Sortiţi iubirii

TUDOR OCTAVIAN

Sortiţi iubiriiSortiţi iubirii

EDITURA EMINESCU1988

1

227

Tudor Octavian

Cuprins

1.....................................................................................32...................................................................................173...................................................................................214...................................................................................265...................................................................................326...................................................................................417...................................................................................478...................................................................................579...................................................................................6510.................................................................................7011.................................................................................7912.................................................................................9013.................................................................................9914...............................................................................10915...............................................................................12116...............................................................................13017...............................................................................13618...............................................................................14919...............................................................................16020...............................................................................16521...............................................................................17622...............................................................................18123...............................................................................18924...............................................................................19425...............................................................................20426...............................................................................213

2

Sortiţi iubirii

1

…şi, întocmai ca într-un vis, istorii fel de fel încep deodată să mi se întâmple mie. Genul acela de poveşti, despre care tot ce poţi spune în primele momente e că nu le meriţi.

Ca şi cum nefericirea e o chestiune de merit.Nefericirea e aproape întotdeauna o chestiune de

talent. Mulţi oameni ştiu că ar trebui să simtă totul mai intens, chiar şi disperarea, dar nu pot. Nu sunt dotaţi pentru asta.

De pildă, eu. Sunt prea decis să analizez ce anume s-a petrecut cu mine, să descopăr unde a început totul, ca să mă pot bucura de clipă. Ca un chirurg care-şi operează singur apendicele, deşi e şef de secţie într-o clinică şi nu explorator pierdut pe o banchiză în derivă.

Adevărul e că mă simt ca un explorator pe o banchiză în derivă.

Rătăcesc prin oraş şi caut străzile lungi, discrete, umbrite de castani bătrâni. Le caut de câteva ceasuri şi nu le găsesc, întrucât în oraşul nostru cele mai lungi străzi sunt scurte. Cât despre castani, există numai unul şi i se spune arţar milenar.

Celor mai mulţi dintre locuitorii urbei le este indiferent dacă hoinăresc pe sub coroanele unor arbori protejaţi sau cu identitatea schimbată.

De fapt, şi mie.Cutreier ceasuri de-a rândul printre blocuri din

prefabricate, am ceva din defetismul cronicizat al geniştilor bătrâni, iar ideile care-mi trec prin minte n-au

3

Tudor Octaviancap, n-au coadă şi, probabil, nici mijloc. E foarte greu să gândeşti coerent, când tot coteşti la dreapta şi la stânga şi în cale îţi răsar numai calcane de zece etaje şi un glas tainic îţi aminteşte lucruri pe care vrei să le uiţi.

Abia când ajung la redacţie şi aud foşnind melancolic copacul cu număr de inventar realizez că a fost o zi foarte, foarte caldă. Pe biroul şefului s-a copt la soare un teanc de reviste de provincie, în scaunul pentru oaspeţi aşteaptă o femeie, e un scaun în care aşteaptă întotdeauna cineva. Leon, eseistul de importanţă judeţeană, scrie direct la maşină unul din articolele sale de o sută de rânduri. Leon cel scund are aerul ferm al unui săpător cu ziua. Un ţăcănit victorios umple coridoarele vechiului imobil şi toate par exact cum se cuvine să fie.

Atâta doar că e decembrie. Şi femeia aceea n-ar trebui să poarte o rochie atât de decoltată. Şi în castani n-ar trebui să mai foşnească frunzele. Şi ziua n-ar trebui să fie atât de caldă încât teancul de reviste de pe biroul şefului să miroasă aspru a celuloză.

Şi în loc să-mi operez singur apendicele şi să mă simt trădat, ar trebui să mă aflu în preajma Caterinei, fericit cum am fost în atâtea rânduri. În fiecare joi între orele şaptesprezece şi douăzeci şi un sfert fix.

Nu e uşor să descrii ce simţăminte te încearcă în clipa în care descoperi că ai fost înşelat de un prieten

Mai bine zis, de o femeie.E şi mai greu când înţelegi că, de fapt, nimeni nu e

vinovat pentru înşelăciune.Singurul vinovat, dacă e să numim unul, sunt eu. Am

confundat, cum spun psihologii, dorinţa cu realitatea.Ceva ce li se întâmplă frecvent persoanelor extrem de

perspicace şi idioţilor din naştere.Necunoscuta se orientează, cu scaun cu tot, către mine

şi mă fixează cu o expresie de aşteptare intensă, oarecum ultimativă. Nu pare foarte preocupată de

4

Sortiţi iubiriiînfăţişarea ei. Dacă şi-ar da niţel interesul, ar reuşi să semene cu una din acele femeiuşti care, cu toate că nu-s prea înalte, izbutesc să arate chipeşe. În orice caz, cu mult caracter. Are trăsături energice şi o privire umedă şi strălucitoare ca a prezbiţilor cu multe dioptrii şi a şoricarilor de şase săptămâni. Cu un pic de fard, un chip ca al ei atrage atenţia.

Dacă şi-ar da interesul, ar fi însă alt gen de femeie.Fiindcă genul ei e să te privească lung, întrebător, ca

atunci când conduci pe cineva la gară şi nu ţi-ai precizat încă sentimentele. Iar trenul urmează să plece în curând şi omul de care te desparţi dispare pentru totdeauna.

Numai că scena nu se petrece într-o gară. Ci într-o casă plină de nişe şi intrânduri, al căror rost îmi rămâne obscur, dacă nu cumva au fost concepute pentru indivizi cu instinctul cârtiţei şi al luminii indirecte.

Mă uit la ceas – am făcut un reflex, e reflexul de joi când, brusc, la douăzeci şi un sfert îmi sună un ornic al părerii de rău. Săptămâni de-a rândul, joia, la această oră, mi-am luat rămas-bun de la nonagenarul Heraclit Constantinescu, unul din stâlpii de odinioară ai presei de provincie, şi de la nepoata lui, Caterina.

Caterina, fiinţa blândă şi tăcută, care vădeşte pentru tot ce-i spun un interes atât de acut, încât, din ziua când am cunoscut-o, am început să-mi preţuiesc mai mult ideile.

Îmi cercetez automat ceasul şi mă ridic în picioare. Femeia la care mă uit nu e Caterina. Iar casa unde mă aflu îmi pare străină. Mă întreb, din borta mea protectoare, cine-i necunoscuta şi conchid că o văd pentru prima oară. Nu-i exclus s-o mai fi întâlnit cândva, zilnic am de-a face cu fel de fel de oameni, îndeosebi cu oameni care trebuie să-ţi iasă în cale de o sută de ori, ca să-i ţii minte o dată. Aşa că-i spun ce se spune îndeobşte în astfel de situaţii, adică într-o joi, la orele douăzeci şi un sfert fix, când descopăr că am fost înşelat sau – e

5

Tudor Octavianaproape totuna – m-am minţit singur, şi din acest motiv sau poate din altele, nu tocmai limpezi, mă refugiez în singurul loc din oraş capabil să-mi creeze un reflex mântuitor: reflexul de amânare.

— Aşteptaţi de mult?— Da, zice ea fără niciun echivoc, de patru ani. Leon, eseistul de importanţă judeţeană, îşi întoarce

trupul scurt şi cărnos de meşter frânghier şi mă priveşte perfid. Privirea unuia care se plimbă prin gări ca să se uite după trenuri goale. Pentru el nu pleacă şi nu vine nimeni niciodată. Privirea pe jumătate plictisită, pe jumătate ironică a omului care nu confundă niciodată dorinţa cu realitatea.

— De patru ani?!!Sunt contrariat şi probabil că arăt ca atare. Până azi,

asemenea lucruri li se întâmplau numai altora.— Exact, confirmă femeia.Leon fluieră încetişor. Reacţia tipică a unui bărbat prea

emoţionat ca să mai poată vorbi. A cuiva, vreau să zic, care a început să fluiere a uimire când era mic şi de atunci n-a mai învăţat altceva.

— Îl cheamă Leon, o lămuresc. E eseist. În fiecare redacţie există unul. Al nostru e un scriitor de eseuri realizat. Demonstrează orice i se cere în cel mult o sută de rânduri. De regulă, graşii sunt bonomi. Leon al nostru nu e un gras de treabă. E un grăsan rău. De fapt, nici nu e gras. E un tip mai degrabă uscat, care compensează în lăţime. Când o să se ridice în picioare, o să înţelegeţi mai bine ce am vrut să spun.

Ar trebui să-i explic că a nimerit într-un birou unde proverbele despre graşi şi slabi, despre bine şi rău, despre faţa şi reversul lucrurilor sunt inoperante. Fiindcă lucrurile ori n-au niciun chip, ori au mai multe deodată. Ne-am adunat într-o odaie lipsită de orice logică o mână de experţi în logică, şi tot ce-am înţeles luptând din greu la precizarea înţelesurilor fiecărui cuvânt e că orice poate

6

Sortiţi iubiriisă însemne orice. Sensul cuvintelor e o convenţie şi convenţie suntem toţi.

— Istoriile de dragoste perfecte, spune visător Leon, durează patru ani. Întâi cineva aşteaptă pe altcineva. Pe urmă rolurile se schimbă. Şi când bărbatul şi femeia devin îndeajuns de deştepţi ca să vrea să se vadă, au uitat cum arată sau nu mai ştiu unde trebuia să se întâlnească.

— N-am spus că urma să ne întâlnim, îl întrerupe cu fermitate necunoscuta. Când te gândeşti mereu la un lucru, ai impresia că-l cunoşti din ce în ce mai bine. În realitate, nu mai e acelaşi lucru. E greu să-ţi dai seama unde s-a petrecut schimbarea şi din ce cauză. Poate pentru că te gândeşti tot timpul la el. Vă rog să mă scuzaţi. Am impresia că nu mă mai ţineţi minte. Am avut un motiv să sper că mă veţi căuta. Acum, nu mai ştiu care e motivul.

Schimb poziţia veiozei ca să o pot privi mai bine. Nu-mi plac femeile care îmbătrânesc devreme, nici cele care încearcă să arate mai tinere decât sunt. Adevărul e că nu ştiu ce fel de femei îmi plac. La Caterina nu m-am gândit niciodată ca la o femeie. Nu pot să povestesc cum mă gândesc la Caterina şi nici ce simt când mă găsesc în apropierea ei. În primele momente, nicio rană nu doare. E ca şi cum nici n-ai fi rănit. Realizezi că ţi s-a întâmplat ceva deosebit şi atât. După câteva secunde, durerea e cumplită. Retrăiesc primele secunde ale iubirii mele pentru Caterina şi ştiu că foarte curând voi începe să urlu de durere şi de neputinţă.

Curând – peste alte câteva secunde, la fel de lungi şi ele:

— Ştiţi, insistă femeia, cu toate că nu o încurajez, la început eram sigură.

Îşi muşcă buzele, parcă s-ar pregăti să plângă. Sunt sigur că nu va plânge. Nu aduce cu niciuna din ţicnitele care scriu versuri şi apoi fac orice ca să le publice. Deşi nu-i exclus să fie o psihopată. Prezenţa unui maniac într-o

7

Tudor Octavianredacţie nu-i chiar ceva neobişnuit. Scrisul e şi el, până la un punct, o manie. Până în punctul în care devine o a doua natură. Până ce ajungi la un acord cu această a doua natură. La un acord cu tine însuţi. În fine, un maniac nu-i neapărat o fiinţă dezagreabilă. Cea mai mare parte dintre oamenii cu o dominantă psihotică o reprezintă cei capabili să dea conversaţiei un curs patetic. Discuţia, în sine, e atrăgătoare şi coerentă. Bazele ei sunt aproape întotdeauna improprii. Necunoscuta suferă cu adevărat. Eroarea constă în aceea că-şi închipuie că suferă pentru mine.

Într-o privinţă, cel puţin, nu greşeşte: când te gândeşti continuu la un lucru, el nu mai e acelaşi. Interesul tău îl transformă. Pentru cineva nedeprins să închidă cercul, pentru un om care nu ştie că aceasta e regula oricărui cerc: să se închidă, o asemenea remarcă e o dovadă de perspicacitate.

O sfătuiesc să-şi pună ordine în amintiri.— E simplu. E ca şi cum te-ai muta într-o casă nouă.

Descoperi pantofi pe care nu i-ai încălţat niciodată şi fel de fel de fleacuri pe care nu înţelegi de ce le-ai păstrat. Trebuie să te desparţi de multe fără păreri de rău. Să laşi un loc gol în suflet. Chiar dacă asta te melancolizează. Un loc de umplut cu ceva nou. Sunt convins că vă văd pentru prima oară. Nu numai că nu ne-am cunoscut, dar nici nu aveam cum să ne cunoaştem.

Mă priveşte lung, fără să clipească. Un film întrerupt la scena cea mai palpitantă. De pe ecran, ochii uşor strabici ai actriţei mă ţintuiesc în fotoliu şi mă fac să mă simt dator cu o explicaţie. În astfel de momente, bărbaţii spun cuvinte pe care apoi le regretă. Ori încep să se învinovăţească de nişte treburi de care, cu numai o secundă mai înainte, nu aveau cunoştinţă. Nu-i obligatoriu să fi săvârşit o prostie ca să consumi un stânjenitor sentiment de culpă. Există femei a căror simplă prezenţă te nelinişteşte şi te obligă să fii extrem

8

Sortiţi iubiriide preocupat de tot ce are să urmeze. Ca şi când ar trebui neapărat să urmeze ceva. E ca într-un joc, a cărui regulă e să participi fără să-i ştii regulile.

Îi explic că pentru mine e o zi specială. De câteva luni, joia o devenit o zi aparte. Îi mai spun că, într-un şir de zile neobişnuite, una se poate deosebi radical de celelalte. Că neobişnuitul, când durează prea mult, îşi pierde sensul. Când te concentrezi prea mult asupra unui fapt – unde am mai auzit asta? – începi să crezi că ştii totul despre el. Iar când socoţi că ştii mai bine decât oricine ce-i cu faptul acela şi ce însemnătate prezintă, te trezeşti că s-a schimbat. Că nu mai e la fel ca la început.

Îi mai comunic şi alte lucruri, care le-ar putea interesa pe necunoscutele ce vizitează redacţiile joia. La douăzeci şi un sfert fix, pentru a se lămuri că n-au niciun motiv s-o facă.

Numai că – în gând. Conversez minute întregi cu mine însumi şi tot ce-mi spun mă consolează. Sunt consolat nu atât pentru ce mi s-a întâmplat, cât mai cu seamă pentru ce o să mi se întâmple de acum înainte. Simpla prezenţă a unei femei e suficientă pentru a te preocupa de viitor.

A unei femei, mai bine zis, pe care n-o interesează să afle ce-i în capul nici unui bărbat. Tot ce o interesează e să scotocească grăbit printr-o gentuţă fistichie. Seamănă cu o veveriţă flămândă şi puţin speriată, care a dat peste o alună tare.

În timp ce-şi inventariază lucruşoarele din gentuţă – dumnezeule, câte fleacuri pot să tezaurizeze femeile mici de statură într-o poşetă în care în mod normal nu poate încăpea nimic – necunoscuta mă priveşte iarăşi lung şi atât de uimită, de parcă abia acum realizează că exist. Cunosc privirea aceasta. Când voi pleca într-o călătorie cu trenul, am să mi-o evoc cu nostalgie, ca pe ceva ce n-am ştiut să preţuiesc când mi s-a dat. E cea mai contrariată privire ce poate fi întâlnită pe un peron. Nu încape însă nicio îndoială, nu ne găsim pe un peron. Insistenţa ei mă

9

Tudor Octavianobligă, cum îi place şefului meu să spună, să am o atitudine.

Ca şi cum oamenii născuţi să manifeste, ori de câte ori se iveşte ocazia, o atitudine n-au altceva mai bun de făcut decât să se înfunde într-o nişă. În loc să ocupe biroul cel mare din centrul camerei.

Femeia scotoceşte asiduu în gentuţă şi, în vreme ce mâinile inventariază, pentru a doua sau a treia oară, lucruşoarele dinăuntru, mă priveşte iscoditor, de parcă ar vrea să-şi amintească ceva.

Sau să îi amintesc ceva.Leon îi urmăreşte strădania apatic. Leon, o ştiu bine, e

cel mai indiscret dintre apatici. Se uită insistent la braţele ei firave, la gâtul alb şi subţire şi închide visător ochii. E rândul lui să treacă la scotocit, să cotrobăie în grabă prin toate cotloanele memoriei, să-şi pună întrebări la care poate primi răspuns şi, întocmai unei maşini electronice, să clasifice, în ordinea plauzibilului, răspunsurile.

Şi eu, şi Leon îi cunoaştem povestea. Ori, cel puţin, începutul. Anumiţi oameni acordă exagerat de multă importanţă anumitor întâmplări. Asta e toată problema. O istorie oarecare, pe care Leon, deşi e foarte probabil s-o mai fi ascultat cândva, se pregăteşte s-o audă din nou. Redacţiile sunt locuri ciudate. Odată intrând într-o redacţie, persoane, altfel reţinute, se grăbesc să dea în vileag istorii pe care n-ar dori, de fapt, să le facă publice. Pe Leon aceste istorii îl preocupă. Pe mine, din ce în ce mai puţin. De la un timp, nu ştiu de ce, mă tem de momentele de maximă sinceritate, de acele clipe când, cunoscuţi sau necunoscuţi, din cauze nu întotdeauna acute, scot la iveală fel de fel de secrete.

Agitaţia nesfârşită a femeii mă înduioşează. Un sentiment de care nu ţin să abuzez. Îmi imaginez cum are să-şi închidă, surprinsă şi întrucâtva umilită, poşeta. Are un nas mic şi o gură minusculă, şi o bărbie atât de delicată încât te simţi, în chip imperios, dator să o ajuţi şi

10

Sortiţi iubiriisă o aperi. O persoană care pierde mereu câte ceva: cheile, ochelarii, actele şi, într-un târziu, încrederea în sine. Femeia însă închide gentuţa cu un clinchet victorios şi sare în picioare ca împinsă de un resort. E, s-ar părea, o zi în care văd numai lucruri care nu există, dar nu remarc fapte de ordinul evidenţei.

N-am niciun motiv să mă uit la ea ca la o femeie în vârstă. E limpede. E clar însă că nici prea tânără nu-i. Nu-i bătrână, nu e copilă şi nici a om matur n-arată. E năltuţă, delicată şi cu o talie de adolescentă. Există femei care continuă să aibă trupuri de liceence până târziu. Mai ales dacă le priveşti din spate. Unele aduc a fetişcane şi când le vezi din faţă. Chipul li se ridează, părul le albeşte iar ele nu îmbătrânesc deloc. Anii trec, dar rămân sprintene şi impacientate de tot soiul de lucruri lipsite de importanţă. Ceea ce le face şi mai atrăgătoare.

În faţa lor, bărbaţii analitici devin dintr-o dată sintetici. Fiindcă e un păcat să rămâi cusurgiu când dai de un om care, afară de faptul că te confundă cu altul, n-are niciun cusur.

— Aţi scris despre mine, spune femeia, şi-şi desface pumnul ca să-mi arate un petec mototolit de hârtie.

Obrajii ei şi-au pierdut culoarea, sunt cenuşii, oboseala şi încordarea produc o asemenea paloare. Nici privirea nu mai e aceeaşi. În ochi îi apare un licăr de triumf. Ca un actor japonez care-şi schimbă masca ori de câte ori i-o cere rolul.

Iau hârtia, o desfac şi constat că e un text tipărit în ziarul nostru. Are un titlu – Faptul însuşi – şi e de la un capăt la celălalt o aiureală. Ceea ce mă nelinişteşte, dacă nu cumva acesta-i „faptul însuşi”, e semnătura pusă la locul cuvenit şi cu corpul de literă corespunzător.

În articol e vorba despre deszăpezirea oraşului şi despre devotamentul câtorva femei – al căror nume e dat în întregime – în foarte importanta acţiune cetăţenească. Chestiunea e că nu scriu niciodată despre zăpezi şi

11

Tudor Octaviandeszăpeziri, despre ploi, furtuni ori dezgheţuri şi, în general, despre niciun fenomen meteorologic, indiferent cât de însemnat poate să fie sau să pară el. Altfel, în loc să mă găsesc în biroul nostru, preocupat de eşecul simpatiei mele devotate pentru Caterina – iată ceva în legătură cu care ideea de devotament apare ca oportună – ar trebui să umblu prin fel de fel de locuri şi să vorbesc cu fel de fel de oameni, ca să aflu opinia lor cu privire la temperatura cu totul neobişnuită înregistrată în această lună a anului. În această parte a planetei şi în această perioadă a existenţei noastre.

Problema, dacă putem s-o numim aşa, e că eu nu scriu altceva decât articole pe teme culturale. Sunt un cronicar de valoare, mai bine zis unul de valoare judeţeană.

Articolul intitulat Faptul însuşi pare scris de vreo cinci mâini.

— Uite, zic şi mă concentrez ca să priceapă exact ce urmează să-i comunic, nu înţeleg ce valoare poate să aibă pentru cineva un astfel de text. Dar nu asta-i problema, întrucât ce-i important pentru mine nu-i obligatoriu să fie şi pentru ceilalţi. Eu nu scriu atât de prost nici când sunt beat. Nu scrii douăzeci de ani într-un fel şi, deodată, într-altul. Problema însă nu-i cum scriu eu. Chestiunea e că acorzi o anume semnificaţie unor cuvinte şi eu nu sesizez care sunt cuvintele respective şi ce ar putea reprezenta ele pentru o persoană ca dumneata.

— Ce fel de persoană?— M-am exprimat greşit. Voiam să spun că sunteţi un

om care a confundat dorinţa cu realitatea. Nu e o jignire.— V-aţi format, prin urmare, o părere.— Nu e prea greu. Asta mi-e meseria. Trebuie să am

păreri despre toate chiar şi când nu am chef să le am.— Aceleaşi cuvinte le-aţi rostit şi acum patru ani.— Am stat de vorbă? V-am făcut confidenţe?— Cine repetă, la un interval de timp atât de mare,

aceleaşi fraze fără să schimbe un cuvânt, nu face nimănui

12

Sortiţi iubiriiconfidenţe. Dar, vorba dumneavoastră, nu asta-i problema. Un tic verbal care mi-a plăcut şi atunci. De fapt, nu mi-a plăcut. Numai că eu lucrez într-un loc unde oamenii au alte ticuri verbale. Prin comparaţie, ale dumneavoastră păreau să aibă un fond.

Leon e foarte agitat. Un vânător care a simţit prin apropiere vânatul cel mare. Trage cu urechea în chipul cel mai neruşinat, cu gura căscată de emoţie şi curiozitate. Pe eseiştii realizaţi în plan judeţean orice fel de încurcătură îi stârneşte. Am o mulţime de ticuri. Mi le primenesc, fac eforturi în acest sens, dar se vede treaba că nu scap de toate. În ce priveşte articolele, de exemplu, din vreme în vreme le recitesc şi subliniez cuvintele ori expresiile care se repetă. Alcătuiesc cu ele liste pe care mi le prind în pioneze în perete. Nu-i simplu să renunţi la nişte expresii. Ele sunt rezultatul unui fel de a fi.

În plus, nimeni nu-ţi garantează că noile ticuri sunt mai simpatice decât cele vechi.

— Duduie, intervine cu perfidie nedisimulată Leon, băiatul ăsta se teme de ridicol. Pot să vă felicit: aţi lovit în punctul său slab. El nu semnează texte tâmpite mici. El pregăteşte o tâmpenie monumentală.

— Vă povesteşte totul? îl întreabă necunoscuta pe un ton din care chiar şi Leon ar putea să priceapă că nu e agreat.

— Numai dacă are ce, zice Leon fără să pară afectat de subtila agresivitate a întrebărilor. Nu pentru că Leon n-ar remarca-o. Leon e un clovn. În discuţiile cu subtext se simte întotdeauna îndreptăţit să intervină. Numai dacă îşi aduce aminte, precizează cu cruzime Leon. Domnul din faţa matale e deosebit de deştept, când are de rezolvat treburi mari, şi stupid, când i se dă de făcut ceva ce nu comportă niciun efort de gândire. Gândirea, duduie, e un viciu. În subconştient, prietenul nostru e muncit de curiozitate. Vrea să ştie dacă te-ai culcat cu el. Nu-şi mai aminteşte. Părerea mea e că nu te-ai culcat cu prietenul

13

Tudor Octaviannostru. Dumneata, duduie, eşti religioasă. În chestiunea amorului, adică. Eşti castă sau cam aşa ceva.

Femeia zâmbeşte. Nu e un zâmbet ca toate celelalte, nu e surâsul unei persoane care se amuză pe seama prostiei umane. Este, cum scrie un poet oriental într-un text mic dedicat unei femei la fel de mici. Umbra aerului ce tremură în răstimpuri deasupra închipuirii unui luciu de apă. Eseistul Leon are o şansă bună de-a pătrunde misterul feminin, dar o ratează.

— Sau cam aşa ceva… spune vizitatoarea.— Buuun! face Leon edificat. Mai departe, procedăm

prin eliminare: a încercat măcar să-ţi facă o curte îndrăcită? E logic să întreb, fiindcă metoda mă obligă. Deşi, din câte îl cunosc, nu e în stare să se ţină scai de o femeie. E prea demn. I-ar veni greu să fie refuzat. De fapt, cauza e alta: se iubeşte atât de mult, încât nu văd să mai aibă de unde iubi pe altul. Corect?

După un timp destul de lung, în care Leon n-o slăbeşte cu privirea, femeia acceptă:

— Corect.— În ordine logică, zice rânjind eseistul cel mai

cunoscut din judeţ, ca şi cum nu despre mine ar fi vorba, ci de un om ce trebuie reconstituit din zgura memoriei, e necesar să aflăm dacă a încercat să se dea mare. Dacă, spre exemplu, v-a povestit că lucrează la o carte, care o să trezească o sumedenie de adversităţi literare deoarece conţine adevărul. E un procedeu sigur de a le câştiga pe femei. Le place să-şi închipuie că ai nevoie de o persoană care să te înţeleagă atunci când vei fi lovit din toate părţile. Femeii, căreia îi povesteşti astfel de baliverne, îi place să-şi imagineze că ea va fi aceea care te va consola.

— Chiar scrie o asemenea carte, spune femeia. Leon oftează şi clatină din cap cu înţelegere.

— Nu o scrie, şopteşte el, doar o începe. Nu ştiu dacă ai mai întâlnit categoria asta de bărbaţi: se reped să

14

Sortiţi iubiriiînceapă, nu importă ce. Dar nu izbutesc să ducă nimic până la capăt. Şi sandvişurile le mănâncă numai pe sfert.

Femeia tace. Tac şi eu şi aştept ars de curiozitate să văd cum se va încheia dialogul. E o discuţie care va avea precis un sfârşit. Când Leon va pune ultima întrebare, voi afla ce fel de individ sunt. Mai exact, ce fel de individ vrea Leon să creadă femeia că sunt. Pentru că, deşi nu pare, Leon îmi e prieten şi e sincer interesat să mă prezinte într-o lumină favorabilă. Şi nu atât eu, ca persoană, sunt în joc, cât breasla. Leon e mândru de meseria lui. Un maniac. Ca toţi din redacţie, de altfel.

Dar Leon nu mai apucă să formuleze ultima întrebare, aceea pe care o pregăteşte perfid de un sfert de ceas.

— Ne-am plimbat, spune femeia. Am discutat. Până la un punct, o conversaţie ca atâtea altele. Colegul dumneavoastră se găsea într-un moment în care simţea nevoia să fie ascultat de cineva. Iar eu într-un moment în care aş fi ascultat pe oricine. Numai să-mi vorbească omeneşte.

— Ce înţelegeţi prin asta? o chestionează eseistul.— Pe vremea aceea eram încurcată cu un bărbat foarte

posesiv. Despica firul în patru. Suferea că nu i se dă importanţă. Am ştiut de la început că e foarte posesiv, dar n-am ştiut că asta e cea mai nenorocită dintre toate slăbiciunile unui om. Dumneavoastră, nu-i aşa, n-aţi vrea să cunoaşteţi o femeie profund înfricoşată şi care nu realizează că e profund înfricoşată şi nici din ce cauză.

— Asta cam aşa-i, face Leon pe jumătate ironic, pe jumătate serios. Jumătatea ironică a răspunsului îmi e adresată, cealaltă e pentru femeia subţire, pierdută într-o rochie prea lungă şi prea decoltată pentru o seară târzie de decembrie. O rochie mai potrivită pentru o petrecere decât pentru nişte destăinuiri atât de angajante. Noroc că prezenţa mea nu-i stinghereşte. Dacă m-aş ridica să plec, nici nu m-ar observa.

15

Tudor OctavianSunt atât de preocupat de ideea asta, încât nu văd că,

de fapt, femeia e aceea care se ridică şi pleacă. Dispare întocmai cum a venit: fără să spună cine este şi ce vrea.

— Leon, întreb, tu pricepi ceva?Eseistul îşi trage scaunul lângă mine, în locul unde a

stat necunoscuta, îşi apropie faţa, astfel ca să-i pot vedea fiecare fir de păr din obrazul negricios cu reflexe stacojii, şi-mi spune, cu aerul că e ceva ce trebuie să rămână între noi şi, mai ales, că-mi face o mare favoare încredinţându-mi un gând atât de grav:

— Eşti un bou!— În regulă, zic, sunt un bou, ratez probabil o şansă,

dar spune-mi măcar ce şansă ratez.— Nu ratezi nicio şansă.— Leon, insist, sunt foarte necăjit. Mi s-a întâmplat

ceva deosebit de neplăcut. Ceva în legătură cu Caterina. Nu mă mai întâlnesc cu Caterina. Sunt într-adevăr un idiot: mă îndrăgostesc de o femeie despre care nu ştiu nimic şi când încep să iasă la iveală nişte lucruri, sunt atât de uimit încât nici nu mai pot să sufăr. Înţelegi cum vine asta? Nu e un sentiment normal. Aş vrea să am sentimente normale şi nu pot.

Leon îmi pune veioza în ochi, ca la o cercetare judiciară pentru delicte grave, apoi se întinde şi cască lung. Dacă ar fi mai înalt şi nu atât de scund şi lat cât e, căscatul şi întinsul i-ar da satisfacţii mai mari. Un bărbat care apreciază lucrurile simple şi, mai ales, se mulţumeşte cu puţin. Trage lampa într-o parte şi conchide:

— Ştii cum îşi fac câinii polari culcuşul? Se învârt, fugind să-şi prindă coada, până când fac o gaură în zăpadă. Pe urmă se bagă în gaura aia şi adorm fericiţi.

— E o parabolă?— Ar putea fi, rânjeşte Leon, numai că eu nu ştiu cum

îşi fac câinii polari culcuşul. Îmi închipui doar.

16

Sortiţi iubirii

2

N-ar trebui sa fim atât de marcaţi de importanţa sentimentelor noastre. Oricât de mândri suntem de ce simţim la un moment dat şi oricât de copleşiţi de necazuri, nu trebuie să uităm că, până la urmă, un sentiment nu-i decât o disfuncţie ca oricare alta. Nu peste mult timp, vom merge la doctor, la generalist, nu la psihiatru, să ne lămurim asupra naturii unor stări deosebite şi a tratamentului necesar.

— Care-i problema? ne va întreba el.— Doctore, cred că e grav. Sunt trist. Sunt foarte

mâhnit. Mă crezi sau nu, dar am trăit o mare dezamăgire în dragoste. Mi-a pierit tot cheful de viaţă. Orice aş face, îmi pare fără sens. Chiar şi consultul ăsta.

— Nicio dezamăgire nu-i atât de adâncă pe cât ne pare la început. E ori mai superficială, ori mai profundă.

— Sunt un caz disperat: am confundat amorul cast cu amorul profan. M-am minţit fără să-mi dau seama că mă mint.

— Tristeţea, dragul meu, e o suferinţă îndelung studiată. Ea n-are secrete pentru un medic. În majoritatea cazurilor, tratăm nu tristeţea, ci crize banale de vanitate.

— E vorba de o situaţie neobişnuită. Doctorul mă priveşte, în sfârşit, cu atenţie.— La vârsta noastră, zice el ca pentru sine, orice

poveste de iubire pare ieşită din comun. Şi ştii de ce? Fiindcă ne temem să nu fie ultima.

— O cheamă Caterina. E tot ce ştiu despre ea. Doctorul se uită bănuitor. Mă grăbesc să adaug:

17

Tudor Octavian— Aproape tot. O cunosc de treizeci de săptămâni. Să

nu mă întrebi ce vârstă are şi cum arată.— Să lămurim câteva detalii, îmi cere doctorul.A devenit pe neaşteptate grav şi distant. Prea grav şi

prea distant ca să nu înţeleg că nu mai are nevoie de detalii, că şi-a format o părere.

— Ce importanţă are cum o cheamă? Nici vârsta n-are prea mare însemnătate. În anumite circumstanţe, nu contează nici cum arată. Am cunoscut-o într-o împrejurare aparte. Tot ce-a urmat, a purtat, cum s-ar spune, pecetea primei întâlniri. De îndrăgostit, însă, m-am îndrăgostit abia în a patra săptămână. În câteva privinţe sunt edificat: am avut exact simptomele descrise în tratatele şi studiile dedicate chestiunii.

— Prin urmare, ai venit la mine documentat.— Ca oricare. Sunt în joc sentimentele mele. Un singur

lucru nu-mi e tocmai clar. Înclin să cred că m-am îndrăgostit la prima vedere. Cu cât mă gândesc mai des la ziua în care am cunoscut-o, cu atât o serie de scene îmi apar mai clar. Asta mă nelinişteşte: uit întâmplări recente. În schimb îmi reamintesc o mulţime de amănunte ale primei noastre întâlniri.

— Nu-i bine să te iei după cărţi. Te regăseşti aproape în fiecare caz descris în ele. Cât despre dragostea la prima vedere. Cum să-ţi spun… Oamenii confundă, de regulă, dorinţa de a iubi cu iubirea propriu-zisă.

— În cazul meu e iubire propriu-zisă.— N-ar fi exclus. Patru sau cinci săptămâni e timpul

necesar unei incubaţii complete a sentimentelor. Deşi o seamă de factori o pot influenţa. De pildă, stresul. Sau poluarea aerului. Sau o alimentaţie neraţională. Mai sunt şi lecturile. Romanele de dragoste te pot dezorienta. Apoi, situaţia internaţională. Ai să mă întrebi ce legătură există între toate astea şi problema ta şi eu am să-ţi spun că există. O incubaţie precipitată e tot ce poate fi mai dăunător. Oamenii vin la doctori ca să primească

18

Sortiţi iubiriiasigurări că e vorba, într-adevăr, de dragoste, dar medicul, spune-mi, ce poate să facă un medic când calea pe care porneşti e greşită? Forme pure de iubire se întâlnesc tot mai rar. Îţi propun s-o luăm metodic. Mănânci sărat?

— Aşa şi aşa.— Vezi, nu e bine. E o perioadă în care trebuie să te

îngrijeşti de tine. Îţi place să bei?— Mai ales seara.— Te duci la teatru, la cinema?— Rar, foarte rar.— Să mergi mai des. Imaginaţia e nevoie să fie

stimulată. Trebuie să-ţi selectezi atent lecturile. Ce citeşti?

— Sunt critic literar. N-am de ales, citesc amestecat.— Nu-i bine. Ba chiar e rău. Îţi dau o reţetă, dar trebuie

să te ţii de ea. Dacă vrei să aibă efect. Să zicem, autori greci şi latini. Asta, pentru început. În ce priveşte modernii, eu sunt pentru un regim foarte strict: Camus, Caragiale, Thomas Mann. E util să ai în casă operele complete ale lui Cehov. Pe urmă, puţină poezie. În doze mici şi concentrate. Cum stai cu analizele?

— Le-am terminat.— Şi urina?— Bineînţeles.Doctorul se aşază la birou şi începe să scrie mai multe

reţete. Din când în când, se opreşte ca să-mi explice cum trebuie procedat.

— Dragostea, dragul meu. E o reacţie glandulară deosebit de complexă. E ciudat că mai ales intelectualii neglijează etapa instalării primelor sentimente. Mâncăm prea sărat, ne repezim să adorăm persoane despre care nu ştim nici cum le cheamă, nici câţi ani au. Venim la doctor când nu mai e aproape nimic de făcut şi ne mirăm că ne doare. Ia spune-mi, nu simţi aşa, ca o apăsare în piept? Nu visezi că te strânge de gât cineva?

19

Tudor Octavian— Mai ales seara. Şi când sunt singur. Când mă despart

de Caterina. Şi ori de câte ori îmi răsare înainte imaginea chipului ei. Îmi apare în cele mai neaşteptate situaţii.

— Să nu mai bei. Vezi ce mănânci. Băutura euforizează. Prânzurile îmbelşugate atenuează simţirea. Tristeţea cere stăpânire de sine şi o existenţă mai degrabă austeră. Nu-i uşor s-o recunoşti. E ca şi cum din tine ar urca o durere veche, ascunsă vreme îndelungată în vene, în muşchi. În oase. Se adună ca pârâurile într-o albie mare.

— Poate că spun o prostie, dar simt uneori ceva ce seamănă cu un muget…

— Exact, zice satisfăcut doctorul. Uite ce bine e să ai de-a face cu oameni imaginativi. Ai starea aceea a animalului dus la abator. Se revoltă tot fondul genetic. La amintirea primei înjunghieri, toţi cromozomii se crispează. Milioane şi milioane de sacrificări bat genetic peste milenii. E o răzvrătire a secţiunilor de regulă inactive ale memoriei. Va trebui să mai faci câteva analize. Vreau să ştiu cum stai cu calciul, cu fierul şi cu albumina. E o poveste şi cu adrenalina.

Doctorul scrie şi scrie şi la sfârşit îmi pune în palmă un teanc de fişe pentru analize.

— Le fac pe toate?!!— E absolut necesar. Tristeţea, ca şi durerile de dinţi,

cere un tratament de durată. O să umblăm la adrenalină, o să-ţi dozăm mai bine fierul din sânge, o să te reechilibrăm chimic şi, foarte curând, ai să te poţi îndrăgosti din nou. Mai bine zis, de-adevăratelea. Pe alte baze. Şi cu alte urmări sufleteşti.

20

Sortiţi iubirii

3

Ştiinţa face şi în acest domeniu lumină. E neplăcut să transpiri abundent; toate toxinele din tine ţâşnesc haotic prin pori, nu aveai obiceiul să transpiri şi, uite, năduşeşti ca la baia comunală. Şi totul ţi se trage de la adrenalină. De la excesul de tristeţe. Indiferent de cauze, tot ce-mi doresc e să-mi schimb cămaşa şi să intru sub duş.

Lucrurile au faţă şi revers, nimeni nu se îndoieşte că una ţi se înfăţişează şi alta vezi, dar care e faţa şi care este reversul, puţini ştiu. Disocierea e cunoaştere şi cunoaşterea reprezintă, pentru fiinţele inteligente, o soluţie. Sunt trist şi consolat. Ca orice om informat. Un duş violent şi o cămaşă bine scrobită echivalează cu o rezolvare. Pentru cei informaţi, faţa şi reversul lucrurilor sunt totuna. Inteligenţa închide cercul. Realitatea e o problemă de postură. Leon e spectatorul care, în sălile fără scaune numerotate, ocheşte dintr-o privire locul cel mai bun. Fotoliul din care n-ai niciun dubiu că tot ceea ce ţi se arată pe scenă e adevărat. Pe mine, mulţimea mă împinge spre margini şi astfel ajung lângă scenă, în spaţiul de unde zăreşti mişcarea din culise, regia spectacolului. Sunt, e drept, un bou, o ştiam înainte de a mi-o spune Leon, însă unul edificat asupra afectelor sale. Pe Caterina o iubesc, nu-i nicio îndoială!

Umblu din nou pe străzi şi simt încă în nări mirosul castanului fals dogorit de soarele amiezii. Ori poate e mirosul trupului meu încins de efort. Mărşăluiesc spre casă, ca mânat de o mare primejdie, şi asud abundent. Alergătorii pe distanţe lungi nu simt altfel. Înainte mai e

21

Tudor Octavianmult, înapoi nu se poate. „La ce v-aţi gândit când aţi trecut de jumătatea cursei?” se reped să întrebe reporterii, şi cel sosit primul îi dă cu gura, de parcă asta a făcut el, în vreme ce picioarele i se împleticeau de oboseală, să cugete, să mediteze la chestiunile zilei. Pe dracu, mâinile şi picioarele ţi se mişcă de la sine, şi dacă bolboroseala din creier se cheamă raţiune, atunci tot ce ştii despre tine şi despre relaţia ta cu lumea se exprimă într-un singur cuvânt: înainte!

Înainte! Nu te opri din goană şi ai să câştigi. Lasă năduşeala tulbure şi acidă să-ţi spele porii, respiră profund şi oxigenează-ţi trupul, tot ce ţi se întâmplă e o reacţie a glandelor. Lasă memoria să se decanteze, să depună în straturi noroaiele preanunţatelor tale melancolii de intelectual parţial realizat. De tine te vindeci numai prin tine. Un duş şi o cămaşă bine călcată. Şi fulgi mari şi pufoşi de zăpadă spulberaţi prin fereastra deschisă de un crivăţ cald. O iarnă ca în copilărie, cu neaua groasă tencuind pereţii casei până sub streşini şi atât de albă că albăstreşte zările şi cerul e ca marmura din care se cioplesc statuile de îngeri.

Dar iarna e încă departe.Suntem în primele zile ale lunii decembrie, aerul nopţii

stă pe oraş ca gelatina caldă, praful se aşază pe asfalt în pânze moi, un amestec de pulberi de cauciuc şi sulfuri, care aşteaptă prima ploaie să fermenteze acizi; cât despre frig, frigul acela uscat şi sticlos, pe care copiii îl întâmpină cu o spaimă mică şi dulce între troienele din preajma casei, el colindă pustiile stepe din nord. Nu-l cheamă sudul, nu-l ademenesc norii cei prăfoşi spânzuraţi deasupra bătrânului şi chinuitului nostru continent.

N-am niciun chef să mă întorc acasă, nu-mi plac nopţile nedormite. În nopţile fără somn, nu timpul trece; eu trec.

Dar regula cercului e să se închidă şi pentru burlacii nedesăvârşiţi ostenind în căutarea femeii desăvârşite. El

22

Sortiţi iubiriise închide întotdeauna într-o odaie cu confort sporit, cocoţată la ultimul etaj al unui bloc cu liftul în reparaţie.

— Ce-i nou? mă întreabă agronomul de la parter. Sunt gazetar. Pentru vecinii mei n-are nicio importanţă

dacă lucrez la revista pompierilor sau la aceea a cooperaţiei. Pentru agronomul cu detaşare în oraş, orice ziarist reprezintă competenţa pură. Ştie cam tot ce ştie şi Dumnezeu, numai că e mult mai radical.

— Ninge precis. Îi spun.Agronomul rămâne cu gura căscată. Ultima ţigară a

zilei îi atârnă moale, lipită de limbă, ultima ştire a zilei îi taie respiraţia. Obrajii lui pământii, care n-au prins niciodată răsăritul soarelui în câmp, se îmbujorează şi mărturisesc o tresărire de vanitate profesională. Competenţa sa meteorologică n-a mai trecut de mult pragul garsonierei.

— În fond, îmi şopteşte agronomul cu dispensă, căldura e o anomalie. Putea, la fel de bine. Să plouă neîntrerupt.

— Sau să fulgere tot timpul.— Exact.— Dar nu plouă. Şi nici nu fulgeră, ca-n ziua întâi a

facerii. E decembrie şi înfloreşte liliacul pentru a treia oară. Se îmbogăţesc florăresele şi fetele de măritat o ţin tot într-un suspin.

Agronomul mă priveşte bănuitor. Minciunile mărunte îl neliniştesc şi-l fac să doarmă prost, minciunile mari îl înviorează şi-i dau un acut sentiment de predestinare.

— Concetăţene, îi spun, pregăteşte-te, dar fii discret: în două zile încep marile ninsori.

— V-a informat armata, nu-i aşa?— Militarii află primii tot ce trebuie. Agronomul îmi zâmbeşte complice:— De fapt, s-a auzit şi pe la noi. Toată lumea a auzit câte ceva, toţi pot să-ţi dea ştiri

utile. Numărul competenţilor e în creştere. Pe fiecare palier, întâlnesc câte un competent cu ţigara în gură.

23

Tudor Octavian— Ceva nou? mă întâmpină cititorul de contoare

domiciliat la etajul unu.— Păi, ce s-a scris şi în presă, îi zic. E vorba de o

anomalie meteorologică, care încetează în două zile. S-a dat un comunicat.

— Aha, face oarecum nemulţumit cititorul de contoare. Vasăzică asta a fost totul? Parcă auzisem de o chestie, un ciclon.

— Un alizeu.— Parcă… — În realitate, n-a fost un alizeu, ci un muson. S-a scris

în ziare.— E bine că se scrie, conchide lămurit cititorul de

contoare. Cine are trebuinţă citeşte şi ia aminte.— Corect, spun şi urc mai departe. Cu fiecare palier cucerit, informaţiile se precizează.

Bărbaţi cu nostalgia curţii proaspăt stropite şi a mirosului de regina nopţii fumează în atitudini meditative şi mă asigură că e vorba de o decompensare barică. Musoni bezmetici se strecoară în Mediterana şi ling malurile cretoase, porcii umblă cu paiul în gură, teleimprimatoarele sunt în alertă, la Mizil se petrece pe neaşteptate o compensare barică, la Pietroasele vinul fierbe în pivniţe. Reumaticii simt apropierea norilor cu ninsori, astmaticii se sufocă din cauza presiunii scăzute. La începutul ascensiunii eram un competent, la sfârşitul ei sunt o persoană edificată. Am absolut toate elementele spre a-i livra domnului Sedecariu o minciună perfectă, una atât de seducătoare, încât, chiar dacă iarna n-are să mai vină niciodată, să se simtă totuşi fericit. Să aibă speranţa.

Pe domnul Sedecariu însă nu pot să-l mint.— Veşti proaste, domnule Sedecariu: mâine va fi şi mai

cald decât astăzi.— N-are nicio importanţă.

24

Sortiţi iubiriiÎntr-adevăr, pentru vecinul meu, croitorul pensionar

Sedecariu, anomaliile meteorologice nu prezintă nicio însemnătate, îl interesează doar articolele mele. Le citeşte cu pasiunea cu care alţi croitori de pantaloni la pensie citesc ştirile sportive sau vieţile oamenilor celebri. Le decupează din ziar şi le clasează în teancuri, pe ani şi probleme: cronicile cărţilor de proză, de o parte, ale celor de versuri, de cealaltă parte. Asupra lui, cuvântul tipărit are o putere magică. Croitorul de pantaloni n-are nicio îndoială că posed adevărul. Mă întâmpină, oricât de târziu m-aş întoarce acasă, îmi zâmbeşte sfios, cu taină şi ceremonie, şi-mi explică tot ce a înţeles din ultimul articol tipărit

Sunt un scriitor realizat: am un cititor sigur.

25

Tudor Octavian

4

Intru sub duş şi stau să-mi plouă vijelios în creştet, minute de-a rândul. Ca detectivilor vesteji după ce încasează o bătaie importantă. Viaţa unora e astfel croită încât se desfăşoară numai între două încăierări. Sunt un burlac realizat: existenţa mea a căpătat un reper. Am primit o lovitură puternică drept în inimă; acum fac un duş şi mă pregătesc pentru următoarea.

Mă înfăşor într-un prosop pluşat şi-mi torn un pahar de vodcă. Ieşirea de sub duş e o chestiune de stil. În cărţile cu detectivi înfrânţi, sfârşitul unei băi e ca sfârşitul lumii. Ca sfârşitul uneia şi naşterea alteia.

Garsoniera mea are cu totul patruzeci de metri cubi volum locuibil şi, ce nu-i umplut cu mobilă, umplu cu muzică. Am prize pretutindeni şi de la fiecare porneşte un cablu. În jur îmi bâzâie prietenos o sumedenie de apărate: am clima mea personală şi vara mea personală şi, când am poftă de o iarnă ca altădată, prizele şi aparatele îmi livrează puţin decembrie autentic. Curentul electric toarce tihnit în motoraşe şi în circuite miniaturizate şi totul e atât de eficient, încât chiar şi desăvârşirea mai poate fi ameliorată. Apeşi pe un buton şi reduci sunetele înalte, învârteşti un buton şi îndulceşti sunetele joase. Am Wolfgang Gotlieb Chrisostomus-ul meu unic şi irepetabil şi Beethoven-ul meu privat şi stările mele sufleteşti atent controlate electronic. Îmi pot modula depresiile şi rotunji impulsurile voluntariste. Aparţin unui univers logic, pus sub control absolut. În casa mea nu se petrec excepţii. Butoanele şi întrerupătoarele au grijă de asta.

26

Sortiţi iubiriiMă apropii de ferestrele ce stau deschise în

permanenţă şi trag în piept cu nesaţ aerul proaspăt al nopţii.

Aerul proaspăt al nopţii are un iz de legume putrezite în tomberoane şi de terase de restaurante economice.

Revin în mijlocul odăii şi pun în funcţiune un aparat. Am aerul cel mai bine dozat din tot cartierul. Curentul electric e singurul adevăr absolut în această joie a adevărurilor relative.

Mă gândesc la Caterina şi la curentul alternativ şi-mi repet că adevărul este întotdeauna o problemă de consens. Cât despre cele numite elementare, ele prezintă inconvenientul că nu sunt niciodată elementare. Eşecul legăturii mele cu Caterina s-a produs ca urmare a unui astfel de adevăr primar, evaluat în chip diferit de amândoi. Doi sprinteri care se antrenează frenetic în aşteptarea marii curse, care aşteaptă încordaţi secunda startului şi care, la pocnetul pistolului, ţâşnesc înainte cu mişcări de kinogramă.

Atâta doar că fiecare în altă direcţie. Eşecul nu-i altceva decât un fel de a se închide al cercului. Nu sunt primul om căruia i se întâmplă s-o apuce într-o direcţie contrară intereselor sale şi nici primul care filozofează asupra acestui fapt. Pentru a te detaşa de o anumită situaţie, cea mai sigură metodă e să te preocupi cât mai mult de situaţia respectivă. Cunoaşterea te ajută să te desprinzi. Acum ştiu totul despre Caterina şi, conform logicii cunoaşterii, ar trebui să o uit.

Când te îndrăgosteşti de o femeie căsătorită şi care are un copil, povestea poate fi calificată drept foarte delicată.

Un bărbat care iubeşte o femeie căsătorită şi având doi copii e un aventurier.

Iubirea pentru o femeie cu trei copii e ceva atât de special, încât mai bine ai consulta un psihiatru.

În fine, nimeni nu-şi pune nădejdi de împlinire afectivă atunci când se încurcă – iar termenul e cât se poate de

27

Tudor Octavianadecvat – cu mama a patru copii, indiferent ce vârstă au aceştia. Pentru o asemenea încercare trebuie să fii ori martir, ori masochist. Sau şi martir şi masochist totodată.

M-am îndrăgostit de Caterina ca orice bărbat deprins să idealizeze femeia. Nu de o anumită femeie te îndrăgosteşti, ci de eventualitatea ca persoana care vădeşte atâta puritate şi graţie să fie fiinţa visată.

Nu sunt un caz special. Numărul bărbaţilor care îmbracă, măcar pentru o vreme, realitatea în hainele de gală ale idealului e foarte mare. Înfăţişarea şi felul de a fi al Caterinei m-au încurajat în acest sens. Caterina e o persoană sfioasă, tăcută şi care, din priviri şi din gesturi, mărturiseşte o neistovită nevoie de tandreţe. Felul acela de tandreţe după care tânjesc inocenţii şi fiinţele cu sufletul pervertit de romane sentimentale. Nevoia de tandreţe are ceva din istovirea neîntreruptă a intoxicaţilor cu heroină ori alte droguri radicale şi ar trebui considerată ca atare.

Faptul cel mai interesant e că unele femei reuşesc să rămână sfioase, tăcute şi sensibile la orice manifestare de tandreţe şi după ce nasc cinci copii.

De pildă, Caterina.Persoanele cu multă imaginaţie nu sunt obligatoriu

fiinţe foarte agere. Imaginaţia este mai curând capacitatea de a separa net un lucru de altul, decât darul de a născoci lucruri noi. Trec drept un individ imaginativ. Fapt care nu m-a împiedicat să descopăr în înfăţişarea Caterinei, în comportarea ei suavă şi rezervată, prinosul unei castităţi demne, aproape eroice. Cât despre Caterina, lipsa ei de imaginaţie a făcut-o să creadă că interesul ce i-l arătam nu era altceva decât un mod al respectului, aşa cum se manifestă acesta la bărbaţii foarte, foarte bine crescuţi. Lipsa de imaginaţie a Caterinei a împiedicat-o să remarce excedentul imaginaţiei mele. Nu mi-a vorbit niciodată despre familia ei, fiindcă nu-şi putea închipui că n-aş fi la curent cu

28

Sortiţi iubiriiproblemele acesteia. O adoram pentru feminitatea ei desăvârşită şi e probabil că mă adora şi ea. Pentru ceea ce lua drept detaşare prietenoasă. Femeile cu cinci copii simt îndeobşte dorinţa de a fi apreciate pentru tot ce ar fi însemnat ele, dacă nu ar fi avut atâtea naşteri. În clipele când o priveam, Caterina era creaţia perfectă a privirilor mele.

