ptolemaida (Acre, 32°55´N 35°04´E) este situată între Tir şi Cezareea.

103

În ziua următoare, apostolii au venit la Cezareea252. Au intrat în casa lui Filip bine-vestitorul, care era unul dintre cei şapte (diaconi), şi au rămas la el. Filip avea patru fiice, fecioare, care prooroceau. Zăbovind apostolii acolo mai multe zile, a coborât din Iudeea un prooroc cu numele Agav. Venind el la apostoli, „a luat brâul lui Pavel şi legându-şi picioa-rele şi mâinile a zis: «Acestea zice Duhul Sfânt: Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor». şi când am auzit acestea, îl ru-gam şi noi şi localnicii să nu se suie la Ierusalim. Atunci a răspuns Pavel: «Ce faceţi de plân-geţi şi-mi sfâşiaţi inima? Căci eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să şi mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus»253. şi neînduplecându-se el, ne-am liniştit, zicând: «Facă-se voia Domnului»” (Fapte 21,14).

III.8. Ierusalim

După ce fraţii i-au aprovizionat pe Apostoli cu cele necesare, s-au suit la Ierusalim, fiind primiţi cu bucurie de fraţii de acolo. Iar a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacov, Episcopul Ierusalimului şi ruda Domnului. Toţi preoţii erau prezenţi acolo. Pavel i-a îmbrăţişat şi le-a povestit cu de-amănuntul cele ce a făcut Dumnezeu între neamuri, prin slujirea lui. După ce au auzit acestea, au slăvit pe Dumnezeu.

Ei i-au zis lui Pavel: „Vezi, frate, câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru lege. şi ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii, care trăiesc printre neamuri, să se lepede de Moise, spunându-le să nu-şi taie împrejur copiii, nici să umble după datini. Ce este deci? Fără îndoială, trebuie să se adune mulţime, căci vor auzi că ai

252Cezareea (Sevastia Israelului, 32°30´N 34°54´E) se afla pe drumul dintre Tir şi Egipt. Se afla la o zi de călătorie de Iope şi la mai puţin de o zi de Ptolemaida. Sfântul Pavel a vizitat Cezareea de mai multe ori. A călătorit de la Cezareea la Tarsis (Fapte 9,30). A sosit acolo în cea de-a doua şi în cea de-a treia sa călătorie misionară (Fapte 18,22; 21,8). A fost acolo prizonier timp de doi ani înainte de a se duce în Italia (Fapte 24,27; 25,1 şi urm.). Fiindcă se afla la aproximativ 112 kilometri de Ierusalim, soldaţii l-au dus pe Pavel acolo în două zile (Fapte 23,31-32) pe drumul lui Antipatris. Cezareea avea un port de o lungime de 274 metri şi un vast bazin. Adăpostea templul cu statui colosale închinate lui Cezar şi Romei.

253Fapte 21,14. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu poate fi mai plin de duioşie: a plâns fiindcă i-a văzut jelind, el care nu simţea nici o durere în încercările sale”. Om. XLV, Fapte, loc. cit.

104

venit. Fă, deci, ceea ce îţi spunem. Noi avem patru bărbaţi, care au asupra lor o făgăduinţă; pe aceştia lu-ându-i, curăţeşte-te împreună cu ei şi cheltuieşte pentru ei ca să-şi radă capul, şi vor cunoaşte toţi că nimic nu este (adevărat) din cele ce au auzit despre tine, dar că tu însuţi umbli după Lege şi o păzeşti254. Cât despre păgânii care au crezut, noi le-am trimis o scrisoare, hotă-rându-le să se ferească de ceea ce este jertfit idolilor şi de sânge şi de (animal) sugrumat şi de desfrâu” (Fapte 21,20-25). Aşadar, Pavel a luat în ziua următoare cu el pe acei bărbaţi şi s-a curăţit împreună cu ei. A intrat în templu şi a vestit împlinirea zilelor curăţirii255, până când a fost adusă ofranda pentru fiecare din ei.

Sfântul Ioan Gură de Aur face un rezumat: „Prezbiterii îi spun lui Pavel să-şi facă apă-rarea prin faptă, nu prin cuvânt. Ei îi cer lui Pavel să coopereze cu ei. Observaţi-l pe Pavel. El nu spune: «Păi pot să îl scot în faţă pe Timotei pe care l-am circumcis» sau «Păi, pot să fac pe placul lor, dar ce voi spune în apărarea mea?». În schimb, Pavel s-a supus. A făcut totul întocmai cum i-a fost spus. Căci, de fapt, aceasta era şi cea mai grabnică rezolvare. I-au spus lui Pavel că trebuia să facă ceva în plus pentru ca acei evrei să fie convinşi că el respectă legea. Nu fi îngrijorat, aceasta este o lucrare din bunăvoinţă. Ei nu l-au îndrumat către aceasta mai înainte de a le fi zis el primul despre înfăptuirile sale misionare. În plus, faptul că aceasta urma să aibă loc în Ierusalim era un lucru acceptabil. Ei spun, «Fă, deci, aceasta aici, ca să ai stăpânie asupra celor din afară». Aşadar, Pavel i-a luat pe cei patru bărbaţi. El nu a şo-văit, căci unde se vede lucrarea lui Dumnezeu, acolo este calea de urmat”256.

IV. C\l\toria Apostolului Pavel la Roma (57-62 d.Hr.)257

254Fapte 21,24. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Era o dovadă a lipsei de bănuială, el fiind pregătit să suporte şi consecinţele... Era o iconomie şi o manifestare de bunăvoinţă”. Om. XLVI, PG 60:346, 347 (coll. 322, 323).

255Fapte 21,26. Sfântul Ioan Gură de Aur: „S-a făcut remarcat, explicându-se în public”. PG 60:346 (col. 322).

256Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XLVI, Fapte, Nicene, Vol. XI. 257Sfântul Pavel a străbătut aproximativ 3621 de kilometri în călătoria sa la

Roma. Dar Apostolul a făcut şi alte călătorii în diverse oraşe şi locuri, ordinea acestora fiind nesigură:

(1) Macedonia [I Tim. 1,3];(2) Troa şi Milet [IITim. 4,13-20];(3) Creta [Tit 1,5];(4) o presupusă călătorie în Spania [Rom. 15,24-28];(5) Nicopole din Epir [Tit 3,12];

105

IV.1. Ierusalim

Pavel devenise cunoscut. Când cele şapte zile erau aproape să se împlinească, iudeii din Asia, văzându-l în templu, au întărâtat toată mulţimea şi au pus mâna pe el. Strigau: „Bărbaţi israeliţi, ajutaţi! Acesta este omul care învaţă pe toţi pretutindeni, împotriva po-porului şi a Legii şi a locului acestuia; încă şi elini a adus în templu şi a spurcat acest loc sfânt” (Fapte 21,28). Au zis aceasta fiindcă îl văzuseră mai înainte cu el împreună în cetate pe Trofim din Efes, pe care socoteau că Pavel l-a adus în templu. Sfântul Ioan Gură de Aur face următoarea observaţie: „Luaţi aminte la cum se descoperă aici lucrarea lui Dumnezeu. După ce iudeii credincioşi au fost întăriţi de Pavel, apoi, evreii din Asia – pentru care era firesc să petreacă mai multe zile în templu de sărbătoarea Cincizecimii – se aruncă asupra lui Pa-vel pentru ca evreii credincioşi să nu-l urmeze. «Bărbaţi israeliţi, ajutaţi!» [Fapte 21,28] spun ei, ca şi cum el ar fi fost nu ştiu ce fiară care căzuse în mâinile lor şi trebuia să fie prinsă, dar era greu de biruit”258.

Ei au ridicat toată cetatea şi poporul a alergat din toate părţile. Punând mâna pe Pavel, l-au tras afară din templu. Imediat au închis porţile. Dar când căutau ei ca să-l omoare, veştile au ajuns la tribunul cohortei, Claudius Lysias. Luând îndată ostaşi şi sutaşi, s-a grăbit să ajungă la ei. Când răzvrătiţii l-au văzut pe comandant şi pe ostaşi, au încetat să-l mai bată pe Pavel. Tribunul s-a apropiat şi a pus mâna pe el. Apoi, a poruncit să fie legat cu două lanţuri. Între timp, tribunul l-a întrebat cine este şi ce a făcut. Unii din mulţime strigau una, alţii altceva. Fiindcă tribunul nu putea să discearnă adevărul din cauza tulburării, a porun-cit ca Pavel să fie dus în fortăreaţă. Din cauza mulţimii violente, când a ajuns la trepte, a fost nevoie ca tribunul să poruncească ostaşilor să-l ia deoparte pe Pavel. Poporul îi urma în tot acest timp, strigând: „Omoară-l!” (Fapte 21,36). Pe când Pavel era dus în fortăreaţă, a zis comandantului: „Îmi este îngăduit să vorbesc ceva cu tine?”259. Iar

(6) întoarcerea la Roma, când a şi fost martirizat. 258 Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XLVI, Fapte, loc. cit. 259 Sfântul Ioan Gură de Aur: „Astfel, pe vremea lui Hristos «erau nişte elini din

cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare» (In 12,20). Adevărat, aici vorbeşte de grecii care nu se gândeau la cultul mozaic. Deci, l-au prins pe Pavel. Ei nu mai vroiau legi şi tribunale; de asemenea, l-au şi bătut. Dar el a răbdat ca să-şi poată face apoi apărarea. El a făcut de abia atunci, pentru că mai înainte ei nici nu l-ar fi ascultat. În-treb, de ce strigau ei ca să fie ucis Pavel? Le era teamă că le-ar putea scăpa. Observă, cât de supus îi vorbeşte Pavel tribunului, cerând permisiunea de a i se adresa”. Om. XLVI, Fapte, loc. cit.

106

tribunul a zis: „ştii gre-ceşte? Nu eşti tu, oare, egipteanul care, înainte de zilele acestea, te-ai răsculat şi ai scos în pustie pe cei patru mii de bărbaţi răzvrătiţi?” (Fapte 21,37-38)260. Pavel a răspuns: „Eu sunt iudeu din Tarsul Ciliciei261, cetăţean al unei cetăţi care nu este neînsemnată. Te rog, dă-mi voie să vorbesc către popor” (Fapte 21,39). Tribunul i-a dat voie. Astfel, Pavel, stând în picioare pe trepte, a făcut poporului semn cu mâna. După ce s-a lăsat o tăcere adâncă, le-a vorbit în limba evreiască.

„Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi acum, apărarea mea faţă de voi!” (Fapte 22,1). Auzind că le vorbea în limba evreiască, au făcut mai multă linişte. Pavel le-a zis: „Eu sunt bărbat iudeu, născut în Tarsul Ciliciei şi crescut în cetatea aceasta, învăţând la picioarele lui Ga-maliel în chip amănunţit Legea părintească, plin fiind de râvnă pentru Dumnezeu, precum şi voi toţi sunteţi astăzi. Eu am prigonit până la moarte această cale, legând şi dând la în-chisoare şi bărbaţi şi femei, precum mărturiseşte pentru mine şi arhiereul şi tot sfatul bă-trânilor, de la care primind şi scrisori către fraţi, mergeam la Damasc, ca să-i aduc legaţi la Ierusalim şi pe cei ce erau acolo, spre a fi pedepsiţi. Dar pe când mergeam eu şi mă apro-piam de Damasc, pe la amiază, deodată o lumină puternică din cer m-a învăluit ca un fulger. şi am căzut la pământ şi am auzit un glas, zicându-mi: «Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?». Iar eu am răspuns: «Cine eşti, Doamne?». Zis-a către mine: «Eu sunt Iisus Nazarineanul, pe Care tu Îl prigoneşti». Iar cei ce erau cu mine au văzut

260Iosif Flavius spune: „A venit în Iudea un anumit egiptean. Prin meşteşuguri vrăjitoreşti şi-a atras renumele de profet şi şi-a strâns în jurul său vreo 30.000 de iudei. I-a dus în sălbăticie, şi apoi pe Muntele Măslinilor. Se pregătea să atace Ierusalimul; dar Felix a aflat de planurile sale, înfruntându-l cu trupele armate”. [Eusebiu/Rufin, Ist. bis., 2, 21]; Iosif, Bell. Iud. 2,13,5, citat de Sfântul Beda, Comentariu la Faptele Apostolilor, p. 168]. Sfântul Beda remarcă: „Nu trebuie să existe vreun dezacord între tribun şi Io-sif Flavius, care a scris despre egiptean. Căci e posibil ca acela să fi venit la început cu câţiva agenţi de pro-pagandă, iar apoi, prin înşelare publică, i s-a alăturat mai mult popor [Ibidem, pp. 168-169].

261Fericitul Ieronim scrie: „Pavel, numit mai înainte Saul, era din oraşul Giscalis din Iudeea. Atunci când acesta a fost cucerit de romani, el s-a mutat împreună cu părinţii săi în Tarsus din Cilicia”. (Despre bărbaţi iluştri, §V). De fapt, Giscalis se află în Galileea (lângă Capernaum) şi nu în Iudeea. A fost cucerit de Titus în 67. Cf. Iosif, Bell. Iud. 4, 2, 1. „Întreg scopul discursului ţinut de apostol pe trepte este înlăturarea preju-decăţii cum că el ar fi un apostat de la legea lui Moise. Li se adresează mulţimilor în limba lor şi ca unor «fraţi». El arată că deşi a fost crescut într-un oraş elin, a fost educat în Ierusalim de către unul din cei mai faimoşi rabini. Îşi rezumă istoria sa de aderent zelos al iudaismului”. Om. XLVII, Nicene, XI:283, note.

107

lumina şi s-au înfricoşat, dar glasul Celui care îmi vorbea ei nu l-au auzit262. şi am zis: «Ce să fac, Doamne?». Iar Domnul a zis către mine: «Ridică-te şi mergi în Damasc şi acolo ţi se va spune despre toate cele ce ţi s-au rânduit să faci». şi pentru că nu mai vedeam din cauza strălucirii acelei lumini, am venit în Damasc, fiind dus de mână de către cei ce erau împreună cu mine” (Fapte 22,3-11).

Continuând, a zis: „Iar un oarecare Anania, bărbat evlavios, după Lege, mărturisit de toţi iudeii care locuiau în Damasc, venind la mine şi stând alături, mi-a zis: «Frate Saule, vezi iarăşi!» şi eu în ceasul acela l-am văzut. Iar el a zis: «Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales de mai înainte pe tine ca să cunoşti voia Lui şi să vezi pe Cel Drept şi să auzi glas din gura Lui; că martor vei fi Lui, în faţa tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut şi auzit. şi acum de ce zăboveşti? Sculându-te, botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând numele Lui»” (Fapte 22,12-16).

Apoi, el descrie ce a urmat: „S-a întâmplat, când m-am întors la Ierusalim şi mă rugam în templu, să fiu răpit cu duhul, şi să-L văd zicându-mi: «Grăbeşte-te, şi ieşi degrabă din Ierusalim, pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine». şi eu am zis: «Doamne, ei ştiu că eu du-ceam la închisoare şi băteam, prin sinagogi, pe cei care credeau în Tine; şi când se vărsa sângele lui ştefan, mucenicul Tău, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor care îl ucideau». şi a zis către mine: «Mergi, că Eu te voi trimite departe, la neamuri»” (Fapte 22,17-21)263.

262Fapte 22,9. Sfântul Ioan Gură de Aur: „«Iar cei ce erau cu mine au văzut lumina şi s-au înfricoşat, dar glasul Celui care îmi vorbea ei nu l-au auzit». Dar într-un alt loc, el spune: «Iar bărbaţii... auzind gla-sul, dar nevăzând pe nimeni» (Fapte 9,7). Acestea nu sunt în dezacord. Căci au fost două voci: a lui Pavel şi a Domnului. În acel loc se referă la vocea lui Pavel, căci adaugă: «un glas, zicându-mi». El nu spune că ei nu ar fi văzut lumina, ci că nu ar fi văzut pe nimeni, adică pe nimeni vorbind. El a fost singurul învred-nicit să audă acel glas... Oamenii cu minţi mai trupeşti sunt convinşi mai mult prin lumină”. Om. 47, Fapte, PG 60:353 (coll. 328, 329).

Sfântul Beda: „Relatarea mai timpurie a acestei întâmplări spune că însoţitorii săi au rămas înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni (cf. Fapte 9,7). Aici se poate zice că au auzit un glas neclar, dar nu au putut distinge cuvintele”. Comentariu, p. 173.

