DESCRIEREA MOLDOVEI – MONOGRAFIE DESCRIPTIVĂ 1. INTRODUCERE Dintre toate scrierile lui Dimitrie Cantemir, aceea care rămâne valabilă pentru informaţia ştiinţifică a cercetătorilor de azi şi nu numai ca un jalon al istoriei culturii, în vremea în care a fost scrisă, este Descrierea Moldovei. Ea formează începutul celei de a treia perioade a activităţii de scriitor a autorului, perioada şederii în Rusia, pe care o putem numi perioada ştiinţifică a operei sale. Descrierea Moldovei, scrisă în întregime în Rusia, este cartea destinată să facă cunoscută şi ştiută Moldova lumii învăţate din Europa. Lucrarea este alcătuită pentru informarea geografică, pentru descrierea vieţii poporului, a organizaţiei de stat, a stării economice a Moldovei, pe un plan larg şi bine organizat din punct de vedere ştiinţific. Putem afirma că Descrierea Moldovei este cea dintâi scriere ştiinţifică a unui român. 2. IZVOARE ŞI MODELE Ca izvoare, modele şi îndemnuri pentru scrierea acestei cărţi, autorul se sprijină în primul rând pe şcoala cronicarilor moldoveni şi munteni, care se ridicase peste treapta analisticii şi ajunsese la o concepţie clară despre originile neamului românesc şi despre istoria ţărilor române. De asemenea modelele sale de inspiraţie, ideile sale ştiinţifice şi metoda lui trebuie căutate în literatura ştiinţifică a vremii, nu numai la cronicarii români, Cantemir fiind un om de cultură europeană. Astfel, el are ca model profesorii de la Şcoala Patriarhiei din Constantinopol, geografi-istorici din Grecia, Polonia şi Rusia şi, mai ales, savanţi germani stabiliţi în Rusia, prin intermediul cărora intră în contact cu Academia din Berlin, al cărei membru devine şi la al cărei îndemn scrie această lucrare. Un alt izvor important pentru realizarea acestei cărţi au fost cunoştinţele proprii şi cele ale moldovenilor care-l însoţeau în Rusia. Cantemir a avut la îndemână multe cărţi din bibliotecile din Rusia, pe care nu le-ar fi putut avea în Moldova, una din cele mai importante fiind Sinopsisul istoriilor ruseşti de la Kiev, tipărit în acest oraş la 1674. Dintre autorii antici, citează pe Ptolemeu, încercând să identifice davele din Dacia, apoi Strabo, Eutropiu. Ammian Marcelin, dintre bizantini, Nichita Choniates, Codin Curopalat, polonii Dlugosz, S. Sarnicki, S. Orzechowski, Paul Piasiecki, Ioachim Bielski, apuseni ca Martin Crusius, Matei Pretorius, Philippe Cluvier sunt şi ei citaţi în Descrierea Moldovei. 3. VALOAREA ŞTIINŢIFICĂ Descrierea Moldovei este scrisă la începutul secolului al XVIII-lea şi ca atare pentru oamenii de ştiinţă de azi este valabilă ca informaţie ştiinţifică pentru epoca în care a trăit autorul, în care a cunoscut ca domn viaţa socială şi organizarea politică a ţării. Cercetarea pe capitole a Descrierii Moldovei arată însemnătatea ei pentru studiul instituţiilor Moldovei şi starea ţării în vremea autorului şi în acelaşi timp şi greşelile lui Dimitrie Cantemir în ce priveşte epoca veacurilor precedente. În partea I, geografică, autorul descrie împărţirea Moldovei în ţinuturi, cu amănunte administrative şi economice şi cu descrierea apelor şi munţilor. În primul capitol, sub pretextul explicării numelui ţării, se prezintă o scurtă istorie a acesteia. Se arată că „Toată ţara pe care o numim astăzi Moldova, precum şi ţinuturile învecinate dinspre asfinţit, au fost stăpânite la început de sciţi”, pentru care „sub stăpânirea romanilor s-a statornicit numirea de daci”. Se fac apoi referiri la Decebal şi Traian, după care Cantemir istoriseşte descălecatul lui Dragoş şi legenda căţelei lui de vânătoare, Molda, care a dat numele apei Moldovei şi ţării ce avea să ia fiinţă. În al doilea capitol, este descrisă aşezarea geografică a Moldovei: „Moldova se întinde în lăţime de la 44°54’ până la 48° şi 51’. Lungimea ei este nehotărâtă, dar cei mai mulţi geografi aşază marginea ei apuseană, care atinge Transilvania, la 45°39’; capătul ei dinspre răsărit, care face un unghi ascuţit la Akerman, numită de locuitori Cetatea Albă, îl socotesc la 53°22’.” Se fac referiri la climă şi la hotarele ţării: „Spre miazăzi s-a întins în toate vremurile până la Dunăre, cea mai mare apă din Europa şi, mai departe, până la gura acesteia, prin care se varsă în Marea Neagră lângă Chilia, numită în vechime Lycostom. Spre răsărit se întindea din vremuri străvechi până la Marea Neagră; iar în vremile mai noi, când turcii au cucerit cu armele Basarabia şi Benderul, s-a strâmbat în această parte. Şi, după cum se vede limpede din hartă,

