Capitolul 3

CADRUL INTERPRETATIV

Capitolul de faţă doreşte să creioneze cadrul interpretativ al sistemelor de

partide şi al partidelor, mai exact al competiţiei dintre partide. În acest scop primul

subcapitol introduce conceptele de cultură politică şi clivaj, subliniind totodată

cadrele conceptuale ce servesc la caracterizarea comportamentului partidelor şi al

politicienilor. Cel de-al doilea subcapitol introduce cititorii în problematica ideologiei,

a cîmpului ideologic, respectiv a cîmpului politic.

3.1. Cultură politică şi clivaje

3.1.1. Scurtă introducere conceptuală1

Conceptul de cultură este fundamental în antropologie, sociologie şi

psihologie. Datorită acestui fapt coexistă numeroase abordări, interpretări şi definiţii

ale noţiunii. În sensul cel mai larg al termenului cultura reprezintă „un ansamblu

complex ce include cunoştinţe, credinţe, artă, morală, legi, obiceiuri şi cutume,

precum şi alte abilităţi dobîndite de om ca membru al societăţii”.2

o Definiţia şi componentele culturii politice

În sociologia politică şi politica comparată avem nevoie însă de o conturare

mai precisă a conceptului care să ne permită operaţionalizarea noţiunii necesară

cercetării empirice. Din acest motiv se operează cu o interpretare împrumutată

din psihologie conform căreia cultura reprezintă un set de orientări psihologice

faţă de un set specific de obiecte. Astfel, cultura politică – asemeni culturii

economice sau culturii religioase – este un set de orientări specifice faţă de un

set de obiecte şi procese sociale. Ea cuprinde „atitudini faţă de sistemul politic şi

diferitele sale părţi, precum şi atitudini faţă de rolul [s]inelui în sistem”3. Rezultă

1 De vreme ce capitolul următor este dedicat în întregime teoretizării clivajelor aici nu ne vom ocupa de conceptualizarea lor.

2 Definiţia dată de TYLOR în limba engleză: ‘that complex whole which includes knowledge, beliefs, art, morals, law, custom and other capabilities acquired by man as a member of society’ este preluată din HERBERT V. WISEMAN Political Systems. Some Sociological Approaches. 2nd ed. London: Routledge & Kegan Paul, 1971. p. 21.

3 GABRIEL ALMOND – SIDNEY VERBA Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni. Trad. de Dan Pavel. Budapesta: CEU Press & Bucureşti: Editura DU Style, 1996. p. 43. Cf. ibid. pp. 45–47. şi HERBERT V. WISEMAN op. cit. p. 33. (Atitudinile se definesc ca predispoziţia unui

din distribuţia particulară între membrii unei naţiuni a atitudinilor, formelor de

comportament politic, valorilor, impresiilor, sentimentelor, informaţiilor relevante şi

deprinderilor politice.4 La urma urmei reflectă modurile în care membrii societăţii

s-au socializat în rolurile politice pe care le îndeplinesc în sistemul politic, în care

ei şi-au internalizat acest sistem politic şi în care îl evaluează pe acesta.

Pentru a explora cultura politică a unei naţiuni trebuie analizate modurile în

care cetăţenii se raportează la cele trei niveluri ale sistemului: sistemul în sine

(polity), procesele din sistem (politics) şi rezultatul final al acestora, adică deciziile

sau politicile concrete (policy). (După cum se poate observa analiza reflectă

interpretarea tridimensională a politicii.) La nivelul sistemului ne interesează

părerea cetăţenilor şi a politicienilor referitor la valorile şi organizaţiile care

constituie liantul sistemului politic. La nivelul proceselor din sistem trebuie să

examinăm modul în care cetăţenii participă în viaţa sistemului (cum se integrează

în aceste procese, ce fel de doleanţe formulează, respectă sau nu legile, sprijină

sau resping anumite grupuri etc.). În ceea ce priveşte finalitatea procesului politic

se putem pune următoarele întrebări referitoare la cultura politică a unui sistem:

ce fel de politici se aşteaptă politicienii şi cetăţenii să fie adoptate de către

guvern; care sînt obiectivele care merită să fie definite şi cum pot fi realizate

acestea.5

În cazul în care cultura politică a unei ţări sau naţiuni – la urma urmei a unui

sistem politic – se naşte din distribuţia a astfel de modele comportamentale,

valori, impresii, informaţii şi deprinderi, se poate spune că se divide în diferite

subculturi politice formate din indivizi sau grupuri ce prezintă similitudini marcante

în privinţa caracteristicilor enumerate. În cele ce urmează acest concept va fi

elementul central al prezentului subcapitolul, însă înainte de a continua

teoretizările bazate pe noţiunea de (sub)cultură politică, trebuie prezentate cele

două concepţii fundamentale despre democraţia reprezentativă, căci acestea sînt

deosebit de importante din punctul de vedere al înţelegerii comportamentului

politicienilor şi al partidelor.

agent sau actor de a acţiona într–un anumit fel într–o situaţie dată.)4 GABRIEL A. ALMOND – G. BINGHAM POWELL, JR. – ROBERT J. MUNDT Comparative Politics Today: A

Theoretical Framework. 2nd. ed. New York: Harper Collins, 1996. p. 55.5 Cf. ibid.