Era ceea ce doream să fie.Stau de un ceas împachetat într-un prosop pluşat şi

ascult concerte pentru fagot şi orchestră de Wolfgang Gotlieb Chrisostomus. Din care, printr-o simplă apăsare pe un buton, elimin fagotul. Mă enervează timbrul dogit şi emfatic al acestui instrument.

Fără fagot, concertele pentru fagot şi orchestră sunt întotdeauna liniştitoare.

Şi fără viori. Apăs pe un alt buton şi suprim viorile. Mă enervează contrabasul, aşa că renunţ şi la el. Combina muzicală are o sumedenie de clape şi butoane şi rostul lor e tocmai acesta, să elimine orice element disturbator. Cu excepţia, bineînţeles, a soneriei telefonului.

Ascult, se vede treaba, un concert pentru soneria telefonului şi orchestră, iar bunul Wolfgang Gotlieb Chrisostomus n-are nicio vină.

Scurgerea timpului nu-i niciodată o problemă de consens. E miezul nopţii, pur şi simplu, e o oră la care toate generaţiile dorm, consolate cu victoriile sau înfrângerile de peste zi. Cu excepţia generaţiei lui Constantinescu.

— Dragă, îmi spune la telefon Heraclit Constantinescu, generaţia mea nu înţelege o astfel de reacţie.

Are nouăzeci de ani şi, în afară de faptul că nu prea aude, conversaţia cu el e, la orice oră din zi şi din noapte, un prilej de francheţe.

— Din păcate, îi comunic, tot ce are un început, are şi un sfârşit.

— Poftim?!!

29

Tudor OctavianApropii receptorul de gură şi răcnesc:— A fost şi s-a sfârşit!Cuvintele ţâşnesc pe fereastră chelălăind. În

apartamentele de vis-à-vis se aprind luminile, bărbaţi buimaci de somn desluşesc sensul frazei şi se ridică în capul oaselor. Nu sunt singura persoană din cartier hotărâtă să pună capăt unui lucru, care trebuia, odată şi odată, să se termine. Nu sunt unicul mascul care vrea să-şi urle în noapte înfrângerea. Cei resemnaţi la o existenţă afectivă mediocră se simt răzbunaţi în spaimele altora. Suferinţa celorlalţi este întotdeauna o rezolvare.

— Nici măcar nu ţi-ai băut cafeaua, spune şocat Constantinescu.

Bărbaţii generaţiei sale şi-au băut cafeaua până la ultimul strop, indiferent de mersul evenimentelor. Pentru ei, o seamă de treburi au fost şi au rămas sfinte. Acum putrezesc cuviincios în sicrie de plăci aglomerate şi singur Constantinescu îşi clamează uimirea. Uimirea unei întregi generaţii. Suntem doi şahişti cărora jocul le merge, orice s-ar întâmpla în jur. Ne cunoaştem prea bine ca să ne mai temem de surprize. Ştiu ce are să-mi spună în următoarele şapte sau opt propoziţiuni. Şi el ar trebui să ştie ce urmează. De data asta însă am dat lovitura: partida e a mea. Am înmuiat biscuitul în ceaşca de cafea şi l-am ţinut suspendat deasupra ei o oră, ca să priceapă Constantinescu noutatea strategică. Îmi va spune că întreaga istorie a afectat-o enorm pe Caterina. Îmi va mărturisi că şi el este enorm de afectat. Oamenii generaţiei sale au avut parte de o mulţime de prilejuri de a simţi enorm, de a supravieţui enorm şi de a muri enorm. În generaţia mea, termenul e folosit arareori.

Îmi spune toate acestea şi încheie patetic. Vocea unui om de nouăzeci de ani, care pretinde, în felul ceremonios şi întotdeauna un pic prea subtil al celor cu două sau trei licenţe în discipline umaniste, acţiuni cu sens. Şi un comportament coerent. Generaţia lui nu apreciază

30

Sortiţi iubiriiexploziile afective. Oamenii superiori se controlează. Şi se întâlnesc joia.

Îi răspund cu delicateţe. Un urlet plin de delicateţe:— Şi joi, şi niciodată! Nimic nu e ca înainte!Heruvimi pufoşi, de un alb sticlos se reped bezmetic în

calcanele blocurilor cu zece etaje şi aerul se umple de un puf suav de păpădie în floare. În faţa a zeci de ferestre deschise bărbaţii trag în piept duhul fierbinte şi înecăcios al nopţii de decembrie şi înţeleg, în sfârşit, că nimic nu mai poate să fie ca altădată, nici pentru ei şi nici pentru femeile lor, că toate au un capăt şi că acolo, la capăt, nu se cască decât un hău de pâcle şi gudroane. Şi că de fapt nici nu există un capăt. Ei trebuie să intre în aşternut şi să uite ceasul acela, fiindcă nu le aparţine.

Şi poate că nu ninge cu penet de îngeri, ci cu zăpadă. Fulguiala aceea vine de undeva, din straturile îndepărtate, curate şi reci ale atmosferei şi încearcă să străbată, prin pătura caldă şi pâcloasă, până la pământ. Iar eu până şi asta trebuie să uit. Pentru că nu se cade să povesteşti ceva ce nu crede nimeni.

Fusese obişnuitul telefon „de confirmare” al bătrânului, mă căuta ca să se asigure că exist, mă caută în fiecare miez de noapte să-şi confirme că există.

31

Tudor Octavian

5

Fără speranţă, recunoştinţă şi răbdare, istoriile de dragoste vestite ar fi demult uitate.

Poveştile de iubire din zilele noastre seamănă, în aproape toate privinţele, cu cele de odinioară. Pentru dobândirea celebrităţii, însă, mai e nevoie şi de „Vitalin”, adică de dimetilhexacarbonat de vanadiu pur, comercializat în cutii cu o sută de casete. Astăzi, zborurile cosmice şi amorurile desăvârşite sunt de neimaginat fără carbonaţii complecşi ai vanadiului.

În ochii fardaţi cu măiestrie ai Suzanei, genul acela de virtuozitate, care la femeile de patruzeci şi cinci de ani e motivat mai mult de o fire plină de vitalitate, decât de dorinţa de a plăcea, citesc nelinişte, umilinţă şi ceva destul de confuz. Ceva ce ar putea fi speranţă.

Închid uşa, străduindu-mă ca operaţiunea să dureze cât mai mult, îi arunc Suzanei o plivire scurtă, piezişă şi misterioasă, în sensul că eu ştiu că tu ştii că eu ştiu la ce te gândeşti şi, în timp ce semnez condica, meditez cu voce tare:

— Generale, ai început să oboseşti. Nu mai adulmeci prieteniile adevărate ca odinioară. Îţi pudrezi prea mult nasul şi nu mai ştii să deosebeşti mirosul omului bun de al celui rău.

Suzana îşi înalţă ochii de pe maşina de scris şi-mi răspunde cu o privire la fel de scurtă, de piezişă şi de misterioasă. Suzana e secretara şefă a redacţiei. Un şef fără subalterni. Tipul de secretară sentimentală şi ineficientă, pe care nu îndrăzneşti s-o concediezi. Fiindcă

32

Sortiţi iubiriinimeni n-ar îndrăzni să dea afară din slujbă un om numai pentru că pune exagerat de mult suflet în tot ce face şi încurcă, din exces de zel, totul.

Problema Suzanei e că aşteaptă un copil. Îl aşteaptă de mai bine de douăzeci de ani. Ca să rămână însărcinată, secretara şefă ar lua orice medicament. De fapt, a luat absolut toate medicamentele care promit tinereţe şi vigoare. Abandonează maşina de scris şi-şi îndulceşte privirea. Chipul Suzanei are mobilitatea şi vitalitatea unui programator de stări. Ca s-o alerteze pe aceea potrivită, le trece rapid în revistă pe toate. Trebuie să ai mare răbdare cu Suzana, până se decide ce chip să-ţi ofere. Se apropie, îmi zmuceşte bărbia, ca să-mi poată fixa privirea, pe fruntea ei ridată apar speranţa şi recunoştinţa, de când a început să nu mai fie tânără speranţa şi recunoştinţa sunt stările pe care memoria sentimentelor ei de femeie, care nu reuşeşte să facă un copil, le selectează tot mai des.

— Nu mă chinui, mă imploră Suzana. Ai făcut rost?— Generale, un astfel de medicament nu se procură; se

inventează. A fost născocit special pentru tine.Îmi sare de gât şi mă sărută fără să se menajeze. Una

din acele îmbrăţişări care se justifică foarte greu în cadrul relaţiilor obişnuite într-o întreprindere de stat.

— Te iubesc, îmi şopteşte Suzana.Nu-i nicio îndoială că în clipele când scot din buzunar

medicamentul, nutreşte pentru mine unul din simţămintele care au tot ce-i nevoie ca să se cheme iubire.

— Te cred, o asigur. Pe mine şi pe toată redacţia. Şi pe toţi cei care-ţi fac rost de „Vitalin”.

Fabricile de medicamente din întreaga lume lucrează pentru Suzana, redacţia săptămânalului Viitorul e foarte preocupată de copilul Suzanei, jucăm cu toţii una din piesele la modă în care se aşteaptă, timp de trei acte, ceva sau pe cineva despre care nu se ştie dacă va veni

33

Tudor Octavianvreodată. Dar suntem răsplătiţi: secretara îşi cheltuieşte toţi banii pe medicamente şi ne citeşte articolele. Tehnologia alcătuirii lor n-o interesează, tot ce o preocupă e să le citească tipărite. Cuvântul imprimat e sfânt şi adevărat. Ea şi Sedecariu ar trebui să aibă statui sub arţarul cu dublă identitate, să le contemplăm înainte de a ne apuca de scris notele din ultima pagină, în care e vorba de medicamente miraculoase ce învie morţii şi rezolvă sterilitatea cu numai o sută de casete cu miros de metal şi gust de praf cosmic.

Cuvântul se întoarce împotriva celui care-l rosteşte. Vom îmbătrâni redactând ştiri despre fabricanţii de „Vitalin”, iar Suzana va continua să aibă toate analizele perfecte şi să-i nedumerească pe obstetricieni.

O las să citească prospectul, să-l înveţe pe de rost căutând prilejuri de speranţă şi mă îndrept spre nişa mea. Leon bate la maşină un nou eseu. Poate e cel de ieri, poate altul. El scrie un text fără sfârşit, fracţionat în părţi de câte o sută de rânduri. Gândirea lui Leon e calibrată ca o maşină perfectă. În ziua în care i se va cere un articol de o sută zece rânduri, gânditorul cu alură de halterofil îşi va declina competenţa.

— Ai de lucru, îmi spune aproape fără să mă bage în seamă eseistul.

Nu-i cer nicio lămurire, fiindcă totul mi-e clar. Sunt, ca şi Leon, o maşină de redactat texte. Dispun de un număr limitat de programe, nu le confund niciodată, fiecare cuvânt merge la locul lui, un loc dinainte stabilit. Gramatica înseamnă o cantitate finită de situaţii ale cuvântului, abaterile sunt şi ele prevăzute. Orice carte e o convenţie, nicio naraţiune nu e întrutotul inedită. În lume se scriu anual zece mii de romane. În ordine statistică, sunt proaste opt mii, o mie opt sute sunt mediocre, o sută nouăzeci bune şi zece strălucite. Romanul e o oglindă a vieţii. Şi nu se abate de la niciuna din normele ei. Şansa ca romanul ce mă aşteaptă pe birou să fie strălucit e

34

Sortiţi iubiriiminimă, probabilitatea de a fi prost, maximă. Lucrurile stau la fel şi cu cronicarii literari. Se înţelege că e aproape imposibil ca un cronicar genial să se trezească, venind la redacţie, cu un roman genial pe birou. Scriitorii mari scriu dedicaţii pline de conţinut, cei mediocri îşi dedică volumele folosind invariabil aceleaşi patru-cinci cuvinte: stimă, consideraţie, admiraţie, speranţă, recunoştinţă. Suntem o instituţie unde, de la secretariat la redactorul şef, se cheltuiesc numai monedele tocite, ale speranţei şi recunoştinţei. „Domnului Stelian Vrânceanu, scrie mediocrul scriitor de romane în dedicaţie, prinosul recunoştinţei mele literare, al admiraţiei pentru clarviziunea sa, gratitudinea autorului pentru sublima generozitate a condeiului său.”

Autorul apare la finele spiritualei însemnări şi pe coperta întâi a tomului. Îşi spune Cezar Bragadiru şi dacă nu e vorba de un pseudonim, e ca şi cum ar fi. Autorii din primele două categorii amintesc întotdeauna de cineva sau de ceva: de numele unui general roman, al unui alt scriitor mediocru sau al unei comune. Imaginaţia lor e şi ea programată, curajul merge pe linia subţire ce desparte grandoarea de ridicol.

Clarviziunea mea, în ce priveşte chestiunile valorii, este într-adevăr remarcabilă. Condeiul meu a fost îndeobşte generos cu autorii care au reuşit să-şi dea seama la timp de această calitate. Străduinţele mele critice merită prinosul recunoştinţei generale. În linii mari, dedicaţia reuşeşte să dezvăluie virtuţile personalităţii mele, să o detaşeze din planul foarte aglomerat al personalităţilor judeţene. Singurul detaliu care nu se potriveşte e numele: Stelian Vrânceanu e şeful meu.

Îl întreb pe Leon dacă l-a văzut.— Nu-mi dau seama, zice eseistul ridicându-şi de pe

literele maşinii de scris privirea umezită de efort. Probabil că a fost. Ştii doar cum e. Suzana mi-a transmis că trebuie încurajat.

35

Tudor OctavianCel care trebuie încurajat nu este şeful secţiei culturale,

bineînţeles, ci Bragadiru, autorul romanului Viaţa nu poate fi minţită. Debutanţii ştiu întotdeauna ce e viaţa şi cum trebuie să te raportezi la ea.

— Un titlu sentenţios este, aproape fără excepţie, podoaba primului roman. Scriitorii cu nume de comune şi de generali romani trebuie ajutaţi să se afirme. Ei reprezintă, aproape fără excepţie, ambiţiile unei familii afirmate, sau ale unui unchi realizat. Unchii aceştia simt, la un moment dat, că ar fi putut fi mai mult decât ceea ce sunt şi-şi satisfac idealurile prin procură. Coperţile cărţilor scrise de nepoţi ilustrează una din situaţiile în care viaţa nu poate fi minţită. Din privirea femeii cu părul lăsat, cu o neglijenţă rafinată, pe umeri se înţelege că bărbatul ce apare în al doilea plan a încercat să mintă viaţa. Subiectul romanului e livrat astfel în eşantioane. Cititorul inocent va şti din prima clipă că i se oferă romanul favorit, cititorul de cărţi bune trece mai departe şi oftează ştiind că în lume se tipăresc anual zece mii de romane.

Îl întreb pe Leon dacă e vreo problemă specială cu opera literară Viaţa nu poate fi minţită.

— Niciuna. În orice caz, vorbeşte cu Vrânceanu. Cu Vrânceanu n-am să vorbesc, în orice caz. Stelian Vrânceanu apare numai când nu se aşteaptă

nimeni şi lipseşte atunci când e căutat de toată lumea. E o persoană foarte activă, şi anume una realizată. Publică în reviste, are emisiuni la radio, e solicitat de edituri. Vrânceanu produce mai multe texte decât pot revistele şi editurile să tipărească.

Nu-i neapărat necesar să-l caut pe Vrânceanu ca să-mi fie clar ce-i cu cartea lui Bragadiru. Mintea mea e programată pentru cărţile de debut ale autorilor din judeţ. Am un număr de cuvinte şi de fraze îndelung verificate. Ele pot fi potrivite astfel ca Stelian Vrânceanu să mă aprecieze încă o dată pentru abilitatea de a scrie în aşa fel despre o carte ratată, încât unchiul realizat să

36

Sortiţi iubiriipriceapă că e bună, cititorii de romane mediocre să se simtă satisfăcuţi, descoperind că există un om capabil să le confirme alegerea, cititorii exigenţi să fie siguri că nu e genul de lectură care să-i privească, iar redactorul şef să fie mulţumit că are nişte angajaţi în stare să onoreze un public atât de divers şi de influent. Fiindcă secţia culturală îi dă redactorului nostru şef senzaţia confortabilă şi, totodată, profund neliniştitoare a unui stoc supra-normativ de talent.

Când un om scrie un text pe care alţi patru, cu interese diferite faţă de acel text, îl pot citi în patru chipuri şi toate convenabile, înseamnă că el e în stare să-l scrie pentru cinci. Sau pentru o sută.

Redactorul nostru şef poate să doarmă liniştit: nu în asta constă talentul. Cercul se închide întotdeauna într-un singur fel. Pentru persoanele cu adevărat talentate, un singur lucru are importanţă: să scrie ceea ce cred. Suntem o mână de oameni abili. Abilii rezolvă primii problemele cu patru, cinci sau o sută de necunoscute. Numai că problemele nu le aparţin.

— Leon, mă duc să-l citesc pe Bragadiru acasă. Vreau să mă concentrez.

— De ce să-l citeşti? se miră ipocrit eseistul. Cine-ţi cere una ca asta? Trebuie doar să-l lauzi.

— Mă duc să-l laud acasă.— Am răsfoit niţel volumul. Să ştii că nu-i chiar atât de

tâmpit.— Mă bucur că am să recenzez o carte care nu-i decât

mediocră. Mă bucur şi pentru noul romancier local. Aşa ar trebui să scriem: domnule, poţi să te feliciţi: nu eşti atât de tâmpit cât pari.

— Cât despre povestea aia…— Care poveste?Eseistul se răsuceşte leneş cu scaun cu tot şi mă

fixează zâmbind strâmb. Aşa zâmbesc publicului halterofilii de categorii inferioare după ce ratează şi

37

Tudor Octavianultima încercare. Leon se ridică anevoie. Leon în picioare are aceeaşi înălţime cu Leon stând jos. Ia în braţe un tom cartonat, cuprinzând colecţia pe un an a ziarului, şi mi-l oferă pătruns de însemnătatea clipei. Leon însă nu-i pătruns niciodată de însemnătatea unei clipe. Pe el nu-l interesează decât cursele care durează o viaţă.

— Am verificat, spune. Articolul acela există. E într-un grupaj despre rigorile iernii. Cu ani în urmă, iernile aveau ceva riguros în fiinţa lor. Aveau ceva uman. Veneau la vreme şi plecau după ce-şi făceau datoria. Dar nu ştiam să apreciem asta. În urmă cu patru ani, luptai îmotriva iernilor adevărate. Crede-mă, amice, treaba-i mai urâtă decât socoţi matale.

Deschid colecţia la pagina însemnată de Leon şi recitesc articolul intitulat: Faptul însuşi. Dimineaţa, în lumina crudă a unei zile de iarnă, ce seamănă perfect cu o zi de primăvară, faptul însuşi de a se fi scris un astfel de articol mă sperie. Aş fi de-a dreptul consternat să-l fi scris eu. Închid ochii şi încerc să reconstitui momentul.

— De fapt, zice eseistul, nici nu l-ai mâzgălit tu. Cel puţin, nu în întregime. Am cercetat. E o creaţie colectivă: opera comună a unui superficial şi a trei neisprăviţi. Superficialul pleca din ţară pentru o săptămână, iar neisprăviţii alcătuiau grupaje pe tema luptei cu iarna. Şi până la urmă au învins-o. Când s-a întors superficialul din delegaţie, n-a mai găsit nicio urmă de iarnă. O nimicise articolul lui intitulat Faptul însuşi. De atunci, iarna nu s-a mai refăcut: superficialul făcuse primul lucru temeinic din viaţa lui. Era pentru prima oară când proceda riguros. Ca însăşi iarna. Când scrii o viaţă întreagă numai texte în care relativizezi, momentul absolutului îţi scapă.

— Şi care a fost momentul absolutului?Eseistul Leon închide colecţia şi se retrage la biroul său,

târându-şi picioarele scurte şi vânjoase. Începe să ţăcăne la maşină, ca şi cum în tot acest timp nu se gândise decât la eseul lui săptămânal. Reciteşte fraza abia scrisă şi-şi

38

Sortiţi iubiriilasă mulţumit ochelarii pe vârful nasului. Mă apropii şi încerc să-l provoc:

— Învaţă-mă ce să fac. Ai fost întotdeauna mai deştept decât mine. Şi mai moral. Ai ştiut întotdeauna să alegi esenţialul. De aceea ai cincizeci de ani şi eşti singur. Femeii aceleia nu i-am făcut niciun rău. E o psihopată. Când fac rău cuiva, ţin minte. Ai întâlnit şi tu astfel de creaturi: îşi pun ceva în cap şi nu se lasă până nu ajung la capăt. Nu e posibil să fi angajat cu cineva o discuţie atât de importantă încât persoana respectivă să aştepte patru ani o rezolvare, şi eu să nu ţin minte.

— Depinde, zice Leon, fără să se întrerupă din lucru.Leon e capabil să scrie propoziţiuni ce pretind un

maximum de atenţie şi, totodată, să dialogheze pe o temă oarecare. Poate că e un om talentat şi eu nu înţeleg despre ce e vorba. Poate că talentul lui constă în a trăi concomitent mai multe idei.

— De ce depinde?— De importanţa pe care ai acordat-o tu discuţiei şi de

ce a înţeles femeia aceea atât de deosebită din ea.— E o femeie deosebită?— Se manifestă ca un om deosebit. Nu e ca noi. — Noi cum suntem?— Amânăm.— Ce?— Totul. Aproape totul.— Tu, spre exemplu, ce amâni?— Un răspuns.— Ce răspuns?— La o întrebare pe care mi-am pus-o mai demult.

Trăiesc în mine doi oameni. Adesea trei. Unul afirmă, celalalt îl contrazice iar al treilea se îndoieşte şi de ce a spus primul, şi de ce a spus al doilea. Şi dacă ar fi numai ei! Sunt zile în care mă simt ca un azil. Vorbesc toţi şi nu ascultă nimeni. În alte meserii nu e aşa.

— Ai vrea să schimbi?

39

Tudor Octavian— Ştiu şi eu?E unul din momentele în care azilul e gol.— Ştiu şi eu? Trebuie să fie plăcut să spui ce gândeşti

Acelaşi lucru poate fi exprimat în mai multe feluri. Există întotdeauna ceva mai bun. Totuşi, nu reuşesc să scap de senzaţia că ratez tocmai cuvântul potrivit. Aş vrea să spun ce gândesc.

— Ai o ocazie. Suntem singuri şi subiectul e convenabil.Leon cade pe gânduri şi în vremea asta oaspeţii

nepoftiţi dau năvală.— Ştii ce, zice el zâmbind larg, hai să tăcem. Când îţi

vorbesc, e ca şi cum m-aş adresa unei săli pline. Pentru o spovedanie, oricum, e prea multă lume.

40

Sortiţi iubirii

6

Pe şeful secţiei de ţevi extrudate la rece a Uzinei de ţevi nr. 1 din Praga îl cheamă Bohumil Hazlicek. Faptul că l-am cunoscut, ar putea să fie o chestiune de destin, întrucât eu trebuia să stau de vorbă cu altă persoană, şi anume cu Vlastimil Pavlicek, şeful secţiei de extrudare la cald. Totuşi, am conversat, vreo două ceasuri despre ţevi cu Bohumil Hazlicek, ca şi cum în locul lui ar fi fost Vlastimil Pavlicek. Eroarea a fost remarcată abia la sfârşit, Hazlicek însuşi i-a atras atenţia translatoarei că secţia fruntaşă era, de fapt, aceea a lui Pavlicek. Iată că m-am înţeles foarte bine cu un om pe care nu aveam niciun motiv să-l întâlnesc şi care nici măcar nu era fruntaş în producţie. Un dialog între un critic literar, aflat într-o vizită de documentare peste hotare, şi un inginer ceh mai degrabă codaş s-a dovedit a fi, până la urmă, o experienţă interesantă, dovadă că ţin minte figura jovială a specialistului şi dimensiunile ţevilor extrudate de el: 10 ţoli, 12 ţoli şi 14 ţoli şi un sfert. E puţin probabil ca această informaţie – şi anume că „de un timp s-a trecut la producţia de 14 ţoli şi un sfert” – să-mi slujească vreodată la ceva. Totuşi, am s-o ţin minte toată viaţa. Voi fi bătrân şi voi zăcea acoperit de pături într-un fotoliu şi prin minte mi se vor perinda tot felul de amintiri. Cum am plecat odată de acasă îmbrăcat cu „spilhozen”-ul soră-mii sau cum am fumat pentru prima oară ţigări din mătase de porumb. Şi între toate aceste imagini, pe care le voi fi socotit pierdute pentru totdeauna, va apărea şi aceea a inginerului Hazlicek înfulecând un sandviş cu şuncă şi

41

Tudor Octaviangrăbindu-se să-mi comunice dimensiunile ţevilor produse de oamenii lui.

…Şi doar cu o zi mai devreme, mă aflam într-o intersecţie foarte circulată din oraşul meu şi discutam unele lucruri importante cu o femeie care curăţa împreună cu alte femei zăpada de pe trotuar. Lucrurile pe care le-am pomenit noi acolo, printre troiene şi colege de serviciu gureşe, trebuie să fi prezentat o însemnătate deosebită pentru că, de vreme ce a putut să se gândească la sensul loc patru ani încheiaţi.

Intersecţia aceea foarte circulată nu era, din cauza zăpezilor, prea circulată. De fapt, cu excepţia cetăţenilor care degajau căile de acces către magazine, nu mai vedeai pe nimeni. Iar prima potecă tăiată în nămeţii de aproape doi metri ducea la ceainăria cu program redus „Muşeţelul”.

Femeile, îmbujorate de efort şi ger, abandonau din sfert în sfert de oră lopeţile de placaj şi se înghesuiau în localul minuscul să se dezmorţească şi să bea un pahar de ceai fierbinte. Ţin minte că m-a şocat numărul mare de femei lucrând la deszăpezirea pieţei şi, dacă aş închide ochii şi m-aş concentra, chipurile câtorva mi-ar răsări în faţă, din ceaţa celor patru ani scurşi de atunci. Exact ca într-un film, din care e suficient să revezi prima secvenţă, ca să-l reconstitui.

Totuşi, figura ei, a femeii care m-a căutat la redacţie, nu reuşesc să mi-o amintesc.

Nu pot să stau zile întregi la rând în mijlocul pieţii cu ochii închişi. Adevărul că nu e o soluţie să închizi ochii. Printre atâtea chipuri care nu-mi spun nimic se iveşte surâzător acela al inginerului Hazlicek.

Te pomeneşti că am invitat-o în ceainărie?!Localul e pustiu şi-mi pare mare. Ocup o masă lângă

fereastră, comand un ceai de mentă şi un pachet de biscuiţi, înmoi un biscuit în ceaşcă şi îl ridic până la înălţimea ochilor. E unul din exerciţiile mnemotehnice

42

Sortiţi iubiriicunoscute. Proust a înmuiat, o „madlenă” în ceai şi din asta a ieşit un roman de vreo două mii de pagini.

Cu biscuitul moale, ca o bucată de tencuială care a stat în ploaie, şi cu ceaiul rece în faţă reuşesc să reconstitui scena. Din locul unde mă aflu am un control complet asupra intersecţiei. Maşinile defilează în goană răscolind praful, un agent de circulaţie se întrebuinţează considerabil ca să dea un înţeles forfotei obişnuite la ora aceea, la ora imediat următoare şi în toate celelalte ore ale zilei, mişcările lui îl amintesc pe Karajan în concertul de deschidere a stagiunii la Viena şi undeva, pierdute în mijlocul mulţimii, troienite de zăpezile de odinioară, se înfiripă siluetele ninse a două persoane, un bărbat înalt, îmbrăcat cu un palton gri înspicat cu alb şi o femeie, despre care deocamdată nu pot spune nimic, deoarece nu-i deosebesc chipul. Şi chiar dacă i l-aş vedea n-aş şti să spun cum arată.

Mă concentrez şi încep să observ unele lucruri, pe care altfel nu le-aş înregistra. Că, bunăoară, femeia munceşte cu o îndârjire care i-ar pune în încurcătură pe responsabilii cu deszăpezirea. Dacă n-o opreşte careva, e în stare să cureţe singură toate trotuarele din oraş. E atât de pornită, încât nici nu va şti când a trecut timpul şi a ajuns în Alaska, şi a curăţat toată zăpada de dincolo de Cercul polar. Procedează astfel doar două categorii de persoane: cele care nu se simt realizate existenţial, dacă nu rup zilnic mai multe lopeţi de placaj şi nu se lasă până ce pe planetă nu mai găseşti nicio urma de omăt şi femeile încurcate cu bărbaţi posesivi. Cu nişte bărbaţi care suferă că nu li se dă importanţă şi-i chinuie cu nevoia aceasta maniacală de a li se recunoaşte în tot ce fac un merit pe cei apropiaţi. Genul de femeie înfricoşată, dar care nu ştie că e înfricoşată şi nici din ce cauză. Ştie doar că tot ceea ce i se întâmplă nu are sfârşit. Până în clipa când se iveşte un bărbat înalt, îmbrăcat cu un palton gri înspicat cu alb, unul din bărbaţii pe a căror figură se

43

Tudor Octavianciteşte orice, afară de suferinţă. Genul de bărbat căruia i se întâmplă numai lucruri interesante. Pe obrazul său bine ras şi în privirea sa, care în acest moment nu ţine să fie ironică, dar care pare ironică şi când nu e cazul, fiindcă ridurile de sub pleoape s-au ales astfel, ca şi cum şi-n somn se ivesc prilejuri de a te detaşa, printr-o plivire batjocoritoare, de ceva sau de cineva, se citeşte faptul deosebit de interesant că o să plece peste o zi la Praga unde va avea o întâlnire captivantă cu un specialist în ţevi de 14 ţoli şi un sfert.

Există oameni care duc o viaţă atât de plicticoasă încât şi o conversaţie despre ţevi extrudate la rece poate să reprezinte un eveniment. Cu condiţia să nu o poarte cu persoanele din pricina cărora viaţa lor e un şir nesfârşit de ore şi zile şi săptămâni cumplit de plictisitoare. Nişte ore şi nişte zile refuzate parcă de toţi ceilalţi oameni.

Cât despre lunganul, care susţine că e gazetar şi că, deşi se cunosc nenumărate alte teme ce merită a fi abordate într-o discuţie cu o necunoscută, el trebuie să o încerce pe singura la care e incompetent – deszăpezirea rapidă a oraşului – e limpede că nu se laudă. Se pricepe, într-adevăr, să dea unei convorbiri banale un curs agreabil.

Mă uit plin de interes la biscuitul umflat şi fad, îl vântur bine prin ceaiul rece şi ciulesc urechile.

— În fond, zice el, pot scrie despre orice. Sunt situaţii când e aproape indecent să faci caz de specialitatea ta. Problema însă e alta.

— Da?! se miră ea politicos. Şi care-i problema?Bărbatul nu-i răspunde imediat. Rezerva femeii îi pare

de înţeles.— E întotdeauna interesant să cauţi partea cea bună a

lucrurilor rele. Dar cel mai interesant e să discuţi despre iernile catastrofale. Pentru că ierni catastrofale nu există. Aţi vrea să ştiţi de ce vă vorbesc despre vreme?

44

Sortiţi iubiriiFemeia îi aruncă o privire îngrijorată. Ca şi când s-ar

afla pe peronul unei gări şi ar conduce pe cineva. Şi ea nu şi-a precizat încă sentimentele faţă de persoana care pleacă. Timpul se scurge repede, urmează să dea un răspuns, de răspunsul acesta depind multe, poate chiar tihna existenţei sale, dar ea nu ştie deloc ce să spună.

— Bine, zice bărbatul, să spunem lucrurilor pe nume. Aş fi preferat să am de-a face cu o persoană mai veselă. Acum însă, fiindcă am schimbat câteva cuvinte şi am descoperit că sunteţi atât de mâhnită, mă simt obligat să intervin. Ori, cel puţin, să spun ceva folositor.

— Înseamnă că asta-i problema.Bărbatului, vocea ei îi pare cunoscută. E doar o părere.

O priveşte cu atenţie şi-şi dă seama că e o persoană cu care stă de vorbă, pentru prima oară. Ar trebui să fie sigur, dar cum poate fi sigur, când faţa îi e pe jumătate acoperită şi îmbujorată de efort şi de frig?

— E adevărat, mărturiseşte la repezeală femeia, sunt supărată. E o treabă care nu priveşte pe nimeni. Şi am şi motive.

— E de ajuns unul singur.— Până la urmă, cedează ea, nu-i decât unul singur. Ce

mă necăjeşte profund e că se vede că sunt supărată.— Nu mi-o luaţi în nume de rău, o roagă bărbatul. Nu

pot să mă abţin. Nu sunt nedelicat. E numai din cauza meseriei. Trebuie să-mi formez repede o părere. Chiar şi când nu am chef să am păreri. Sunt ca o maşină care funcţionează şi după ce i s-a terminat combustibilul. Aţi refuza o ceaşcă de ceai?

Femeia îl priveşte din nou insistent, parcă ar vrea să întrebe: oare chipul meu nu-ţi spune nimic?

Tulbur ceaiul trezit şi biscuitul mi se topeşte între degete. Lichidul devine curând opac şi cleios. Rămân cu mâna în aer şi cu ochii spre uşă. Cei doi urmează să intre dintr-o clipă în alta, suflându-şi în palme şi căutând din

45

Tudor Octavianpriviri o masă liberă. Am să mă ridic şi am să le-o ofer pe a mea.

Aştept şi tot aştept şi ceainăria e iarăşi goală. E o după-amiază primăvăratică de decembrie şi singurul client al localului sunt eu. Într-un târziu, apare o bătrânică. Îmi pare rău pentru ea. Persoanelor în etate muşeţelul le face bine. La ceainăria „Muşeţelul” însă nu se serveşte decât mentă.

46

Sortiţi iubirii

7

Romanele debutanţilor cu nume de împăraţi romani şi comune suburbane au întotdeauna titluri imperative. Oriunde le-ai deschide, nimereşti peste un personaj care trânteşte cu gesturi hotărâte o uşă, zicând ceva memorabil. De pildă: „Viaţa nu poate fi minţită”!

De altfel, cartea lui Cezar Bragadiru aşa se cheamă.E uimitor câţi bărbaţi cu înfăţişare viguroasă închid şi

deschid uşi în volumele acestora.Ca să pricepi că autorul n-are talent, e destul să-i

citeşti o pagină. Dacă vrei însă ca, în compensaţie, să-i găseşti nişte calităţi, e obligatoriu să le parcurgi atent pe toate celelalte. E supliciul pe care-l îndură orice cronicar literar, când trebuie să arate în ce fel e bună o carte banală.

Lipsa talentului, se înţelege, nu-i compensată de nimic. Romanele care plictisesc, deşi sunt scrise pentru a dovedi că viaţa, cu toate că nu poate fi minţită, e plină de seducţii, trebuie suspectate de absenţa subtilului catalizator.

Cititul celor şapte sute optzeci de pagini îmi ia toată după-amiaza.

Ultimul cuvânt tipărit îl silabisesc cu ochii bulbucaţi de osteneală de mai multe ori: Sfâr-şit… sfâr-şit, sfâr-şit… Silabele îmi sună în urechi întocmai unei uşi trântite cu putere. Privesc ilustraţia copertei, ca un răufăcător întors la locul faptei, dar gândul nu mă îndeamnă la blonda cu părul revărsat decent pe umeri, ca orice femeie care a încercat să mintă viaţa, ci la piramida lui Keops.

47

Tudor OctavianAceasta e cea mai impunătoare dintre piramidele

construite de vechii egipteni.Paradoxul marilor piramide e că seamănă întrutotul cu

cele mici. Deosebirile dintre ele, adică, nu privesc esenţa. Esenţa unei piramide e însăşi forma ei.

Ce-i neobişnuit de mare le pare multora neobişnuit de important.

O piramidă – ca şi o carte foarte groasă.Îmi trag foile albe ca pana lebedei spre marginea

biroului, îmi aliniez creioanele şi mă uit cu evlavie la maşina de scris. Îmi place ordinea şi, mai ales, îmi place să nu-mi mai las niciun motiv să mă răzgândesc.

Cel mai bun mijloc de a duce până la capăt o treabă, oricât de neplăcută ar fi, e s-o începi. Iar o recenzie începe întotdeauna cu un titlu. Un titlu bun pentru cronica unei cărţi plictisitoare e acela în care promiţi totul. Cu cât e titlul mai direct, cu atât te obligă mai puţin. O creaţie complexă. Ofensiva autenticului, Faptul de viaţă la modul absolut – iată ce titluri frumoase au inventat cronicarii lumii. Cuvinte de dârvală, tocite în toate redacţiile planetei, călite în lupte de toate mărimile, hulite şi îndrăgite în aceeaşi măsură. Oftezi şi le scrii şi te simţi iertat, fiindcă nimeni nu-ţi poate pretinde să precizezi cât de complexă e opera respectivă sau dacă autenticul a pierdut partida ori a făcut meci nul. Cât despre fapte, ele nu-s niciodată absolute. Nici măcar moartea, fapta de pe urmă a vieţii.

La baza recenziei trebuie aşezată o aserţiune ce pare a dezvălui întreg adevărul unui punct de vedere, dar care să nu lase să transpire nimic. Ceva de genul: „Între tinerii naratori ce-au câştigat o mulţime de simpatii încă de la debut se numără, fără îndoială, şi Cezar Bragadiru, talentatul nostru concetăţean”.

Fraza e desăvârşită. Un narator nu-i neapărat un romancier. Proză facem cu toţii zilnic şi naratori găseşti la tot pasul. Cât despre vârsta romancierului, ea nu

48

Sortiţi iubiriicontează. Poate să fie tânăr, dar poate să fie şi unul din sexagenarii aceia care, după ce i-au înnebunit o viaţă pe editori, fără a izbuti să publice un rând, nimeresc un înţelept: acceptă romanul fiindcă numai aşa poate să scape de îndârjitul bătrânel. Oricum, niciunul din insistenţii care se nasc romancieri cu puţin înainte de a părăsi definitiv lumea aceasta ingrată nu va protesta dacă i se va spune că e tânăr. Oamenii în etate manifestă cele mai stranii vanităţi. Iar dintre toate, vanitatea de a fi consideraţi de vârstă medie e cea mai populară.

În fine, precizarea referitoare la simpatiile stârnite de romancierul-narator; nu e deloc clar că le produce el, ca persoană, sau cartea. „Simpatic mai e, domnule, Bragadiru ăsta. Am auzit că ar fi scriitor.”

Fraza se încheie cu trei mici infamii. Puse laolaltă, echivalează cu o insultă. Dar o insultă ce-i sună autorului local ca trâmbiţele paradisului. Dacă se numără „fără îndoială” printre aleşi, înseamnă că există, în ce priveşte poziţia sa între confraţi, păreri de tot felul. Evidenţierea talentului său trebuie pusă în relaţie directă cu enunţul condiţiei de concetăţean: ai noştri sunt cei mai buni! E acuzată prezenţa talentului mai ales în cazul scriitorilor al căror har creator e neînsemnat. Nimeni n-ar îndrăzni să remarce, spre exemplu, că Balzac şi Dostoievski au talent.

După o asemenea punere în temă, un cititor serios de cronici va exclama: Amin!

Din nenorocire, numărul cititorilor serioşi de cronici literare e în scădere. Tehnica atât de sofisticată a lecturii textului în oglindă, cu grile de separare a sensurilor reale de cele false, se învaţă greu. Din cei treizeci de mii de cititori ai ziarului, se consideră suficient de motivaţi ca să descifreze comentariul cărţii lui Bragadiru maximum patru: eseistul realizat Leon (din solidaritate profesională), Stelian Vrânceanu, şeful secţiei culturale (din obligaţie profesională), Cezar Bragadiru (din orgoliu

49

Tudor Octavianprofesional în amestec cu un procent considerabil de suficienţă profesională: el aşteaptă, de fapt, reacţia presei culturale, după opinia sa singura calificată să aprecieze valorile din provincie). Suzana, secretara redactorului şef (din prinosul unei admiraţii aproape sacre, pe care unele dactilografe îl manifestă pentru cei care scriu ilizibil de mână).

Restul de douăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi şase de cititori – între care trebuie numărat şi redactorul şef – sunt interesaţi mai ales de ultimele rânduri ale articolului, unde se conchide îndeobşte asupra valorii de ansamblu.

Recitesc fraza abia aşternută pe hârtie, o parcurg cu gravitatea imparţială a unui arbitru de la o revistă literară din Capitală, întorc două foi albe şi, la finele celei de a treia, scriu cuvintele sacre: „Aşa cum afirmam şi în debutul recenziei noastre, e vorba de un talentat concetăţean, ale cărui opere vor câştiga, neîndoios, simpatia cititorilor, fiindcă viaţa – ne-o dovedeşte chiar romanul – nu poate fi minţită”.

Primele şi ultimele propoziţiuni consumă cea mai mare parte din timpul necesar redactării unui text favorabil la o carte care nu-l merită. În celelalte nouăzeci şi ceva de rânduri – pe care le înşir la iuţeală – sunt liber să vorbesc despre orice. Singura regulă ce trebuie urmată e ca viiturile de frază să fie suficient de înalte şi de dese pentru ca nici măcar romancierul cu nume de împărat roman şi comună suburbană să nu deosebească afirmaţia de negaţie. Textul trebuie împănat generos cu referiri la prozatori clasici şi contemporani şi cu o serie consistentă de concepte precum: idealitate, anvergură, sublim, autentic, etern, suprem, exhaustiv, adevăr – cu termeni, adică, sugerând raportări valorice necesare. Cuvintele mari au o mireasmă aţâţătoare. Cititorul nu mai e în stare să discearnă regimul lor real. Tu scrii, destul de neted, că autorul e departe de a fi un geniu, iar în mintea

50

Sortiţi iubiriiabonatului, neobişnuit cu un limbaj atât de angajant, prezumţia genialităţii se răsfrânge, printr-un scurt-circuit cerebral de adâncime, asupra simpaticului concetăţean.

Închei de scris cronica, gândindu-mă că e totuşi greu să confunzi o carte bună cu una banală. E ca şi cum ai confunda piramida lui Keops cu macheta ei de carton. E nevoie de o anumită măiestrie ca să plasezi jucăria de mucava în locul şi în perspectiva potrivită, astfel ca, îndreptându-i pe vizitatori pe un drum anume, ei să aibă impresia că au văzut nu una, ci două construcţii megalitice.

Nu sunt foarte mândru de această măiestrie.Mă întind şi-mi trosnesc încheieturile, cu sentimentul

pe care-l încearcă un chirurg după o operaţie ce nu reuşeşte să dovedească decât că nu mai era nevoie de nicio operaţie, şi părăsesc camera.

E întuneric beznă, automatul electric îşi face cu prisosinţă datoria, mă simt mântuit de singurătate, de parcă blocurile n-ar mai avea ziduri şi ar pluti într-un spaţiu tandru şi curb, etern şi curat.

O lumină aprinsă undeva, un etaj mai jos, aruncă o rază către palierul meu.

Nu sunt singur. La numai doi paşi depărtare, rezemat de balustradă, croitorul de pantaloni Sedecariu stă proptit gânditor într-o mână.

Ar trebui să-i cad în genunchi şi să-l rog să-mi ierte, de-i va fi cu putinţă, imensa ingratitudine: al cincilea cititor al cronicii mele este pantalonarul astmatic. Omul care-mi colecţionează articolele şi le orânduieşte în teancuri, înfoiate de atâta citit, la capătul patului, acolo unde bigoţii păstrează cărţile sfinte. Credinciosul Sedecariu, care va continua să mă venereze şi când ceilalţi cititori mă vor fi uitat. La garsoniera lui de petecar ar trebui să se facă pelerinaj. Să treacă prin faţa uşii pantalonarului toţi cronicarii oportunişti şi toţi romancierii fără talent, ca să afle că omul pe care l-au visat, cititorul pur, dispus să

51

Tudor Octaviancreadă că tot ce tipăresc ei e adevărul şi numai adevărul, există.

Cititorul absolut locuieşte la scara B, etajul al zecelea, garsoniera nr. 79 a blocului A 15 de pe Aleea Cinovnicului. Se numeşte Adam Sedecariu, e pensionar pe motiv de boală, croieşte pantaloni cu o linie perfectă pentru bărbaţi cu picioare imperfecte şi tezaurizează cronici literare. Mai exact spus, pe ale mele.

— Aţi lucrat? mă întreabă sfios, reprimându-şi cu vădite eforturi un acces de tuse.

— Am mâzgălit hârtia!— Ehe-he! face hâtru meşterul pantalonar şi admiraţia

din glasul lui îmi dă frisoane. Niciun cronicar nu ştie să-l preţuiască îndeajuns pe cititorul capabil de atâta admiraţie. Râsul sufocat al lui Adam Sedecariu are toată evlavia celui care a ajuns la Mecca.

— Vă rog să mă credeţi, îi spun, am compus un text pe care aş fi vrut să-l fi scris altcineva. Sau să nu-l scrie nimeni. N-aş putea afirma că am fost constrâns s-o fac. Sunt însă momente când nici nu e nevoie să fii forţat să scrii. Tot ce ţi se întâmplă e de o asemenea natură, încât echivalează cu o constrângere. Şi, înainte de orice, propriu-ţi trecut, faptul că ai mai făcut-o cel puţin o dată, fără să te fi determinat nimeni. Nu ştiu dacă sunt clar?

Lui Sedecariu, speculaţiile de acest tip îi sunt indiferente, în sensul în care îi sunt indiferente şi textele sfinte credinciosului. Litera lor poate să zică orice; el crede fără să cerceteze. Aş vrea să-l tulbur niţel, să-l conving că nu e bine să stângă cu atâta abnegaţie toate prostiile pe care le însemn pe hârtie. Să-l înzestrez cu simţul relativului.

Paradoxul credinciosului e că îi poţi dărâma idolul, cu condiţia să pui în locul acestuia un idol mai mare. Din nenorocire, sunt singurul scriitor din blocul de garsoniere cu confort mediu.

52

Sortiţi iubirii— Vreau să vă arăt ceva, îmi spune Adam Sedecariu

strângându-mă încetişor de mâna dreaptă, ca un îndrăgostit din cale-afară de timorat de ideile ce-i trec prin minte.

Îmi face semn să mă apropii de uşa camerei sale, se caută în buzunare după chei – croitorul de pantaloni e îmbrăcat, bineînţeles, oribil, cu o pereche de nădragi ale căror buzunare ajung până-n pământ. E greu să cauţi o cheie în ele, dar şi mai greu e să înţelegi de ce-şi încuie croitorul casa când iese pe palier. Poate e înăuntru o comoară. Multe persoane cu înfăţişare umilă ascund milioane sub saltea. Dar cei mai mulţi din oamenii aceştia plini de secrete n-au nimic de dosit. Sunt victimele unor idei de valoare deturnate. Aştept să-mi arate o decoraţie de aramă din primul război mondial sau un alt fleac învelit în trei rânduri de cârpe şi dosit în fundul unui scrin. Mă las condus de Sedecariu printre mirosurile de stofe vechi şi prăfuite ale camerei sale, ca Dante de Vergiliu. Simt cum mă apasă încet pe umăr, ca să mă aşez. Odaia are misterul unei săli de cinema înainte de a se lumina ecranul. Se aude un clic, becul din tavan răspândeşte raze gălbui, limfatice şi în pâlpâiala lui rară mi se înfăţişează o bibliotecă mare cât un perete, cu cărţile aşezate ordonat.

— Ei, da, îi spun, asta e într-adevăr o surpriză. E reconfortant să întâlneşti un om care iubeşte cărţile.

— Nu orice fel de cărţi.— Fireşte.Pantalonarul mă priveşte cu subînţeles. Parcă am juca

unul din jocurile cu obiecte ascunse şi eu aş fi prin preajma obiectului, iar Sedecariu ar trebui să anunţe „foc, foc”.

— Ei, ce vedem aici? mă îmbie el cu o retorică stângace.

S-ar părea că, în aşteptarea vizitei mele, şi-a pregătit replicile. Oare ce-ar trebui să văd? Îmi plimb privirea

53

Tudor Octavianpeste titluri – romane, plachete de versuri, scrieri critice. Ceva îmi pare familiar, dar nu-mi dau seama ce.

— Ei?! insistă emoţionat meşterul astmatic.Aerul său radios mă face prudent. În astfel de situaţii e

bine să feliciţi omul, indiferent de cursul discuţiei. Îi strâng mâna şi-l asigur că are gust.

— Chiar nu observaţi nimic?Îi cer să-mi lase răgazul să mă uit mai atent.— Uitaţi-vă, uitaţi-vă cât vreţi, spune Sedecariu. Are

glasul unui om care tocmai a fost electrocutat niţel, cuvintele îi ies din gâtlej uscate.

— Domnule Sedecariu, am scris mult şi am ostenit. În plus, nu-s atât de inteligent pe cât vă par. Uneori, nu sunt în stare să dezleg ghicitorile cele mai simple. Spuneţi-mi-o pe aceea cu mânăstire-ntr-un-picior, ghici ciupercă ce-i? şi o să constataţi că nu mă descurc.

— E-he-hei! zice înviorat croitorul. Ştie să dea aceloraşi câteva interjecţii conţinuturi neaşteptate. Acum, spre exemplu, e limpede că sunt iertat şi că admiraţia sa, în loc să diminueze, a sporit. Dumneavoastră, continuă el, poate că nu vă mai aduceţi aminte. Dumneavoastră sunteţi atât de ocupat. Noi ştim ce importantă e munca dumneavoastră. Dumneavoastră aţi scris despre toate aceste cărţi. Eu am în casă numai cărţile despre care aţi scris. Pe coperta interioară a fiecăreia, am lipit cronica pe care i-aţi dedicat-o. Sunt cu totul şapte sute paisprezece titluri şi, bineînţeles, şapte sute paisprezece cronici.

Mă ridic de pe scaun şi mă apropii de rafturi cu mersul celui ce se îndreaptă către eşafod. În garsoniera pantalonarului se află dosarul complet al mediocrităţii mele. O bibliotecă de maculatură. Autori de care n-a auzit nimeni, romane care au murit în chiar clipa apariţiei, culegeri de eseuri de autori despre care nu se mai vorbeşte de mult şi nici n-o să se mai vorbească vreodată. Câinele care se învârte în jurul cozii a săpat o groapă atât de adâncă în nimicnicia stăruinţei sale, încât

54

Sortiţi iubiriiîn curând o să iasă de cealaltă parte a planetei şi o să se piardă în cosmos.

Îi cer pensionarului un pahar cu apă. Simt tot ce simte un astmatic în clipa în care nu mai are aer şi din depărtări încep să se audă timpanele apocalipsului.

— Poate că totuşi v-a scăpat vreuna, îngaim.— Exclus, decide solemn Adam Sedecariu. Nu mă

cunoaşteţi!Mă uit la chipul său îmbujorat de satisfacţie şi-mi dau

seama că, într-adevăr, nu-l cunosc. Perplexitatea mea e răsplata unui devotament desăvârşit. Dacă aş muri în aceste clipe, Adam Sedecariu şi-ar da şi el sfârşitul în extaz.

Dar Sedecariu nu e omul care să moară din cauza unui moment de fericire. El are un destin şi va trăi întru împlinirea lui. Pensionarul astmatic va aduna tot ce voi scrie în dosarul exhaustiv al condamnării mele definitive la mediocritate şi-şi va da duhul în ziua apariţiei ultimei cronici semnate de mine.

Arunc o ultimă privire bibliotecii de maculatură şi mă întorc în garsoniera mea complet electrificată. Pun Requiemul lui Wolfgang Gotlieb Chrisostomus la picup şi bag în priză cele o sută de amplificatoare mici, astfel ca muzica să se insinueze de pretutindeni, de aproape şi din depărtări. Umblu niţel la claviatură şi reduc sunetele prea înalte. Pe urmă umblu la sunetele joase. Cu ajutorul butoanelor pentru eliminarea baritonilor, am scos din Requiem baritonii. Dau deoparte başii şi sopranele. Din muzica celestului compozitor a mai rămas doar glasul creatorului. Acesta se apropie într-o caleaşca din tuburi de neon de garsoniera 78 şi tună:

— Fiule, mai poţi obţine iertarea!— Cum, minunatule?— Mori chiar acum şi dosarul trădării tale e ca şi închis.

