2077_70401562_pr+4-2013

4/2013

PaNDECTELE roMÂNE

roMaNIaN PaNDECTs

Drepturile de Copyright apartin editurii Wolters Kluwer. Acest exemplar a fost achizitionat de:C-tin Ionescu, [email protected], la data: 20-11-2013, prin comanda: #2077

Revista Pandectele Române este o publicaţie Wolters Kluwer România, parte a grupului internaţional Wolters Kluwer. Editura Wolters Kluwer este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior.

Pandectele române

Copyright © Wolters Kluwer

IssN: 2286-0576 / 1582-4756

Director General Wolters Kluwer România: Dan sToICa

Senior Publisher RevisteWolters Kluwer România: Costel PosToLaCHECoordonator reviste: alina CrĂCIUNDTP: Marieta ILIE

Vânzări reviste: Marius DUMITrELAbonamente: ZIrKoN MEDIa

Wolters KluwerOrzari 86, Sector 2Bucureşti 021554

WoltersKluwer.ro

revista Pandectele române este o revistă indexată în baze de date internaţionale (EBsCo, ProQuest, Heinonline).

romanian Pandects is indexed in international databases (EBsCo, ProQuest, Heinonline).


FoNDaTor

Constantin HAMANGIu

DIrECTor

Prof. univ. dr. Dan Claudiu DĂNIȘOR

CoLEGIUL ŞTIINŢIFIC

Prof. univ. dr. Corneliu BÎRSAN

Prof. univ. dr. Dan CHIRICĂ

Prof. univ. dr. viorel Mihai CIOBANu

Prof. univ. dr. Ion DeLeANu

Prof. univ. dr. Ion DOGARu

Prof. Hugues FuLCHIRON

Prof. Nicolas QueLOZ

CoLEGIUL DE rEDaCŢIE

rEDaCTor ȘEF

Conf. univ. dr. George Liviu GÎRLeŞteANu

MEMBrI

Lect. univ. dr. Raluca BeRCeA

Prof. univ. dr. Radu CAtANĂ

Prof. univ. dr. Sevastian CeRCeL

Avocat, dr. Horaţiu Dan DuMItRu

Prof. univ. dr. Mihai Adrian HOtCA

Conf. univ. dr. Dan LuPAŞCu

Prof. univ. dr. Bianca SeLejAN-GuŢAN

Conf. univ. dr. Irina SFeRDIAN

Prof. univ. dr. elena Simina tĂNĂSeSCu

CoLaBoraTorI PErMaNENŢI

Jurist Crina KAuFMAN

Asist. univ. dr. Ioan LAZĂR

Lect. univ. dr. elena Mădălina NICA

Conf. univ. dr. Sebastian RĂDuLeŢu

Prof. univ. dr. Ștefan SCuRtu


CuprinsDrepturile de Copyright apartin editurii Wolters Kluwer. Acest exemplar a fost achizitionat de:C-tin Ionescu, [email protected], la data: 20-11-2013, prin comanda: #2077

PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 5

Dosar - Noul Cod civil

9 Dan CHIrICĂNoul Cod civil – direcţii de evoluţie

16 Gabriel TIŢa-NICoLEsCUCâteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credinţe contractuale în Noul Cod civil român

23 oliviu PUIE, Florin LUDUŞaNAspecte privitoare la procedura prealabilă a negocierii părţilor pentru adaptarea contractului în cazul apariţiei unor cazuri de impreviziune. Condiţie de exercitare a acţiunii în justiţie

34 Călin M. CosTIN, Mircea N. CosTINRăspunderea locatorului pentru pagubele suferite de locatar ca urmare a faptei ilicite săvârşite de un terţ – Studiu de caz –

DIN arHIVa PaNDECTELor roMÂNE51 orEsTE P. TÂrNĂVEaNU

Răspunderea de daune morale în dreptul modern

55 rENÉ PoPEsCU-rÂMNICEaNU Tăcerea creatoare de oligaţii

61 DIMITrIE G. MaXIM Examenul critic al nouei legi asupra naţionalităţei române

DoCTrINĂ67 Ioan LaZĂr

Instituţiile financiare internaţionale88 Mihaela MaZILU-BaBEL, Gabriela ZaNFIr

Invocarea şi aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul internDirectiva – instrument de interpretare a dispoziţiilor normative interne (II)

JUrIsPrUDENŢĂ NaŢIoNaLĂ111 sebastian rĂDULEŢU

Consideraţii privind Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 124 C. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 63/2012

117 Gabriela ZaNFIrŞtergerea datelor cu caracter personal din arhiva birourilor de credit. Condiţiile pentru prelucrare legală. Consimţământul pentru prelucrarea datelor (ÎCCJ, secţia a II-a civilă, nr. 3041 din 10 octombrie 2011)


6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013

131 Lucian sĂULEaNUCerere de dizolvare a societăţii în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990. Întrunirea cumulativă a celor două condiţii legale pentru a se dispune dizolvarea. Calea de atac împotriva hotărârii ce are ca obiect dizolvarea societăţii (ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 2454 din 10 mai 2012)

JUrIsPrUDENŢĂ sTrĂINĂ

137 Bianca sELEJaN-GUŢaNRespectul vieţii private. Persoane cu dizabilităţi metale [Hotărârea B. c. României (nr. 2, cererea nr. 1285/03), secţiunea a III-a a Curţii europene, hotărârea din 19 februarie 2013]


DosarNoul Cod civil


Noul Cod civil – direcţii de evoluţie

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 9


Prof. univ. dr. Dan CHIrICĂ

Pandectele române: Domnule Profesor, avem onoarea să vă număraţi printre membrii Colegiului Ştiinţific al revistei Pandectele române. Revista îşi propune, prin intermediul rubricii de interviuri, să aducă mai aproape de cititori personalităţi ale dreptului românesc. În acest număr, dedicăm Dosarul revistei Noului Cod civil, astfel că am considerat util să ne adresăm Dumneavoastră, în calitate de profesionist şi cadru didactic cu o bogată experienţă şi activitate dedicate dreptului civil, pentru a ne acorda acest interviu. Vă rugăm, mai înainte de toate, să ne spuneţi câteva vorbe despre dumneavoastră.

Dan Chirică: Am absolvit Facultatea de drept a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca promoţia 1972-1976. După o perioadă de câţiva ani în care am activat ca avocat, în anul 1981 am devenit, prin concurs, cercetător știinţific la Institutul de Știinţe Socio-Umane de pe lângă Filiala Cluj a Academiei române, la care am activat până în anul 1993. Din anul 1992 sunt doctor în drept, cu o teză de drept civil intitulată „Regimul juridic al circulaţiei imobilelor”, elaborată sub îndrumarea regretatului profesor dr. Mircea Mureșan. Din anul 1993 am devenit, prin concurs, cadru didactic (lector universitar) la Facultatea de drept a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, la care activez și în prezent, fiind titular al disciplinelor de Drept civil. Contracte speciale și Drept civil. Succesiuni și liberalităţi. Sunt profesor universitar din anul 1999. Am publicat un număr de peste 65 de studii, articole și adnotări de practică judiciară, precum și mai multe volume. Pentru lucrarea „Succesiuni și testamente”, Editura Rosetti, 2003, am primit Premiul „Mihail Eliescu” al Asociaţiei Juriștilor din România, iar pentru lucrarea „Tratat de drept civil. Contracte speciale. Volumul I. Vânzarea și schimbul” am primit aceeași distincţie în anul 2008.

P.r.: Pentru început, vă rugăm să ne spuneţi care este opinia Dumneavoastră, despre Noul Cod civil în vigoare? Cât de evoluată vi se pare această reglementare în comparaţie cu reglementările similare din alte ţări şi cât de adaptată realităţilor noastre? Sau altfel spus, în calitate de profesor, ce „notă” aţi acorda Noului Cod civil?

Pentru lucrarea „Succesiuni și testamente”, Editura Rosetti, 2003, am primit Premiul „Mihail Eliescu” al Asociaţiei Juriștilor din România, iar pentru lucrarea „Tratat de drept civil. Contracte speciale. Volumul I.

Vânzarea și schimbul” am primit aceeași distincţie în anul 2008.


Dan CHIRICĂ

10 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOSAR

INte

RvIu

D.C.: Aducerea la zi a Codului civil de la 1864 era, fără îndoială, o necesitate, dar, din păcate, maniera în care acest lucru s-a finalizat prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil la 1 octombrie 2011 a fost una „pompieristică”. Spun acest lucru pentru că, la realizarea acestei „opere” legislative în forma sa finală s-a ajuns într-o manieră… conspirativă și, ceea ce este grav, fără ca o discuţie cât de cât serioasă, argumentată și, în final, constructivă să aibă loc în mediile de specialitate. Pe scurt, s-au preluat, de multe ori haotic, texte din cel puţin cinci, șase sisteme legislative naţionale (Codul civil Quebec, Codul civil italian, Codul elveţian al obligaţiilor, Codul civil german, Codul civil olandez etc.), plus două, trei reglementări sau proiecte de reglementări internaţionale (Principiile UNIDROIT, Principiile dreptului european al contractelor), multe dintre acestea incompatibile în anumite privinţe unele cu altele. Rezultatul este un Cod în prea mare măsură lipsit de personalitate, de contur propriu, mult prea apropiat de modelele care au fost la îndemâna autorilor Codului civil român, iar modelele fiind atât de diverse, rezultatul are de multe ori o aparenţă de încropeală. Firește că, în orice epocă, și cu atât mai mult în epoca internetului, este normal ca o reglementare de amploarea unui cod civil să se inspire din alte sisteme de drept în privinţa soluţiilor pe care le adoptă. Dar de la preluarea soluţiilor până la preluarea aproape identică a multor texte, așa cum s-a întâmplat în cazul nostru, este o distanţă foarte lungă, care nu ar fi trebuit să fie parcursă. Ceea ce este însă și mai grav este însă faptul că „preluările” s-au făcut fără sistem, adică fără să se aibă în vedere anumite idei călăuzitoare în jurul cărora să se coaguleze reglementările punctuale. Astfel, ca să dăm un exemplu al riscurilor preluării fără sistem din diferite legislaţii, să luăm cazul leziunii reglementate de NCC. Art. 1206 alin. (2) NCC include leziunea în categoria viciilor de consimţământ, așa cum face și art. 1399 C. civ. Quebec, de unde s-a inspirat legiuitorul român. Din dispoziţiile art. 1406 C. civ. Quebec, rezultă că, în acest sistem de drept, afară de cazurile anume prevăzute de lege, leziunea este un viciu de consimţământ doar în cazul miorilor și majorilor puși sub interdicţie, iar din simplul fapt că există disproporţie între prestaţiile părţilor, legea [art. 1406 alin. (1) C. civ. Quebec] prezumă vicierea consimţământului. Legiuitorul nostru când reglementează însă leziunea la art. 1221 NCC, abandonează la alineatele (1) și (2) ale acestui text de lege sursa de inspiraţie de la art. 1206 (C. civ. Quebec) și „preia” din alte surse: alin. (1) - din BGB (art. 138), Principiile UNIDROIT [art. 3. 10 lit. a)] și Principiile dreptului european al contractelor (art. 4. 109), iar alin. (2) - din Principiile dreptului european al contractelor [art. 4: 109 (1) lit. b)] și din Principiile UNIDROIT [art. 3. 10 (1) lit. b), sisteme de drept în care însă poziţia subiectivă a celui lezat nu mai joacă niciun rol, sancţionată fiind conduita neloială a celeilalte părţi, astfel încât leziunea nu este nicidecum un viciu de consimţământ, ci o problemă legată de obiectul contractului. La alin. (3) al art. 1221 sursa de inspiraţie este din nou aceea a C. civ. Quebec, cod care, însă, așa cum am văzut are o viziune cu totul diferită asupra instituţiei leziunii. Reglementarea în discuţie demonstrează cu evidenţă care sunt riscurile „preluării” pripite din alte sisteme de drept, fără o înţelegere a contextului legislativ în care funcţionează o instituţie sau alta. Cazul leziunii nu este, din păcate, singular. Alteori, la polul opus, NCC include reglementări preluate din acte normative depășite, care vin în contradicţie cu alte norme din același cod, dar care sunt inspirate din reglementări recente. Un exemplu în acest sens îl constituie reglementarea referitoare la contractul de furnizare (art. 1766 și următ. NCC). Dacă sub regimul C. civ. comercial de la 1887, întreprinderea de furnitură era considerată un fapt de comerţ (art. 3 pct. 5), iar contractul de furnitură ca fiind un contrat sui-generis care putea avea ca obiect atât prestarea unui serviciu (activitate specifică antreprizei), cât și transmiterea dreptului de proprietate asupra unor bunuri (vânzare), elementul de coagulare fiind executarea periodică,ritmată în timp a obligaţiilor specifice, la acea epocă nefiind conturată încă noţiunea




de contract cadru, în reglementarea NCC acest contract hibrid ciudat (vânzare și antrepriză executate în timp) nu își mai găsește nicio justificare, de vreme ce noţiunea de contract-cadru, care asigură executarea în timp a unor contracte indiferent care este obiectul acestora, este nu numai cunoscută dar și consacrată de NCC la art. 1176. Atunci, la ce bun „contractul de furnizare”? În fine, un alt exemplu din același registru este contractul de report reglementat la art. 1772 și urm. NCC, reglementare inspirată direct de C. civ. italian (art. 1531 și urm.), contract care era reglementat sumar și în C. com. de la 1887 (art. 74 - 76). Legiuitorul nostru a copiat reportul din C. civ. italian, numai că, în esenţă, reportul nu este altceva decât o specie a contractului de fiducie, contract care în dreptul italian nefiind reglementat, se justifică reglementarea reportului, dar în NCC contractul de fiducie este reglementat (art. 773 și urm.), astfel încât reglementarea separată a reportului nu are nicio raţiune. În concluzie, pe scurt, pe lângă reluarea multora din reglementările Codului civil de la 1864 precum și unele necesare și utile enunţări ale unor soluţii conturate de-a lungul timpului în doctrina și practica noastră judecătorească, NCC, în comparaţie cu alte reglementări similare recente, conţine prea multe superficiale „preluări” à la lettre, lăsând impresia unui lipse cronice de viziune proprie, de idei și de sistem, conţinând numeroase incongruenţe și inadvertenţe. Impresia generală este aceea de bruion, de schiţă legislativă, de lucrare nedesăvârșită, nu de cod bine închegat. Necesitatea revizuirii Noului Cod civil este deja evidentă.