Tabelul 3.1.– Două concepţii despre democraţia reprezentativă

CONCEPŢIA POPULISTĂ CONCEPŢIA ELITISTĂ Variabila independentă input (voinţa populară) outputVariabila dependentă output învingătorulEsenţa transformarea voinţei populare

în program politiccompetiţia dintre partide

Analogia economică cererea determină piaţa oferta determină piaţaReprezentanţi DOWNS, DAHL SARTORI, SCHUMPETER

Consecinţe: · Partidele devin reflective. (Urmează cu fidelitate voinţa populară.)

· Miza alegerilor este infinitezimală, deoarece politica guvernamentală este aceeaşi indiferent de partidul aflat la putere.

· Posibilităţile de alegere ale electoratului sînt limitate, dar guvernul devine răspunzător în faţa electoratului prin intermediul alegerilor. (Răspunderea guvernamentală se realizează cu mijlocirea parlamentului).

· Sistemul de instituţii (care corespunzător modelului):

· Viaţa politică americană: partide–umbrelă ce încorporează şi deservesc grupuri de interes; lipsa disciplinei de partid; realegerea legislatorilor depinde de circumscripţia electorală respectivă şi de sprijinul financiar al grupurilor de interes.

· Sistemul multipartid (de pe continentul) european: rolul parlamentului şi al partidelor este cel de-a reflecta pluralismul politic scopul fiind stabilirea unui larg consens social (guverne de coaliţie). Dezavantaj: eficienţă (mai) scăzută, guverne instabile, răspundere difuză (ambiguă).

· Sistemul bipartid britanic: sistemul electoral pluralitar (cu majoritate relativă) aplicat în circumscripţii electorale de mărimea (district magnitude) M = 1 asigură majoritate parlamentară absolută învingătorului (două alternative politice cuprinzătoare se află în competiţie); nu se formează coaliţii: guverne stabile, răspundere clară. Dezavantaj: sistemul este „inechitabil”, deoarece exclude minorităţile politice de la guvernare.

Sursă: KÖRÖSÉNYI ANDRÁS Pártok és pártrendszerek. [Partide şi sisteme de partide.] Budapest: Századvég, 1993. /Politika./ [Seria Politică.] pp. 12–14. Cf. WILLIAM H. RIKER Liberalism Against Populism: A Confrontation Between the Theory of Democracy and the Theory of Social

Choice. Prospect Heights, IL: Waweland Press, 1982. pp. 8–14.

o Două concepţii despre democraţia reprezentativă

Fără doar şi poate, ştiinţa politică a ajuns la un consens în privinţa definirii

democraţiilor contemporane de masă, care sînt – în mod inevitabil – democraţii

reprezentative. Acest consens presupune considerarea ca şi criteriu definitoriu a

alegerilor libere, curate, ce au loc în mod regulat. Aşadar, definiţia în virtutea căreia

sînt democratice acele sisteme politice în care cetăţenii aleg deţinătorii puterii

politice, adică agenţii de decizie (decision-maker), prin intermediul unor alegeri

organizate periodic poartă denumirea de definiţie procedurală (sau formală).6 Pe

lîngă această interpretare cunoaştem şi o serie de formulări cu uşoare nuanţe

normative care încearcă să surprindă esenţa sau scopurile democraţiei. Cea mai

populară definiţie de această natură, cunoscută sub denumirea de definiţie

substanţială a democraţiei a fost formulată de ROBERT DAHL, el spunînd că

democraţia este acel sistem politic care este „totalmente sau aproape totalmente

sensibil faţă de toţi cetăţenii săi”.7

Pe baza definiţiei procedurale au fost elaborate două concepţii – sau chiar

modele – referitoare la funcţionarea democraţiei. Conform concepţiei populiste (sau

rousseauiene)8 despre democraţia reprezentativă – ce caracterizează lucrările unor

autori ca de exemplu ANTHONY DOWNS şi ROBERT DAHL – esenţa politicii este

„traducerea” voinţei generale (volonté generale), sau mai simplu a voinţei populare,

în programe politice. (Acestea se vor putea materializa ulterior chiar şi în politici

publice.) Prin urmare piaţa politică este determinată de cerere: producătorii sau

prestatorii de servicii – statul, politicienii şi partidele – „au datoria” de a oferi

cetăţenilor întocmai cea ce îşi doresc aceştia. Astfel partidele devin reflective, adică

vor urma cu fidelitate voinţa generală şi în consecinţă partea de ieşire (output) a

sistemului politic va oglindi pur şi simplu partea de intrare ( input) a acestuia.