55

Tudor Octavian— Nu vreau să mor, prea înaltule. Am patruzeci şi cinci

de ani şi sunt în formă. Tot ce-i mai bun în mine, n-am dezvăluit; tot ce-i mai frumos în viaţă, n-am trăit.

— De ce, neisprăvitule?— Gândeam că mai e timp. Am amânat. Aşa zice şi

Leon.— Ăsta cine dracu mai e?— Un eseist de importanţă judeţeană. Colegul meu de

birou. Un tip foarte dotat. Poate să demonstreze orice în o sută de rânduri.

— Nu intră în vederile noastre. Pe noi ne interesează numai persoanele cu aspiraţii absolute.

— E tare greu cu absolutul, bunule.— Greu, dar face, mă asigură vocea. Simt în tremurul ei

divin un pic de îngăduinţă.— Aş mai avea timp…— Timp pentru desăvârşire nu-i niciodată destul. Îţi

rămâne şansa să scrii adevărul.— Adevărul e relativ.— Prostii, tună bolţile. Adevărul e unul singur şi

indivizibil. Scrie adevărul tău!— Mersi, generosule!Opresc picupul, decuplez amplificatoarele, închid

ferestrele şi trag perdelele. Aprind o veioză şi rup în mii şi mii de bucăţele cronica romanului Viaţa nu poate fi minţită. Deschid fereastra bucătăriei şi împrăştii fulgii de hârtie în curenţii fetizi şi calzi ai nopţii de decembrie. Masele de aer leneşe poartă neaua de mucava peste cartier şi o presară pe chipurile transpirate ale bărbaţilor ce gem în somn şi visează că e iarnă.

Îmi scot trei coli de hârtie tip „Popular” şi mă apuc de scris. Textul e gata în mai puţin de două ceasuri. Parcă l-aş fi ştiut cândva pe de rost şi mi l-am reamintit brusc, în fapt, mi se dictează. Sunt dus şi eu de mână spre lumină de Vergiliu. În clipa când îmi aştern semnătura, bătrânul poet mă bate încetişor pe umăr. E în gestul său toată

56

Sortiţi iubiriitandreţea pantalonarului astmatic şi tandreţea lui îmi este plăcută.

57

Tudor Octavian

8

Problemele corect formulate sunt pe jumătate rezolvate.

Problema pe care trebuie să o rezolv e atât de simplă, încât nu poate fi formulată eronat: caut o femeie, despre care nu ştiu nimic, într-un oraş, despre care ştiu totul.

Tot ce ştiu, în ce o priveşte, e că mă aşteaptă de patru ani, fără să fi convenit ceva în acest sens.

Există însă o persoană care ştie o mulţime de lucruri despre ea: administratorul blocului în care locuieşte.

Un om înţelept ia harta urbei şi procedează metodic. Administratorii nu se supără când sunt căutaţi de necunoscuţi. Atâta doar că devin exagerat de prudenţi. În astfel de împrejurări, partea nerezolvată din problemele pe jumătate rezolvate se vădeşte de-a dreptul insolubilă.

Trebuie, prin urmare, să colind oraşul, să bat la uşile unor persoane exagerat de prudente şi să întreb dacă nu cumva au cunoştinţă de o femeie care, când te priveşte, nu te slăbeşte o clipă din ochi. Dacă informaţia li se pare neconcludentă, voi adăuga că, la lumina unei lămpi de birou, ochii acestei femei sunt umezi şi strălucitori, ca ai şoricarilor de lapte şi ai prezbiţilor, care nu poartă ochelari. Dacă şi acum administratorii ezită să mă ajute, le voi spune că e genul de femeie capabilă să aibă încredere în cuvintele unui necunoscut, numai pentru că e timorată de un soţ sau un prieten exagerat de posesiv.

Sunt, evident, destule elemente, pentru ca orice om priceput la calcularea cotelor de întreţinere să te îndrume pe drumul cel bun.

58

Sortiţi iubiriiO cale mai scurtă e împărţirea la doi.Se slujesc de ea bărbaţii care nu-s atât de tineri, ca să

mai fie înţelepţi. Împărţirea la doi se foloseşte în zilele de facere a lumilor şi de desfaceri violente, când tot ce mai contează – dacă mai contează ceva – e perioada de înjumătăţire a radioactivităţii.

Despre femeia aceasta pe care o caut nu ştiu aproape nimic, e drept, dar însuşi faptul că e vorba de o femeie mă încurajează să caut. Din cei 131.072 locuitori recenzaţi ai oraşului nostru, 65.536 sunt de sex feminin. Problema, cum spuneam, e pe jumătate rezolvată. Bătrânele şi copilele ies din calcul, împărţirea la doi te ajută să mergi înainte, împărţirea poate să continue până ce, din două femei, ultimele care rămân în discuţie la finele partidei de aritmetică elementară, o afli pe cea căutată.

E iarăşi miezul nopţii şi sunt singur. Sunt singurul client al ceainăriei de categoria a II-a „Muşeţelul” şi în liniştea localului fără muşterii, planetă pustie sărită din orbită, separ femeile urbei în categorii; nu mă interesează casnicele şi nici dolofanele, în cele cincisprezece etape ale împărţirii cu doi am vreme să separ blondele de brunete şi voluntarele de timide. Soluţia problemei începe să se contureze, numărul persoanelor care fac obiectul competentei mele cercetări e din ce în ce mai mic. Urmează a şaisprezecea operaţiune, penultima şi cea mai grea dintre toate.

Vine, deci, un moment când aritmetica elementară nu mai slujeşte la nimic.

Beau ceaiul rece de pe fundul ceştii şi mă gândesc la Caterina.

E ciudat că a trebuit să treacă atâtea ore până să mă gândesc la ea. Dar şi mai ciudat e faptul că mi-am amintit de Caterina astfel, la sfârşitul unei poveşti aproape neîncepute şi la începutul alteia care n-are nicio şansă de a continua. Cu un biscuit şi o ceaşcă de ceai unii rezolvă o

59

Tudor Octaviansumedenie de istorii de iubire. Memoria lor radioactivă înjumătăţeşte timpul cu maximum de precizie. Memoria mea de cronicar literar de importanţă judeţeană caută chipul Caterinei şi află o imagine confuză. E ca într-un laborator fotografic, unde timpul e dat înapoi, şi impresiunile în săruri de argint se şterg. Nu fixez sensul întâmplărilor, chipurile şi sentimentele. Aceasta este, de fapt, problema şi oricât de clar şi de direct aş formula-o, nu cred să-i găsesc vreodată rezolvarea. Tot ce era simplu la 20 de ani e aproape insolvabil la 45.

— Doctore, te-am sunat pentru că realmente am nevoie. Cred că e vorba de ceva foarte grav.

— Ce te doare?— Nimic. Dar nu asta e problema. Problema e că nu

fixez sentimentele.— Poftim?!!!— Unii nu fixează iodul, alţii calciul. Şi vin la voi pentru

diagnostic şi tratament. Eu am descoperit singur ce am: nu fixez niciun sentiment. E ca şi cum nici n-aş trăi. Spune-mi ce să fac. Dă-mi o reţetă, o linie de tratament. Voi ştiţi să amănunţiţi totul. Trebuie să existe un remediu.

E miezul nopţii şi omul cu care stau de vorbă la telefon e obstetrician. Nu-l caut, fireşte, pentru că e obstetrician, ci fiindcă îmi e prieten. Nu-l văd cu anii. Îl găsesc însă la telefonul camerei de gardă a maternităţii judeţene. Tocmai a ieşit de la o naştere sau tocmai urmează să intre la o naştere. Conversaţiile mele cu el pot fi reperate în timp cu mare precizie. Am avut o discuţie extrem de utilă despre destinul poeziei ermetice cu aproximativ zece minute înainte de venirea pe lume a celui de al doilea băiat al unui inginer merceolog. O altă convorbire am purtat-o nu de mult, în chiar clipele ivirii pe lume a Graţielei, a patra fiică a unui meşter instalator. Prietenul meu a lăsat-o pe Graţiela în grija moaşei şi am analizat, în vreme ce a fumat o ţigară, aprinsă precipitat de o asistentă, cu aceleaşi gesturi ceremonioase şi grăbite cu

60

Sortiţi iubiriicare-i pregătea instrumentarul, destinul sonetului de dragoste. Prietenul meu, medicul obstetrician Baziliade, scrie sonete de dragoste. Ca şef de clinică, e atât de ocupat încât sonetele şi le compune – n-am nicio îndoială – în vreme ce operează. Sunt singurele momente când poate să se concentreze asupra unei idei de poezie. În afara sălii de operaţii, Baziliade are îndeletniciri dintre cele mai prozaice. Când nu prezidează colegii, semnează state de plată ori dări de seamă. Cu cât se înmulţesc îndatoririle sale extra-profesionale, cu atât mai concentrată îi este expresia lirică. Probabil că numai persoanele care n-au niciun minut cu adevărat liber ştiu să simtă ori, mai bine zis, să-şi imagineze starea de libertate deplină.

Nu-mi dau seama dacă sonetele medicului obstetrician au vreo valoare literară. E dificil de apreciat valoarea creaţiei cuiva care nesocoteşte orice competiţie valorică. Obstetricianul Baziliade îşi plasează versurile la afişierul secţiei şi asta, se pare, îl satisface ca poet.

Are un public şi, ce-i mai important, îi cunoaşte reacţia.Pentru un poet, nu-i tocmai puţin. Pentru unul care

scrie sonete de dragoste, e totul. Autorii de felul lui nu au complexul expresiei ermetice.

— Eşti specialist în sentimente, îi spun. De aceea te caut.

— De fapt, ce ţi s-a întâmplat?— M-am îndrăgostit de o femeie. De curând am

descoperit că e măritată. Arăta ca o fecioară, deşi a născut cinci copii. Pe unele femei maternitatea le conservă într-o tinereţe prelungită.

— Nu-i chiar cum crezi tu.— Cu ea aşa s-au petrecut lucrurile. Cum aş fi putut

confunda o mamă cu cinci copii cu o fiinţă pură, detaşată de tot ce-i comun?!

— Cum ai ajuns la concluzia asta?

61

Tudor Octavian— Că e pură, că are o sensibilitate nealterată de

mizeriile zilnice?— Nu. Fiindcă o astfel de persoană nu există. Vroiam să

ştiu cum ai aflat că nu fixezi sentimentele.— Am uitat-o. Nu în totul. O uit însă repede. Mă

gândeam la ea în permanenţă. Acum trebuie să-mi propun să mă gândesc la ea.

— Câţi ani ai?— Împlinesc patruzeci şi cinci.— Însoară-te.— Nu poţi să te însori, pur şi simplu.— Însoară-te, pur şi simplu. Grăbeşte-te să ai un copil.

Cel mai bine e să ai doi. Crede-mă. E ceva la care mă pricep. Dragostea vine după aceea. Nu e vorba de dragostea pentru cineva, ci de puterea de a renunţa la o mulţime din treburile la care înainte nu concepeai că se poate renunţa. De pildă la nevoia de a raporta totul la tine. Nu poţi fi veşnic îndrăgostit de tine şi, totodată, să mai iubeşti şi pe altcineva. E prea mult chiar şi pentru indivizii geniali

— N-am susţinut niciodată că sunt genial. Sunt cronicarul literar al ziarului Viitorul. Ieri am scris primul meu articol adevărat. Am scris exact ce am gândit.

— Nu se poate. Nu poţi afirma că deţineai un adevăr, dar că, din felurite motive, nu-l dădeai la iveală. Adevărul e ceva ce se învaţă. La fel şi sentimentele.

— Câteva.— Toate. Oamenii n-au sentimente, ci predispoziţii

afective. Nu iubeşti o femeie doar pentru că e misterioasă şi nu ştii nimic despre ea. Aduc zilnic pe lume copii ai căror părinţi nu ştiu aproape nimic unii despre alţii. Se trezesc în situaţia că trebuie să precizeze ce sunt şi ce gândesc şi nu au ce preciza, fiindcă sunt nealeşi din sine şi nu au căpătat deprinderea să se întrebe ce importanţă au gândurile care le trec prin minte. Eu îi învăţ că sunt imperfecţi şi că de la această idee trebuie să plece în

62

Sortiţi iubiriiviaţă. Că se pot ameliora, cu condiţia să-şi propună asta şi să fie toleranţi cu cei din jur.

— Doctore, cauze foarte diferite pot să conducă la acelaşi efect. Poate că într-adevăr sunt incapabil să simt ce simt toţi oamenii. Ori poate simt prea mult. Mai mult decât ar fi necesar că să mă fixez afectiv. Ştii doar cum e: la temperaturi extrem de joase, gheaţa începe să te frigă. E un alt fel de fierbinţeală. Totul, până la urmă, e o convenţie.

— Nu chiar totul. Naşterea şi moartea nu sunt niciodată relative. Când o femeie moare la naştere nu piere doar o parte din ea. Sunt multe momente din existenţa noastră când nu ne e permis să aproximăm. O naştere e întotdeauna ceva sută la sută. Există şi sentimente sută la sută. Te invit să vii o dată la spital.

— Acum?— Acum sau când vei fi pregătit să pricepi ce-i acela un

sentiment sută la sută. E şi instinct, dar şi învăţătură. Dragostea mamei pentru noul născut, de pildă. Tandreţea se învaţă. Şi melancolia. Un om melancolic nu-i neapărat un învins. Melancolicii autentici sunt nişte învingători. Nu există altă realitate decât cea în care trăim.

— Asta, doctore, nu-i o discuţie despre destinul poeziei ermetice!

— Ai dreptate. Uneori sunt atât de convenţional… Noroc cu meseria mea. E o meserie pentru bărbaţi. Îi umanizează. Ştii, am cunoscut o sumedenie de taţi. Nimic nu-i mai deosebit de un bărbat ca alt bărbat. Aceste creaturi, atât de deosebite între ele, au fiecare un punct de vedere destul de bine individualizat în ce priveşte femeile, în general, şi femeile lor, în special. Nu cunosc nicio împrejurare în care bărbaţii să fie toţi la fel. Pentru femei, o asemenea împrejurare există: naşterea. În toată lumea, femeile nasc la fel. Şi îşi alăptează progeniturile la fel. Şi îşi iubesc copiii la fel. Acum te las. Mă cheamă în sala de naştere.

63

Tudor Octavian— Încă o clipă. Ce-i „Vitalin”-ul?— Un medicament.— N-ai o părere grozavă despre el.— Poate că e un medicament bun. Apar prea multe. Nu

avem vreme să ne dăm seama de efecte. Un an, doi şi au dispărut. Apoi sunt la modă altele. Cine ia „Vitalin”?

— Suzana. E secretara redactorului şef.Doctorul tace. O pauză de aproape jumătate de minut. — Mai eşti la aparat? — Câţi ani are Suzana?— Patruzeci şi cinci sau patruzeci şi şase.— Patruzeci şi cinci sau patruzeci şi şase?!— Contează un an în plus sau în minus?— De la o anumita vârstă, contează şi o zi.— Suzana vrea neapărat un copil. De douăzeci de ani

se ocupă de asta. Nici n-ai idee.— Am idee. Nu e singura. Cunosc o mulţime de

disperate ca ea. Minuni, cum să-ţi spun, se petrec zilnic. Numai să nu fie ceva funcţional.

— Nu e.— De unde ştii?— O ştim cu toţii. Se ocupă de douăzeci de ani, ţi-am

mai spus. De fapt, ne ocupăm cu toţii. Nu vreau să-ţi par trivial, dar e purul adevăr. Ne pune la curent cu toate. Are încredere în ziarişti. Şi în doctori. În toţi cei care o învaţă să aibă încredere. Îi procurăm medicamente. Şi doctori.

— Să vină s-o văd.— Doctore, nu e bine s-o vezi. Tonul tău nu-i niciodată

suficient de încurajator.— Nu-mi place să mint.— Nu-ţi cer să minţi. Doar să nu spui adevărul. Unele

adevăruri nu folosesc nimănui: Nici măcar celui care le deţine.

— Dragă, sunt doctor, nu profet.

64

Sortiţi iubirii— Minciuna e şi ea un sentiment. Nu pare, dar este. Un

om poate să trăiască toată viaţa cu o minciună şi să nu ştie. Şi ea să fie chiar viaţa lui.

— Dragă, cedează Baziliade, aşa cum cedează toţi medicii când au de-a face cu pacienţi grei de cap, o fi cum zici. În astfel de cazuri, însă, tot adevărul e cel mai bun.

Mă gândesc la el, aşa cum se gândesc toţi pacienţii la medicii care nu vor să recunoască o greşeală ori, cel puţin, faptul că şi medicii pot să greşească şi-i spun:

— Ştii tot ce trebuie să ştii despre o femeie şi practica a confirmat că tot ce ştii e tot ce se poate şti. Când ai s-o cunoşti pe Suzana, ai să înţelegi că nu ştii aproape nimic.

65

Tudor Octavian

9

În articolul Personajul purtat de mână de autor arăt care-i deosebirea dintre un povestitor autentic şi unul închipuit. Ideea de la care pornesc e că deosebirea aceasta nu-i simplu de marcat. Cu atât mai mult cu cât autorii de contrafaceri sunt adeseori preferaţi celor autentici, din aceleaşi motive pentru care operelor originale le sunt preferate surogatele.

Cel mai important lucru la un roman nu e subiectul, ci personajul. Subiectul unui roman îl constituie chiar personajele lui. Unui om i se pot întâmpla o sumedenie de lucruri. Multe din situaţiile pe care ajunge să le trăiască sunt hotărâte de el. Dar şi mai multe îi scapă de sub control. Totuşi, şi aici contează personalitatea lui. Dovadă că, în situaţii identice, oamenii reacţionează diferit. Personajele unui roman au cu autorul, aproape aceleaşi relaţii pe care le au copiii cu părinţii lor. Odată ieşiţi în lume, copiii devin maturi în felul în care firea şi înfăţişarea lor îi lasă să devină. Un autor poate să-şi înzestreze personajele cu virtuţi şi cusururi în sine interesante. Până la urmă însă aceste virtuţi şi aceste cusururi nu-s mai interesante decât hainele cu care părinţii îşi îmbracă pruncii. Ce se schimbă e impresia pe care ne-o face un om, nu omul însuşi. O schimbare oarecare are loc, e drept, şi în omul care poartă hainele, numai că ea nu-i niciodată atât de însemnată pe cât se consideră. De regulă, hainele ajung să semene cu persoanele pe care sunt puse, nu invers.

66

Sortiţi iubiriiÎn pagina a doua a eseului trec la analiza cărţii lui Cezar

Bragadiru, demonstrând că autorul se poartă cu personajele sale ca un păpuşar. El izbuteşte să le mişte, să le dea o direcţie. Întocmai însă ca într-un spectacol de păpuşi, nu poţi scăpa nicio clipă de senzaţia artificialului. Când personajul nu-i purtat de mână de autor, când se mişcă şi vorbeşte conform felului său de a fi. Cititorul devine el însuşi personaj. Intră, cum s-ar zice, în lumea romanului, joacă rolul fiecărui personaj, în chipul în care-l joacă acesta. Dacă cineva trebuie dus de mână, atunci să fie dus de mână cititorul. Dar cu dragoste şi cu sfială, ca un invitat de seamă. Să fie condus în locul privilegiat de unde să vadă şi să înţeleagă ceva. Nu există loc de unde poţi să înţelegi totul. De fapt, locul acesta există, numai că cititorii sunt veşnic alţii. Locul din care poţi pricepe aproape tot e acela al scriitorului. Acest „tot” însă nu-l pricepe nici măcar autorul. Romanul, în întregime, începe să trăiască propria-i viaţă, pleacă în lume ca o corabie pe mare. Romanul lui Bragadiru e o corabie pe puntea căreia marinarii, ofiţerii şi călătorii umblă sacadat, fără un rost prea limpede, cu amintirea mişcărilor ce le-au fost imprimate de autor şi a sforilor cu care au fost mânuite.

Conchid că e vorba de lucrarea unui vanitos, de o scriere care era mai bine să nu fi fost tipărită, întrucât o carte care nu face niciun bine, face precis un rău: îl învaţă pe cititorul deprins să creadă că tiparul consfinţeşte valoarea, cu surogatele. Ca şi unele medicamente, surogatele creează dependenţe.

Ce mă interesează e ca Vrânceanu să înţeleagă schimbarea: n-am să mai scriu recenzii proaste la cărţi bune, numai fiindcă şeful secţiei culturale nu-i agreează pe unii scriitori, şi nici cronici favorabile la apariţii nesemnificative, doar pentru că impetuosul meu şef mi-o cere. Am să mă duc de mână pe mine însumi unde îmi va cere conştiinţa.

67

Tudor OctavianStelian Vrânceanu citeşte eseul săptămânal al lui Leon.

Are o privire normală, adică încruntată. Părul sur şi ţepos, de militar prusac ieşit de la frizer, accentuează impresia de încordare pe care o degajă întreaga lui fiinţă. Când citeşte ceva, fie şi nota pentru plata telefonului, Vrânceanu seamănă cu un luptător din vocaţie pregătindu-se pentru o confruntare decisivă. Din fiecare ridicare de pleoapă deduci un gând ultimativ.

Masiv, gros ca o bucată de aluat pentru o jimblă mare şi tot ca ea de frământat, trupul cunoscutului critic Stelian Vrânceanu emană decizie şi autoritate. Te gândeşti că un astfel de om, pur şi simplu, n-are cum să n-aibă dreptate, indiferent ce zice şi ce întreprinde. În ce-l priveşte, adică. Partea proastă e că-ţi vine foarte greu să te dumireşti care-i atunci dreptatea ta.

Îl întrerup din lectură şi-i vâr articolul sub nas.— Ce-i cu tine?— Nimic special. E textul pe care mi l-aţi cerut.— Nu poţi să aştepţi?— Nu.E, bine-înţeles, o obrăznicie. Nimeni nu i-a mai vorbit în

felul acesta lui Vrânceanu. Reversul situaţiei e că Vrânceanu nu-şi imaginează că i se poate vorbi aşa. De aceea, nu sesizează gravitatea scenei. E o scenă fără nici o consecinţă, deoarece personajele vorbesc limbi diferite. Pe Vrânceanu nu l-a contrazis nimeni, niciodată. S-a deprins cu gândul că deţine cheia tuturor lucrurilor şi nu remarcă opiniile contrare. E ca una din jivinele acelea din insulele oceanice nevizitate încă de om, care, la apariţia omului, nu realizează primejdia. Pentru ele omul e o altă jivină, venită să se prăjească la soare pe plajă. Pe Vrânceanu n-aş putea să-l uimesc nici dacă l-aş pălmui. N-ar înţelege că lucrul pe care-l fac semnifică exact ceea ce semnifică şi-n cazul celorlalţi oameni. Ar considera gestul o inabilitate. Una din multele inabilităţi ale subalternilor săi, pe care se cuvine să le corecteze, aşa

68

Sortiţi iubiriicum le corectează textele. Intră cu creionul în ele fără să ne consulte, schimbă cuvinte şi fraze întregi fără să ne comunice, taie ori adaugă, după cum crede de cuviinţă. Munceşte la text cu ardoare, pufăind pe nări, frământându-şi sprâncenele, holbându-şi ochii la câte un pasaj. Sunt întotdeauna atât de uimit de voluntarismul lui Vrânceanu, încât nu mai am puteri să mă revolt. Sunt ca sportivii care dau totul la antrenament şi clachează, istoviţi fizic şi psihic, în concurs.

Totuşi, chiar şi Vrânceanu o să realizeze că articolul meu, dacă nu poate fi numit o răzvrătire sută la sută, echivalează cu o răzvrătire. O imitaţie de revoltă. Dar una bine întocmită.

Stelian Vrânceanu lasă deoparte eseul lui Leon şi, fornăind ameninţător, ia creionul şi subliniază titlul. Pentru Vrânceanu, creionul e instrumentul universal. E ca mecanicii aceia care pun mâna pe ciocan, indiferent de treaba încredinţată. Cititul e pentru el o problemă de forţă. Scaunul scârţâie chinuit, aerul se încarcă de electricitate, părul cenuşiu de pe creştet i se zburleşte şi capătă luciul fontei strunjite. Îi urmăresc activitatea şi parcă aud un glas. E glasul destinului. Destinul ţine să mă felicite pentru curajul şi, mai ales, pentru demnitatea cu care mi-l impun.

Destinul mă felicită cu glasul lui Vrânceanu.— Bravo, domnule! exclamă şeful secţiei culturale.Eseistul Leon mi-aruncă o privire de şocat. E pentru

întâia oară când drasticul critic laudă pe cineva.Mă uit şi eu şocat în ochii rotunzi şi încercănaţi ai

criticului. Spun exact ceea ce gândeam, de câteva ceasuri, să-i spun, după ce va fi terminat articolul, numai că, în acest context, fraza capătă alt înţeles:

— Am simţit un moment de revoltă, ceva mai puternic decât voinţa mea.

69

Tudor Octavian— Bravo, domnule! revine Vrânceanu. Revoltă-te mai

des. O să-l propun pentru înregistrare la radio. Am să le vorbesc de tine. Te ajut să ieşi în lume.

— M-am săturat de cronici tâmpite. Îmbătrânesc şi încă nu cunosc gustul adevărului spus direct.

— Bravo, domnule! continuă inspirat Vrânceanu. Aşa te vreau, revoltat!

Devin circumspect. E pentru prima oară că-l aud pe Vrânceanu repetându-se. Parcă s-ar explica. Parcă ar pregăti o revanşă.

— Domnule, face Vrânceanu imperios. Am o rugăminte. E un articol prea bun ca să-l citezi pe Bragadiru în el. E un text bun în sine. Înţelegi ce vreau să spun?

Înţeleg.— Ce-ţi trebuie ţie Bragadiru ăsta? Nu-i faci niciun

serviciu.— Nici n-am vrut.— Perfect. Dacă ţii, scrie altă dată despre el. Referă-te

strict la carte. După părerea mea, e un roman ratat.— Asta spuneam şi eu.— Perfect. Dar nu amesteca lucrurile. De altfel, am

operat tăieturile necesare.N-am observat. Mi s-a părut că nici n-a mişcat creionul.

Mă ridic din scaun cu umilinţă.— Bravo, domnule! tună în urmă-mi Vrânceanu. Trec prin secretariat cu capul plecat, însoţit de privirea

speriată a Suzanei.— Pot să te ajut?— M-a lăudat Vrânceanu. Suzana e sincer îngrijorată.— De ce-a făcut-o? El nu laudă pe nimeni.— Totuşi, a făcut-o!— Fii atent, îmi cere în şoaptă Suzana. Nu-i bine nici să

te urască. Dar dacă te iubeşte e nenorocire.

70

Sortiţi iubirii

10

Petrecerile organizate de Ioneşti, cu ocazia naşterii copiilor lor, sunt la fel de cuviincioase ca şi copiii înşişi. Cât despre cea de-a treia, la care particip, ea seamănă întrutotul cu primele două.

Nevasta lui Ionescu primeşte felicitările cu exaltarea pe care o mamă o manifestă îndeobşte la prima sarcină.

Până şi pişcoturile sunt aceleaşi.Ronţăi vestitele pişcoturi acrişoare ale firmei „Ionescu,

soţia şi fetele”, beau vin de soc dezalcoolizat şi ascult cugetările lui Stelian Vrânceanu cu privire la starea de spirit a noilor generaţii. El deplânge lipsa de preocupări orientate la tineri şi, în mod deosebit, dezinteresul acestora faţă de estetica literaturii. Vrânceanu e de părere că nu ne putem aştepta să apară atât de curând un Lovinescu sau un Călinescu şi, dat fiind că i se adresează gazdei, încep să cred că scepticismul său se răsfrânge nemijlocit asupra progeniturilor sărbătoritului. Soţia lui Ionescu nu pare să sesizeze gravitatea profeţiei. Pe ea n-o afectează, deocamdată, faptul că niciuna din cele trei fete ale ei n-are să fie un Lovinescu sau un Călinescu. Singurul lucru ce o interesează e ca invitaţii să mănânce toate pişcoturile.

Pe Ionescu, previziunile scepticului Vrânceanu îl înspăimântă. Ionescu face parte din categoria, destul de cuprinzătoare, a ziariştilor care, specializându-se în „Probleme diverse”, ucid în ei un talent literar. În redacţia noastră există vreo cincisprezece persoane care, ca să ajungă specialişti în chestiunile semănăturilor de

71

Tudor Octavianprimăvară ori reporteri la secţia anchete, au omorât în ei un talent artistic.

Cu toate acestea, petrecerea n-are deloc aerul unei întruniri de ucigaşi. Grămezile de prăjituri de casă se năruie şi dispar în burţile rotunde şi încăpătoare ale redactorilor gazetei Viitorul şi noi movile se înalţă, construite în grabă de mâinile plinuţe şi inspirate ale fetiţelor Ionescu şi ale mamei lor. Începe să fie clar că vinul de soc, de mere, de corcoduşe ori din ce naiba îl mai pritocesc Ioneştii n-a fost dezalcoolizat în întregime. Invitaţii vorbesc tare, ochii le strălucesc, obrajii stacojii şi umezi sunt proba că, pentru moment cel puţin, nu mai acordă prognozelor culturale ale lui Vrânceanu importanţa pe care erau tentaţi să le-o arate cu numai un ceas mai devreme.

Aşa că şeful secţiei eseuri de o sută de rânduri trebuie să-şi exercite nevoia de a fi ascultat numai asupra subalternilor săi.

— Ai scris un text deosebit, îmi explică Vrânceanu. Şi trece, conform obiceiului, la pluralul majestăţii.— Am scris un text strălucit, clamează Vrânceanu

visător. O să-l înregistrăm la radio. Asta o să ne dea siguranţă. Trebuie să ne gândim la treburi mari. Trebuie să ne fixăm la o temă. Să spunem adevărului pe nume. Ceva radical. Ceva ca să ne scoată în faţă.

Îmi aşază amical braţul drept pe umeri. Are mâna masivă şi grea. Parcă aş fi închis cu un leu într-o cuşcă şi aş trăi, mai degrabă emoţionat decât înspăimântat, clipa de tandreţe a unei creaturi vânjoase şi egoiste până şi-n mângâieri. Fiindcă Vrânceanu sie-şi vorbeşte. Aş putea să dispar şi el nu ar înregistra absenţa. De fapt rememorează, cu glas tare, principiile existenţei sale de învingător. Ascult povestea unui om năvalnic şi însingurat şi mă simt mişcat. E ca şi cum aş intra în cabina unui actor în timp ce repetă, într-una din acele ore privilegiate când se contopeşte cu rolul şi, în extaz, el, măruntul

72

Sortiţi iubiriicabotin, consumă aspiraţii imperiale şi suferinţe celeste. Omul care nu e în stare să fie autentic, în afara scenei, e copleşit de abundenţa şi puritatea simţămintelor sale, sub lumina reflectoarelor.

— Nu există ocazii mari şi ocazii mici; toate prilejurile trebuie folosite; nu ne priveşte dacă plictisim oamenii; pe noi nu ne interesează nici plictiseala, nici bunăvoinţa lor; noi ne-am alcătuit un scenariu şi nu ne abatem de la litera lui; nu lăsăm niciun rând scris nepublicat; nu ne mulţumim cu faima locală; nimic nu trebuie să ne satisfacă; nu vrem să ştim ce cred alţii despre noi; oricum, nu poţi să-i fericeşti pe toţi; ne angajăm în lucrări vaste, în cât mai multe contracte; spaima de a nu putea să termini stimulează; noi nu avem, ca alţii, lucrări începute şi lucrări terminate; noi suntem mânaţi din urmă de timp şi lucrarea noastră nu are capăt; trebuie să fim prezenţi; lumea ne uită repede, trebuie să fim pretutindeni deodată; dăm tot şi luăm tot; nimeni nu porţionează viaţa; timpul cerne doar ce i se dă la cernut; trebuie să fim ca muntele; muntele nu-i nici frumos, nici urât; de munte ţii cont, indiferent dacă-ţi place sau nu: să nu fim modeşti; în realitate, nu există modeşti, ci înfrânţi; noi hotărâm măsura lucrurilor: ca să lupţi cu tine însuţi, lupţi cu toţi din jurul tău: nu poţi să te afirmi, când îi laşi pe alţii să hotărască: noi decidem cât trebuie, ce trebuie şi unde trebuie să scriem: nimeni nu are nevoie de noi dacă nu ne iubim noi înşine mai mult ca pe oricine; oamenii ne preţuiesc cât timp se tem de cuvântul nostru; noi nu contăm; opera noastră e totul.

În clipa în care se opreşte ca să îşi încarce plămânii cu aer, îi spun că lucrez la o carte.

— Bravo, domnule! zice Vrânceanu, deşi nu pare impresionat deloc de această veste. E primul căruia i-o dau. Cu excepţia lui Leon, se înţelege.

Insist:

73

Tudor Octavian— O carte, nu o culegere de recenzii. Are o temă,

pleacă dintr-un loc ca să ajungă în altul. Tratează o problemă anume. Se vorbeşte mult despre aceasta, însă o carte de sine stătătoare nu există.

— Nu zău?! se minunează Vrânceanu. Are gura plină de pişcoturi şi vorbele ies malaxate. Şhi chare-i prhobihema?

— Mitul perfecţiunii. Nu fac istoria lui. Nu sunt istoric al culturii. Mă interesează incidenţa mitului în zilele noastre. Vreau să arăt cum nevoia de perfecţiune duce la dramă. Regula oricărui cerc e să se închidă.

— Îi vezi, mă întrerupe absent Vrânceanu şi face un semn de parcă ar binecuvânta adunarea. Dacă n-ar avea gura plină de cocă, aş fi tentat să desluşesc în cuvintele lui o undă de trufie. Ar fi pentru prima oară când Vrânceanu manifestă un sentiment, ceva care seamănă a izbucnire afectivă. Vrânceanu e preocupat şi distant ca o bibliotecă academică. Ei, bhine, mormăie el, toţi luchrează la châte o carte. Thoţi au câte o themă dheosebhită şhi dhespre chare nu s-a mhai scris. De fapt, nu există theme despre chare să nu se mai fi schris. Chărţile asthea unice au un chusur: n-au fost încă începuthe. Oamenilor le ajunge că se ghândesc la cum or să fie ei celebhri. Phoveşti care continuă în ghând…

Vrânceanu face o pauză şi cu un ultim clefăit rezumă totul într-o singură frază:

— Uită-te la fhiecare cu lhuare aminthe; tot ce încep, conthinuă în ghind.

Nu-i nevoie să mă uit. E suficient să privesc la televizor. Surpriza serii o constituie caseta video, ce înfăţişează o altă petrecere castă din familia Ionescu. E o zi însorită şi masa e pusă în grădină. Prin faţa obiectivului se perindă chipuri cunoscute şi altele pe care le văd pentru întâia oară. Suzana întinde braţele către aparat. Are lacrimi în ochi, deşi arată fericită. Zâmbeşte cu lacrimi, în braţe poartă înfăşat în scutece, pe unul din copiii Ioneştilor. Copilul trece prin mai multe mâini şi toate îndreptate spre

74

Sortiţi iubiriicamera video. Ionescu însuşi ia copilul şi, împins de oaspeţi, prezintă noul născut. Chipuri vesele, bărbaţi cu cămaşa deschisă la gât. Femei care conversează şi trag din când în când cu ochiul către obiectiv, râzând şi încercând să-şi acopere faţa. Secvenţe întregi sunt filmate cu discreţie, de undeva, de unde prezenţa aparatului nu e sesizată. Vrânceanu mănâncă preocupat biscuiţi acrişori. Leon bea vin de soc dezalcoolizat şi cade într-un fotoliu ameţit. Carmen, una din dactilografele redacţiei, trece prin spatele fotoliului şi-l mângâie pe Leon pe ceafă. Gestul ei îmi dezvăluie o faţetă nouă a personalităţii eseistului de importanţă judeţeană. Privirea fetei mărturiseşte o anume mândrie posesivă. Leon duce paharul la gură şi fata i-l varsă pe haină. Ar trebui ca Leon să se supere. Totuşi, nu o face. Discută ceva cu un individ înalt, cu privirea mohorâtă. Individul e urmărit de obiectiv în mai multe situaţii: când se apropie de masă ca să-şi umple paharul, când întinde Suzanei un obraz ca să fie sărutat, când dă mâna cu Vrânceanu. Persoana îmi displace. Are un mers ţeapăn şi o căutătură crispată. Pare să fi sosit de curând, deşi la fel de bine putea să fi venit o dată cu primii oaspeţi.

Persoana îmi stârneşte curiozitatea. Râde uneori, dar niciodată din toată inima. Are un soi de încordare în gesturi, care produce, atunci când se apropie de un grup o uşoară stânjeneală. Nu-i neapărat un bărbat urât, atâta doar că nu e în stare să se poarte degajat. Ca şi cum fiecare ar şti ceva despre el, ceva pentru care e simpatizat, şi refuzat – în egală măsură, iar el înţelege asta. Un tip cu obrajii supţi, cu privirea febrilă de şef indian. Simt un soi de apropiere faţă de acest om. Eroul principal al casetei video e copilul Ioneştilor, el ne e arătat la fiecare zece secunde din toate poziţiile şi aplaud, laolaltă cu asistenţa, ori de câte ori îi văd faţa boţită, de sugar în primele săptămâni. Dar de interesat mă interesează doar personajul stângaci şi taciturn, al

75

Tudor Octaviancărui chip se iveşte în treacăt şi scurtcircuitează, ca presimţirea unei întâmplări dezagreabile, asistenţa. Înainte ca filmul să se termine, el mai apare preţ de câteva clipe, privind ţintă spre obiectiv. O căutătură tensionată, nişte ochi încercănaţi, de noctambul. Un om nefericit.

Lumina se aprinde şi femeile îl felicită gălăgios pe Ionescu. Toţi ridică paharele şi strigă „Mulţi ani trăiască”.

Profit de faptul că nimeni nu e atent şi părăsesc încăperea. Traversez grădiniţa, care miroase dulceag a gunoaie pentru îngrăşat straturile de flori, şi mă grăbesc să ajung la poartă. Îmi stăruie în memorie chipul aspri! şi vanitos al oaspetelui de odinioară al Ioneştilor şi mă întreb dacă l-am mai văzut. Sunt absolut sigur că nu l-am mai întâlnit, totuşi ceva din fiinţa lui îmi e familiar.

Merg, merg preocupat de un singur gând, mă apropii de casă şi într-o străfulgerare vizionară a minţii, am soluţia. Ştiu cine e omul acela.

Omul acela sunt eu.

*

Strada pe care o străbat e una din vechile ulicioare ale urbei. Trotuarele sunt tocite şi, din loc în loc, pietre mai mari, rotunjite de vreme, dar încă semeţe răsar ca un pinten şi te obligă să calci prudent. Femeile, îndeosebi, trebuie să umble cu băgare de seamă. E unul din locurile care te cheamă să te plimbi, pur şi simplu, fără niciun ţel.

Astfel de locuri te melancolizează, fără să-ţi poţi explica întotdeauna cauzele şi te fac să te simţi vinovat, fiindcă le-ai descoperit târziu. Îţi propui să le străbaţi pe îndelete, dar uiţi şi, când revii, te încarci cu noi vinovăţii. Sunt străzi aproape pustii; nimeni nu vrea să acumuleze culpe fără pricină şi chiar locatarii ies arareori din casă fără treabă. Cândva, pe aici, erau hanuri şi bocănitul cailor, larma chefliilor şi vânzoleala slugilor înviorau atmosfera.

76

Sortiţi iubiriiDeşi nu se întâmpla nimic deosebit, părea că stă să se întâmple. Hanurile şi-au închis definitiv porţile, în odăile strâmte şi întunecoase s-au stabilizat chiriaşii la stat, paşii acestora sună stingher pe scândurile roase ale marilor cerdacuri, curţile goale, străjuite pe toate laturile de nesfârşite şiruri de cămăruţe, amplifică zgomotele. Când intri într-o astfel de curte, după ce ai deschis o poartă scâlciată şi ai străbătut un spaţiu boltit şi umed, te trezeşti în mijlocul unei ogrăzi imense, pavată cu pietre de râu şi ai sentimentul că de la fiecare fereastră te priveşte cineva.

Mă opresc din drum şi fixez, fără să-mi dau prea bine seama de ce, o poartă întunecoasă. S-a făcut târziu, oamenii s-au întors la culcuşurile lor, strada, luminată moale, e plină de şoapte… Omul acela, pe care l-am văzut pe caseta video, nu eu, îşi simte sufletul greu şi se apropie temător de intrare. Ora târzie şi bolta turtită, gata parcă să se prăvălească peste el, în loc să-l alunge, îl cheamă să păşească în curte. Poate că a mai fost pe aici, poate că şi-a imaginat, în clipele de solitudine şi spaimă, astfel de spaţii, ca o nişă protectoare, şi de atunci le caută, poate că simte deodată o datorie şi nu e în stare să precizeze nici în ce constă aceasta şi nici faţă de cine e dator. El deschide poarta şi, temător, face câţiva paşi.

Mă aflu în mijlocul ogrăzii, deasupra, clătinându-se lent, spânzură un bec, e singura sursă de lumină din tot perimetrul fostului han, un cerc alb dincolo de marginile căruia întunericul e des şi agresiv. Aud paşi şi un glas mă întreabă, încă înainte de a ajunge sub umbrela lămpii, ce treabă am.

— Niciuna, spun. Sunt în trecere. Voiam de mult să intru, dar am amânat. O seamă de case mă atrag. N-aş şti să spun de ce.

— Ce interes ai?

77

Tudor OctavianVocea e brutală. Poate fi a unui bărbat impunător, dar

şi a unuia sfrijit. Sub protecţia întunericului, unii oameni devin agresivi.

— Nu se poate vorbi de un interes. Treceam prin cartier…

— Asta o ştim.Mă simt apărat de lumină, bărbatul, de întuneric.

Precizarea mă intrigă. I-o spun:— N-ai ce să ştii. În orice caz, nu mai mult decât mine.

Iar eu nu ştiu aproape nimic.— Ai face mai bine să pleci.— Bineînţeles că voi pleca. Când voi socoti de cuviinţă.— Din partea mea, cedează bărbatul, poţi să stai cât

vrei. Mă întreb de ce-ai venit. În locul tău, n-aş mai fi dat pe aici. Mi-ar fi ruşine.

Îi cer să se apropie, îi explic că n-am absolut niciun motiv să-mi fie ruşine să intru în curtea lor. Şi nici în altele.

Din întuneric răsare un omuleţ nebărbierit, care mă priveşte ostil. Şi nu atât ostil, cât cu repulsie. Are aerul cuiva trimis să rezolve o chestiune stânjenitoare. Când voi dispărea, are să intre în pat mulţumit. S-a achitat de-o treabă urâtă. Dar, ce-i mai important, e c-a făcut-o bărbăteşte. Nici nu-i nevoie să mintă. Mi-a vorbit, într-adevăr, dur, ca să pricep exact ce-a vrut să spună. Singura problemă e că nu trebuia să-mi spună mie toate acestea.

Mă apropii şi-i cer să mă privească atent. Mă vede pentru prima dată. Poate să fie sigur.

— Uite, îmi zice, ai făcut rău unor oameni. Foarte mult rău. E cazul să te cari. E cineva aici care ar suferi dacă te-ar vedea. I-ai distrus viaţa. Nu-i cazul să-ţi iei mutra asta de prost. Fă şi tu o faptă bună: şterge-o.

— Omule, îi spun, mă confunzi. Trec pentru prima oară pe strada voastră. Nu-i nicio femeie pe aici, care să sufere pentru mine. Şi-n general vorbind, nu se află în tot oraşul

78

Sortiţi iubiriifemeie căreia să-i fi produs un rău atât de mare încât să nu mă arăt.

— N-o face pe şmecherul, prinde curaj mărunţelul. E vorba de un bărbat, nu de o femeie. De un nenorocit. L-ai nenorocit tu.

Părăsesc urgent curtea şi strada.Plec fără amintiri. Amintirile au să apară mai târziu. Nu

mă impresionează decât lucrurile pe care le înţeleg. Aici nu e nimic de înţeles. Nu există bărbaţi nefericiţi din cauza mea. Poate doar Leon, câteodată. Când mă îndoiesc de utilitatea efortului său.

Când mă îndoiesc de însuşi rostul nostru în această profesie.

Cândva, voi pătrunde secretul acestei seri. Dacă-l voi descoperi vreodată, voi încerca să apreciez ce rol am jucat şi voi suferi cu măsură. Numărul bărbaţilor nemulţumiţi de existenţa lor e foarte mare. E simplu să dai vina pe alţii. Deşi transferul nu rezolvă nimic. Cândva, la bătrâneţe, îmi voi aminti de incident, fiindcă, trecând anii, lucruri care în realitate n-au avut o importanţă deosebită apar încărcate de sens, misterioase, fatale. Voi continua şi eu în gând poveşti începute. Cu toţii o facem. Chiar şi Vrânceanu. El vrea să se privească, de la distanţă, cu ochii mei. Nu eu sunt acela care-l interesez. Vrânceanu vrea să-şi dovedească, repetând reuşita sa în detaliu, că a avut într-adevăr un scenariu şi că tot ce a izbutit în viaţă a izbutit prin forţe proprii. Ar fi nenorocit să constate, într-o bună zi, că accidentalul a jucat, în cariera sa de om cu toate şansele realizate, un rol mai mare decât credea, că norocul l-a însoţit, ca pe atâţia alţii, fără să aleagă.

M-apropii de casă şi în urechi îmi răsună, deşi ar fi trebuit să nu le mai aud, reproşurile piticului în pijama. Vorbele lui răstite fierb şi îşi pierd coaja. O pastă care vibrează.

79

Tudor Octavian

11

Concertul în re minor K.V. 466 al divinului Wolfgang Gotlieb Chrisostomus a fost compus în anul 1785. S-au scurs de atunci două secole, lumea s-a schimbat de mai multe ori şi au fost născocite o mulţime de maşinării. Cu toate acestea, sunt convins că omul „mic şi palid, cu privirea de foc”, al cărui ritm cardiac era de două ori mai iute decât al contemporanilor, ar şti să aprecieze faptul că eu pot să ascult minunatul său concert pentru pian şi orchestră ori de câte ori poftesc, deşi nu dispun nici de pian, nici de orchestră.

Ceea ce l-ar uimi ar fi nu perfecţiunea la care au ajuns aparatele muzicale, ci altceva. Celestul Gotlieb ar tresări şi ritmul său cardiac ar creşte ameţitor, dacă i s-ar spune că undeva, într-o ţară despre care n-a ştiut niciodată prea multe, cronicarul literar al unui ziar de provincie, un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, sortit pe vecie iubirii, simte întocmai ca el.

În două sute de ani s-au petrecut atâtea modificări în fiinţa umană, încât ar trebui să acuzăm mecanismele afectivităţii de imobilitate, dacă nu de-a dreptul de îndărătnicie. N-am s-o fac. Sunt foarte mândru de conservatorismul îndârjit al sentimentelor mele. Concertul acesta merită să fie inclus în programa şcolară, la capitolul cunoştinţe obligatorii. Mă simt copleşit de tristeţe şi totodată hotărât să-mi înving deznădejdea şi să continui. Sunt melancolic şi, totuşi, plin de speranţă. La fel simţea şi vienezul mic şi palid, cu privirea de foc. Era un sentiment inventat de el. Ori poate restaurat, redat

80

Sortiţi iubiriiomenirii într-un chip prea armonios ca să nu fie considerat original. Unul din sentimentele care se învaţă. O dovadă că l-am învăţat, ascultând în nenumărate rânduri concertul 20 în re minor, e că, ori de câte ori mă simt descurajat şi singur, îmi răsună în toată fiinţa acordurile majestuoase ale primei părţi – „înfruntarea dramatică dintre solist şi ansamblul orchestral”, cum precizează enciclopediile muzicale.

Ceea ce ascult eu însă astăzi e o variantă considerabil ameliorată a partiturii. Peste motivul ameninţător al contrabaşilor se suprapune un clinchet vioi. Ca şi cum în toate bisericile din judeţ s-ar bate toaca de utrenie. E vorba de un concert pentru pian, orchestră şi ansamblu de gospodine care lovesc cu obiecte metalice în ţevile de la calorifer.

Descopăr astfel emoţiile unice ale melomanului pregătit sufleteşte pentru o repriză de muzică clasică, dar servit cu una din creaţiile cele mai îndrăzneţe ale lui Pierre Boulez, cu ingenioasa lui compoziţie pentru ciocan, forje şi pian dezacordat, de exemplu, sau cu ceva şi mai radical. Apăs câteva din nenumăratele clape şi butoane ale combinei muzicale şi Sviatoslav Richter se retrage cu demnitate din scenă. Rămâne doar orchestra, dominată de sunetul grav şi misterios al contrabaşilor; rămân, ca un ecou, pulsaţiile sincopate ale complexului de ţevi şi conducte. Totul concurează la accentuarea senzaţiei de nelinişte. O stare căreia ţârâitul prelung al telefonului îi asigură un element de o modernitate şi mai netă.

Clinchetul isteric al clopoţelului de tinichea străbate pereţii subţiri ai garsonierei şi se împrăştie în odăile inspiraţilor cotizanţi ai caselor de ajutor reciproc. Sunetul său egal şi zvâcnit le evocă scene de demult, ierni autentice, cu zăpezi şi brazi împodobiţi de daruri, ninsori mirosind a cetină şi a scutece de prunci abia îmbăiaţi, sănii cu zurgălăi, familii de tineri toastând la puntea dintre ani pentru fericire şi sănătate, pereţi albi şi coloane

81

Tudor Octavianmarmorate de fum ridicându-se din hornuri către înalt. Locatarii deschid ferestrele şi, cu ochii minţii, văd oraşul acoperit de straturi purificatoare de nea şi sănii trase de cai şi artificii scânteind.

E joi, ora douăsprezece noaptea, e ora când mă sună Heraclit Constantinescu, bătrânul meu prieten, ca să-mi comunice extrem de aferat că e joi şi că e douăsprezece noaptea.

— Te-am aşteptat, spune el. Şi Caterina te-a aşteptat.Dialogurile noastre au toate acelaşi scenariu: la primele

întrebări, Constantinescu nu are niciodată răbdare să aştepte răspunsul, la următoarele, răspunsurile mele nu mai contează. E deprins să converseze astfel de pe vremea când conducea ziare şi cele mai utile discuţii le purta cu sine însuşi. Când era prea tânăr şi prea influent ca să înceapă să-şi scrie memoriile. Când nu avea nevoie de nimeni ca să-i orânduiască hârtiile şi amintirile. Când toate aceste hârtii şi amintiri erau chiar întâmplările de fiecare zi ale meseriei sale, iar viitorul ceva atât de îndepărtat că nici nu merita să fie pomenit.

Împlinea curând nouăzeci de ani ori poate o sută, nimeni nu-i ştia sigur vârsta, meseria lui fusese adevărul, dar adevărul e aproape întotdeauna, nu-i aşa?, o chestiune de consens, avusese putere şi îndeosebi ocazia de a determina consensuri. Era o vreme când stăpânise atâta putere, încât îşi îngăduia să spună: „Iată, aceasta e realitatea. Luaţi-o cum v-o dau eu!” Era în stare să schimbe lumea şi poate chiar o rostuise niţel. În orice caz, propria-i viaţă o schimbase în mai multe rânduri. Cât despre vârstă, avea exact vârsta trebuitoare cauzei pe care tocmai o slujea. Un singur lucru nu a depins de voinţa lui: statura. Rămăsese acelaşi bărbat mărunt, care nu părăsea decât arareori fotoliul. Un fotoliu de piele brună, încăpător, purtat prin toate redacţiile şi de care nu se despărţea nici acum. Când îţi întindea mina, se sălta niţel din pernele scorojite. Era o cochetărie, întrucât nu

82

Sortiţi iubiriibătrâneţea îl împiedica să se ridice în picioare. În fotoliul acela de magnat avea prestanţă. Era neverosimil de vioi, părul îi cădea pe frunte ca la oratorii furaţi de propria elocvenţă, se îmbrăca îngrijit, purta costume dinaintea primului război mondial din stofe englezeşti ţepene şi totuşi catifelate, costumele acelea cu croiala băţoasă, în care te simţeai de parcă urma să pleci imediat într-o călătorie cu Orient-Express-ul. De fapt, aşa şi părea: că îşi amâna cu câteva minute o plecare importantă pentru a pune punctul pe i în conversaţia în care fusese antrenat. Lăsa mereu impresia asta, că e solicitat, de unde senzaţia de condescendenţă ce o stârneau intervenţiile lui. Un gen de condescendenţă princiară, ce i se ierta fiindcă era, totuşi, bătrân. Din fotoliu însă nu se ridica decât rareori. Puţini erau aceia care îl văzuseră stând în picioare, în hainele acum largi, de clovn. Îşi pierdea oarecum controlul numai în prezenţa persoanelor cărora putea să li se adreseze cu „Mă!” Un „mă” apăsat, ca un tunet şi în chip esenţial amical. Atunci despica norul de fum de ţigară, în care plutea, te împungea cu degetul, aşa sfrijit şi agitat cum era, ca un pechinez îndârjindu-se să latre un doberman, şi rostea una din frazele care te lăsau perplex:

— Auzi, mă, zicea, ar merita să-i spui asta lui Mămuleanu. Se dă în vânt după sofiştii de ocazie.