263Sfântul Ioan Gură de Aur: „El spune că, pe când era în templu, s-a întâmplat să fie răpit cu duhul. Pentru a arăta că nu a fost doar o închipuire a imaginaţiei, aşadar, în timp ce se ruga, Domnul a venit la el. Iar Pavel arată că nu din cauza fricii de pericole a fugit, ci fiindcă ei nu i-ar fi primit mărturia”. Om. XLVIII, Fapte, Nicene, Vol. XI.

108

Poporul l-a ascultat până la acest cuvânt. Dar iudeii nu mai suportau să-l mai audă. Plini de mânie, au ridicat glasul lor, zicând: „Ia-l de pe pământ pe unul ca acesta! Căci nu se cuvine ca el să mai trăiască” (Fapte 22,22). Iudeii strigau, îşi aruncau hainele şi azvârleau praf în aer264.

Apoi, tribunul Claudius Lysias a poruncit ca Pavel să fie dus în fortăreaţă. A ordonat ca Pavel să fie interogat şi biciuit, ca să cunoască motivul pentru care ei strigau atât de vehe-ment împotriva lui. Pe când îl aşezau pentru ca să-l biciuiască, Pavel a zis către sutaşul care era de faţă: „Oare vă este îngăduit să biciuiţi un cetăţean roman şi nejudecat?” (Fapte 22,25). Auzind aceasta, sutaşul s-a dus la tribun şi i-a raportat: „Ce ai de gând să faci? Că omul acesta este (cetăţean) roman” (Fapte 22,26). Atunci, tribunul a venit la el şi i-a zis: „Spune-mi, eşti tu (cetăţean) roman?”. Iar el a zis: „Da!” (Fapte 22,27). Tribunul a răspuns: „Eu am dobândit această cetăţenie cu multă cheltuială”. Iar Pavel a zis: „Eu însă m-am şi născut” (Fapte 22,28). În clipa aceea, cei ce erau gata să-l ancheteze s-au îndepărtat de el. şi comandantul s-a temut, aflând că el „este (cetăţean) roman” şi fiindcă fusese legat.

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Pavel nu a minţit, Doamne, fereşte! – căci el chiar era cetăţean roman. Dacă nu ar fi fost aşa, i-ar fi fost frică să pretindă acest lucru, fiindcă dacă ar fi fost dovedit, ar fi suferit o pedeapsă şi mai severă. Pavel nu o spune simplu, ci în-treabă: «Oare vă este îngăduit?» (Fapte 22,25). Sunt aduse două acuzaţii: nu a fost cercetat şi este cetăţean roman. Pe atunci, aceasta era un mare privilegiu... Dacă ar fi fost biciuit ar fi fost vrednic de dispreţ; dar prin modul în care procedează, el le insuflă o teamă mai mare lor decât o resimte el însuşi. Dacă l-ar fi bicuit, ar fi clasat cazul, sau poate l-ar fi ucis chiar; dar aşa, situaţia ia o altă direcţie. Vezi cum Dumnezeu îngăduie ca multe urmări bune să se nască printr-o înfăptuire omenească, atât în privinţa apostolilor, cât şi în pri-vinţa restului omenirii?”265.

264Fapte 22,23. Sfântul Beda: „Ei strigă şi îşi sfâşie veşmintele şi aruncă praf în aer. La Patima Dom-nului doar arhiereul a sărit de pe tronul său şi şi-a sfâşiat veşmintele, fiindcă vechea preoţie se schimba cu una nouă. Acum însă, fiindcă după uciderea apostolilor întregul popor urma să fie jefuit de slava împărăţiei, ei toţi îşi aruncă îmbrăcămintea de pe ei şi înalţă la ceruri protestele lor amestecate cu praf, după cum zice şi psalmul: «Răzvrătirea celor ce Te urăsc pe Tine se urcă pururea spre Tine» (Ps. 73,23)”. Comentariu, p. 173.

265Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XLVIII, Fapte, loc. cit.

109

A doua zi, tribunul, voind să cunoască motivul pentru care era acuzat de iudei, l-a slo-bozit pe Pavel din legături şi a poruncit să se adune arhiereii şi tot sinedriul. După ce l-a adus pe Pavel, l-a pus înaintea lor. „şi Pavel, fixând sinedriul cu privirea, a zis: «Bărbaţi fraţi, eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta». Arhiereul Anania a poruncit celor ce şedeau lângă el să-l bată peste gură. Atunci Pavel a zis către el: «Te va bate Dumnezeu, perete văruit! şi tu şezi să mă judeci pe mine după Lege, şi, căl-când Legea, porunceşti să mă bată?». Iar cei ce stăteau lângă el au zis: «Pe arhiereul lui Dum-nezeu îl faci tu de ocară?». Iar Pavel a zis: «Fraţilor, nu ştiam că este arhiereu; căci este scris: ‘Pe mai-marele poporului tău să nu-l vorbeşti de rău’» (Fapte 23,1-5)”266.

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pavel spune în altă parte, «Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm» (I Cor. 4,12). Dar aici el face contrariul. El nu numai că ocărăşte, ci rosteşte un blestem. Acestea sunt cuvinte de îndrăzneală, mai degrabă decât de furie. Pavel nu a ales să apară într-o postură umilă în faţa tribunului. Căci presupune că tribunul însuşi l-a cruţat de biciuire, doar ca să fie dat pe mâna evreilor; tribunul s-ar fi simţit încurajat dacă Pavel ar fi fost bătut de slugile acelora. Acesta este motivul pentru care Pavel nu atacă sluga, ci persoana care a dat ordinul. El spune: «perete văruit! şi tu şezi să mă judeci pe mine după Lege?» (Fapte 23,3). Ca şi cum ar fi zis: «tu însuţi eşti un factor de rele, vrednic de multe biciuiri». Vezi, aşadar, cât au fost de uimiţi de cutezanţa lui... Pavel a vrut să arate că el vorbeşte astfel nu din teamă, nici pentru că Anania nu ar fi meritat să fie numit astfel, ci din ascultare faţă de lege în această chestiune. şi într-adevăr, sunt deplin convins că Pavel nu ştia că era mare preot, de vreme ce revenise după o absenţă îndelungată şi nu obişnuia să aibă de-a face cu evreii. De asemenea, Pavel l-a văzut în mijlocul celorlalţi evrei şi nu l-a putut deosebi. De asemenea, mi se pare că el le vorbeşte ca şi cum ar face un jurământ împotriva lor: el se supune faţă de lege şi astfel se disculpă... De asemenea, Pavel, pentru a arăta că el nu stârneşte tulburare, adaugă spunând că el nu ştia că acela era mare preot, dar şi că nimeni nu trebuie să vorbească de rău pe conducătorul poporului. Pavel îl consideră încă a fi un conducător. Să dobândim şi noi astfel de delicateţe ca să fim desăvârşiţi în orice privinţă”267.

266Fapte 23,5; Cf. Ieş. 22,28.267Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XLVIII, Fapte, loc. cit.

110

Acum, Pavel, ştiind că o parte erau saduchei şi cealaltă farisei, a strigat în sinedriu: „Bărbaţi fraţi! Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat!” (Fapte 23,6). Drept urmare, s-a stârnit o dispută între farisei şi saduchei; mul-ţimea s-a dezbinat. Căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc şi una, şi alta. şi s-a iscat mare tulburare. Cărturarii din rândul fariseilor s-au ridicat şi se certau: „Nici un rău nu găsim în acest om; iar dacă i-a vorbit lui un duh sau înger, să nu ne împotrivim lui Dumnezeu” (Fapte 23,9). Tribunul, când a văzut ca s-a iscat mare neînţelegere şi temându-se ca Pavel să nu fie sfâşiat de ei, a poruncit ostaşilor să se coboare şi să-l smulgă din mijlocul lor şi să-l ducă în fortăreaţă. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Tribunul se temea ca nu cumva Pavel să fie sfâşiat de iudei, de vreme ce de-clarase că era cetăţean roman, iar această faptă nu era lipsită de primejdie. Observi cum Pavel s-a simţit îndreptăţit să se folosească de cetăţenia sa romană? Căci altfel tribunului nu i-ar mai fi fost frică. şi s-a hotărât ca soldaţii să-l scoată de acolo cu forţa”268.

Iar în noaptea următoare, arătându-i-Se, Domnul i-a zis: „Îndrăzneşte, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma” (Fapte 23,11). Când s-a făcut ziuă, câţiva iudei au conspirat împotriva lui şi s-au jurat cu blestem zicând că nu vor mânca, nici nu vor bea până ce nu vor ucide pe Pavel. Cei ce fă-cuseră acest jurământ erau mai mulţi de patruzeci, care, ducându-se la arhierei şi la bă-trâni, au zis: „Ne-am legat pe noi înşine cu blestem să nu gustăm nimic până ce nu vom ucide pe Pavel269. Acum deci voi, împreună cu sinedriul, faceţi cunoscut comandantului să-l coboare mâine la voi, ca având să cerceteze mai cu deamănuntul cele despre el; iar noi, îna-inte de a se apropia el, suntem gata să-l ucidem”270.

Sfântul Ioan Gură de Aur observă: „Ce înseamnă că s-au legat între ei cu jurământ? Acei bărbaţi s-au condamnat pe vecie; toţi cei patruzeci.

268Ibidem, Om. XLIX.269Fapte 23,12. Ei s-au aşezat sub anatema (), adică s-au dăruit

lui Dumnezeu, dar au invocat blestemul Său dacă ar fi încălcat jurământul. Iisus a prezis că „vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (In 16,2). În cazul în care ar fi eşuat să-l ucidă pe Pavel, ei puteau obţine dezlegare de jurământ de la rabinii lor.

270Fapte 23, 14-15.

111

Căci astfel este firea acestui neam. Când este de trebuinţă să se adune pentru un lucru bun, nici măcar doi nu se strâng împreună; dar când este vorba de un scop rău, întregul neam se adună. Iar ei îi primesc drept complici şi pe conducătorii lor – marii preoţi şi bătrâni”271.

Aflăm apoi că „fiul surorii lui Pavel, auzind despre această uneltire, ducându-se şi intrând în fortăreaţă, i-a vestit lui Pavel. şi chemând Pavel pe unul din sutaşi, i-a zis: «Du pe tâ-nărul acesta la comandant, căci are să-i vestească ceva». Iar el, luându-l, l-a dus la coman-dant şi a zis: «Pavel cel legat, chemându-mă, m-a rugat să aduc pe acest tânăr la tine, având să-ţi spună ceva». Comandantul, luându-l de mână, s-a retras cu el la o parte şi îl întreba: «Ce ai să-mi vesteşti?». Iar el a zis: «Iudeii s-au înţeles să te roage, ca mâine să-l cobori pe Pavel la sinedriu, ca având să cerceteze mai cu de-amănuntul despre el; dar tu să nu te încrezi în ei, căci dintre ei îl pândesc mai mulţi de patruzeci de bărbaţi, care s-au legat cu blestem să nu mănânce, nici să bea până ce nu-l vor ucide; şi acum ei sunt gata, aşteptând aprobarea ta»” (Fapte 23,17-21). Tribunul, dând drumul tânărului, i-a poruncit să nu mai spună nimă-nui acestea. Apoi, a chemat la sine pe doi centurioni şi le-a zis: „Pregătiţi de la ceasul al treilea din noapte două sute de ostaşi, şaptezeci de călăreţi şi două sute de suliţaşi, ca să meargă până la Cezareea. şi să fie animale (de călărie), ca punând pe Pavel să-l ducă tea-făr la Felix procuratorul” (Fapte 23,23-24). Aşadar, după ce tribunul i-a scris o epistolă procuratorului, ostaşii l-au luat pe Pavel, precum li se poruncise, şi l-au adus noaptea la Antipatrida.

IV.2. Antipatrida [i Cezareea272

A doua zi, lăsând pe călăreţi să meargă cu el, s-au întors la fortăreaţă. Ei au intrat în Cezareea şi dând procuratorului Felix scrisoarea, i l-au înfăţişat şi pe Pavel. După ce Felix a citit scrisoarea lui Claudius Lysias a întrebat din ce provincie este Pavel273. Aflând că este

271Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XLIX, loc. cit.272În epoca bizantină a fost construită o catedrală pe locul în care a fost

închisoarea Sfântului Pavel.273Fapte 23,34. Strict vorbind, Felix întreabă „din ce fel de” – poias () –

provincie, adică de care rang, senatorial sau imperial. Cilicia, o provincie imperială, se afla sub controlul propretorului Siriei. Ares-tarea a avut loc la Ierusalim, căzând

112

din Cilicia, Felix i-a zis lui Pavel: „Te voi asculta când vor veni şi pârâşii tăi” (Fapte 23,35). Apoi, procuratorul a poruncit ca Pavel să fie păzit în pretoriul lui Irod. Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „Într-adevăr, Pavel devenise cunoscut în Cezareea, de vreme ce sosise însoţit de un număr atât de mare de soldaţi”274.

Iar după cinci zile, Anania, marele preot, s-a coborât împreună cu câţiva bătrâni şi cu un oarecare retor Tertul275. Vorbind din partea învinuitorilor, Tertul a început să declame. La început l-a lăudat pe Felix: „Prin tine dobândim multă pace şi îndreptările făcute acestui neam, prin purtarea ta de grijă, totdeauna şi pretutindeni le primim, prea puternice Felix, cu toată mulţumirea” (Fapte 23,2-3). Apoi, Tertul, reprezentându-i pe acuzatori, îl nu-meşte pe Pavel „ciumă” care a urzit răzvrătiri printre toţi iudeii din lume. Îl numeşte „că-petenia” eresului nazarinenilor, care a încercat să pângărească şi templul. Apoi i-a spus lui Felix cum a venit tribunul Lysias şi l-a scos cu mulţi soldaţi. Tot Lysias a poruncit pârâ-şilor lui să vină la procurator pentru o anchetă mai amănunţită. Iudeii susţineau cu toţii acuzaţiile, zicând că acestea sunt întocmai.

Apoi, Pavel, după ce procuratorul i-a făcut semn să vorbească, a răspuns: „Fiindcă ştiu că de mulţi ani eşti judecător acestui neam, bucuros vorbesc pentru apărarea mea. Tu poţi să afli că nu sunt mai mult decât douăsprezece zile de când m-am suit la Ierusalim ca să mă închin. şi nici în templu nu m-au găsit vorbind cu cineva sau făcând tulburare în mulţime, nici în sinagogi, nici în cetate, nici nu pot să-ţi dovedească cele ce spun acum împotriva mea. şi-ţi mărturisesc aceasta, că aşa mă închin Dumnezeului părinţilor mei, după învăţătura pe care ei o numesc eres, şi cred toate cele scrise în Lege şi în Prooroci, având nădejde în Dumnezeu, pe care şi aceştia înşişi o aşteaptă, că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor, şi a nedrepţilor. şi întru aceasta mă străduiesc şi eu ca să am totdeauna înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor un cuget neîntinat. După mulţi ani, am venit ca

sub jurisdicţia lui Felix. Dacă nu era vorba de insurecţie, Felix putea apela la propretorul Siriei.

274Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. L, Fapte, Nicene, Vol. IX.275Fapte 24,1: „un oarecare retor” ( ). Retor este un substantiv comun grec

care înseamnă: ora-tor juridic sau avocat. Folosirea unui avocat roman (orator, lat.) era necesară de vreme ce iudeii erau puţin obişnuiţi cu formele şi procedurile juridice romane. Folosirea unui avocat roman era procedura în pro-vincii (Cicero, Pro Cael. 30).

113

să aduc nea-mului meu milostenii şi prinoase, când nişte iudei din Asia m-au găsit, curăţit, în templu, dar nu cu mulţime, nici cu gâlceavă. Aceia trebuia să fie de faţă înaintea ta şi să mă învinuiască, dacă aveau ceva împotriva mea; sau chiar aceştia să spună ce nedreptate mi-au găsit când am stat înaintea sinedriului, decât numai pentru acest singur cuvânt pe care l-am strigat stând între ei, că pentru învierea morţilor sunt eu astăzi judecat între voi” (Fapte 24,10-21).