P.r.: Care credeţi că sunt acele reglementări din Noul Cod civil care vor naşte cele mai multe dispute?

D.C.: În opinia mea, sunt destul de multe texte din Noul Cod civil care vor da naștere la dispute. Dintre acestea, în acest cadru restrâns, desigur, nu voi putea enumera, decât câteva dintre acestea. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) NCC, „actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi”. S-a pierdut din vedere faptul că testamentul este un act juridic care contrazice acest enunţ, fiind posibil ca el să fie, de exemplu, nul în raport cu data întocmirii sale, dar să fie valabil în raport cu data deschiderii moștenirii. Unii ar putea susţine că „acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu poate să facă aceasta”, iar alţii, având în vedere principiile elementare în materie testamentară, vor putea susţine, cu temei, contrariul. Un alt exemplu: potrivit dispoziţiilor art. 1242 alin. (2) NCC, „dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”. Or, în condiţiile în care părţile au esenţializat forma pe care legea nu o impunea ad validitatem, dar pe care ele, prin acordul or, au ridicat-o la acest rang (de formă ad validitatem), acordul iniţial, deși este și el un contract, nu este totuși contractul pe care părţile au preconizat să îl încheie în viitor într-o anumită formă, ci doar o promisiune sinalagmatică de contract; promisiunea însă nu se poate confunda cu contractul. Și în acest caz, unii vor invoca litera legii, alţii principiile elementare de drept. Un alt exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 1186 alin. (1) NCC, contractul se consideră încheiat „în momentul și locul în care acceptarea ajunge la ofertant”. Or, în condiţiile actuale, ofertantul se poate afla la momentul primirii acceptării într-un loc care nu are nicio legătură nici cu părţile, nici cu contractul respectiv. De exemplu, ofertantul este din București, acceptantul din Viena, iar locul la care ofertantul primește acceptarea este Beijing. Conform textului de lege menţionat, contractul este încheiat la Beijing, astfel încât, dacă părţile nu au avut prudenţa să prevadă


Dan CHIRICĂ


INte

RvIu

altfel, contractului i se va aplica legea chineză, ceea ce, evident, este o absurditate. În fine, pentru a nu ne extinde prea mult, deși exemplele sunt mult mai numeroase, putem aminti și contradicţia gravă între dispoziţiile art. 1179 alin. (1) pct. 4 NCC, potrivit căruia cauza este un element de validitate a contractului, pe de o parte, și dispoziţiile art. 1227 NCC, potrivit căruia „contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate

de a-și executa obligaţia, afară de cazul în care legea prevede altfel”, pe de altă parte. Mai exact, în vreme ce primul text de lege mai sus citat se înscrie pe linia tradiţională a dreptului nostru care este un sistem cauzalist, din cel de al doilea text, inspirat din reglementări internaţionale anti-cauzaliste (în care cauza nu constituie un element de validitate a contractului) (Principiile UNIDROIT și Principiile dreptului european al contractelor), rezultă exact contrariul – cauza nu constituie un element de validitate a contractului. Impasul este nu numai evident, ci și… perfect.

P.r.: Ce implicaţii are, în practică, înglobarea în Noul Cod civil a legislaţiei comerciale? Credeţi că au fost bine evaluate consecinţele, mai ales în ceea ce priveşte înglobarea întregii legislaţii comerciale, nu numai a Codului comercial? Ce impact are această înglobare asupra dreptului comercial ca ramură distinctă de drept?

D.C.: „Înglobarea în Noul Cod civil a legislaţiei comerciale” se referă în realitate la includerea în Noul Cod civil, alături de contractele tradiţionale (vânzarea, schimbul, donaţia, locaţiunea, depozitul, comodatul, împrumutul, mandatul, tranzacţia) și a unor contracte care erau considerate a fi apanajul exclusiv al comercianţilor (contractele de asigurare, comision, agenţie, transport, intermediere, report, bancare, de cont curent etc.) mi se pare o opţiune legislativă corectă. Faptul că unele contracte sunt încheiate numai între particulari, iar altele între particulari și profesioniști sau numai între profesioniști nu influenţează cu nimic esenţa de drept privat a raporturilor juridice respective. O vânzare rămâne tot vânzare, indiferent dacă este încheiată între doi particulari sau între doi profesioniști. Iar faptul că unele contracte se încheie exclusiv sau cu predilecţie între profesioniști sau între profesioniști și particulari nu schimbă cu nimic natura juridică civilă a acelor raporturi juridice. Includerea în Noul Cod civil a contractelor care înainte erau considerate „comerciale” nu cred că va avea vreun impact negativ asupra dreptului comercial privit ca ramură de drept sau disciplină de studiu. Dreptul comercial își va păstra în continuare autonomia, caracteristicile care îi sunt proprii fiind la fel de actuale astăzi ca și înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil. Faptul că unele din reglementările care sunt aplicabile comercianţilor se regăsesc astăzi în Noul Cod civil, iar altele în diferite alte acte normative nu constituie un impediment la coagularea unei ramuri (discipline) având ca obiect dreptul comercial.

P.r.: În materia contractelor speciale, care sunt cele mai semnificative schimbări?

D.C.: Printre schimbările în materie de contracte speciale putem enumera, de pildă, încercarea de a defini contractul de vânzare atât ca un act translativ de proprietate, cât și ca un act obligaţional, care îl ţine pe vânzător să transmită în viitor cumpărătorului proprietatea lucrului vândut (art. 1650). Problema este însă că numai în reglementările internaţionale vânzarea este

Faptul că unele din reglementările care sunt aplicabile comercianţilor se regăsesc astăzi în Noul Cod civil, iar altele în diferite alte acte normative nu constituie un impediment la coagularea unei ramuri (discipline) având ca obiect dreptul comercial.




definită de o asemenea manieră, și aceasta întrucât în asemenea acte normative trebuie să se concilieze cele două soluţii posibile, în reglementările naţionale optându-se fie pentru caracterul translativ de proprietate al acestui contract (cazul dreptului, francez, italian, elveţian etc.), fie pentru caracterul său obligaţional (cazul dreptului german). În realitate, având în vedere dispoziţiile art. 1674 NCC, va trebui să tragem concluzia (firească, de altfel), că vânzarea a rămas totuși un act translativ de proprietate, transmiterii proprietăţii la un alt moment decât acela al încheierii contractului fiind nu consecinţa îndeplinirii unei obligaţii cu acest conţinut din partea vânzătorului, ci fie a alegerii de către cumpărător a unuia din obiectele alternative ale contractului, fie a individualizării bunurilor de gen, fie a împlinirii unui termen suspensiv etc. Tot în materie de vânzare, s-a încercat tranșarea problemei soluţiei de urmat în cazul vânzării bunului altuia, art. 1683 NCC statuând la alin. (1) că un asemenea contract este valabil în toate situaţiile, vânzătorul fiind obligat să procure bunul și să îl transmită cumpărătorului, în caz contrar vânzarea fiind rezolubilă [art. 1683 (4) NCC], soluţie care însă nouă ni se pare cel puţin discutabilă. O schimbare semnificativă, de astă dată pe deplin justificată, în materie de vânzare, inspirată direct de reglementări din alte ţări, este aceea a unificării regimului juridic al acţiunii pentru neîndeplinirea obligaţiei de predare cu acela al acţiunii pentru vicii ascunse (art. 1714 NCC). În materie de antrepriză, art. 1863 NCC precizează în mod expres că „antreprenorul datorează garanţie contra viciilor lucrării și pentru calităţile convenite, potrivit dispoziţiilor privind garanţia contra viciilor lucrului vândut, care se aplică în mod corespunzător”, chestiune asupra căreia, sub regimul Codului civil anterior existau unele controverse. În materie de mandat, s-a adus o necesară reglementare mandatului fără reprezentare (art. 2039-2042 NCC), instituţie care, anterior, era recunoscută în practica judiciară și în doctrină, dar fără a beneficia de o reglementare expresă. În fine, dar nu și în ultimul rând, s-au introdus în Noul Cod civil dispoziţii exprese prin care se reglementează ca un contract numit contractul de întreţinere (art. 2254 – 2263 NCC), cunoscut de practica noastră judiciară și de doctrină, dar ca un contract nenumit.

P.r.: Ce puteţi să ne spuneţi despre instituţia fiduciei – o reglementare cu totul nouă?

D.C.: Fiducia este o instituţie care, după ce și-a avut epoca sa de glorie în vremea romanilor, a intrat apoi vreme de secole într-un con de umbră, fiind ulterior „reinventată” în Evul Mediu în Anglia sub denumirea de trust, iar apoi continuu dezvoltată și perfecţionată în ţările de common law, dovedindu-și de-a lungul timpurilor utilitatea prin multitudinea valenţelor practice de care s-a dovedit capabilă. Datorită dezvoltării fără precedent a relaţiilor economice dintre state în epoca contemporană și a influenţei primei puteri mondiale, SUA, instituţia s-a propagat cu repeziciune și în alte state, cu sisteme diferite de cele de common law. Noul Cod civil s-a inspirat în privinţa reglementării fiduciei din două sisteme de drept, și anume, din C. civ. Quebec și din C. civ. francez. Deși în C. civ. francez fiducia este un contract translativ de proprietate, inclus ca atare în Titlul XIV „Despre fiducie” care face parte din Cartea a III-a „Despre diferitele moduri în care se dobândește proprietatea”, legiuitorul român, inspirându-se în această privinţă din dispoziţiile C. civ. Quebec, a inclus reglementarea (art. 773 – 791) în Cartea a III-a „Despre bunuri”, Titlul al IV-lea „Fiducia”. Faptul că în C. civ. Quebec fiducia este reglementată în Cartea a IV-a „Bunurile”, Titlul al IV-lea „Anumite patrimonii de afectaţiune”, Capitolul al II-lea, nu este întâmplătoare, în acest sistem de drept, inspirat masiv din dreptul nord-american, fiducia este o chestiune care ţine de materia proprietăţii, fiind vorba de o divizare a proprietăţii – specifică sistemelor de drept de inspiraţie anglo-americană – nu pe


Dan CHIRICĂ


INte

RvIu

cote-părţi, ci pe două tipuri de proprietate (legată de distincţia dintre common law și equity), necunoscută în alte sisteme de drept, și anume: legal ownwship sau legal title, pe de o parte, care aparţine trutee-ului (fiduciarului) și beneficial ownership sau equitable title, pe de altă parte, care aparţine beneficiarului trust-ului (fiduciei); legal ownership conferind titularului său (trustee) dreptul a încheia acte juridice cu privire la bunurile primite de la settlor (constituitorul fiduciei), iar beneficial ownerschip conferind titularului său (beneficiarului) nu numai dreptul la o indemnizaţie pecuniară pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de trustee faţă de settlor, ci drepturi mai extinse decât un simplu drept de creanţă. Nimic din toate acestea în reglementarea Noului Cod civil, potrivit căruia, fiducia este, în esenţă, un contract translativ de proprietate, prin care constituitorul transferă anumite drepturi către unul sau mai mulţi fiduciari „care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari”, aceste bunuri alcătuind un patrimoniu distinct (de afectaţiune) de celelalte drepturi și obligaţii alcătuind patrimoniul personal al fiduciarului (fiduciarilor) (art. 773). Lăsând deoparte această ciudăţenie de… preluare, precum și alte deficienţe de detaliu, reglementarea fiduciei în dreptul nostru trebuie să fie primită favorabil. În esenţă, este vorba despre un transfer efectiv de proprietate de la constituitor la fiduciar, transfer care însă nu este scopul final al contractului (așa cum se întâmplă, de pildă, în cazul vânzării), ci doar mijlocul prin care fiduciarului i se pun la dispoziţie resursele necesare pentru a aduce la îndeplinire obiectivele fixate de constituitor. Poate fi vorba de o fiducie-gestiune, care obligă pe fiduciar să valorifice la maximum patrimoniul fiduciar și să transfere foloasele beneficiarului, de o fiducie-liberalitate, prin care o anumită persoană este gratificată de constituitor, fie cu întregul patrimoniu fiduciar, fie doar cu beneficiile acestuia, sau de o fiducie-garanţie, prin care transferul de bunuri de la constituitor la fiduciar se face pentru a garanta un credit acordat de fiduciar constituitorului, în caz de nerestituire a creditului, fiduciarul-beneficiar păstrând pentru sine bunurile primite în temeiul fiduciei.