Dacă-i vorbeai astfel, încât să-ţi citească vorbele de pe buze, nu trebuia să urli. În orice caz, nu în permanenţă.

— Cine e Mămuleanu?Heraclit Constantinescu se aşeza în fotoliu, te privea cu

o imensă, dar încă elegantă distanţă şi-ţi comunica sec:— Ministrul de finanţe al lui Mavrocordat.Sau ceva asemănător. Precizarea îţi tăia piuitul,

întrucât personajul trebuia să fi fost activ pe la începutul veacului, dacă nu mai devreme. Bătrânul îşi trăgea telefonul în poală şi forma un număr şi vorbea chiar atunci cu Mămuleanu, care avea probabil o sută zece ani şi ţipa la el în aparat, întocmai cum ţipam eu când mă

83

Tudor Octaviansuna. Şi începeai să bănuieşti că nu ştiu care aluzie a sa la Picasso, de exemplu, avusese totuşi un temei. Că poate fuseseră amici, în anii de tinereţe ai amândorura. Totul devenea posibil. Nu trebuia să te miri dacă-l auzeai pe bătrân povestind cum l-a certat el pe Pablito că e superficial şi cum Pablito l-a scuzat, întrucât, dintre toţi străinii care roiau în cafeneaua aceea din Montmartre, singur românul avea un ascendent spiritual asupra sa: „Mă, nea Constantinescu, i-ar fi zis pictorul, ce să fac bre, ăsta-i neamul meu. Cât ţine, ţine, cât nu, trec la cubism.” Şi aşa a fost cu perioadele superficialului Pablo, unul din nenumăraţii amici ai lui Constantinescu, şi astfel s-au pus bazele cubismului.

Iar acum Heraclit Constantinescu stătea în fotoliul său şi îşi cheltuia energia într-o convorbire cu mine. O energie care nu se consuma niciodată destul, ca să poată şi el să doarmă tihnit câteva ceasuri. Se temea probabil de moarte şi încerca să o mintă. Rostea cuvintele rar şi atent, ca unul care a învăţat limba română în chip autodidact sau ca un actor dramatic demodat. Avea glasul puternic, glas de bărbat care ştiuse să comande şi să se impună, din care cauză chiar şi salutul cel mai banal în gura lui suna impresionant. Tot ce spunea era sentenţios, dar după ce te despărţeai şi încercai să-ţi aminteşti frazele rostite descopereai că erau nişte consideraţii oarecare.

Era un om sincer. Sinceritatea absolută e ceva tot atât de neconfortabil ca şi minciuna perpetuă. Era un bătrânel excesiv, un omuleţ prea vital pentru capacitatea mea de refacere. După fiecare întâlnire, mă regăseam cu greutate. O bătrâneţe activă este de admirat, una neverosimil de activă e o nenorocire. Heraclit Constantinescu se înconjura de tineret şi se consuma pentru chestiuni cu care ar fi trebuit să fie tolerant.

Era un tip extrem de perspicace.Nu însă îndeajuns de perspicace.

84

Sortiţi iubiriiSă n-o fi cunoscut pe Caterina, l-aş fi părăsit.Să nu fi existat Caterina, multe din drumurile mele ar fi

avut altă direcţie. Ea însă exista.Cuvântul e convenţie, iar dintre toate cuvintele pe care

le cunoaştem, verbul „a iubi” e convenţia însăşi. Să trecem, cum zicea eseistul de importanţă locală Leon, pe vremea când scria cronica zilei şi n-avea subiect, la fapte. Leon lovea clapele maşinii de scris cu îndârjirea celui care se teme să nu fie împiedicat să-şi spună până la capăt opinia, după care îşi aprindea o ţigară şi ne privea buimac zicând:

— Care dracu’ or fi faptele?Faptele, prin urmare, erau următoarele:Heraclit Constantinescu împlinea nouăzeci de ani şi

descoperea că tot ceea ce fusese cândva viitor devenise deodată prezent.

*

— Prietenii mei, mă mustră de la celălalt capăt al firului micul şi freneticul meu sfetnic, obişnuiesc să se ţină de cuvânt.

— Domnule Constantinescu, spun aproape şoptit, cum iubea generaţia dumneavoastră? Bărbaţii de odinioară iubeau cu adevărat pe femeile de odinioară sau iubeau iubirea? Ştiţi, domnule Constantinescu, e o problemă care mă preocupă mult: nu simt aproape nimic din ce simţeau masculii generaţiei dumneavoastră, în schimb am sentimente identice cu ale unor oameni dispăruţi demult. Am jumătate din anii dumneavoastră, dar, ce ciudat domnule Constantinescu, am o afectivitate de adolescent. Sunt tot numai speranţă şi aşteptare. Şi dacă aş şti măcar ce aştept…

— Dragă, îşi rosteşte gloriosul meu prieten încă una din întrebările la care nu aşteaptă răspuns, nu vii să ne-apucăm de treabă?

85

Tudor OctavianHeraclit Constantinescu trăieşte unul din momentele

importante ale existenţei sale. Descoperă deodată că lucruri, despre care credea că li se întâmplă numai altora, încep să i se întâmple lui.

— Domnule Constantinescu, urlu, n-am promis nimic. Nu trebuie să-mi vorbiţi ca şi cum am avea un angajament. Era, pur şi simplu, o idee de-a dumneavoastră. Atât.

— Trebuie să ne-apucăm de lucru. Am planuri mari cu dumneata.

— Domnule Constantinescu… răcnesc şi cuvintele ies împuşcate pe fereastră şi rup din blocurile de vis-à-vis bucăţi de tencuială. Praful de var pluteşte în ceaţa lăptoasă a miezului de noapte şi se depune blând pe feţele năduşite ale locatarilor. În câteva ceasuri, clisa albă se întăreşte şi oamenii au pe chip un mulaj al expresiei de beatitudine din clipa în care au confundat mirosul pulberii de piatră cu al zăpezii dintâi. Domnule Constantinescu, insist, sunteţi a doua persoană care are planuri mari cu mine. Ar trebui să fiu întrebat dacă n-am şi eu cumva nişte planuri.

— Mă simt în formă, îmi comunică bătrânul, sunt pregătit să încep. Mă ajuţi să orânduiesc hârtiile. Şi la comentarii, desigur. Nu scriem memorii. Nu suntem destul de bătrâni pentru asta, nu-i aşa?

Ca şi Vrânceanu, gazetarul nonagenar se slujeşte de pluralul majestăţii. S-a slujit de el toată viaţa. S-a folosit de truda altora, trăind sentimentul unei activităţi istovitoare.

— Domnule Constantinescu, strig, sunt prea bătrân ca să produc memorii. Lăsaţi hârtiile alea să se sedimenteze în cufere. Sunteţi prea tânăr ca să le descifraţi. Memoriile sunt o îndeletnicire de om terminat. Un contract cu neantul.

Răcnesc cât pot ca să mă fac auzit. Sunt zile însă în care, oricât aş vorbi de tare, Constantinescu nu mă aude.

86

Sortiţi iubiriiFiindcă nu vrea. Are un auz selectiv. Şi o memorie selectivă. Nu-l interesează faptele. La nouăzeci de ani, faptele seamănă cel mai bine cu iluzia. Heraclit Constantinescu, unul din stâlpii de altădată ai presei de provincie, străbate pustiuri fierbinţi şi, din toate zările, îi răsar înaintea ochilor oaze verzi şi fântâni cu apă vie.

— Dragă, visează Constantinescu la umbra palmierilor, dăm lovitura: „Martor ocular la izvoarele veacului”. E un titlu bun, nu? Noi, toate astea le-am trăit. Cu documentele pe masă, aşa lucrăm! Singura şansă a scrierilor de evocare e adevărul. Obiectivitatea. Vom fi obiectivi. Sau Şaptezeci de ani de obiectivitate. Un titlu şi mai bun.

O afacere în toată regula. Doi oameni care amână, care şi-au făcut din amânare regula numărul unu a existenţei lor, purced la război. S-au pregătit îndelung pentru ziua aceasta. Şi, ce-i mai important, şi-au construit o psihologie de învingător. Câmpul de luptă însă e pustiu. Duşmanii sunt bătrâni. Blocul pensionarilor e plin de adversari mântuiţi cu acest armistiţiu pe veci.

— Domnule Constantinescu, am trişat! Nu trebuia să-ţi pui atâtea nădejdi în mine. Nu dumneata mă interesai. Ne-am înşelat amândoi. Şi totul părea atât de real: şi tandreţea tăcută a Caterinei, şi respectuoasa mea prezenţă, şi speranţele dumneavoastră într-o a doua tinereţe.

La capătul firului, bătrânul meu prieten strânge receptorul în mâna mumificată şi îl presează puternic de ureche. Timpanul osificat refuză să vibreze. Aerul însuşi refuză să vibreze. În jurul lui Heraclit Constantinescu coboară o noapte deasă, atât de deasă că niciodată n-o s-o mai lumineze zăpada. E decembrie şi dinspre munţi adie un curent rece. Nori bolovănoşi se-adună grăbiţi şi ameninţă cu o iarnă perfectă: cu geruri şi straturi grele de nea, cu crivăţ şi toate celelalte.

87

Tudor Octavian— Pe joi, mai spune Constantinescu. Eu te aştept. Şi

Caterina te aşteaptă. Orice ar fi, te aşteptăm.

*

Când vor să acuze incapacitatea lor de a se ameliora afectiv, oamenii incriminează obişnuinţa. În sine, obişnuinţa nu-i nici bună, nici rea. Zilele obişnuiesc să curgă unele după altele, nopţile la fel. Totul e repetabil. Numărul situaţiilor care se petrec o singură dată e atât de neînsemnat, încât aproape că nimic nu se întâmplă doar o singură dată. Cometele se apropie de pământ o dată la câteva zeci de ani, dar se apropie. Istoria se repetă şi aici. În întâlnirile mele cu Caterina, totul a fost obişnuinţă. După-amiezile noastre semănau perfect între ele. Nu pot să-mi amintesc în mod special vreuna. A fost doar o lungă, foarte lungă aşteptare, fracţionată în săptămâni, zile, ore, minute.

Iar farmecul unic, fiindcă a existat şi ceva unic, irepetabil – al partidelor de amânare consta în previzibilitatea fiecărei scene. Nimic la voia întâmplării, niciun moment de haos.

Casa a fost mereu aceeaşi, camera aceeaşi, ceasurile întâlnirilor noastre aceleaşi. Chiar şi vorbele pe care le rosteam, cu sentimentul că ne comunicăm noutăţi, erau aceleaşi. Fotoliul în care gloriosul meu prieten stătea ca melcul în cochilie evoca veşnicia. Lampa cu picior, decolorată şi înzorzonată, funcţiona încă de la inventarea becului electric. Prin dantela cu fir de aur, lumina se filtra minuţios iar Caterina se aşeza invariabil în preajma lămpii. N-am ştiut niciodată dacă roşeaţa de piersică pârguită a obrajilor săi se datora emoţiei sau reflexelor roş-aurii ale somptuoasei împletituri de raze şi mătase metalizată.

Singurul fapt real din înfăţişarea Caterinei erau mâinile. Le priveam grăbit, cu un soi de nesaţ resemnat, în clipele

88

Sortiţi iubiriiîn care, urmărită de semiîntunericul mocnit al camerei, aşeza pe măsuţa dintre noi, dintre mine şi Heraclit Constantinescu, tava cu ceşti de cafea şi biscuiţi. Nu-mi beam niciodată cafeaua şi renunţasem să mai protestez. Ne părăsea în câteva rânduri ca să prepare cafele tari ca miezul de meteorit. La clătinarea uşoară a ceştii, materia uleioasă făcea cute largi, precum pluşul în perdele.

Încerc să-mi amintesc chipul Caterinei şi nu izbutesc să-mi apropii decât imaginea a două mâini delicate, ostenite, tremurând din pricina concentrării şi poate a sfielii. Nu sunt mâini de femeie tânără. Lumina bătrânicioasă a lampadarului nu le cruţă. Pielea şi-a pierdut luciul. E pentru prima oară când privesc cu atenţie mâinile unei femei, când încerc să înţeleg ce poate să semnifice vibraţia unor încheieturi atât de albe, parcă ar purta mănuşi.

Caterina ia loc pe un scaun cu spătar, ce-o obligă să stea dreaptă, nemişcată, întocmai domniţelor chemate la sfat şi care ştiu că cel mai bun lucru pe care-l pot face e să nu se remarce. Îşi încrucişează cu eleganţă braţele pe genunchi, abia îi ghiceşti linia corpului şi, din spatele îngrozitorului lampadar, falnic şi stânjenitor ca o catedrală de Gaudi, în spuza mată a luminii reflectându-se din perete, el însuşi alcătuit din lumini indirecte, ce-şi sting puterea la întâlnire, apare, iată, chipul Caterinei, un chip despre care nu sunt în stare să spun nimic. Unii nu fixează calciul sau iodul, eu nu fixez chipurile.

Pe Caterina am privit-o nestingherit în ochi ore şi zile şi săptămâni întregi. Caterina îmi primea privirea drept ceea ce însemna cu adevărat – foamea nesfârşită de feminitate, de adâncul liniştit, mântuitor al femininului. Nu era nicio îndoială: mi se dăruia astfel, cast, scuzabil. Fiecare clipă era întru această desfătare perfectă şi în chip absolut vinovată, întâlniri care puteau să însemne orice. Caterina avea grijă ca, primindu-mi privirea, să se comporte totuşi ca o persoană atentă la discuţie. Şi nu

89

Tudor Octavianatât interesată de conversaţie, cât vădind o desăvârşită bunăcreştere. Zâmbetul ei discret era încurajator şi te ajuta să crezi exact ce-ţi convenea. Intra în scenă, dispărea şi revenea în răstimpuri şi, la despărţire, când îţi întindea mâna să i-o săruţi, dându-ţi impresia că e o iniţiativă a ta, pe care o respectă fără a o încuraja în chip deosebit, ştia să stea tot în penumbră, astfel că din toată figura nu reţineai decât luciul difuz al ochilor şi un zâmbet măsurat, ca şi cum s-ar fi dezmeticit dintr-un vis nu atât solicitant, cât nepermis.

Poţi să înnebuneşti un bărbat şi cu mai puţin.Toate aceste precizări sunt îndeobşte de prisos.

Dragostea pentru o femeie anume e consecinţa dragostei pentru femeie, în general. O binecuvântată servitute.

Serile mele caste cu umbra umbrei unei femei numite Caterina erau tot ce poate fi mai artificial. Adică aproape de ideal. Poate chiar plinul fără de contur al fericirii ideale, acolo unde nefericirea nu consumă, fiindcă toate se contopesc. Artificialul înseamnă coerenţă, stabilitate şi talentul de a simţi pulsaţia infinitului. Autenticul, realul sunt schimbare, incongruenţă, perimare.

Poate că aceasta fusese dragostea, că nu oboseam săvârşind la nesfârşit aceleaşi lucruri, de neînţeles în afara cadrului, în alt loc, în altă lumină, în alt regim al privirii. Cercul vicios nu-i cel mai rău dintre toate lucrurile care ni se întâmplă. Ai cel puţin satisfacţia că-ţi cunoşti suferinţa. Tot ce e controlabil, chiar şi durerea, începe să aibă un aer necesar.

Şi nici nu-i atât de important să ţi se confirme sentimentele. Cine e născut să ofere, va trăi dând, dezinteresat de modul în care îi sunt primite darurile. E o plăcere rafinată şi, mai ales, extrem de comodă: să poţi amâna la nesfârşit explicaţia felului tău de a fi, până în punctul în care nimeni nu mai pretinde o explicaţie. Singurătatea e o soluţie de viaţă ca oricare alta şi, în multe privinţe, bună. Cu condiţia să o stăpâneşti, să o

90

Sortiţi iubiriidozezi, să nu te înfrupţi din solitudine ca dintr-o halcă de carne friptă.

De fapt, nu mă simţeam înşelat. Îmi părea rău că toate se sfârşiseră, că ea dispăruse din viaţa mea aşa cum apăruse. Scaunul cu spătar rămânea gol şi lampadarul ca o catedrală avea să lumineze, cu stropi mici şi murdari, o cameră bătrânească, cu amintirile fojgăind prin colţuri, prin nişe şi intrânduri, pe sub fotoliul de piele spaniolă, în care un bătrânel neverosimil de viu evoca oameni morţi de mult, de un an, de un veac şi de câteva milenii.

91

Tudor Octavian

12

Necunoscuta vine din timp, dintr-unul paralel, discontinuu, cu ore inegale; soseşte de pretutindeni şi de nicăieri, din nicicând şi dintotdeauna.

Pe Leon, timpul îl mumifică viu; Leon e egal cu el însuşi, bătrân şi totodată tânăr, încurcat în neşansă, ca Laocoon în nodul de reptile.

Caterina se pierde cu viteza luminii în infinit. Tunelul timpului o absoarbe, clipa care trece nu lasă semn. Tot ce-am simţit pentru ea e închis într-un sipet de plumb. Prin pereţii lui grei, scânteiază răzleţ nucleele dorinţei atomizate, cu toate structurile sfărâmate.

Constantinescu are contract deschis cu eternitatea: secundele sunt secoli şi secolii secunde. Timpul se adună în trupul său smochinit, precum energia în găurile negre din cosmos. Cu cât îmbătrâneşte, cu atât e mai viu.

Atletul Vrânceanu luptă să ţină anii în loc. Vrânceanu are întâlnire la oră fixă cu gloria, iar gureşa babă îşi schimbă mereu înfăţişarea. Bietul savant îi uită chipul şi culoarea, carnea veche a gloriei răspândeşte un abur veşted, respiraţia ei e gâfâită şi puhavă, tot ce era consistent se pulverizează şi locul de întâlnire e veşnic altul, din ceas în ceas altul.

Suzana singură ştie preţul exact al timpului. Suzana plăteşte această ştiinţă cu moneda forte a speranţei şi a recunoştinţei. Suzana trăieşte cu adevărat. Niciuna din întâmplările vieţii ei nu se termină în gând. Suzana e o norocoasă. Norocul ei e o imaginaţie atât de înceată, încât nici nu mai seamănă cu imaginaţia. Existenţa

92

Sortiţi iubiriiSuzanei e numai prezent, un timp imediat cu marginile uşor zdrenţuite, dar suficient de întregi ca să-i desluşeşti cuprinsul. E cursul lui cel mai bun şi eu îi cunosc miezul. E numai iubire. E timpul cel mai bun şi al vieţii mele.

Nu e nevoie să-mi încordez memoria, ca să mi-l amintesc. Au trecut de atunci zece ani, dar miezul e încă alb şi luminos, ca al sâmburelui de caisă. Şi tot atât de rece şi de parfumat.

Adevăratele victorii în dragoste ale bărbaţilor sunt, fără nicio excepţie, înfrângeri. Pentru idealişti, pentru toţi cei ce caută să ajungă la cauza cauzei prin iubire, existenţa e un şir neîntrerupt de eşecuri. Pasiunile sunt foarte aproape de desăvârşire, de adevărul generator de satisfacţii pure doar în copilărie. Imaginaţia instabilă a maturilor maculează amintirea iubirii dintâi, singura care, pentru aproape fiecare din noi, a avut semeţia liniei drepte. La zece sau unsprezece ani, iubeam perfect o fetiţă de zece sau unsprezece ani. Am cunoscut o sumedenie de femei, cărora nu le mai reţin numele şi nici chipul. Imaginea fetiţei, de care am fost îndrăgostit prima oară, o păstrez vie în memorie. Acum, ca şi atunci, îmi apare matură, marcată de un secret fără izbăvire. O mică jivină răscolită de instincte, trezindu-se rar, pe neaşteptate, în ochiuri de lumină. Sentimentele mele pentru ea se manifestau cu întreruperi, cu ferestre opace. Era ca şi cum trebuia să caut neapărat ceva şi nu ştiam ce. Nu reuşeam să continui în gând nimic din ce începeam, pentru că mintea mea înceată nu aglutina noţiuni şi imagini erotice. Totul se petrecea în prezent. Era doar pulpa dorinţei. Vedeam doar ce aveam înaintea ochilor, într-un soi de extaz cast.

Închid ochii şi caut să mă întorc în trecut. Câteodată, în străfulgerări ale memoriei, văd faţa ei aburită de uimire, privirea umedă, indecisă, irisul mărit de teamă şi curiozitate.

93

Tudor OctavianLa patruzeci şi cinci de ani timpul o ia la goană.

Prezentul se condensează în secunde, nimic nu durează, tot ce mi se întâmplă e o filtrare precipitată a ideii.

Aproape nimic nu mai e fapt; aproape totul e gândire.Am fost fericit voind aprins ceva şi neştiind ce. Trebuia

doar să întind mâna, ca să apuc şi să strâng carnea umbrei aceleia dulci, ce-şi tot trimitea spre mine flama. Mă chema şi nu mă lăsa să mă apropii. Parcă urma să aflu curând totul despre mine şi parcă fiinţa ori duhul ce avea însărcinarea să-mi vorbească dispărea apropiindu-se.

Am fost fericit astfel minute întregi. Dar câte cu totul?Am patruzeci şi cinci de ani. Privesc în juru-mi şi tot ce

mă înconjoară îmi aminteşte de un timp care nu se mai întoarce, oricâţi biscuiţi aş înmuia în ceaiul stătut al timpului ce-mi mai rămâne de trăit. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aş şti că e mai util să nu faci anumite lucruri, decât să purcezi cu toată ambiţia la realizarea lor, că de cele mai multe ori e mai important să gândeşti asupra unei acţiuni, decât s-o urneşti şi s-o duci până la capăt, că e mai profitabil să trăieşti imaginând, decât să trăieşti efectiv.

Tot ce întreprind, întreprind cu sentimentul că mă cufund în eroare. Ce trebuie să schimb? Am ajuns aproape de fundul buzunarului şi jocul îmi cere să plusez. Acţionarii existenţei mele au început să prindă de veste, toate încep să se precipite, zarurile zuruie pe postavul verde, conturile indică sume cu multe zerouri, nu mai am vreme să mă întreb ce e pasiv şi ce-i activ. Iar fericirea e departe. În rarele clipe de răgaz îmi răsare înaintea ochilor chipul suav şi luminos al fetiţei de zece sau unsprezece ani şi timpul începe să se aşeze în albie şi să susure egal, liniştitor.

Trebuie să o iau de la capăt, să revăd înţelesul exact al unor noţiuni, să le atribui un sens, când pereţii lor subţiri încep să sune a gol. Trebuie să reînvăţ să merg şi să simt, să miros şi să comunic.

94

Sortiţi iubiriiTrebuie să-i fiu recunoscător cuiva pentru tot ce mi se

întâmplă. E cineva apropiat, îi adulmec prezenţa, îi aud paşii. Sunt un orb în mijlocul unei încăperi pline de fantome. Deschid ochii mari şi în jur nu e decât noapte. Îi închid şi încep să văd. Strâng pleoapele până ce sângele îmi vuieşte în creier şi noaptea se destramă şi o siluetă prinde contur. Are chip şi chipul întrezărit e o ceaţă uşoară, are trup şi trupul pare un abur. Ca în copilărie, e suficient să întind mâna, să apuc şi să strâng cu disperare carnea umbrei subţiri ce-şi trimite spre mine flama.

Întind dar mâna şi tot ce întâlnesc în cale e comutatorul luminii din bucătărie. E ora patru dimineaţă. Nopţile de iarnă sunt lungi. Mă gândesc la mine. Înseamnă că trăiesc. Dau drumul la gaz şi pun să fiarbă apa. E linişte. În casă şi în sufletul meu. Punga veche cu ceai fâşâie prietenos. Torn apa clocotită în pahar şi susurul ei îmi evocă marea. O noapte la mare cu lună şi valuri mici urcând cuminte pe nisip. Amestec zahărul cu grijă, apoi pun linguriţa în centrul mesei. Sunt foarte atent să nu cadă.

Nu e tocmai simplu să aşezi o linguriţă în mijlocul mesei, astfel ca să fii sigur că nu cade. Mânuirea unei linguriţe, noaptea, e întotdeauna o operaţiune complicată, care nu reuşeşte decât rareori. În blocul nostru puţini oameni sunt în stare să facă asta.

Am reuşit!E pentru prima oară când părăsesc bucătăria fără

teama de a sparge liniştea fericită a nopţii de decembrie cu clinchetul bezmetic al unei linguriţe ce cade pe ciment.

Şi iată nenorocirea: paharul cu ceai!Un accident care nu încape în nicio explicaţie logică.

Nimeni nu e capabil să ofere o explicaţie logică momentului în care scapi din mână un pahar cu ceai fierbinte. Explozia zguduie blocul şi-l mişcă din fundaţii. Zvârliţi din paturi, buimaci, locatarii se reped spre ţevile de calorifer şi bat în disperare cu ce apucă. Zgomotele

95

Tudor Octavianînsumate ţâşnesc spre înalt şi duc spre misterioasele pulberi cosmice din infinit mesajul senectuţii lezate, protestul interstelar al galaxiei de garsoniere cu confort mediu.

Din sutele de mii de ore ale existenţei mele, una întreagă îmi e furată în mod odios în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1985. Un ceas, pe cale a fi recuperat prin insomnie şi exaltare analitică, îmi este răpit, mărunţit în secunde goale de sens, risipit în vidul celest. În decontul final, voi trage o linie, iar în jurnalul pe ore al întoarcerii mele în timp voi înscrie atât: ţac, ţac, ţac…

Revin în cameră, mă întind în pat, îmi pun telefonul pe piept, formez numărul redacţiei şi ascult vreme îndelungată ţârâitul înfundat al aparatului din dotarea secţiei culturale. Un sunet pe care-l cunosc atât de bine. Un clinchet dogit şi viril, în stare să-l reconstituie pe Leon din urmele trecerii sale prin lume.

Leon nu trebuie să fie reconstituit. Noapte de noapte, cunoscutul eseist desăvârşeşte, cu preţul unor ceasuri ce n-au să-i mai fie înapoiate niciodată, remarcabilele sale texte de fix o sută de rânduri. Un Sisif al ştirii culturale de importanţă locală. Tot ce construieşte Leon noaptea, dărâmă Vrânceanu ziua. Aceasta e povestea lui Leon: e pregătit să scrie la cele mai bune ziare sau reviste, în câteva luni ar străluci pe firmamentul oricărei publicaţii de însemnătate naţională, editurile s-ar oferi să-i tipărească articolele în volum iar premiile literare ar fi acontate sine die pe numele său. Cu condiţia ca Leon să treacă de Vrânceanu. Din păcate, Leon n-o să-l învingă niciodată pe Vrânceanu. Ca să-l înfrângi pe Stelian Vrânceanu trebuie să te revolţi. Ca să te revolţi, trebuie să ai motive. Orice existenţă nu-i, în ultimă instanţă, decât un număr finit de motive. Leon cel scund şi cinic trăieşte din uimire. Pe fruntea lui Leon, şeful secţiei culturale a tras trei brazde adânci, rotunjite a stupoare. Faţa lui Leon marchează continuu surpriza, ca faţa

96

Sortiţi iubiriistudenţilor cărora le pică la examen singurul curs neînvăţat.

Telefonul ţârâie la nesfârşit, e una din orele la care Leon nu ridică receptorul până nu termină fraza, iar frazele sale scrise sunt lungi.

— Care-i problema?— Leone, pălmaş literar, ai fost vreodată fericit? Nu-i

nevoie să-mi răspunzi imediat. Dacă nu cunoşti accepţiile complete ale termenului, caută-le în dicţionar. Mă refer la maximumul de fericire pe care-l poate dobândi un muritor.

— Ce-i după tine fericirea?— Nu ştiu ce este. Ştiu doar cum este. Vrei ca dorinţa

să nu se sfârşească. Şi totul să fie numai prezent. Or, asta nu e posibil.

— Înţeleg.— Nu mi-ai răspuns la întrebare.— Am fost fericit treisprezece minute. Anul trecut, într-

o miercuri.— Povesteşte-mi.— Nu-i mare lucru de povestit. I-am dat un eseu lui

Vrânceanu. L-a citit fără să facă nicio modificare. Pe urmă l-a semnat şi l-a trimis mai departe. După treisprezece minute, l-a cerut înapoi. I-a schimbat titlul şi începutul. A mai umblat niţel la sfârşit. Din resturile articolului se înţelegea exact contrariul a ce scrisesem. Mă rog, a ce crezusem că am spus.

— Leone, n-ai fost fericit niciodată cu o femeie?— Te referi la fiinţele acelea gureşe, cu pielea catifelată

şi mincinoase, mincinoase…— Nu-s toate cum spui tu.— Cu mine aşa sunt toate. Ca să fiu fericit alături de o

femeie, ar trebui să-mi imaginez că există o femeie care să se simtă fericită alături de mine. De un tip care arată ca mine, vreau să zic.

— Eşti un bărbat ca toţi ceilalţi.

97

Tudor Octavian— Atâta doar că niţel mai scurt. Şi niţel mai lat. Şi un

pic mai trivial. Am o înfăţişare trivială.— Cine a decis?— O femeie, bineînţeles. Nu risc s-o mai aud încă o

dată. Nu dau nimănui ocazia.— Ce-i cu Carmen?— Aproape nimic. E gureşe, are pielea catifelată şi

minte. Ea a descoperit că am o faţă trivială.— Există şi altfel de femei.— Precis. Pe una din ele tocmai ai descoperit-o.— Am s-o descopăr, dacă mă ajuţi. De altfel, o cunoşti.— Vorbeşte puţin, nu minte niciodată şi are pielea

catifelată, catifelată… Te-a aşteptat timp de patru ani.— Leone, am un plan.— La ce-ţi trebuie un plan?— Ca s-o găsesc. Nu ştiu cum o cheamă şi nici unde

locuieşte. Nu ştiu cu ce se îndeletniceşte. N-am niciun fir.— În cazul ăsta îţi trebuie un plan.— Am unul. Şi nişte mijloace potrivite. Trebuie procedat

cu categorii mari. În sociologie, metoda are un nume. Te întrebi, de pildă, dacă aparţine sau nu păturii intelectuale. După părerea mea, e o intelectuală. Poartă probabil ochelari. A citit mult, şi de aia poartă ochelari. I-ai privit ochii?

— Exact, aprobă placid Leon. Intelectuali fără ochelari găseşti din ce în ce mai rar. La noi în oraş, cel puţin.

— Nu mă întrerupe. Mă aprobi sau mă contrazici. Nu-ţi cer altceva. Cred că e profesoară. Predă ştiinţe umaniste. Are un limbaj cultivat. E deprinsă, adică, să se slujească de cuvinte corect. Ar putea fi profesoară de română.

— Metodele sociologice, mă întrerupe el, încep să mă intereseze.

— Ai văzut cum păşeşte?— A târât un scaun doi metri. L-a târât cu multă

eleganţă. Picioarele însă nu i le-am privit.

98

Sortiţi iubirii— Nu mă refer la picioare, ci la ţinută. Nu trebuie să

faci turul oraşului, ca să se vadă ce ţinută ai. E o femeie cu un mers demn. Stă toată ziua în picioare, le vorbeşte copiilor despre lucruri frumoase, ştie că e privită. Nu-i este indiferent ce impresie face.

— Nici unei femei cum e ea, cugetă ipocrit Leon, nu-i este indiferent ce impresie face.

— Femeile de genul ei locuiesc în case vechi, cu cerdac şi curţi interioare. Am fost de curând într-un astfel de loc. Nu ştiu de ce am făcut-o. Un tip s-a legat de mine şi m-a acuzat că am nenorocit un om. Mă confunda, probabil.

— Ce legătură are tipul cu metoda ta?— S-ar putea să aibă. Curtea aceea mi-a evocat-o. M-

am lăsat purtat de instinct. Dacă aş fi întâlnit-o acolo, nu m-aş fi mirat. Mă urmăreşti?

— Sunt deosebit de atent.— Cercul se strânge: e profesoară de română la liceu,

stă într-o casă de la începutul veacului, are un mers demn, e foarte citită. A fost încurcată cu un bărbat posesiv. Acum nu mai e. În fine, am să mă duc la inspectoratul şcolar. Pare un fir bun. Au fişe, fotografii, adrese.

— Metodele sociologice sunt infailibile. Tu du-te însă la Magazinul universal.

— De ce la Magazinul universal?— E şefa serviciului „Intrări”. O muncă pasionantă.

Ceva potrivit pentru intelectualii cu ochelari. O cheamă Vera. De fapt, Ioana. Dar toţi îi spun Vera. Locuieşte în „Blocul tineretului”. Are o garsonieră la etajul al patrulea. Poate că, într-adevăr, a locuit cândva într-o casă veche, cu portic şi curte interioară.

— Leon, de unde le ştii pe toate?— Am stat de vorbă. E o vorbăreaţă.— De ce nu mi-ai spus?— Pe tine te interesa articolul, nu femeia. Voiai să afli

cum a putut să apară, sub numele tău, un text pe care

99

Tudor Octaviannu-l scriseseşi. Ai aflat. Cine-i bărbatul pe care l-ai nenorocit?

— Ţi-am spus doar: m-a confundat.— Cine cu cine te-a confundat? Cineva, care nu te

cunoaşte, cu cineva care-ţi semăna perfect acum patru ani?

100

Sortiţi iubirii

13

Rafinaţilor, radioul le oferă emisiuni literare în pauza meciurilor de fotbal iar după miezul nopţii quintete de coarde de Stockhausen.

Hiperrafinaţilor, aceleaşi emisiuni li se transmit dimineaţa, de îndată ce comperul orei de muzică uşoară isprăveşte în transă inventarul şlagărelor.

E opt şi jumătate şi fracţiunea radicală a rafinaţilor de la Viitorul ascultă, cu expresia detaşată a tuturor radicalilor lumii, când se jenează niţel de ce le e dat să audă, eseul Un personaj purtat de mână în lectura autorului. La microfon, vocea lui Stelian Vrânceanu clamând ultima sa descoperire – un critic din provincie cu verb mesianic – are tot ce-i trebuie pentru ca, prin comparaţie, glasul profetului judeţean să pară timorat, dispus să jertfească o mulţime de vocale, numai să termine odată. Stelian Vrânceanu, comentatorul literar cel mai popular în mediile amatorilor de fotbal, pare atât de pătruns de ceea ce rosteşte încât poţi bănui că se referă la propriile-i articole.

„Şi acum, sfârşeşte el cu tonul cu care şi-a încheiat prezentarea şi disk-jockey-ul, să dăm cuvântul tânărului de condei, ale cărui texte mă fac să regret că nu mai sunt în stare să mă schimb, să scriu mai simplu şi mai direct, conform idealurilor noilor generaţii.”

E neîndoielnic că Vrânceanu nu s-a schimbat şi că, în realitate, nici nu doreşte asta. Potrivit obiceiului, a modificat titlul articolului şi, după înregistrare, a dispus să se taie începutul, finalul şi câteva fraze de la mijloc.

101

Tudor Octavian— Eu, conchide cu amărăciune Leon, măcar am avut

treisprezece minute de fericire…Îmi ascult glasul şi nu mă recunosc. Îmi apar înaintea

ochilor secvenţe dintr-un film video. Un tip uscat şi cam adus de spate i se adresează lui Leon cu aerul că-i face o favoare. Un individ cu o faţă posacă. Unii din cinicii care nu reuşeşte să fie socotit ca atare, din cauză că nimeni nu înţelege ce zice. Un tip atât de slab, de parcă s-ar hrăni numai cu vocale. Vocea e a omului aceluia, iar mie nu-mi place – nici el, nici vocea lui. Un bărbat care nu mai e de mult tânăr, deşi nici în etate nu e. O persoană ce seamănă aidoma articolelor sale, după ce au fost revăzute de Vrânceanu. Ceva fără cap şi coadă.

Interiorizaţii se iubesc pre sine.Eu sunt un interiorizat, care de-o săptămână nu mă mai

iubesc. Am reuşit să mă văd un ceas cu ochii celorlalţi şi ce am văzut m-a deprimat.

— Te ador. Exclamă Suzana năvălind în birou. A fost splendid. Am ascultat cu toţii. A fost emoţionant.

— Cine a mai ascultat?— Bărbatu-meu.— Ai un bărbat?— Dumnezeule! ţipă Suzana şi-şi duce mâna dreaptă la

gură ca femeile de la ţară când se pierd cu firea, am uitat să ţi-l prezint! Emi-i-i-l!

Emil apare în cadrul uşii îmbujorat de sfială. E reprezentantul tipic al unei categorii foarte restrânse de credincioşi: masculi ce cred tot ce spun nevestele lor. Lipsit de Suzana, Emil s-ar dematerializa complet, s-ar atomiza discret şi rapid. Suzana e angajata redacţiei de o viaţă; pe Emil îl vedem pentru prima oară. Suzana ne-a povestit atâtea despre bărbatul ei încât, privindu-l în carne şi oase. Emil ne pare ireal. Suzana îşi adoră colegii, iar Emil o adoră pe Suzana. Ştie probabil totul despre noi. Tot ce i-a povestit ea. Iată-ne, faţă în faţă, nişte oameni care n-au existat niciodată, creaţii ale unei minţi de

102

Sortiţi iubiriifemeie capabile să iubească fără să se întrebe asupra motivelor: un bărbăţel gălbior ca un canar şi tot ca acesta de neliniştit şi doi eseişti de valoare locală surprinşi cu urechea lipită de radio.

— Am fost la Baziliade, îmi şopteşte complice Suzana. M-a convins. Şi pe Emil l-a convins.

— Baziliade e un poet mediocru şi un doctor prost. Nu crede în „Vitalin”.

— Baziliade, mă întrerupe Emil, e o competenţă. Pe scara de valori a drept-credincioşilor în dragoste, pare să zică plăpândul mascul, obstetricienii trec înaintea gazetarilor. Baziliade, insistă bărbatul canar, ne-a lăudat „Vitalin”-ul. Cât despre poezii, sunt convins că e talentat.

— Vi le-a citit?— Bineînţeles, spune Suzana. Citeşte admirabil.— Mai bine ca mine…— Dumneavoastră, îndrăzneşte sfiosul Emil, aveţi stil.— Ce are?!Cel care întreabă e Leon. În cuvintele lui descopăr

uimire şi suferinţă. Ocupăm acelaşi birou de douăzeci de ani, credea că mă cunoaşte, că e singurul om care mă ştie pe de rost. Pentru Leon, observaţia lui Emil aduce a ultragiu.

— Domnule, revin, ce ştii dumneata despre mine? Emil o priveşte descumpănit pe nevastă-sa. Deţine un

mare secret şi îi cere îngăduinţa să-l dezvăluie. — Totul, mă asigură Suzana.— Tot ce-i spui tu.— Vă admir, mărturiseşte patetic Emil. V-am admirat

din studenţie. Vă citeam.— N-am publicat nimic.— N-am spus că aţi publicat, ci doar că vă citeam. Era

vorba de o carte. Mitul perfecţiunii sau cam aşa ceva. Circula în manuscris.

— Amice, te rog, nu născoci. Te referi la o carte pe care n-am arătat-o nimănui. Motivul e simplu: n-am apucat s-o

103

Tudor Octaviantermin. Aproape că nici n-am apucat s-o încep. Am scris vreo sută de pagini. Visam la un volum monumental. O sută de pagini, dintr-o construcţie critică gândită la o scară grandioasă, nu înseamnă mare lucru. Îţi explic toate acestea, ca să pricepi că te înşeli. O singură persoană ştia c-o scriu: bibliotecara. O doamnă în etate, trecută de vârsta când mai putea să admire pe cineva numai pentru că scrie o carte. Trăise toată viaţa între cărţi şi n-o mai minuna niciuna. Îmi dactilografia manuscrisul cu expresia posomorâtă a celui sortit să dactilografieze cărţi de telefon. S-au tras trei copii şi toate sunt la mine. Greşeala dumitale e că iei în serios ce-ţi povesteşte Suzana.

— S-au tras patru copii. Pe a patra, bibliotecara ne-a dat-o nouă. Spunea că sunteţi cea mai strălucită minte din câte a cunoscut.

Leon ascultă cu luare-aminte, ridică o sprânceană, ca leii bătrâni în filmele de desene animate, apoi pe cealaltă. Secţiunile bine marcate ale chipului său arat în toate direcţiile exprimă fiecare, conform cu rostul lor în ansamblu, un soi de stupoare lipsită de rafinament. Lipsită adică de rafinamentul trebuincios persoanelor care ascultă emisiuni literare în zori. Leon e nedormit şi nu mai deosebeşte ziua de noapte, stupoarea de evlavie şi dragostea de invidie. De douăzeci de ani, Leon mă copiază în toate, îmi foloseşte vocabularul, ideile, îmi imită mersul, îmi calchiază sintaxa convins că se exprimă pe sine. Cu cât i se accentuează depersonalizarea, cu atât e mai convins că-l imit.

Emil se aşază sfios pe colţul scaunului, sfios ca o domnişoară venită să solicite un autograf. Ochii îi ard, fruntea i s-a umezit din cauza încărcăturii nervoase, vârful bărbiei îi străluceşte. Prin cartilagiul cristalin al nasului, o rază rebelă se descompune în culorile curcubeului. Soţul Suzanei stă înaintea mea ca un mucenic în slavă, scăldat în lumina castă a fericirii veşnice.

104

Sortiţi iubiriiÎl examinez astfel ca să înţeleagă că îl examinez. Îl văd

pentru întâia oară. De la o vreme, numărul celor care susţin că mă cunosc, deşi aş putea să jur că nu i-am întâlnit niciodată, e în creştere. Trebuie să fie ceva în legătură cu tulburarea climatului terestru, cu alinierea planetelor sau poate cu faptul că, fără nicio cauză precisă, multe din lucrurile despre care credeam că li se întâmplă numai altora încep să mi se întâmple mie. Mă încearcă o nelinişte ce-aduce, în toate privinţele, a fatalitate. Mă uit ţintă în ochii lui şi îl întreb:

— Am fost colegi?— Colegi de an. Eram foarte apropiat de cercul

dumneavoastră. Am stat adesea de vorbă.— Despre ce vorbeam?— Despre cartea pe care o scriaţi. Ţin minte unele

fraze.— Emil al meu, spune Suzana cu un glas afectat de

duioşie, e foarte devotat persoanelor pe care le admiră. E în stare să recite pagini întregi. Haide, Emil, nu te sfii. Voiai de mult să vă revedeţi.

— Să spun pasajul acela referitor la educaţia sub semnul unui ideal? o întreabă cu un zâmbet cuminte Emil. Sau poate decalogul cunoaşterii de sine?

— Spune ce-ţi place ţie mai mult, îl îndeamnă moale şi parcă cerând scuze asistenţei, Suzana. Aţi fost colegi.

Picioarele îmi tremură într-un fel care-mi abate atenţia de la regia spectacolului ce-mi este dedicat. O clipă gândesc că mă emoţionează prezenţa himerică a bărbatului cu părul de culoarea sulfului şi că mă încearcă sentimente ratate, efuziuni niciodată exersate, efluvii afective regăsite. Apoi, într-o străfulgerare a raţiunii, ce mai rămâne din deprinderea de a raţiona în clipele premergătoare ale unui leşin, realizez că îmi este rău, că pământul îmi fuge de sub tălpi şi că e posibil ca scena pe care retina mea o fixează să fie şi ultima din scurta-mi şi dezbinata-mi existenţă.

105

Tudor OctavianTrezirea dintr-un leşin, e întotdeauna niţel penibilă. Dar

şi mai penibil e faptul că trezirea propriu-zisă se petrece oricum mai târziu decât socoţi.

În primele secunde ale desluşirii mele, ale reîntoarcerii pe un pământ pufos şi cu miros de cerneală tipografică, aud Vocea Comandorului, aşa cum o interpretează Martti Talvela în înregistrarea casei de discuri „Supraphon”. Comandorul mi se adresează cu un glas de tunet şi-mi cere lucrarea despre mitul perfecţiunii. „Pentiti, cangia vita: e l’ultimo momento!” zice el marţial. Glasul îi seamănă puţin cu al divinităţii în momentul alegerii apelor de uscat.

„No, vecchio infatuato!” îi răspund. Nu mă mai leagă nimic de această carte. Eram trufaş şi nu mai sunt. Căinţa nu e totul. Trebuie să ai o vedere activă asupra greşelilor din tinereţe. Eram cea mai strălucită minte dintr-o comunitate în care minţile strălucite n-au excelat prin nimic. Fiindcă problema nu e să împrăştii scântei albe, a căror fulgerare pe cristalin e mai reală decât realitatea, ci să laşi o urmă, să scrijelezi în conştiinţa contemporanilor numele faptelor şi al gândurilor tale cele mai bune. Zgârietura se cicatrizează, iar cicatricea se întăreşte şi-i tot ce se mai vede din ce a fost.

— Cu căldura asta… spune Donna Anna. Suntem în decembrie şi nu poţi să ţii o ciorbă în balcon că se alterează. O fi mâncat ceva şi i s-a aplecat.

— Sau a citit ceva care nu i-a căzut bine la stomac, insinuează Leporello. Cu vârsta, lecturile necontrolate dau în ulcer. Dumnezeu să-l ierte, dar o luase pe un drum greşit: îşi uita articolele publicate cu patru ani în urmă.

— Eşti plin de duh, spune Donna Suzana. Mai bine ai aduce un pahar cu apă.

— Vorbeaţi de un manuscris, se aude ca un ecou vocea de aramă a Comandorului. Am planuri mari cu băiatul ăsta.

— Ce naiba, intonează corul, n-aduce nimeni apă?

106

Sortiţi iubirii— Vorbeam, într-adevăr, de un manuscris, îngână

pentru sine Don Emil. E o poveste mai veche. Regret c-am adus vorba.

Mă ridic în capul oaselor ajutat de o mână fierbinte şi subţire, în vreme ce toţi – corul, Donna Elvira şi Don Emil, Donna Suzana şi Don Vrânceanu, Leporello şi o mulţime de gură-cască – ivită de te miri unde când i se întâmplă cuiva să leşine – slăvesc victoria binelui asupra răului:

— Questo è il fin di chi fa mal! E de’ perfidi la morte alia vita e sempre ugual.

Mâna fierbinte şi subţire e a lui Emil. O simt încă umedă pe pielea amorţită a cefei şi prin tot trupul mă trece un frison de groază şi neputinţă. Nu-mi place atingerea cărnii de mascul. E ceva tot atât de ignobil ca ura de rasă. Procedez adeseori la un examen al tuturor deprinderilor mele sociale pentru a pricepe de ce prezenţa unor bărbaţi îmi dă o stare accentuată de inconfort. Îmi imaginez că sunt obligat să mă afund într-o masă de trupuri năduşite, să primesc în obraz respiraţia aburită a unor necunoscuţi şi, dintr-o dată, mă copleşeşte un sentiment de panică animalică. Nu călătoresc cu autobuzul, în orele aglomerate stau în casă, detest boxul, luptele de toate soiurile, manifestările exuberante de prietenie. Când eram copil, mă înfricoşau unchii care mă sărutau apăsat pe obraz şi toţi cei care, dintr-un motiv sau altul, găseau că trebuie să-şi pună pe umerii mei slabi palmele lor grele, cu mirosul iute al tutunului impregnat în epidermă. Mă sedează însă, ca dozele masive de tranchilizante pe isterici, orice prezenţă feminină. E ca şi cum s-ar scurtcircuita, în centrii saturaţi de o energie toxică, polii naturii mele şi tot contradictoriul s-ar neutraliza pentru o lungă şi mângâioasă secundă. Femininul e un nesaţ al existenţei noastre precum aerul, apa şi căldura. La pulsaţia dogoritoare a femininului intru în rezonanţă. Sunt cristalul ce vibrează la cântul ascuţit al sopranei. Sunt, probabil, exemplarul matcă al spiţei bărbăteşti: un

107

Tudor Octavianmaximum de masculinitate într-un optim de aglomerare minerală. Cu condiţia ca şi ceilalţi să recunoască aceasta. Să fie de acord că alcătuirea virilă desăvârşită s-a manifestat în toată splendoarea ei într-o dimineaţă de vineri în secţia culturală a ziarului judeţean Viitorul, şi anume lungită pe biroul lui Stelian Vrânceanu şi cu un teanc de gazete literare vechi vârâte sub cap.

E sigur însă că va fi preferat necunoscutul pe care, deschizând în sfârşit ochii, îl zăresc aşteptând, cu o expresie demnă şi severă, aproape de uşă.

Încă un om pe care nu l-am văzut în viaţa mea, dar care mă priveşte lung. Ca atunci când conduci pe cineva la gară şi urmează să-i spui un lucru ce nu mai suportă amânare: unul din acei oameni ce par să mă cunoască mai bine decât mă cunosc eu însumi.

Cobor de pe birou, aştept o clipă ca solul să-şi afle locul în spaţiu, cu o mână ţin zdravăn mobila gata să o ia din loc, cu cealaltă îmi potrivesc părul jilav şi răvăşit. Persoana din cadrul uşii are o pieptănătură neomenesc de superbă: parcă ar fi o grădină japoneză în nisip de bazalt greblată în fâşii lungi, în curbe savante, excepţional de paralele. E impresionantă coafura noului sosit; îţi treci automat mâna prin păr şi pricepi că aşa ceva n-o să-ţi izbutească niciodată. E înalt, în felul statuar al celor ce-au sesizat încă din adolescenţă avantajele unui schelet de un metru şi nouăzeci de centimetri, are un gât vânos, cu tendoanele acordate ca un pian de concert, o faţă regulată, ce explică fascinaţia exercitată de dodecaedre asupra marilor cugetători, o privire energică şi totuşi, analitică. Fiindcă privirile din cale afară de energice sfredelesc tot ce întâlnesc în cale, în loc să reflecte şi să discearnă. Îmbrăcămintea necunoscutului pur şi simplu nu poate fi povestită, întrucât nu există termenii spre a arăta în ce chip cad pe unii oameni costumele închise la culoare şi cu dungi cenuşii. Mă uit la jacheta cadrilată a lui Leon, la costumul de învăţător pensionar al lui

108

Sortiţi iubiriiVrânceanu, la sacoul păros al redactorului şef, la hăinuţa de şcolar necrescut a lui Emil, la pantalonii mei necălcaţi, mă uit la botforii din picioarele noastre chinuite de bătături şi îmi dau seama că, pe crucea ce va fi pusă la căpătâiul necunoscutului, o mână avizată va scrie cu triumf şi adecvare: „Aici odihneşte bărbatul care nu a avut bătături şi n-a cunoscut durerea de măsele. Fie ţărâna uşoară peste pantofii săi de antilopă şi costumul comandă specială din stofă «Wool Mark» sută la sută de 675 lei metrul şi căptuşeală de mătase.”

Bărbatul pe care-l contemplu nu e pur şi simplu un bărbat. E însăşi PERFECŢIUNEA. Imaginaţia mea de tânăr grăbit să pună ordine în haos l-a conceput în cadrele strâmte ale conceptelor idealităţii. Natura însă l-a plăsmuit în carne şi oase, în fibră pură, fără grăsime, şi în oase lungi, dure ca oţelul supracarbonat şi uşoare ca duraluminiul supersonicelor. E singurul bărbat din lume căruia i-aş îngădui să mă atingă fără ca să mi se încreţească pielea de oroare. Îi simt de departe respiraţia aseptică. Cât despre privire, e atât de curată, că aerul stătut al secţiei eseuri de o sută de rânduri se filtrează instantaneu şi miroase a ozon şi a zăpezi.

Îl contemplu de mai bine de un sfert de ceas. Mă întorc încet, dar sigur în lumea pe care tocmai eram s-o părăsesc, limba mi se dezumflă, mă încumet să articulez primele cuvinte şi, fiindcă rămân, indiferent de circumstanţe, un tip ceremonios, îl întreb ce întreabă de regulă toţi indivizii ceremonioşi când au de-a face cu un om, care le impune, deşi a înlemnit în cadrul uşii de un timp îndelungat, ca aspiranţii la gloria literară când nimeresc pentru întâia oară într-o redacţie:

— Aşteptaţi de mult?Bărbatul perfect face o pauză de cea mai bună calitate,

una din pauzele pe care regizorii le recomandă înaintea replicilor finale în orice spectacol cu suspans şi, cu glasul

109

Tudor Octaviande bariton al Comandorului, îmi livrează informaţia care mă interesează:

— De patru ani!În vocea lui e răzbunare şi umilinţă, ameninţare şi

stăpânire de sine. În privirea mea trebuie să fi apărut ceva ce aduce a stupefacţie, fapt care-l obligă pe necunoscut să precizeze:

— Sunt soţul Verei. Fostul ei soţ. Întâlnirea aceasta ar fi trebuit să aibă loc demult.