Felix, după ce l-a ascultat pe Pavel, i-a amânat pe ceilalţi. El cunoştea acum destul de bine cele privitoare la învăţătura (creştină). Apoi, Pavel a fost informat de Felix că atunci când Lysias va veni în Cezareea: „Voi hotărî asupra acelora ale voastre” (Fapte 23,22). De ase-menea, Felix a poruncit sutaşului să ţină pe Pavel sub o pază uşoară. Nu trebuia să oprească pe nimeni dintre ai lui, care ar fi venit să-i slujească.

După câteva zile, Felix a venit cu soţia lui. Numele ei era Drusila şi era din neamul iudeilor. Felix a trimis să cheme pe Pavel ca să-l asculte despre credinţa în Hristos Iisus. Pavel a vorbit despre dreptate şi despre înfrânare şi despre judecata viitoare. Felix, auzind cuvintele apostolului, s-a înfricoşat. I-a spus lui Pavel: „Acum mergi, şi când voi găsi timp potrivit te voi mai chema” (Fapte 24,25). Dar, în acelaşi timp, procuratorul Felix nădăj-duia că i se vor da bani de către Pavel ca să fie eliberat. Drept urmare, el trimitea să-l cheme des şi vorbea cu el. A făcut aceasta timp de doi an. După acest interval de timp, în locul lui Felix a urmat Porcius Festus. Cât despre Felix, acesta, voind să le fie iudeilor pe plac, a lăsat pe Pavel legat în lanţuri.

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Observă cum dregătorii încearcă în toate ocaziile să se păstreze în afara supărărilor evreilor şi sunt adesea obligaţi să acţioneze împotriva dreptăţii şi caută pretexte pentru a amâna soluţionarea chestiunilor în cauză. Prin urmare este sigur că Felix nu a amânat cazul din neştiinţă, ci fiindcă îl ştia. Iar nevasta sa (Drusila) îl ascultă şezând lângă el pe Pavel. Mie mi se pare aceasta o mare onoare. Căci nu ar fi adus-o pe nevasta sa să stea împreună cu el la audieri, dacă nu ar fi fost încredinţat că va asculta lucruri importante de la Pavel. Eu cred că ea însăşi a dorit aceasta. şi observă cum Pavel discută pe loc nu doar despre credinţă, nu doar despre iertarea păcatelor, dar şi despre prin-cipalele îndatoriri. Însă Felix zice: «Acum mergi, şi când voi găsi timp potrivit te voi mai chema» (Fapte 24,25). Ia aminte la împietrirea inimii sale. El nădăjduia că va primi bani de la el! Astfel, după ce a discutat cu Pavel, l-a lăsat legat; căci el «voia să le fie iudeilor pe plac» (Fapte 24,27). Deci Felix dorea nu doar bani, ci şi faimă. O, nemernicule, cum poţi căuta bani de la cel care

114

propovăduieşte contrariul? Dar Felix nu i-a primit, dovadă că-l lasă pe Pavel legat. Dacă i-ar fi primit, l-ar fi slobozit... Aşadar, Felix este urmat în funcţie de un altul şi-l lasă pe Pavel prizonier. şi nu ar fi trebuit să facă aceasta. Ar fi trebuit să rezolve cazul. Dar îl abandonează pe Pavel pentru a face pe plac evreilor. Dar ei erau atât de nerăb-dători încât au apelat din nou la judecător. Totuşi, la nici unul dintre apostoli nu i-au stat ei împotrivă cu atâta vehemenţă”276.

Procuratorul Porcius Festus

Aşadar, Festus a sosit în provincia sa277. El a fost trimis de Nero pentru a-i urma lui Felix ca procurator al Iudeei, probabil în toamna lui 60 d.Hr. După trei zile, Festus s-a suit de la Cezareea la Ierusalim. „şi arhiereii şi fruntaşii iudeilor i s-au înfăţişat cu învinuiri împotriva lui Pavel şi îl rugau, cerându-i ca o favoare asupra lui, să fie trimis la Ierusalim, pregătind cursă ca să-l ucidă pe drum” (Fapte 25,2-3). Aici a intervenit lucrarea lui Dum-nezeu, căci nu a lăsat ca procuratorul să îngăduie una ca aceasta. Fiindcă era normal ca el, în calitate de procurator nou venit în provincie, să încerce să-i mulţumească; dar Dumnezeu nu a îngăduit278. Însă „Festus a răspuns că Pavel e păzit în Cezareea şi că el însuşi avea să plece în curând. Deci a zis el: «Cei dintre voi care pot, să se coboare cu mine, şi dacă este ceva rău în acest bărbat, să-l învinovăţească»” (Fapte 25, 4-5).

După ce Festus a rămas la ei aproximativ zece zile, s-a coborât în Cezareea. A doua zi, şezând la judecată, a poruncit să fie adus Pavel. După aducerea lui Pavel, iudeii coborâţi din Ierusalim l-au înconjurat. Ei aduceau împotriva lui multe şi grele învinuiri, pe care nu puteau să le dovedească. Iar Pavel s-a apărat singur, zicând: „N-am greşit cu nimic nici faţă de legea iudeilor, nici faţă de templu, nici faţă de Cezarul” (Fapte 25,8). Dar Festus vroia să se facă pe placul iudeilor. El i-a răspuns lui Pavel: „«Vrei să mergi la Ierusalim şi acolo să fii judecat înaintea mea pentru acestea?». Dar Pavel a zis: «Stau la judecata Ce-zarului, unde trebuie să fiu judecat. Iudeilor nu le-am făcut nici un rău, precum mai bine ştii şi tu. Dar dacă fac nedreptate şi am săvârşit ceva

276Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LI, Fapte, Nicene, Vol. XI.277Fapte 25,1.278Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit.

115

vrednic de moarte, nu mă feresc de moarte; dacă însă nu este nimic din cele de care ei mă învinuiesc – nimeni nu poate să mă dăruiască lor. Cer să fiu judecat de Cezarul»279. Atunci Festus, vorbind cu sfatul său, a răspuns: «Ai cerut să fii judecat de Cezarul, la Cezarul te vei duce»” (Fapte 25,10-12).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Aici Pavel îl respinge pe Festus care vroia să-l jertfească iudeilor. Apoi, pe de altă parte, el înmoaie asprimea discursului său, zicând «dacă fac nedreptate şi am săvârşit ceva vrednic de moarte, nu mă feresc de moarte» (Fapte 25,11). Rostesc sentinţa împotriva mea. Căci pe lângă îndrăzneala discursului trebuie să fie şi temeinicia cauzei, pentru a ruşina pe auditor. «Dacă însă nu este nimic din cele de care ei mă învinuiesc – nimeni nu poate să mă dăruiască lor» (Fapte 25,11). El nu spune «Eu nu sunt vrednic de moarte», nici «Merit să fiu achitat», ci «Sunt gata să-mi duc procesul în faţa lui Cezar». De asemenea, el, în acelaşi timp, îşi aminteşte de vis, iar aceasta îi dă nădejde sporită (Fapte 23,11). şi nici nu a zis: «Tu nu poţi şi nici un alt om nu poate să mă ucidă», ca să nu pară că-i aduce vreo jignire. Festus se sfătuieşte cu consilierii săi. Vezi cum în-cearcă să-i mulţumească? Aşadar, la Cezar va merge Pavel. Vezi cum din nou judecata sa este lungită şi cum complotul împotriva sa devine o ocazie pentru propovăduirea sa. Pentru că a fost dus cu grijă şi sub escortă departe, la Roma, şi nimeni nu mai era să comploteze împotriva lui. Căci nu era acelaşi lucru venirea sa acolo şi motivul pentru care venise. Fiindcă, de fapt, aceasta a fost ceea ce i-a făcut pe evrei să se adune împreună aici (Fapte 28, 17). şi din nou, vezi că el întârzie ceva timp la Ierusalim, pentru ca tu să înveţi că, deşi a trecut o bună perioadă de timp, răul iscodit asupra sa nu reuşeşte nimic fiindcă Dumnezeu nu a îngăduit aceasta”280.

C. Agripa [i Berenice

279Orice cetăţean roman avea dreptul de a rosti aceste două cuvinte în orice parte a imperiului: Cae-sarem apello.

280Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit.

116

Trecând câteva zile, regele Agripa281 şi Berenice au sosit la Cezareea, ca să salute pe Festus. Fiindcă au rămas acolo mai multe zile, Festus i-a prezentat regelui cazul lui Pavel. „Iar Agripa a zis către Festus: Aş vrea să aud şi eu pe acest om. Iar el a zis: Mâine îl vei auzi” (Fapte 25,22).

În ziua următoare, Agripa şi Berenice au sosit cu mare alai şi intrând în sala de judecată împreună cu tribunii şi cu bărbaţii cei mai de frunte ai cetăţii, la porunca lui Festus a fost adus şi Pavel. „şi a zis Festus: Rege Agripa, şi voi toţi bărbaţii care sunteţi cu noi de faţă, vedeţi pe acela pentru care toată mulţimea iudeilor a venit la mine, şi în Ierusalim şi aici, strigând că el nu trebuie să mai trăiască. Iar eu am înţeles că n-a făcut nimic vrednic de moarte; iar el însuşi cerând să fie judecat de Cezarul, am hotărât să-l trimit. Dar ceva si-gur să scriu stăpânului despre el nu am. De aceea l-am adus înaintea voastră şi mai ales înaintea ta, rege Agripa, ca, după ce va fi cercetat, să am ce să scriu, căci mi se pare nepo-trivit să-l trimit legat, fără să arăt învinuirile ce i se aduc” (Fapte 25,24-27). Sfântul Ioan Gură de Aur observă: „Ia aminte cum îi acuză Festus în timp ce îl achită pe Pavel. O, ce mulţime de justificări! După toate aceste repetate anchete, procuratorul nu găseşte motiv pentru care să-l condamne pe Pavel. Ei au spus că era vrednic de moarte, dar el nu a găsit ca Pavel să fi comis ceva vrednic de moarte... Aceasta, de asemenea, este o dovadă a nepri-hănirii lui Pavel, faptul că judecătorul nu a găsit nimic de spus împotriva lui. Aşadar, Festus prezintă motivul pentru care i l-a înfăţişat lui Agripa: «Căci mi se pare nepotrivit să-l tri-mit legat, fără să arăt învinuirile ce i se aduc» (Fapte 25,27). În astfel de încurcături mari iudeii se târau pe ei înşişi şi pe conducătorii lor”282.

Apoi, Agripa a zis către Pavel: „«Îţi este îngăduit să vorbeşti pentru tine». Atunci Pavel, întinzând mâna, se apăra: «Mă socotesc fericit, o, rege Agripa, că astăzi, înaintea ta, pot să mă apăr de toate câte mă învinuiesc iudeii; mai ales, pentru că tu cunoşti toate obiceiurile şi neînţelegerile iudeilor. De aceea te rog să mă asculţi cu îngăduinţă»” (Fapte 26,2-3).

281Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dar acest rege Agripa, care era, de asemenea, un Irod, era un alt Agripa, venit după Iacov, astfel că acesta era cel de-al patrulea (Irod)”. Ibidem. Sfântul Pavel se află înaintea lui Irod Agripa II, fiul lui Irod Agripa I şi al lui Cypros (nepoata lui Irod cel Mare). Berenice este sora ei.

282Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LII, Fapte, Nicene, Vol. XI.

117

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Pavel nu a spus: «De ce trebuie să trec prin asta? Am apelat deja la Cezar. Am fost judecat de multe ori. Când se vor termina toate acestea?». Nu. Dar ce a făcut Pavel? Din nou este gata să vorbească pe larg, chiar înaintea omului care era cel mai bine informat asupra cazului. Face aceasta cu mult curaj, căci ştia că nu aceştia erau judecătorii care-l vor condamna. Dar încă, deşi nu erau judecătorii lui, şi de vreme ce declaraţia aceea a fost în forţă – «Ai cerut să fii judecat de Cezarul, la Cezarul te vei duce» (Fapte 25,12) –, Pavel oferă o expunere şi dă răspunsuri complete, atingând toate chestiunile, şi nu doar câte una, pe ici, pe colo. «Ei mă acuză de răzvrătire, de erezie şi de profanarea templului. Aşadar, ‘mă voi apăra singur în privinţa celor de care sunt acuzat de evrei’ (Fapte 26,2)»”283.

Pavel continuă, vorbind despre anii săi din tinereţe, despre convertirea sa şi despre viaţa sa de după acest eveniment şi zice: „Vieţuirea mea din tinereţe, cum a fost ea de la început în poporul meu şi în Ierusalim, o ştiu toţi iudeii. Dacă vor să dea mărturie, ei ştiu despre mine, de mult, că am trăit ca fariseu, în tagma cea mai riguroasă a religiei noastre. şi acum stau la judecată pentru nădejdea făgăduinţei făcute de Dumnezeu către părinţii noştri, şi la care cele douăsprezece seminţii ale noastre, slujind lui Dumnezeu fără încetare, zi şi noapte, nădăjduiesc să ajungă. Pentru nădejdea aceasta, o, rege Agripa, sunt pârât de iudei. De ce se socoteşte la voi lucru de necrezut că Dumnezeu înviază pe cei morţi? Eu unul am so-cotit, în sinea mea, că faţă de numele lui Iisus Nazarineanul trebuia să fac multe împotrivă; ceea ce am şi făcut în Ierusalim, şi pe mulţi dintre sfinţi i-am închis în temniţe cu puterea pe care o luasem de la arhierei. Iar când erau daţi la moarte, mi-am dat şi eu încuviinţarea. şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi, mult înfuriindu-mă îm-potriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de din afară” (Fapte 26,4-11).

„şi în felul acesta, mergând şi la Damasc, cu putere şi cu însărcinare de la arhierei, am văzut, o, rege, la amiază, în calea mea, o lumină din cer, mai puternică decât strălucirea soarelui, strălucind împrejurul meu şi a celor ce mergeau împreună cu mine. şi noi toţi că-zând la pământ, eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască: «Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este să loveşti în ţepuşă cu piciorul». Iar eu am zis: «Cine eşti Doamne?». Iar Domnul a zis: «Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Dar, scoală-te şi stai pe picioarele tale. Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut, şi al celor întru care Mă voi arăta ţie. Alegându-te pe tine din

283Ibidem.

118

popor şi din nea-murile la care te trimit, să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine»” (Fapte 26,12-18).

„Drept aceea, rege Agripa, n-am fost neascultător cereştii arătări; ci mai întâi celor din Damasc şi din Ierusalim, şi din toată ţara Iudeii, şi neamurilor le-am vestit să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucruri vrednice de pocăinţă. Pentru acestea, iudeii, prinzându-mă în templu, încercau să mă ucidă. Dobândind deci ajutorul de la Dumnezeu, am stat până în ziua aceasta, mărturisind la mic şi la mare, fără să spun nimic decât ceea ce şi proorocii şi Moise au spus că va să fie: că Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină şi poporului şi neamurilor” (Fapte 26,19-23).

„şi acestea grăind el, întru apărarea sa, i-a zis Festus cu glas mare: «Pavele, eşti ne-bun! Învăţătura ta cea multă te duce la nebunie». Iar Pavel a zis: «Nu sunt nebun, prea pu-ternice Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului şi ale înţelepciunii. Regele ştie despre acestea, şi în faţa lui vorbesc fără sfială, fiind încredinţat că nimic nu i-a rămas ascuns, pentru că aceasta nu s-a întâmplat într-un ungher. Crezi tu, rege Agripa, în prooroci? ştiu că crezi». Iar Agripa a zis către Pavel: Cu puţin de nu mă îndupleci să mă fac şi eu creştin! Iar Pa-vel a zis: Ori cu puţin, ori cu mult, eu m-aş ruga lui Dumnezeu ca nu numai tu, ci şi toţi care mă ascultă astăzi să fie aşa cum sunt şi eu, afară de aceste lanţuri. şi s-a ridicat şi regele şi guvernatorul şi Berenice şi cei care şedeau împreună cu ei, şi plecând, vorbeau unii cu alţii zicând: «Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de lanţuri». Iar Agripa a zis lui Festus: «Acest om putea să fie lăsat liber, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de Cezarul»” (Fapte 26,24-32).

Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: „Vezi ce apărare?... Dar ia aminte la toţi cei care vin în apărarea lui Pavel: Lysias este împotriva iudeilor, Felix este împotriva lor, Festus este îm-potriva lor – deşi dorea să-i mulţumească –, Agripa, împotriva lor. Ce mai urmează? Fa-riseii – chiar şi ei au mărturisit împotriva lor înşişi. Festus îi spune lui Agripa: «Pârâşii care s-au ridicat împotriva lui nu i-au adus nici o învinuire dintre cele rele, pe care le bănuiam eu, ci aveau cu el nişte neînţelegeri cu privire la religia lor şi la un oarecare Iisus mort, despre Care Pavel zice că trăieşte. şi nedumerindu-mă cu privire la cercetarea acestor lucruri, l-am în-trebat dacă voieşte să meargă la Ierusalim şi să fie judecat acolo pentru acestea» (Fapte 25, 18-20). Festus îi spune suficient lui Agripa – «un oarecare Iisus» – el fiind cel aflat la co-mandă şi nepăsându-i prea mult

119

de acestea. Într-adevăr, o astfel de anchetă se întindea din-colo de înţelegerea unui judecător, adică, examinarea acestor probleme. Dar, o, Festus, dacă eşti nedumerit, de ce îl târăşti pe Pavel la Ierusalim? Atunci Pavel apelează la Cezar. Dacă nu s-ar fi întâmplat toate acestea, nici unul dintre aceşti conducători nu ar fi fost milostiviţi să-l asculte pe Pavel, nici unul nu ar fi ascultat într-o aşa tăcere şi nemişcare. Iar Pavel pare că învaţă cu adevărat, pare că se apără; dar, de fapt, el ţine un discurs public cu multă eloc-venţă. Apoi, să nu ne gândim că relele intenţionate împotriva noastră sunt un motiv de întristare. Atât timp cât nu avem intenţii rele împotriva noastră, nimeni nu va putea avea intenţii rele împotriva noastră; sau mai bine zis, oamenii poate că fac aceasta, dar nu ne vatămă. Nu, ci ne aduc un folos foarte mare. Căci rămâne împreună cu noi, indiferent dacă vom suferi sau nu răul”284.

IV.3. Sidon

Aşadar, s-a hotărât ca Pavel şi ceilalţi prizonieri, să plece pe mare în Italia, sub comanda unui sutaş cu numele Iuliu, din cohorta Augusta. Ei s-au îmbarcat şi au plecat cu o co-rabie de la Adramit285, care avea să treacă prin locurile de pe coasta Asiei. Aristarh călă-torea împreună cu Pavel şi Luca. A doua zi au ajuns la Sidon286. Iuliu s-a purtat faţă de Pavel cu omenie. I-a dat voie să se ducă la prieteni ca să fie îngrijit de aceştia287.

IV.4. Mira, Cnid [i Limanuri Bune (Creta)

Plecând pe mare de acolo, au navigat pe lângă Cipru, pentru că vânturile erau împotrivă. Apoi, au străbătut Marea Ciliciei şi a Pamfiliei, sosind la Mira Liciei288. Acolo, sutaşul a găsit o corabie din Alexandria

284Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LI, Fapte, Nicene, Vol. XI.285Corabia lui Pavel era din Adramit (act. Edremit din nord-vestul Turciei), o

localitate vizavi de Mitilene.286Sidon (act. Sayda, 33°33´N 35°22´E) era un oraş negustoresc străvechi din

Fenicia, situat la 32 ki-lometri nord de Tir. Vechea cetate, având un port format în mod natural, se află într-un promontoriu care înaintează mult în mare.

287Fapte 27,1-3.288Rămăşiţele Mirei (36°17´N 29°58´E) se află la aproximativ 1,5 km la nord de

actualul Demre, pe şoseaua Kas-Finike. Marea parte a oraşului este în prezent acoperită de Demvre şi de acumulările alu-vionare, fiindcă se află pe râul Demre Cay, pe o câmpie aluvionară fertilă. Provincia Liciei este luxuriantă, bogată în păduri,

120

care mergea spre Italia. După ce prizonierii şi toţi ceilalţi care se mai aflau la bord au fost suiţi în ea, au plutit multe zile. Cu greu au ajuns în dreptul Cnidului289, iar vântul le era potrivnic. Aşadar, au plutit pe sub Creta, pe lângă Salmone290. Abia trecând pe lângă aceasta, au ajuns într-un loc numit Limanuri Bune291, de care era aproape oraşul Lasea292.

După ce a trecut multă vreme, terminându-se şi postul, călătoria deveni primejdioasă. Pavel i-a sfătuit, zicându-le: „Bărbaţilor, văd că plutirea va să fie cu necaz şi cu multă pa-gubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, ci şi pentru sufletele noastre” (Fapte 27, 10)293. Însă sutaşul se încredea mai mult în cârmaci şi în stăpânul corabiei decât în cele spuse de Pavel. Limanul, nefiind bun de iernat, cei mai mulţi dintre ei au zis ca să plece de acolo şi să facă tot posibilul să ierneze la Fenix294, un port al Cretei, deschis spre vântul de miazăzi-apus

cu un relief montan.289Cnidus (Knidos, act. Tekir, 36°40´N 29°58´E), este un oraş din sud-estul Asiei

Mici, în Caria, pe promontoriu, în apropierea insulelor Rodos şi Cos. Este situat la extremitatea peninsulei Datca, care for-mează partea sudică a lui Sinus Ceramicus sau Golful Cos.

290Salmone (37°45´N 21°30´E).291Limanuri Bune sau Kaloi Limenes se află pe coasta estică a Capului Litinos.

Este un sat şi un golf mic, având un grup de insuliţe, pe coasta de sud a prezentei prefecturi Herakleion; se află la aproape 2,4 ki-lometri de Capul Leon. Peştera şi paraclisul alb al Sfântului Pavel de la Kaloi Limenes se află pe sprân-ceana dealului ce se înalţă deasupra golfului. Este construită pe locul unei străvechi biserici. La doar câţiva metri vest de biserică se află locul tradiţional al peşterii unde a stat Apostolul Pavel. Locul este marcat printr-o cruce albă.

Pe lângă Kaloi Limenes, cretanii susţin că Sfântul Pavel a mai propovăduit la Hierapetra. Aceasta este o peşteră aflată la vreo 16 kilometri est de Hierapetra. Un paraclis mare, având 12 stâlpi tăiaţi în piatră de creştini, se află lângă o fântână. Tradiţia afirmă că Sfântul Pavel a botezat pe unii băştinaşi aici. Acum este numită Fântâna Sfântului Pavel. Apa este bună la gust şi cunoscută ca tămăduitoare de boli oculare. Meinardus, op. cit., pp. 107-109.

292Fapte 27,4-8. 293Fapte 27,10. „Observaţi ce exprimare cuminte. Pentru ca să nu pară că

prooroceşte, ci vorbeşte la întâmplare, el spune: «Văd». Căci ei nu ar fi primit-o dacă ar fi fost spusă la plecare. De fapt el chiar proo-roceşte aici, ca şi mai apoi [Fapte 27,23]”. Om. LIII, Fapte, Nicene, Vol. XI.

294Fenix, cunoscut acum ca Loutro, are pe ţărm un mic paraclis închinat Sfântului Pavel. Există şi un izvor numit după apostol între Loutro şi Haghia Roumeli pe coasta sudică a Cretei. În prezent se mai poate vedea apa izvorând prin prundiş sau prin zidurile cu picturi şterse. Cretanii susţin că acolo este locul unde au fost botezaţi primii cretani convertiţi. Cei ce locuiesc acolo cred că apostolul i-a vizitat din nou (Tit 1,5). Se su-gerează că după ce Pavel a fost eliberat din prima sa întemniţare de la Roma (64 d.Hr.), s-ar fi întors şi ar fi propovăduit la Gortyna, capitala Cretei în

121

şi spre vântul de miazănoapte-apus. Suflând uşor un vânt de miazăzi şi cre-zând că sunt în stare să-şi împlinească gândul, ridicând ancora, pluteau cât mai aproape de Creta. Dar, nu după multă vreme s-a pornit asupra ei un vânt puternic ca un taifun, nu-mit Euroclidon. Smulgând corabia, ea nu a mai putut să meargă împotriva vântului şi astfel s-au lăsat duşi în voia sa295.

IV.5. Clauda [i furtuna296

perioada romană. Cretanii mai susţin şi că Sfântul Pavel a scă-pat insula lor de şerpi veninoşi. Meinardus, op. cit., pp. 110-113.

295Fapte 27,11-15.296 Privind pe o hartă a Cretei de sud, se remarcă următorul fapt: Capul Matala se

află la 6,4 kilo-metri vest de portul de la Limanuri Bune. La Cap, coasta se curbează la nord. Dacă ar fi trecut de Capul Matala, nava ar fi fost expusă vântului de nord-vest. Dar, ajungând la Limanuri Bune, a fost, de ase-menea, dificil, de vreme ce nava, străbătând spre vest, naviga împotriva vântului de nord-vest. Căpitanul a dorit să meargă la Fenix, la 54 kilometri distanţă, deşi era sfârşitul anotimpului. Centurionul, probabil, a fost cel care a decis, deoarece în armata romană nu a existat nici o distincţie între forţele terestre şi cele maritime. Marina era o extindere a armatei. Deşi vasul pentru cereale nu era o navă în sine, era licenţiată ca posesie a statului roman şi, ca atare, se afla sub jurisdicţie. Locul portului din Fenix este încă un mister, deşi există două golfuri la capătul vestic al Cretei de sud. De la Capul Matala, navigând spre Fenix, cu vântul de sud favorizând cursul lor, au fost lovi ţi de un vânt puternic care cobora din munţii înalţi ai Cretei. Vântul puternic de iarnă, un „nord-estic” („Euraquilo”), i-a surprins toamna târziu. Au fugit înain-tea vântului pentru a evita scufundarea.Au aflat adăpost temporar în spatele insulei mici Clauda (sau Cauda), la sud-vest de Capul Matala. Luca nu spune nimic despre vreo tentativă de debarcare aici, ceea ce ar fi fost, într-adevăr, imposibil, de vreme ce singurul loc prielnic pentru ancorare se afla în nord-estul insulei. Erau temporar în siguranţă în spatele Claudei. Au preferat să protejeze vasul. Îndreptându-l înspre vânt, au plutit uşor spre vest, în mijlocul furtunii. În timp ce se adăposteau la Clauda, ei au făcut trei operaţiuni distincte. Mai întâi, au tractat nava. Apoi, au luat frânghii şi le-au legat pe dedesubt, întărind-o împotriva valurilor. În al treilea rând, şi cel mai important, au coborât pânzele. Aceasta probabil că s-a făcut prima dată, deşi Luca o menţionează la sfârşit. Acestea erau etapele prin care era securizată în vechime o corabie. Au uşurat nava de poveri, inclusiv de bagaje.

Sfântul Luca scrie: „ªi când a fost a paisprezecea noapte de când eram purtaţi încoace şi încolo pe Adria-tica, pe la miezul nopţii corăbierii au presimţit că se apropie de un ţărm” (Fapte 27,27). Cei care susţin că Melite este Malta presupun că distanţa de la Clauda la cel mai estic punct al Maltei este de 766 kilo-metri. Viteza medie era de 1,6-2,4 kilometri pe oră. Drumul pe mare ar fi durat aproape 2 săptămâni. O tradiţie străveche, apărută la vreo 400 de ani după evenimentele descrise aici, susţine că locul naufragiului a fost ceea ce azi poartă numele de Golful

122

După ce au trecut pe lângă o insulă mică, numită Clauda, cu greu au putut stăpâni corabia. Astfel că, după ce au ridicat-o, au folosit unelte ajutătoare, încingând corabia pe dedesubt. Fiindcă s-au temut să nu cadă în Sirta, au lăsat pânzele jos şi s-au lăsat asfel purtaţi pe ape (Fapte 27,16-17)297.

Fiind loviţi puternic de furtună, în ziua următoare au aruncat încărcătura. Iar în cea de-a treia zi, au aruncat, cu mâinile lor, uneltele corabiei. Fiindcă nu s-a arătat nici soarele, nici stelele, timp de mai multe zile, şi fiindcă era primejdia unei furtuni mari, ei au rămas lip-siţi de orice nădejde de scăpare. Deoarece nu mâncaseră de mult, Pavel, stând în mijlocul lor, le-a zis: „Trebuia, o, bărbaţilor, ca, ascultându-mă pe mine, să nu fi plecat din Creta; şi n-aţi fi îndurat nici primejdia aceasta, nici paguba aceasta. Dar acum vă îndemn să aveţi voie bună, căci nici un suflet dintre voi nu va pieri, ci numai corabia. Căci mi-a apărut în noaptea aceasta un înger al Dumnezeului, al Căruia eu sunt şi Căruia mă închin, zicând: Nu te teme, Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce sunt în corabie cu

Sfântului Pavel. Pentru ca o navă mare de grâne să poată intra în acest golf dinspre est, trebuie să treacă pe lângă promontoriul Koura care iese în mare. Marinarii au măsurat între 20 şi 50 de stânjeni marini. Ei aruncă ancora abia după ce trec de stânci. Insula Salmonetta, la vest de promontoriul Koura, se află la aproape 600 de metri la vest de cel de-al cincisprezecelea stânjen. Ancorele vechilor corăbii nu puteau rezista în golfuri în timpul furtunilor, dar fundul Golfului Sfântului Pavel avea un mâl neobişnuit care putea ţine o ancoră. Ei ancorau nava de la pupă, în loc de faţă sau provă. Dar în acest caz, fiindcă vântul ar fi legănat faţa navei şi ar fi răsturnat-o, ei au socotit să dezlege ancorele dimineaţa şi să ducă vasul pe plajă. Sfântul Luca scrie: „Căzând pe un dâmb de nisip au înţepenit corabia şi partea dinainte, înfigându-se, stătea neclintită, iar partea dinapoi se sfărâma de puterea valurilor” (Fapte 27, 41). În Golful Sfântului Pavel se află un mic intrând de apă între Insula Salmonetta şi ţărmul Maltei. Ar fi putut naufragia pe o dună de nisip în apropierea acestui intrând. Carcasa navei s-a împotmolit într-un mâl suficient de puternic ca să o susţină. Golful conţine două braţe de râu şi condiţiile necesare pentru formarea mâlului lângă ţărm... Malta din zilele noastre nu are aproape nici un copac... Nu există nici o dovadă că Malta a avut sau are şerpi veninoşi, aşa cum se menţionează şi în pasajul din Fapte, capitolul 28. Vezi lucrarea interesantă a lui Jefferson White, Evidence and Paul's Journeys (Hillard, OH: Parsagard Press, 2001), pp. 70-80; sau http://www.parsagard.com/3-shipwreck.htm.

297Fapte 27,17. Probabil, ajutoarele erau lanţuri şi frânghii. Au legat cu frânghii şi lanţuri nava pe dedesubt. Au asigurat nava, legând-o pe lateral şi poate şi pe lungime. Această procedură era necesară din cauza marii greutăţi a pânzelor din vechime. Ei se temeau că vor fi abătuţi de la curs şi că vor fi sfărâmaţi de stânci. Sirta era numele a două dune de nisipuri mişcătoare, Sirta Maior şi Sirta Minor, aflate între Cartagina şi Cirenaica. Ei erau primejduiţi de Sirta Maior, care este un banc de nisip la mare situat pe coasta africană, între Tripoli şi Barca, la sud-est de Creta.

123

tine. De aceea, bărbaţilor, aveţi curaj, căci am încredere în Dumnezeu, că aşa va fi după cum mi s-a spus. şi trebuie să ajungem pe o insulă” (Fapte 21,26).

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „După o astfel de furtună el nu le vorbeşte pentru ca să-i ocărască, ci ca să se facă crezut pe viitor. După aceea, el le dovedeşte că ceea ce s-a în-tâmplat este o mărturie a ceea ce urma el să le spună”298.

Când a fost a paisprezecea noapte de când erau purtaţi încoace şi încolo pe Adriatica299, pe la miezul nopţii corăbierii au presimţit că se apropie de un ţărm. Drept urmare, au făcut măsurători. Au socotit douăzeci de stânjeni. După ce au trecut puţin mai departe şi au măsurat iarăşi, au găsit cincisprezece stânjeni. Temându-se ca nu cumva să nimerească pe locuri stâncoase, au aruncat patru ancore de la partea din urmă a corăbiei. Între timp, se rugau să se facă ziuă300.