Rezultatul acestui fenomen va fi descreşterea dramatică a mizei alegerilor, fiindcă

6 JOSEPH SCHUMPETER Capitalism, Socialism and Democracy. London: Allen & Unwin, 1943. p. 269.7 ROBERT A. DAHL Polyarchy: Participation and Opposition. New Haven, CT: Yale University Press,

1971. p. 2. Originalul citatului (redat în traducerea autorului) sună astfel: „completely or almost completely responsive to all its citizens” (italicele aparţin autorului).

8 Descrierea de mai jos a fost inspirată de ENYEDI ZSOLT–KÖRÖSÉNYI ANDRÁS Pártok és pártrendszerek. [Partide şi sisteme de partide.] Budapest: Osiris, 2001. (Osiris tankönyvek. [Seria Manuale Osiris.] pp. 26–28. (În ceea ce priveşte „etichetele” folosite de ştiinţa politică pentru a denumi cele două concepţii vezi ibid., G. BINGHAM POWELL, JR. Contemporary Democracies: Participation, Stability and Violence. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1982. p. 12. şi WILLIAM H. RIKER Liberalism Against Populism: A Confrontation Between the Theory of Democracy and the Theory of Social Choice. Prospect Heights, IL: Waweland Press, 1982. p. 12.)

politica guvernamentală nu va mai depinde de identitatea partidului care va fi la

cîrma ţării. Realitatea empirică oferă exemple ce aproximează foarte bine acest

model. Pe de o parte funcţionarea vieţii politice americane se apropie foarte bine de

mecanismul descris, deoarece lupta pentru obţinerea puterii politice se dă între două

partide-umbrelă, conglomerate a diverse grupuri de interes. Tocmai din această

cauză cele două partide au şi rolul de a deservi grupurile de interes aliate lor.

Politicienii aleşi – datorită regulilor instituţionale proprii regimului/sistemului

prezidenţial şi a logicii acestuia – nu sînt constrînşi de disciplina de partid care

oricum nu caracterizează organizaţiile laxe de genul partidelor americane. Mai exact

lipsa disciplinei de partid şi a coerenţei (unităţii) organizaţiei reflectate de tiparele de

vot din corpul legislativ se explică prin faptul că realegerea deputaţilor şi a senatorilor

depinde de circumscripţia din care provin şi de sprijinul financiar oferit de grupurile

de interes. Pe de altă parte, sistemele multipartide (continentale,) europene pot fi

date ca exemple bune pentru funcţionarea acestui model. În aceste cazuri rolul

partidelor este cel de a oglindi diversitatea socio-politică şi de a facilita astfel crearea

unui larg consens societal, ce ia adesea forma unor guverne de coaliţie. Guvernarea

în coaliţie are însă şi o serie de dezavantaje, cum ar fi eficienţa politică inferioară a

acestor sisteme politice, instabilitatea guvernamentală şi caracterul neclar al

responsabilităţii poltice şi guvernamentale. (Nu este clar care dintre partide poartă

responsabilitatea anumitor politici promovate de guvern.)

Conform curentului liberal–elitist (sau concepţiei madisoniene) –

reprezentat(e) printre alţii de JOSEPH SCHUMPETER şi GIOVANNI SARTORI – competiţia

este esenţa politicii, or acest lucru în contextul nostru reprezintă competiţia dintre

partide. Prin urmare piaţa politică va fi determinată de oferta limitată constituită din

programele formulate de partide – ca producători sau prestatori –, iar consumatorii

(altfel spus, cetăţenii) vor putea alege numai dintre acestea. Faptul că opţiunile

alegătorilor sînt limitate nu este o problemă deosebită, pentru că prin intermediul

alegerilor, şi bineînţeles prin intercalarea parlamentului, guvernul devine responsabil

din punct de vedere politic în faţa electoratului. Acest principiu – numit şi principiul

guvernării de către un partid responsabil – este pus în aplicare în cadrul sistemului

„bipartid” britanic unde sistemul electoral pluralitar ce funcţionează (cu cîteva

excepţii) pe baza circumscripţiilor electorale de magnitudine unitară asigură

învingătorului o majoritate parlamentară absolută. Făcînd abstracţie de cea de-a

treia forţă politică (liberal–democraţii) şi de cele două partide etnoregionaliste, cel

galez respectiv cel scoţian, sînt în luptă doar două alternative politice cuprinzătoare.

Istoria politică a Regatului Unit, am putea spune, nu cunoaşte alternativa guvernării

prin coaliţie, fiind o istorie a guvernelor monocolore stabile şi a responsabilităţii

guvernamentale cît se poate de univoce. Dezavantajul sistemului este „inechitatea”

acestuia, căci exclude de la guvernare minorităţile politice şi într-o anumită măsură şi

pe cele etnice.9

Partidele primului model sînt ideologice, expresive, fiind orientate pe

preferinţe sau programe politice. Acţiunea politică este ghidată de raţionalitatea

expresivă (Wertrationalität): partidele se străduiesc să cîştige alegerile şi să

dobîndească puterea guvernamentală pentru a putea formula programe politice şi

pentru a le putea pune pe acestea în aplicare. Programul este scopul (în sine), iar

puterea numai mijlocul. În spiritul celei de-a doua concepţii contează numai cine este

cîştigătorul competiţiei dintre partide. Partidele devin pragmatice, acţiunile lor capătă

un caracter instrumental, adică sînt inspirate de raţionalitatea instrumentală

(Zweckrationalität). Deci partidele formulează programe politice, sau mai exact

elaborează platforme electorale, pentru a obţine sprijinul şi votul a cît mai multor

cetăţeni şi pentru a acapara astfel puterea guvernamentală. Logica de mai sus se

inversează. Puterea devine scop în sine (end in itself), iar programul un simplu

mijloc.