— Prietene, i-o scurtează Leon, unde încap patru ani, mai încape o săptămână.

Leon veghează la căpătâiul meu cu grija celui care se teme că rămâne fără adversar. Leon se oglindeşte în mine ca Narcis cel frumos în cleştarul lacurilor din Olimp. Dacă mă pierde, îşi pierde identitatea. Leon e omul unui ideal explicit: să-l înfrângă pe Vrânceanu şi să mi-o ia înainte.

— Sunt soţul Verei, repetă bărbatul perfect.— Vezi, cugetă aproape nervos Leon, că faci un tic

verbal. Persoana pe care o cauţi abia s-a întors dintr-o călătorie. Şi nici nu s-a întors de tot.

— Voi reveni, tună din uşă Comandorul şi nişele secţiei culturale reverberează profund notele acordului final. Pentiti, cangia vita: è l’ultimo momento!

— După revelion, cugetă Leon ca pentru sine, încornoraţii lumii devin întotdeauna concesivi.

110

Sortiţi iubirii

14

În vis, mutilaţii simt dureri acute în neantul unde ar trebui să se găsească partea pierdută.

În fiecare joi, între şaptesprezece şi douăzeci şi un sfert fix, mă doare absenţa Caterinei.

Indiferent ce treburi am în orele acestea, din vreme în vreme, mă frisonează un sentiment de deşertăciune. Ceva ce vine pe neaşteptate şi dispare imediat. E o clipă care mă sleieşte de puteri. Trebuie să treacă un timp, ca să-mi reamintesc cu ce mă îndeletnicesc şi ce importanţă prezintă lucrul de care mă ocup. Undeva, într-un hău al fiinţei mele, are loc o zguduire, se rupe ceva şi un chin surd se propagă în muşchi şi în creier.

Caterinei nu-i mai ţin minte chipul. În preajma ei trăiam o dulce neîmplinire; veneam spre ea de la lumina zilei şi-n raza roşcată a lămpii cu abajur timpul îşi încetinea cadenţa, bătea rar şi înfundat, gata să se oprească. Iar eu mă fixam într-un sentiment nedesluşit, voiam ca totul să rămână aşa, fără să ştiu prea bine de ce. Era un ecou al dorinţei năvalnice şi lipsite de ţel pe care o trăisem în copilărie. Sau proiecţia unei târzii nevoi de ideal.

Un psihiatru ar şti să explice toate acestea. În tratatele de psihiatrie, cazul meu e descris în mod amănunţit. În psihiatrie, competenţa maximă constă în a demonstra că, de fapt, nu reprezint un caz. Am incubat un ou lipsit de gălbenuş. Ceva ce li se întâmplă persoanelor cu multă imaginaţie şi celor complet lipsite de imaginaţie.

Cât despre doctorul ce-mi trebuie, acum, când zac cuprins de o oboseală cronică, precis nu-i unul pentru boli

111

Tudor Octaviannervoase. Cauza, spune Leon, e criza pe care tocmai am traversat-o, numai că Leon confundă, ca întotdeauna, cauza cu efectul.

Pricina e trufia.Cobor din pat, mă simt slăbit şi descurajat. Deschid

ferestrele şi din străfundul nopţii de decembrie se apropie un val de aer cald şi slinos. Norii au mucegăit deasupra oraşului şi pântecul lor putred slobozeşte o ploaie rară, cu miros înnecăcios.

Stropii n-apucă să ajungă pe pământ. Sunt absorbiţi de imensa ciupercă de praf din înalt, aerul se împuţinează şi se încarcă de oxizi cu iz de var stins.

Mă întorc în culcuşul umed şi îmi aşez telefonul pe piept. Formez rar numărul redacţiei, fiecare mişcare mă consumă, ţârâitul de la capătul firului e un supliciu.

— Hai, Leon, pălmaş bătrân, să-ţi povestesc cum e când mori.

— Dragă, mormăie careva în aparat, glasul unui Vrânceanu de dincolo de lume, un Vrânceanu spăşit, aproape timid, cu astfel de chestii nu se glumeşte.

— Scuză-mă, şefule, cu Leon îmi permit. Leon e ca mine. Leon sunt eu. Cât despre moarte…

— Cred că ştiu cum e, mă întrerupe cu blândeţe Vrânceanu. O simt pe aproape. Îmi pun ordine în hârtii şi mă internez.

— Nu înţeleg.— Nu mă simt bine. Credeam că e ceva trecător, dar

uite că durează. Sunt slăbit şi nu mai am chef de nimic. La mine, asta e grav. Am avut întotdeauna poftă de lucru, chiar şi când am zăcut. Cum să-ţi spun, mi-au dispărut dintr-o dată motivele.

— Munciţi mult. Vă surmenaţi. Şi ziarul, şi radioul, şi cărţile, şi celelalte reviste. Un articol pe zi e, totuşi, un efort.

— Crezi? Scriam şi trei. Altfel nu răzbeşti. Trebuie să fim activi. Să ne manifestăm cu promptitudine. Să fim ca

112

Sortiţi iubiriiaerul: când lipsim din pagină, oamenii să simtă că se sufocă. Trebuie să mărşăluim zi şi noapte. O cursă care nu se sfârşeşte niciodată…

Îndepărtez receptorul de ureche, în vreme ce glasul şuierat al lui Vrânceanu litaniază pluralul majestăţii. Programul damnaţiunii sale. Îl cunosc în amănunţime. Am fost adoptat şi îl ştiu pe de rost. Ce nu ştiu încă e dacă foloseşte. În asemenea situaţii, vreau să zic, când te goleşti de motive, când nimic nu ajută.

— Trebuie, îmi şoptesc, ca apostolii paraliticului, să te ridici şi să umbli. Tu eşti exceptat. Toţi oamenii mor, numai cu tine o să se facă o excepţie. Ai patruzeci şi cinci de ani şi n-ai fost bolnav niciodată. Trebuie să îţi învingi spaima şi să-ţi urmezi scenariul. E scris pentru o sută de ani. Ai vârsta potrivită pentru un început temeinic. Îţi reiei cartea şi o scrii perfect. Perfecţiunea poate fi atinsă. Te-ai antrenat pentru asta, ai simţurile pregătite pentru confruntări adevărate. Un bărbat la patruzeci şi cinci de ani, toată lumea o ştie, e o creatură în floarea vieţii. Moartea începe în clipa în care-ţi pierzi humorul. Frica e un sentiment ca oricare altul. Ceva ce se învaţă şi se dezvaţă.

Mă ridic din aşternut şi fac câţiva paşi strângând telefonul la piept. E ca şi cum m-aş agăţa de el.

— Răspunzi de secţie, chiţcăie în cutia de plastic Vrânceanu. Ai grijă de Leon. Cam bate câmpii. Fii aspru cu tot ce scrie, altfel nu progresează.

Închid telefonul cu grijă, în vreme ce Vrânceanu îşi strigă decalogul unei cariere de mucenic: să nu furi, să nu ucizi, să nu iei femeia altuia, să înnegreşti hârtia neîntrerupt, să nu te opreşti, să scrii, să scrii, să scrii…

Aici greşeşte Vrânceanu. Vine un moment când trebuie să te opreşti. Tragi linie şi-ţi socoteşti viaţa în ore şi minute.

113

Tudor OctavianÎn clipa în care simt că li se întâmplă ceva, ce împarte

existenţa în două, oamenii îşi fac, într-o străfulgerare de luciditate, bilanţul. Retrăiesc într-o clipă totul.

Îmi fac bilanţul sperând să provoc clipa marii desluşiri.Am patruzeci şi cinci de ani. Anii nu înseamnă nimic,

zilele sunt totul. Am şaisprezece mii patru sute douăzeci şi cinci de zile. Zilele nu înseamnă nimic, orele sunt totul. Exist de trei sute nouăzeci şi patru de mii două sute de ore. Au trecut aproape patru sute de mii de ore şi în acest răstimp fiecare minut a avut importanţa lui. Timpul nu trebuie rotunjit fiindcă nimeni nu-ţi dă din timpul ce-i e destinat. Am starea de spirit a unui turist care-şi numără banii şi zilele ce i-au mai rămas de excursie şi înţelege că excursia însăşi e ratată, întrucât trebuie să aleagă: o plăcere o exclude pe alta, o curiozitate, odată satisfăcută, înseamnă amânarea la infinit a alteia. Dorinţele amânate dor cel mai mult. Melancolia e preţul a ceea ce n-ai să fii ori n-ai să poţi niciodată. Îmi rămân de trăit câteva sute de mii de ore, câteva zeci de mii ori poate câteva. Cum să extrag din ele sucul cel mai bun? Ce-i de făcut? Cum trebuie să trăiesc?

Şi, în definitiv, ce am trăit din cele trei sute nouăzeci şi patru de mii două sute de ore ale trecutului meu îndepărtat şi ale trecutului meu din preajmă?

Pun mâna pe creion şi pe hârtie, pielea îmi arde, ochii îmi sticlesc, sufletul îmi e încărcat de speranţă: voi şti curând cine sunt.

Sunt un bărbat de treizeci de ani de trezie şi cincisprezece ani de somn. Am dormit o sută patruzeci şi unu de mii patru sute de ore. Ceea ce, oricum ai pune problema, e o mare umilinţă. E un timp în care n-am gândit, n-am avut spaima şi nici nevoia adevărului. Unii au în somn revelaţii de geniu, alţii coşmaruri ce schimbă cursul existenţei. Eu am avut un somn sănătos şi adânc, lipsit de intuiţii şi de zvârcoliri vinovate. Un somn fără

114

Sortiţi iubiriifrisoane erotice şi teama de mine însumi: nopţi cinstite, de meşteşugar care a muncit onest şi a fost plătit cinstit.

Ne punem mânecuţele de contabil, ne aşezăm ochelarii pe nas şi scriem activul şi pasivul. Scădem din total o treime şi activul începe să semene cu un buzunar plin de bani din care ai pierdut, nici tu nu ştii în ce împrejurări, aşa, cam cât apuci cu o mână. Fie!

Socotesc, socotesc şi sunt fericit ca un director de bancă jucând la poker banii depunătorilor. Cu cât risipeşti mai mult, cu atât sporeşte grămada din care iei.

Am fost copil treisprezece mii două sute optzeci şi patru de ceasuri. Pe tabla neagră a minţii mele a însemnat cine a vrut şi, dacă stau să filtrez atent fiecare minut, pot să trec la activul timpului fertil, al acelui timp pe care ai vrea să îl tezaurizezi secundă cu secundă şi fiecare secundă cu istoria ei secţionată de adevăr, doar câteva zeci. Minutul acela când un profesor infirm de matematici mi-a explicat că importanţa lucrurilor nu se vădeşte aproape niciodată din prima ochire, minutele în care, ajuns de unul singur în mijlocul Dunării, noaptea, într-o încercare solitară a curajului, am înţeles că pot muri şi dacă am înţeles asta, nici nu mai e nevoie să mă fălesc cu faptul că am traversat astfel fluviul. În fine, minutele în care am fost fericit iubind o fetiţă de zece sau unsprezece ani: un ceas şi paisprezece minute cu totul. Nici măcar două ceasuri întregi.

Contabilul scrie şi tot scrie şi activul e tot mai firav. Trec la pasiv cele şaisprezece mii patru sute douăzeci şi două de ore pe care le-am petrecut în baie. Orele în care am mers fără să mă gândesc la nimic, acele zeci de mii de ore în care n-am făcut altceva decât să lungesc pasul şi să doresc să ajung mai repede în locuri şi înaintea unor persoane, despre care nu pot să-mi amintesc nimic. De ce a trebuit să alerg oare atâta, dacă nu-mi este clar nici ce vroiam să găsesc şi nici dacă am găsit într-adevăr ceva

115

Tudor Octaviancare să merite să goneşti, cu creierul gol de gânduri, un număr de douăsprezece mii şapte sute opt ceasuri?

Creionul înseamnă pe hârtie ceasurile şi minutele fiinţei mele judeţene şi zecile de mii de ore de deriziune mă fac să transpir. Am crezut în cărţi cinci sute paisprezece ore şi patruzeci de minute şi-n alte opt sute douăzeci şi patru de ore m-am îndoit de înţelepciunea lor. Am visat la glorie douăsprezece ore şi jumătate, mi-am desenat cu cele mai fine fibre ale minţii un drum, dar şaptesprezece mii şase sute optsprezece ceasuri le-am risipit ca un nerod în baie. Spălându-mi trupul de mine însumi, privindu-mi chipul cu ochii uimiţi, funcţionând ca o maşină. Am mâncat grâul câtorva sute de hectare, carnea unei cirezi întregi şi iarba unei primăveri, am înghiţit, cu o neiertată lăcomie, douăzeci şi opt de mii nouă sute cincizeci de ore din scurta mea viaţă şi n-am nimic de povestit despre ele. Scad din total timpul cheltuit ca să treacă timpul, tai porţii mari de vreme risipite în pasiuni mici şi tai felii subţiri în contul marilor pasiuni. Am jucat leapşa, fotbal, canastă, am fost un fanatic al şahului singaporez, am dezlegat cuvinte încrucişate, am făcut antecameră; am conversat sute şi mii şi zeci de mii de ore şi toate s-au dus fără să lase urmă. A fost un timp al nimănui, o istorie din care n-a mai rămas niciun ciob. Oricât de adânc aş săpa, nu aflu decât nisip şi mâl.

Îmi rămân, cu totul, o mie patru sute paisprezece ore şi patruzeci şi opt de minute de adevăr. Un timp, în care am fost conştient de ceea ce sunt şi ceea ce vreau, o secvenţă a vieţii mele, ca un strat subţire de smântână pe un butoi de zer.

Închid ochii şi, ca roiurile de stele din infinit, îmi sclipesc palid momentele de adevăr, cele câteva ceasuri în care am fost îndrăgostit, clipele când m-am analizat şi am decis asupra binelui şi răului, secundele sublime când am simţit ce-i devotamentul, tandreţea, răsăritul soarelui, gustul apei. Mirosul sânului de fecioară, grija mamei.

116

Sortiţi iubiriiReiau calculele: inventarul acţiunilor şi trăirilor de toată

mâna cuprinde o sumedenie de pagini scrise meschin; nu uit nimic şi nu adaug nimic. Un decont la secundă, pe care contabilul şef al destinului meu de cronicar de valoare medie mi-l semnează şi mi-l ştampilează pe încredere.

Sunt totuşi un bărbat norocos: în cele trei sute nouăzeci şi patru de mii şi două sute de ore ale existenţei mele am un activ de un ceas şi paisprezece minute de fericire.

E un fapt care trebuie împărtăşit tuturor.E un lucru pe care prietenul meu, telefonul, trebuie să-l

cunoască neapărat.E joi după-amiază, mă simt bine, e un fapt mai presus

de toate celelalte întâmplări ale acestei zile ce nu se mai sfârşeşte, singura zi din viaţa mea pe care nu am pus-o în calcule, fiindcă moartea nu are o durată, un ceas de moarte sau o eternitate e totuna, se apropie un an nou şi, iată, am un motiv ca să-mi reiau cartea. Perfecţiunea e numele de cod al speranţei.

Îl sun, sub presiunea timpului, pe Constantinescu şi urlu ca să audă tot ce îi spun, tot ce nu vrea să mai audă:

— Sunt fericit, mincinos bătrân. Am prăpădit cu tine o sută douăzeci şi şapte de ore, dar merita. Sunt singurele ceasuri pe care nu le regret. Viaţa, cum zice un cunoscut romancier local, nu poate fi minţită. Ai să-ţi închizi şi ai să-ţi deschizi singur uşile, şi-ai să înveţi să suferi la timpul care trece. Nu-i niciodată prea târziu ca să înveţi să suferi. Te las să-ţi faci decontul. Nu există viitor şi nu există trecut. Tot ce trăim, trăim acum. Nimeni nu are dreptul să trăiască în contul meu. Timpul rămâne unica mea avere.

Cuvintele se izbesc de calcanele blocurilor din cartier şi pleznesc ca bumbacul copt. Vata translucidă a vocalelor coboară alene spre sol şi oamenii se opresc şi îşi ridică faţa spre înalt. Le ninge pe frunte şi pe buze, zăpada e

117

Tudor Octavianrece şi cu gust de sudoare, femeile îşi dezgolesc umerii şi aşteaptă troiene, apa clocită din conducte încleiază săpunul pe carne, soarele nopţii se dilată şi arde epiderma, vocale de gheaţă explodează în miliarde de aşchii iar colţul lor efemer fixează în celule nădejdea.

— Bravo ţie, îmi răspunde Leon. Eşti fericit. Dar de ce zbieri?

— Leon, îl somez, să-mi spui ce treabă ai cu bătrânul! Ne scriem memoriile.

— Povestea cu cocoşul roşu.— Cauţi gâlceavă, constată aproape mirat Leon. E o

istorie veche, băiete.— Constantinescu n-o să-şi scrie niciodată memoriile. E

o persoană fără trecut. Ori, cel puţin, nu în sensul pe care-l dăm noi termenului. E ca un depozit de amintiri aruncate de-a valma. Nu ştii ce-i important şi ce nu. Amintiri în prezent. Pentru memorii, e nevoie de distanţă. Or, la Constantinescu, timpul apropie evenimentele, în loc să le orânduiască. Şi, apoi, e atât de pătimaş…

— Eşti prea elocvent, băiete, ca să fii sincer. Mă-ntreb ce urmăreşti. Vrei veşti despre Caterina?

— E pe aproape?— Serveşte ceaiul.— Du-te dracului!În lumea bărbaţilor bine educaţi, insultele marchează

sfârşitul convorbirii. În lumea băieţilor cu o educaţie incompletă, ca mine sau ca Leon, de exemplu, insulta e condiţia adevărului. Sunt ciuruit de gloanţe, sunt aproape mort şi Leon mă veghează. Dacă am să mor, Leon nu valorează două parale. Suntem doi soldaţi bătrâni părăsiţi în mijlocul câmpului de luptă. Tunurile bubuie în depărtare, căruţele sanitare au dispărut, corbi mari şi hulpavi ne dau târcoale. Şi Leon îmi înţeapă rănile, ca să icnesc de durere şi să înţeleagă că sunt viu.

— Leon, îi spun, am izbutit: sunt şeful tău direct. N-ai nicio şansă.

118

Sortiţi iubirii— Ce tot vorbeşti?— Vrânceanu se internează. Ceva cu inima. Sau poate

cu pancreasul. A fost un tip slab. De altfel, a recunoscut-o. Moare şi nu şi-o iartă. Te-a lăsat din mână treisprezece minute. A fost o eroare. Fericirea, omule, devine nărav. O să mai vrei. Dar am eu grijă! Eu îmi respect pancreasul.

— Du-te dracului!Îi ascult respiraţia agitată, de om îmbătrânit brusc.— Leon, îi şoptesc, ai greşit grav: nu trebuia să te

găsesc la Constantinescu. Scaunul pe care-l ocupi e cald de căldura cărnii mele. Aerul pe care-l respiri e umed încă de aburul respiraţiei mele. În întunericul fiecărui colţ, dai de speranţele şi dorinţele mele. Iar Caterina e proiecţia dragostei mele dintâi. E invenţia privirilor mele caste şi tandre. Dispari şi nu atinge nimic. Urmele trecerii mele pe acolo trebuie să rămână intacte. Mă voi întoarce la locul faptei. Peste o săptămână, peste un an, peste o viaţă. Totul trebuie să rămână neschimbat. Leon, tu ai iubit la zece ani?

— De fapt, ce-ai păţit?— Mi-e frică.— Nu prea ai avea motive.— Mi-e rău.— E-o gripă. Bântuie tot felul de gripe. Cheamă un

doctor.— Mi-e frică să chem un doctor. Nu-mi place ce simt.

Nu e ceva pentru doctori. E o treabă pentru ingineri. O chestie cu combustia. Ori nu mai ard conform reţetei, ori nu mai am ce arde. Eşti prietenul meu şi trebuie s-o afli: n-a fost un leşin, ci o moarte. Şi o să mai vină una. Şi alte câteva. Nu numai viaţa e de mai multe feluri. Şi, apoi, gata: un mic ferpar colegial, între reclamele fabricii de bere şi anunţurile de serviciu. Oricum, mor realizat: te-am întrecut.

— În ce privinţă?— În toate.

119

Tudor Octavian— Te înşeli, zice liniştit Leon. Între noi doi nu-i nicio

deosebire. Atâta doar că eşti mai înalt.— Şi mai dotat.— Un pic, admite eseistul. Picul ce nu contează.— Şi mă îndrăgostesc mai repede. Sunt sortit iubirii.— Ţi-ai luat temperatura?— Şi aici sunt mai bun ca tine: am 37 cu 2. Nu scade şi

nu creşte. Pot să mă angajez ca etalon la fabricile de termometre.

— Mă, caraghiosule, mă întrerupe Leon, nu e bine. E chiar foarte rău. Îţi trimit un medic.

Nu e nevoie. Cunosc o mulţime. E unul din avantajele meseriei. Îl sun pe Baziliade şi simt cum îmi scade temperatura. Telefonul ţârâie lung, ca toate telefoanele de la maternităţi. Ca întotdeauna când ai nevoie de cineva şi dai peste altcineva. Îmi răspunde Emil. Îl iau la rost:

— Ce învârţi pe acolo?— De fapt, nimic. Asist o naştere. Am vrut să urmez

medicina, dar am ratat.— Se pare că ratezi tot timpul. Ce-ţi trebuia filologia?!Emil tace. Ar vrea, probabil, să-mi mărturisească exact

ce mărturisesc jumătate din cetăţenii urbei, dacă cedezi şi-i asculţi: Emil scrie o carte. Îl apropie de Baziliade nu „problema” Suzanei, ci mica sa manie. Aceasta nu e o manie care să intereseze istoria literaturii. Spovedania în faţa colii albe priveşte istoria singurătăţii omeneşti. Spunem cifrat ceea ce nu mai ştim să mărturisim direct. Stăm, ca pinguinii, înghesuiţi pe o banchiză şi ne cântăm solitudinea. Piuim încetişor, ni se opresc sunetele în gâtlej, ne îndesam unii în alţii şi cu cât suntem mai mulţi pe metru pătrat, cu atât e mai disperată singurătatea.

E o zi specială într-o iarnă specială într-un oraş special.Un loc cu toate conexiunile amestecate.Îl caut pe Leon şi dau de Vrânceanu.Îl strig pe Constantinescu şi îmi răspunde Leon.

120

Sortiţi iubiriiÎl caut pe Baziliade şi nimeresc peste Emil.E momentul potrivit să sun la mine acasă şi să mă

asigur că exist. Mă îmbrac urgent şi cobor scările în grabă. Mă îndrept spre prima cabină telefonică şi formez numărul garsonierei pentru tineret din blocul pensionarilor. Într-un târziu, îmi aud glasul. Un glas febril, neatent cu consoanele, lacom cu vocalele, vocea cuiva care are atâtea de spus încât nu mai pridideşte să comunice strictul necesar: nevoia de prieteni, spaima de bătrâneţe, disperarea pentru timpul care trece, foamea fără saţ a dragostei.

— Ce faci?— Nimic. Ascult muzică. Dar tu?— Simt ceva rău în adânc. Mi-e frică. Poate pentru că n-

am fost niciodată bolnav.— Sau poate pentru că eşti, într-adevăr, foarte bolnav. — Credeam că li se întâmplă numai altora. Nu e drept.— Ce nu e drept?— Să o păţesc aşa. Nu e logic. Totul trebuie să aibă un

sens. Nu poţi să mori, pur şi simplu.— De ce te gândeşti la moarte? Lucrurile sunt ori mai

grave, ori mai puţin grave decât îţi închipui. În ambele situaţii, rolul tău e neimportant. Viaţa nu poate fi minţită. Cine a zis asta?

— E ca şi cum aş da teză la un obiect deosebit de însemnat, unul de care depinde viitorul meu, şi n-am scris încă un rând şi au mai rămas doar câteva minute. De la o vreme, socotesc timpul în minute.

— Cine a zis că viaţa nu poate fi minţită?— Un autor de cărţi proaste.— Citeşti o mie de cărţi bune şi nu reţii nimic, dar te

obsedează aforismele de un gust îndoielnic ale unui autor de mâna a şaptea. Ce e logic în asta? Înseamnă că-i bun doar ce foloseşte. Salvarea ta e autorul de cărţi proaste. E o soluţie homeopatică. Un bine, rău dozat, e distrugător. Lasă-l pe Leon în pace. E simplu să lupţi cu Leon. Cu tine

121

Tudor Octaviantrebuie să lupţi. Dar, până atunci, du-te la un medic. Nu-mi place vocea ta.

— Mai am o treabă de făcut. Pe urmă, mă internez.— Cu o astfel de voce, stai la pat.— Ţi-am spus că am o treabă. Ceva ce nu suportă

amânare.— Nimic nu-i mai important ca sănătatea. Dacă mori,

nimic din ce voiai să faci n-o să mai aibă importanţă. M-ai întrebat dacă se moare pur şi simplu. Îţi răspund: se moare pur şi simplu? Li s-a mai întâmplat şi altora. Tuturor celor care credeau că lor li se cuvine un altfel de sfârşit.

— Ai dreptate. Numai că e vorba de ceva ce trebuie lămurit în noaptea asta.

122

Sortiţi iubirii

15

Oamenii sunt de două feluri: ciocârlie şi bufniţă.Asta a spus-o, bineînţeles, un filosof chinez.Sau poate că n-a spus-o. Atribuim Orientului

prejudecăţile noastre occidentale, nevoia absurdă de a categorisi. Existenţa mea s-a desfăşurat în afara categoriilor. Nici măcar generaţie n-am. M-am născut ciocârlie de noapte. Melancolizez ziua, când toţi bărbaţii-ciocârlie îşi înalţă spre soare trilul bioritmurilor lor ascendente, şi noaptea sunt lucid, oportun şi plin de iniţiative. Merg în echilibru pe graniţa dintre categorii. Sunt ciocârlia cu aripi de bufniţă. Aripile îmi atârnă obosite pe lângă trup, iar ochii îmi sticlesc în întuneric. De febră sau de înţelepciune – îmi e totuna. Important e că văd o mulţime de lucruri în locuri unde nu-i nimic de văzut.

Iată, mă aflu în mijlocul curţii unui han din Strada Hanurilor şi, în întunericul des din jur, zăresc o siluetă cunoscută. E soţul Verei, masculul perfect, omul în preajma căruia trăieşti un cotropitor sentiment de zădărnicie. Există oameni cârtiţe şi oameni vulturi, bărbaţi canari, ca Emil, şi ornitorinci de treabă, ca Baziliade, există fecioare veşnice, care procreează în eter, ca păsările paradisului, există Caterina. Nimeni nu are dreptul să împartă lumea în două. Rămân pe-afară femeile cu nume şi cu firi duble, eseiştii cu suflet de câine polar, nonagenarii broaşte ţestoase, rinocerii cei hotărâţi şi atât de vulnerabili şi chiar bărbaţii perfecţi, care nu-s nici păsări şi nici jivine. Bărbaţii perfecţi – cunoştinţe

123

Tudor Octavianliniare, dispuse oricând să împartă lumea în două, în buni şi răi, în utili şi inutili, în oameni asemeni lor, desăvârşiţi precum destinul, şi-n altfel de oameni, ca mine şi ca Vera-Ioana, indivizi de duzină, care nu ştiu nici cine sunt şi nici ce au dreptul.

Bărbatul Verei locuieşte într-una din odăile cu cerdac, orânduite ca mărgelele pe aţă de jur împrejurul curţii pătrate. Camere joase pentru somnul fără de vise al căruţaşilor şi al negustorilor de grâne. Spaţii de închiriat cu ziua sau cu luna, refugii pentru cei scăpătaţi, pentru bătrâni uitaţi de copii şi pentru excentrici, clădiri cu pereţi subţiri şi lumină săracă, insule pentru cei care au ceva de ascuns şi-n care totul e la vedere.

Înmoi biscuiţii în ceaiul timpului pierdut, coca fadă îmi îngreunează stomacul şi îmi dospeşte în alcooluri, dar de amintit, nu-mi amintesc nimic. Nu-i vorba de amnezie – bărbaţii bufniţă nu-s niciodată amnezici – ci de importanţa ce-o dăm unor fapte.

Bărbatul Verei se dezbracă de haină şi întârzie o clipă în mijlocul camerei, ca unul ce nu s-a decis încă dacă a intrat sau urmează să plece de acasă. Pentru el, secunda aceasta nu are identitate, e o secundă pe care n-o trăieşte, timpi care se adună cu miile în ore fără chip; pentru mine, clipa e unică. Urmăresc, fără să ştiu de ce, un bărbat. Trăiesc sentimentul că, dintr-un moment într-altul, urmează să aflu ceva esenţial. Nu despre el, fiindcă despre bărbaţii perfecţi nu e nimic de aflat, cu ei povestea e clară, sunt singurii care nu au ce ascunde, deşi trăiesc laolaltă cu persoane pline de secrete. Despre mine voi şti în curând totul. Singurul lucru misterios în existenţa soţului Verei e că-i de găsit aici şi nu altundeva, într-un apartament monumental sau chiar într-o garsonieră cu confort ameliorat. M-aşez pe o prispă, îi urmăresc mişcările indecise şi cuget, sau îmi închipui că asta fac, la scena super-masculinităţii ultragiate. Nu poţi să gândeşti coerent asupra raţiunilor unui fapt, când

124

Sortiţi iubiriitocmai raţiunile îţi scapă. De ce au nevoie unii oameni de patru ani ca să-mi comunice nişte chestii, care-i frământă în cel mai înalt grad?! Şi dacă, în sfârşit, vin să-mi vorbească, de ce se opresc şi nu-şi duc gândul până la capăt?

E o noapte neagră, cea mai neagră dintre toate nopţile mele albe, miroase intens a tutun ieftin şi a canale răscolite, prin camuflajul strâmb al ferestrelor răzbate un abur gălbui. Ca stelele în cer, pâlpâie jăraticul câtorva ţigări. Suflete hărţuite evadând pentru un sfert de ceas din sine spre a se întoarce spăşiţi la sinele cel de toate zilele.

Curtea aceasta e un loc pentru examene de conştiinţă. O simt cum simt somonii vremea marilor migraţiuni, n-am niciun motiv să mă întorc aici, afară de motivele de care încerc să-mi aduc aminte.

— Totuşi, te-ai întors.Am revenit, e adevărat, e un fapt pe care-l iau ca atare,

cât timp nu pot să-i aflu un temei. Şi asta nu o constată subconştientul meu, cum ar fi normal, ci un cetăţean scund şi ciufulit, ivit din noapte, din noaptea nesfârşită a camerelor de închiriat şi a cerdacurilor pustii. Un omuleţ trist şi insistent, care se aşază lângă mine, care se lipeşte de mine, cu aerul celui care-şi face greu loc în mulţime. E trist fiindcă e atât de sâcâitor sau poate pentru că e atât de ineficient. Ca unul din pechinejii aceia agresivi, ce se reped să muşte şi abia de-ţi zgârie pantofii.

— Omule, îi spun, cu toate că îmi vine să-i zic „omuleţule”, de ce mă cerţi? Nu-i prima oară când ne vedem, dar nici nu ne-am văzut atât de des ca să ai dreptul să mă cerţi.

— Nu poţi să negi că te-ai întors.— De ce aş nega? Umblu şi eu…— Şi faci rău oamenilor.— E o chestiune pe care am mai lămurit-o: nu cunosc

pe nimeni aici.

125

Tudor Octavian— Ea s-a mutat. A trebuit să plece. Din cauza ta,

bineînţeles…Mă desprind uşor de micul dialectician din Strada

Hanurilor şi încerc să-i desluşesc chipul. Ochii îi strălucesc intens, ca jarul a două ţigări fumate deodată, părul ciufulit îi acoperă fruntea. Omuleţul se îndeasă din nou în coasta mea şi repetă:

— Ea nu mai stă aici. A fost nevoită să plece. Nu eşti străin de tot ce i s-a întâmplat.

— Omule, îi spun, deşi ceva mai presus de voinţa mea mă reclamă să-i pun palma în creştet şi să-i amintesc cât e de mic şi de plictisitor, omule, insist, nu cunosc pe nimeni prin părţile astea. Umblu hai-hui prin oraş şi acum mă odihnesc câteva minute.

— E tare greu cu tine! — Ce vrei să zici?— Nu vrei să recunoşti.— Ce-ar trebui să recunosc?— Că-l urmăreai pe Lică.— Cine-i acest domn?— Domnul Lică e soţul Verei. Al doamnei Vera. Eu o

respect foarte mult. Pe amândoi îi respect.— Pe ea mai mult.— Asta aşa-i, recunoaşte mâhnit scundacul.— Îl respecţi pe domnul Lică, fiindcă eşti îndrăgostit de

doamna Vera. Altfel nu te-ai ţine după mine. De fapt, pe domnul Lică îl urăşti. E de două ori mai înalt ca tine şi de departe mai prezentabil. De fapt, o urăşti niţel şi pe doamna Vera. Şi pe toţi ceilalţi oameni. Altfel n-ai şti atâtea despre ei.

— Ştiu totul.— Nu ştii chiar totul. Şi nici nu treci atât de neobservat,

pe cât îţi închipui. Eu, spre exemplu, te-am remarcat.— Nu-i adevărat.— Ce nu-i adevărat? Şi pune, pentru Dumnezeu,

propoziţiile în ordinea lor firească. Nu-i adevărat că te-am

126

Sortiţi iubiriiremarcat sau nu-i adevărat că vrei să treci neluat în seamă?

— Nu-i adevărat că o urăsc pe doamna Vera. Pe ea am iubit-o cu toţii. Şi tu, cu toate că negi.

— Omule, strig, spune numai ce ştii. Nu pot să neg un fapt care nu a existat. Pe doamna Vera asta a voastră eu n-o cunosc.

— Hm! pufneşte cu insolenţă mărunţelul, auzi că n-o cunoaşte! Şi doar ţi-am spus că ştiu totul. Mie-mi spunea totul.

Mă desprind din nou de trupul lui rece şi noduros, nu suport apropierea cărnii de bărbat nici când e vorba de un bărbat descărnat ca el, mă retrag spre marginea scării, dar nu prea mult, fiindcă mă împiedică balustrada. El se înghesuie iarăşi în mine şi tremură în răstimpuri, scurt, ca un câine uitat afară într-o noapte de decembrie. Într-un decembrie adevărat, cu frig şi cu ninsoare, cu geruri ce ucid viruşii perfizi înmulţiţi în colb şi în atmosferă şi în sufletele masculilor de patruzeci şi cinci de ani.

Mă ridic în picioare, se scoală şi el, îl iau prieteneşte de umăr şi păşesc împrejurul curţii. Are un trup de copil şi un glas gros, cu un timbru scorţos.

— Vorbeşte-mi de Vera, îl îndemn. Nu îţi spunea chiar totul. Nu e genul de femeie care face confidenţe oricui. E o pasională, dacă pricepi ce înseamnă. O monomană. Monomanii nu se destăinuie. Altfel n-ar mai fi monomani.

— Ba da, se zburleşte barbatul-copil, ba da, ba da. Repetă negaţia-afirmaţie apăsat, ca unul ce vrea să se convingă astfel de adevărul spuselor mele. Nu-l interesează adevărul propriu-zis, nu percepe din realitate decât ce vrea. În mintea lui de monoman, realitatea are un singur chip: Vera. Jucăm cu toţii, şi Lică, bărbatul perfect, şi Vera, şi micul dialectician, şi eu, unul din jocurile de odinioară ale copilăriei: ne spunem la ureche vorbe repezi şi şoptite, adevăruri vitale, acele adevăruri

127

Tudor Octavianpe care nu le rosteşti niciodată cu voce tare şi, iată, ultimul din şir se alege cu fărâme de înţeles. Faci parte din joc, eşti o verigă a lanţului, trăieşti cu convingerea că ai auzit bine ce ţi s-a spus şi că ai reprodus întocmai cuvintele auzite şi, la sfârşit, constaţi că sensul ţi-a scăpat. Eu oare ce verigă sunt? Şi, în definitiv, cine e Vera-Ioana?

Ne învârtim, ca puşcăriaşii în careu; îl bat uşor pe umăr, prezenţa mititelului nu mai îmi dă frisoane, trupul său uscat mă înduioşează. De la o vreme, dintr-o după-amiază de joi ca oricare altele, existenţa mea a luat un curs ciudat. Totul pare să fie ca înainte, atâta doar că am de-a face cu oameni, despre care credeam că n-am absolut nimic în comun, iar oamenii de care eram legat prin nenumărate fire îmi devin, pe zi ce trece, străini.

— Prietene, îi spun, convinge-mă!— În ce privinţă?— Vera-Ioana nu mi-a vorbit de tine niciodată. Eu cred

că eşti un mincinos. Un şantajist sentimental.Mărunţelul se opreşte, se apleacă şi mâna îmi alunecă

după umărul său. Gestul dovedeşte un soi de repulsie.— Platon, glăsuieşte el, pătruns de sentinţă, nu minte

niciodată!Rosteşte numele în felul în care ar spune „planton” sau

„plancton” sau „pluton”.— Prietene, îi spun şi încerc să-l iau din nou la

plimbare, mai mult împingându-l, părintele idealismului obiectiv e om, ca mine şi ca tine. Şi dacă-i om, imaginează. Imaginaţia e minciună. Un astfel de adevăr nu se mai cheamă adevăr. Deci, Platon minte. Şi, în altă ordine de idei, ce treabă ai cu Platon?

— Platon sunt eu. Aşa mă cheamă.Trecem prin preajma odăii lui Lică, omul perfect. Acesta

continuă să se dezbrace ori să se îmbrace, e foarte agitat, e întocmai, şi-n privinţa asta, agitaţilor etalon: gesticulează, ţine să-i dovedească unui interlocutor

128

Sortiţi iubiriiinvizibil ceva deosebit de important, poate chiar rolul meu nefast în căsnicia sa, poate ascendentul său în chestiunile unei existenţe fără cusur. Al doilea idealist obiectiv din uliţa Hanurilor, al doilea conflict imaginar al Verei.

— Platoane, te cred. Şi ştii de ce? Pentru că-mi amintesc totul: Vera mi-a vorbit despre tine. Sincer să fiu, mi te închipuiam mai înalt.

Micul idealist îşi întoarce privirea fosforescentă şi mă fixează neîncrezător. Îi place ce aude, e încântat de faptul că unii şi-l închipuie mai înalt. Se închipuie şi el adesea mai înalt, plimbându-se prin urbe la braţul Verei, se vede aidoma lui Lică, imaginaţia sa nu obiectivează absolutul decât sub înfăţişarea oamenilor pe care-i cunoaşte: Vera şi Lică. Şi nu e puţin pentru un filosof să întrevadă absolutul şi chiar să-l poată atinge din când în când. Mă ia de mână, e un copil ieşit cu taică-său la promenadă, îmi strânge degetele încetişor, cu grabă şi recunoştinţă.

— Ultima oară a plâns.— Ultima oară era într-o joi?— Da. Mi-a spus că v-aţi despărţit definitiv. Era tare

mâhnită.— Plafoane, lucrurile au început, mijloc şi sfârşit. Dacă

ştii într-adevăr totul, atunci va trebui să recunoşti că. Aşa nu putea să mai dureze.

Podul palmei îi zvâcneşte, ceea ce înseamnă că mă aprobă.

— …Aş fi curios, continui, să ştiu ce-ţi povestea. Doar nu intimităţi!?

Micul idealist obiectiv e de o subiectivitate câteodată exagerată. Se opreşte şi-mi strânge mâna cu un soi de disperare.

— O chinuiai, rosteşte el printre dinţi. Îţi dăruise tot ce avea mai bun. Avea o încredere oarbă în tine. Eşti posesiv. Crud şi posesiv. E prea mult chiar şi pentru o femeie atât de răbdătoare.

— Vorbeşte-mi de Lică.

129

Tudor Octavian— N-am ce să-ţi spun.— Doar s-au iubit. Femeile de felul ei se căsătoresc

numai din dragoste.— L-a luat ca să-ţi facă în ciudă. Iar el s-a prins.— Cu toţii ne-am prins, îi spun şi-l mângâi fără pic de

repulsie pe creştet. Copiii nu au în fiinţa lor atâta masculinitate încât să-mi displacă părul şi pielea şi căldura trupurilor lor neformate. Căldura unui trup de copil îţi dă încredere şi vigoare, trece în tine, se descarcă în tine ca o baterie scăpată de sub control, se consumă iute şi ireversibil. Ştii, Platoane, toate sunt foarte încurcate. Sunt, la rândul meu, căsătorit. Şi încă unul cu cinci copii. A fost o neînţelegere. Femeile nu văd uneori decât ce le convine să vadă. E ca şi cum ar fi oarbe. Despre familia mea ţi-a vorbit?

— Mai puţin, zice prudent mărunţelul. Un mincinos, care nu ştie să mintă. Se corectează: aşa, pe departe. Era foarte discretă.

— Vera nu-i moartă.— Pentru mine, da. S-a mutat, n-am cum s-o mai văd. E

o fire independentă.— Foarte independentă.— Ai zice că ţine să complice chiar şi cele mai simple

situaţii.— O observaţie justă.— Dar nu putea să mai dureze, nu-i aşa?— Într-adevăr, nu putea să mai dureze.Îmi trec cu blândeţe degetele prin părul lui zburlit şi-mi

iau rămas-bun.Trebuie să fiu atent pe unde păşesc, trebuie să

cântăresc atent orice cuvânt pe care îl rostesc. Cuvintele, odată desprinse din tine, devin realităţi de sine stătătoare, nasc, la rându-le, alte realităţi, se divizează ca protozoarele şi fiecare fărâmă de sunet e o lume. Lumi paralele, de care n-am habar, dar care mă caută, mă absorb şi mă schimbă. Sunt eu, cel dintotdeauna, şi

130

Sortiţi iubiriidublul meu. Am trăit două vieţi, iar pe a doua încep s-o descopăr. Emil, Vera, Lică, Platon. N-au chip şi totuşi există, trăiesc în preajmă-mi ca nişte umbre şi aşteaptă clipa ca să devină trupuri, şi sentimente, şi interese. E suficient să deschid ochii, să-mi scutur cu vehemenţă capul, ca ei să dispară pe veci.

Dar vreau cu adevărat să dispară? Sunt realizat afectiv: am o familie şi cinci copii, sunt disputat de femei, bărbaţi de diferite înălţimi fac crize de orgoliu din cauza mea, sunt admirat în cercuri intelectuale alese, sunt preferatul mai multor generaţii de imaginativi, perfecţiunea e pe aproape, m-aşteaptă. Ca Vera. Şi eu n-o văd, dar e prin preajmă, o simt, îi adulmec parfumurile, îi aud fâşâitul rochiei.

131

Tudor Octavian

16

Sunt foarte nervos. Am avut la dispoziţie toată noaptea ca să ajung în starea aceasta, temperatura continuă să se menţină perfect constantă, atâta doar că la un grad mai sus ca ieri; am încercat să găsesc o explicaţie raţională iniţiativelor de toate naturile, ale Verei şi, pentru că nu am reuşit să aflu niciuna, sunt hotărât să i le cer. Ar fi pentru prima oară când vin să-i cer cu fermitate ceva unei femei, iar stinghereala pe care o resimt nu-i de natură să calmeze un bărbat ca mine, departe de a fi perfect, cu nenumărate disponibilităţi sentimentale şi, ce-i mai grav, lipsit de aplombul necesar unei discuţii tăioase.

Şefa serviciului „Intrări” de la „Confortul” nu conduce pe nimeni. Ea împarte un spaţiu strâmt, atât de strâmt încât nimănui nu i-ar da prin cap să-l mai şi împartă, cu şefa serviciului „Ieşiri”. De aceea, ori de câte ori e necesar ca în debaraua cu funcţie dublă să intre şefa de la „Ieşiri”, trebuie să iasă neapărat şefa de la „Intrări”.

Cum se întâmplă de regulă când vrei să dai de cineva cu orice preţ, şefa serviciului „Intrări” tocmai a ieşit. Stau foarte aproape de şefa serviciului „Ieşiri”, stau necuviincios de aproape de o femeie frumoasă, una din femeile care înfloresc mai târziu, dar înfloresc bine şi, consecvent cu treburile care mă aduc aici, mă străduiesc s-o fac să priceapă ce interese urmăresc.

132

Sortiţi iubirii— Deci dumneavoastră eraţi! exclamă ea, pe jumătate

mustrător, pe jumătate şăgalnic. Mă întrebam cum arătaţi.

Nu-i tipul de femeie pe care să o pasioneze situaţia ieşirii mărfurilor din magazin şi, în general vorbind, nu pare preocupată, pe cât ar impune-o poziţia ei de şefă de serviciu, de chestiunile urgente ale comerţului cu ridicata. Tot ce o preocupă în aceste momente e să mă privească ironic, dar nu exagerat de ironic, cu impertinenţa aceea plină de zâmbet a femeilor, care ştiu totul despre un bărbat, din povestirile prietenelor. Are o expresie complice şi amuzată, insolentă şi ipocrită, are exact expresia pe care ar avea-o orice femeie de treizeci-treizeci şi cinci de ani, bine fardată şi foarte nuanţat parfumată, obligată de circumstanţe să stea la mai puţin de jumătate de metru de un mascul, despre care cunoaşte o sumedenie de lucruri. Sau îşi închipuie că le cunoaşte.

— Vă imaginaţi că Vera mi-a vorbit despre dumneavoastră.

Îmi imaginez. De la o vreme, când aud numele Verei-Ioana, îmi imaginez treburile cele mai ciudate. După privirea şefei serviciului „Ieşiri” deduc că, mai important decât ce a povestit Vera, rămâne ceea ce îşi imaginează aceasta că trebuie să se fi petrecut între mine şi ea. Când sunt nevoite să stea atât de aproape de bărbatul unei prietene, multe femei, chiar şi cele ce fac din virtute un scop în sine, devin ori exagerat de rigide, ori exagerat de elocvente – ceea ce-i cam acelaşi lucru ori. Mai corect spus, interesează aceeaşi problemă.

— Suntem prietene, mă anunţă cu un glas mic şi victorios colega de birou a Verei. Ea-mi spune Gigi, deşi mă cheamă Roza. Gigi e un nume caraghios la o femeie, nu-i aşa? Dar şi Roza e caraghios.

Ar vrea să-i confirm că are, într-adevăr, nişte nume caraghioase. Aşteaptă să o fac într-un fel din care să

133

Tudor Octavianreiasă că numele ei nu mi se par deloc nepotrivite, că le găsesc nostime. Ciripeşte repede frazele şi pentru că moare de curiozitate să mă întrebe lucruri pe care nu ştie încă dacă e potrivit să le scoată la iveală, e concesivă, se preface că nu observă ce morocănos sunt şi ce puţin dispus la confidenţe. Îi pun pe un ton brutal, o brutalitate ce nu mai ţine de voinţa mea, ceva pornind din subconştient, de acolo de unde pornesc revoltele oarbe şi icnetele de disperare ale tuturor bărbaţilor din lume, o întrebare mică şi oarecum ultimativă:

— De ce trebuie să ştie şi altcineva decât Vera povestea mea?

— Suntem prietene.Mă priveşte cu îngăduinţă, vrea să-mi dovedească

astfel că e pregătită pentru orice fel de discuţie, că tocmai aceste conversaţii, dificile, dar inevitabile, sunt specialitatea ei, că e antrenată şi în stare să conducă dialogul în direcţia care o interesează.

— Vreţi să spuneţi că femeile nu pot fi cu adevărat prietene?

Fireşte că nu vreau să spun asta. Nu mă privesc raporturile dintre două femei nici măcar când ocupă un timp mai îndelungat un birou de patru metri pătraţi şi; vrând-nevrând, ajung să ştie totul una despre cealaltă. Şi nu mă privesc întrucât aş putea povesti, fără să greşesc prea mult, toate istoriile pe care i le-a înşirat Vera, regina mincinoşilor. Spun ce îmi trece prin minte şi cuvintele devin realitate.

— De fapt, ciripeşte Gigi, nu suntem tocmai prietene. Vera e o fiinţă ascunsă. Eu îi spun totul, iar de la ea nu primesc decât firimituri. Adevărul e că m-a făcut foarte curioasă şi că, deşi am aflat câte ceva, schimbul nu a fost echitabil.

— În ce privinţă?— În ce vă priveşte, chicoteşte ea, bineînţeles că în ce

vă priveşte.

134

Sortiţi iubiriiMă găsesc într-un birou comercial şi treburile sufleteşti

se schimbă şi se licitează, se contractează şi se pun la vânzare, există, în conştiinţa celor două femei, rubrici pentru pierderi şi coloane pentru beneficii nete. Toate au un preţ şi privirea roză a Rozei mă lămureşte că numai un naiv n-ar ţine la preţ.

— Ar trebui să-mi fiţi recunoscător.Nu ştiu de ce trebuie să-i fiu recunoscător gureşei

gazde şi probabil că privirea mea ostenită de febră îmi dezvăluie ignoranţa.

— De fapt, mă ajută ea, cu tonul celui care te-anunţă că mai devreme ori mai târziu vei plăti, că vei deconta toate aceste conversaţii, nu e ceva de care ar fi musai să ştiţi. Aţi fi aflat oricum. E vorba de proces.

N-am cunoştinţă de niciun proces şi nu mă manifest. De altfel, am putea conversa astfel ceasuri întregi, prin întrebări ce-şi livrează singure răspunsul.

— Am fost martora Verei la divorţ!În glasul Rozei e şi triumf şi oarecare dezgust. Nu e

ceva cu care să te lauzi, pare să spună ea. Dar nici ceva care să-ţi displacă în totul. Puţină promiscuitate colorează existenţa.

— Am declarat exact ce mi s-a cerut să declar şi a mers repede. Şi nici nu am avut sentimentul că mint. Din moment ce altă cale nu exista. Pricepeţi ce vreau să zic.

— Nu. — În fine, ştiţi doar cum e un divorţ. Toate-s la fel. A

avut desigur câteva, le-a rezolvat ca pe o livrare de mărfuri nevandabile, în orice tranzacţie cineva profită şi cineva e păcălit. E mândră de priceperea ei de a potrivi cioburile, astfel ca obiectul să fie vândut ca întreg. Gigi e femeia care nu pierde niciodată nimic. Timpul însuşi e pentru ea o investiţie, iar timpul trece şi tranzacţia trenează, îşi trage scaunul până-l lipeşte de al meu şi îmi vorbeşte şoptit, ca şi cum îmi cedează un secret major:

135

Tudor Octavian— Mi-a spus că o să vă căsătoriţi imediat ce termină

divorţul. Eu nu am crezut-o fiindcă nu bag mâna în foc pentru nimeni. Bărbaţii sunt atât de perfizi.

Îi simt respiraţia grăbită, obrazul ei e la câţiva centimetri de al meu, e unul din momentele în care orice bărbat ar fi tentat să ilustreze rezervele de perfidie ale spiţei şi orice femeie, cu experienţa în afaceri a Rozei, ar şti să câştige, cu aerul că riscă să piardă totul.

Orice bărbat, cu excepţia mea. Nu vreau s-o înşel pe Vera înainte de a afla dacă sunt sau nu căsătorit cu ea.

— Deocamdată, îi explic, e prematur să mă pronunţ asupra căsătoriei. Trebuie, la rându-mi, să divorţez.

Roza zâmbeşte exagerat de explicit. În sensul că nu asta e problema.

— Sigur, îi confirm, n-ar fi cine ştie ce oprelişte, dacă n-ar fi la mijloc copiii.

— Dumnezeule! ţipă Roza, dar n-am ştiut de copii.— E normal, Vera e atât de ascunsă! Cum să vă explic:

atât de discretă, încât chiar şi cu mine s-a purtat de parcă nu ar fi fost cinci copii la mijloc. Pricepeţi ce spun?

— Pricep, face Roza cu un zâmbet micuţ şi tâmp, o aşchie din marele zâmbet exhibat cu numai o clipă mai devreme. Dar e o aberaţie.