1

astăzi hotarul Moldovei este pe Prut, de la gura lui până la satul Traian, iar de acolo până la valul lui Traian, peste râul Botna, şi, în linie dreaptă, până la gura râului Bâcul, care se varsă în Nistru.” Întinderea ţării este redată în „237 ceasuri de mers sau 711 mile italieneşti.” Sunt înşiraţi şi vecinii ţării la vremea respectivă. Al treilea capitol descrie principalele ape curgătoare din bazinul hidrografic al Moldovei, cu afluenţii lor. Ca cele mai importante ape curgătoare sunt menţionate Prutul, Siretul, Nistrul. Sunt prezentate si lacurile Moldovei, pentru că „Moldova nu duce lipsă de lacuri, cum nu duce lipsă de râuri”, cele mai de seamă fiind Brateş, Lacul Orheiului, Lacul Dorohoiului, Colaşin, Lacul lui Ovidiu. În „toate aceste ape curgătoare şi stătătoare pe care le-am pomenit mai sus sunt peşti de soi: cu osebire pâraiele care coboară de la munte au peştii cei mai gustoşi (cărora locuitorii le zic păstrăvi, lostriţe şi lipani), pa care călăreţii îi aduc vii pentru masa voievodului în zilele de post.” Al patrulea capitol cuprinde împărţirea administrativă a Moldovei în ţinuturi şi descrierea acestora, în cazul unora prezentând numărul de biserici, de case. De exemplu, ţinutul Sucevei, „în afară de palatele voievodului şi ale boierilor, număra patruzeci de biserici de piatră şi altele felurite de lemn şi 16.000 de case; toate însă s-au năruit după strămutarea curţii domneşti.” Se fac referiri la principalele aşezări din Moldova şi la tipurile de construcţii întâlnite. Următorul capitol cuprinde o descriere a munţilor Moldovei şi mineralelor din subsolul ţării. Astfel, „pe malul Nistrului, în ţinutul Hotinului, chiar sub cetate, se găsesc bulgări de fier, făcuţi de natură şi care sunt aşa de rotunzi, că ar pute fi folosiţi, fără să fie lucraţi, la tunuri, dar fierul acesta este atât de prost, că, dacă nu este topit în foc, nu poate fi folositor la nici o altă treabă.” Ca o altă resursă a subsolului este menţionată sarea. În capitolul al şaselea, Dimitrie Cantemir se referă la câmpiile şi pădurile Moldovei, arătând următoarele: „Câmpiile Moldovei, lăudate pentru rodnicia lor de scriitorii vechi, cât şi de cei mai noi, întrec cu mult bogăţia munţilor noştri despre care am vorbit până acum.” Se prezintă şi principalele culturi întâlnite aici: grâu, ovăz, mei, vii, pomi roditori. Al şaptelea capitol vorbeşte despre animalele sălbatice si domestice ce vieţuiau pe întinsul Moldovei. Se încearcă prezentarea efectivelor de animale, cum ar fi în cazul oilor, „neguţătorii de vite greci duc … peste şaizeci de mii din aceste oi (numite turceşte chivirgic) pentru cuhnia sultanului de la Ţarigrad”. Se prezintă şi preţul unor animale: „poţi cumpăra o pereche de boi cu 5 sau, iarna, chiar cu 3 taleri nemţeşti, iar la Dantzig se vând cu 40 până la 50 de taleri nemţeşti.” Remarcăm că este făcută o descriere a zimbrului, animal dispărut astăzi de pe aceste meleaguri. Se mai pomenesc caii sălbatici, râşii, jderii, vulpile şi alte sălbătăciuni. Un loc aparte în lucrare îl ocupă meşteşugul albinăritului şi foloasele pe care acesta le aduce, mierea şi ceara. Se remarcă unele greşeli pe care autorul le face, cu o naivitate neaşteptată la un om învăţat, cum ar fi roua care se preface în unt, oile cu o coastă mai mult ca cele obişnuite, dar care strămutate de acolo nasc miei cu numărul de coaste reglementar, porcii cu copite ca ale cailor. În partea a doua, politică, putem observa valoarea cărţii pentru studiul instituţiilor din vremea lui Cantemir şi slaba informare asupra vremilor mai vechi. În primele cinci capitole ale acestei părţi se tratează despre domnie, aceste capitole fiind importante pentru ceremoniile descrise privitoare la înscăunarea, scoaterea, confirmarea domnilor, precum şi pentru reproducerea unor texte de acte oficiale otomane, necunoscute din alte izvoare. Capitolul VI, despre „boierii ţării Moldovei şi gradele lor”, este valoros pentru definirea dregătoriilor şi atribuţiilor lor în vremea autorului. Se prezintă cei mai importanţi opt sfetnici ai ţării, „după aceşti opt sfetnici urmează boierii de divan care se împart în trei stări.” Capitolul VII, despre oastea Moldovei, descrie oastea pe care a văzut-o Cantemir, pe care a ridicat-o în lupta alături de ruşi la1711. oastea era formată în principal din mercenari cu arme de foc, iar oastea de ţară, de mică eficacitate lupta cu lăncii şi arcuri. Se prezintă şi o ierarhie militară, începând cu „Başbuluc-başa. Acesta porunceşte peste 10 buluc-başi sau căpitani, iar fiecare din aceştia are sub el cam 100 seimeni.” Se pomeneşte şi de efectivele oştii în anumite momente.