Tabelul 3.2. – Legătura dintre tipurile ideale ale comportamentului politic, respectiv tipurile ideale de politicieni şi de partide

Tip de acţiune politică Instrumentală ExpresivăTip de politician orientat pe obţinerea de

posturi politiceorientat pe materializarea

preferinţelor politice(interese, valori/ideologie)

Tip de partid agregativ reprezentativ(Caracteristicile corespondentului empiric)

(pragmatism, flexibilitate) (rigiditate ideologică)

Sursă: După KÖRÖSÉNYI ANDRÁS Pártok és pártrendszerek. Budapesta: Századvég, 1993. (Politika.) pp. 16–17.

3.1.2. Relaţia dintre cultura politică şi sistemul politic

9 Vö. KÖRÖSÉNYI ANDRÁS Pártok és pártrendszerek. [Partide şi sisteme de partide.] Budapest: Századvég, 1993. /Politika./ [Seria Politică.] pp. 13–14.

Studiind sistemele politice ale diferitelor ţări se poate concluziona că cele

două concepţii sau modele referitoare la democraţia reprezentativă care au fost

prezentate în subpunctul anterior nu fac o distincţie foarte clară între ele. De fapt

menirea celor două modele teoretice nici nu este categorizarea sistemelor politice

sau a sistemelor de partide. Cu toate acestea o anumită distincţie devine posibilă

dacă examinăm natura culturii politice a diferitelor ţări. Tipologizarea care porneşte

de la cultura politică a sistemelor politice îşi are originile în lucrările clasice

comparative ale lui GABRIEL ALMOND şi AREND LIJPHART. Trebuie amintit însă că

interpretarea politologului olandez se doreşte a fi o combatere a teoriei primului.

Teoriile şi rezultatele celor doi sînt sintetizate în tabelul de mai jos:

Tabelul 3.3. – Tipuri de sisteme politice (după ALMOND şi LIJPHART)

TIP DE SISTEM(ALMOND)

ANGLO–AMERICAN CONTINENTAL EUROPEAN

(LIJPHART) CU COMPETIŢIE CENTRIPETĂ

CU COMPETIŢIE CENTRIFUGĂ

CULTURĂ POLITICĂ omogenă şi seculară fragmentată în subculturi politiceSTRUCTURA DE ROLURI

roluri (foarte) diferenţiate Þ autonomie ridicată a subsistemelor (în pofida interdependenţei acestora)

înglobată în subculturile politice şi formează diferite sisteme de roluri Þ autonomie scăzută a subsistemelor

CONSECINŢE:(la nivelul relaţiilor empirice)STABILITATE ŞI EFICIENŢĂ POLITICĂ

(dezvoltare superioară în comparaţie cu celălalt tip de sistem,) stabilitate şi eficienţă ridicată

tendinţe de instabilitate şi imobilism politic (Þ pericol de cădere în/ reversie la totalitarism)

Surse: După AREND LIJPHART „Consociational Democracy.”, in World Politics, vol. 31 (1969), no. 2, pp. 207–209, 222.; GABRIEL A. ALMOND–G. BINGHAM POWELL, JR. Comparative Politics: A Developmental Approach. Boston: Little–Brown, 1966. p. 259. şi GABRIEL ALMOND „Comparative Political Systems.”, in Journal of Politics, vol. 18 (August 1956) pp. 391–409.

Spre deosebire de concepţia lui ALMOND care ia în calcul numai sisteme

politice anglo–americane bazate pe o cultură politică omogenă şi caracterizate de

stabilitate, respectiv sisteme politice continentale europene (Franţa, Germania şi

Italia) caracterizate de o cultură politică fragmentată, de instabilitate politică şi de o

democraţie ce în anumite perioade istorice s-a dovedit a fi vulnerabilă, LIJPHART a

considerat şi sistemele politice ce prezintă o cultură politică pe care am putea s-o

numim segmentată. Astfel el a atras atenţia comparativiştilor asupra statelor care

manifestă o stabilitate politică semnificativă şi sînt de dimensiune mică (ca populaţie

şi eventual şi ca teritoriu), de exemplu Ţările de Jos (the Low Countries) şi ţările

scandinave. Acest demers ştiinţific a însemnat totodată şi naşterea teoriei

democraţiei consociaţioniste.