— Aberaţie sau nu, asta e.— Cum naiba a putut să se încurce în halul ăsta?— Vreţi să sugeraţi că n-aş fi bărbatul în situaţia de a

inspira o mare pasiune?Roza mă priveşte atent. Cu cât privirea ei e mai decisă,

cu atât gândurile i se ţes mai rar. Ca un casetofon care înregistrează cu pauze lipsite în aparenţă de o cauză. Îi prind mâna dreaptă şi mă străduiesc să fiu perfid ca toţi bărbaţii. Ca toţi masculii cu care a avut de-a face. Nu sesizează importanţa scenei; e unul din momentele care, în contabilitatea întortocheată a vieţii ei, nu o să dea nici profit, nici pierdere. Pur şi simplu nu observă că sunt bărbat şi că ea e femeie şi că îi strâng mâna aşa cum ar

136

Sortiţi iubiriistrânge un bărbat mâna unei femei foarte nuanţat parfumate, aflată la numai o palmă distanţă de el.

— Spuneţi-mi – şi glasul meu are în el toată vibraţia patetică a unui trup ce fierbe la 38 de grade Celsius şi două zecimi – vă rog, ca pe un prieten, să-mi spuneţi dacă mai sunt şi alţii la curent cu istoria asta?

— Cu divorţul?— În general, cu povestea mea şi a Verei.Roza înalţă cu indiferenţă din umeri. Şi-a revenit şi încă

bine. Nu o interesez în niciun chip. Nici eu. Şi nici Vera.— Doar ce răzbate de obicei, zice ea plictisită.— Deci, ştiu cu toţii. De la director până la vânzători.— Vreţi să insinuaţi că am trăncănit?Mi-e milă de Vera. Pentru o secundă, simt pentru ea ce

simţi pentru un camarad care îţi moare în braţe. Pentru o secundă, fac abstracţie de situaţia reală, de personajele din realitate ale acestei istorii de amor triste şi triviale şi mă gândesc la Vera cu duioşie.

Mai mult de o secundă însă nu izbutesc să fac abstracţie de faptul că un personaj al tristei şi trivialei poveşti de dragoste sunt eu.

Nu reuşesc să fac abstracţie de persoana mea nici măcar când descopăr că istoria aceasta, cu cât e mai întinsă şi mai întortocheată, cu atât mai simplă e în fapt. Nici măcar nu e o poveste. Îi lipsesc, ca să fie, începutul, mijlocul şi sfârşitul. Îi lipsesc personajele cu adevărat principale. E o închipuire, o plăsmuire a unor personaje secundare şi care or să rămână secundare orice altă farsă vor imagina. Mi-e milă de şefa serviciului „Intrări” şi sentimentele mele cer un chip.

Mă ridic din sfera de influenţă a trupului roz al Rozei, mă înalţ spre bolţi mai pure şi cu un aer mai proaspăt. Venisem să o întâlnesc pe himerica Vera-Ioana şi acum aş fi profund stingherit să o întâlnesc. Părăsesc minusculul birou comercial cu apăsarea ce ar simţi-o orice contractant când iese spoliat dintr-o mare afacere.

137

Tudor Octavian

17

Sunt personajul principal al unei acţiuni secundare şi aştept, în apropierea sălii de operaţii numărul unu, pe o bancă pe care nu are voie să aştepte nimeni, cu excepţia prietenilor doctorului Baziliade şi a celor despre care nimeni n-ar şti să spună cum de au răzbit până aici, sfârşitul unei piese de succes: în sala de operaţii vine pe lume un copil.

Coridorul miroase a dezinfectant şi a orez fiert, a halate de diftină şi a vopsea verde, a năduşeală de prunci sătui şi a trandafiri de decembrie.

Trandafirii, în urbea noastră, nu înfloresc niciodată în decembrie.

Cu toate acestea, o mulţime de bărbaţi sosesc la clinica de obstetrică şi ginecologie a vestitului doctor-poet cu braţele încărcate de roze. Dar faptul cel mai uimitor dintre toate e că lui Baziliade îi aduc trandafiri chiar şi bărbaţii care, deşi par destinaţi unuia din rolurile de seamă ale dimineţii, nu joacă, în realitate, niciunul.

Pe Baziliade nu-l interesează florile.Chestiunea s-ar putea rezolva uşor, dacă în ziarul local

ar apărea un anunţ în care să se precizeze asta.În momentul de faţă însă pe Baziliade îl interesează ca

în ziarul local să se tipărească, nu un anunţ privitor la totala lui insensibilitate la trandafiri, ci un articol de analiză a volumului de sonete editat de el în regie proprie.

— Ei, strigă Baziliade cu glasul filtrat de masca de tifon de pe figură, l-ai primit?

138

Sortiţi iubiriiÎntrebarea răzbate prin uşa întredeschisă. Pe aici intră

şi iese, din când în când, o soră trupeşă, cu o privire care, deşi îi este destinată unuia din prietenii doctorului, nu mărturiseşte niciun pic de bunăvoinţă. A văzut atâţia bărbaţi cu buchete de trandafiri în braţe în preajma sălii de operaţii, încât n-o mai impresionează niciunul. Nici măcar eu. Un bărbat niţel cam în etate pentru rolurile atribuite îndeobşte persoanelor din acţiunile secundare.

— Ei, reia sora întrebarea, doctorul întreabă dacă aţi primit cartea.

În romanele de interes judeţean, eroii vorbesc neapărat din cadrul uşii şi-şi spun numai lucruri ce nu suportă amânare.

— Am frunzărit-o.— Zice că a primit-o, fantazează, închizând uşa în

urmă-i, sora, dar că n-a avut timp să o citească.O soră medicală la maternitate joacă, indiferent de

circumstanţe, numai roluri cheie, iar una de o sută de kilograme are ceva din prestaţia implacabilă a destinului.

E tare greu să lupţi cu destinul. Un om ca mine, deprins să măsoare înţelesul şi efectele fiecărui cuvânt, atât în prezent cât şi în perspectiva trecerii timpului, e foarte afectat când vorbele îi sunt răstălmăcite, când soarta spuselor sale depinde de graba cu care o femeie masivă închide şi deschide o uşă firavă. Mă uit la uşa aceasta minusculă şi-mi spun că, iată, e posibil ca albul ei mat să fie culoarea care, într-o fracţiune de secundă, îmi va mai lumina conştiinţa în ultimele clipe ale vieţii.

Mă gândesc la moarte, fiindcă sunt bolnav. De fapt, mă gândesc la moarte deoarece, pentru prima oară în viaţa mea, sunt bolnav. Nu-mi place deloc ce simt. Nu-mi place că albul palid al uşii îmi pare roz, irizat spre margini ca ecranul unui televizor color dereglat. E roză şi sora medicală, de un roz celest sunt şi trandafirii albi ce mi se ofilesc în braţe. Toate în jur au o aureolă discretă, ca pe alt tărâm.

139

Tudor OctavianMi-e frică de faptul că albul a devenit culoare şi că

toate celelalte culori se amestecă într-un gri cu miros de dezinfectant, de fierbinţeala pe care o simt în încheieturi, în pleoape şi în gingii, mă sperie temperatura care creşte în carnea asta a mea, pe care aproape c-o credeam exceptată de la suferinţă.

„În sine”, spune Baziliade, „un treizeci şi opt cu şapte nu înseamnă nimic”. Mi-e groază de tot ce în sine nu înseamnă nimic, dar care continuă să se întâmple şi să însemne ceva din ce în ce mai neliniştitor, în ciuda consolatoarelor relativităţi cuprinse în orice frază rostită de obstetrician. Mi-e frică de analizele pe care urmează să le fac, de timpul ce mi-a rămas până când le voi face, de ironia medicilor generalişti, când le voi mărturisi că mă tratez cu un mamoş, mi-e frică mai ales de frica subtilă ce se instalează în toată fiinţa mea, deşi colecţionez o mulţime de argumente ca să-mi dovedesc că nu trebuie să-mi fie frică.

„Canceroşii, spune Baziliade, vorbesc despre viaţă, iar gripaţii au toţi vise negre.”

Îi duc prietenului meu flori, fiindcă vreau să fiu aidoma tuturor celor care-l caută, să nu mă deosebesc în nimic de ei, să fiu ridicol ca ei şi tot ca ei neluat în seamă. Să-mi joc rolul, chiar dacă nu e al meu – să intru în rol şi să ies din el aşa cum am intrat, anonim într-o lume care nu-mi aparţine, lumea doctorilor care scriu poezii, a laboratoarelor de analiză, a cabinetelor în care eşti primit cu recomandare, deşi nicio recomandare nu mai ajută, când ajungi să fii consultat în aceste cabinete ale relativităţii absolute. În sine, suferinţa nu înseamnă nimic – problema e ce poate să însemne ea în particular. Iar doctorul, care-ţi vorbeşte relaxat, cu relaxarea plină de filosofie a celui care nu e niciodată edificat la primele analize, care-ţi explică excesiv de amabil că numai nişte analize suplimentare pot clarifica situaţia, ca şi cum e

140

Sortiţi iubiriisuficient să treci printr-un laborator, ca să fii iarăşi cel care ai fost, nu cazul tău îl rezolvă, ci recomandarea.

Îmi fac analizele într-o clinică de obstetrică şi ginecologie, pentru că doctorul Baziliade e un poet mediocru, unul dintre acei mediocri duplicitari, care scriu la gazeta de perete versuri pe înţelesul surorii şefe şi sonete ermetice în volume editate pe banii lor. Speculez duplicitatea şi o încurajez, cât timp pot discuta cu Baziliade despre nişte analize catastrofale cu aerul că nu analizele acestea au importanţă, ci altceva. De pildă, poeziile sale ori speranţa Suzanei. Sau micile erori de caracter ale unui om pentru care caracterul ar trebui să fie totul.

— Doctore, îi strig, când uşa sălii de operaţii se crapă puţin, atât cât să-i zăresc albul cel roz al halatului, ce fel de poet ai vrea să scriu că eşti?

De la o vreme, ca să fiu înţeles cum trebuie, trebuie să-mi urlu cuvintele. Am de-a face cu surzi a căror infirmitate, în sine, nu înseamnă nimic. Cu starostele nonagenar al bărbaţilor, care n-aud decât ce vor să audă, cu surzi protocolari, ca Baziliade, care, ca să-mi afle opinia, se asigură mai întâi de opinia interesată a redactorului meu şef, cu surzenii candide, ca a surorii monumentale, care înregistrează cu aproximaţie tot ce nu priveşte direct soarta pruncului ce tocmai iese la lumină.

— Ce vrei să spui? urlă la rându-i Baziliade şi glasul său de şef de clinică pune în alertă saloanele.

— Că eşti un oportunist ordinar. Că nu trebuia să-i dai şefului cartea, înainte de a mi-o da mie.

— Nu te-am găsit. Dumnezeu ştie pe unde umbli.— Când vrei să-mi comunici ideile tale stupide despre

destinul poeziei de dragoste, mă găseşti.— Nu îţi păreau chiar stupide.— Ieri nu, astăzi da. Tot ce mi se întâmplă astăzi e

stupid.

141

Tudor Octavian— Mai am puţin, răcneşte Baziliade, în timp ce uşa se

închide sâsâind moale, şi mă ocup de cazul tău.— Pe naiba, îi răspund, deşi nu mă aude, nu reprezint

un caz. N-am venit aici ca un caraghios, ca să constaţi că sunt un caz. Fac nişte analize de rutină. Atât.

— Ar trebui să fiţi mai calm, mă sfătuieşte sora şefă. Aici au dreptul să ţipe femeile în dureri. Iar dacă vreţi să ştiţi, aveţi un băiat. Ar trebui să o meritaţi.

Mă ridic în picioare şi-i dau trandafirii. O rog să-i ducă femeii care a născut. Trebuie să-mi plătesc favoarea de a şti înaintea ei ce a adus pe lume.

— Sau ţi-e indiferent ce ai?!Vocea femeii e aspră. O nelinişteşte cuvântul

„oportunist”. Nimeni din cei care au ocupat această bancă nu i-a vorbit lui Baziliade astfel. Nu ştie ce înseamnă, dar bănuieşte că nu-i un compliment.

— Ce faci cu florile? mă chestionează Baziliade ieşind cu toată suita din sala de operaţii. E transpirat, dar apt pentru a compune un poem simplu şi adevărat despre nişte treburi simple şi adevărate. Ca naşterea unui copil, de exemplu.

— I le trimit pacientei tale.— Asta nu-i rău, apreciază Baziliade, lăsându-se

dezbrăcat de halatul însângerat. Un roşu de purpură, ca al trandafirilor imperiali de mai.

— Deşi ar fi fost mai bine dacă i le-aducea bărbatul ei… — E o poveste mai delicată, îmi spune încet

obstetricianul.— În sensul că nu are un bărbat.— În sensul că, într-adevăr, nu are un bărbat. Şi în

sensul că nu vroia copilul. Dar el s-a născut şi o să se obişnuiască cu ideea asta. Apoi o să-l iubească şi o să se obişnuiască şi cu ideea că îi era destinat să nască un băiat. Femeile fac aproape din orice o chestiune de destin.

— Femeile şi poeţii. Vorbesc de poeţii de ocazie.

142

Sortiţi iubiriiSora şefă mă priveşte cu multă circumspecţie. Nu-i

place cuvântul „oportunist”. Şi cu cât trece timpul, cu atât mai puţin e dispusă să-l tolereze în preajma sălii de operaţii numărul unu. Nu-i plac cuvintele cu mai multe înţelesuri şi nici aceia care le rostesc. Nu-i plac persoanele care ar putea să-l supere pe Baziliade. Nu-i place nici ce se întâmplă cu Baziliade. Era un fel de om până a-i apărea cartea şi, dintr-o dată, a devenit alt fel de om. Aceasta e o treabă foarte complicată iar sora şefă ştie că într-un spital nu e bine să laşi treburile să rămână, la infinit, complicate. Oamenii de o sută de kilograme se simt vizaţi în toate discuţiile pe care nu le înţeleg. E aproape imposibil să convingi un om deosebit de puternic că la o seamă de treburi n-are, pur şi simplu, acces. E o utopie să încerci s-o convingi pe sora şefă că Baziliade, omul care n-a ratat până acum nicio naştere, poate să rateze într-o altă privinţă. Pentru sora şefă, versurile doctorului reprezintă ceva în directă legătură cu naşterea. Nu-şi imaginează obstetricieni capabili, care nu scriu versuri. Şi poate că are dreptate.

— Oportunist, o lămuresc, înseamnă capabil. Sau, dacă vreţi, talentat. Dar nu talentat în chip obişnuit, dacă putem spune astfel. Fiindcă talentul e prin el însuşi un fapt neobişnuit. Oportunistul e un om capabil să dovedească un talent imediat în toate. Oportuniştii par adesea neloiali. Spun par, întrucât loialitatea, ca şi neloialitatea, cere un temei serios, ca să se manifeste. Temeiul e tocmai talentul. Justifică orice.

— Dragă, intervine Baziliade. De ce te ambalezi? I-am lăsat un volum redactorului şef, fiindcă am dat nas în nas cu el. Oricum, i-aş fi trimis unul. Urma să te întâlnesc. Am venit special pentru asta. Dar nu erai în redacţie.

— De fapt, te-a emoţionat atât de tare întâlnirea cu redactorul meu şef, încât ai uitat să laşi şi cartea pentru mine.

143

Tudor Octavian— Admit c-am uitat. Mi se întâmplă mai ales când ţin să

nu uit. Când am de-a face cu indivizi îngrozitor de susceptibili.

— Doctore, îi spun şi caut cu mâna dreaptă banca tăticilor care aduc trandafiri, domnule doctor Baziliade, am să scriu foarte elogios despre cartea ta. Eşti doar stăpânul oraşului. Adevăratul stăpân. La tine în spital au născut toate soţiile şefilor acestui oraş. Pricep cum vine problema. Nu e numai o chestiune de legalitate, ci şi una de principiu. Faci parte din familie. Din aproape toate familiile. Adevărul, o ştii cel mai bine, e o problemă de consens. Am scris, cu mâinile legate, mai multe sute de articole şi n-am fost conştient că o fac. Acum scriu unul, ştiind că mâna mi-e condusă de voinţa întregului oraş. În fond, e o onoare.

Baziliade mă apasă pe umeri, ca să iau loc, şi-mi pune o mână pe frunte. Mă priveşte preocupat. Dar nu preocupat de mine, ci de un gând care-l urmăreşte încă de la ieşirea din operaţie.

Mă întreabă dacă am luat ceva.— Ce trebuia să iau?— Hapuri contra temperaturii.Îi spun că nu. Îmi recunosc neglijenţa. Aş face orice, să

nu-l mai văd îngândurat. În spatele frunţii lui Baziliade susură o sumedenie de întrebări şi ipoteze şi cele mai multe din ele mă înspăimântă. Lucrurile nu-s niciodată atât de grave pe cât par. Sunt ori mai grave, ori mai puţin grave. La ce ar sluji dacă i-aş povesti că de două zile înghit, conform prescripţiilor de pe ambalaje, aspirine, anti-termice, antibiotice şi că temperatura, în loc să scadă, creşte.

— Ai o gripă rea.— Ce-i aia o gripă rea?— Un fel de a spune. Există şi gripe netipice. De fapt,

nu mai există gripe tipice. Ai mai avut ameţeli?

144

Sortiţi iubiriiCe mai contează o minciună în plus. Nu-i un consult, ci

o discuţie. Una despre poezia de dragoste, în care se amestecă o seamă de consideraţii de ordin medical. Şi ele îndeajuns de ermetice, ca să nu fie nevoie să le iei în tragic. Îi spun că n-am mai avut ameţeli. Şi nici nu mint prea mult. Afară de faptul că toate în jur îmi par roz, că trebuie să mă ţin de ziduri câteodată şi că nu sunt în stare să stau mai mult de un ceas în picioare, mă simt perfect.

Baziliade mă invită în cabinetul său, scoate dintr-un sertar o carte subţire ca o lamelă de microscop şcolar şi, cu un scris larg, de om obişnuit să dea autografe, mă laudă în termenii cei mai neruşinaţi cu putinţă. Ar trebui să-mi fie jenă, însă lauda lui mă convinge. În multe privinţe, este exact ce gândesc şi eu despre mine, când n-am temperatură, când uit că am împlinit patruzeci şi cinci de ani şi n-am publicat nicio carte şi când încep să visez că sunt iubit de o femeie care, în datele feminităţii ei, are toate calităţile înşirate de doctor în dedicaţie.

— Aveţi pe unul Vrânceanu? mă chestionează Baziliade, întinzându-mi cu un gest grav placheta. Îşi strânge buzele, ca atunci când e absolut necesar să comunici un lucru şi nu ai puterea ori n-a sosit încă momentul să-l comunici.

— E şeful meu.— E o problemă cu el… Mi-a telefonat un coleg. Ştia că

te cunosc. Ar fi vrut să-ţi pună câteva întrebări.— E internat, dacă nu mă înşel, într-o secţie medicală la

spitalul doi.— N-are importanţă unde e internat.— Şi ce are importanţă?— Alte lucruri.— Sunt gata să-i răspund amicului doctor.— Nu mai e nevoie.— Ce-i tot misterul ăsta?

145

Tudor Octavian— Nu-i niciun mister. S-a pus un diagnostic. Informaţiile

tale nu mai sunt necesare. Vrânceanu e robust?— Şi dacă nu e?— Cu atât mai rău. Robuştii o duc mai mult.— Dar, cu ce are el, nimeni nu-i atât de robust ca să se

facă bine, nu-i aşa?— Să-l lăsăm pe Vrânceanu.— Şi să vorbim despre mine…— Nu-s prea multe de vorbit despre tine. Să fii aici

mâine la şapte nemâncat şi nebăut. Asta presupune să te culci devreme. Sau să te culci, pur şi simplu, când ai chef, numai să dormi câteva ceasuri. E bine să fii odihnit. Să nu iei nicio pilulă.

— Şi prima urină o aduc într-o sticluţă curată.— E limpede: n-ai nevoie de doctor. Ştii tot.Mă ridic încet. Când mă ridic repede, simt că mi se

clatină pământul sub picioare. Mă mişc ca o felină, care se scoală leneş din culcuş. Pământul ar trebui să rămână acolo unde e. Dar planeta începe să se învârte mai iute şi ochii mi se împăienjenesc de ameţeală. Sau poate de frică. Baziliade nu observă. Are gesturile unuia care nu observă că omul din faţa sa e palid şi se mişcă anevoie. Mă ia de braţ amical şi mă conduce spre ieşire. Se opreşte în pragul uşii şi-mi spune într-o doară:

— Cu Vera, sunt convins, lucrurile se clarifică în curând. Mă las cu toată greutatea pe braţul lui Baziliade şi caut

cu ochii un scaun.— Nu ţi-e bine?Găsesc un scaun şi-l ocup plin de hotărâre. De parcă aş

afla, deodată, că toate scaunele din lume au fost repartizate pe viaţă, iar ultimul neinventariat tocmai îmi iese în cale.

— Nu mi-e rău, în sensul în care chestiunea l-ar privi pe un doctor. Sunt şocat dintr-o pricină pe care aş numi-o particulară.

— Nu înţeleg.

146

Sortiţi iubirii— Ba înţelegi. Şi încă mai bine decât mine. Eu sunt

acela care nu mai înţelege nimic. De unde o cunoşti pe Vera?

— Îl cunosc pe Lică. E un om de treabă. Cu slăbiciunile lui, bineînţeles. Povestea cu Vera i-a dat viaţa peste cap.

— Povestea cu Vera şi cu mine, adică.— Cum vrei să-i spui… Lică e un generos. N-o să vă

facă necazuri.Mă abţin să nu urlu. Un urlet din coşul pieptului, aici, în

clinica de obstetrică şi ginecologie, n-ar fi un fapt neobişnuit. Şi nici în parcul ce-o înconjoară. E un parc curat, în cuprinsul căruia se găsesc şi pavilioanele spitalului de boli nervoase. Nebuni cu un aer meditativ se plimbă pe aleile drepte şi bine măturate ale clinicilor înfrăţite şi ne privesc cu un interes moderat. E multă linişte în parcul unei clinici de boli nervoase. Cu toate astea, răcnetul de fiară înjunghiată al unuia, care cu numai o clipă mai devreme conversa paşnic cu un medic obstetrician, n-ar uimi pe nimeni. Mă aşez din nou pe o bancă şi privesc, ca să câştig timp, după nebunii ce defilează cuviincios de la un capăt la altul al grădinii. Unii au braţele pline cu trandafiri, deşi în decembrie e întotdeauna o problemă să procuri trandafiri. Mai ales când nu ai mintea tocmai limpede şi nici n-ai cui să-i oferi. Urletul îmi rămâne în gât şi, cu un glas sufocat de încordare, prevăd că pacientele lui Baziliade o să primească flori.

— Eh. Bieţii oameni, zice meditativ Baziliade, să nu-i ironizăm.

— Să nu-i compătimim, spun şi vocea mea are un crescendo ameninţător. Ţicneala lor măcar are o cauză.

— Ce vrei să spui?— Că sunt un tip foarte rezistent. Că am toate condiţiile

să-mi explodeze creierul, iar bietul meu creier, iată, rezistă. Gândeşte coerent, analizează corect datele

147

Tudor Octaviansituaţiei şi caută o ieşire. Deşi, s-ar părea, ieşire nu există.

— Ce tot vorbeşti?— Doctore, te rog să mă asculţi, aşa cum asculţi pe un

bolnav. Ai îngăduinţă şi încredere. Nimeni nu vrea să fie bolnav.

— Asta nu e bine: te complaci în ideea a ceva grav. Ai gripă. Sau poate oreion. Bărbaţii care n-au suferit niciodată de nimic fac la maturitate bolile copilăriei.

— E vorba despre o altfel de boală. De un virus fără antidot. Ai afirmat, la un moment dat, că lucrurile cu Vera se pot clarifica curând.

— Sunt convins. Din ce mi-a relatat Lică, reiese că e o femeie de caracter. Poate un caracter mai accentuat decât s-ar cuveni într-o căsnicie, unde şi soţul are un caracter accentuat. Totuşi, caracter. Nu-i genul de femeie, adică, pe care o părăseşti fiindcă te plictiseşti de ea. Cu Vera nu ai aventuri. E păcat să laşi poveştile astea aşa, în coadă e peşte.

Îmi duc degetul arătător la gură şi-i fac semn să tacă. Am probabil înfăţişarea misterioasă a pacienţilor clinicii de boli nervoase, dar nu-mi fac încă probleme. Tot ce doresc e să-l împiedic pe Baziliade să-mi povestească despre o femeie pe care n-o cunoaşte, cu aerul că ştie totul despre ea. Şi cel mai priceput obstetrician are, totuşi, un domeniu limitat al competenţelor.

— Doctore, ca să ştii cum stau lucrurile: n-o cunosc pe Vera. Nu în sensul că n-am reuşit încă să descopăr cât caracter are. N-o cunosc deloc. Am văzut-o o singură dată, în urmă cu două sau trei săptămâni. Era spre seară. M-am trezit cu ea la redacţie. Susţinea că mă aşteaptă de patru ani. Am socotit că e o farsă sau că am de-a face cu una din acele psihopate, de care redacţiile nu duc lipsă. Doctore, habar n-am cine e Vera asta a voastră!

— Ce spui, omule?

148

Sortiţi iubiriiBaziliade e uimit, dar nu atât de uimit încât să nu

manifeste şi o bănuială. Mă priveşte cu luare-aminte, încercând să discearnă. Deşi presimte că n-o să-i slujească prea mult, cât adevăr şi câtă halucinaţie e în răbufnirea mea. De aceea, continui:

— Şi nici pe Lică nu-l cunosc. M-am pomenit cu el la birou, nu de mult. Mi-a declarat, cu o mină ridicolă, că şi cu el am ceva de împărţit. Şi tot de patru ani. Nu i-am dat importanţă. Şi am greşit. Se vede treaba că trebuia să-i dau. Să-l fi luat de guler şi să-i fi zis: Mă, musiu, ce aveţi voi cu mine? Cu cine mă confundaţi? Numai că nu e vorba de o confuzie. E ceva mai grav. Vera şi Lică sunt convinşi că mă cunosc de patru ani şi că în aceşti patru ani s-a decis destinul lor. Iar cauza sunt eu.

— Când ai întâlnit-o ultima oară?— Vezi, eşti exact ca toţi ceilalţi. N-a fost ultima oară –

şi marchez cu un glas demn de un actor de valoare judeţeană cele două cuvinte – ci chiar prima oară. Prima şi ultima oară. N-am mai văzut-o. Fiindcă n-am avut motive. Şi n-am s-o mai văd nici de acum înainte. Tot fiindcă nu am motive. De altfel, dacă aş întâlni-o pe stradă, n-aş recunoaşte-o. Era, cum ţi-am spus, seară. Lumina în redacţie e slabă. Am o veioză. Ştii doar cum e: accentuează trăsăturile. Te minte.

— De ce susţii că sunt ca toţi ceilalţi?!— Vorbeşti ca şi cum ai şti mai multe, dar vrei să mă

menajezi. Ca prietena Verei. Sau ca Platon.— Deci. Îi cunoşti?— Pe Platon?— Eu, de exemplu, sunt amicul lui Lică, dar nu am auzit

de Platon. Dacă era o persoană, pe care Lică o ştie, trebuia să o ştiu şi eu. Tu susţii că l-ai văzut pe Lică de curând, prima sau ultima oară, n-are nicio importanţă, că nu-l cunoşti, dar că, totuşi, ai destule date ca să emiţi păreri despre un tip din anturajul său.

— Doctore, nu-mi place deloc ce insinuezi.

149

Tudor Octavian— Nu insinuez. Repet ce-mi spui. Mă întreb, reluându-ţi

vorbele. Am adăugat vreun cuvânt? Ştii ce înseamnă nimic? Nimic înseamnă nimic. Or, tu ai remarcabil de multe informaţii în ce-i priveşte pe Vera şi pe Lică. Fie şi din ce ţi-au trăncănit unii ca Platon şi ca tovarăşa de birou a Verei.

— Deci, ştii cine-s.— Ştiu mult mai multe. S-au grăbit să-mi comunice în

amănunt conţinutul discuţiei pe care ai purtat-o cu ei. Mai bine zis, al discuţiilor, întrucât pe Platon l-ai întâlnit în mai multe rânduri.

— Nu în mai multe, ci în două.— Pentru mine nimic înseamnă nimic. Dacă e ceva de

lămurit, încearcă să lămureşti cu Vera. Trăim într-un oraş mic. Când nu se spovedesc popii, oamenii îl caută pe ginecolog. Taina asta a ta mă strâmtorează. Nu pot să-ţi dau sfaturi. Nu de sfaturi ai nevoie. Nici nu ştiu ce-ar trebui să-ţi spun. Numai că aflu lucruri care mă obligă să am un punct de vedere, deoarece îi privesc pe alţi prieteni de-ai mei. Pentru Dumnezeu, nu pricepi că e vital să ai o discuţie în termeni foarte clari cu Vera?

— Vital pentru ea?— Pentru tine, omule.

150

Sortiţi iubirii

18

Am înţeles, destul de devreme, că sunt un bărbat înalt şi, tot de atunci, că fără iubire existenţa noastră nu are sens.

Între înălţimea unui om şi părerile lui despre dragoste nu se poate stabili nicio relaţie. Cu toate acestea, în adâncul fiinţei mele am considerat că, măcar în ce mă privea, trebuia să existe una. Asta, desigur, din cauză că mi-am dorit mult să cresc înalt şi să mă îndrăgostesc intens, iar calitatea sentimentelor să mă deosebească de ceilalţi oameni. Eram convins că talia rezolvă multe. Cred că am continuat să văd lucrurile astfel chiar şi după ce mi-am dat seama că înălţimea nu m-a favorizat niciodată. Faptul că sunt niţel mai lung decât ceilalţi nu a contat. Ori, cel puţin, nu în treburile unde nădăjduiam să conteze. Continui să fiu înalt, dar de îndrăgostit, nu m-am îndrăgostit. Nici nu mai sunt atât de sigur că numai iubirea pentru o femeie dă sens existenţei. Iată, am patruzeci şi cinci de ani şi, cu toate că panica mă încolţeşte, găsesc în fiecare zi o mulţime de motive ca să mă bucur că exist. Poate pentru că sunt un bărbat ciocârlie de noapte sau poate pentru că dorinţa de a iubi e mai importantă decât iubirea realizată.

E foarte greu de spus ce e aceea o iubire realizată.Un lucru poate fi definit în mai multe feluri, şi toate

legitime.E ora şapte dimineaţa, mă aflu într-o cameră cu

paravane, după fiecare paravan o laborantă recoltează probe de sânge, odaia miroase a dezinfectant, a limfă şi a

151

Tudor Octavianurină de oameni în etate, a cafea care a dat în foc şi a iarnă toridă. O fată bondoacă şi decisă în mişcări îmi caută vena la braţul stâng şi-mi reproşează că nu o găseşte. Pentru ea reprezint, în aceste momente, o problemă de sedimentare a hematiilor. Pentru viteza de sedimentare a hematiilor nu contează că sunt prieten cu Baziliade. Probabil nici faptul, mult mai însemnat pentru mine, că vreau să scriu o carte despre condiţia perfecţiunii şi a omului perfect. N-ar fi exclus ca neputinţa de a mă fixa să fie într-o relaţie directă cu viteza de coagulare a sângelui sau cu procentul de albumină din urină. Nu e imposibil să-mi fi ratat viaţa interioară din pricina unei nenorocite de acidităţi.

Minutele trec, laboranta cea durdulie asudă sub pleoape şi încă mai îmi caută vena.

— Ce mă fac cu dumneata? mă întreabă, mai degrabă resemnată, decât preocupată laboranta. Şi, în plus, arzi. Trebuia să stai în pat, nu să te plimbi.

— Nu mă plimb. Îmi fac analizele.— Şi ce obţii? Diseară e revelionul. Cine o să se ocupe

de ele? Ia nişte antitermice şi pune-te pe picioare. Vezi ce-i aici: fetele sunt, şi ele, oameni.

Fără iubire se poate trăi. Nu se poate însă trăi fără o definiţie clară a ceea ce eşti. Frica apare când începi să descoperi că poţi fi definit în mai multe feluri şi toate ţi se potrivesc. Şi nu aceasta te înspăimântă, cât faptul că niciunul nu seamănă cu părerea pe care ţi-ai făcut-o despre tine. Pentru nenumăratele modalităţi în care poţi fi definit, părerea ta despre tine nu contează.

Laboranta cea dolofană îmi cercetează, cu coada ochiului, faţa trasă şi febrilă, cearcănele portocalii şi părul umed şi ştie că am probleme cu colesterolul, că manifest o dereglare a glandei ce fixează magneziul şi că am glicemia crescută. Pentru Baziliade, reprezint un banal caz de însingurare dintr-un exces de vanitate masculină. În micul infern al păcatelor ameliorabile, sunt unul din

152

Sortiţi iubiriipersonajele fără chip din bolgia a cincea, a celor plini de sine. E cercul cel mai populat. Vanitoşii forfotesc într-un spaţiu sufocant, unii se umflă şi plesnesc şi nu rămâne din ei decât un praf verzui, cu miros de legume veştede, alţii se usucă şi sunt purtaţi de rafalele de crivăţ cosmic în bolgiile marilor ispăşiri. Vrânceanu mă priveşte şi se vede pe sine înainte de a fi apucat-o pe un drum ce nu duce nicăieri. Pentru Vrânceanu, sunt speranţa cu obraji bucălaţi şi pielea catifelată şi un timp ce poate fi întors la izvoare, o cartelă la cantina gloriei postume. Cât despre Vera, am fost proiecţia minţii ei înfierbântate de aşteptare. Pentru Vera, nu are nicio importanţă ce gândesc şi în ce direcţie mă îndrept. Creierul ei, construit cu chipsuri japoneze din generaţia a noua, a umanoizilor, mă reîncarnează din dorinţe reprimate şi amintiri fumegoase, din depozite afective secrete, din intuiţii şi vise. În imaginaţia Verei, apar atât de real, încât ceea ce sunt în realitate nici n-o interesează.

Pentru Vera, realitatea s-a întâmplat într-o după-amiază de joi şi a durat aproape un ceas.

— Ce fel de bărbat eşti dumneata? exclamă laboranta descurajată. Nu-ţi găsesc vena. Este pentru prima oară când mi se întâmplă una ca asta!

Îmi acopăr braţul şi-mi închei cu degete nesigure nasturii cămăşii. Planeta se balansează ca o barcă legată la mal. Mă ridic sprijinindu-mă de marginea unui paravan, îmi încordez toate puterile ca să opresc mişcarea dezordonată a pământului. Mă simt slăbit.

— În noaptea de revelion, mă asigură dolofana, nu moare nimeni. E un fenomen.

— În ce constă fenomenul?— Păi. Chiar în asta, că oamenii mor ori înainte, ori

după sărbători.Îi urez fericire.— Asemenea, îmi răspunde ea, cu scepticism.

153

Tudor OctavianSau poate că nu e vorba de scepticism. Poate că m-am

deprins să atribui celor din jur toate temerile mele. E şi acesta un fenomen. Lumea e plină de fenomene iar cel mai ciudat dintre toate e că, deşi mă grăbesc să părăsesc laboratorul şi spitalul, nu am niciun motiv să mă grăbesc. Mă opresc la prima intersecţie şi nu mai ştiu încotro să mă îndrept. Sunt bancherul care trebuie sa închidă urgent nişte conturi şi nu-şi dă seama nici care sunt conturile şi nici de cât timp dispune. Simt că trebuie să părăsesc imediat locul în care mă găsesc ca să ajung neapărat în altul, că trebuie să spun ceva important şi să mi se spună ceva şi mai important, că, deşi nu sesizez care-i problema ultimei zile a anului, o problemă există şi ea reclamă soluţii.

Problema e că e joi, 31 decembrie, şi niciunul din drumurile pe care le-aş face nu reprezintă o soluţie. Redacţia se încuie peste un ceas, laboratoarele de analize se pregătesc să-şi sigileze uşile, mii de cetăţeni trudesc la broaşte şi lacăte de toate tipurile, se închid sertarele în secretariate, seifurile în bănci, camioanele în garaje, oraşul emite spre înaltul senin al boltei un clinchet vesel de chei şi clanţe iar ţevile din blocul pensionarilor intră în rezonanţă. Din când în când, bubuie tobe şi în cadenţa lor sărbătorească norii de gheaţă încep să crape şi să sloboadă un duh rece. Oamenii se opresc şi se uită în sus, pe frunte li se aşază o bură de nea, zăpezile trebuie să fie şi ele pe-aproape, tobele duruie bezmetic, timpanele scot strigăte de alarmă, instrumentiştii ridică arcuşurile în aer şi aşteaptă încordaţi mişcarea de graţie a şefului de orchestră.

Totuşi nu ninge.Şi nici nu o să ningă.Se încheie un decembrie plin de tot felul de fenomene

bizare şi urmează un ianuarie, în care gripa mea atipică o să primească o explicaţie raţională. Şi, o dată cu ea, tot ce a fost atipic în viaţa mea.

154

Sortiţi iubiriiSunt iarăşi la drum, sunt cel care nu are de încuiat nicio

uşă în urbea cu toate intrările zăvorâte.Copacii îşi clatină crengile alene, trotuarul îşi scutură

scoarţa de asfalt, pietonii se leagănă gravi, ca nişte marionete cu sforile rupte. E unul din momentele în care trebuie neapărat să ai iniţiativă. Cobor în mijlocul şuvoiului de maşini şi apuc de bot una. Maşina scrâşneşte a neputinţă şi caii ei putere se înalţă în două picioare şi scot un nechezat sălbatic.

— Omule, îmi zice livid şoferul, am nevastă şi doi copii.— E beat, intervine un gură-cască. Beat şi simpatic.

Trăiască Anul Nou!— Nu-s beat. Am o problemă.— Te duc acasă, îmi zice morocănos şoferul. Dacă ai o

problemă, te reped acasă. A doua oară nu mai scapi.— Am să-ţi plătesc.— Bineînţeles că ai să-mi plăteşti. Doar nu sunt tatăl

tâmpiţilor.— Am o problemă, insist. Mi-e frică şi aş vrea să adorm.

Aş vrea să pot dormi vreo zece zile la rând. Apoi să mă trezesc şi să constat că nu îmi mai e frică.

— Te cunosc de undeva?— Tot ce se poate. Lucrez la ziar.— Aha, exclamă şoferul, şi nu-mi dau seama dacă

informaţia îl interesează sau e numai politicos. Îmi propteşte trupul pe bancheta din spate aşa cum ai rezema un nou născut de un samovar. Cu grijă ca să nu se răstoarne şi să nu se frigă. Vezi, spune el vârându-mi nişte cartoane pentru ouă sub coaste, strada e plină de maşini. Dar tu m-ai ales pe mine. Sunt tatăl tâmpiţilor şi lumea o ştie. Când e să piardă cineva timpul, îl pierd eu.

— Ţi-am spus că-ţi plătesc.Porneşte motorul şi-mi zice fără să întoarcă privirea:— Să scrii un articol. Să ştie sinucigaşii cum mă

cheamă şi unde mă găsesc.

155

Tudor OctavianÎi dau adresa şi îi cer scuze. Mi-am revenit şi-l rog să

oprească.— Mă simt mai bine.— Cunosc, schimbă el vorba, pe unul de la ziar. Şi-mi rosteşte numele. — De fapt, nu-l cunosc personal.— Te cred.— De ce spui că mă crezi?— E colegul meu. Mi-ar fi vorbit de tine. Ştie o

sumedenie de păguboşi.— Nu-s păgubos. Am inima largă. E rău să ai o inimă

largă?— Nu prea-mi dau seama cum e cu o astfel de inimă. A

mea e îngustă şi bate meschin. Face economie la fiecare a treia bătaie.

— Ce-mi pasă, zice şoferul cu inima largă, trăiesc cum vreau.

Îi cer să-mi spună Leon.— Există un asemenea nume?— E numele meu. Te obişnuieşti.— Îmi zice Iancu. E Anul Nou şi vreau să mă bucur de

tot ce mi se întâmplă. Am să-ţi spun Leon. Deşi mi-ar fi plăcut să te cheme altfel.

— Poţi să-mi zici Iancu.Iancu îşi răsuceşte gâtul şi-mi arată două şiruri de dinţi

de metal.— Mai bine Leon.Opreşte maşina la Blocul pensionarilor şi mă însoţeşte

până la lift.— Îţi pot oferi o cafea. Eu beau un ceai cu o „madlenă”,

dar dumitale îţi fac o cafea. Îmi ţii de urât până adorm. Am să te plătesc în articole.

— Simpatici mai sunt ziariştii.— Şi cunoştinţa aceea a dumitale?— Nu-i chiar o cunoştinţă. Lucrez cu unul, Lică.— Lică, bărbatul perfect.

156

Sortiţi iubirii— Un pisălog. Se pare că tipul i-ar fi luat nevasta. O

merita.— Lică?Iancu inimă-largă îmi deschide uşa garsonierei şi agaţă

cheia în cuier. Apoi mă ia de braţ şi se asigură că stau lungit. Îi spun să-şi facă singur cafeaua.

— Ce-i aia o „madlenă”? întreabă Iancu.— O prăjitură. O înmoi în ceai şi astfel dai timpul înapoi.— Mi-ar plăcea să dau timpul îndărăt. Am pe conştiinţă

o mulţime de prostii.— Ca fiecare.— Eram îndrăgostit de o fată, dar n-am luat-o fiindcă

avea picioare groase.— Avea într-adevăr picioare groase?— Nu ştiu. Nu m-am uitat niciodată la picioarele ei. — Deci, nu avea picioare groase.— Aşa ziceau unii. Îl rog să-mi aducă paharul cu ceai lângă pat. Înmoi

biscuitul şi aştept să se umfle.— Nu-i o „madlenă”, constată dezamăgit Iancu. E un

biscuit.— Aşa zic unii. În realitate e o „madlenă”. Un fel de

brioşă.— Pricep.— Nici nu-i greu.— Tu ce-ai fi făcut?— Habar n-am. N-am întâlnit încă o femeie cu picioare

groase, de care să fiu îndrăgostit. Probabil că nici nu m-aş uita la picioarele ei, dacă aş fi îndrăgostit cu adevărat. Mai fă-ţi o cafea.

Iancu inimă-largă se înfundă din nou în bucătărie şi întârzie acolo un sfert de ceas. Cafeaua fierbe în neştire şi el se gândeşte la fata aceea, despre care nu ştie nici astăzi ce fel de picioare avea. Şi nici chipul nu i-l mai ştie. E o poveste de care nu vrea să-şi amintească, dar uite, se întâmplă că-i taie calea un smintit şi trebuie să-l ducă

157

Tudor Octavianacasă, pentru că aşa e el, inimă-largă şi ce altceva poţi discuta cu smintiţii decât despre lucrurile pe care nu mai vrei să le discuţi cu cei sănătoşi la minte? Aceştia ştiu întotdeauna ce fel de picioare au femeile lor şi cum se numeşte greşeala lui Iancu.

— Îmi place la tine, mărturiseşte Iancu plimbându-şi privirea prin toată camera. E o garsonieră, dar pare mai mare.

— Nu-mi prisoseşte nimic. Când nu mai am nevoie de un lucru, scap imediat de el. Acum nu mai am nevoie de mine şi garsoniera o să fie mult mai încăpătoare. Vorbeşte-mi de Lică.

— Te interesează?— Nu el; povestea colegului meu.Iancu contemplă cu evlavie butoanele combinei

muzicale. Apeşi un buton şi provoci o schimbare. Nici n-are importanţă ce schimbi. Constructorii de combine muzicale sunt buni psihologi. Lumea e plină de oameni cumsecade, care nu sunt în stare să schimbe nimic din existenţa lor. Iancu numără vrăjit clapele aparatului şi îşi imaginează cum întinde mâna şi dă timpul înapoi.

— Lică, spune Iancu încet, e un dobitoc. Bate la tobe şi desenează ţevi.

— Tot e ceva. În blocul meu, pensionarii bat în ţevi şi visează tobe. Lică ţi-e şef?

— E şef de când s-a născut, cugetă cu obidă Iancu. Un tip mărginit.

— O fire de poet. Cântatul la tobe mi-l face simpatic. Vera ar trebui să aprecieze asta.

— Nu ţi-am vorbit de Vera. Mă tragi de limbă?— Oraşul e mic, îi spun. Se ştie tot. Vera venea prin

redacţie. Sunt la curent cu istoria ei. Mă rog, cu ce se ştie din istoria asta. Cu ce vorbeşte lumea.

Iancu se încruntă, dar nu-şi dezlipeşte privirea de la cutia muzicală. De când a văzut-o, suferă mai puţin pentru femeia pe care a părăsit-o cândva. Nici nu-i mai

158

Sortiţi iubiriipasă că nevastă-sa are picioarele ca nişte scobitori. Îi pasă de butoanele lucioase ce-l ademenesc şi-i promit muzica paradisului. Când deschide gura ca să-mi răspundă, răspunsul e plin de melancolie. Iancu suferă pentru că îi întrerup rugăciunea. Şi-a găsit zeul şi e mântuit.

— Am spus cumva despre Lică toboşarul că e un dobitoc?

— Cumva.— Am greşit. E mult mai rău. Vera e o sfântă.— Ar fi bine să te fixezi. Eşti îndrăgostit de Vera. Nu eşti

singurul. Şi Lică e îndrăgostit de Vera.— În felul lui.— În felul lui. Bineînţeles.— Iar felul lui e cel mai rău cu putinţă. O denigrează.— Nu o denigrează. Oferă o explicaţie. În fond, sunt

patru ani de când femeia lui îl înşală. O văd adesea prin redacţie. Sincer vorbind, nu o înţeleg. Are un soi de fixaţie. E convinsă că e îndrăgostită de colegul meu. O situaţie de-a dreptul imposibilă. Pentru el, vreau să zic. Şi pentru noi toţi. Nu părea să fie ceva de durată, iar acum e ceva de pare că n-o să se termine niciodată.

— Pot să-mi mai fac o cafea? mă întreabă aproape absent Iancu.

— Am spus ceva ce nu se cuvenea?— Ai spus ce-ai avut chef. Vera nu e femeia care

aleargă după bărbaţi. E o scorneală a lui Lică. A povestit, cui a vrut să-l asculte, că nevastă-sa e bolnavă. Că pleacă, adică, de acasă şi nu ştie să spună pe unde a fost şi ce i s-a întâmplat. Căsătoria lor a fost de la început o greşeală. Lică e un om slab. Vera l-a acceptat pentru că a fost primul dintre bărbaţii îndrăgostiţi de ea care au avut şi curajul să i-o spună.

— E chiar un curaj?— Te-ai duce la o femeie ca să-i cazi în genunchi şi să-i

declari că viaţa ta nu are niciun rost fără ea? Te-ai duce

159

Tudor Octaviansă-i declari numai fraze din astea, pe care nu le mai crede nimeni?

— E drept, n-aş face-o. În sinea mea, socot că nici nu mai există femei cărora să le poţi vorbi astfel. Mi-ar fi penibil să rostesc cuvinte lipsite de sens.

— Să ştii că există o mulţime de femei cărora nu le-ar fi deloc penibil să li se spună cuvinte din astea. Există nenumărate femei pentru care numai cuvintele de acest fel au sens.

— Eşti un filosof.— Măi, Leon, îmi mărturiseşte cu o enormă osteneală în

glas Iancu, filosofi ca mine găseşti pe toate drumurile. Atâta doar că nu prea avem ocazia să spunem ce gândim. Cât despre Vera, nu ai văzut-o niciodată prin redacţie. E o născocire a lui Lică.

— E o mitomană. Îşi pune un lucru în gând şi crede că lucrul acela s-a şi întâmplat.

— Asta-i metoda lui Lică. Se închide în birou şi bate la tobe până noaptea târziu. Dar n-a cântat niciodată într-o orchestră. Deschide ferestrele iar tobele duruie şi e fericit. Şi-n vreme cât izbeşte cu beţele în tobe, cu gândul o pedepseşte pe Vera. În fiecare zi altă poveste. Ştii care-i adevărul? Nu l-a văzut nimeni împreună cu Vera. Şi nimeni din noi n-a văzut-o vreodată. Credeam că nici nu există.

— Până de curând.— Până de curând, într-adevăr. Până ce Lică a început

să ne spună că e încurcată cu un ziarist. E prima oară când Lică s-a referit la cineva din oraş. A dat şi nume.

— Colegul meu?— Colegul dumitale.Biscuitul s-a dizolvat în ceai şi în pahar se vede un

lichid cleios. Iancu priveşte paharul cu o expresie jenată. Ca şi cum l-aş forţa să-l bea. Înghit o aspirină şi-mi umezesc buzele cu zeama călduţă şi tulbure din pahar. Când iei aspirine, nu reînvii trecutul, ci vezi în viitor. Am

160

Sortiţi iubiriitreizeci şi nouă de grade şi, în vreme ce Iancu îşi caută cuvintele, am viziunea nopţii ce urmează.

Vorba lui domoală mă aduce în prezent. Oraşul e plin de poveştile Verei, Vera nu e o fiinţă în carne şi oase, ci un duh, un număr nesfârşit de istorii ceţoase, fără început şi fără sfârşit. Sunt singurul care a văzut-o la faţă şi singurul care n-aş recunoaşte-o, de mi-ar ieşi în cale. Toţi ceilalţi o văd pretutindeni şi o recunosc în toate femeile pe care le întâlnesc. Vera e fiinţă şi nefiinţă, realitate şi himeră, obsesia lui Lică-toboşaru, melancolia micului Platon şi iubirea absolută a lui Iancu inimă-bună, veghea şi laşitatea Rozei cea roză, morala lui Baziliade, secretul lui Leon, devotamentul lui Emil, Vera e amintirea ce se estompează a Caterinei şi spaima sfârşitului de an, e în toate şi nicăieri, o simt în preajmă şi în depărtări.

— O maşinărie minunată, şopteşte cu părere de rău Iancu, mângâind carcasa argintie a staţiei muzicale. Eu n-am posibilitatea să-mi cumpăr una la fel.

— E perfectă. Pui orice disc ai la îndemână, reglezi frecvenţa şi amplitudinea, tai diezii şi atenuezi başii, cureţi emisia de paraziţi şi de sunetele triste şi de tot ce te-ar putea face să te gândeşti că ai patruzeci şi cinci de ani şi nu însemni nimic pentru nimeni. Şi ştii ce auzi? Auzi bătăile de tobă ale Odei bucuriei şi corul copiilor din Carmina Burana şi Requiem-ul divinului Wolfgang Chrisostomus. Aş vrea să-ţi fac o demonstraţie. Te-aştept spre seară.

— E Revelionul. Sunt cu ai mei.— Ai dreptate, e Revelionul.— Vin altă dată.— Vino când vrei. Acum, am să adorm.Se clatină pământul cu mine, se opreşte o vreme din

legănat şi iar începe. Îmi încleştez degetele de marginea patului şi poate izbutesc să-l opresc.

161

Tudor Octavian

19

Primăvara, natura se trezeşte la viaţă.Vara, e cald. Vara, se coc grânele. Toamna, cad frunzele. Iar în decembrie, ninge.Acestea sunt nişte adevăruri definitive. Ori, cel puţin,

valabile cât vor mai fi grâne şi frunze. Din adevărurile definitive decurg alte adevăruri, pe care nu-i nevoie să le calificăm. Adevăruri, pur şi simplu: luna cea mai fierbinte a anului e august; grânele nu se coc niciodată în decembrie; în decembrie nu înfloresc niciodată trandafirii; decembrie e cea mai friguroasă lună a anului; când e frig, purtăm haine groase.

Cu cât e mai net adevărul, cu atât mai stabile sunt deprinderile noastre. Primitivi sau moderni, iarna, oamenii se înfăşoară în blănuri. Şi astfel reuşesc să iasă din lunile lungi şi îngheţate şi să apuce primăvara, anotimpul în care natura se trezeşte la viaţă şi în care domnişoarele cu firi independente poartă, mult mai devreme decât celelalte domnişoare, rochii decoltate. Nicio domnişoară, oricât de independentă ar fi, nu umblă cu umerii goi în ultima zi de decembrie.

Anotimpurile nu sunt nişte convenţii.Nici curgerea timpului nu e o convenţie. Timpul curge

întotdeauna într-o singură direcţie, indiferent ce credem noi despre asta.

Forţa adevărurilor definitive se dezvăluie mai ales persoanelor cu febră. Iarna, când ies din casă, îmi îmbrac întotdeauna blana. O fac, aş putea spune, reflex. Un

162

Sortiţi iubiriidecembrie în care natura se trezeşte la viaţă şi apar trandafirii imperiali. Mă înfăşor în blană ca oamenii primitivi şi dârdâi. Sunt tot numai iarnă şi-n suflet mi se adună troiene albastre şi reci. Ultimul mohican al unor convenţii absolute, de care nu mai ţine nimeni seamă. Străzile sunt pline cu domnişoare şi toate au firi mândre şi originale. O sumedenie de fetişcane cu umeri albi şi rotunzi profită de ultimele raze ale soarelui, iar tinereţea lor pare ceva aproape neruşinat.