P.r.: În materia succesiunilor, care sunt cele mai importante modificări?

D.C.: În materie de succesiuni, modificările sunt mai puţin numeroase decât în celelalte materii. Dintre acestea, putem enumera modificările intervenite în materie de nedemnitate, Noul Cod civil reglementând două feluri de nedemnităţi: nedemnitatea de drept (art. 958) și nedemnitatea judiciară (art. 959). Spre deosebire de Codul civil de la 1864, pe de o parte, nedemnul, indiferent dacă nedemnitatea este de drept sau judiciară, este înlăturat nu numai de la moștenirea legală a defunctului, ci și de la cea testamentară [art. 960 alin. (1) NCC], pe de altă parte, efectele nedemnităţii, în oricare din formele sale, pot fi înlăturate prin iertarea celui vinovat de către de cuius (art. 961 NCC). În materie de reprezentare succesorală, aceasta, spre deosebire de Codul civil de la 1864, poate opera nu numai în cazul predecesului unei persoane, ci și în cazul persoanelor în viaţă nedemne faţă de defunct, nu însă și în cazul renunţătorului, așa cum ar fi fost firesc. În materie de liberalităţi, spre deosebire de reglementarea anterioară, substituţiile fideicomisare sunt îngăduite de Noul Cod civil (art. 994), fiind reglementate în mod expres și liberalităţile reziduale (art. 1001 – 1005). De asemenea, tot în materie de liberalităţi, a fost reglementată în mod expres revizuirea condiţiilor și sarcinilor (art. 1006 – 1008 NCC). În ceea ce privește dezmoștenirea (exheredarea), au fost reglementate amănunţit efectele acesteia în diferitele ipoteze în care poate surveni (art. 1075 NCC). În materie de rezervă succesorală, s-a rezolvat problemele dificile care subzistau sub vechea reglementare, prevăzându-se că întinderea rezervei fiecărui moștenitor rezervatar este de jumătate din cota




succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoștenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moștenitor legal (art. 1088 NCC). Potrivit Noului Cod civil, termenul de opţiune succesorală este de un an de la data deschiderii moștenirii (art. 1103 NCC), moștenitorii universali sau cu titlu universal acceptanţi fiind ţinuţi la plata pasivului moștenirii numai cu bunurile moștenite, nu și cu cele proprii, așa cum se putea întâmpla în vechea reglementare în cazul acceptării pure și simple a moștenirii [art. 1114 alin. (2) NCC]. În fine, spre deosebire de Codul civil anterior, partajul are potrivit Noului Cod civil un efect constitutiv de drepturi (art. 680), iar nu declarativ, fără a fi prea clar motivul pentru care a survenit această modificare.

P.r.: În legătură cu aplicarea în practică a Noului Cod civil, care credeţi că vor fi cele mai mari provocări?

D.C.: Provocările cele mai mari în legătură cu aplicarea practică a Noului Cod civil cred că vor fi cele legate de încercarea de a se găsi soluţii coerente acolo unde acest Cod este incoerent.

P.r.: În încheiere, ce mesaj aveţi pentru cititorii Pandectelor române?

D.C.: Mesajul meu pentru cititorii Pandectelor române este de a semnala revistelor de specialitate problemele practice care în mod sigur vor începe să apară în legătură cu aplicarea Noului Cod civil, pentru ca acestea să fie analizate și dezbătute de toţi cei care pot și doresc să o facă, iar soluţiile cele mai bune degajate să poată fi la îndemâna celor care au nevoie de acestea în activitatea lor de zi cu zi.

P.r.: Domnule Profesor, vă mulţumim.


Gabriel tIŢA-NICOLeSCu


DO

CtR

INĂ

Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credinţe contractuale în Noul Cod civil român

Conf. univ. dr. Gabriel TIŢa-NICoLEsCUFacultatea de Drept, Universitatea Transilvania Braşov

ABSTRACT

In terms of obligations, in general, and contracts, in particular, the new Civil Code brings innovations, indeed, which will be widely discussed in the doctrine and will make the subject of jurisprudential disputes as well. The paper is an attempt to outline the novelty issues in relation to the general principles applicable to contractual good faith; we hope that, the briefer this is, the more enlightening it will be for jurists, given the fact that we have only extracted the essence of recent national and international regulations, as well as of the relevant foreign case-law. The paper concerns what is new in the field, namely the legal regulations on the negotiation stage in the formation of the contract, and the inherent consequences arising out of these regulations, more precisely the need to observe good faith in negotiations, and the obligation to cover the damage caused by unexpectedly ceasing the negotiations. At the same time, the paper brings some terminological clarifications in terms of good faith, a notion widely seen both in substantive law (where the principle of contractual good faith is delimitated from the principle regarding the protection of the acquisition of rights in good faith) and adjective law (where, under the rule of the new Code of Civil Procedure, the exercise of procedural rights in good faith is still being talked about).

Keywords: good faith, negotiations, ceasing the negotiations.

REZUMAT

În materie de obligaţii, în general, şi de contracte, în special, noul Cod civil aduce cu adevărat noutăţi, despre care se va vorbi mult în doctrină şi care vor forma obiectul disputelor jurisprudenţiale. Încercăm să atingem aici, foarte succint, aspectele de noutate apărute în materia principiilor generale aplicabile bunei-credinţe contractuale; sperăm noi că, pe cât de succinte vor fi, pe atât de lămuritoare vor fi pentru jurişti, dat fiind că am extras doar esenţa din




reglementările recente interne şi internaţionale, precum şi din jurisprudenţa străină relevantă. Articolul vizează ceea ce este nou în materie, şi anume reglementarea legală a etapei negocierilor în formarea contractului, precum şi consecinţele inerente ce derivă din această reglementare, şi anume necesitatea respectării bunei-credinţe în negocieri şi, respectiv, obligaţia acoperirii prejudiciilor produse prin ruperea intempestivă a negocierilor. În acelaşi timp, articolul face câteva precizări de natură terminologică în materie de bună-credinţă, noţiune larg întâlnită atât în dreptul material (unde este delimitat principiul bunei-credinţe contractuale de principiul ocrotirii dobândirii drepturilor cu bună-credinţă), cât şi în dreptul procesual (unde s-a vorbit şi se vorbeşte, şi sub imperiul noului Cod de procedură civilă, despre exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale).

Cuvinte-cheie: buna-credinţă, negocieri, ruperea negocierilor.

1. Consideraţii introductive

1.1. Noţiunea bunei-credinţe

Unul dintre principiile de bază de la care trebuie să plece orice abordare a efectelor contractului este principiul bune-credinţe, un principiu pe cât de firesc şi rezonabil pe atât de complicat, prin problemele care se pun în practică cu privire la respectarea sau nerespectarea acestuia. De fapt, trebuie să precizăm încă de la început că, deşi este reglementat expres de mai mult de 160 de ani în legislaţia noastră, deşi este un principiu de bază în raporturile dintre negustori înainte de adoptarea vechiului Cod civil, deşi este baza raporturilor comerciale internaţionale, din păcate, aplicabilitatea lui este, uneori, mai mult ipotetică. Atât părţile cât şi instanţele de judecată îl ignoră, deşi îl cunosc, îi respectă conţinutul – doar la nivel teoretic –, dar refuză, de multe ori, să se raporteze concret la acesta, atunci când se pune problema neexecutării obligaţiilor.

Buna-credinţă a fost definită diferit, de-a lungul anilor, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă. Reţinem însă definiţia dată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, aceasta fiind în opinia noastră, cât se poate de clară şi constituind baza tuturor definiţiilor enunţate până în prezent: buna-credinţă (sinonimă, potrivit DEX, cu onestitatea şi sinceritatea) reprezintă convingerea unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi conform cu legea sau ceea ce se cuvine. În mod fericit, noul nostru Cod civil completează definiţia cu atitudinea unei persoane fizice sau juridice care îşi exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.

1.2. Reglementare legală actuală

Principiul bunei-credinţe contractuale este reglementat expres şi inechivoc prin dispoziţiile noului Cod civil, care preia practic, însă cu mai multă rigoare (şi cu elemente de noutate),

principiul bune-credinţe |raport comercial internaţional |

noul Cod civil




DO

CtR

INĂ

vechile reglementări din Codul civil de la 1864. Pentru a-i întări importanţa, actualul Cod civil reia elementele enunţului (pe lângă principiul definit expres înainte de a începe orice abordare a obligaţiilor în general), cu fiecare ocazie cu care se pune problema modului de executare a obligaţiilor şi mai mult, antamează, acolo unde este cazul, orice chestiune echivocă în funcţie de buna-credinţă în executarea obligaţiilor.

Regula de bază în definirea principiului despre care discutăm aici este cât se poate de tranşantă, reglementarea legală fiind edictată sub forma unei norme juridice imperative (iar nu supletive): „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie” (art. 1.170 noul C. civ., care reia şi dezvoltă prevederile art. 970 vechiul C. civ.).

Aşadar, este cert că, potrivit noilor dispoziţii legale, buna-credinţă trebuie să existe la trei momente distincte: la negocierea contractului, la încheierea (semnarea) contractului şi, în fine, pe timpul executării contractului. În niciuna din aceste etape nu se poate ignora obligaţia părţilor de a acţiona cu bună-credinţă.

Pe de altă parte, buna-credinţă îşi găseşte reglementarea şi în noul Cod de procedură civilă, norma juridică procesuală instituind dreptul judecătorului de a ţine seama, printre altele, şi de buna-credinţă a părţilor litigante[1].

1.3. Delimitări terminologice necesare

Delimitările care se impun a fi făcute aici se referă la necesitatea înţelegerii corecte a unor concepte legate de noţiunea mai largă de „bună-credinţă”, pe care o întâlnim în drept. În mod exhaustiv, vorbim, în dreptul privat despre principiul bunei-credinţe, despre principiul protejării dobândirii drepturilor cu bună-credinţă, despre buna-credinţă contractuală şi despre exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă. Aceste noţiuni sunt distincte, însă între ele există, în mod firesc, interdependenţe.

Aşadar, înainte de toate, este important să clarificăm noţiunea de bună-credinţă ca principiu general de drept (buna-credinţă în general), noţiune care este consfinţită încă din primul titlu preliminar al noului Cod civil, principiul fiind reglementat cu privire la orice drepturi şi obligaţii în general, indiferent dacă acestea derivă sau nu dintr-un raport contractual. În acest sens, se reţine că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri (art. 14 noul C. civ.). Mai mult decât atât, niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe (art. 15 noul C. civ. care reglementează expres abuzul de drept). Ca şi în vechea reglementare, buna-credinţă se prezumă până la proba contrară – bona fides presumitur. Aceasta este o prezumţie importantă, întrucât persoana care doreşte şi care are interesul să invoce reaua-credinţă faţă de o altă persoană va trebui să dovedească în mod inechivoc această atitudine; cu alte cuvinte, nu persoana cu privire la care s-a invocat reaua-credinţă trebuie să îşi dovedească nevinovăţia, ci persoana care invocă lipsa bunei-credinţe trebuie să dovedească vinovăţia.

[1] Art. 22 alin. (7) noul C. pr. civ.: „Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă”.




Regula este similară regulii in dubio pro reo din dreptul penal, dar trebuie spus că în materie penală principiul prezumţiei de bună-credinţă se aplică (cel puţin teoretic) pe deplin, ceea ce nu se poate spune în materie civilă, unde principiul comportă anumite particularităţi importante. Astfel, în materie de răspundere civilă delictuală (despre care nu ne ocupăm aici) principiul prezumţiei de bună-credinţă se aplică în mod cât se poate de riguros. În schimb, în materie contractuală, deşi se aplică principiul bunei-credinţe, adică a obligaţiei părţilor contractante de a-şi exercita drepturile şi a-şi îndeplini obligaţiile cu bună-credinţă, nu se aplică şi prezumţia legală de bună-credinţă; codul civil instituie o altă prezumţie, şi anume prezumţia de vinovăţie (culpă) în sarcina părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.