3.1.3. Modele ale democraţiei

Prin prezentarea „modelelelor” sau „tipurilor” de democraţie conceptualizate

ca fiind înrudite sau dimpotrivă reciproc opuse subpunctul încearcă să

reconstruiască linia directoare a lucrărilor de teorie empirică a democraţiei publicate

de-a lungul anilor de către AREND LIJPHART. Conceptul de democraţie

consociaţionistă a fost introdus de autor într-un studiu scris în 196810. Tot el a

dezvoltat în 1984 modelele democraţiei majoritare şi democraţiei consensuale11,

inspirându-se din propriile sale lucrări despre democraţia consociaţionistă, din

criticile formulate la adresa acestora şi dintr-o carte publicată de ROBERT G. DIXON în

196812. Ulterior, el a regîndit aceste două modele în mai multe scrieri.

(1) După cum reiese şi din punctul anterior, LIJPHART a elaborat modelul

democraţiei consociaţioniste ca opusul sistemelor democratice bazate pe o cultură

politică omogenă şi numite anglo–americane de GABRIEL A. ALMOND. Politologul

olandez a definit democraţia consociaţionistă ca acel sistem în care puterea

guvernamentală este deţinută de un cartel al elitelor politice animat de obiectivul

edificării unei democraţii stabile în condiţiile unei culturi politice segmentate.13 În

opinia lui, elementele definitorii ale acestui model sunt guvernul de mare coaliţie din

care fac parte toate segmentele societăţii, autonomia segmentelor, proporţionalitatea

ca principiul pe care se bazează funcţionarea sistemului electoral, recrutarea

funcţionarilor publici şi alocarea banilor publici, precum şi dreptul de veto reciproc de

10 AREND LIJPHART „Typologies of Democratic Systems.”, in Comparative Political Studies, vol. 1 (1968), pp. 3–44.

11 Traducerile în limba română a celor două lucrări scrise de AREND LIJPHART şi dedicate teoriei empirice a democraţiei – Democracies: Patterns of Majoritarian and Consensus Government in Twenty-One Countries. New Haven, CT: Yale University Press, 1984 şi Patterns of Democracy: Government Forms and Performance in Thirty-Six Countries. New Haven, CT: Yale University Press, 1999 – şi anume volumele Democraţiile. Modele de guvernare majoritară şi consensuală în douăzeci şi una de ţări. Budapesta: CEU Press & Chişinău: Sigma IG, 1999, respectiv Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări. (Ştiinţe politice – Opus.) Iaşi: Polirom, 2000 ar putea genera o controversă terminologică. În cartea apărută mai recent, traducătorul şi autorul prefeţei – deşi conştienţi de proliferarea deranjantă a -ismelor în literatura de specialitate – optează pentru variantele „majoritarist” şi „consensualist”. De vreme ce împărtăşesc doar puţine dintre argumentele aduse în favoarea folosirii acestora şi consider că nu s-a ţinut seama de faptul că termenul englezesc government poate însemna atât guvern, cât şi sistem de guvernământ, precum şi de sinonimia parţială a cuvintelor „pluralitate” şi „majoritate”, prefer să folosesc termenii de „majoritar” şi „consensual”. Cf. LUCIAN-DUMITRU DÎRDALĂ „Prefaţă la ediţia în limba română. Arend Lijphart şi arhitectura majorităţilor democratice.”, in AREND LIJPHART op. cit. pp. 15–17.

12 Vezi AREND LIJPHART Democraţiile. Modele de guvernare majoritară şi consensuală în douăzeci şi una de ţări. Budapesta: CEU Press & Chişinău: Sigma IG, 1999. pp. 13–14.

13 Cf. AREND LIJPHART „Consociational Democracy.”, in World Politics, vol. 31 (1969) no. 2, p. 216.

care beneficiază minorităţile politice.14

Din cele de mai sus reiese că modelul reflectă experienţa unor ţări a căror

societate are o structură plurală aparte. Aceste societăţi, care oferă posibilităţi

optime pentru punerea în aplicare a democraţiei consociaţioniste, sunt aşa-numitele

societăţi pilonizate (pillarised societies). Trăsătura lor specifică este organizarea

subculturilor politice corespunzătoare diferitelor orientări ideologice în piloni (zuilen)

izolaţi unul de celălalt. Caracteristica definitorie a acestor structuri verticale sau

societăţi parţiale o reprezintă întreţeserea organizaţiilor care acţionează în canalul

corporatist de reprezentare a intereselor şi sunt specifice clivajelor politice cu

partidele ce se străduiesc să mobilizeze electoratul, rezultând astfel o diversitate de

subculturi politice instituţionalizate şi organizate în mod ierarhic.15

Posibilitatea implementării modelului democraţiei consociaţioniste şi

funcţionarea corespunzătoare a acesteia depinde în primul rând de legăturile care

se dezvoltă între subculturi la nivelul elitelor, respectiv la nivelul adepţilor, precum şi

de relaţiile ce există între elite şi adepţi în sânul fiecărei subculturi în parte.