De fapt, orice ai îmbrăca aduce a excentricitate. Nicicând liniştitele străzi ale urbei noastre n-au cunoscut atâţia excentrici şi independenţi ca astăzi: paltoane şi rochii de stambă, cămăşi cu mâneci scurte şi şube îmblănite, mătăsuri transparente şi mantii de vulpi mâncate de molii, bluze înflorate şi căciuli cu urechi, sandale de pânză şi cizme cu ţinte, bocanci de munte şi pantofi albi, gulere de miel şi gâturi golaşe, chipuri destinse şi vesele şi feţe încruntate de vârstnici, cu năduşeala şiroind printre riduri. Nicicând potolitele pieţe ale orăşelului meu n-au adunat laolaltă mai multă nepăsare şi mai multă poftă de viaţă, mai multă înverşunare oarbă contra poftei de viaţă, mai mult soare şi mai multă noapte. În tramvaiele supraaglomerate, împovăraţi de pachete şi damigene, călătorii în etate urcă ţepeni şi taciturni. Pielea de piersică a fetelor străluceşte, broboane de sudoare cu gust de strugure verde răsar pe braţele lor dezgolite, miroase înnebunitor a aprilie, a bot de ied şi a busuioc şi ar fi destul o scânteie ca aerul să fie tot numai o flacără şi un geamăt. N-ar trebui decât ca unul din vârstnicii sufocaţi de arţag şi dorinţă să pună degetele înmănuşate pe dulcea şi dezmăţata carne tânără, ce li se înfăţişează privirii şi le dogorăşte de aproape, şi pacea aceasta încordată s-ar frânge.

Vârstnicii au dreptate.Curând, soarele imens şi translucid ca sarea gemă va

coborî sub orizont, curând va începe să ningă şi toţi

163

Tudor Octavianindependenţii vor pătimi. Vor înţelege puterea convenţiilor absolute, vor descoperi că e decembrie şi se vor căi. Umerii bronzaţi ai domnişoarelor vor cristaliza la suflarea aprigă a crivăţului, braţele osoase şi agere ale tinerilor vor simţi până în măduvă muşcătura răzbunătoare a iernii. Vai de cei ce ignoră ordinea veşnică a anotimpurilor. Vor supravieţui doar nonagenarii şi prudenţii, oportuniştii şi imaginativii.

Trebuie să facem ceva, trebuie să ne apărăm femeile şi să închidem copiii în casă. Trebuie s-o găsesc pe Vera şi s-o salvez. S-o apăr de ea însăşi. Vera e vulnerabilă, fiindcă nu crede în trecerea timpului şi pentru că e îngrozitor de independentă, deşi nu mai e tânără. O văd străbătând goală oraşul, absorbind prin toţi porii aerul cald şi uscat. Partea proastă e că Vera nu ştie că e goală. Vera e adevărată şi concretă şi pentru ea tot ce contează e clipa în care e fericită. Fericirea nu are nici memorie, nici viitor. E numai prezent, numai flacără şi părere, numai credinţă şi aşteptare.

În blocul pensionarilor, cotizanţii caselor de ajutor reciproc se strâng lângă calorifere şi aşteaptă un semn. În nord, bat pas de front regimentele încruntate ale viforului şi toţi dreptcredincioşii iernii îşi încordează auzul. E o pândă lungă şi încordată, ca într-o sală vastă de concert. Cu nădejdea descătuşării prin tunet, ţevile prind să vibreze ascuţit. De departe, din peşterile adânci ale nordului, urcă un sunet cadenţat şi abrupt, ca zvâcnetul inimii în stetoscop.

Sunt tobele şi timpanele inginerului Lică.Clădirea Institutului de proiectări explodează. O

conservă sub presiune, încinsă în lacăte şi sigilii. Valuri de lavă şi tunet se prăvălesc peste oraş. Mânia îl istoveşte pe Lică. Picuri de sudoare sfârâie pe alămurile încinse, cristalurile vibrează în vitrine, uşile clănţăne-n balamale. Duruitul aspru al pielii de bou se topeşte încet şi beţele

164

Sortiţi iubiriiartistului toboşar se agită în gol. Un ultim adio la ultimele ceasuri ale anului.

— Eşti singur şi în vrajbă cu tine, îmi cântă tobele lui Lică, şi nu eşti aşteptat nicăieri. Eşti binevenit oriunde, dar nu ţi se simte absenţa în nicio casă. Destinul tău e să începi o mulţime de lucruri şi să nu duci niciunul la capăt. Destinul tău e ca aceste lucruri să înceapă, de fapt, independent de vrerea ta, să te intereseze direct şi să nu poţi interveni. Asta e nenorocirea, că nu ţi se întâmplă nimic. Timpul e pentru tine numai trecut şi viitor. Un lung trecut şi o nesfârşită aşteptare. Unde sunt Caterina şi marele măsluitor de amintiri Constantinescu? O zi, o lună, un an, un mileniu… Timpul trecut e egal cu el însuşi şi egal pentru toţi. Singură clipa are un chip. Du-te la tine acasă şi bagă în priză maşinile de schimbat ordinea anotimpurilor. Cele mai complicate întâmplări au cauze simple. Iarna care întârzie are o cauză. Se petrece ceva în lumea domoală a curenţilor reci: un nor cu fire independentă a luat-o razna, o pală de vânt stelar a lins polii planetei. Schimbări infinit de mici, la scară galactică, sunt pricina unor dezastre în univers. Prefaceri infinitezimale în sufletele noastre produc cicloane la ecuator. Bătrâneţea excesiv de activă a lui Constantinescu e o sfidare. Tinereţea fără contur a Caterinei, un desfrâu. Ambiţiile lui Vrânceanu, un afront adus iernii. Trufia şi dezordinea din sufletele noastre strică natura. În august, cad frunzele şi fructele se coc în decembrie. Şi-n ultima zi a anului înfloresc rozele imperiale.

Există o cauză a cauzelor şi ea se cheamă Vera.Înainte de a apărea Vera, trăiam numai adevăruri

simple, lucruri cu început şi capăt, veri toride şi ierni cu zăpezi, iubiri sublime şi un discrete.

Mă îndrept spre casa Verei ca să aduc ordine în lucruri. Sunt cel ce poartă cu sine umilinţa şi speranţa unui întreg oraş. Din spatele perdelelor lucrate cu igliţa, mii de ochi

165

Tudor Octavianmă urmăresc şi ard de aşteptare. Am trăit întocmai ca ei, am simţit tot ce au simţit ei, am îndurat cenuşiul scurgerii timpului cu înţelepciune şi seriozitate.

Sunt sabia răzbunării. Treptele de beton ale Blocului tineretului mă duc, în strigările somptuoase ale trompetelor neîndurării, la uşa păcătoasei.

Apăs butonul soneriei şi ţârâitul lui isteric îmi mângâie auzul.

Am toate motivele să simt ceea ce simt şi numai unul singur să mă îndoiesc de eficienţa ambasadei mele.

Îmi privesc mâinile şi înţeleg care-i motivul: am plecat s-o pedepsesc pe Vera, dar în braţe port un buchet imens de flori.

166

Sortiţi iubirii

20

În împrejurări remarcabile, bărbaţii remarcabili spun lucruri remarcabile. Pe patul de moarte, spre exemplu. Sau când călătoresc. Ori când ajung în pragul unei uşi. Al uneia din uşile în spatele căreia ştiu că-i aşteaptă, cu dragoste şi abnegaţie, o femeie.

Am treizeci şi nouă de grade şi două linii, niciuna din călătoriile mele n-a fost mai lungă şi mai grea ca aceasta, iar Vera mă aşteaptă. În patru ani, abnegaţia şi dragostea ei s-au păstrat întregi. Mă întâmpină cu un glas ostenit, glasul femeii care a deschis uşa casei în fiecare zi şi n-a aflat pe nimeni la intrare:

— În sfârşit!Acopăr tot pragul, blana cu miros de iesle mă

înţepeneşte în cadru ca pe un tablou în ramă, nu pot nici să înaintez, nici să mă retrag. Tot ce-mi rămâne de făcut e să mă uit, cu abnegaţie şi îngrijorare, la Vera.

O împrejurare absolut remarcabilă, în care nu găsesc nimic remarcabil de zis.

Şi nu găsesc pentru că pe femeia din faţa mea n-am mai văzut-o niciodată.

Sunt oameni care devin de nerecunoscut cu o mustaţă falsă şi un pic de rimel. Vera n-are nevoie de mustăţi false şi de rimel ca să-şi schimbe înfăţişarea. În fiecare zi. Şi, uneori, de la o clipă la alta. Vera are privirea femeii care, ani de-a rândul, a cercetat toate trenurile sosite în toate gările din lume. Acum, când trenul pe care-l aştepta intră în gară, ochii Verei au pierdut orice expresie. Şi-a imaginat în atâtea rânduri scena întâlnirii noastre, a

167

Tudor Octavianvăzut-o şi a trăit-o de atâtea ori în gând, şi-a consumat dorinţa imaginând… Când locomotiva îşi încetineşte mersul şi, cu un ultim scrâşnet, îngheaţă la capătul liniei, Vera. Descoperă că a uitat ce aştepta. În orice caz, nu pe omul care-i apare înainte. Un bărbat cu ochii înroşiţi de febră, dezorientat, resemnat să facă – numai să i se ceară – calea întoarsă. Aştepta un învingător şi i se înfăţişează un anonim.

Am treizeci şi nouă de grade şi două zecimi şi totul mă oboseşte. Sunt situaţii când nici educaţia şi nici instinctul nu reuşesc să compenseze o nesfârşită senzaţie de sfârşeală. Sunt momente când ţi-ai epuizat nu doar dorinţele, ci înşişi centrii nervoşi ai dorinţei. Rigid şi îmbălsămat în propriile-mi săruri, continui s-o contemplu şi să tac.

Vera îmi pune mâna pe frunte şi constată că ard.— Te dezbraci singur sau trebuie să te ajut?Îi spun că trebuie să mă ajute. Dintr-o oglindă, sunt

privit de un tip posac, îmbrăcat într-un costum de seară. O seară foarte originală, în care un bărbat cu o faţă stacojie şi o cravată stacojie pare neconsolat că trandafirii din mâna sa nu sunt stacojii.

— Frumoase flori, spune Vera. I le ofer.Vera răspândeşte buchetul pe pat, ca şi cum toată casa

ar fi plină de roze şi singurul loc unde mai poate pune florile unui oaspete întârziat e mijlocul patului ei scund şi îngust. Un pat de studentă nevoiaşă, de călugăriţă sau de femeie care are o părere precisă în ce priveşte lăţimea şi înălţimea unui pat. Sau care n-are niciuna.

— De unde găseşti trandafiri? întreabă preocupată de întrebare Vera. Îi trebuie urgent câteva maşini cu flori, asta vrea să spună expresia Verei, fiindcă a întrevăzut o afacere. Şefa serviciului „Intrări” la magazinul universal „Confortul” e o persoană obsedată de grijile profesiei.

— Nu i-am găsit, îi spun, i-am inventat. Suntem în decembrie şi în decembrie nu înfloresc trandafirii. Rozele

168

Sortiţi iubiriiimperiale îmbobocesc în mai. În iulie se coc grânele. August e luna cea mai fierbinte a anului. Iar toamna, cad frunzele.

Vera mă ascultă îngândurată. O femeie subţire şi palidă, genul de femeie marcată de orice ştire despre anotimpurile anului.

Mă uit la ceas: e ora douăzeci şi un sfert fix.În fiecare joi, la douăzeci şi un sfert fix, bărbaţii bine

crescuţi se ridică în picioare şi-şi iau rămas bun de la gazdă. Aşa am procedat luni de-a rândul şi gestul a devenit reflex.

— Trebuia să vin mai devreme, îi explic ridicându-mă de pe scaun. Sau mai târziu.

— Rămâi. Nu aştept pe nimeni.Adaugă repede:— Pe nimeni, afară de tine.— Mă simt nepregătit. Şi oarecum stingher. Nu

intenţionam să vin. Am ieşit din casă. Nu ştiu dacă mă înţelegi: trebuia să ies. Acum sunt la tine, dar n-am nicio explicaţie pentru asta. Puteam la fel de bine să nu vin.

— Puteai să n-o faci, dar acum eşti aici.— Am simţit ceva, zic într-o doară. Ceva ce semăna a

ură.— Sau a frică. Ştiu o mulţime de lucruri despre tine.

Simţi ceva asemănător în fiecare duminică după-amiază. Şi în toate sărbătorile. Şi ori de câte ori ceilalţi se întâlnesc ca să petreacă. Şi mai ales în ultima zi a anului. Mai simţi că există un vinovat pentru tot ce simţi. Astăzi, ai descoperit vinovatul.

— Aş putea considera lucrurile astfel?— Eşti un om surprinzător. Nimeni nu poate şti cum

consideri tu lucrurile cele mai obişnuite. Dacă vrei, rămâi.După un timp, Vera declară:— Dacă vrei, te pot ruga să rămâi.— Ai două tacâmuri pe masă. Şi nu mă aşteptai. Nu

neapărat de Anul Nou.

169

Tudor Octavian— Nu neapărat. Am pus două tacâmuri, fiindcă nu

vreau să mă simt părăsită.— Nu te-a părăsit nimeni. Tu eşti aceea care ai părăsit

pe cineva.— Totuna-i.— Ştii, m-am interesat: Lică nu e un posesiv. E un biet

om perfect. Un zâmbet fără prihană. Mestecă îndelung fiecare dumicat. Toate proiectele lui de canalizare au obţinut calificativul maxim. Şi se mulţumeşte cu puţin. A locuit patru ani în cămăruţa aceea infectă, fiindcă ai vrut să-i dovedeşti că e atât de slab încât să locuiască acolo patru ani, deşi putea oricând să obţină o casă. Nu există situaţii mai umilitoare. Pentru un bărbat, vreau să zic. Unele lucruri le-am aflat fără să vreau.

— Important e că le-ai aflat.— Ai născocit o întreagă istorie. Aşa cum o dorea

lumea. O dramă populară.Vera tace.— E ceva, însă, ce nu înţeleg.— În sfârşit, îngână Vera, există ceva ce nu înţelegi.— De ce a trebuit să dureze atât? De ce a trebuit să fie

totul atât de complicat? De ce trebuia să ştie toţi că s-a petrecut un lucru care nu s-a petrecut, pentru ca acest lucru să se poată întâmpla? Dacă nu ai o explicaţie raţională…

— Dragul meu, mă întrerupe Vera în şoaptă, îţi ofer o explicaţie raţională: am vrut să te salvez!

Nu-s sigur că dialogul are loc cu adevărat. Am treizeci şi nouă de grade şi două linii. Pentru chinuita noastră planetă, sunt de părere savanţii, creşterea temperaturii atmosferei cu un singur grad ar însemna un dezastru. La început, niciun dezastru nu are aerul de a fi ce e. La treizeci şi nouă de grade şi două linii, schimbarea nu seamănă aproape niciodată a schimbare. Tot ce pierzi aduce, o vreme, a câştig. Eşti mai analitic decât de obicei. Sau mai sintetic. Secundele sunt niţel mai lungi. Ori poate

170

Sortiţi iubiriimai colorate. Cuvintele n-au numai sunet, ci şi contur. Durerea e mai întâi plăcută. Ceea ce ar trebui să te sperie, te uimeşte. Cuvintele cele mai cunoscute sunt pline de mister.

— Ai spus „salvat”?Vera nu-mi răspunde. La treizeci şi şase de grade şi

două linii lucrurile au sens, au început, mijloc şi sfârşit.— Mă poţi salva chiar astăzi, îi spun. Cu două aspirine.— Va fi un festin, declară Vera. Începem cu aspirine şi

sfârşim cu fripturi şi antitermice, cu vin şi ampicilină, cu fructe şi comprese.

Înghit pilulele şi pun paharul pe tavă. Sunt două tacâmuri la masă şi-n dreptul fiecăruia un cartonaş. Pe ele sunt scrise numele Verei şi al meu.

— Mă aşteptai, cu adevărat!— Te aştept de atâta amar de vreme. De douăzeci şi

cinci de ani.O privesc în ochi şi-i vorbesc încet şi controlat. Pun în

aceste vorbe tot sporul analitic pe care ţi-l aduce o febră persistentă, toată forţa de convingere pe care ţi-o dă iminenţa unui dezastru. O rog să nu halucineze. Patru ani sunt o problemă de imaginaţie. În patru ani se întâmplă atâtea, încât chiar şi imaginativii cei mai mari uită forma şi culoarea şi chiar înţelesul lucrului ori ale fiinţei la care se gândesc. O rog să-şi pună termometrul.

— Mă simt bine.— Vera, patru ani sunt una, douăzeci şi cinci, alta.

Nimenea nu e în stare să aştepte pe cineva douăzeci şi cinci de ani. Suntem doi oameni obişnuiţi într-o situaţie de viaţă obişnuită. Mă aflu aici. Fie şi doar pentru ocazia de a mă duce cu „Salvarea” la spital. Principalul e că am venit. Mă înfăţişez înaintea ta cast şi ascultător ca leul la urletul de dor şi disperare al leoaicei. Vera, nu mai e nevoie să născoceşti. Nu trebuie să mai spui nicio minciună. Pe mine nu-i nevoie să mă minţi. Cunosc

171

Tudor Octavianînceputul întregii istorii, îi cunosc desfăşurarea şi acum, iată, îi cunosc şi încheierea.

— Te caut de douăzeci şi cinci de ani, repetă dârz Vera. Ştiu bine ce spun. Orice istorie are un început, un mijloc şi un sfârşit. Dar nu neapărat în ordinea aceasta.

*

Nu pot să spun dacă lucrurile sunt reci sau fierbinţi, grele sau uşoare, aspre sau moi. Lucrurile sunt din ce în ce mai reci sau mai fierbinţi, mai grele sau mai vaporoase, mai zgrunţuroase sau mai mătăsoase. Catifeaua canapelei e impregnată cu aşchii de diamante. Cristalul paharului crapă în curcubeie. Strâng mâna pe piciorul mesei şi în lemnul putred percep ultimul zvâcnet al sevei. Din aluat se ridică un abur subţire. Adulmec aburul şi din mixtura de arome extrag parfumul emanat de pielea Verei. Respir profund şi îmi umplu plămânii cu duhul răcoros şi umed al respiraţiei ei. Nu aveam vene şi, iată, am. Mă inundă un sânge vârtos şi torid şi venele mi se umflă şi mă încing peste tot.

— Priveşte-mă lung şi atent, îmi porunceşte Vera. Şi spune ce gândeşti. Deprinde-te să spui ce gândeşti. Un timp îţi va veni greu. Apoi are să-ţi placă. Fiindcă şi cele mai banale adevăruri pot fi misterioase.

— Îmi aminteşti de cineva. Ştii cum e: priveşti stăruitor un om şi îndată omul acela îţi aminteşte de cineva.

— Figura mea îţi aminteşte de mine. Am fost colegi. Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă.

— Te cred, orice ai zice.— Eşti nevoit să mă crezi.Îşi strecoară mâna mică şi neliniştită ca un pui de hulub

sub piepţii cămăşii şi-mi ia termometrul. Îl ridică spre lumină şi-l cercetează îndelung.

— Am multe să-ţi spun, mă anunţă apatic Vera. Ai însă patruzeci de grade.

172

Sortiţi iubirii— Cred orice spui.— E suficient să mă asculţi.— Vera, de câteva săptămâni timpul meu a luat-o la

fugă. Iar eu m-am schimbat. Am sentimentul că sunt dator la o mulţime de oameni. Şi nu ştiu cine sunt aceştia şi nici ce anume datorez.

— Faţă de mine, n-ai nicio datorie. Am fost, într-adevăr, colegi. Nimic altceva. Eu abia intram în facultate, în vreme ce tu terminai. Te admirau mulţi…

— De exemplu, Emil.Vera tace. Tăcerea durează câteva minute. Orice aş

spune, ar fi o prostie. Mă simt din ce în ce mai împovărat de datorii. Parcă ar sosi o scadenţă, parcă aş visa că trebuie să mă înfăţişez imediat înaintea unui judecător şi nimeni nu ştie să-mi spună unde-l găsesc şi pentru ce urmează să dau seamă.

— De exemplu, Emil, îmi confirmă tărăgănat şi trist Vera.

— Nu ştiu ce înseamnă asta. E un cuvânt pe care nu l-am folosit prea des. Nu vreau să spun că nu există şi oameni desăvârşiţi. Există. N-am fost în stare să-i descopăr şi să îmi precizez sentimentele faţă de ei. Când spun că m-am schimbat, la asta mă refer: fixez unele sentimente.

— Ca, bunăoară, admiraţia.— De fapt, Vera, eu te admir. Exprimi ce gândeşti. Şi,

ce-i mai important, ai gânduri clare.— Ţi-o datorez. În cea mai mare parte.— Spuneai că nu ne-am cunoscut.— O spun şi acum. Îţi trimiteam cărţi. Fichte, Plotin,

scrisorile Sfântului Augustin. Le căutam prin anticariate, cheltuiam pe ele toată bursa, făceam puţină foame, bineînţeles. Era o problemă să le împachetez. Astfel de cărţi nu le trimiţi în orice fel de hârtie. Ţi le lăsam discret la cămin. Aş fi suferit să mă fi văzut careva.

173

Tudor Octavian— Primeam, e adevărat, nişte cărţi. Unele de-a dreptul

ciudate. De pildă, morală buddhistă…Vera îmi aruncă o privire scurtă şi contrariată. Îmi

comunică apăsat:— Nu ţi-am trimis niciodată cărţi de morală buddhistă.— Aveam, probabil, şi alţi admiratori.— Înnebuniseră cu toţii, nu numai eu.— Păream, nu-i aşa, un tip preocupat de Fichte, Plotin

şi scrisorile Sfântului Augustin. E timpul să ştii adevărul: nu i-am citit.

— Ştiu.— N-ai de unde să ştii.— I-am citit eu. Şi am văzut ce citeşti tu. Ţi-am urmărit

articolele. În facultate, eram complexată. Nu mă complexa Fichte, şi nici Plotin. Erau valori instituţionalizate. Dacă nu-i citeai, cel mai rău lucru care ţi se putea întâmpla era să primeşti o notă proastă. Când te vedeam însă sau când mă găseam în preajma ta şi te auzeam vorbind, mi se năruia toată voinţa. Cum să-ţi explic… nu mai găseam motive să continui. Erai atât de sigur pe tine şi atât de spiritual. Trebuia să plătesc cumva pentru faptul că eram o ignorantă. Am plătit.

— Nu aveam cum să ştiu toate astea.— Am abandonat. M-am măritat. Am făcut o mulţime

de greşeli. Şi am continuat să te admir şi să mă interesez de tine. Citeam mai mult decât în facultate. Nici cel mai conştiincios student nu a parcurs atâtea cărţi ca mine. Munceam mult, munceam şi acasă, şi la serviciu, iar seara adormeam conspectându-i pe filosofii greci. Au fost lecturi folositoare. Prin ele am descoperit adevărul. De patru ani cunosc adevărul: n-aveam niciun motiv să te admir. Niciunul.

— Şi astfel ai hotărât să mă salvezi…Vera se îndreaptă spre masă şi umple două pahare cu

vin. Cu un mers nesigur, se opreşte în faţa mea şi îmi întinde unul.

174

Sortiţi iubirii— Te pierd şi te recâştig, spune Vera. Zilnic. În fiecare

zi, de patru ani. Sunt lucruri pe care n-ar fi trebuit să ţi le spun niciodată. Nicio femeie nu-i spune unui bărbat că îl iubeşte fiindcă e mediocru.

— N-am fost niciodată ce ai crezut că sunt. Ce aţi crezut voi că sunt. Tu, Emil, ceilalţi. Idolatria nu-i un sentiment bun. Puţină iubire ar fi clarificat totul. Îmbătrânesc, Vera. Şi vreau să fiu iubit. Nu vreau să mă salvezi, ca să ai ce venera. Nu e un păcat să fii mediocru. E îngrozitor să nu-ţi dai seama că eşti.

— Trăieşti în carapace. Oamenilor le vine greu să se apropie de tine. Şi mie mi-a fost greu. Nu realizez dacă ce spui şi ce faci tu e important, dar, în prezenţa ta, tot ce spun şi tot ce fac eu îmi pare neimportant.

— Vera, e comod să admiri. E tot un soi de complex. Unul confortabil. Invidia e obositoare, admiraţia e odihnitoare. E un mod de a transfera asupra cuiva ambiţiile tale. Un mod de a te rata. Mă simt, într-adevăr, plin de datorii, dar datoriile astea le-am contractat singur. Nu trebuia să aşteptaţi nimic de la mine. Nici tu şi nici Constantinescu. Nici Vrânceanu, nici Leon şi nici Sedecariu. Pe tine, Vera, oricât te-aş privi, nu te ţin minte. Te văd, te ascult, dar nu sunt sigur că exişti. Şi nu-i din cauza febrei.

— Eşti prea iscoditor. Şi necredincios.— Am amintit de nişte oameni.— Nu-i cunosc.— Nu-i nicio problemă. Problema e că nu l-am amintit

pe Emil. Iar tu ai băgat de seamă că-l omit.— Lasă-l în pace pe Emil, porunceşte Vera.E ca într-o piesă: cum se deschide o uşă, cum se iveşte

un nou personaj. Şi cursul acţiunii se modifică. Nu poţi fi sigur niciun moment că lucrurile vor evolua în direcţia pe care ţi-o indică personajele din actul întâi. Iar uşile se deschid şi se închid una după alta. Ce legătură e între Vera şi blândul Emil? Trăiesc între oameni, fac eforturi să-

175

Tudor Octaviani cunosc şi în ziua când cred că ştiu despre ei suficient de multe lucruri, ca să îmi îngădui o anume senzaţie de securitate şi un timp mai bun cunoaşterii de sine, descopăr că oamenii aceştia au alte vieţi, decât cele ştiute de mine, alte ţeluri, decât cele dovedite până atunci, şi chiar alte nume. Cine este, de fapt, Emil? Şi ce motive are Vera să fie atât de afectată auzind numele lui?

Nu-mi dau seama dacă trebuie să fiu mulţumit de ceea ce mi se întâmplă sau trebuie să mă simt ridicol.

În toate discuţiile cu Vera, cercul se închide. Dar nu în punctul din care a pornit.

— Mai e puţin, spune Vera, şi va fi miezul nopţii. Începem un an nou. Va fi un an mai bun. Pentru amândoi.

Pendula îşi bate tic-tac-ul accelerat. Mă uit la ceas şi limbile se învârt mai repede. Vinul începe să fiarbă în pahar şi aburii lui îmi acoperă privirea. Pereţii camerei se desprind şi plutesc în aer ca frunzele pe ape. Cete de îngeri transparenţi şi cheflii izbesc de ţevile caloriferului pocale de argint şi Lică toboşarul îi acompaniază şi sparge tăriile cu o piesă pentru timpane. Plutesc şi eu, mă înalţ şi mă legăn şi printre nori o zăresc pe Caterina.

— Nu arăţi bine, spune Vera.— Tu cine eşti? Eşti Caterina?— Ascultă, chem „Salvarea”.— Cheam-o. Şi o să vină o maşină cu beţivi.— Cine-i Caterina?— Am spus Caterina? Cine-i Caterina?— N-ai spus nimic. Ne distrăm de minune. Am să sun

„Salvarea”, să se distreze şi ei.— E o idee. Cum arăt?Vera îmi ia capul în palme şi-şi plimbă palmele pe

frunte. E foarte fierbinte şi nu-mi place deloc cum arată. Mă grăbesc să i-o spun.

— Eşti foarte frumoasă. Am vrut să-ţi fac o surpriză şi uite ce a ieşit. În trei minute leşin.

— Aşteaptă măcar până vine un doctor.

176

Sortiţi iubirii— Perfect. Aştept cinci minute.Mă uit în tăcere la Vera, e când foarte aproape, când

foarte departe, mă uit la nasul ei mic şi la gura ei mică fix cinci minute şi, fiindcă sunt un om de cuvânt, în clipa când doctorul intră pe uşă apuc să-i spun „La mulţi ani!”.

177

Tudor Octavian

21

Cerul hărăzit inspiraţilor, disperaţilor şi înviaţilor nu-i niciodată prea întins.

Şi nici prea înalt.Cerul de humă, ce mă înveleşte, e lung de patru metri

şi lat de trei.Sunt plin de sonde şi catetere. Mă încolăcesc şi mă

traversează ţevi de plastic translucid, am senzori pe creier şi pe inimă şi tot ce se întâmplă, în slava măriei sale, curentul electric, se întâmplă. Funcţionez controlat de dozimetre, gazometre şi ampermetre. Îmi citesc şi îmi aud pulsul, ascult amplificat susurul sângelui în capilare şi zvâcnetul molcom al gândurilor, aflu cât oxigen îmi spală plămânii şi cât bioxid de carbon expir. În lumea aceasta de prize, borne şi spoturi luminoase, nu reprezint decât un raport între elemente: fier, calciu, magneziu, apă. Apăs pe un buton şi mă hidratez, apăs pe un altul şi primesc vitamine. Sunt un complex de programe: pentru dozajul glucozei din sânge şi pentru filtrajul gândurilor, pentru atenuarea proceselor de conştiinţă şi a părerilor de rău. Memoria e o chestiune de săruri şi aminoacizi, durerea una de alcalinizare. Răsucesc un întrerupător şi urăsc mai clar, manevrez o manetă şi iubesc mai intens. Cu puţin extract de voinţă, injectat în locul şi în doza cuvenită, mă mântui definitiv de trecut. Imagini obsesive, păreri de rău, nădejdi poticnite – trei miligrame de iod în tiroidă şi totul se rezolvă. Relaţia mea cu Leon? Credeam că e o problemă de camaraderie, acel soi de camaraderie care cu timpul seamănă a viciu: te complexează, dar te şi

178

Sortiţi iubiriisusţine. Relaţia mea cu Leon e o simplă problemă de distribuţie a ionilor de zinc în creier. Faptul că nu reuşesc să fixez chipul Verei? Un dereglaj al punţii lui Arnold!

În salonul de terapie intensivă, am devenit propriul meu stăpân. Sunt colorat, îmbălsămat şi tot atât de garantat ca o combină muzicală japoneză. Îmi aparţin în mod absolut şi cât se poate de precis. Sunt dotat să sufăr şi să doresc năvalnic, să înţeleg tot ce n-am izbutit să pricep până acum şi să aflu tot ceea ce mândria şi alte semeţii sută la sută masculine m-au împiedicat să caut. Pipăi butoanele albe ale monitorului cerebral şi neuronii intoxicaţi de imagini banale se curăţă impetuos. Mă întorc în anii studenţiei şi, în mulţimea de chipuri fără identitate, zăresc chipul Verei.

Cu ochii în largul boltei văroase, cu pleoapele îngreunate de aşteptare o văd pe Vera adolescentă. Întind temător mâna, îi mângâi pomeţii şi degetele-mi învie şi se umplu de polen. Îi ating tâmplele şi podul palmei mi se umezeşte şi miroase a tei. O rază de soare îi străbate carnea de cuarţ a urechii.

— E ca în povestea aceea. Îi spun, am dreptul la trei dorinţe, dar nu mai doresc nimic. Aş putea să cer să fiu iarăşi tânăr. Tinereţea însă nu-i o soluţie. Alegi ce-ai mai ales.

— Dacă te las să vorbeşti, mă întrerupe tinereţea de altădată a Verei, nu-mi mai dau voie să stau cu tine.

Totul e relativ, cu excepţia frumuseţii unei femei. La optsprezece ani, toate se întâmplă în absolut: şi dragostea, şi admiraţia, şi dispreţul, şi disperarea. Frumuseţea este expresia intensităţii acestor sentimente. Ca să simţi intens, nu ai nevoie de sonde cu glucoză şi pompe cu oxigen. La vârsta de optsprezece ani, nu ştiam să observ frumuseţea, fiindcă nu ştiam ce însemnătate au sentimentele. Simpatia îmi părea ceva comun, devotamentul, o slăbiciune. Cât despre admiraţie, nu ştiam dacă e un sentiment sau un impuls glandular, una

179

Tudor Octaviandin acele exultaţii de care, la drept vorbind, îmi era ruşine. Voiam să par enigmatic, să răspândesc mister şi chiar să exist ca un tip straniu, emancipat de simţămintele obişnuite.

Mă uit la Vera venind din timp şi aştept, din clipă în clipă, să se sfârşească iluzia. Nu poţi să-ţi aminteşti cu atâtea exactitate ceva ce n-ai cunoscut. Memoria mea scăldată în antibiotice recreează un chip ideal. Sunt arheologul propriilor dorinţe. O chem încet:

— Vera!— Mă numesc Ioana. Adică, Vera. De fapt, pe mama o

cheamă Ioana. Dar poartă numele meu. Ne-am schimbat numele. E ceva rău în asta?

Se apleacă şi-mi şterge transpiraţia de pe frunte, apoi, cu gesturi mici, atente, ca atunci când ai de-a face cu arsuri de gradul trei, îmi tamponează pleoapele şi colţul ochilor. Se strânge multă sudoare în colţul ochilor, mai cu seamă când zaci într-un pat de spital şi zgândăreşti trecutul. Nu sunt lacrimi, deşi au acelaşi gust şi aceeaşi rotunjime şi se adună în aceleaşi căuşe.

— Cine eşti?— Stai liniştit, îmi porunceşte zâmbind tinereţea de

odinioară a Verei, şi, mai ales. Nu vorbi. N-ai voie!Îi fac semn să se apropie. Îmi plimb degetele pe obrazul

ei de faianţă şi o întreb în vârful buzelor dacă vrea să mai întârzie lângă mine. Sunt gata să o rog.

— Mama a stat cu tine toată noaptea. Ţi-a fost rău. Ştii, nu se vedea că ţi-e rău, dar doctorii spuneau că tocmai asta e, că nu se observă. Ziua te veghez eu. Nu e cuvântul cel mai potrivit, nu? Aşa se spune însă în spital. Adevărul e că, în loc să veghez, te studiez.

Schiţez un surâs şi încerc să-i spun că n-aş vrea să mă studieze. Că mă ocup cu treaba asta de douăzeci de ani şi că-i mai bine să nu te apuci de ea. E aproape un viciu. Te crezi exceptat de la o mulţime de lucruri, doar pentru că o faci. În realitate, nu e nici măcar un talent.

180

Sortiţi iubirii— Te rog, insistă Vera, nu vorbi. Îţi povestesc tot ce te-

ar putea interesa. Vrei să ştii ce ţi s-a întâmplat?Clatin uşor din cap. Nu doresc să aflu ce mi s-a

întâmplat, pentru că ştiu.— Nici nu-i interesant. De studiat însă am să te studiez.

E greu să mă deprind cu faptul că exişti. Mama îmi vorbea adesea despre tine. În ultima vreme, vorbea numai despre tine. Aproape că mă obişnuisem. Cum te obişnuieşti cu povestirile despre cineva mort demult. Când eram mică, mi se părea fascinant s-o aud pe mama vorbind despre o persoană pe care nici ea nu credea că are s-o mai întâlnească vreodată. Te superi că spun toate astea?

O privesc lung şi blajin. E plăcut să discuţi despre moarte când tocmai ai scăpat de ea.

— Eşti inteligent, constată oarecum în treacăt Vera. Mama are dreptate: eşti tipul de bărbat care le poate năuci pe femei. Pe unele din ele…

Continui să o fixez şi mă străduiesc să schiţez un zâmbet. Vera se corectează, deşi nu e nevoie. Îmi dă o stare de bine, de adevăr şi de iertare tot ce îmi spune.

— …Dormeai, sau cum s-o fi spunând la somnul ăsta în spital, şi eu mă uitam la faţa ta. Mama nu m-a minţit niciodată. Numai că prea părea să ştie despre tine totul. Nu poţi să ştii atâtea, nici când stai zilnic cu un om. Dacă ai cunoaşte-o pe mama! E o femeie surprinzătoare. Crezi că mă exprim prea îndrăzneţ?

Vera îmi caută ochii şi primeşte exact răspunsul pe care-l aştepta.

— Mama te iubeşte, deşi nu a mai vorbit de ani şi ani despre iubire. Te iubeşte mai mult decât pe vremea când părea să se mândrească fiindcă putea să o spună. Femeile fac o sumedenie de prostii. Se îndrăgostesc de un bărbat, dar se căsătoresc cu altul. E ceva ciudat. Era foarte frumoasă, totuşi nu o remarca niciun bărbat. Poţi să-mi explici de ce?

181

Tudor OctavianNu pot. Nu pot să-i explic şi nici să-i spun de ce nu sunt

în stare să-i ofer o explicaţie corectă. Poate pentru că era mai frumoasă decât se cuvenea. Desăvârşirea e, îndeobşte, discretă.

— Sau poate că nu a săvârşit nicio prostie?! O aprob.— Poate că nu avea de ales. Sau poate că avea de ales

şi s-a gândit că vine un timp pentru toate. Trebuie numai să aştepţi.

— Vine, într-adevăr, un timp pentru toate, îi spun, deşi n-am voie să vorbesc. Şi, probabil, nici să mă gândesc la aceste lucruri. Iar timpul a sosit: Vera nu mai e tânără, tu nu eşti fiica mea şi eu, cum vezi, mă aflu într-un spital, în situaţia de a fi salvat. De doctori sau de Vera, nu are importanţă de cine.

— Nu trebuia să te îmbolnăveşti. Nu tocmai acum. Lucrurile începuseră să se lămurească.

— Au început să se lămurească, o dată ce am ajuns aici. Altfel, aş fi fost în continuare admirat. Pe vremea când mă admira, nici Vera nu se grăbea să mă salveze.

— Cu vremea, toate se aranjează.Fac un semn cu capul: e o părere înţeleaptă.— M-aş bucura pentru mama. Se grăbeşte să adauge:— Şi pentru tine. Pic. Pic, pic…Vremea se scurge în cadenţa picăturilor de glucoză.

Lichidul coboară prin sonda transparentă şi, strop după strop, mi se amestecă-n sânge. Privesc cum se formează sferele scânteietoare. Cum se rup din dozatorul minuscul şi se preling pe pereţii incolori, mă uit la ele cu uimire şi curiozitate iar murmurul lor e chiar murmurul timpului.

Un timp privilegiat pentru un bolnav privilegiat.

182

Sortiţi iubirii

22

Înaltă şi majestuoasă, sora Ana împinge patul pe rotile fără să mă bage în seamă. Slujind ca o mare penitentă în sălile de reanimare, sora Ana mută bolnavii dintr-un salon într-altul cu mersul egal şi cucernic al celor sortiţi să care toată viaţa relicvele martirilor în cripte tot mai sigure.

— Soră, o întreb, cât mai durează?— Ce anume?— Pedeapsa dumitale.— Nu m-a pedepsit nimeni.Lungit pe spate, contemplu, în legănarea cosmică a

sânilor ei uriaşi, o faţă de madonă. Un chip angelic pictat de un artist modern. Văd ochi şi umeri, bucle şi urechi, văd curbe şi planuri şi o mulţime de linii frânte. Sedat, hidratat şi ionizat, verificat din punct de vedere chimic, optic şi psihic, cules dintre sonde, prize, pompe şi monitoare aşa cum culegi un peşte zburlit încurcat în ochiurile unei plase, sunt un obiect cu o înfăţişare omenească îndârjindu-se să dezlege secretul unei femei cu o solemnitate de obiect.

Din patul ocupat al unei rezerve duble mă întâmpină, cu o curiozitate pur colegială, o apendicită acută. Oftând politicos, atât cât să-mi atragă atenţia asupra impetuoasei sale vecinătăţi, tovarăşul meu de cameră, un ins corpolent şi agitat, celebru în tot judeţul datorită sistemului său de întrebări încrucişate, aşteaptă să fiu depus în aşternut pentru a-mi relata în detaliu nemaipomenitele peripeţii ale unui apendice operat la urgenţă.

183

Tudor Octavian— Cu ce suferiţi?În testul profesorului, toate întrebările sunt indirecte,

cu excepţia celei dintâi.— Nu ştiu ce am. Cred că nimic.— Pentru nimic, nu stai trei zile la reanimare! se miră

acesta energic. Atât de energic, încât puţin îi lipseşte să pară brutal. Se simte frustrat. Spera într-o vecinătate palpitantă, un ulcer găurit sau o fractură, ceva de povestit pe îndelete, o boală ivită pe neaşteptate sau chiar şi una cu antecedente. În fine, un schimb echitabil de impresii.

— Şi chiar nimic, nimic?Îmi întorc capul spre apendicita acută cu complicaţii

post-operatorii. Şi mă scuz: — Absolut nimic.O precizare care, cum zic înţelepţii, mai mult acuză.

Cât despre frustrare, de aici şi până la panica agresivă a celui izbit în principii nu mai e mult. E afectat întreg sistemul său de întrebări gradate pieziş.

Orice fel de suferinţă e impresionantă. Chiar şi aceea a unui profesor căruia i s-a luat, pentru câteva zile, clasa. Revin cu privirea în tavan, încerc să descopăr pe noul ecran secvenţe vechi, imagini ce tocmai începeau să se înfiripe pe cerul de calcar al sălii de reanimare şi cuget:

— De fapt, ar fi ceva. Mai bine zis, a fost. Numai că nimeni nu pricepe ce. Acum sunt în convalescenţă. Sau poate în tratament. Nimeni nu ştie să spună în ce stadiu mă găsesc. N-ar fi exclus să ies chiar mâine. N-ar fi exclus să nu mai plec deloc.

O apendicită, oricât de acută ar fi, e o situaţie în termeni precişi. În câteva zile şi cel mai dificil apendice acut tot pleacă acasă. Ambiguitatea situaţiei mele îl impresionează vădit pe creatorul examenelor perfecte. Se răsuceşte cu un oftat autentic, oftatul cuiva care măsoară în jur de doi metri şi cântăreşte o sută douăzeci de kilograme, şi, cu privirea pironită în tării, în imediata

184

Sortiţi iubiriiapropiere a locului unde tocmai mi-am fixat privirea, aşteaptă să-i vină o idee.

— Mă cheamă Prună, se recomandă el într-un târziu, plictisit să se tot uite într-un loc, în care imaginile întârzie să apară. Sunt, ca să zic aşa, testul Prună. Trebuie să fi auzit de mine. De altfel, zice, abătându-se mult de la metodă şi eu am auzit de dumneata. Eşti scriitor sau ziarist, nu?

— Scriitor sau ziarist.— E acelaşi lucru?— Eu nu fac diferenţa.— N-aş vrea să fiu inoportun.Îl asigur că nu e inoportun. Realitatea e că nu mi s-a

pus încă un diagnostic.— Ce-i de făcut?Îi spun că habar n-am.— Totuşi, insistă impetuosul test Prună, aţi avut nişte

manifestări. Aţi simţit că vă e rău.Îi povestesc că am avut, într-adevăr, unele manifestări.

Ceva ce a semănat, la început, cu o gripă. Ceva ce a semănat, curând, cu o moarte.

— Ştiţi, zice Prună încercând să-mi ofere o istorisire măcar la fel de palpitantă, dacă nu la fel de misterioasă, ştiţi că era să mor? Dintr-o apendicită…

— Se moare din orice.Ironia nu-i operantă la intervenţiile chirurgicale banale.

Un transplant total de inimă, plămâni, ficat, rinichi şi stomac ar şti să aprecieze umorul rafinat al unor profeţii catastrofale. Adultul, ajuns pentru primă oară într-un spital pentru o incizie de furuncul, trăieşte cu gândul că a traversat un moment deosebit de critic. Mai cu seamă adulţii care, din diferite cauze, dar, cel mai adesea, din cauză că deţin o poziţie socială interesantă, decid, în adâncul fiinţei lor, că sunt nişte persoane exceptate de la o mulţime de necazuri de rând şi întrucâtva şi de la

185

Tudor Octavianmoarte. Lungiţi într-un pat de spital, aceştia devin patetici.

— În prima noapte, se tânguie profesorul cu gustul absolutului la mediile trimestriale, n-am putut să adorm. Mă ardea groaznic înăuntru. Mi-am zis, ca o încurajare: s-a terminat cu tine, Prună. Parcă aş fi băut deodată un kil de vodcă. N-am mai avut de mult o noapte albă. De când eram tânăr. Stăteam şi gemeam şi, culmea, nu-mi era de mine, ci de nenorociţii ăia spintecaţi de tot. Când te doare ceva, crezi că durere mai mare nu există. Ei bine, la asta mă gândeam, că există suferinţe mai mari. Te obişnuieşti oare şi cu durerea?

Îi răspund că nu ştiu. Pot să spun orice, fiindcă profesorul întreabă şi-şi răspunde singur.

Încerc să mă obişnuiesc cu patul. Voi sta aici o zi, o săptămână sau un an. Apendicitele vin şi pleacă, cei care nu ştiu ce au – rămân. Privesc tavanul şi un val de gratitudine îmi inundă sufletul. Sunt recunoscător bipedului care, în zorii fără sfârşit ai locuirii prin scorburi, grote şi colibe, a visat la un cer individual, la un ecran pentru visele răstigniţilor în sine.

— Ieri-noapte, continuă Prună, iarăşi n-am dormit. Simţeam ceva, ca şi când aş fi turnat în maţe o jumătate de coniac. Mă uitam în sus şi, deodată, am avut o inspiraţie.

— O noapte albă, puţină durere şi un gol în care să priveşti. Numai lucruri care te inspiră.

Apendicita acută mă ascultă încordat şi holbează ochii. Exact ca unul care vede idei. Numai că n-are nicio idee. Simte o arsură în tot pântecul. Ca după un chef onest cu bere.

— Da, domnule, zice el cu un glas venind de departe. Sufeream ca o vită care a primit un corn în burtă. Mă gândeam că n-o să scap niciodată de fierbinţelile astea, tocmai îmi spuneam că ar fi vremea să recuperez, să merg mai repede la şcoală, când, brusc, mi s-a limpezit

186

Sortiţi iubiriimintea. Mi-am dat seama că testul meu poate fi perfecţionat. De fapt, e vorba de o schimbare esenţială. De un complex de teste. Un test în cascadă. Profesorii noştri sunt indulgenţi cu leneşii. Eu nu sunt indulgent. Sunt un autoritar. Mai bine să mă înjure toţi acum şi să-mi mulţumească mai târziu.

— Nu-i obligatoriu.— Ce nu-i obligatoriu?— Ca leneşii care te înjură astăzi să-ţi mulţumească

mai târziu. Nu pentru că ar avea ceva cu testele dumitale, ci pentru că nu sunt leneşi. Sunt altfel de oameni.

— Sunt îndărătnici. E plină lumea de îndărătnici. De indivizi care nu cred în nimic. Eu cred în matematică. Stăteam treaz şi mă simţeam inspirat si-i mulţumeam din inimă lui Pitagora. Da, domnule, băteam mătănii şi-i ziceam: iartă-mă, venerabile, că era să mă îndoiesc de puterea minţii tale. Ştiu că desăvârşirea e posibilă. Acum, când mulţumită credinţei în tine şi în Gauss, în Leibniz şi în Moisil. În Lobacevski şi în Ţiţeica, în Poincaré şi în Mangeron. Sunt la un liman, am avut viziunea testelor etajate. S-a făcut deodată lumină în noapte şi la orizont au început să crească în slava, ca un copac în pustiu, testele din generaţia a doua. Am priceput că lumea poate fi salvată. Lumea, în întregime, şi fiecare om în parte.

— Cu excepţia mea.— Eşti îndărătnic.— Nu-s îndărătnic. Dar nu mă simt în stare să trec

pragul. Eram un elev sârguincios, care n-avea niciun motiv să se îndoiască de adevărurile sfinte ale matematicii. Eram un băieţel inteligent, care promitea să facă mare carieră, în orice domeniu ar fi fost orientat. Ca toţi băieţeii inteligenţi din toate şcolile lumii. Până într-o zi, când n-am mai fost atât de inteligent. Până în ziua în care mi-am dat seama că există un prag. Unul al credinţei. Şi dintr-o dată am devenit un leneş. Un individualist. Şi un ateu. Schimbarea s-a petrecut, cum îţi

187

Tudor Octavianspuneam, instantaneu. Era într-o marţi. O marţi ca toate celelalte. Aveam cincisprezece ani şi era într-o după-amiază de marţi – vezi cât de bine îmi amintesc totul – la orele şaisprezece şi douăzeci şi două de minute… Şi era într-o zi când pe planetă a fost linişte. Am cercetat ziarele şi am rămas uimit: în ziua aceea în lume nu s-a întâmplat nimic deosebit. N-a izbucnit niciun război local, n-a fost prins niciun traficant de droguri şi nu s-a prăbuşit niciun avion. Singurul fapt cu adevărat remarcabil petrecut atunci n-a fost reţinut de nicio agenţie de presă. Practic, a trecut neobservat: n-am mai vrut să cred orbeşte în tot ce-mi spuneau dascălii mei. Am vrut să am motive ca să cred. M-am dus acasă, la profesorul meu de matematică, un bun apostol, autoritar şi drept, care-mi dădea numai note de zece, fiindcă le meritam, şi i-am cerut să-mi spună ce temeiuri aş avea să cred în tot ce-mi predica el. Am înţeles că era un omuleţ înfricoşat şi dezorientat, că se făcuse apostol pentru că îi era teamă să-şi pună întrebări, că excesele sale de autoritate erau, de fapt, crize de nesiguranţă. Voinţa lui eram noi. Şi astfel am început să cred în iubire.

— Dragostea, spune cu o voce tremurătoare profesorul Prună, e un fenomen dezordonat.

Iubirea e un fenomen dezordonat, iar simpatia o tulburare sufletească haotică. Zac la un metru de impetuosul profesor şi în fiinţa mea. Ce recuperează încet, se constituie un sentiment. Întâi bolovănos şi cu străfulgerări de durere, apoi mai limpede, mai orientat. Nu-mi plac autoritarii operaţi de apendicită acută. Şi nici persoanele care se grăbesc să plece din spital. Cu cât mă gândesc mai intens la toate astea, cu atât aversiunea mea pentru Prună se precizează. În cele din urmă, descopăr motivul: nu-mi place pluralul majestăţii!

Ador verbele neregulate şi articolele nehotărâte. Ador tot ce-i nehotărât şi neregulat, tot ce luptă să-şi afle un chip. Şi un rost, iubesc hulitele pronume şi adjective

188

Sortiţi iubiriidemonstrative, m-am bucurat enorm în ziua în care am descoperit că nu există doar patru conjugări, ci mai multe. Trăieşti cu adevărat când poţi să conjugi cele mai banale verbe conform cu dorinţele şi firea ta. Când nu mai eşti obligat să repeţi, ca un condamnat la o veşnicie egală, la o nemurire extrem de plicticoasă, aceleaşi forme verbale secate de sens. N-am înţeles niciodată ce e cu diateza activă, cu complementul de agent şi cu cazul ablativ, dar le respect, aşa cum respecţi în taină tot ce te înfricoşează şi-ţi dovedeşte că puterile minţii tale sunt limitate. Mă înduioşează resemnatele supine şi cenuşiile gerunzii. Pluralul majestăţii însă îl detest.

Dar cel mai mult şi mai mult detest să-i las pe alţii să gândească în locul meu.

Mă întorc cu gândul la Vrânceanu şi mă simt liber. N-am să scriu nicio carte despre ideea de perfecţiune, pentru că ideea aceasta a pus-o în circulaţie acelaşi om care a inventat pluralul majestăţii. Sunt un îndărătnic. Prună a priceput aceasta. Existenţa mea a fost un lung şir de erori şi ar însemna să neg propria-mi fiinţă scriind elogiul absolutului, îmbătrânesc, şi cu cât îmbătrânesc, cu atât mă înţeleg şi mă iubesc mai mult. Nu-i poţi iubi pe ceilalţi dacă nu te iubeşti pe tine.

Se luminează încet de ziuă, pe coridor zdrăngăne cărucioarele cu mâncare, cu aşternuturi proaspete şi cu bolnavi strămutaţi în alte saloane, miroase a fiertură de griş şi a parfum de surori medicale solemne.

Mânat de credinţă, profesorul se ridică din pat şi se îndreaptă spre fereastră. Un aer cald şi jilav pătrunde în odaie. Aerul curţilor de spitale din iernile fără zăpadă. Mătăhălos, sorbind cu o respirare tot oxigenul din rezervă, din curte şi din oraş, omul testelor complexe îşi comandă soldăţeşte şi face mişcări gimnastice impetuoase, dar prudente. Puterile îi revin, cusăturile îl dor mai puţin, ca după o trataţie cu vişinată, privirea îi devine mai ageră. Nu mai e nevoie să se uite în tavan,

189

Tudor Octavianspre a se simţi inspirat. Perfecţiunea e aproape. Energicul Prună, spaima orelor de calcul integral, se uită în lungul aleii şi vede sosind destinul. El are înfăţişarea spălăcită a unui inspector şcolar cu o mapă sub braţ.