„Dar corăbierii căutau să fugă din corabie şi au coborât luntrea în mare, sub motiv că vor să întindă şi ancorele de la partea dinainte. Pavel a spus sutaşului şi ostaşilor: «Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi să scăpaţi». Atunci ostaşii au tăiat funiile luntrei şi au lăsat-o să cadă” (Fapte 27,30-32). Acum, Pavel îi ruga pe toţi să mănânce, zicându-le: „Paisprezece zile sunt azi de când n-aţi mâncat, aşteptând şi nimic gustând. De aceea, vă rog să mâncaţi, căci aceasta este spre scăparea voastră. Că nici unuia din voi un fir de păr din cap nu-i va pieri” (Fapte 27,33-34). După ce a zis acestea, a luat pâine şi a mulţumit lui Dum-nezeu înaintea tuturor; frângându-o, a început să mănânce. Cu toţii au devenit voioşi şi au luat şi ei şi au mâncat. „şi eram în corabie, de toţi, două sute şaptezeci şi şase de suflete. şi săturându-se de bucate, au uşurat corabia, aruncând grâul în mare” (Fapte 27,37-38).

IV.6. Melite301

298Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LIII, Fapte, PG 60:398 (col. 368).299Fapte 27,27. Sfântul Luca foloseşte terminologia lui Strabo din Amasia

Pontului (sec. I î.Hr). Aceasta nu este Marea Adriatică aşa cum numim noi întinderea de apă dintre Italia şi teritoriul Iliricului, ci Mediterana de jos, dintre Italia şi Grecia.

300Fapte 27,18-29.301„Unde exact este această Melite, unde, după cum arată Faptele Apostolilor,

Pavel şi cei care călă-toreau împreună cu el la Roma au fost salvaţi? Primul efort de a identifica insula a fost făcut de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul în secolul al X-lea. Pe atunci se credea că insula cunoscută azi ca Mljet

124

Când s-a făcut ziuă, ei au încercat să recunoască pământul, dar n-au putut. Au zărit un sân de mare, având ţărm nisipos, în care voiau, dacă ar putea, să scoată corabia. După ce au desfăcut ancorele, le-au lăsat în mare. Au slăbit totodată şi funiile cârmelor şi, ridicând pânza din frunte în bătaia vântului, s-au îndreptat spre ţărm. Corabia, atingând un dâmb de nisip, s-a înţepenit. În timp ce partea dinainte, înfigându-se, stătea neclintită, partea dinapoi se sfărâma din cauza valurilor puternice. Opinia ostaşilor a fost ca să-i omoare pe cei legaţi, ca să nu scape vreunul, înotând. Dar centurionul vroia să-l salveze pe Pavel. El i-a împiedicat pe soldaţi să-şi pună în aplicare planul. Apoi, a poruncit ca aceia care pot să înoate, aruncându-se cei dintâi, să iasă la uscat. Cât

(Meleda), aflată pe coasta Dalmatiei, îndeplinea toate criteriile istorice pentru a corespunde Melitei din Fapte. Asocierea dintre Melite şi Malta datează din secolul al XVI-lea şi se datorează Cavalerilor Sfân-tului Ioan, care au devenit mai târziu Cavalerii de Malta. Mai târziu, când Malta a devenit bază mari-timă britanică în Mediterana, insula a fost considerată ca fiind Melite din Faptele Apostolilor, deşi nu există prea multe dovezi.

În 1987, învăţatul german H. Warnecke, într-o disertaţie susţinută la Facultatea de Filosofie (Universi-tatea din Bremen) a demonstrat ştiinţific că Melite din Faptele Apostolilor este de fapt Chefalonia, subminând astfel poziţiile şi teoriile care au fost susţinute fără dovezi reale... Fenix, portul cel sigur căutat de în-soţitorii lui Pavel nu se află în Creta. Este de fapt Foinikunta, un port în bătaia vântului, situat la est de Methone, pe coasta sudică a Peleponezului. Vântul bun de sud pe care îl aşteptau ei confirmă aceasta. Referinţa la Adria arată călătoria spre nord-est, Adriatica, şi nu spre Marea Libiei, unde se află Malta. Golful în care au debarcat, unde i-au lăsat valurile, este Golful Livadi, adică actualul Argostoli, care, în antichitate, a fost mereu cunoscut ca un port comercial şi militar sigur. Nu există nimic de genul acesta în Malta. Faptul că locul în care a naufragiat corabia era proprietatea unui personaj de vază a insulei, Publius, atestă din nou că acel teritoriu era Chefalonia. Aceasta era o regiune care fusese locuită din timpuri preis-torice şi unde, într-adevăr, se află rămăşiţele străvechiului Kranioi, unde şi-au avut baza oficialii romani începând cu anul 189 î.Hr., şi până în 395 d.Hr... Boala lui Publius (febră, dezinterie, etc.) nu ar fi putut exista în Malta, care nu are roiuri de ţânţari, spre deosebire de Chefalonia. H. Warnecke a oferit mărturii mult prea detaliate pentru a fi expuse aici. Ceea ce este foarte important, poziţia sa a fost acceptată de aproape toţi specialiştii în domeniu. La scurtă distanţă de Argostoli se află Mănăstirea Sfântului Ghe-rasim, unde se păstrează sfintele moaşte ale sfântului, nestricăcioase, întregi şi binemirositoare”. Saint Paul: His Journeys Through Greece, Cyprus, Asia Minor, and Rome (Attike, GR: Michael Toubis Publi-cations S.A., 2004).

125

despre ceilalţi, care pe scânduri, care pe câte ceva de la corabie302. şi astfel au scăpat cu toţii, ajungând teferi la ţărm303.

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Observi binele care a rezultat de pe urma furtunii? Dar atunci când furtuna a venit asupra lor nu era nici un semn că ei vor scăpa cu viaţă. Acum, aceasta s-a întâmplat din cauza anotimpului; dar minunea este mai mare, că într-un astfel de anotimp au fost ei salvaţi din mijlocul primejdiilor, atât Pavel, cât şi ceilalţi de dragul lui... şi nu degeaba a fost prelungită călătoria; i-a oferit lui Pavel o oportunitate de a propovădui.

Dumnezeu i-a păzit sănătoşi pentru aceasta. Căci dacă am fi să ne luăm după firea lu-crurilor, ei ar fi trebuit să fi pierit dacă Dumnezeu nu i-ar fi păzit. Apoi, pentru a arăta că nu din întâmplare Pavel vorbeşte aşa, stăpânul corabiei spune contrariul – iar el era un om cu experienţă în domeniu. Ce a urmat? O furtună cumplită şi un întuneric de nepătruns. şi pentru ca ei să nu uite, vasul lor este sfărâmat în bucăţi, iar grâul şi celelalte împreună cu el sunt pierdute, pentru a fi ruşinaţi. De aceea vasul lor este sfărâmat în bucăţi, iar sufletele li se împuţinează. Mai mult, şi furtuna şi întunericul au contribuit nu puţin la dispoziţia de a-l asculta pe Pavel. Drept urmare, vezi cum centurionul face întocmai precum Pavel îi zice: îngăduie chiar distrugerea vasului. Iar dacă marinarii încă nu se supun sfaturilor sale, totuşi, mai târziu, o vor face... şi astfel, de acum încolo, ei încredinţează toată grijele lor lui Pavel, într-atât încât aruncă şi grânele... Iar corabia este zdrobită în timpul zilei pentru ca ei să nu fie înghiţiţi de groază: pentru ca să vezi cum proorocirea devine realitate... Dar cineva ar putea să zică: de ce nu a salvat el corabia? Pentru ca ei să înţeleagă din ce mare pericol au fost izbăviţi, şi că întreaga chestiune a depins nu de ajutorul de la om, ci de la Dumnezeu. Astfel că acel bărbat cucernic, deşi este împreună cu ei în furtună, ori pe mare, ori în adânc, nu suferă nici o vătămare, ba chiar îi salvează de la primejdie pe alţii împreună cu el.

Prizonierii au fost izbăviţi de dragul lui Pavel... Căci ei nu sunt doar izbăviţi, ci contribuie la încredinţarea altora. Deşi este legat, Pavel, bărbatul cel sfânt, săvârşeşte minuni mai mari decât cei care sunt liberi. Priveşte cum era situaţia aici. Centurionul cel liber a stat de partea prizonierului său înlănţuit; marinarul cel experimentat a avut nevoie de

302Sfântul Ioan Gură de Aur: „Din nou, diavolul încearcă să întineze proorocia, astfel că ei se gândeau să facă ucidere, dar centurionul nu a permis aceasta, pentru ca să-l poată salva pe Pavel – atât de mult ţinea centurionul la Pavel”. Om. LIII, Fapte, loc. cit.

303Fapte 27,39-44.

126

Pavel, care nu era marinar. Căci Pavel a condus nu ca o căpetenie a unei corăbii omeneşti, ci a Bisericii lumii întregi, învăţând despre El, Cel care este şi Domn al mării. El a călăuzit-o nu prin meşteşug omenesc, ci prin înţelepciunea Duhului”304.

Aşadar, după ce au scăpat teferi, „au aflat că insula se numeşte Malta”. Locuitorii le-au arătat o deosebită omenie. Au aprins focul şi i-au luat pe toţi la ei din pricina ploii şi a fri-gului. Cât despre Pavel, acesta a strâns o grămăjoară de surcele şi le-a pus pe foc. Însă o viperă a ieşit din cauza căldurii şi s-a prins de mâna lui. Când locuitorii au văzut vipera atârnând de mâna lui, au zis unii către alţii: „Desigur că ucigaş este omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască, deşi a scăpat din mare” (Fapte 28,4). Dar el, scuturând vipera în foc, nu a suferit nici un rău. Ceilalţi aşteptau ca el să se umfle, sau să cadă deodată mort. Dar după ce au aşteptat ei mult şi au văzut că nu i se întâmplă nimic rău, şi-au schimbat gândul şi ziceau că Pavel este un zeu.

Sfântul Vasile cel Mare: „Fiarele îţi dovedesc credinţa. Crezi tu în Domnul? «Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur» (Ps. 90,13). şi tu ai puterea de călca peste şerpi şi scorpioni. Nu vezi că şarpele care l-a muşcat pe Pavel în timp ce aduna surcele, nu i-a făcut nici un rău, de vreme ce sfântul bărbat a fost aflat plin de credinţă? Dacă nu ai credinţă, teme-te mai puţin de fiare decât de propria ta necredinţă prin care te faci disponibil la orice fel de depravare”305.

„şi împrejurul acelui loc erau ţarinile căpeteniei insulei, Publius, care, primindu-ne, ne-a găzduit prietenos trei zile. şi s-a întâmplat că tatăl lui Publius zăcea în pat, cuprins de fri-guri şi de urdinare cu sânge, la care intrând Pavel şi rugându-se, şi-a pus mâinile peste el şi l-a vindecat. şi întâmplându-se aceasta, veneau la el şi ceilalţi din insulă care aveau boli şi se vindecau; şi aceştia ne-au cinstit mult şi, când am plecat, ne-au pus la îndemână toate cele de trebuinţă” (Fapte 28,7-10). După trei luni ei au pornit cu o corabie din Alexandria, care iernase în insulă şi care avea pe ea însemnul Dioscurilor306.

IV.7. Siracuza Siciliei, Regium [i Puteoli

304Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LIII, Fapte.305Sfântul Vasile, Omilii la Hexaemeron, 9.6, PG 29:204.306Fapte 28,11. „Dioskouris” (, fraţii gemeni). Castor şi Polux erau

cunoscuţi drept fii gemeni ai lui Zeus şi zeităţile tutelare ale marinarilor păgâni. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Probabil aceasta era pictat pe corabia lor; atât de subjugaţi erau idolilor lor”. Om. LIV, PG 60:407 (col. 376).

127

„şi ajungând la Siracuza307, am rămas acolo trei zile. De unde, înconjurând, am sosit la Regium308. şi după o zi, suflând vânt de miazăzi, am ajuns la Puteoli309 în cealaltă zi. Găsind acolo fraţi, am fost rugaţi să rămânem la ei şapte zile” (Fapte 28,12-14).

IV.8. Forul lui Apius, Trei Taverne

După ce au zăbovit o perioadă la Puteoli, ei s-au grăbit din nou spre Roma. şi de acolo, auzind fraţii cele despre aceştia, au venit întru întâmpinarea lor până la Forul lui Apius şi la Trei Taverne310. Văzându-i, Pavel a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a îmbărbătat.

IV.9. Roma

307Siracuza (37°05´N15°17´E) se află pe coasta de est a Siciliei.308Regium din Italia sudică era un străvechi oraş pe strâmtoarea Mesina. Este

modernul Reggio di Calabria. Romanii numeau oraşul Rhegium Julium.309Pozzuoli sau Puteoli, „fântânile mici” (40°49´N 14°07´E), se află în provincia

Napoli, din regiu-nea italiană Campagna.310Trei Taverne (latinescul Tres Tabernae) era un loc de răgaz aflat pe Via Appia.

Distanţele, socotite din partea de sud a Romei, sunt date, după cum urmează, în Ghidul Antonin (primul registru atestat al opri-rilor şi distanţelor de-a lungul diferitelor drumuri din Imperiul Roman, conţinând direcţii de la un cartier roman la altul): „Spre Aricia, 25 kilometri; spre Trei Taverne, 27 kilometri; spre Forumul lui Apius, 16 kilo-metri”. Comparând aceasta cu ceea ce se mai observă astăzi de-a lungul liniei drumului, nu avem nici o greutate în a ajunge la concluzia că Trei Taverne se afla lângă actuala Cisterna. Locul celor Trei Taverne a fost primul mansio sau mutatio, adică, un popas pentru schimbul curselor, din Roma, sau din ultima ce-tate către oraş. În acest punct, trei drumuri converg întru Via Appia, adică cel dinspre Tusculanum, cel din-spre Alba Longa şi cel dinspre Antium, de pe coastă. ªi-a primit numele de la cele trei aşezăminte aflate acolo: magazinul general, atelierul fierarului şi casa de odihnă. [Vezi Forbes' Footsteps of Saint Paul, p. 20]. The Encyclopedia Britannica (Ediţia 1911) identifică acest loc ca fiind „un sat străvechi din Latium, Italia, o staţie de pe Via Appia, în punctul unde şoseaua principală se intersecta cu un drum dinspre Antium. Se află la vreo 5 kilometri sud-est de satul actual Cisterna, chiar înainte ca Via Appia să intre în Mlaştinile Pontine, într-un punct unde şoseaua modernă către Ninfa şi Norba o ia către nord-est, unde se află câteva ruine (Grotte di Nottola), la 53 kilometri de Roma. Alţii cred că erau chiar la Cisterna, unde un drum care vine de la Antium prin Satiricum, se uneşte cu Via Appia. Însă săpăturile care au fost făcute la 58,1 kilo-metri de Via Appia Nuova, între 1993 şi 2000, au scos la suprafaţă o thermă şi alte câteva clădiri”. Vezi http://www.en.wikipedia.-org/wiki/Three_Taverns.

128

Când au intrat în Roma, centurionul i-a predat pe cei legaţi comandantului militar. Cât despre Pavel, acestuia i s-a îngăduit să locuiască cu ostaşul care îl păzea. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Pavel era respectat atât de mult, încât i s-a permis să fie liber”311.

S-a întâmplat că, după trei zile, Pavel a chemat la el pe cei care erau fruntaşii evreilor. După ce s-au adunat, le-a zis: „Bărbaţi fraţi, deşi eu n-am făcut nimic rău împotriva popo-rului (nostru) sau a datinilor părinteşti, am fost predat de la Ierusalim, în mâinile roma-nilor. Aceştia, după ce m-au cercetat, voiau să-mi dea drumul, fiindcă nu era în mine nici o vină vrednică de moarte. Dar iudeii împotrivindu-mi-se, am fost nevoit să cer să fiu ju-decat de Cezarul, dar nu că aş avea de adus vreo pâră neamului meu. Deci pentru această cauză v-am chemat să vă văd şi să vorbesc cu voi. Căci pentru nădejdea lui Israel mă aflu eu în acest lanţ” (Fapte 28,17-20).