Colaborarea de tip cartel între elite se stabileşte în cazul în care membrii elitelor sunt

capabili să concilieze interesele şi doleanţele pilonilor. În plus, obiectivul principal pe

care îl urmăresc trebuie să fie asigurarea stabilităţii sistemului. În linii mari acest

comportament al elitelor se suprapune cu ceea ce autorii care au luat cuvântul în

dezbaterea din revista amintită au numit cultura politică a consensului. LIJPHART

considera că pontenţialul conflictual pe care societăţile plurale îl prezintă este mai

redus dacă membrii segmentelor îşi trăiesc viaţa societală într-o izolare relativă faţă

de membrii altor segmente, precizând că gradul de izolare trebuie să corespundă

gradului de omogenitate al societăţii.16 În fine, loialitatea adepţilor faţă de

conducători, articularea corespunzătoare a intereselor şi devotamentul faţă de

principiul guvernării de către cartelul elitelor trebuie asigurată în interiorul fiecărui

14 AREND LIJPHART „From the Politics of Accommodation to Adversarial Politics in the Netherlands. A Reassesment.”, in West European Politics, vol. 12 (1989) no. 1, pp. 141–142. Cf. MOLNÁR GUSZTÁV op. cit. p. 2.

15 STEIN ROKKAN „Towards a Generalized Concept of Verzuiling.”, in PETER MAIR (ed.) The West European Party System. Oxford: Oxford University Press, 1990. (Oxford Readings in Government and Politics.) p. 142. Vezi de asemenea ENYEDI ZSOLT „Pillér és szubkultúra.” [Pilon şi subcultură.] in Politikatudományi Szemle [Acta Politica Hungarica.] II. évfolyam (1993) no. 4, p. 43. şi VAL LORWIN „Segmented Pluralism: Ideological Cleavages and Political Cohesion in the Smaller European Democracies.”, in Comparative Politics, vol. 3 (1971) no. 2, p. 141. citat în GIOVANNI SARTORI „A Typology of Party Systems.”, in PETER MAIR op. cit. pp. 338–339.

16 AREND LIJPHART „Consociational Democracy”, in World Politics, vol. 31 (1969) no. 2, pp. 219–220.

segment în parte.17 Pilonizaţia garantează gradul de izolare necesar şi apariţia

tiparelor corespunzătoare ale reprezentării intereselor. Însă măsura în care alegătorii

sunt dispuşi să se supună elitelor şi să respecte înţelegerile încheiate de acestea,

respectiv măsura în care ei sprijină această formă particulară de luare a deciziilor

diferă de la o ţară la alta.

Funcţionarea corespunzătoare, neperturbată ce se bazează în primul rând pe

cooperarea elitelor depinde de nouă condiţii-cadru. Acestea, începând cu cele mai

importante două, sunt:

(i) absenţa unei majorităţi solide care nu este interesată de împărţirea

puterii, ci dimpotrivă doreşte adoptarea modelului majoritar;

(ii) absenţa unor diferenţe pronunţate de status socio–economic între

membrii grupurilor subculturale;

(iii) numărul redus al segmentelor şi

(iv) existenţa unui echilibru de puteri între acestea;

(v) populaţia redusă a ţării;

(vi) prezenţa unui pericol sau a unei ameninţări externe (care practic

forţează cooperarea grupurilor subculturale);

(vii) prezenţa unei loialităţi cuprinzătoare predominante în comparaţie cu

loialităţile particulariste;

(viii) concentrarea geografică a grupurilor ca element care facilitează

federalizarea şi

(ix) existenţa tradiţiei concilierii dublată de disponibilitatea de a încheia

compromisuri politice.18

În legătură cu modelul democraţiei consociaţioniste doresc să mai precizez un

lucru, şi anume că modelul are în primul rând un caracter normativ. Prin urmare

operează cu noţiuni cuprinzătoare de vreme ce în acest caz analiza comparativă a

sistemelor nu este un scop în sine, ci serveşte la căutarea de soluţii şi elaborarea de

recomandări.

(2) Spre deosebire de cel anterior modelul democraţiei majoritare şi modelul

democraţiei consensuale ţin de domeniul teoriei empirice a democraţiei. Prin urmare,

17 Ibid. pp. 221–222.18 AREND LIJPHART „The Puzzle of Indian Democracy. A Consociational Interpretation.”, in American

Political Science Review, vol. 90, no. 2 (June 1996), pp. 262–263.

definirea lor utilizează noţiuni precise care pot fi operaţionalizate, cu alte cuvinte

„cantităţi măsurabile” cu ajutorul metodelor de cercetare socio–politică. Deşi în setul

trăsăturilor democraţiei consensuale putem recunoaşte elementele definitorii ale

consociaţionismului, acest model diferă de cel prezentat mai sus cel puţin din două

motive. Pe de o parte: în plan social modelul consensual nu presupune existenţa

pilonilor. Mai mult, condiţiile-cadru societale îşi pierd în totalitate importanţa pentru a

permite cunoştinţelor practice oferite de teoria empirică a democraţiei să devină

instrumente ale ingineriei constituţionale (constitutional engineering).19 Pe de altă

parte: în timp ce modelul consociaţionist poate fi conceput ca un tip ideal şi ca atare

putem spune despre un sistem doar că este consociaţionist sau nu, cele două

dimensiuni – distribuţia puterii executive (şi partide), respectiv structura statală

(unitară versus federală) – care definesc modelul Westminster şi modelul

consensual ne permit măsurarea exactă a naturii sistemului democratic examinat.