În cadrul principiului de bază al respectării bunei-credinţe în general, se desprind două componente, în planul dreptului material, substanţial, şi anume:

– principiul ocrotirii bunei-credinţe în dobândirea drepturilor, principiu care face obiectul de studiu al drepturilor reale[2];

– principiul bunei-credinţe contractuale, principiu care face obiectul de studiu al materiei teoriei obligaţiilor, despre care discutăm aici.

În fine, aşa cum arătat, buna-credinţă se mai aplică şi în dreptul procesual, făcând obiectul de studiu al acestei materii şi referindu-se, în concret, la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale.

Ceea ce ne interesează aici este buna-credinţa contractuală, urmând ca celelalte aspecte legate de bună-credinţă să fie tratate la momentul corespunzător.

2. Conţinutul bunei-credinţe contractuale

2.1. Loialitate, cooperare, confidenţialitate

Buna-credinţă, ca principiu de bază după care se călăuzeşte (sau ar trebui să se călăuzească) orice persoană la momentul în care iniţiază formarea unui contract se compune din trei elemente esenţiale: obligaţia de loialitate, obligaţia de cooperare şi obligaţia de confidenţialitate.

Obligaţia de loialitate (nereglementată de lege dar reţinută invariabil de jurisprudenţa străină) impune ca părţile contractante să îşi manifeste sincer şi onest intenţia sau scopul urmărit în încheierea contractului ori scopul propunerii unei renegocieri a contractului; această obligaţie [2] Materia în discuţie este extrem de vastă, motiv pentru care trebuie abordată separat. Reţinem aici doar că, potrivit art. 563 alin. (3) noul C. civ., „Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut”, acesta fiind principiul în materie, la care Codul civil face o serie de aplicaţii concrete, cum ar fi: în simulaţia convenţiei matrimoniale (art. 331 noul C. civ.), în cazul efectuării de acte juridice de către soţ fără consimţământul celuilalt soţ (art. 345), în materie de accesiune imobiliară artificială (art. 581-594), în materia uzucapiunii imobiliare (art. 930-934) şi a posesiei cu bună-credinţă a bunurilor mobile (art. 935-940), etc. În acelaşi timp, şi noul Cod de procedură civilă conţine prevederi care fac aplicarea acestui principiu, şi anume dispoziţiile art. 39 C. pr. civ., referitoare la cesiunea de drepturi litigioase unde hotărârea pronunţată în cauza ce face obiectul cesiunii este opozabilă cu respectarea drepturilor dobândite cu bună-credinţă, precum şi art. 723 C. pr. civ., în materie de executare silită, unde desfiinţarea titlului executoriu atrage după sine restabilirea situaţiei anterioare însă cu respectarea drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă.

răspundere civilă delictuală |prezumţie de vinovăţie |

obligaţie de loialitate




do

ctr

ină

presupune, în aceeaşi măsură, ca părţile să îşi execute obligaţiile asumate cu corectitudine, fără scopuri ascunse, adică fără a urmări producerea de prejudicii celeilalte părţi. Practica judiciară franceză a sancţionat încălcarea acestei obligaţii de loialitate în cazul contractului de asigurare (unde asiguratul trebuie să răspundă cu sinceritate la întrebările puse de asigurător cu ocazia încheierii poliţei de asigurare[3] iar asigurătorul trebuie să fie loial, fiindu-i interzis să aştepte sau să provoace prescrierea dreptului asiguratului de a cere plata indemnizaţiei de asigurare[4]), în contractul de împrumut (în care s-a constatat lipsa bunei-credinţe din partea băncii, constând în amânarea termenului de executare silită a debitorului, în scopul acumulării dobînzilor[5]), în contractul de muncă (unde angajatorul este considerat că acţionează cu încălcarea obligaţiei de loialitate atunci când, de pildă, abuzează de o clauză de mobilitate sau atunci când angajează o persoană din afara societăţii pe un post pentru care era în curs de specializare un angajat[6]), în contractul de garanţie sau fidejusiune (fiind considerat că a acţionat cu rea-credinţă creditorul care nu şi-a informat garantul despre dificultăţile cu care se confruntă debitorul, pentru ca garantul să poate acţiona în scopul atenuării obligaţiilor sale[7]), mandat[8] sau în contractul de vânzare (în care vânzătorul nu trebuie să îl înşele pe client cu mesaje publicitare imprecise şi confuze[9]).

Obligaţia de cooperare (nereglementată expres de noul Cod civil, dar reţinută ca atare de Principiile Dreptului European al Contractelor) impune ca părţile să coopereze în mod real în vederea executării în bune condiţii a contractului, şi anume să facă tot ce este cu putinţă pentru ca prestaţiile asumate să fie îndeplinite la valoarea sau întinderea lor. În acest sens, este relevant textul art. 1:202: PECL, intitulat „Duty to Cooperate”: „Each party owes to the other a duty to co-operate in order to give full effect to the contract” (fiecare parte datorează celeilalte părţi o obligaţie de cooperare în scopul de a asigura efectele depline ale contractului). Potrivit jurisprudenţei franceze, s-a constatat încălcarea acestei obligaţii în contractul de muncă (în sensul că salariatul are obligaţia de a asigura adaptarea salariului la evoluţia salariatului[10]) sau în contractele bancare (unde, de pildă, s-a considerat că nu şi-a îndeplinit obligaţia de cooperare o bancă comercială care nu a uzat de toate mijloacele legale pentru a evita folosirea frauduloasă a unui card bancar[11]).[3] Civ. 1, 28 mars 2000, Bull. Civ. I, no 101, R, p. 406, D 2000. 574 în Code Civil, Edition Dalloz 2012, p. 978.[4] Idem, Civ. 1, 26 nov. 1996 Bull. Civ. I, no 415.[5] Idem., Civ. 1, 31 janvier 1995, Bull. Civ. I, no. 57. În speţă, era vorba despre un contract de împrumut bancar. Banca, deşi avea posibilitatea de a executa silit împrumutatul, a tergiversat vânzarea garanţiilor, în scopul exclusiv de a obţine mai multe dobânzi de la debitor. În acelaşi sens a fost sancţionată o bancă comercială care a repus în vigoare contractul de împrumut doar cu scopul de a calcula alte accesorii, deşi ştia că împrumutatul nu îşi va putea îndeplini obligaţiile. Soluţiile ni se par extrem de interesante, aşteptând cu reală curiozitate ca şi instanţele noastre naţionale să sancţioneze reaua-credinţă a băncilor sub acest aspect.[6] Idem, Soc. 18 mai 1999, D 2000, Somm. 84; Soc. 7 avril 2004 D 2004 IR 1352. A se vedea, în acest sens, şi celelalte soluţii date ca exemplu în op. cit, p. 978.[7] Idem, Com. 31 mai 1994, RJDA 1994 no 1129, p. 871, p. 979 şi alte soluţii similare citate în lucrare.[8] Se exemplifică cu un contract de mandat în care mandantul i-a încredinţat mandatarului efectuarea unor activităţi comerciale, însă nu i-a permis acestuia să practice preţuri comparative cu concurenţa (idem, Com., 24 novembre 1998, Bull. Civ. 4, no 227, p. 979); s-a considerat într-o astfel de situaţie, că mandantul a acţionat cu încălcarea obligaţiei de loialitate.[9] Idem, Paris, 18 juin 1999: JCP 2000. II. 10322, p. 979.[10] Idem, Soc. 25 février 1992, D 1992. 390.[11] Idem, Com. 20 octobre 1998, Bull. Civ. 4 no. 244, R p. 242, JCPE 1999. 1101. În speţă, banca ceruse despăgubiri societăţii comerciale angajatoare, motivând că salariatul acesteia a fost cel care a retras bani fără drept, folosindu-se de cardul bancar emis pe numele societăţii. Instanţa a respins însă cererea băncii, considerând că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de cooperare, în sensul că nu a făcut tot ceea ce era legal cu putinţă pentru ca prejudiciul să nu se producă.




În fine, obligaţia de confidenţialitate, cel de-al treilea element al bunei-credinţe contractuale (mai cu seamă al bunei-credinţe în negocieri), este stipulată expres de art. 1.184 noul C. civ. Potrivit acestei obligaţii, părţile sunt datoare, una faţă de cealaltă, să păstreze confidenţialitatea informaţiilor şi să nu se folosească în interes propriu de informaţiile confidenţiale despre care au aflat in timpul negocierilor. Este important de reţinut aici că obligaţia de confidenţialitate subzistă chiar dacă negocierile nu au rezultat în încheierea unui contract. Încălcarea obligaţiei de confidenţialitate atrage răspunderea părţii în culpă, răspundere care se poate cuantifica, potrivit Principiilor PECL, în pierderile efectiv suferite şi în beneficiile obţinute de cealaltă parte[12].

2.2. Buna-credinţă în negocieri

Dacă despre buna-credinţă ce trebuie să existe la momentul încheierii contractului şi în timpul executării contractului cunoşteam de multă vreme (din vechea reglementare cuprinsă în codul civil anterior dar şi din raporturile de drept internaţional privat) de absolută noutate este obligaţia respectării bunei-credinţe pe timpul negocierii contractului. Este în primul rând de noutate pentru că însăşi reglementarea etapei negocierilor în istoricul unui contract este cu totul inedită în legislaţia noastră internă dar şi pentru că expresis verbis, legea consacră buna-credinţă în negocieri. Art. 1.183 al noului C. civ. este cât se poate de elocvent în acest sens, reglementând expres etapa negocierii ca o etapă de sine-stătătoare în formarea contractului, plecând însă de la efectuarea cu bună-credinţă a acestor negocieri.

Aşadar, buna-credinţă în negocieri este un principiu de bază, astfel că părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestuia. În jurisprudenţa franceză, instanţele de judecată au mers şi mai departe, reţinându-se frecvent că buna-credinţă în executarea contractului şi, în concret, buna-credinţă în negocieri, impune părţilor şi o obligaţie de renegociere a contractului, atunci când este cazul[13].

În ceea ce priveşte sancţiunea, ca regulă, reţinem că iniţierea negocierilor sau întreruperea negocierilor contrar bunei-credinţe se va sancţiona prin obligarea părţii la plata de daune-interese reprezentând, ca regulă, cheltuielile angajate în vederea negocierii şi orice alte pierderi derivate din renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte asemănătoare. Este însă important de observat că, totuşi, legea pleacă de la îndreptăţirea prezumată a părţilor de a rupe negocierile fără a fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora[14].

[12] „If confidential information is given by one party in the course of negotiations, the other party is under a duty not to disclose that information or use it for its own purposes whether or not a contract is subsequently concluded. The remedy for breach of this duty may include compensation for loss suffered and restitution of the benefit received by the other party” (art. 2:302 PECL; sublinierile ne aparţin).[13] Com., 3 novembre 1992, JCP 1993, II, 22164, p. 64, Code Civil, Ed. Dalloz, p. 64. Soluţiile au fost pronunţate în temeiul art. 1.134 alin. (3) C. civ. francez şi au plecat de la obligaţia de bună-credinţă care trebuie să vină din partea ambelor părţi, creditor şi debitor. În lipsa unei prevederi exprese, în legea noastră, privind obligaţia de renegociere a contractului, credem că nu vom asista curând la o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă din România care să oblige părţile să reia în discuţie un contract, în temeiul bunei-credinţe în negocieri.[14] Soluţia este conformă cu dispoziţiile art. 2:301: „Negotiations Contrary To Good Faith” din Principiile PECL: „A party is free to negotiate and is not liable for failure to reach an agreement. However, a party who has negotiated or broken off negotiations contrary to good faith and fair dealing is liable for the losses caused to the other party.” (sublinierile ne aparţin).

obligaţie de confidenţialitate |buna-credinţă în negocieri |

daune-interese




do

ctr

ină

Care este diferenţa faţă de reglementarea anterioară? În vechiul Cod civil, negocierile puteau fi întrerupte imediat şi oricând; atât timp cât nu se încheiase contractul, oricare dintre părţi putea să se răzgândească, chiar dacă părţile erau într-o fază avansată de discuţii, fază în care, de multe ori, părţile ajungeau după un timp îndelungat şi după efectuarea unor costuri consistente. Evident, sub imperiul noului cod civil acest lucru nu mai este posibil fără a atrage obligaţia plăţii de daune-interese.