Iar ei i-au zis lui: „Noi n-am primit din Iudeea nici scrisori despre tine, nici nu a venit cineva dintre fraţi, ca să ne vestească sau să ne vorbească ceva rău despre tine. Dar dorim să auzim de la tine cele ce gândeşti; căci despre eresul acesta ne este cunoscut; că pretutindeni i se stă împotrivă”. După ce au rânduit ei înşişi o zi, au venit la el, la gazdă, şi mai mulţi. El le-a vorbit, dând mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu, căutând să-i încredinţeze despre Iisus din Legea lui Moise şi din prooroci. Aceasta a durat de dimineaţa până seara târziu. „şi unii credeau celor spuse, iar alţii nu credeau. şi neînţelegându-se unii cu alţii, au plecat, zicând Pavel un cuvânt că: «Bine a vorbit Duhul Sfânt prin Isaia proorocul, către părinţii noştri, când a zis: ‘Mergi la poporul acesta şi zi: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi uitându-vă veţi privi, dar nu veţi vedea312. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile greu au auzit şi ochii lor i-au închis. Ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi Eu să-l vindec’313». Deci cunoscut să vă fie vouă că această mântuire a lui Dumnezeu s-a trimis păgânilor, şi ei vor asculta” (Fapte 28, 24-28). După ce a zis el acestea, iudeii au plecat având între ei mare neînţelegere.

Pavel a rămas doi ani în arest la domiciliu, interval în care a scris Epistolele către Efe-seni, Coloseni314 şi Filipeni (62 d.Hr.), ca şi către

311Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. LIV, Fapte, Nicene, Vol. IX.312Cf. Is. 6,9.313Cf. Is. 6,10; Mt. 13,15; In 12,40.314Colosse se afla lângă râul Lykos, principalul afluent al râului Meandru. Colosse

129

Filimon (60/61 d.Hr.). În casa luată de el cu chirie, Apostolul Pavel a continuat să primească pe toţi care veneau la el. Propo-văduia Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţa cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată în-drăzneala şi fără nici o piedică (Fapte 28,30-31).

Eusebiu şi Metafrastul despre Apostolul Pavel

Despre modul în care Sfântul Apostol şi-a încheiat nevoinţele din viaţa sa, ne relatează Eusebiu Pamfilus, Episcopul Cezareei Palestinei, în cărţile II şi III din Istoria bisericească. El povesteşte că, după doi ani de închisoare la Roma, Sfântul Pavel a fost eliberat ca unul ne-vinovat de vreo fărădelege şi că a propovăduit timp de mai mulţi ani cuvântul lui Dum-nezeu la Roma şi în împrejurimi.

Cartea Faptelor se încheie aici. Povestirea se sfârşeşte fără a relata despre procesul Sfân-tului Pavel. Conform tradiţiei care datează din secolul al II-lea, apostolul a fost judecat îna-intea împăratului şi eliberat. Se crede că a mai fost într-o altă călătorie misionară care ar fi cuprins Creta şi Spania. A fost arestat şi întemniţat la Roma de împăratul Nero, în timpul înfricoşătoarei persecuţii împotriva creştinilor.

Sfântul Simion Metafrastul scrie că după întemniţarea lui Pavel la Roma, apostolul s-a nevoit în răspândirea Evangheliei lui Hristos. Ieşind din Roma, a trecut în Spania, Galia şi în toată Italia, luminându-i pe toţi cu lumina credinţei şi întorcându-i la Hristos de la în-şelăciunea diavolească. Pe când era în Spania, o oarecare femeie bogată şi de bun neam, auzind de propovăduirea apostolului despre Hristos, dorea să-l vadă. Deci a îndemnat pe bărbatul său, Probus, să-l roage pe Sfântul Apostol să vină în casa lor, ca să-l găzduiască cu dragoste. Când apostolul a intrat în casa lor, femeia l-a privit în faţă şi a văzut pe fruntea lui scris cu slove de aur aceste cuvinte: „Pavel, Apostolul lui Hristos!”. Văzând femeia ceea ce nimeni nu putea să vadă, a căzut la picioarele apostolului cu bucurie şi cu frică, măr-turisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, şi a cerut Sfântul Botez. Prima care a primit botezul a fost acea femeie, care se numea Xantipi, apoi bărbatul ei Probus şi după aceea toată casa lor, ca de asemenea şi Filotei, magistratul cetăţii şi mulţi alţii.

Mucenicia la Roma

Pe când Sfântul Pavel străbătea toate părţile Apusului şi îi lumina pe toţi cu lumina sfintei credinţe şi-a văzut mai înainte sfârşitul său

era situat în regiu-nea Frigiei din Asia Mică, la aproximativ 193 kilometri est de Efes. Sclavul fugar Onisim (Col. 4,9) pro-venea din Colossae.

130

mucenicesc. Atunci, Sfântul Apostol s-a întors în Roma de unde a scris lui Timotei, ucenicul său, următoarele: „Eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Tim. 4,6-8).

Data pătimirii Apostolului Pavel este variat citat de istoricii bisericeşti: Gaius, cronicarul bisericesc, Zeferinus, Episcopul Romei şi Dionisie, Episcopul Corintului, susţin că Apostolii Petru şi Pavel au fost martirizaţi împreună în acelaşi an, în aceeaşi zi, 29 iunie 67 d.Hr., în cel de-al treisprezecelea an al domniei lui Nero. Relatarea morţii sale muceniceşti din 29 iunie 67 spune că în timpul ultimelor zile din viaţa lui pământească, Sfântul Apostolul Pavel a fost întemniţat împreună cu Sfântul Apostol Petru în închisoarea Mamertino din Roma. De aici, ambii apostoli au fost luaţi împreună ca să fie executaţi din porunca lui Nero. Apos-tolii şi-au luat rămas bun unul de la altul în afara porţilor oraşului (în locul numit acum Poarta Sfântului Pavel/Porta San Paolo). Sfântul Apostol Petru, fiindcă nu avea cetăţenie romană, a fost dus pe colina Ianiculum. Dar Sfântul Apostol Pavel, care era cetăţean roman, nu putea primi umilitoarea moarte pe cruce, iar execuţiile nu aveau loc în oraş. A fost dus în afara cetăţii, într-un loc numit „Ape dulci” (Aquae Salviae), pentru a fi decapitat315.

După ce a fost adus la locul execuţiei, Sfântul Apostol Pavel, în aşteptarea morţii sale muceniceşti, a fost reţinut aici pentru scurtă vreme într-o temniţă separată. Când a sosit clipa execuţiei, el însuşi şi-a plecat capul sub sabia călăului, iar acesta i l-a tăiat. Din rană a izvorât lapte şi sânge. Atunci când capul a căzut şi s-a rostogolit lovind de trei ori pământul, în acele trei locuri au apărut trei izvoare cu apă proaspătă care nu au secat nici în ziua de astăzi. O biserică (Tre Fontane) a fost înălţată peste locul celor trei izvoare şi peste pilas-trul unde a fost

315 În timp ce Sfântul Petru era răstignit în Circul lui Nero, un loc parţial ocupat acum de Biserica Sfântului Petru, Sfântul Pavel a fost dus în afara zidurilor. Drumul pe care a fost dus a fost de-a lungul Viei Ostiensis, o şosea aglomerată care ducea la portul Ostiei. ªoseaua poartă acum numele de Via Os-tiense. Lângă Poarta Sfântului Pavel, prin care intră drumul în Roma, se află piramida lui Cestius. Apos-tolul a fost escortat până la cea de-a treia bornă a acestui drum, până ce a ajuns la un drum lateral şi un loc numit Aquae Salviae. O tradiţie grecească spune că locul execuţiei a fost lângă un pin care creştea lângă drum. Capul sfântului a lovit de trei ori pământul iar din acel loc a ţâşnit un izvor cu apă dulce.

131

Sfântul Pavel decapitat. Pilastrul este păstrat într-un colţ al bisericii, în spatele unui grilaj316.

Nichifor Calist († 1350), în cea de-a doua carte a istoriei sale317, scrie, de asemenea, că Sfântul Pavel a suferit în acelaşi an şi în aceeaşi zi ca Sfântul Apostol Petru, dar la o dată ulterioară morţii lui Simon Magul.

Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu cronicarii Iustin şi Irineu, spun că Pavel a suferit mucenicia la un an după Petru, dar în aceeaşi zi în care Sfântul Petru a fost răstignit, pe 29 iunie. Ei spun că pricina pătimirii Apostolului Pavel a fost că el, prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea înţeleaptă. Însă în aceste relatări nu există vreo discrepanţă mare, căci se scrie în viaţa Sfântului Petru (scrisă de Simeon Metafrast), că, după moartea lui Simon Magul, Sfântul Petru nu a pătimit imediat, ci după câţiva ani. El a pătimit şi pentru cele două femei iubite ale lui Nero, care crezu-seră în Hristos şi pe care le-a învăţat să trăiască în curăţie. Însă, de vreme ce şi Sfântul Pavel a locuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului dimprejur, în aceeaşi vreme când trăia şi Sfântul Petru, este posibil ca Sfântul Pavel să-l fi ajutat pe Sfântul Petru în lupta pe care a dus-o împotriva lui Simon Magul, în vremea primei sale călătorii la Roma. Venind a doua oară în Roma, Pavel a slujit împreună cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor, po-văţuind bărbaţi şi femei la viaţa cea curată. Din această cauză au stârnit mânia în acel bărbat necurat şi spurcat cu viaţa, împăratul Nero. Acesta, căutându-i pe amândoi, i-a osândit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia. Deşi aceasta nu s-a întâmplat în acelaşi an, s-a întâmplat în aceeaşi zi.

Când preacinstitul cap al lui Pavel a fost tăiat, din rană a izvorât lapte şi sânge. Exe-cuţia a avut loc la o mică distanţă de oraş, pe drumul către Ostia. Preacinstitele sale moaşte au fost îngropate de credincioşi în locul unde şi-a pecetluit mărturia cu mucenicia. Să luăm aminte la faptul că a socotit moartea neasemănat mai bună decât viaţa. El a spus: „Chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur şi vă fericesc pe voi pe toţi. Asemenea şi voi bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Fil. 2,17-18). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Îl

316Zona ţine acum de Abbazia delle Tre Fontane (Mănăstirea celor Trei Fântâni). O biserică a fost construită în acest loc în sec. V, fiind reconstruită în sec. XVI. Stâlpul de care ar fi fost legat Sfântul Pavel în timpul execu ţiei se află între două Sfinte Mese ale acelei biserici. Vezi lucrarea şi fotografiile lui Mi-chael Toubis, Saint Paul: His Journeys, op. cit., pp. 138-139.

317 Nichifor Calist, Cap. 36.

132

auzim pe Pavel spunând: «Bucuraţi-vă cu mine» şi «Bucuraţi-vă pentru moartea mea», pentru că nu lacrimile se potrivesc cu moartea celui drept, ci bucuria. Dacă ei se bucură, ar trebui şi noi să ne bucurăm împreună cu ei. Căci nu se cuvine nouă ca să jelim iar ei să se bucure.” Aşadar, el îi cheamă pe toţi să se împărtăşească din bucuria sa. Aceasta deoarece el ştia că avea să plece din viaţa aceasta având mare răsplată. El a con-siderat moartea, pe care alţii o văd ca înfricoşătoare, ca pe ceva prea dorit şi pentru care se merită să te rogi şi să o doreşti.

Câţiva creştini au îngropat moaştele Sfântului Apostol într-un loc aflat la aproximativ 4,8 kilometri de locul muceniciei, la ferma unei femei romane, Lucina, într-o criptă simplă, acolo unde astăzi se ridică biserica San Paolo fuori le mura. Moaştele sale au rămas în acel loc până în timpul domniei lui Valerian (sec. III), când au fost mutate, împreună cu cele ale Sfântului Petru, în Catacomba Sfântului Sebastian, pe Via Appia, ca să nu fie distruse de nebuneasca persecuţie împotrica creştinilor. Pentru o vreme, cei doi apostoli s-au întâlnit din nou, în moarte, când au ocupat o nişă din cavoul de marmoră, Platonia, de sub bise-rica Sfântului Sebastian de pe Via Appia.

Pe când Constantin cel Mare se afla la Roma, trupul Sfântului Pavel se afla într-un mormânt roman, într-un loc care odată fusese o vie situată într-un unghi format de inter-sectarea drumului Via Ostiensis cu un mic drum care duce spre Tibru. Constantin a aşezat trupul apostolului într-un sicriu de metal şi, precum făcuse cu trupul Sfântului Petru, a aşe-zat deasupra lui o cruce grea din aur, cântărind 67,5 kg. Apoi, a construit o biserică dea-supra mormântului. Aceasta a fost prima biserică San Paolo fuori le Mura – „Sfântul Pavel din afara zidurilor”. Acelaşi edificiu a fost renovat şi lărgit în timpul domniilor viitoare. Aceasta, împreună cu bazilica Sfântului Petru sunt cele mai mari bazilici din Roma. Două nenorociri s-au produs mai târziu: demolarea bazilicii Sfântului Petru în 1506 şi incendiul care a izbucnit în bazilica Sfântului Pavel în 1823. Mormântul Apostolului Pavel a fost aproape singurul obiect din clădire care nu a fost vătămat de foc. A durat treizeci de ani recons-trucţia bazilicii după modelul celei dintâi. În general, se crede că moaştele Sfântului Pavel se află încă în cripta de sub altarul înalt, închise în racla în care au fost aşezate de împăratul Constantin cel Mare. Este o criptă (aprox. 6m/5m) care are cavoul în centru. Sicriul a fost închis şi ascuns într-o structură de piatră cu bare mari din bronz. Această structură se înalţă către acoperiş, servind ca suport pentru piatra cea mare a altarului. O trăsătură a ca-voului, descoperită de incendiul din 1823, este prezenţa unei inscripţii sculptate pe mai multe

133

pietre mari ce formează o placă de aproximativ doi metri lungime şi un metru lă-ţime. Inscripţia provine din vremea lui Constantin şi cuprinde următoarele cuvinte: Pavlo, Apostolo Mart. Ultimele trei litere lipsesc, dar cuvântul complet este Martyri 318.

Se cuvine să menţionăm aici o minune care s-a petrecut în afara oraşului, pe când Apostolul Pavel era escortat de ostaşi la locul execuţiei. Pe cale a întâlnit o femeie, Perpetua, care nu vedea cu ochiul drept. Apostolul i-a grăit, zicând: „Femeie, dă-mi mie basmaua ta şi am să ţi-o înapoiez când mă voi întoarce”. Ostaşii, tachinându-l, au spus: „Repede ai să o mai primeşti, femeie!”. Când au ajuns la locul execuţiei, au legat ochii apostolului cu această basma. Însă ce a făcut Dumnezeu pentru a-l slăvi pe robul său, Pavel? Fără să vadă ni-meni, basmaua s-a aflat în mâinile Perpetuei! şi-a frecat ochii cu aceasta şi a primit tămăduire. Când s-au întors ostaşii şi au văzut că fusese vindecată, şi ei au crezut în Hristos şi au ex-clamat: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Pavel!”. Când Nero a aflat de cele întâmplate, s-a mâniat foarte şi a poruncit ca fiecare dintre acei ostaşi să fie executaţi în chip diferit: prin decapitare, sacrificare, zdrobire cu pietre, dezmembrarea trupului, spânzurare, înec şi biciuire. Într-un sfârşit, Perpetua, care Îl propovăduia cu glas tare pe Hristos, a fost şi ea arestată; de gâtul său a fost legată o greutate şi astfel a fost aruncată în râul Tibru din Roma.

Slujirea Apostolului Pavel în cuvintele sale

1. „Noi suntem nebuni pentru Hristos”Sfântul Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni, scrie: „Căci mi se

pare că Dum-nezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!” (I Cor. 4,9-10). Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „acesta este înţelesul de a fi nebuni pentru Hristos319. Căci oricine pătimeşte răul şi nu răzbună, nici nu se simte

318H.V. Morton, în The Steps of Saint Paul, pp. 473-477; Michael Toubis, Saint Paul: His Journeys, p. 139.

319I Cor. 4,10. „Nebuni pentru Hristos” (ivaV).

134

nedreptăţit, este socotit un nebun de păgâni şi este dezono-rat şi batjocorit”320.

Apoi, apostolul le spune că „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim” (I Cor. 4,9). Fericitul Teofilact explică: „Noi nu ne odihnim niciodată321, adică, noi suntem alungaţi, ne aflăm în surghiun”322. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Aceasta s-a zis împotriva acelora care dau înapoi şi-şi pierd curajul”323.