Astfel sistemele politice pot fi reprezentate printr-un punct într-un spaţiu

bidimensional numit adesea „harta conceptuală a lui LIJPHART”.20

Caracteristicile ce deosebesc democraţiile majoritare (de tip Westminster) de

cele consensuale se împart în două grupe de câte cinci corespunzător celor două

dimensiuni amintite în alineatul anterior. Acestea sunt prezentate în Tabelul 3.4.

După ce am prezentat în mod exhaustiv diferenţele dintre modelele

democraţiei – şi în particular deosebirile dintre cele două modele polare (democraşia

majoritară şi cea consensuală) – voi ilustra pe scurt înrudirea dintre democraţia

consociaţionistă şi cea consensuală. Însuşi LIJPHART arată că particularităţile

democraţiei consociaţioniste se regăsesc printre trăsăturile specifice ale democraţiei

consensuale. Într-adevăr, marile coaliţii şi sistemul electoral proporţional sunt

elemente comune ambelor modele. În plus, autonomiei segmentelor îi corespunde

structura corporatistă a reprezentării intereselor, iar dreptului de veto reciproc

majorităţile speciale sau „supermajorităţile” necesare modificării constituţiei.21

Pe baza discuţiei referitoare la modelele democraţiei se poate trasa „harta

conceptuală” amintită anterior (vezi Tabelul 3.5.) cu ajutorul căruia se poate trage în

19 Cf. DAN PAVEL „Teoria democraţiei este o cunoaştere cu caracter practic. Interviu cu Arend Lijphart.”, in Sfera Politicii, Anul V (1997) no. 51, p. 22.

20 Cf. AREND LIJPHART Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări. (Ştiinţe politice – Opus.) Iaşi: Polirom, 2000. pp. 227–236.

21 Cf. AREND LIJPHART Democraţiile. Modele de guvernare majoritară şi consensuală în douăzeci şi una de ţări. Budapesta: CEU Press & Chişinău: Sigma IG, 1999. pp. 14.

mod indirect concluzia că stabilitatea politică nu depinde de o singură variabilă

(cultura politică), ci de două, ea fiind influenţată în afară de cea specificată deja şi de

comprtamentul elitelor.

Tabelul 3.4. – Sisteme democratice majoritare şi consensuale

Modelul Westminster (majoritar)

Modelul consensual

Forma cabinetului (concentrarea sau împărţirea puterii executive)

Cabinete monopartide majoritare sau coaliţii bazate pe o majoritate parlamentară minimală (minimal winning coalitions)

Împărţirea puterii executive: coaliţii supradimensionate sau coaliţii mari (grand coalitions)22

Relaţia dintre puterea executivă şi cea legislativă

Fuziunea celor două puteri şi dominanţa cabinetului

Separarea şi echilibrul celor două puteri

Sistemul de partide Bipartid MultipartidSistemul grupurilor de interes

Pluralist (competitiv) Corporatist

Sistemul electoral Un sistem electoral majoritar generând o distribuţie pronunţat disproporţională a mandatelor legislative23

Proporţional

Structura statului Unitară şi centralizată Federală şi descentralizată

Structura corpului legislativ

Unicamerală sau bicamerală, dar asimetrică

Bicamerală şi simetrică, asigurând în plus şi reprezentarea minorităţilor

Constituţia Constituţie „nescrisă” şi/sau amendabilă cu uşurinţă

Constituţie scrisă şi rigidă care poate fi amendată cu greutate (numai cu acordul unor majorităţi speciale)

Controlul constituţional Este absent, prin urmare se realizează suveranitatea parlamentară

Este exercitat de o curte constituţională (sau supremă ) puternică

Banca centrală Controlată de guvern Independentă şi puternică

Surse: AREND LIJPHART Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări. (Ştiinţe politice – Opus.) Iaşi: Polirom, 2000. pp. 26–27., 35.; idem Democracies. Patterns of Majoritarian and Consensus Government in Twenty–One Countries. New Haven, CT: Yale University Press, 1984. pp. 6., 8. şi idem „From the Politics of Accommodation to Adversarial Politics in the Netherlands. A Reassessment.”, in West European Politics, vol. 12 (1989) no. 1, pp. 143–144.

22 În publicistica politică şi în discursul politic cea de-a doua formă de coaliţie este numită „guvern de uniune naţională” – o sintagmă întâlnită mai rar în literatura de specialitate.