2

Următoarele două capitole cuprind ceremoniile curţii şi informaţii despre vânătorile domneşti, potrivit celor văzute de autor, descrierea ospeţelor, petrecerilor organizate de el sau la care a luat parte. Capitolul al XI-lea, „despre legile ţării Moldovei”, şi al XII-lea, „despre scaunul de judecată al domnului şi al boierilor” pun probleme esenţiale despre vechile structuri interne ale Moldovei şi despre procedura judecăţii din acea vreme. La acea vreme puterea juridică sta în mâna domnului, era o justiţie unică, centralizată, toate scaunele de judecată din ţară depindeau de domnie, dar domnul era silit de împrejurări să conceadă de fapt justiţia marilor dregători din rândul oligarhiei boiereşti: „Acum trebuie să mai spunem ceva şi despre judecăţile mai mici. Ele sunt de două feluri: judecăţi de obşte ale ţării, adică judecăţi ale unui ţinut, şi judecăţi deosebite, adică ale locului. Toţii sfetnicii domneşti şi boierii divanului din starea întâi au putere să judece şi să hotărască pricinile de judecată în toată Moldova, de îndată ce se găsesc afară din Iaşi;” Capitolul al XIII-lea prezintă veniturile Moldovei şi felul în care veniturile statului se deosebesc de ale domnului (vistieria şi cămara), în care veniturile în bani sunt mai importante ca cele în natură, care sunt obligaţiile locuitorilor faţă de domnie. Se prezintă dările şi definirea lor şi se încearcă o evaluare cantitativă a lor: „Se scot din vămi cam 30.000, din ocne 10.000, din cetăţi şi târgurile unde sunt pârcălabi 15.000, din zeciuiala oilor de obicei 10.000 taleri împărăteşti; iar în anul cel dintâi de domnie, când şi boierii trebuie să dea zeciuială, se scot 20.000; din zeciuiala stupilor de albine şi a porcilor 25.000, de la curteni sau boierii din starea cea mai de jos 15.000 de taleri împărăteşti, care, socotindu-se laolaltă, fac ceva mai mult ca 100.000 taleri împărăteşti.” Capitolul XIV tratează despre „tributurile şi peşcheşurile pe care Moldova le plăteşte Porţii”, prezentând la diferite momente ale istoriei Moldovei sumele ce trebuiau plătite Porţii ca tribut. Capitolul al XV-lea descrie nobilimea Moldovei, Cantemir având o teorie proprie despre originea clasei boiereşti din Moldova din suita de fruntaşi militari ai lui Dragoş, descălecaţi din Maramureş, pe care acesta şi domnitorii următori i-ar fi împroprietărit pe locuri pustii de oameni. Această teorie nu este exactă, ţara nu a fost niciodată pustie, după cum se vede din primele confirmări de moşii din vremea lui Alexandru cel Bun, care întăreşte hotare, stăpâniri de moşii dinainte de întemeiere. Se enumeră în acest capitol cele mai importante familii boiereşti din Moldova acelor vremuri. Capitolul al XVI-lea tratează despre „ceilalţi locuitori ai Moldovei”. Este valoroasă deosebirea ce o face Dimitrie Cantemir între zona răzăşească a Moldovei, Ţara de Sus şi cea de stăpânire boierească a boierilor asupra ţăranilor dependenţi, Ţara de Jos, precum şi sublinierea asupra menţinerii aşa-ziselor „republici” din Moldova, Câmpu Lung, Vrancea, Tigheciul, care sunt de fapt centre pastorale de obştii ţărăneşti libere. Pe temeiul numirii de vecini, dată ţăranilor dependenţi din Moldova, Cantemir socoate că întreaga ţărănime de pe moşiile stăpânite de boieri este formată din emigranţi, colonişti străină de pământuri odinioară pustii. De fapt s-a demonstrat istoric că ţăranii nu sunt veniţi după boieri, ci stăpânirea boierească a fost o uzurpare a vechii stăpâniri ţărăneşti a pământului. Capitolele XVII, XVIII, XIX, despre obiceiurile moldovenilor, despre obiceiurile la nuntă, despre obiceiurile la înmormântări, ca şi anexa la capitolul I din partea a treia, despre mitologia poporului român sunt de o mare importanţă, deoarece viaţa poporului, cu aspecte de mult dispărute, capitole care de obicei lipsesc din asemenea descrieri monografice. Partea a treia conţine informaţii despre literatură şi biserică, limbă şi şcoli, educaţie în vremea lui Cantemir. Şi aici apar greşeli, Cantemir considerând că limba slavă în biserică şi stat a fost introdusă în Moldova în urma conciliului de la Florenţa (1439), pe care îl datează greşit în vremea lui Alexandru cel Bun (mort la 1432), când moldovenii ar fi respins unirea cu Roma şi ar fi renunţat la literele latine. În realitate se ştie că numeroase privilegii ale lui Alexandru cel Bun au fost redactate în moldoveneşte, ceea ce arată netemeinicia teoriei lui Dimitrie Cantemir. Limba slavonă în biserici la români are origini mult mai vechi, care nu pot fi explicate numai prin fenomene culturale din Moldova, deoarece această limbă o găsim folosită atât în ţara Românească Cât şi în Transilvania.