De asemenea, apostolul îşi dezvăluie grija sa părintească: „Ne ostenim, lucrând cu mâi-nile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi” (I Cor. 4,12-14). Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre nevoinţele apostolilor: „Zice aceasta adresându-se către apostolii cei mincinoşi, care nici nu lucrau şi nici nu sufereau primejdii, ci căutau numai folosul lor. «Însă noi nu suntem aşa», zice, «ci împreună cu primejdiile din afară şi noi o ducem într-o muncă şi o lucrare necontenită. şi ceea ce este mai mult, că nici nu poate spune cineva că noi ne îngreuiem cu acestea, iar pe cei ce ne supără, noi le răsplătim cu binele. Căci aceasta este cu adevărat mare, nu a pătimi rele, căci acest lucru este obişnuit tuturor, ci ca pătimind rele, să nu se împuţineze, să nu se tulbure. Noi însă nu numai că nu tulburăm, ci ne şi bucu-răm. Dar şi aceasta este o dovadă că noi răsplătim cu cele potrivnice pe cei ce ne fac rău»... «Am ajuns ca gunoiul lumii» (I Cor. 4,13)324. Acesta este înţelesul «nebunilor pentru Hris-tos» (I Cor. 4,10)... El zice «măturătura tuturor»325, nu numai «celor ce ne prigonesc, ci şi celor pentru care pătimim toate acestea», adică «tuturor acestora le purtăm recunoştinţă»”326.

2. „Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele!”

Până acum, viaţa şi nevoinţele lui Pavel au fost expuse după cum au fost consemnate în cartea Faptele Apostolilor scrisă de Sfântul Luca. El

320I Cor. 4, 10. Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XIII, PG 61:110 (col. 108).321I Cor. 4,11. „Noi nu ne odihnim niciodată” (, niciodată stând liniştiţi).322I Cor. 4,11. Sfântul Teofilact, PG 124:144C (col. 616).323Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XIII, I Corinteni, PG 61:110 (col. 108).324I Cor. 4,13. „Am ajuns ca gunoiul lumii” ().325I Cor. 4,13. „Măturătura” ().326Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XIII, I Corinteni, PG 61:110 (coll. 108, 109).

135

însuşi vorbeşte în a doua sa Epistolă către Corinteni despre muncile şi pătimirile sale, când vorbeşte despre slujirea sa în comparaţie cu alţii care se numesc pe sine evrei. El lasă deoparte descrierea minunilor sale şi începe să povestească nenumăratele sale încercări şi luptele sale de tot felul:

„Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Nebuneşte spun: eu nu mai mult ca ei! În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una327. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am pe-trecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în pri-mejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele!” (II Cor. 11,23-30). Sfântul Ioan Gură de Aur: „«mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele» (II Cor. 11,30)328. Vezi că nicăieri nu se laudă cu lucrarea de semne, ci cu persecuţiile şi încercările sale?... Peste tot el a aflat doar ceartă şi împotrivire, de la ai săi şi de la străini. Aceasta este o fire apostolică; prin aceste lucruri este ţesută Evanghelia”329.

3. „Fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu”După ce a traversat în lat lumea cu piciorul şi cu corabia, Apostolul

Pavel a ajuns să cunoască şi înălţimile raiului, fiind ridicat până la al treilea cer. Căci Domnul, mângâ-indu-l pe Apostolul Său în toiul muncilor sale cumplite, munci îndurate pentru sfântul Său nume, i-a arătat lui binecuvântarea raiului, pe care ochiul nu o mai văzuse; şi a auzit cuvinte de negrăit pe care omul nu le poate reda.

327II Cor. 11,24. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Era o lege veche ca cel care primise mai mult de 40 de lovituri era dispreţuit în rândul lor”. Om. XXV, II Corinteni, PG 61:613 (col. 570).

328II Cor. 11,30. „Mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele” ().

329II Cor. 11,30. Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXV, II Corinteni, PG 61:614, 615 (col. 572).

136

„Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la desco-periri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (II Cor. 12,1-2). Sfântul Grigorie Palama afirmă că „deşi Dumnezeu îi face pe cei care se roagă cu sinceritate să iasă din ei înşişi, făcându-i să-şi depăşească firea şi ridicându-i tainic la ceruri, chiar şi în aceste cazuri, fiindcă sunt adunaţi în ei înşişi, prin mijlocirea sufletelor şi trupurilor lor săvârşeşte Dumnezeu lucruri suprafireşti, tainice şi de neînţeles pentru înţeleptul acestui veac”330.

De asemenea: „Când mintea este separată total de trup prin rugăciunea curată, acest extaz331 este incomparabil mai înalt decât teologia negativă, căci aparţine doar celor care au atins nepătimirea. Descoperirea lui Dumnezeu îl împinge spre contemplarea luminii. Din acest motiv marele Pavel, după extraordinara sa răpire, a zis că nu ştie ce a fost. Cu toate acestea, el s-a văzut pe sine. Cum? Prin percepţia simţului, prin raţiune sau prin intelectul duhovnicesc? Dar în această răpire el şi-a depăşit aceste facultăţi. Aşadar, el s-a văzut pe sine prin Duhul Care a adus răpirea. Dar el cum era dacă se afla incapabil de orice putere firească sau, mai bine zis, lipsit de vreo asemenea putere? El era cel unit prin faptul că se ştia pe sine, pentru care s-a şi putut detaşa de totul. Astfel a fost unirea sa cu lumina. Nici măcar îngerii nu pot ajunge la o asemenea stare, cel puţin nu fără a se depăşi pe ei înşişi prin harul unificator. Aşadar, Pavel a fost lumină şi duh, cu care a fost unit, prin care a primit capacitatea de unire, despărţindu-se de toate şi devenind lumină prin har, şi nefiinţă prin transcendenţă, adică, depăşind cele create... Dar dobândind această stare, dumnezeiescul Pavel nu a putut participa în chip absolut la dumnezeiasca fire, fiindcă firea lui Dumnezeu depăşeşte orice nonfiinţă prin raţiunea transcendenţei”332.

Apoi, Sfântul Pavel descrie vederea raiului: „şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12,3-4)333. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Într-adevăr,

330Sfântul Grigorie Palama, „Metoda isihastă de rugăciune şi transfigurarea trupului”, Triade, II.ii. 5(14), The Classics of Western Spirituality (New York, NY: Paulist Press, 1983).

331Extaz (ekstasis, ieşire).332Sfântul Grigorie Palama, „Îndumnezeirea în Hristos”,Triade, II.iii.8(35-37).

333 II Cor. 12,4. Sfântul Ilarie din Poitiers: „Apostolul, care nu a fost ales de om, şi nici

137

mare a fost această descoperire... Oare mintea a fost răpită împreună cu sufletul, în timp ce trupul a rămas ca mort? Sau a fost răpit trupul? Este cu neputinţă de spus. Căci dacă Pavel a fost răpit şi multe şi negrăite lucruri s-au petrecut cu el şi totuşi se afla în necunoaştere, atunci noi cu atât mai mult. Căci, într-adevăr, el ştia că a fost în rai şi că a urcat până la al treilea cer, dar modul în care s-au petrecut acestea era neclar pentru el”334.

4. „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup”Continuând, Apostolul spune: „Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar

pentru mine în-sumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă soco-tească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Cor. 12,5-7).

Sfântul Pavel admite că i s-a dat un „ghimpe în trup” (II Cor. 12,7)335. Sfântul Ioan Gură de Aur: „El nu a spus «care ar putea să mă bată», ci «care să mă bată», adică, înţe-lesul este de acţiune continuă... Sunt unii care spun că el s-ar fi referit la un fel de durere la cap care i-a fost provocată de diavol. Să nu fie aceasta! Căci trupul lui Pavel nu ar fi putut fi vreodată dat în mâinile diavolului, din moment ce diavolul se supune la porunca lui Pavel... Prin «trimis al satanei»336, el vrea să spună... toţi

prin om, ci prin Iisus Hristos, ca să fie învăţător al neamurilor, încearcă să redea cât mai expresiv, în cuvinte, tainele po-gorămintelor dumnezeieşti. El, care a fost răpit în cel de-al treilea cer şi a auzit cuvinte de negrăit, descoperă percepţiei înţelegerii omeneşti atât de mult pe cât poate firea omenească primi. Dar el nu uită că acolo sunt lucruri care nu pot fi înţelese în clipa auzirii lor. Neputinţa omului are nevoie de timp să examineze, îna-intea tribunalului adevărat şi corect al minţii, ceea ce i s-a turnat în urechi fără discriminare. Înţelegerea urmează cuvintelor grăite mult mai greu decât auzul, căci urechea este cea care aude dar raţiunea cea care înţelege, deşi Dumnezeu este Cel care descoperă înţelesul ascuns celor care îl caută... Dar Dumnezeu dă darul înţelegerii ca răsplată a credinţei, căci prin credinţă neputinţa simţului este răsplătită cu darul desco-peririi”. Despre Treime, Cartea XI(23), Nicene, IX:210.

334Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXVI, II Corinteni, PG 61:618, 619 (coll. 575, 576).

335„Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup” () [II Cor. 12,7]. Cazul lui tee sarkii poate fi fie locativ (în), fie dativ (pentru), deşi interpretarea Sfântului Ioan Gură de Aur a acestui pasaj îndreptăţeşte această traducere: „pentru trup”.

336„Trimis al satanei” ().

138

vrăjmaşii din lume – cei care s-au ridicat împotriva lui şi care l-au luptat, cei care l-au aruncat în temniţă, cei care l-au bătut, care îl vor duce la moarte –, căci aceştia au făcut slujba satanei,... toţi cei care au stat împotrivă. Aşadar, el spune: «Datu-mi-s-a un ghimpe să mă bată», nu ca şi cum Dumnezeu i-a împuternicit pe acei de mai înainte – să nu fie! Nu că El bate şi pedepseşte, ci că pentru o vreme le-a îngăduit şi permis lor aceasta”337.

Sfântul Pavel mărturiseşte: „Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l în-depărteze de la mine” (II Cor. 12,8). Sfântul Ioan Gură de Aur: „Adică, adeseori. Acesta este şi un semn al smereniei, faptul că dezvăluie că nu a putut răbda aceste capcane mâr-şave, că era mult îngreunat şi îngrijorat de ele şi că a trebuit să se roage pentru izbăvirea de ele”338. Continuând, Pavel dezvăluie că Hristos „mi-a zis: «Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune» (II Cor. 12,9). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „E ca şi cum Hristos ar fi zis: «Îţi este de ajuns ţie că învii morţii, că vindeci orbii, că îi curăţeşti pe cei leproşi, că săvârşeşti alte minuni; dar nu căuta lipsire de primejdie şi teamă şi să propovăduieşti fără piedici. Dar eşti tu mâhnit şi abătut fiindcă ei socotesc acestea ca pe un semn al slăbiciunii Mele, fiindcă sunt mulţi care conspiră împotriva ta şi te lovesc, te hăr-ţuiesc şi te biciuiesc? Dar aceasta arată puterea Mea. Căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune, când, fiind prigonit tu îi învingi pe prigonitori; fiind hărţuit, te arăţi mai tare decât hărţuitorii tăi; legat fiind, îi converteşti pe cei care te leagă. Nu căuta mai mult decât ceea ce este de trebuinţă»”339.

După aceasta, Pavel spune: „Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbi-ciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12,9-10). Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „În ce fel de slăbiciune te bucuri, o, Pavele? El răspunde: «În insulte, în prigoniri, în nevoi, în necazuri». Vezi cum Pavel a dezvăluit-o acum în chipul cel mai limpede? Căci enumerând felurile neputinţei el nu vorbeşte de răceli, nimic de genul acesta sau de vreo altă boală trupească, ci de «defăimări, nevoi, prigoniri, strâmtorări». Vezi ce suflet cu luare aminte? El tânjea să fie

337Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXVI, II Corinteni, PG 61:260, 261 (coll. 577, 578).

338Ibidem, PG 61:261 (col. 578).

339Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXVI, II Corinteni, Nicene, Vol. XII.

139

eliberat de aceste primejdii; dar când a auzit răspunsul Domnului că aceasta nu i-ar fi de folos, nu doar că nu i-a părut rău că a fost dezamăgit de rugăciunea sa, dar chiar s-a bucurat.

Acolo unde este necazul, este şi mângâiere; acolo unde este mângâiere, este şi har. De exemplu, atunci când a fost aruncat în temniţă, atunci a lucrat el acele minuni; când a fost nenorocit şi izgonit din acea ţară barbară, a fost slăvit mai mult decât oricând. Când a fost dus legat în sala de judecată, atunci el l-a biruit chiar şi pe judecător”.340

Astfel s-a săvârşit vasul ales al lui Hristos, învăţătorul neamurilor, propovăduitorul a toată lumea, văzătorul cereştilor înălţimi şi al frumuseţilor Raiului, priveliştea şi mirarea înge-rilor şi a oamenilor, marele nevoitor şi pătimitor, care a purtat pe trupul său rănile Dom-nului Iisus341, Sfântul şi marele Apostol Pavel. A doua oară, deşi fără de trup, s-a înălţat pînă la al treilea cer şi a stat înaintea luminii Treimii, împreună cu prietenul şi ostenitorul său, Sfântul marele Apostol Petru, trecând de la Biserica ce se luptă, la Biserica cea birui-toare, care prăznuieşte în glasul bucuriei şi al mărturisirii celor ce prăznuiesc. Acum, ei slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi noi, păcătoşii, Îi înălţăm cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

5. „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim”

Apostolul Pavel nu s-a temut de moarte. Pavel a scris: „Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: «Spune-voi fraţilor mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda». şi iarăşi: «Eu voi fi încrezător în El»; şi iarăşi: «Iată Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu». Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul” (Evr. 2, 11-14). Sfântul Ioan Gură de Aur observă că, aici, Pavel „înfăţişează cauza iconomiei. Aici Pavel arată minunea: ea este în ceea ce a fost înghiţit de diavol, în ceea ce el a cucerit. Într-adevăr, prin acel ceva care era cea mai puternică armă a diavolului împotriva lumii, adică moartea; prin ea îl zdrobeşte Hristos. Astfel, Pavel arată marea putere copleşitoare a

340Ibidem.

341Cf. Gal. 6, 17.

140

Birui-torului”342. Prin cele de mai sus, Adam este slobozit din legăturile robiei. Aşadar, Hristos S-a arătat pe Sine a fi „Domnul celor morţi şi al celor vii” (Rom. 14,9). Mai mult, „Iar aceea că «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Ef. 4,9-10).

Sfântul Pavel a scris: „Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8,2). Sfântul Vasile tâlcuieşte: „Hristos a luat trupul nostru cu neputinţele sale fireşti, «în afară de păcat» [I Pt. 2,22]”. Aşa precum moartea, care se află în trup, ne-a fost transmisă nouă prin Adam, a fost înghiţită de Dumnezeire, tot aşa a fost pă-catul alungat de dreptatea care este în Iisus Hristos; pentru că la înviere noi primim înapoi trupul care nu mai este supus morţii şi nici nu mai este subiect al păcatului”343.

În altă parte, Sfântul Pavel observă: „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Rom. 14,7-9).

Aşadar, cei închişi au auzit Evanghelia şi au primit mântuirea. Trupul atotsfânt al Domnului a fost din nou unit cu dumnezeiescul Său suflet. Întreg şi nestricăcios, de vreme ce a biruit stricăciunea morţii trupeşti, trupul lui Hristos a fost reunit cu sufletul Său neprihănit care a biruit moartea duhovnicească. Sfântul Ioan Damaschinul: „Nici moartea nu a putut ţine captiv sufletul Domnului în legătura închisorii, nici stricăciunea nu şi-a putut impune tiranica sa putreziciune asupra neprihănitului trup”344. Aceasta s-a datorat faptului că Dum-nezeirea cea necircumscrisă de vreun hotar a însoţit şi trupul, şi sufletul Lui. Sfânta Biserică glăsuieşte în cântările sale: „Dumnezeirea lui Hristos a fost una şi a locuit nedespărţită de Tatăl şi de Duhul Sfânt, atât în iad, cât şi în mormânt, cât şi în Ceruri”345. şi „Tu ai fost dat morţii, dar nu ai fost despărţit, o, Hristoase, de Trupul pe care Ţi l-ai asumat. Căci, deşi tem-plul Tău a fost golit în timpul Patimii, cu toate acestea, acolo a fost un singur ipostas al dumnezeirii Tale şi al trupului Tău. Căci în amândouă

342Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. IV, Evrei, PG 63:44 (col. 41).343Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola CCLXI”, 3, Nicene, VIII:300.344Sfântul Ioan Damaschinul, „Omilie despre Sabat”, Cap. XXIX, PG 96:632.345Canonul Sâmbetei Mari, pasaj din Cântarea a VII-a.