23 Se foloseşte de obicei sistemul electoral pluralitar (cu majoritate relativă).

Tabelul 3.5. – „Harta” conceptuală şi tipologia lui LIJPHART

Structura societăţiiOmogenă Plurală

Comportamentul elitelor

CoalescentăDemocraţie depolitizată

Austria (1966–2000)Democraţie

consociaţionistă

BelgiaOlandaElveţiaAustria (1945–66)

Adversarială(Competitivă)

Democraţie cu competiţie centripetă

Finlanda DanemarcaNorvegia Regatul Unit

Suedia SUAGermania

Democraţie cu competiţie centrifugă

FranţaItalia

Canada

Sursă: Adaptare după AREND LIJPHART Democracy in Plural Societies. New Haven, CT: Yale University Press, 1977. p. 106.

Concepte de bază şi termeni de specialitate

cultură politicăsubcultură politică

modelul consensual al democraţieimodelul majoritar (Westminster) al

democraţiei

democraţie consociaţionistă

BIBLIOGRAFIE

ALMOND, GABRIEL „Comparative Political Systems.”, in Journal of Politics, vol. XVIII

(August 1956) pp. 391–409.

ALMOND, GABRIEL A.–VERBA, SIDNEY: Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în

cinci naţiuni. Trad. de Dan Pavel. Budapesta: CEU Press & Bucureşti: Editura

DU Style, 1996.

ALMOND, GABRIEL A.–POWELL, G. BINGHAM: Comparative Politics. A Developmental

Approach. Boston: Little–Brown, 1966.

ALMOND, GABRIEL A.–POWELL, G. BINGHAM JR.–MUNDT, ROBERT J. Comparative

Politics Today: A Theoretical Framework. 2nd. ed. New York: Harper Collins,

1996.

DAHL, ROBERT A.: Polyarchy. Participation and Opposition. New Haven, CT: Yale

University Press, 1971.

ENYEDI ZSOLT „Pillér és szubkultúra.” [Pilon şi subcultură.] in Politikatudományi

Szemle [Acta Politica Hungarica.] II. évfolyam (1993) no. 4, pp. 21–50.

ENYEDI ZSOLT–KÖRÖSÉNYI ANDRÁS Pártok és pártrendszerek. [Partide şi sisteme de

partide.] Budapest: Osiris, 2001. (Osiris tankönyvek. [Seria Manuale Osiris.]

KÖRÖSÉNYI ANDRÁS: Pártok és pártrendszerek. [Partide şi sisteme de partide.]

Budapest: Századvég, 1993. /Politika./ [Seria Politică.]

LIJPHART, AREND „Typologies of Democratic Systems.”, in Comparative Political

Studies, vol. 1 (1968), pp. 3–44.

― „Consociational Democracy.”, in World Politics, vol. 31 (1969), no. 2, pp. 207–

225.

― Democracies. Patterns of Majoritarian and Consensus Government in Twenty-

One Countries. New Haven, CT: Yale University Press, 1984.

― „From the Politics of Accommodation to Adversarial Politics in the Netherlands.

A Reassesment.”, in West European Politics, vol. 12 (1989) no. 1, pp. 139–153.

― „The Puzzle of Indian Democracy. A Consociational Interpretation.”, in

American Political Science Review, vol. 90 (1996), pp. 258–268.

— Democraţiile. Modele de guvernare majoritară şi consensuală în douăzeci şi

una de ţări. Budapesta: CEU Press & Chişinău: Sigma IG, 1999.

― Patterns of Democracy. Government Forms and Performance in Thirty–Six

Countries. New Haven, CT: Yale University Press, 1999.

— Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase

de ţări. (Ştiinţe politice – Opus.) Iaşi: Polirom, 2000.

LORWIN, VAL „Segmented Pluralism: Ideological Cleavages and Political Cohesion in

the Smaller European Democracies.”, in Comparative Politics, vol. 3 (1971) no.

2.

PAVEL, DAN „Teoria democraţiei este o cunoaştere cu caracter practic – interviu cu

Arend Lijphart.”, in Sfera Politicii, Anul V (1997) nr. 51, pp. 22–23.

POWELL, G. BINGHAM JR. Contemporary Democracies: Participation, Stability and

Violence. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1982.

RIKER, WILLIAM H. Liberalism Against Populism: A Confrontation Between the Theory

of Democracy and the Theory of Social Choice. Prospect Heights, IL:

Waweland Press, 1982.

ROKKAN, STEIN „Towards a Generalised Concept of Verzuiling.”, in PETER MAIR The

West European Party System. Oxford: Oxford University Press, 1990. (Oxford

Readings in Politics and Government.) pp. 139–149.

SARTORI, GIOVANNI „A Typology of Party Systems.”, in PETER MAIR (ed.) The West

European Party System. Oxford: Oxford University Press, 1990. (Oxford

Readings in Government and Politics.) pp. 316–349.

SCHUMPETER, JOSEPH: Capitalism, Socialism and Democracy. London: Allen &

Unwin, 1943.

WISEMAN, HERBERT V.: Political Systems. Some Sociological Approaches. 2nd ed.

London: Routledge & Kegan Paul, 1971.