3

De remarcat că Descrierea Moldovei este însoţită de o hartă a Moldovei, desenată de autor, adusă de Antioh Cantemir la Paris şi gravată şi publicată prin grija fiului său la 1737 în Olanda. 3. CONCLUZII Această analiză a capitolelor Descrierii Moldovei este suficientă spre a ilustra faptul că această scriere este o carte ce oglindeşte epoca autorului, ca atare este preţioasă pentru a studia Moldova din vremea lui, dar el nu cunoştea organizaţia veche a Moldovei, din veacurile precedente şi afirmaţiile lui Cantemir despre acele vremuri sunt în genere aproape toate greşite. Descrierea Moldovei rămâne un moment în istoria culturii noastre, o carte de vaste concepţii ştiinţifice, o monografie valabilă pentru vremea ei, dar nu un izvor istoric pentru istoria organizării Moldovei în secolele dinainte de Cantemir.

Dimitre CantemirDimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie - aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al umanismul românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin.Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie, și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectualeÎn opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.Opere principale[modificare | modificare sursă]Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în română și tipărită la Iași în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice și să alcătuiască o terminologie filosofică.Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii.Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politico-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din țările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog și Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei populare.Istoria Creșterii și Descreșterii Curții Otomane (Istoria creșterii și descreșterii curții otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 și 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană.Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română[7] (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor de la origini până la descălecare. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor românești. Pentru scrierea

4

acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă.Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.Alte opere[modificare | modificare sursă]Paginile 147 și 148 din tomul al 8-lea al lucrării Russische Bibliothek de Hartwig Bacmeister (publicată în 1783), conținând începutul traducerii în germană a scrierii Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor. Bacmeister a fost primul care l-a identificat pe Cantemir drept autor, în nota de la pagina 148.[8]

Compendiolum universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale) Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor) Sistema religiei mahomedane în rusă Kniga sistema muhamedanskoi relighii Cartea științei muzicii (Kitab-i-musiki)

Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieții acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice și religioase, primul sistem de notație muzicală al muzicii otomane (a fost contemporan cu Johann Sebastian Bach) savantul punând în discuție și importanța muzicii religioase ortodoxe și influențarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor și tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor și gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoțit de o culegere de melodii a diverselor compoziții otomane, dar și folclor din Moldova, precum și un număr de 20 de creații proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice și studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor.[9]

5