Desigur, problema care se pune aici, înainte de orice discuţii, este aceea de a delimita cazurile de întrerupere a negocierilor, în scopul stabilirii cu certitudine a situaţiei de întrerupere cu rea-credinţă (şi sub acest aspect este de observat ca legea se referă la cazuri de întrerupere contrar bunei-credinţe şi nu cu rea-credinţă, o deosebire de nuanţă dar, credem noi, nu lipsită de consecinţe, pentru că e mai uşor să faci dovada încălcării unor reguli de bună-credinţă decât să faci dovada relei-credinţe, cu alte cuvinte, nu trebuie făcută dovada celei mai rele sau grave intenţii[15]). Apoi, se pune întrebarea firească: A întrerupt o parte negocierile pentru că a găsit o altă afacere mai bună sau pentru că şi-a dat seama că afacerea aflată în curs de negocieri nu mai era profitabilă? Sau poate a întrerupt negocierile pentru că partenerul nu mai prezenta încredere ori pentru că nu a prezentat garanţii satisfăcătoare? Acestea sunt întrebările care se pot pune într-o astfel de situaţie, şi, cel mai important este de stabilit dacă în vreuna dintre aceste situaţii ne aflăm în caz de întrerupere a negocierilor contrar bunei-credinţe.

Din fericire, principiul de care se pleacă totuşi, trebuie reamintit, este acela că părţile nu pot fi ţinute pentru eşecul negocierilor. Apoi, legea exemplifică doar o situaţie în care se consideră că negocierile au fost întrerupte cu încălcarea bunei-credinţe şi anume conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul[16]. Restul situaţiilor va trebui să le delimiteze judecătorul.

[15] Însăşi jurisprudenţa franceză citată mai sus, bogată în soluţii pronunţate pe tărâmul cazurilor de încălcare a bunei-credinţe în negocieri nu foloseşte noţiunea de rea-credinţă, ci termenul mai exact şi riguros juridic, în opinia noastră, de încălcare a obligaţiei de bună-credinţă (manque a son obligation de bonne-foi).[16] Nu ne mai surprinde să observăm că şi această reglementare din noul nostru Cod civil îşi are izvorul în PECL: „It is contrary to good faith and fair dealing, in particular, for a party to enter into or continue negotiations with no real intention of reaching an agreement with the other party” [art. 2:301 alin. (3)].


Aspecte privitoare la procedura prealabilă a negocierii părţilor pentru adaptarea contractului ...


Aspecte privitoare la procedura prealabilă a negocierii părţilor pentru adaptarea contractului în cazul apariţiei unor cazuri de impreviziune. Condiţie de exercitare a acţiunii în justiţie

Lect. univ. dr. oliviu PUIEFacultatea de Drept, Universitatea „Dimitrie Cantemir” Târgu-Mureş

Asist. univ. drd. FLorIN LUDUŞaNFacultatea de Drept, Universitatea „Dimitrie Cantemir” Târgu-MureşAvocat Baroul Mureş

ABSTRACT

The new Civil Code, which consecrates the monistic view by unifying the provisions of civil law with the provisions of commercial law, brings new elements, less regulated in the former Civil Code. Considering the approach of the legislature, one of the innovations introduced by the new Civil Code is that of the express regulation of unpredictability, a notion which, although commonly used in the practice of contractual relations and having caused much controversy in the doctrine and case-law, did not find itself an express legislative consecration in the former Civil Code.

Starting from these new elements set out by the new Civil Code in the matter of unpredictability, this study aims to examine a controversial issue, namely that of the attempt of the parties to negotiate a contract for the purpose of adapting it in case of exceptional circumstances of unpredictability, a prerequisite for referring the matter to court, if the negotiations failed.

Keywords: unpredictability, contract, reconciliation procedure, mediation.


Oliviu PuIe, Florin LuDuŞAN


do

ctr

ină

REZUMAT

Noul Cod civil, consacrând concepţia monistă prin unificarea dispoziţiilor dreptului civil cu cele ale dreptului comercial, aduce elemente de noutate, mai puţin reglementate prin vechiul Cod civil. În considerarea acestui demers al legiuitorului, unul din elementele de noutate aduse prin noul Cod civil este acela al reglementării exprese a impreviziunii, noţiune care, deşi era frecvent uzitată în practica relaţiilor contractuale şi a creat multe controverse doctrinare şi jurisprudenţiale, nu şi-a găsit o consacrare legislativă expresă în vechiul Cod civil.

Pornind de la aceste elemente de noutate consacrate prin noul Civil în materia impreviziunii, studiul de faţă îşi propune analiza unei probleme controversate, respectiv aceea a încercării părţilor de negociere a contractului în vederea adaptării acestuia în cazul apariţiei unor împrejurări excepţionale de impreviziune, condiţie prealabilă de sesizare a instanţei judecătoreşti, în ipoteza în care negocierea a eşuat.

Cuvinte-cheie: impreviziune, contract, procedura concilierii, mediere.

1. Reglementarea impreviziunii în noul Cod civil

Noul Cod civil reglementează în premieră, expresis verbis impreviziunea prin art. 1271, instituind drept regulă generală, aceea că, părţile sunt ţinute să îşi îndeplinească obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. Constatăm aşadar că, primul alineat al art. 1271 consacră, după cum se afirma de către un reputat autor[1], nominalismul monetar, care nu este altceva decât o expresie a principiului forţei obligatorii a contractului, în sensul că nu se pune problema niciunei revizuiri a contractului, dacă obligaţiile devin mai oneroase ca urmare a situaţiei economice posterioare încheierii contractului. Cu alte cuvinte, după cum afirmă acelaşi autor[2], nominalismul monetar înseamnă că puterea de plată a banilor rămâne neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a modificat până la scadenţa datoriei; debitorul este obligat aşadar, să plătească numai suma nominalizată în contract.

După ce prin alin. (1) al art. 1271 legiuitorul consacră principiul forţei obligatorii a contractului, prin alin. (2) al art. 1271 legiuitorul instituie excepţia de la regula instituită prin alin. (1), statuând că dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligaţia debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:

[1] A se vedea, L. Pop, I.I. Popa, S. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 156. A se vedea, pentru studiul efectelor impreviziunii contractuale în accepţiunea vechiului Cod civil, C.E. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.[2] L. Pop, I.I. Popa, S. Vidu, op. cit., p. 158 şi infra nota 1, p. 158.




a) Adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) Încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

Din excepţia instituită prin alin. (2) al art. 1271 C. civ., rezultă că, posibilitatea intervenţiei instanţei în vederea adaptării contractului necesită ca evenimentul care determină situaţia de impreviziune să aibă anumite caractere, respectiv, după cum rezultă din însuşi textul art. 1271 alin. (2) C. civ., executarea contractului să fi devenit excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligaţia debitorului la executarea obligaţiei.

Dar, instanţa nu poate să dispună măsurile prevăzute prin art. 1271 alin. (2) C. civ. în cazul apariţiei unor cazuri de impreviziune, decât dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, întrucât, intervenţia instanţei în contract, constituind o limitare a forţei obligatorii a contractului, constituie o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului[3], care poate fi instituită doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. În acest context, prin dispoziţiile alin. (3) al art. 1271 noul C. civ., se instituie regula conform căreia, instanţa de judecată poate să dispună măsurile dispuse prin art. 1271 alin. (2) numai dacă:

a) Schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b) Schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către creditor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) Debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;

d) Debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.

După adoptarea noului Cod civil, după cum s-a remarcat într-o lucrare recentă dedicată comentariilor pe articole a noului Cod civil[4], impreviziunea reprezintă o noutate legislativă în plan naţional, ea devenind legală sub aspectul determinării unui sediu general al materiei, rămânând contractuală prin domeniul ei de aplicare şi păstrându-şi caracterul pretorian prin referire la unele aspecte nereglementate(criteriul de determinare a onerozităţii excesive şi a imprevizibilităţii).

După cum se poate constata din cuprinsul art. 1271 alin. (3) C. civ., prima dintre cele patru condiţii instituite prin art. 1271 alin. (3) C. civ. pe care instanţa va trebui să le analizeze pentru a dispune adaptarea contractului în cazul apariţiei unei situaţii de impreviziune va fi aceea a încercării negocierii contractului în mod rezonabil şi echitabil.

În acest context, studiul nostru îşi propune să analizeze prima condiţie pe care trebuie să o analizeze instanţa de judecată pentru a dispune adaptarea contractului la noile împrejurări [3] A se vedea, G. Viorel, L. Al. Viorel, Configurarea impreviziunii în Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată), în revista Dreptul nr. 2/2012, p. 34.[4] A se vedea, Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 1330-1331.

executarea contractului |impreviziune |noul Cod civil




do

ctr

ină

generate de apariţia cazului de impreviziune, respectiv, obligativitatea, ca înainte de a formula acţiune în justiţie, părţile să încerce într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului, problemă care, în opinia noastră generează controverse şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

2. Procedura prealabilă a concilierii – condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în vederea solicitării instanţei de adapta contractul în funcţie de circumstanţele impuse de apariţia cazurilor de impreviziune

Dar, una dintre problemele judicios sesizate şi analizate în literatura de specialitate[5] este aceea că ultima condiţie impusă prin art. 1271 alin. (3) C. civ. este o condiţie procesuală, fiind vorba despre o procedură prealabilă şi obligatorie sesizării instanţei în sensul că debitorul trebuie să încerce într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă să negocieze adaptarea rezonabilă şi rezonabilă a contractului. Ca atare, această dispoziţie legală instituind obligativitatea ca înainte de a formula în justiţie debitorul să încerce, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, adaptarea contractului la noile circumstanţe, deci instituindu-se o procedură prealabilă obligatorie, prima dintre cele patru condiţii instituite prin art. 1271 alin. (3) C. civ. pe care instanţa va trebui să le analizeze va fi aceea a încercării negocierii contractului în mod rezonabil şi echitabil.

După cum rezultă din textul art. 1271 lit. d) C. civ., acesta impune debitorului două condiţii care trebuie circumscrisă încercarea sa de a negocia contractul, condiţii care trebuie dovedite în faţa instanţei de judecată, dacă încercarea de conciliere a eşuat.

Astfel, prima condiţie impusă debitorului este aceea de a face dovada că a încercat negocierea contractului în vederea adaptării sale noilor circumstanţe impuse de apariţia cazului de impreviziune într-un termen rezonabil, care constituie, în lipsa unei dispoziţii legale exprese prin care să se stabilească durata minimă sau maximă, o chestiune de fapt care îl poate pune în dificultate pe debitor dacă va trebui să dovedească în faţa instanţei încercarea sa de negociere a contractului într-un termen rezonabil.

În acest context, având în vedere faptul că dispoziţia instituită prin art. 1271 alin. (3) C. civ. instituie o procedură prealabilă obligatorie a părţilor pentru revizuirea pe cale convenţională a contractului, înainte de sesizarea instanţei, neîndeplinirea acestei condiţii constituie un fine de neprimire în cazul în care se formulează în justiţie fără îndeplinirea acestei proceduri prealabile. Rezultă aşadar că, în ipoteza în care negocierea a eşuat, şi una dintre părţi a formulat acţiune în justiţie, fără a face dovada încercării de negociere a contractului într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, judecătorul va trebui să respingă acţiunea debitorului ca inadmisibilă, dacă va constata că debitorul care a devenit victima unui dezechilibru major generat de o schimbare excepţională de împrejurări nu a încercat, într-un termen optim şi previzibil, la momentul în care a suportat consecinţele acestei împrejurări excepţionale, negocierea contractului.

[5] A se vedea, V. Lozneanu, V. Barbu, P. Bebi, Discuţii aspra excepţiei lipsei procedurii prealabile în materia impreviziunii, în volumul Conferinţei Internaţionale „Executarea silită în reglementarea Noului Cod de procedură civilă”, 30 august – 1 septembrie 2012, Tg. Mureş, România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 33-39.




A doua condiţie impusă debitorului prin textul art. 1271 lit. d) C. civ. este buna-credinţă a negocierii. Aceste două condiţii sunt reglementate prin art. 1170 şi art. 1183 C. civ. Astfel, potrivit art. 1170 C. civ., părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie. În completarea art. 1170 C. civ., art. 1183 reglementează buna-credinţă în negocieri, stipulând că: „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora; partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii; este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul; partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”.

De asemenea, tot din conţinutul art. 1271 lit. d) C. civ., rezultă şi o altă condiţie impusă debitorului care se referă la negocierea în vederea adaptării contractului, această negociere, în accepţiunea textului trebuie să aibă un caracter rezonabil şi echitabil.

Sub aspectul negocierii rezonabile a contractului în cazul adaptării contractului, după cum s-a afirmat în literatura de specialitate[6], aceasta este o chestiune de fapt care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, ea vizând scopul negocierii, în sensul că fiecare persoană care participă doreşte să obţină cea mai bună poziţie posibilă, fiecare dintre părţi încercând să obţină un profit cât mai mare. Negocierea descrie o situaţie de fapt şi legală, nu psihologică, sociologică sau economică, interesul fiind bazat pe comportamentul părţilor.