141

Tu eşti Fiul cel Unu, Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om”346. Aşadar, chiar dacă trupul zace fără de suflare în mor-mânt, separat pentru o vreme de sufletul de care a fost înjugat, el continuă să fie unit cu Dumnezeirea. Nici o putere nu a putut să separe cele două firi ale Dumnezeului-Om. Moartea nu a afectat deloc unitatea mistică şi de negrăit a celor două firi ale Sale. Trupul a fost înviat când a fost reunit cu sufletul.

Amândoi s-au înălţat triumfători, spune Pavel, şi „a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte” (Evr. 1,3). Acum, noi „avem astfel de Arhiereu care a şezut de-a dreapta tro-nului slavei în ceruri” (Evr. 8,1). Aşadar, acum moartea nu mai are stăpânire. „Hristos, în-viat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6,9). Deci Hristos a deschis pentru toţi calea către binecuvântata nestricăciune şi nemurire şi slavă veşnică. Cuvintele Domnului nostru au fost scrise de Sfântul Ioan Teologul: „şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apoc. 1,17-18). Ce spune Dom-nul nostru? Venerabilul Beda explică: „El este Cel dintâi fiindcă «întru El au fost făcute toate» (Col. 1,16); El este Cel de pe urmă, fiindcă în El toate sunt refăcute [cf. Ef. 1,10 «recapitulate»]”347.

Sfântul Atanasie ne îmbărbătează, referindu-se la scopul morţii în această vieţuire pă-mântească: „În mod sigur, odată ce Mântuitorul tuturor a murit pentru noi, cei credincioşi în Hristos nu mai murim ca odinioară din pricina legii care ne ameninţa cu moartea. Căci a încetat această osândă. Căci încetând stricăciunea şi fiind nimicită moartea prin harul în-vierii, de aici înainte trupul muritor se desface numai pentru o vreme, când rânduieşte Dum-nezeu fiecăruia, ca să putem dobândi «o mai bună înviere» (Evr. 11,35). Căci asemenea seminţelor aruncate în pământ, nu ne pierdem prin desfacere, ci fiind semănaţi vom în-via, odată ce moartea a fost desfiinţată prin harul Mântuitorului. De aceea şi fericitul Pavel, încredinţându-ne pe toţi despre înviere, zice: «Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup)

346Canonul Sâmbetei Mari, pasaj din Cântarea a VI-a.347Sfântul Beda,Tâlcuire despre Apocalipsă, trad. de Pr. Edward Marshall, M.A.,

F.S.A. (Oxford/London: James Parker & Co., 1878).

142

stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în ne-murire, atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?"» (I Cor. 15,53-55; Is. 25,8; Os. 13,14)”348.

Este deci descompunerea trupurilor noastre o binecuvântare? Sfântul Irineu spune: „Atunci când organismul trece prin creuzetul pământului, acesta va fi recreat. În pământ, el pare a fi dizolvat; cu toate acestea, în esenţă, este purificat şi făcut luminos”349. Sfântul Metodiu de Olimp scrie că „omul a fost aşezat sub autoritatea morţii pentru ca păcatul să moară împreună cu trupul, iar trupul să fie înviat şi păcatul distrus”350. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ceea ce se descompune este moartea. Ceea ce este distrus este mortalitatea şi nu esenţa trupului. Să nu ne temem de moarte, ci de păcat”351.

348 Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri I, Tratat despre Întruparea Cuvântului, traducere de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 116-117. În continuarea acestui subiect, Sfântul Atanasie scrie: „Pentru ce însă, va zice cineva, dacă era nevoie să dea trupul Său morţii pentru toţi, nu l-a dat pe acesta simplu, ca orice om, ci a mers până la răstignire? Căci se cuvenea mai degrabă să-ªi dea trupul în mod cinstit, decât să sufere această moarte de ocară. Ia seama cât de omenească este această între-bare. Căci ceea ce s-a petrecut cu Mântuitorul a fost cu adevărat lucru dumnezeiesc şi vrednic, pentru multe motive, de dumnezeirea Sa. Întâi, pentru că moartea ce le vine oamenilor, le vine din slăbiciunea firii lor. Căci neputând să dureze mult timp, ei se desfac cu vremea. De aceea le vin şi boli şi mor din slăbiciune. Dar Domnul nu a fost slab, ci a fost Puterea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Viaţa însăşi. Deci, dacă ar fi murit undeva retras şi ªi-ar fi depus trupul, după obiceiul oamenilor, într-un pat, s-ar fi socotit că a pătimit şi El aceasta din slăbiciunea firii. Dar, de vreme ce era Viaţa şi Cuvântul lui Dumnezeu şi trebuia să sufere o moarte pentru toţi, fiindcă, pe de o parte, Viaţa şi Puterea lui Dumnezeu întărea trupul în Sine; dar, pe de alta, trebuia să treacă prin moarte şi nu ªi-a luat de la Sine prilejul de a aduce această jertfă, ci de la alţii. Căci Domnul nu avea de ce să Se îmbolnăvească, având să tămăduiască bolile altora şi nu avea de ce să-I slăbească trupul Lui, când prin el dă putere slăbiciunilor altora. Pentru ce, deci, nu a împiedicat şi moartea Sa, cum a împiedicat boala? Fiindcă pentru aceasta a luat trup şi fiindcă nu s-a cuvenit să împiedice moartea de la El, ca să nu împiedice şi învierea. Dar nu se cuvenea totuşi ca boala să premeargă morţii Lui, ca să nu se cugete vreo slăbiciune în trupul Lui. Pentru aceea, chiar dacă a murit pentru răscumpărarea altora, nu a văzut stricăciunea (descompunerea), căci a înviat întreg. Pentru că trupul nu era al altcuiva decât al Vieţii”. Ibidem.

349Sfântul Irineu, „Fragmentul XI”, Library of Greek Fathers and Church Writers, op. cit., 5, 175 (11-14).

350Sfântul Metodie al Olimpului, Despre înviere, XL şi XLIII, Library of Greek Fathers and Church Writers, 18, 130 (25-28) şi 132, 133.

351Sfântul Ioan Gură de Aur, Om. XXXIV(4)”, Matei, PG 57:403.

143

Dumnezeiasca iconomie a îngăduit ca moartea să devină binecuvântare pentru ca boala omului să nu fie veşnică352. Există o limită a vieţii trupeşti plină de durere şi suferinţă şi, astfel, îngăduie, la timpul cuvenit, reconstituirea trupului. Căci materia este dizolvată, dar nu nimicită. Descompunerea este disoluţia trupului în elementele lumii de unde şi-a pri-mit alcătuirea. Ceea ce s-a format prin aceste elemente nu este pierdut, chiar dacă noi nu putem înţelege aceasta353.

Sfântul Pavel spune: „Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. şi ceea ce semeni nu este tru-pul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte (I Cor. 15,35-37)... Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestrică-ciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc (I Cor. 15,42-44)... Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire” (I Cor. 15,53).

Sfântul Simeon Noul Teolog: „Prin urmare, chiar şi reînnoită, creaţia nu va fi iarăşi la fel cum a fost adusă la existenţă, la început – să nu fie! Ci, aşa cum se seamănă corp su-fletesc, după cum spune cuvântul (I Cor. 15,44) - şi se ridică un corp nu aşa cum a fost cel al omului întâi plăsmuit înainte de cădere, adică material, sensibil şi schimbător, având ne-voie de hrană sensibilă, ci se scoală un corp în întregime spiritual şi neschimbabil, aşa cum a fost cel al Stăpânului nostru şi Dumnezeu după Înviere, adică al Celui de-al Doilea Adam şi al Celui Întâi-născut din morţi (Col. 1,18), cu mult deosebit de acela, în acelaşi chip şi toată creaţia se va face la un semn al lui Dumnezeu nu aşa cum a fost adusă la existenţă, materială şi sensibilă, ci va fi refăcută printr-o naştere din nou într-o locuinţă imaterială şi spirituală, mai presus de orice simţire”354.

Aşadar, „Să nu se teamă nimeni de moarte”, îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, „fiindcă ne-a izbăvit pe noi moartea Mantuitorului; şi a

352Sfântul Vasile, „Că Dumnezeu nu este cauza răului”, 7, PG 31:3345A.353Sfântul Grigorie Teologul, Om. XVIII(42), PG 1040C-1041AB; Sfântul Grigorie de

Nyssa, Om. VIII, Marele discurs catehetic, PG 45:33-36. 354[Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri I, Discursuri teologice şi etice, Discursul 1,

„Despre creaţie, Adam şi Împărăţia cerurilor: V. Care va fi strălucirea ultimă a creaţiei”, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 119].

144

stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune fiindcă a gustat din Trupul Lui. şi aceasta mai inainte înţelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amarât întâmpi-nându-Te pe Tine jos (Is. 14,9). S-a amărât fiindcă s-a stricat. S-a amărât ca a fost batjo-corit; s-a amărât ca a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât ca a fost legat. A prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa (I Cor. 15,55; Os. 13,14)? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; fiindcă Hristos, sculându-Se din morţi, începătura celor adormiţi S-a făcut (I Cor. 15,20). Lui se cuvine slava şi stăpânire în vecii vecilor. Amin”355.

Scrierile Sfântului Pavel

Eusebiu scrie că „cele 14 Epistole ale lui Pavel sunt bine cunoscute şi netăgăduite. Nu se cuvine să trecem cu vederea faptul că unii au respins Epistola către Evrei, susţinând că nu a fost scrisă de Pavel. Dar ceea ce s-a zis referitor la această Epistolă de către cei care au trăit înaintea noastră voi cita la locul potrivit”. [Eusebiu îl citează pe Clement care îi atribuie lui Pavel Epistola către Evrei, tradusă de Sfântul Luca356]. „Referitor la aşa-zisele Fapte ale lui Pavel, nu le-am aflat printre cele contestate”357.

Sinaxarul mare prezintă lista cu Epistolele Sfântului Pavel după cum apar ele în Noul Testament.

1. Epistola către Romani (57 d.Hr.) a fost trimisă din Corint la Roma, înainte ca Pavel să plece către acel oraş.

355Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia catehetică la Sfintele Paşti”, PG 59:721-724. 356Eusebiu: „Clement spune că Epistola către Evrei este opera lui Pavel şi că a

fost scrisă pentru evrei în limba ebraică; dar Luca a tradus-o cu grijă şi a răspândit-o în rândul grecilor, şi de aici acelaşi stil de exprimare care se poate găsi în această Epistolă şi în Faptele Apostolilor. Dar el spune că cuvintele „Pavel Apostolul” au fost probabil adăugate, fiindcă, trimiţând-o evreilor, care erau părtinitori şi suspicioşi cu el, Pavel, în chip înţelept, nu a vrut să-şi spună numele ca să nu le stârnească împotrivire”. Istoria bisericească, Car-tea IV, Cap. XIV; XX, XXV.

357 Ibidem.

145

2. Epistola întâia către Corinteni a fost trimisă din Filipi, din Macedonia, în Corint.

3. Epistola a doua către Corinteni (56 d.Hr.) a fost trimisă din Filipi, din Macedonia, în Corint.

4. Epistola către Galateni a fost trimisă din Roma către credincioşii din Galatia, o prefectură din Asia Minor.

5. Epistola către Efeseni (60/61 d.Hr.) a fost trimisă din Roma în cetatea Efesului.

6. Epistola către Filipeni (62 d.Hr.) a fost trimisă din Roma către cetatea Filipi din Macedonia.

7. Epistola către Coloseni (60/61 d.Hr.) a fost trimisă din Roma către cei care locuiau în cetatea Colose, care se află la graniţa cu Frigia. Sinaxarul mare grec ne informează că Sfântul Pavel a scris această epistolă de încurajare în ebraică, iar aceasta a fost tradusă în greacă de Sfântul Luca, versiune pe care o citim în ziua de astăzi. Alţii susţin că tradu-cerea a fost făcută de Clement, care a fost sfinţit de Sfântul Apostol Petru Episcop al Romei, urmându-i astfel lui Linus.

8. Epistola întâia către Tesaloniceni (51 d.Hr.) a fost trimisă din Atena către creştinii din Tesalonic.

9. Epistola a doua către Tesaloniceni (51 d.Hr.) a fost trimisă din Atena către creştinii din Tesalonic.

10. Epistola întâia către Timotei (sfinţit ca Episcop al Efesului) a fost trimisă din Laodiceea în Frigia.

11. Epistola a doua către Timotei (67 d.Hr.) a fost trimisă din Roma, chiar înainte ca Pavel să fie trimis la moarte de Nero.

12. Epistola către Tit (sfinţit Episcop al Cretei) a fost trimisă din Nicopolis în Macedonia.

13. Epistola către Filimon (60/61 d.Hr.) a fost trimisă din Roma către ucenicul lui Pavel, Filimon, în Colosse.

14. Epistola către Evrei a fost trimisă din Italia către toţi evreii.

Epilogul Praznicului

Icoanele Sfinţilor Petru şi Pavel, în care ei sunt redaţi, după Tradiţie, stând fiecare de câte o parte şi ţinând împreună Biserica universală, îi reprezintă în chip clar ca pe nişte stâlpi. Sfântul Grigorie Palama scrie: „Vedeţi cum Petru şi Pavel se bucură de aceeaşi cinste şi stră-lucire, şi cum Biserica lui Hristos se ridică [pe umerii] amândurora? Pentru

146

aceasta, Biserica le aduce astăzi una şi aceeaşi cinstire, prăznuindu-i deopotrivă. Iar noi, cercetând sfârşitul fiecăruia, să ne aducem aminte de întoarcerea lor, şi chiar dacă nu am privi cu atenţie şi nu am urma celelalte fapte ale lor, ar fi de ajuns pentru noi a lua aminte la îndreptarea lor prin smerenie şi pocăinţă. Căci celelalte fapte, care sunt mari şi înalte, se cuvine să fie urmate de cei care pot fi mari cu fapta, fiindcă nu este tuturor cu putinţă a săvârşi asemenea fapte. Însă este cu mult mai potrivit pentru noi, câtă vreme în toată ziua cădem şi nu ne rămâne nici o altă faptă decât nădejdea mântuirii, să ne cufundăm în neîncetată şi smerită pocăinţă...

De pocăinţă şi Petru s-a folosit şi nu numai că s-a ridicat din cădere şi a dobândit ier-tare, dar a şi fost rânduit în fruntea Bisericii lui Hristos. Tot întru pocăinţă îl vei găsi şi pe Pavel cel prigonit, iar după întoarcerea şi lepădarea de păcat, [îl vei afla] mai presus decât ceilalţi, întru asemănarea cu Dumnezeu. Căci pocăinţa, dacă este adevărată şi dacă por-neşte într-adevăr din inimă, îl convinge pe cel care a dobândit-o ca nicidecum să nu mai consimtă păcatelor, nicidecum să nu se mai alăture faptelor celor stricăcioase, nicidecum să nu dea pricină patimilor, ci să le dispreţuiască şi pe cele prezente, să stea împotriva celor viitoare, să lupte împotriva lor şi să pună în loc virtuţile, să fie înfrânat întru toate, să ve-gheze în rugăciuni către Dumnezeu, să lepede de la sine câştigul nedrept, să fie milostiv cu cei căzuţi, să fie binevoitor cu cei care îi cer sprijin, să le fie celor nevoiaşi ajutor prin cu-vinte, fapte şi milostenii, să slujească tuturor din suflet, astfel încât prin iubirea de oameni să-L dobândească pe Iubitorul de oameni şi prin iubirea de aproapele să o primească pe cea de Dumnezeu, să-şi atragă dumnezeiasca bunăvoinţă, să-şi agonisească mila cea veşnică, harul şi dumnezeiasca binecuvântare, care rămâne de-a pururi. Pe care fie ca noi toţi să le dobândim cu harul Unuia Născut Fiului lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava, stăpânirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”358.

Pentru mijlocirile Apostolilor Tăi, o, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

358Sfântul Grigorie Palama, Omilii, Vol. II, „La prăznuirea Sfinţilor Petru şi Pavel”, traducere de Pa-rascheva Grigoriu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, pp. 106-107.

147

148