Prună îi face semn cu mâna şi se bucură pentru că destinul aduce în mapă aprobarea supremă a testelor din generaţia a doua.

— E semnătura lui Pitagora? se miră cuprins de fericire Prună.

— Ne-am dat silinţa, zice modest destinul. E un test perfect. Nu scapă niciun leneş. Un test în toate direcţiile – cotit şi pieziş, de sus în jos şi de jos în sus, direct şi prin învăluire – o metodă prin care se aleg credincioşii de farisei, şi, ce-i mai important, valabilă şi în afara judeţului.

190

Sortiţi iubirii

23

Îngenuncheat, cu fruntea în piept, strângându-şi monumentalul abdomen în braţe, Prună e aidoma pelerinilor sleiţi de vlagă, care au mai găsit totuşi puteri să se târască până la Mecca.

Iar Mecca lui e caloriferul.Nicicând elemenţii de fontă n-au fost adoraţi cu mai

multă taină şi supunere. Cu ochii ieşiţi din orbite, cu venele de la gât gata să-i plesnească, impetuosul dascăl de liceu se leagănă înainte şi înapoi şi geme neregulat. Când vaietele şi oftaturile sale se mai domolesc şi încep să semene cu bolboroseala domoală a unui Diesel la ralanti, o sun pe sora Ana.

În sfertul de ceas de când ne-a părăsit, superba şi posomorâta soră Ana s-a schimbat mult. La vederea vulcanicului privilegiat frânt în faţa ferestrei deschise, zâmbetul – un zâmbet protocolar, destinat în exclusivitate pacienţilor din rezerve – îi îngheaţă pe buze. Pe cele mai frumoase buze din raza judeţului.

— Ce se întâmplă? întreabă sora Ana. De ce nu suntem în pat?

Prună, sensibilizat de pluralul majestăţii, geme viguros.— E un exerciţiu ritual, o lămuresc. Un complex de

mişcări gimnastice şi mătănii fără niciun substrat mistic. O tocmeală laică la poarta absolutului. Profesorul e decis să recupereze. Mă tem că nu-l putem opri.

— Vă rog să vă urcaţi imediat în pat, comandă sora furioasă. O furie protocolară, ceva mai blândă decât aceea rezervată pacienţilor de rând.

191

Tudor OctavianApendicita acută se rostogoleşte spre aşternut.

Tăietura îl înjunghie, pântecele îi arde, ca după o cinste prelungită cu spirt alb şi, ce-i mai grav, e că a uitat soluţia îmbunătăţirii testelor încrucişate. Ideea s-a dus precum a venit. Şi, cu ea, prinosul singurei nopţi albe din existenţa sa. Lungit pe spate, cu ochii cutreierând înaltul în speranţa unei clipe de clemenţă divină, creatorul infailibilului test pentru examinarea leneşilor prinde ultimele cadre ale filmului. Acelea în care apar macheurii, regizorii de platou şi cuvântul „Sfârşit”.

— Soră Ana, îi spun, şi eu m-am schimbat. Promit să fiu un bolnav disciplinat. Paturile de spital săvârşesc minunea asta. Şi femeile tandre.

— Vă par atât de aspră?— În realitate, nu sunteţi aşa.— Ba da, zice într-un târziu frumoasa călugăriţă în alb.

La fel sunt şi acasă. Şi n-am niciun motiv.— Unora le plac femeile aspre.— Dar dumitale, nu.— Eu caut femeia ideală.— Persoana care te-a vegheat noaptea trecută era

femeia ideală.— E soţia mea.— Nu-i soţia dumitale. Era deosebit de afectuoasă…— …pentru un bărbat aflat pe moarte.— Pentru orice fel de bărbat, zice ea cu privirea în gol.

În ce priveşte moartea, nu-i bine să vorbiţi prea des de ea.

— Când lucrezi într-un spital, te obişnuieşti.Sora Ana se îndreaptă spre fereastră, întârzie înaintea

ei câteva clipe, apoi o închide.— Nu-i ceva cu care să te obişnuieşti.— De fapt, de ce sufăr?— Întrebaţi-i pe doctori.

192

Sortiţi iubirii— Şi tot ce o să aflu e că trebuie să mai fac nişte

analize. Apoi, să le repet pe acelea pe care le-am făcut până acum. Şi aşa mai departe.

— Şi pentru asta, tot cu doctorii trebuie să discutaţi. De altfel, se apropie vizita, mai zice ea şi iese plină de demnitate.

Cu aerul demn şi misterios al unei surori medicale model.

*

În romanele autorilor de importanţă locală, la patul de suferinţă al personajelor principale se perindă numai acei oameni, care pot rosti cuvinte memorabile. Ca, de exemplu, „viaţa nu poate fi minţită”. Medici şi notabilităţi de tot felul, surori medicale şi iubite părăsite, ciocli şi notari, părinţi în vârstă şi fii regăsiţi, toţi se pricep, în astfel de situaţii, să vorbească pilduitor. În realitate, nimeni nu deschide o uşă doar ca să dea bună ziua.

În realitate, lucrurile se petrec altfel. Atmosfera unui spital îi face discreţi şi cuviincioşi chiar şi pe cetăţenii obişnuiţi să spună numai vorbe memorabile.

Sau care-şi închipuie tot timpul că le spun.Strecurându-se prin uşa întredeschisă, plăpândul

Sedecariu dă bună ziua cu sfiiciune şi se lipeşte de perete, ca unul chemat când nu se mai aştepta. Chipul său radiază blândeţe şi un soi de mândrie vinovată. Oamenii de felul său, deprinşi să converseze doar cu personaje secundare şi despre chestiuni cu totul secundare, se exprimă cu stângăcie.

— Am auzit că aţi murit!— Vorbeşte lumea…— Ştiţi cum e lumea, mă consolează pantalonarul

astmatic.— Ştiu.

193

Tudor OctavianDiscuţia noastră ar putea să se încheie aci, iar

Sedecariu ar pleca mulţumit. Lui îi ajunge ce-a văzut. Nu-l încurajez, fiindcă, într-adevăr, ştiu ce se spune în lume. Nimeni nu-i suficient de robust pentru a învinge boala aceea îngrozitoare, de care oamenii se tem atât de mult încât nici nu-i mai spun numele. Şi, mai ales, nimeni nu-i atât de tare ca să rămână neafectat de dezamăgirea pe care o descoperă în privirea semenului când se întoarce teafăr acasă.

Un sentiment greu de definit, care în destule cazuri se defineşte totuşi precis.

Astfel de idei sunt atribuite îndeobşte cinicilor, dacă nu cumva trec drept cinici, indivizii care ne dau prilejul să avem idei şi simţăminte atât de imprecise. Uimirea mântuită a pantalonarului astmatic îmi face bine. E singurul lucru limpede de-a lungul câtorva zile încărcate de spaimă şi suferinţă.

— E trist, amice Sedecariu, e trist oricum ai privi problema. Vrânceanu mi-era apropiat. Nu-i bine când prietenii tăi trag să moară. Spune-mi, l-ai văzut?

Chipul pantalonarului se lungeşte la amintirea a ceva deosebit:

— E slab şi negru la faţă. Are o complicaţie, ceva cu sângele. E uscat şi palid. Stătea pe perna aia albă, cu barba nerasă, cu ochii lucioşi şi căscaţi… Nici nu ştii ce să crezi.

— Nu e nevoie să crezi nimic. Spune-mi, bunule Sedecariu, cum ai pătruns până aici?

Bunul Sedecariu roşeşte. Mă gândesc că e plăcut să poţi sta de vorbă cu oameni în stare să roşească la o vârstă înaintată.

— Cred că am făcut o prostie, mărturiseşte pantalonarul, deşi e clar că nu are remuşcări. Am cumpărat cartea lui Bragadiru şi am dat-o în stânga şi în dreapta. Am lăsat să se înţeleagă că dumneavoastră aţi

194

Sortiţi iubiriiscris-o. Oamenilor le place să aibă de-a face cu celebrităţi.

— E o prostie, domnule Sedecariu. O faptă nedemnă de dumneata. Singura carte despre care am scris clar că e un fiasco…

Cuvântul „fiasco” îi sună pensionarului ca muzica pe care o auzi în somn. Pentru bătrânul petecar, cuvintele rare sunt tot atât de sacre, ca fenomenele naturii. Pe Sedecariu nu-l interesează să le pătrundă sensul. Tot ce-l interesează e să le contemple. Adoră termenii preţioşi, substantivele cu sunet exotic, verbele arhaice, onomatopeile şi citatele latineşti. Zile de-a rândul, întrerupt de accese de tuse, devotatul meu cititor a rostit „Weltanschauung”. A cârpit nădragi şi a recitat cu cerul gurii umed de surpriză şi încântare: Weltanschauung, Weltanschauung, Weltanschauung… Cuvintele necunoscute îl farmecă şi îl întristează. Îl aţâţă şi-l vindecă de toate necazurile vieţii. Citeşte cărţi şi articole, din care nu pricepe nimic. De ce să priceapă, când poate să venereze? Citind, îşi imaginează că oamenii, care ştiu să folosească aceste cuvinte, sunt fericiţi, că au acces la lucruri şi la sentimente care te pot face fericit. În faţa lui Sedecariu mă simt cinic chiar şi când nu mă gândesc la nimic.

— Mă întorc acasă curând, îi spun. Mă simt mai bine decât ieri. Voi scrie articole de o sută de rânduri, le voi publica în Viitorul şi totul o să fie exact ca înainte. Eşti cititorul la care visează orice autor. Sunt sigur, domnule Sedecariu, că ai fi în stare să mori în locul meu.

— Da, recunoaşte ferm şi oarecum surprins bătrânul. Când vorbiţi cu mine astfel, aş fi în stare să mor în locul dumneavoastră.

195

Tudor Octavian

24

Oamenii se strâng laolaltă îndemnaţi de nevoi, de aspiraţii comune şi, câteodată, din pură întâmplare. De îndată ce formează o comisie, cei veseli din fire devin foarte gravi, iar cei serioşi de-a dreptul ursuzi.

Există probabil o cauză internă ori chiar un principiu al comisiilor, ce schimbă peste noapte felul de a fi al cetăţeanului.

Când te trezeşti într-un pat de spital, fără să ştii ce te aduce aici, şi toţi te asigură că te simţi mai bine decât ieri, deşi continui să te simţi foarte rău, şi prin preajma patului tău se perindă grupuri de doctori taciturni, înţelegi că e o confruntare de principii. Că fiecare zi e o astfel de confruntare şi, adesea, chiar fiecare ceas.

Comisiile se compun din persoane care ştiu pentru ce se întrunesc, din alte persoane care or să ştie în curând şi din vreo câteva care, oricât s-ar sili, n-or să reuşească să afle. De regulă, acestea din urmă sunt şefii comisiilor, iar umoarea lor se schimbă de la o clipă la alta: devin voioşi în situaţii încordate şi mohorâţi când toată lumea se destinde.

Şeful comisiei de doctori, alcătuită din specialişti ai ambelor spitale orăşeneşti, e un medic rotofei şi jovial, care tocmai a sosit din concediu. Străbate saloanele cu pas rar, ca şi cum ar avea de zis câte ceva fiecăruia, se uită la bolnavi cu o privire afabilă şi încurajatoare, ascultă răbdător tot ce-i şoptesc ceilalţi membri ai comisiei, dar gândul său e încă la concediu şi la petrecerile la care a participat. Dacă cineva ar putea să se uite în adâncul

196

Sortiţi iubiriiochilor săi rotunzi şi atenţi de barză, ar vedea reflectându-se acolo pahare de şampanie, platouri reci şi calde şi un cortegiu nesfârşit de umeri albi de femei, când reci, când calzi.

În prima zi de serviciu de după concediu, şeful comisiei e în situaţia de a se adresa unei notorietăţi locale, despre care n-a auzit vorbindu-se niciodată. Un scriitor sau un ziarist, unul care a scris o carte sau care a scris despre o carte. Ceva destul de neclar ca şi diagnosticul ce i s-a pus.

Un lucru e limpede: toţi membrii comisiei, fie că-s gravi, fie că ascund sub o figură posacă un fond voios şi cordial, au sub braţ romanul Viaţa nu poate fi minţită.

La sosirea plutonului de doctori, profesorul Prună geme semnificativ. Omul cu cel mai perforat apendice din tot judeţul e hotărât să reaşeze lucrurile în ordinea importanţei lor.

— Hei, ia să vedem ce face scriitorul nostru! exclamă şeful cel rotofei bătându-l prietenos pe obraz pe Prună. Intervenţia sa mărturiseşte entuziasmul controlat al specialistului, care nu cunoaşte cazul decât vag.

— Eu sunt cu apendicita operată la urgenţă, îl temperează cu fermitate autorul metodei de verificare a cunoştinţelor în cruciş.

— Ce face scriitorul nostru!? zice medicul şef de comisie, repliindu-se scurt şi atingându-mi amical obrazul. Faţa lui rotundă şi-a mai pierdut din bunăvoinţă, dar nu şi din competenţă. E o faţă tipică de cunoscător. De om care nu mai are îndoieli. În ce-l priveşte, cel puţin, nu mai are niciuna.

— Îmi pare rău, îi spun, nu-s scriitor.— Şi-atunci, cu cartea asta ce-i?Confraţii se uită şi ei miraţi la volumele pe care le au în

mână şi nu scot un cuvânt. N-avem nicio idee, par să spună privirile lor stânjenite, dar suntem prea mulţi ca vreunul din nou să nu dibuiască una.

197

Tudor OctavianAcesta e paradoxul oricărei comisii: deşi sunt alcătuite

din oameni pregătiţi să aibă păreri în chestiunea pentru care s-au adunat, nu se repede nimeni să le spună.

În schimb, în ochii fiecărui membru citeşti câte ceva.— Meseria persoanei pe care o examinăm nu are nicio

relevanţă pentru noi, glăsuiesc ochii încercănaţi, lipiţi de nas ai unui individ din rândul al doilea al grupului. Din linia a doua a oricărui grup, de acolo de unde se recrutează oportuniştii şi scepticii. Băiatul ăsta n-o mai duce mult. Uitaţi-vă la el: sufletul îi e pustiu. A trăit totul în gând. Imaginaţia, cum spune şi cunoscutul profesor Von Ruprechtschwing, e mai puternică decât realitatea. Bolnavul s-a consumat imaginând. E incapabil să deosebească realitatea de iluzie. Părerea mea e că nici nu ne bagă în seamă. Ia să-i ridicăm pleoapa. Am avut dreptate: irisul e ceţos. Se mulţumeşte cu ce vede înăuntru. În plus, nu fixează sentimentele. Aceasta e cauza celor mai multe decese timpurii. O să-l îndopăm cu medicamente, şi ce-o să obţinem? O să fixeze doar sentimente banale.

— Eu, venerate coleg, am altă opinie.Privirea e a unui june din marginea grupului. În orice

comisie se rătăceşte, până la urmă, un om cu opinii. Unul din tinerii îndărătnici, decişi să-şi exprime părerea, oricât i-ar costa aceasta.

— Eu, stimate coleg, spune privirea odihnită şi luminoasă a tânărului, socot că avem de-a face cu un caz aparte. Căruia, bineînţeles, trebuie să-i aplicăm un tratament diferenţiat. Pacientul nostru abia acum începe să vadă. A fost orb, a umblat prin beznă, a luat lucrurile după formă, nu după înţeles, a amânat manifestarea unor sentimente, fiindcă le acorda o importanţă exagerată. Răceala e adesea masca unei emotivităţi excesive. Aşa procedează indivizii capabili să se devoteze cu totul unei cauze. Chiar unui sentiment. Nenorocirea e că le lipseşte discernământul. Nu-i vina lor. Cine ne spune ce e cu

198

Sortiţi iubiriiadevărat important în viaţă? Pentru unii, important e să sădească un pom. Şi uite, vremea trece şi nu găsesc răgazul să sape pământul şi să pună în el sămânţa unui pom. Pentru alţii, important e să crească un copil. Nu contează al cui şi ce fel de copil este. Principalul e să aibă în preajmă un suflet de prunc, ca să se descopere în el pe sine. Trebuie să avem grijă de pacientul nostru până va reuşi să desluşească forma şi culoarea lucrurilor, aşa cum sunt ele, până va începe să aibă curajul să le atingă, până va izbuti să-i privească pe oameni, de la distanţa de la care oamenii îşi arată adevărata fire şi adevărata înfăţişare. Boala lui e, de fapt, una obişnuită. Nu-i un om nici mai bun, nici mai rău decât ceilalţi. E la fel şi, totuşi, deosebit.

— Pentru îndărătnici, geme profesorul, există testul Prună…

Doctorul cel tânăr e neatent. Mă priveşte, dar de văzut nu mă vede pe mine, ci un gând care a prins să capete contur înăuntru, acolo unde se formează la cei îndărătnici ideile: în suflet, nu în creier.

— Să-i facem scriitorului nostru nişte analize, decide şeful comisiei cu un glas sever. Şi e sever întrucât nu-i deloc sigur că analizele vor face lumină în cazul meu. E un mod de a acredita importanta unui lucru complet lipsit de importanţă.

Comisia aprobă. Nimeni nu moare din cauza analizelor.— Ştii, scriitorule, mi se confesează doctorul şef,

romanele nu-s bune la nimic.— Nu-s scriitor, îi spun. Nu scriu romane.— Atunci, cartea asta n-ai scris-o dumneata?— Nu.Ar trebui să-i explic că există în oraşul nostru un

cetăţean, pe nume Adam Sedecariu, un om cumsecade, care dăruieşte cărţi, aşa cum alţii dăruiesc flori. Un om care deţine adevărul absolut: crede în cărţi. Un om în stare să privească în juru-i şi să vadă în contul celor care

199

Tudor Octaviannu văd. Şi chiar să moară în locul lor. Un bătrânel care pune petice şi bazoane şi în vremea asta vorbeşte fericit cu sine şi spune: Weltanschauung, Weltanschauung, Weltanschau-ung…

Dar preaînţeleptul doctor ochi de barză n-ar înţelege despre ce vorbesc. Pentru că, deocamdată, se află încă în concediu şi nici n-o să se întoarcă prea curând de acolo.

Comisia părăseşte rezerva la fel de simplu cum a sosit, încolonată în urma şefului ei. Ultimul e medicul îndărătnic.

— Aş vrea să vă pun câteva întrebări, zice el rupându-se de turmă.

Închide atent uşa în urmă-i şi, ce-i ciudat, nu simte nevoia să rostească nimic remarcabil, deşi a stat în cadrul ei mai mult de un sfert de minut. Se aşază pe marginea patului şi îmi declară că e student.

— S-ar putea să nu vă inspir cine ştie ce încredere. Nu sunt încă medic.

— Întrebările pe care vrei să mi le pui sunt o chestiune de încredere?

— Da.— Am încredere în dumneata.— Deşi o să vă par niţel ţicnit.— Deşi o să-mi pari uşor excentric.Studentul zâmbeşte, cum zâmbesc toţi tinerii foarte

serioşi când săvârşesc un lucru nepermis. Nu unul rău, ci doar neîngăduit. Când vor să vadă un film în timpul sesiunii.

— Bolii de care suferiţi i se mai zice şi „boala studenţilor”. Se ia, mai ales, prin sărut. Cu cine v-aţi sărutat intensiv ultima oară? Sau, ca să fiu mai exact, cu o săptămână înainte de a vă interna?

— Pentru că într-adevăr am încredere în dumneata, am să fiu sincer: n-am sărutat intensiv pe nimeni în ultima săptămână. Şi nici mai înainte. Eşti prea tânăr ca să înţelegi: nu pot săruta, pur şi simplu, o femeie, dacă nu o

200

Sortiţi iubiriiador. Nu e destul să fie o persoană plăcută. Trebuie s-o ador.

— Cred că înţeleg.— Înseamnă că eşti un tânăr care înţelege mai multe

decât cei din generaţia lui. Şi chiar decât mine.— De aceea mă vedeţi în spital. Am exagerat

întrucâtva. Nu sunt în practică. Sunt în vacanţă. Îmi petrec vacanţele în spital. Vreau să învăţ. Ştiţi, eu sunt un caz. Îmi place să învăţ. Sunt îngrozitor de curios. Nu contează în ce privinţă. În toate privinţele. Fac pasiuni nimicitoare. Dacă aş începe să citesc ziare sportive, ar fi un dezastru. Aş învăţa toate echipele pe de rost şi aş vorbi numai despre fotbal. Mi s-a mai întâmplat să fac fel de fel de pasiuni. Sunt slab sufleteşte.

— Nu e o dovadă de slăbiciune.— Ba da, fiindcă nu mă pot stăpâni. La fel e şi cu

învăţătura. E tot o pasiune. Un adevărat sindrom. Toată chestia e să nu mă gândesc la femei.

— Dar nu reuşeşti.— În general, reuşesc. Mă ţin de învăţătură.— Şi în spitale sunt femei.— Le privesc ca pe nişte paciente.— Nu sunt toate paciente. Pe sora Ana e greu s-o

priveşti ca pe o pacientă. E o posedată. Vrea să fie o soră medicală desăvârşită. Dar nu reuşeşte întotdeauna. Nu poate să facă întrutotul abstracţie de faptul că e femeie. Sau, mai bine zis, că e privită de bărbaţii din jurul ei ca femeie.

— Eu mă preocup numai de studii. Acum, bunăoară, studiez cazul dumneavoastră.

— Voiai să-mi pui mai multe întrebări.— M-am lămurit din prima. Realitatea e că n-am lămurit

mare lucru. E posibil ca virusul să fi pătruns în organism. Şi în alt mod, deşi contagiozitatea bolii e foarte redusă. Aş spune că e obligatoriu să te fi sărutat mai mult timp cu

201

Tudor Octaviancineva. În manuale, se spune că e necesar „un contact intim şi prelungit”.

— Faptul că sunt un abstinent nu schimbă, după opinia dumitale, fondul problemei.

— Nu, nu-l schimbă.— Aş avea şi eu o întrebare: care e fondul problemei?— Ce diagnostic aveţi?— Niciunul.— Fiindcă nu v-au făcut reacţia Paul-Bunuel. Este utilă

în cazurile atipice.— Ceva elementar, nu?Tânărul mă pliveşte cu atenţie. Un băieţaş subţire şi

negricios, unul din băieţaşii care ard, care se consumă total în tot ce întreprind. Ochii întunecaţi au matitatea catifelată a pulberii de antracit, pomeţii îi lucesc, dezvăluind sub luciu, o piele subţire ca pergamentul, bărbia îi e ascuţită şi dură. Când doarme, strânge cu siguranţă din pumni. Unul din tinerii care dau peste cap programele calculatoarelor de bioritmuri. Bioritmul lui ţine o linie dreaptă, mult deasupra abscisei. Un băieţaş elastic şi pur ca o sabie elastică de oţel pur şi tot atât de tensionată ca acesta.

— Nu ştiu, spune el, câtă încredere pot să am în dumneavoastră.

— Ar trebui să te deprinzi să studiezi caracterele.— Mi-am propus, dar nu ştiu dacă am înclinaţie pentru

psihologie.— Eu sunt pasionat de fizionomii. Şi de legătura dintre

fizionomie şi caracter. Pe mine, cel puţin, mă cunosc foarte bine. Între fizionomia şi caracterul meu e o relaţie directă. Poţi să ai încredere. Mai ales că e în joc viaţa mea.

— Tocmai de aceea.— Deci, e în joc viaţa mea?— Deloc. Şi nici n-a fost. E în joc trufia medicilor din

spital. Fără acordul lor însă n-aş putea să învăţ. Era

202

Sortiţi iubiriielementar să fi făcut reacţia Paul-Bunuel. Dacă rezultatul ar fi fost negativ, nu însemna că nu aveţi virusul. Dar dacă era pozitiv, îl aveaţi sută la sută.

— De ce n-au făcut-o? Sunt incompetenţi?— Nu, sunt suficient de pricepuţi. Cam înfumuraţi. Cu

mine, în orice caz. Chestiunea e că le-a murit berbecul.Mă uit din nou cu atenţie la studentul-în-care-e-

obligatoriu-să-ai-încredere – dacă-vrei – ca-şi-el-să-aibă-încredere-în-tine şi încrederea mea în el se diminuează sensibil.

— Care-i povestea cu berbecul? Eşti sigur că în discuţia noastră era nevoie de o istorie cu un berbec?

— De bună seamă. Altfel, de unde am lua hematii de berbec? Reacţia Paul-Bunuel se face cu sânge de berbec. E o treabă cam tâmpită să tot sângerezi bietul animal.

— Eşti sigur că am virusul ăsta?— Boala se cheamă mononucleoză infecţioasă. Are

manifestări aberante. E puţin spus atipice. Aberante! Poate să semene o vreme cu orice. Pe mulţi îi induce în eroare.

— Nu şi pe dumneata.— N-aveţi încredere în mine?— Încep să nu mai am.Răspunsul meu ar trebui să-l necăjească. El însă

zâmbeşte. Ca un student care a săvârşit două mici nechibzuinţe consecutiv: a fost la un film şi a mai mâncat şi o îngheţată din banii de cămin.

— Şi eu eram contrariat. Când ceva îmi reuşeşte de la început, devin prudent. Noroc că mi-a venit o idee.

— A fost, într-adevăr, un noroc. E important să-ţi păstrezi încrederea.

— M-am dus la spitalul numărul unu. E acolo un ziarist, Vrânceanu.

— Colegul meu.— Nu sunteţi scriitor? — Sunt gazetar.

203

Tudor Octavian— Atunci de ce mi-au dat cartea asta?— Cine ţi-a dat-o?— Nu mai ţin minte. E important că sunteţi colegi.

Acum, chiar că am noroc. Şi el tot mononucleoză infecţioasă are.

— Să ştii că nu ne-am sărutat intensiv.Studentul sabie-de-oţel-suedez râde din toată inima.

Dinţii îi strălucesc, cerul gurii îi e roşu ca purpura. Mă uit în fundul gâtului său roşu şi sănătos ca hipnotizat, mă uit la omuleţul care-i saltă ritmic şi un strop de salivă îmi întrerupe contemplaţia.

Băiatul îşi cere scuze. Cu o batistă de zăpadă îşi şterge gura mare şi cărnoasă, o gură atipică pentru un om care arată ca o sabie de paradă. Un flăcău curat şi simţit, care nu va îmbolnăvi pe nimeni cu mononucleoză infecţioasă, oricât de intensiv va săruta.

Îl privesc secunde în şir, în cap mi se învârte o idee şi, deodată, se face lumină: biscuiţii acrişori ai familiei Ionescu!

Îl văd înaintea ochilor pe Vrânceanu meşterind biscuiţi şi explicându-mi: „toţi luchrează la châte o charte. Thoţi au châte o themă dheosebhită şhi dhespre chare nu s-a mhai schris. Nu există theme dhespre chare să nu se fhi mhai schris. Chărţile asthea unice au un chusur: n-au fhost închă începuthe.” Bem vin de soc dezalcoolizat, mestecăm pe întrecute biscuiţi acrişori şi mononucleoza infecţioasă e gata. Din gura mare, îndesată cu pesmet măcinat, perfizii viruşi pornesc pe căi atipice şi-mi invadează trupul obosit de lupte interioare şi de aşteptarea unei ierni care nu mai vine.

— Şi acum, ce urmează?Zveltul şi smeadul tânăr îmi spune că nu mai urmează

nimic.— Nu luaţi orice fel de medicamente, indiferent cine vi

le recomandă. Doar antibiotice cu spectru larg. Puteţi să vă trataţi şi acasă.

204

Sortiţi iubirii— Şi cu comisia ce mă fac?— Asta-i o problemă, zice el muşcându-şi uşor buzele.

Găsiţi dumneavoastră ceva. De altfel, au să se convingă singuri că au greşit. Mâine o să vă simţiţi mai bine decât azi.

Din pragul uşii, de acolo de unde bărbaţii remarcabili spun, în împrejurări remarcabile, numai cuvinte remarcabile, băiatul cu ochii ca antracitul pisat mai pune o întrebare. Una nesfârşit de ceremonioasă:

— V-ar deranja dacă aş îndrăzni să-mi prezint omagiile domnişoarei Ioana-Vera când va veni să vă vadă?

205

Tudor Octavian

25

Îmi trag telefonul aproape şi-l sun pe Vrânceanu.— Şefule, îmi pare rău, dar trebuie să-ţi dau o veste

proastă. Nu mai mori.— Sunt lucruri mai rele ca moartea, se vaită el stins. Ai

citit presa literară?— Nu am citit un rând de o săptămână.— E scandalos, declară Vrânceanu cu glasul sugrumat

al unui orator abia operat de amigdalită. De-a dreptul scandalos.

Nu ştiu ce ar putea fi mai scandalos decât moartea, dar nu-l contrazic. Deşi vlăguit, Stelian Vrânceanu nu are starea de spirit a unuia dornic să fie pus la punct. Mă mustră patetic:

— Citeşte revistele. Citeşte-le azi. Să vezi de ce-s în stare.

— Te critică?— Mai rău: mă ignoră. Ca şi cum n-aş exista. Într-o

săptămână întreagă nu mă citează nimeni. Repet: nimeni. Generaţia mea e o adunătură de ingraţi.

— O săptămână nu înseamnă nimic. E o întâmplare.— Îmi trebuia un alt fel de nume, mă întrerupe el iritat.

Vrânceanu e banal. Stelian Vrânceanu – ce combinaţie nefericită!

— Greşeşti. E un nume care impune. E plin de vocale. Şi, ce-i mai important, trebuie rostit cu toată gura. Evocă o virilitate masivă şi voluntară. Un veritabil nume de bărbat.

206

Sortiţi iubirii— Dar nu-i şi un nume de critic. Poate să-l aibă oricine.

Mi-am dat seama de asta la primul articol. Dragă Muntene, mi-a zis redactorul-şef, ai har! Îmi zâmbea ori de câte ori ne întâlneam, mă saluta primul şi îmi spunea respectuos Câmpeanu şi Greceanu. Iar într-o zi, naiba ştie ce-avea în cap, mi-a zis Pruteanu.

— Un tip distrat.— Nici vorbă. Un om grav şi pasionat. Îşi punea

speranţe în mine. Am scris în gazeta lui doi ani încheiaţi. Şi în tot acest timp n-a reuşit niciodată să-mi ghicească numele.

Vrânceanu rosteşte ultimele cuvinte cu un glas voalat, venind de departe.

Nu de la celălalt spital, ci de pe cealaltă lume.— Vezi, continuă el mai concesiv cu sine ca oricând,

sunt un om lipsit de umor. Detest frivolitatea, urăsc lucrurile făcute în pripă. Dar cel mai mult şi mai mult mi-e frică de ridicol. Ei bine, ştii ce-i lipseşte numelui meu? Un pic de preţiozitate. Un dram de ridicol. Am să semnez Sthelian Vrânceanu. E o prostie, nu? Or să se mire toţi. Dar o să mă ţină minte. Şi tu să-ţi schimbi numele! O să am grijă.

— Îmi place numele meu.— N-are importanţă ce-ţi place ţie, băiatule. O să-ţi

găsim ceva interesant. Ceva atât de neaşteptat, încât să-ţi fie imediat simpatic. N-ai nicio carte şi n-ai prieteni. Un nume potrivit face mai mult decât o carte.

Vrânceanu e prea optimist pentru un om care abia a trecut prin moarte. Venim de departe, ne înfrăţeşte aceeaşi suferinţă, era s-o sfârşim dintr-un sărut studenţesc, dintr-unul din acele săruturi fără început şi fără capăt, întâmplate în umbra căminelor de fete. Iar el continuă să fie profetic şi autoritar. Un glas de babă energică, răzbind din bolgia a zecea, a celor cu nume măsluite.

207

Tudor Octavian— Şefule, îi spun, nu te-am sunat ca să-ţi urez

sănătate. Te faci oricum bine. Vroiam să-ţi pun o întrebare.

— Ce întrebare?— Una pe care n-aş fi îndrăznit să ţi-o adresez înainte.

Pe vremea când n-aveai simţul ridicolului. Acum îl ai şi trebuie să-ţi vorbesc. Pe cine ai sărutat intensiv, energic şi inspirat în ultimele săptămâni ale anului?

Vrânceanu îmi răspunde nervos. Mult prea nervos pentru un om ce vrea să pară uimit:

— Ce-i prostia asta?— Nu-i nicio prostie. Există o cauză a tuturor lucrurilor

şi ea se cheamă Carmen. Focoasa noastră dactilografă.Vrânceanu tace. Îi aud respiraţia agitată, de fante

obosit, îi aud gândurile şuşotind în creier.— Pe cei în etate, îi spun, săruturile lungi îi scot din

minţi. Pentru un astfel de sărut, îţi abandonezi familia şi îţi compromiţi cariera. În cel mai bun caz, scapi cu o mononucleoză infecţioasă.

— Aşa se cheamă boala mea?— Aşa se cheamă.— De ce nu-mi spune nimeni?— Ţi-o spun eu. E o situaţie specială.— Tu nu eşti doctor.În situaţii speciale bărbaţii cu simţul ridicolului. Îl pierd

cu aceeaşi iuţeală cu care l-au dobândit. Noii îmbogăţiţi descoperă întotdeauna ultimii sensul averii lor.

— Sthelian Vrânceanu, proclam, are şi de data aceasta dreptate: nu sunt doctor. Sunt curierul inimilor sfărâmate. Leon nu-i fura sărutările lui Carmen între două fraze despre destinul romanului contemporan. Leon e un tip dintr-o bucată. Unul care n-o să dobândească niciodată simţul ridicolului. O să moară ca un caraghios şi n-o să ştie de ce. Pentru că Leon e îndrăgostit de Carmen.

— Pe Leon îl respect, se grăbeşte, să mă asigure Vrânceanu. E un băiat muncitor.

208

Sortiţi iubirii— Dar nu suficient de talentat. Iată un motiv să-l înşeli.— N-am nimic cu el. Nici n-am ştiut ce e între ei.— Scria şi la gazeta de perete…— Crede-mă, se văicăreşte Vrânceanu. Se lamentează

astfel de o săptămână şi a început să-i placă. Doar ştii cum e: stai numai un ceas lângă o femeie şi te trezeşti cu ea în braţe. Iar după asta îţi reproşează că ai sedus-o.

— Îţi dau într-adevăr o veste proastă: te-ai şi făcut bine. Şi eşti exact ce-ai fost: un inocent. Un naiv, căruia îi sar dactilografele în braţe.

Vrânceanu tuşeşte. O tuse diplomatică.— Ce jalnic sfârşesc poveştile repezi de amor. Erai atât

de speriat, încât ai fi fost în stare să te spovedeşti. Şi, deodată, nu mai eşti speriat. Eşti doar jenat.

— Sunt gata să-i cer scuze.— Ce să facă Leon cu scuzele tale! Băieţii prostuţi şi

sentimentali suferă intensiv, extensiv şi în toate felurile. Mai rău ca după o mononucleoză. În cuşca strâmtă a persoanei întâi singular, viaţa, şefule, e ceva chinuitor. O caznă care nu se mai termină. N-are rost să-ţi schimbi numele. Poţi face ceva mai bun şi pentru tine, şi pentru noi. Schimbă-ţi, te rog, serviciul. Du-te în Capitală. Generaţia ta va fi fericită să te primească mai viu şi mai iertător decât înainte.

Vrânceanu primeşte lovitura în plin. Un boxer care descoperă pe neaşteptate o seamă de plăceri masochiste.

— Şefule, revin, asemenea discuţie noi doi n-o să mai purtăm niciodată. E ca şi cum nici n-a avut loc. Pui telefonul în furcă şi-ţi spui că vorbele mele le-ai gândit singur. Mononucleozele predispun la sinceritate. O să ne revedem în redacţie şi toate or să fie schimbate. N-ai să mai tai din textele lui Leon, dar asta n-o să-l vindece. Eşti prea mare pentru un judeţ de mărime medie. Du-te şi lasă-ne imperfecţi.

Vrânceanu închide cel dintâi telefonul.

209

Tudor OctavianÎl aşază în furcă încetişor şi îl priveşte lung. Îl cunosc şi

nu mi-e greu să-mi imaginez ce are să facă în continuare. Se va ridica din pat şi va privi către aparat cu stupefacţie şi pizmă. Ca un copil care ar avea motive să plângă, dar nu plânge fiindcă nu-i nimeni prin preajmă s-asculte. Îşi va trece mâinile prin părul zburlit, de militar la pensie, şi-şi va freca viguros creştetul. Va depozita şi această problemă neclară acolo unde îşi stivuieşte, pentru mai târziu, atâtea lucruri ce pot fi amânate: adevăruri inconfortabile, sentimente ambigui, insuccese lipsite de o cauză clară. Vrânceanu e un om ca toţi oamenii până se aşază la masa de scris. În faţa foii albe, pe Sthelian Vrânceanu, cel mai cunoscut dintre criticii mai puţin cunoscuţi, îl soarbe nevoia de a scrie aşa cum sorb taifunurile din Caraibe corăbiile răzleţite de ţărm. Rămân la mal sâcâitoarele treburi redacţionale, şi Leon, şi eu, şi Carmen cea fierbinte şi parfumată, şi tot ce nu e destin.

Mă întind în pat cu mâinile sub cap şi privesc în tavan. Mă uit la dreptunghiul ce stă să se întunece la capătul unei zile lungi, lungi de tot şi nu văd nimic. Am treizeci şi şase de grade şi două linii, termometrul a îngheţat la diviziunea la care oricât ai fixa dreptunghiul cerului de humă de deasupra nu vezi decât o singură imagine: un chip ridat înainte de vreme şi o căutătură aspră de om singur.

— Prietene, îmi spun, e timpul să plecăm. Vom recupera fără grabă. Un pic de speranţă în fiecare zi, un dram de precizie cu fiecare pas. Să-i lăsăm pe doctori să se ocupe de apendicite acute şi de berbeci bătrâni. S-o lăsăm pe sora Ana în abisul mândrei ei disperări, să golim rezervele de îndărătnici şi s-o pornim spre casă. E joi şi e ora cinci după-amiază. E ora la care simţi în tine o chemare şi o taină. Eşti omul sortit să simtă iubire în fiecare joi între orele şaptesprezece şi douăzeci şi un sfert fix.

210

Sortiţi iubiriiMă ridic şi aprind lumina. Port una din pijamalele în

dungi vişinii, atât de dragi administratorilor de spitale din toată lumea. Pentru o rezervă de două paturi, sunt îmbrăcat destul de cochet. Pijamaua cu dungi de culoarea vişinei putrede, a vişinei macerate în propriile-i sucuri, e o îmbrăcăminte cât se poate de elegantă pentru o plimbare în curtea spitalului, dar pentru un om care vrea să o şteargă acasă nu-i deloc ce i-ar trebui. Sobrietatea excesivă a croielii sale ar bate la ochi. Am nevoie de un costum în tonuri vesele. Mi-e dor de negrul atât de vioi al costumului de revelion. O iau la pas pe coridoare, e o atmosferă tihnită, e tihna plină de nelinişte ce se aşterne în orice spital în lungul răgaz, dintre compotul de la prânz şi grisul de seară. Străbat clădirea în toate direcţiile, urc şi cobor scările şi n-am nicio idee.

La parter, la intrarea secţiei de urgenţe, se agită un grup de halate albe. Un halat alb e o haină mai bună decât o pijama cu mânecile prea scurte. Nu-i, totuşi, o haină cu care să pleci în oraş. Din maşina „Salvării” e extras cu mare ceremonie un tip corpolent. Testul Prună holbează spre mine nişte ochi umezi şi speriaţi. Ochi de şcolar surprins cu lecţia neînvăţată, o privire spăsită de leneş pus să dea teste încrucişate.

— M-am grăbit, geme profesorul cerându-mi parcă o confirmare.

— Graba strică treaba.— Am făcut o eventraţie. Era să mor.— Se moare din orice. Din eventraţii, cel mai des. — Nu-l speriaţi, intervine studentul sabie-de-oţel-

suedez.— Fireşte.— Eram la tablă, spune profesorul străduindu-se să-mi

comunice amănuntul, în vreme ce-l urcă în lift.— Fireşte. Erai la tablă şi scriai de zor. Şi când te-ai

întins să sublimezi întrebările suplimentare, întrebările

211

Tudor Octavianalea pe care le-ai visat imediat după operaţie, gata ruptura.

— Ce spuneţi? Ce tot spuneţi? se miră studentul cel smead. Ce-i aiureala asta?

— Doctore, îi spun schimbând tonul, am nevoie de dumneata.

— Nu sunt doctor, zice el înroşindu-se. Ştiţi prea bine.— Doctore, insist şi-l trag deoparte, nu lăsa lucrurile la

jumătate.— Vă rog. Nu-mi spuneţi „doctore”. Nu-mi place. Nu-s

încă medic. Mi s-a permis să asist la operaţie. Trebuie să plec. Vă văd mai târziu.

Îi apuc mâna. O mână de adolescent, uscată şi fierbinte şi i-o ţin strâns.

— Am nevoie de dumneata acum!— Ce s-a întâmplat?Suntem singuri în holul „Urgenţei”. Motorul liftului

bâzâie liniştit.— Pierd operaţia, scânceşte tânărul. Şi nu vreau s-o

pierd. Mâine se termină vacanţa. Despre ce-i vorba?— Pe scurt, povestea-i următoarea: aş vrea s-o şterg.— De ce nu înţelegeţi? Nu sunt medic.Îl iau de braţ şi-l plimb în jurul camerei. Oportunismul e

o izbândă a maturităţii, o cucerire a vârstelor înaintate. Un drept al lor. Dreptul de a-ţi schimba opinia după cum bate vântul a fost cucerit prin strădania a mii de generaţii de vârstnici.

— Eşti tânăr, îi spun. Pot să-ţi fiu tată. Mă simt dator să te ajut. Fii tot timpul doar ceea ce eşti. Ai început o treabă, du-o până la capăt. Sunt aproape sănătos şi o ştii. Nu pot să mai rămân. Înţelegi: nu pot. Am început şi eu o treabă şi vreau s-o închei cuviincios. Dacă-ţi cer sprijinul, e pentru că mă poţi sprijini. Nu eşti medic, dar ai să te duci la garderobă şi ai să-mi scoţi hainele. Garderobierele ascultă de halatele albe. Pijamaua mea, vezi bine, n-o să impresioneze pe nimeni.

212

Sortiţi iubirii— Am pierdut operaţia.— Precis ai pierdut-o. De fapt, n-ai pierdut nimic.

Lumea e plină de tipi care forţează. Ceva se rupe zilnic în fiecare din noi. O să ţi se facă lehamite de atâta cusut. Te-aştept în cameră.

Revin în rezervă şi aştept.— O să iasă un tărăboi, spune băiatul cel smead şi

subţire intrând pe uşă. Ceva ce nu s-a pomenit. E clar, pe aici n-o să mai calc niciodată. Mi se făcuse o favoare.

În vreme ce mă îmbrac, îi explic:— Nu-ţi face nimeni nicio favoare. Eşti un om pasionat.

Ai suflet bun şi vrei să faci numai bine. Favoarea le-o acorzi tu. Ai să te duci la spitalul numărul doi.

— Doctorul Popescu mă aprecia. O să fie tare mâhnit.— O să fie mâhnit şi o să-i treacă. Dacă te aprecia cu

adevărat. Sunt pline spitalele de Popeşti cu suflet de aur.Costumul îmi stă exact cum trebuie să stea un costum

negru pentru ocazii pe un bărbat cu numai treizeci şi şase de grade şi două zecimi. Studentul îmi urmăreşte mişcările într-o tăcere respectuoasă. Ochii îi strălucesc. Un tânăr pe care se poate conta. Ioana-Vera ar trebui să ştie asta.

— Am ceva pentru dumneavoastră, zice el şi-şi vâră mâna dreaptă în buzunar. O să vă folosească. E un medicament despre care se vorbeşte.

— Ce fel de medicament?— Se cheamă „Vitalin”. Un fortifiant puternic.Îi mulţumesc. Îi spun că am auzit de „Vitalin”. Cea mai

mare reuşită a industriilor farmaceutice. Un orb din naştere nu vedea şi a început să vadă. Un om n-avea un picior şi i-a crescut piciorul la loc. O femeie nu reuşea să aibă copii şi a născut la şaizeci de ani. Un drog cum nu există altul. Ameliorează caracterele şi, ce-i mai important, e foarte eficient în mononucleozele infecţioase aproape vindecate.

213

Tudor OctavianÎi strâng mâna. Mă uit în ochii lui şi-mi iau rămas-bun

de la toată tinereţea mea. La despărţire, stăruie în privirea noastră o întrebare. În nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, aceste întrebări rămân fără răspuns.

— Eşti norocos, îi spun. E joi. E una din zilele în care se lichidează o sumedenie de restanţe. Voiai să mă întrebi ceva.

— Voiam să vă întreb ceva? repetă el buimac.— Desigur. Voiai să ştii cum poţi să dai de Ioana-Vera.— E o problemă, admite albindu-se la faţă tânărul.Un fenomen pe care un medic ar trebui să-l studieze: în

circumstanţe asemănătoare, unii devin stacojii de emoţie, alţii livizi. Iar unii trec de la o culoare la alta într-un singur minut. Şi chiar mai repede.

— Pe Ioana-Vera, dragă prietene, ai s-o întâlneşti chiar mâine. Sunteţi colegi de facultate.

— Nu e posibil, zice înroşindu-se brusc. Urechile i-au luat foc, numai bărbia ascuţită şi tare i s-a albăstrit. Un albăstrui ce bate în vânăt. Aş fi remarcat-o.

— Nu aveai cum s-o remarci. Ţi-ai fi călcat principiile.— La dracu toate principiile, face el sincer şi se aşază

pe pat. Cine are nevoie de ele?

214

Sortiţi iubirii

26

La om, muşchii scheletici reprezintă aproape jumătate din greutatea corpului. Când te grăbeşti să ajungi undeva şi lungeşti pasul, se pun în mişcare câteva sute de muşchi.

De fapt, şi când nu te grăbeşti.Pleci dintr-un loc, să zicem dintr-un spital, convins că ai

luat o hotărâre importantă. Ai aerul unuia care ştie ce face şi unde se duce, dar în curând te opreşti. Eşti puţin obosit, fiindcă muşchii n-au stat degeaba, dar ce te-a adus la redacţie la ora aceasta, nu ştie nimeni. Iar tu, cu atât mai puţin. Toate s-au petrecut reflex: şi mersul, şi alegerea drumului.

Stau sub castanul cu regim de arţar ocrotit şi mă uit la clădirea redacţiei. Din stradă, imobilul seamănă cu o corabie. Ziua, e aidoma celorlalte imobile de pe stradă: trepte teşite, coloane false şi, în spaţiul dintre coloane, busturi de muze cu mutre de gospodine. Noaptea însă se întâmplă un miracol. Coloanele par vele zvelte desfăşurate în vânt, marea se agită, auzi vuietul valurilor şi nava îşi urmează calea. Corabia ziarului Viitorul se îndreaptă, fireşte, spre viitor.

În schimb, dacă te afli în grădină, constaţi că te-ai înşelat. Casa seamănă izbitor cu o cutie de pantofi. Nu există lucruri care, în anumite împrejurări, să nu-ţi amintească în chip izbitor de alte lucruri.

În anumite împrejurări şi mai ales în iernile ce nu aduc deloc a ierni.

215

Tudor OctavianMă uit la forma întunecată şi posacă şi o găsesc plină

de mister. E o impresie care nu durează. În nopţile fără lună, chiar şi o cutie de pantofi arată misterios.

De pe crengile copacului cu identitatea neclară se desprind frunze răsucite. Jos, frunzele se sfarmă cu un şuier uscat şi suflul exploziei răscoleşte praful.

E târziu şi e linişte – şi, dacă e târziu şi e linişte, înseamnă că Leon lucrează. Trebuie să mă apropii de fereastra din colţ şi să mă uit înăuntru ca să pot vedea ce face. Mă apropii de fereastra din colţ, mă înalţ pe vârful picioarelor şi arunc o privire în odaie.

Leon se găseşte, într-adevăr, în faţa maşinii de scris. Lampa cu picior „Intim”, fabricată de cooperativa de invalizi „Avântul”, proiectează asupra eseistului un con de lumină portocalie. Degetele lui Leon umblă precis şi rapid pe clapele maşinii şi clănţănitul ei obosit îi sună celest; un deşteptător cu havaiană după un somn de zece ore.

În fiecare joi la această oră îşi scrie eseul de o sută de rânduri, în care dezbate probleme curente ale eticii creaţiei şi, în conformitate cu planul tematic pe luna în curs, şi alte probleme la fel de atrăgătoare. E joi şi e ora opt. În fiecare joi la ora opt Leon le explică cititorilor paginii culturale că la marii artişti creaţia e şi o chestiune de etică. Concluzia apare reflex, indiferent de temă, de lungimea articolului şi de anotimp. Articolele lui Leon n-au început, n-au mijloc. Au numai concluzii finale.

Îi privesc spatele, părul crescut în dezordine şi braţele scurte. Spre deosebire de ceilalţi oameni, muşchii scheletici reprezintă la el mai mult de jumătate din greutatea corporală. Şi, toţi, fără nicio excepţie, îşi dau, când scrie, interesul: nucalii şi scalenii muncesc de zor, transversul abdomenului şi pătratul lombar se contractează, micul şi marele pectoral se întrec voios şi eficient, lucrează din plin pediosul şi popliteul şi nici chiar scurtul flexelor al degetului mic de la picior nu stă

216

Sortiţi iubiriidegeaba. Leon scrie şi scrie şi degetele i se încovoaie în bocanci.

Bunul Leon e fericit. Şapte zile de fericire absolută. O săptămână în care articolele teoretice şi abruptele foiletoane, sprinţarele ştiri şi tăioasele note semnate de el au luat, fără modificări, drumul tipografiei. O sută şaizeci de ore de extaz: nimeni nu i-a tăiat titlurile, nu i-a umblat nimeni la concluzii.

Privirea mi s-a deprins cu întunericul. Încep să desluşesc forma lucrurilor din încăpere, linia nişei, dreptunghiul teşit al fetei biroului. Şi, dacă mă uit mai atent, mă văd şi pe mine cufundat în gânduri.

Văd ceea ce ştiu sau ştiu doar ce văd?Îmi lipesc fruntea de geamul rece, întârzii, căţărat pe

pervaz, ca un răufăcător fascinat de cuprinsul feeric al locului ce urmează să-l prade, din penumbra uleioasă apare acum şi Vrânceanu.

Şi, deodată, într-o baie de lumină, sub raza concentrată a o mie de lămpi cu picior „Intim”, mi se înfăţişează, uimită şi înfiorată de aşteptare, fiinţa pe care am iubit-o aşa cum n-am mai iubit pe nimeni niciodată: fetiţa aceea de zece sau unsprezece ani. Stă nemişcată pe scaunul prea înalt pentru ea, umerii drepţi de copil sunt nimbaţi de lumina topită şi grea ca lava, ochii ţintesc cu blândeţe înainte.

Vreau să ţip şi sunt mut, vreau să fug şi niciunul din cei cinci sute de muşchi scheletici nu mă ajută. E ca şi cum, cineva mi-ar pune pe neaşteptate un reflector în faţă. Preţ de o secundă, fluxul de electroni mă traversează şi fiecare celulă arsă de văpaia amintirii, încremeneşte. Când reflectorul se stinge, mă aflu într-un pustiu. A nins cu funingine şi cu praf de grafit şi orizontul se pierde în întuneric.

Plec din livadă şi nu mă gândesc la nimic. Mă simt istovit şi dezorientat. Reflex, iau drumul casei. E ora douăzeci şi un sfert fix, e vremea când trebuie să mă

217

Tudor Octavianîntorc acasă. Voi urca încet scara celor zece etaje şi mă voi odihni, ca bătrânii, pe fiecare palier. Pe lângă mine se vor strecura zbenguindu-se copiii şi eu mă voi uita după fiecare, cu privirea ceţoasă a cardiacilor. Pe urmă mă voi încuia în garsoniera mea superclimatizată şi totul va reintra în normal. Mă voi întinde în pat şi muşchii, toţi cei cinci sute de muşchi ai trupului meu neprihănit şi înfrânt, îşi vor găsi liniştea.

Merg, prin urmare, pe drumul ştiut, mă las în seama reflexelor formate de-a lungul a douăzeci de ani de slujbă, e soluţia logică a unei istorii bazată de la un capăt la celălalt pe logică şi, numai când mă trezesc în faţa casei Verei cu degetul pe butonul soneriei, îmi dau seama că unele lucruri nu vor putea fi explicate niciodată.

Ori, cel puţin, unul din ele.În mâna stângă ţin un buchet de roze imperiale şi asta

e o contradicţie de fond, cum zice Leon, pentru că rozele imperiale înfloresc, fără excepţie, în mai.

218