În ceea ce priveşte conceptul de negociere echitabilă a contractului, după cum judicios s-a arătat[7], când vorbim despre echitate trebuie să ne întoarcem la semnificaţia bunei-credinţe, înţelesul de bază al bunei-credinţe fiind legat de noţiunea echităţii şi, în general, probităţii în contractele de drept privat, exceptând relele intenţii ale părţilor în contract. Prin acest lucru facem legătura dintre echitate şi buna-credinţă. În consecinţă, echitatea are un înţeles mai profund, fiind prealabilă bunei-credinţe.

Dar, problematica procedurii prealabile sesizării instanţei necesită o analiză atât prin raportare la Codul de procedură civilă în vigoare, cât şi prin raportare la noul Cod de procedură civilă[8] care va intra în vigoare la data de 15 februarie 2013, şi la Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

[6] Idem, pp. 36, 37.[7] Idem, p. 37.[8] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost republicată în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012.Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările şi completările ulterioare; prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (publicată în M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013), s-a stabilit că termenul de intrare în vigoare a noului Cod de procedură civilă este data de 15 februarie 2013.

bună-credinţă în negocieri |negociere echitabilă |

noul Cod de procedură civilă




do

ctr

ină

Referitor la procedura prealabilă înainte de sesizarea instanţei de judecată, constatăm că, dispoziţiile art. 193 noul C. pr. civ., menţin dispoziţiile art. 109 ale vechiului C. pr. civ., astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, dispoziţiile art. 193 alin. (1) noul C. pr. civ., statuează că, „sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta”, după care, prin alin. (2) al art. 193 se statuează că, „neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii”.

Din conţinutul acestor dispoziţii legale instituite prin noul Cod de procedură civilă, se poate concluziona faptul că are loc o schimbare a regimului juridic al excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în justiţie pentru lipsa plângerii prealabile, prin noul Cod de procedură civilă, această excepţie fiind transformată dintr-o excepţie peremptorie, absolută, de ordine publică, într-o excepţie relativă, ea putând fi invocată numai de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, ceea ce exclude posibilitatea instanţei de a o mai invoca din oficiu[9].

Sub acest aspect, în literatura de specialitate[10], după adoptarea Legii nr. 134/2010 şi anterior adoptării Legii nr. 76/2012, s-a afirmat că, raţiunea acestei soluţii a fost dată, pe de o parte, de evitarea respingerii ca inadmisibilă a cererii, deşi o soluţionare amiabilă a acesteia nu mai era posibilă, iar pe de altă parte, de evitarea desfiinţării unei hotărâri prin care s-a soluţionat fondul litigiului, direct în calea de atac, deoarece se constată de către instanţă neparcurgerea procedurii prealabile obligatorii.

În contextul legislativ în vigoare, de lege lata, procedura concilierii prealabile între profesionişti este reglementată prin dispoziţiile art. 7201 C. pr. civ. în vigoare, şi care prevăd faptul că în litigiile dintre profesionişti evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului, fie prin mediere, fie prin conciliere directă.

Dar, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, nu se mai prevede procedura concilierii prealabile în litigiile dintre profesionişti, astfel, cum aceasta este reglementată prin art. 7201 C. pr. civ. în vigoare. În acest context, preluând prevederea din art. 7201 C. pr. civ. în vigoare care prevede posibilitatea încercării soluţionării litigiului şi prin mediere, şi nu numai prin conciliere directă, şi, în contextul existenţei unei reglementări speciale privitoare la mediere, apreciem că, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în lipsa unei dispoziţii legale exprese privitoare la procedura prealabilă a concilierii între profesionişti, o astfel de procedura prealabilă, incidentă, în condiţiile art. 1271 C. civ. şi în materia impreviziunii în vederea adaptării contractului la noile circumstanţe determinate de apariţia

[9] Pentru un studiu referitor la corelaţia normei procesual civile instituite prin art. 188 noul C. pr. civ. (art. 193 după republicare) cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, opinii care devin incidente în toate cazurile prin care se instituie obligativitatea prin lege a procedurii prealabile înainte de sesizarea instanţei de judecată, a se vedea, O. Puie, Aspecte privitoare la implicaţiile noului Cod de procedură civilă asupra instituţiei contenciosului administrativ, în revista P.R. nr. 7/2012, pp. 59-64; idem, O. Puie, Implicaţiile noului Cod de procedură civilă asupra instituţiei contenciosului administrativ, în volumul Conferinţei Internaţionale, „Executarea silită în reglementarea Noului Cod de procedură civilă”, 30 august – 1 septembrie 2012, Tg. Mureş, România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp.132-137.[10] A se vedea, A. Tabacu, Procedura contenciosului administrativ şi noul Cod de procedură civilă, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative nr. 2(29)/2011, p. 203.




stării de impreviziune, va putea fi realizată prin mediere, în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator[11].

Totodată, în opinia noastră, deşi noul Cod de procedură civilă nu instituie obligativitatea concilierii directe în litigiile dintre profesionişti, drept condiţie a exercitării acţiunii în justiţie, nimic nu poate împiedica părţile, în virtutea principiului libertăţii contractuale, să însereze într-un o clauză contractuală prin care părţile se obligă ca înainte de formularea unei acţiunii la instanţa judecătorească competentă pentru ca aceasta să dispună adaptarea contractului la noile circumstanţe impuse de apariţia cazului de impreviziune să încerce soluţionarea litigiului pe cale amiabilă prin procedura concilierii directe[12].

De asemenea, se impune precizarea că, din examinarea atât a normelor convenţionale, cât şi normelor comunitare, putem constata că acestea nu se opun instituirii în legislaţia naţională a unei încercări obligatorii de conciliere directă înainte de sesizarea instanţei de judecată, condiţionat însă de asigurarea unei protecţii jurisdicţionale efective, care implică necesitatea ca decizia luată în urma acestei proceduri să nu constituie o decizie obligatorie pentru părţi şi care nu mai poate fi contestată în justiţie, ipoteză care, evident, ar conduce la încălcarea principiului constituţional al liberului acces la justiţie.

În acest sens, pentru identitate de raţiune putem invoca jurisprudenţa Curţii de justiţie a Uniunii Europene[13] prin care s-a statuat că art. 34 din Directiva nr. 2002/22/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile electronice de comunicaţii, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia litigiile în materie de servicii de servicii de comunicaţii electronice între utilizatorii finali şi furnizorii acestor servicii, referitoare la drepturi conferite de această directivă, trebuie să facă obiectul unei încercări obligatorii de conciliere extrajudiciară ca o condiţie de admisibilitate a acţiunilor în justiţie, urmând ca, în măsura în care instituirea unei proceduri obligatorii de încercare de conciliere constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunilor în justiţie, să se examineze dacă această procedură este compatibilă cu dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă. Aceasta întrucât, principiul protecţiei jurisdicţionale efective constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi care a fost consacrat la art. 6 şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, acest principiu, fiind de altfel reafirmat la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, care face parte integrantă din Tratatul de la Lisabona.

[11] Legea nr. 192/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006, după care a suferit mai multe modificări şi completări. După adoptarea Legii nr. 76/2012 această lege a suferit unele modificări, urmând ca apoi să fie modificată şi completată substanţial prin Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator (publicată în M. Of. nr. 462 din 9 iulie 2012).[12] A se vedea, O. Puie, A.V. Fărcaş, Implicaţiile noului Cod de procedură civilă în materia concilierii directe dintre în litigiile dintre profesionişti derivate din contractele de furnizare a serviciilor, în revista P.R. nr. 10/2012, p. 100.[13] A se vedea, CJUE, Hotărârea din 18 martie 2010 în cauzele conexate C-317/08, C-318/08, C-319/08 şi C-320/08, Rosalba Allassini împotriva Telecom Italia SPA (C-317/08) şi Filomena Califano împotriva Wind SpA (C-318/08) şi Lucia Anna Giorgia Iacono împotriva Telecom Italia SpA (C-319/08) şi Multiservice Srl împotriva Telecom Italia SpA (C-320/08), în C.D. Enache, Clauzele abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 213-223.

noul Cod de procedură civilă |conciliere directă |

liberul acces la justiţie




do

ctr

ină

În aceleaşi cauze supra cit.[14], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că nici principiile echivalenţei şi al efectivităţii, nici principiul protecţiei jurisdicţionale efective nu se opun unei reglementări naţionale care impune, pentru astfel de litigii, punerea în aplicare în prealabil a unei proceduri de conciliere extrajudiciară atunci când această procedură nu conduce la o decizie obligatorie în privinţa părţilor, nu determină o întârziere substanţială pentru introducerea unei acţiunii în justiţie, suspendă prescripţia drepturilor în cauză şi nu generează cheltuieli sau generează cheltuieli reduse pentru părţi, în măsura în care totuşi calea electronică nu constituie unicul mijloc de acces la respectiva procedură de conciliere şi sunt posibile măsuri provizorii în cazurile excepţionale în care urgenţa situaţiei le impune.

În acest context, putem consta faptul că legiuitorul nostru prin dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, nu a instituit printr-o normă imperativă şi expresă interdicţia ca prin acte normative speciale să fie instituită procedura concilierii directe dintre profesionişti, ci, eliminând dispoziţiile din Codul de procedură în vigoare referitoare la obligativitatea concilierii directe în litigiile dintre profesionişti, a lăsat la aprecierea legiuitorului, în virtutea competenţelor sale, libertatea de a institui o astfel de procedură obligatorie a concilierii dintre profesionişti, evident, cu asigurarea unei protecţii jurisdicţionale efective a participanţilor la o astfel de procedură. Rezultă aşadar că singura condiţie impusă este aceea a posibilităţii părţilor de a sesiza instanţele competente pentru soluţionarea judiciară a litigiilor[15].

O astfel de soluţie legislativă privitor la procedura medierii în cazul litigiilor determinate de apariţia unui caz de impreviziune s-a propus şi în doctrină[16], dar aceasta este fără sens în contextul în care există o reglementare specială în materia medierii aplicabilă, conform celor expuse mai sus, şi în materia impreviziunii reglementată prin art. 1271 C. civ.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator[17], „medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor”.

Sub acest aspect, prin adoptarea Legii nr. 115/2012, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2012 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013, Legea nr. 192/2006 a suferit modificări substanţiale, prin art. 2 alin. (1), în urma modificării statuându-se că: „dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau juridice sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind medierea, inclusiv, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor [14] Ibidem, pp. 213, 214.[15] O. Puie, A.V. Fărcaş, op. cit., p. 102.[16] A se vedea, D. Dobrev, O cutie a Pandorei în Noul Cod Civil – Impreviziunea, în Noul Cod civil. Comentarii, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 259, apud, V. Lozneanu, V. Barbu, P. Bebi, op. cit., infra nota 15, p. 38.[17] Legea nr. 192/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006, după care a suferit mai multe modificări şi completări. După ce Legea nr. 192/2006 a fost modificată prin art. 62 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, ulterior, ea a suferit modificări şi completări substanţiale prin Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator (publicată în M. Of. nr. 462 din 9 iulie 2012), prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006, precum şi pentru modificarea art. II din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006(publicată în M. Of. nr. 878 din 21 decembrie 2012), precum şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe (publicată în M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013).




competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii prevăzute de lege”. Dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat medierea. Dacă una din părţi refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei prevăzute la art. 43 alin. (1) ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte proces –verbal, care se depune la dosarul instanţei” [art. 2 alin. (11) din Legea nr. 192/2006].

Rezultă aşadar, din cuprinsul acestei dispoziţii legale că, atât în cazul în care părţile recurg la mediere înainte de sesizarea instanţei de judecată, cât şi după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, părţile sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind medierea, dar nu sunt obligate să recurgă la soluţionarea litigiului prin mediere, medierea fiind facultativă, ceea ce rezultă din chiar conţinutul art. 1 din Legea nr. 192/2006, în sensul căruia medierea este o modalitate de soluţionare pe cale amiabilă a unui conflict.

De asemenea din formula de redactare a textului art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 modificat, care face referire la obligaţia participării la şedinţa de informare, inclusiv după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, ar rezulta faptul că, dacă părţile au declanşat un proces în faţa instanţelor competente, deci nu au soluţionat litigiul prin mediere, dar fără a participa la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, judecătorul va suspenda cauza şi va aduce la cunoştinţa părţilor faptul că sunt obligate să participe la această şedinţă de informare, urmând ca, judecata să fie repusă pe rol, după ce părţile fac dovada participării la această şedinţă de informare, în ipoteza în care, după declanşarea procesului nu au convenit soluţionarea litigiului prin mediere. În ipoteza în care, părţile, după declanşarea litigiului au participat la şedinţa de informare şi au decis în cadrul aceleiaşi şedinţe soluţionarea litigiului prin mediere, mediatorul va comunica instanţei de judecată acordul de mediere şi, în consecinţă, potrivit art. 63 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, modificat prin Legea nr. 115/2012, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, cu respectarea condiţiilor legale, o hotărâre, dispoziţiile art. 432-434 C. pr. civ., aplicându-se în mod corespunzător.

O atare concluzie se desprinde din conţinutul art. 61 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, în sensul căruia, dacă conflictul a fost dedus judecăţii, soluţionarea acestuia prin mediere poate avea loc prin iniţiativa părţilor sau la propunerea oricăreia dintre acestea, ori la recomandarea instanţei, cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii.

În acest context, putem consta faptul că legiuitorul nostru prin dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, nu a instituit printr-o normă imperativă şi expresă interdicţia ca prin acte normative speciale să fie instituită procedura concilierii directe dintre profesionişti, ci, eliminând dispoziţiile din Codul de procedură în vigoare referitoare la obligativitatea concilierii directe în litigiile dintre profesionişti, a lăsat la aprecierea legiuitorului, în virtutea competenţelor sale, libertatea de a institui o astfel de procedură obligatorie a concilierii dintre profesionişti, evident, cu asigurarea unei protecţii jurisdicţionale efective a participanţilor la o astfel de procedură. Rezultă aşadar că singura condiţie impusă este aceea a posibilităţii părţilor de a sesiza instanţele competente pentru soluţionarea judiciară a litigiilor.

mediere |şedinţă de informare |

obligativitatea concilierii directe




do

ctr

ină

Sub acest aspect, în literatura de specialitate, s-a afirmat că, în art. 1271, ab initio, avem o limitare a accesului la justiţie, şi, în acelaşi timp, o lipsă de reglementare în situaţia în care debitorul invocă impreviziunea. În astfel de cazuri, datorită noutăţii instituţiei şi, de asemenea, datorită condiţiilor instituite de art. 1271 lit. d), respectiv, „termenul rezonabil” şi „buna-credinţă” ce sunt lăsate la aprecierea instanţei, acestea din urmă vor deveni obstacole serioase pentru cei care vor recurge la impreviziune. În concluzie, autorul concluzionează că cele expuse necesită o intervenţie legislativă în sensul corelării dispoziţiilor din Codul civil cu cele din Codul de procedură civilă.

În acest context, pentru cele expuse de noi în cuprinsul studiului, împărtăşim doar unele dintre opiniile autorului supra cit., pentru următoarele considerente.

Astfel, nu putem împărtăşi opinia autorului în sensul căreia, ab initio, în art. 1271 avem o limitare a accesului la justiţie, aceasta, întrucât, accesul liber la justiţie este îngrădit doar în ipoteza în care decizia părţilor concretizată într-un proces-verbal al concilierii nu mai putea fi contestată în justiţie. Or, ipoteza normei legale instituite prin art. 1271 lit. d) C. civ. vizează tocmai intervenţiei instanţei în vederea adaptării contractului în urma apariţiei cazului de impreviziune ca urmare a eşuării concilierii părţilor, ocazie cu care instanţa de judecată va analiza legalitatea şi chiar oportunitatea motivelor înscrise în procesul-verbal de conciliere pentru care părţile nu au ajuns la un consens în vederea adaptării rezonabile a contractului la noile circumstanţe.

În sprijinul opiniei noastre mai poate fi invocată o altă opinie exprimată în literatura de specialitate[18] din care rezultă că instituirea acestei proceduri prealabile a concilierii părţilor în caz de impreviziune, nu îngrădeşte liberul acces la justiţie. Astfel, potrivit acestei opinii, în ipoteza în care părţile în urma negocierilor nu au ajuns la un acord şi, în consecinţă au apelat la instanţa de judecată, judecătorul, pentru a evalua dacă încercarea de negociere a debitorului este una serioasă, nefăcută doar de formă şi vizează o adaptare rezonabilă şi echitabilă a contractului, va ajunge la fondul dosarului, făcând acea expertiză pentru a compara oferta, propunerea făcută de debitor înainte de introducerea acţiunii, cu dezechilibrul efectiv creat.

Evident, şi suntem de acord cu opinia autorilor supra cit., că noţiunile „termen rezonabil” şi „bună-credinţă” drept condiţii instituite prin textul art. 1271 lit. d), chestiuni de fapt lăsate la aprecierea instanţei pot deveni obstacole serioase pentru cei care vor să recurgă la impreviziune, dar această dificultate a instanţei în aprecierea respectării celor două condiţii nu se pot converti într-o îngrădire a liberului acces la justiţie, instanţa, în virtutea rolului său activ, având obligaţia de a stărui prin toate mijloacele pentru a garanta părţilor dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

În sprijinul argumentării opiniei noastre, putem invoca jurisprudenţa Curţii Constituţionale[19] care în mod constant, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a pronunţat în sensul că dispoziţia constituţională, instituită prin art. 21 alin. (4) din Constituţia republicată (jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite), a desfiinţat condiţia prealabilă numai [18] A se vedea, I. Ionescu, Antecontractul de vânzare-cumpărare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 351.[19] A se vedea CC, Decizia nr. 293 din 1 iulie 2004, în M. Of. nr. 702 din 4 august 2004; CC, Decizia nr. 220 din 6 mai 2004, în M. Of. nr. 93 din 16 iunie 2004; CC, Decizia nr. 216 din 6 mai 2004, în M. Of. nr. 530 din 14 iunie 2004; CC, Decizia nr. 409 din 12 octombrie 2004, în M. Of. nr. 1063 din 16 noiembrie 2004; CC, Decizia nr. 53 din 26 ianuarie 2006, în M. Of. nr. 173 din 23 februarie 2006.




pentru procedura administrativ-jurisdicţională concretizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial, cu respectarea principiului contradictorialităţii, a litigiilor privind existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor subiective, context în care nicio dispoziţie constituţională nu interzice ca, prin lege, să se instituie o procedură administrativă prealabilă fără caracter jurisdicţional, cum este de exemplu procedura recursului administrativ graţios (sau a procedurii prealabile obligatorii a concilierii dintre profesionişti, n.n., O.P., L.F.) sau a celui ierarhic, reglementat atât prin vechiul act normativ, respectiv, Legea nr. 29/1990, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004.

De asemenea, nu putem împărtăşi opinia autorilor supra cit., potrivit căreia, prin noul Cod de procedură civilă nemaifiind preluate dispoziţiile art. 7201 vechiul C. pr. civ. care reglementează procedura concilierii între profesionişti, în lipsa unei astfel de reglementări în noul Cod de procedură civilă care să prevadă modalitatea de desfăşurarea a concilierii între profesionişti, nu ar putea deveni aplicabile dispoziţiile art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ., care instituie obligativitatea concilierii în materia impreviziunii înainte de sesizarea instanţei de judecată. În acest context, pentru aplicabilitatea art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ., nu se impune reglementarea în detaliu a modului de efectuare a procedurii concilierii între profesionişti prin noul Cod de procedură civilă, această modalitate fiind lăsată de către legiuitor la dispoziţia părţilor. În acest sens, nu se poate acredita ideea că noul Cod de procedură civilă nu reglementează procedura concilierii între profesionişti, care are semnificaţia unei proceduri prealabile, ceea ce rezultă expres din prevederile art. 193 noul C. pr. civ., care reglementând procedura prealabilă înainte de sesizarea instanţei în cazurile prevăzute de lege, nu distinge între părţile implicate în litigiu care trebuie să efectueze procedura prealabilă, printre aceste părţi, putându-se regăsi şi profesioniştii. Or, dispoziţia instituită prin art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ. constituie tocmai unul dintre cazurile prevăzute de lege la care se referă art. 193 noul C. pr. civ. prin care se instituie obligativitatea procedurii prealabile a concilierii şi între profesionişti. Pe de altă parte, reglementarea în noul Cod de procedură civilă printr-o dispoziţie legală expresă a procedurii de desfăşurare a concilierii între profesionişti, asemenea celei instituite prin art. 7201 vechiul C. pr. civ., nu se impune, aceasta întrucât, şi dispoziţiile instituite prin teza a doua a art. 193 noul C. pr. civ. statuează drept singură condiţie ca părţile să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile, în modalitatea aleasă prin acordul lor de voinţă, dovadă care se va anexa la cererea de chemare în judecată. Sub aspectul discutat mai sus, problema procedurii concilierii, având semnificaţia procedurii prealabile, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, care nu mai reia dispoziţiile art. 7201 vechiul C. pr. civ. se pune doar în situaţia contractelor administrative, în contextul în care potrivit art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, fiind aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile Codului de procedură civilă, adică, dispoziţiile art. 7201 vechiul C. pr. civ.[20]

[20] Pentru analiza acestei problematici, a se vedea, O. Puie, Aspecte privind implicaţiile ..., pp. 59-64.

procedura administrativ-jurisdicţională |contract administrativ |

plângere prealabilă


Călin M. COStIN, Mircea N. COStIN


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

Răspunderea locatorului pentru pagubele suferite de locatar ca urmare a faptei ilicite săvârşite de un terţ– Studiu de caz –

Conf. univ. dr. Călin M. CosTIN

Prof. univ. dr. Mircea N. CosTIN

I. Prin cererea introductivă de instanţă formulată şi ulterior precizată, reclamanta SC T. Prodcom SRL Oradea (T.P.) a chemat în judecată pe pârâta SC C.S. SA (C.S.), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 818.416,25 lei, cu titlu de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin furtul unei cantităţi de 6.547,33 grame bijuterii din aur de 14 carate.

În motivarea acestei cereri s-a arătat că între reclamantă, în calitate de locatar, şi pârâtă, în calitate de locator, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 374 din 11 iulie 2007, având ca obiect folosinţa unui spaţiu comercial, cu destinaţia magazin de bijuterii, situat în incinta complexului comercial din Oradea, aparţinând pârâtei, în schimbul unei chirii lunare.

Potrivit stipulaţiei de sub pct.4.1 din acest contract, locatorului îi revine obligaţia de a asigura „(...) prin mijloace specifice (pază + sistem de alarmare) paza şi protecţia bunurilor (mai puţin sumele de bani/alte valori lăsate în casieria raionului) proprietate a locatarului în afara programului de lucru al magazinului. Locatorul nu îşi asumă răspunderea cu privire la eventualele pierderi pe care locatarul le suferă din orice tip de împrejurări (furt, distrugeri, tâlhării, inundaţii, căderi de corpuri etc.)”.

Prin clauza prevăzută sub pct. 7.5 din contractul de închiriere convenit de părţi, se prevede că: „Se interzice păstrarea oricăror bani/valori în raioane pe durata cât magazinul este închis (21,00 – 08,00) locatorul neasumându-şi nicio responsabilitate pentru nerespectarea prezentei interdicţii”.

În noaptea de 12/13 martie 2009 din cantitatea totală de aur, existentă la acea dată în magazin de 8.934,53 grame, a fost furată cantitatea de 6.619,41 grame aur de 14 carate, din care s-a recuperat ulterior cantitatea de 72,08 grame aur, conform înscrisului intitulat Dovadă eliberat de Poliţia Municipiului Oradea – Biroul de Investigaţii Criminale, în calitate de organ de cercetare penală al Poliţiei Judiciare.


Răspunderea locatorului pentru pagubele suferite de locatar ca urmare a faptei ilicite săvârşite de un terţ


Prin Sentinţa comercială nr. 704/com./2010, pronunţată la data de 28 septembrie 2010, de către Tribunalul Bihor, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal – în acelaşi dosar, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea introductivă de instanţă.

În motivarea acestei sentinţe instanţa reţine că: reclamanta se prevalează de prima parte a stipulaţiei de sub pct.4.1 din contractul încheiat de părţi, ce îi este favorabilă, iar pârâta se prevalează de partea a doua a aceleaşi stipulaţii care îi este favorabilă. La o primă examinare, cele două părţi ale acestei stipulaţii par a fi contradictorii. Dar această clauză se completează cu clauza prevăzută la art. 7.5 din contract. Clauzele unui contract, reţine judecătorul fondului, nu pot fi izolate din contextul în care se încadrează. Art. 982 C. civ. precizează că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act. Se mai reţine, de asemenea, că referitor la clauzele îndoielnice sau echivoce, legiuitorul a stabilit patru reguli de interpretare, în cazul dat primind aplicare cea prevăzută de art. 983 C. civ., conform căruia atunci când există îndoială contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă. Altfel spus, cu privire la asemenea clauze primeşte aplicare principiul in dubio pro reo. În cazul dat, clauza de sub pct. 4.1 din contractul de închiriere, conchide acelaşi judecător, se interpretează în favoarea pârâtului, întrucât în privinţa obligaţiei contractuale a acestuia există îndoieli, ceea ce îi profită conform principiul in dubio pro reo. Totodată se reţine că: „Această clauză nu poate fi considerată abuzivă deoarece potrivit practicii şi literaturii juridice, în mod unanim este acceptată inexistenţa clauzelor abuzive în raporturile comerciale dintre două societăţi comerciale, societăţi care au participat la negocieri, nefăcându-se dovada că această clauză i-a fost impusă de pârâtă, că ar fi profitat de vreo poziţie economică dominantă (în Oradea existând mai multe locaţii care pot fi închiriate de orice persoană fizică sau juridică, cu destinaţie de spaţiu comercial)”.

Se mai reţine, în considerente, că referire la existenţa clauzelor abuzive se face prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000, conform cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct între o societate şi un consumator va fi considerată abuzivă dacă creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Conform art. 2 alin. (1) din această lege: „Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Judecătorul fondului apreciază că raportat la clauzele 7.5 şi 4.1 din contract, reclamanta T.P., în calitate de proprietar nu a luat nici măcar minimele diligenţe pentru a asigura după încheierea programului de lucru, pe timp de noapte, paza şi protecţia unei cantităţi însemnate de bijuterii din aur.

Totodată, T.P., deşi avea în obiectul de activitate producţie, reparaţii şi comercializare bijuterii, nu era dotată cu sistem de alarmare aşa cum era obligată potrivit Legii nr. 333/2009 privind paza obiectivelor, valorilor şi persoanelor şi al Regulamentului de aplicare al acesteia [art. 53, art. 43 alin. (1) lit. h)]. Faptul că prin Sentinţa civilă nr. 7651/2010 a Judecătoriei Oradea, s-a dispus anularea procesului-verbal de contravenţie şi exonerarea de la plata amenzii contravenţionale, nu are influenţă asupra obligaţiei impuse societăţii reclamante de Legea nr. 333/2003, în sensul de a-şi asigura paza şi protecţia bunurilor şi prin sistem de alarmare avizat de organele de poliţie. Este adevărat că pârâta SC C.S. SA a fost avertizată, în scris, de




juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

către societatea prestatoare a serviciilor de supraveghere video că în perioada 12 martie 2009, orele 10 – 13 martie 2009, orele 20, sistemul de televiziune în circuit închis nu va fi funcţional şi, deci, nu va înregistra imagini, dar notificarea reclamantei cu privire la dezactivarea sistemului de supraveghere video nu era, nici necesară, nici obligatorie, neexistând nicio clauză contractuală care să prevadă această obligaţie în sarcina societăţii pârâte.

Obligaţia de a asigura paza valorilor deţinute, apreciază judecătorul fondului, revenea în exclusivitate reclamantei, obligaţie pe care aceasta nu a respectat-o decât după ce a fost păgubită prin furt. Numai pe data de 26 martie 2009, reclamanta a solicitat pârâtei aprobarea montării în cadrul spaţiului său comercial a unui cablu electric alimentat continuu, în vederea montării unui sistem de alarmă, protecţie şi monitorizare video, ceea ce s-a şi aprobat. Montarea de către reclamantă a sistemului propriu de alarmare şi supraveghere video, conchide judecătorul fondului, trebuia făcută încă de la începutul activităţii sale comerciale în acest spaţiu comercial, aceasta fiind o obligaţie legală ce îi revenea.

Cât priveşte credibilitatea martorei B.R. care a declarat că reclamanta a solicitat de mai multe ori pârâtei instalarea unei prize de curent continuu pentru a-şi putea monta un sistem propriu de supraveghere, prima instanţă consideră că aceasta ridică serioase semne de întrebare, întrucât respectiva martoră se află în relaţii de prietenie cu administratora reclamantei, având interes să declare în favoarea acesteia.

II. Împotriva sentinţei T.P. a declarat în termen legal apel, învederând că aceasta este netemeinică şi nelegală sub mai multe aspecte şi anume: judecătorul fondului nu a analizat în considerentele sentinţei apelate şi nici nu a înlăturat motivat argumentările făcute de T.P. privind culpa pârâtei-intimate în producerea prejudiciului pe care l-a suferit; a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi persoanelor; a înlăturat nejustificat depoziţia martorei audiată în cauză; a omis să constate caracterul abuziv al clauzei de sub pct. 7.5 din contractul de închiriere care, îi permitea pârâtei să golească de conţinut juridic clauza de sub pct. 4.1 din acelaşi contract privind obligaţia de pază a bunurilor pe care şi-a asumat-o.

III. Prin decizia nr. 24/AC/2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 martie 2011, în acelaşi dosar, a fost respins ca nefondat apelul comercial declarat de reclamanta-apelantă T.P. împotriva sentinţei dată de prima instanţă, menţinând în totalitate această sentinţă.

Instanţa de apel reţine, în considerentele acestei decizii, următoarele: potrivit pct. 4.1 din contractul de închiriere convenit de părţi locatorul se obligă să asigure prin mijloace specifice (pază + sistem de alarmare) paza şi protecţia bunurilor (mai puţin sumele de bani/alte valori lăsate în casieria raionului) proprietate a locatarului în afara programului de lucru al magazinului. Locatorul nu îşi asumă răspunderea cu privire la eventualele pierderi pe care locatarul le suferă din orice tip de împrejurări (furt, distrugeri, tâlhării, inundaţii, căderi de corpuri etc.).

Această clauză, constată instanţa de apel, a fost completată şi lămurită prin clauza de sub pct. 7.5 din acelaşi contract care stabileşte că: „Se interzice păstrarea oricăror bani/valori în raioane pe durata cât magazinul este închis (21,00 – 08,00) locatorul neasumându-şi nicio responsabilitate pentru nerespectarea prezentei interdicţii”.




Curtea de Apel Oradea interpretează clauzele contractuale menţionate în sensul că, dacă iniţial, intimatul, prin prima clauză contractuală arată că nu-şi asumă responsabilitatea pentru sumele de bani şi alte valori lăsate în casieria raionului, proprietate a locatarului, în afara programului de lucru al magazinului, ulterior, clarifică prin stipulaţiile cuprinse în cea de-a doua clauză enunţată, intenţia sa de a nu-şi asuma nicio răspundere pentru nesocotirea interdicţiei impuse locatarului de păstrare a oricăror bunuri şi valori în raioane pe durata cât magazinul este închis (21,00 – 8,00).

În concluzie, reţin magistraţii din apel, contrar susţinerilor apelantei este evident că intimata prin clauzele stipulate mai sus a înţeles să nu-şi asume nicio responsabilitate pentru bunuri sau valori aflate în raioanele închiriate, în afara programului de lucru.

Interpretarea izolată a clauzelor contractuale, reţin aceiaşi magistraţi, la care recurge apelantul prin motivele de apel şi concluziile depuse, contravine regulilor de interpretare a convenţiilor.

Astfel, art. 982 C. civ. stabileşte că diferitele clauze contractuale ale contractului nu se interpretează separat, ci, unele prin altele, coordonat dându-se fiecăreia dintre ele înţelesul ce rezultă din actul întreg. Pe de altă parte, conform regulii de interpretare consacrată prin art. 983 C. civ., clauzele contractuale se interpretează în favoarea celui care se obligă, adică a debitorului. Aşa fiind, clauzele contractuale evocate referitoare la exonerarea de răspundere a intimatei, în cazul unor incidente cu privire la bunurile şi valorile din raion, în afara programului de lucru, chiar dacă ar fi neclare, ceea ce nu este cazul în această speţă, se interpretează în favoarea pârâtei-intimate SC C.S. SA. Prima instanţă a dat clauzelor contractuale în discuţie, interpretarea corespunzătoare chiar dacă această interpretare este contestată de apelanta-reclamantă. Curtea de Apel mai reţine că argumentele invocate de societatea reclamantă potrivit cărora locatarului nu-i revine obligaţia de pază a bunurilor în afara programului de lucru, deoarece la pct. 4.2 din contract, printre obligaţiile instituite în sarcina sa, nu se regăseşte obligaţia de pază, nu pot fi primite.

Magistraţii din apel apreciază că din împrejurarea că în contractul de închiriere nu este stipulată obligaţia de pază a locatarului cu privire la bunurile sale, în afara programului de lucru, nu se poate trage concluzia că această obligaţie a fost asumată de către intimată, din moment ce prin clauze exprese, aceasta din urmă a precizat că nu-şi asumă o atare obligaţie pentru cazul în care locatarul nu respectă interdicţia de păstrare a oricăror bunuri şi valori în raioane pe durata cât magazinul este închis (21,00 – 8,00).

În considerentele deciziei analizate se mai reţine că nu sunt întemeiate nici afirmaţiile apelantei potrivit cărora părţile de comun acord au stabilit că obligaţia de pază a spaţiului folosit de către apelantă revine locatorului (conform cu clauza de sub pct. 4.1 din contract coroborat cu art. 969 C. civ.) respectându-se prevederile Legii nr. 333/2003 cu privire la îndeplinirea obligaţiilor de pază.

Magistraţii din apel apreciază că, din cuprinsul contractului încheiat de părţi, rezultă că intimata nu şi-a asumat nicio responsabilitate în cazul încălcării de către locatar a obligaţiei de păstrare corespunzătoare a unor bani şi valori pe durata cât magazinul este închis, iar contractul reprezintă legea părţilor.




juri

spru

den

ță

În altă ordine de idei, Curtea consideră că nu sunt fondate nici susţinerile apelantei-reclamante conform cărora judecătorul fondului, prin argumentele expuse, aduce atingere puterii lucrului judecat a Sentinţei civile nr. 7651 din 23 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Oradea, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1003/R din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Bihor, hotărâri în care, interpretându-se contractul în discuţie, se reţine obligaţia locatorului de a asigura paza şi protecţia bunurilor apelantei reclamante.

Se reţine, în context, că sentinţa în raport cu care se invocă puterea lucrului judecat are ca obiect plângerea contravenţională formulată de A.A., în calitate de administrator al societăţii reclamante, împotriva procesului-verbal de contravenţie seria AY nr. 2470049 din 13 martie 2009, întocmit de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor, prin care s-a reţinut în sarcina sa săvârşirea contravenţiei constând în neluarea măsurilor de montare a unui sistem de alarmă împotriva efracţiei, faptă care constituie contravenţie potrivit art. 3 alin. (3) raportat la art. 60 lit. a) din Legea nr. 333/2003.

Cu referire la acest aspect în considerentele deciziei analizate, Curtea de Apel Oradea argumentează în sensul că unul din caracterele puterii de lucru judecat îl reprezintă obligativitatea, care presupune că părţile trebuie să se supună efectelor hotărârii judecătoreşti. O astfel de hotărâre produce efecte numai între părţile litigante, cu excepţia hotărârilor pronunţate în materie de stare civilă care produc efecte erga omnes.

Pe de altă parte, în speţă, pârâta intimată nu a avut calitatea de parte în procesul prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională, aşa încât hotărârile pronunţate nu-i pot fi opuse cu putere de lucru judecat. De asemenea, puterea lucrului judecat este restrânsă la acele aspecte litigioase care au format obiectul litigiului şi care au fost rezolvate prin dispozitiv. Dimpotrivă, stările de fapt, motivele fără valoare dispozitivă avute în vedere în fundamentarea soluţiei pronunţate, nepurtând asupra unui raport juridic dedus judecăţii, nu au putere de lucru judecat.

Aşa fiind, conchid magistraţii din apel, argumentele avute în vedere la soluţionarea plângerii contravenţionale, expuse în considerentele hotărârilor, nu leagă instanţa de apel, de modul în care acestea au interpretat contractul dintre părţi, contract în discuţie în acest litigiu.

Se mai învederează că, afirmaţiile apelantei cu privire la faptul că tribunalul interpretând clauzele contractuale contrar celor reţinute prin hotărârile prin care a fost soluţionată plângerea contravenţională, ar fi adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, nu pot fi acceptate de către curtea de apel deoarece, în practica CEDO s-a decis că securitatea raporturilor juridice civile impune ca soluţia dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu poată fi repusă în discuţie, ceea ce nu este cazul în această speţă.

Cât priveşte caracterul abuziv al clauzei contractuale stipulate la pct. 7.5 din contract se impune a se sublinia că, în raport cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, de prevederile acestei legi pot beneficia doar persoanele fizice şi grupurile de persoane fizice constituite în asociaţii.

Din acest motiv criticile reclamantei apelante vizând caracterul abuziv al clauzei contractuale, nu au mai fost analizate de către Curte, aceasta din urmă apreciind că reclamanta-apelantă nu se încadrează în categoria persoanelor care se pot prevala de dispoziţiile acestei legi.




Totodată, magistraţii din apel au apreciat că în mod corect instanţa de fond a statuat că în raporturile contractuale dintre două societăţi comerciale nu există clauze abuzive.

S-a mai apreciat că nimic nu o împiedica pe reclamanta-apelantă să-şi monteze propriul sistem de siguranţă, în contextul în care prevederile contractuale îl exonerau pe locator de orice răspundere în cazul nerespectării obligaţiei de a nu deţine în raion, în afara programului de lucru bunuri sau valori, neglijenţa acesteia neputând fi invocată de către reclamantă pentru recunoaşterea dreptului său.

IV. Împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, reclamanta a declarat recurs, învederând că această decizie este nelegală sub mai multe aspecte şi anume: instanţa de apel a interpretat greşit stipulaţiile de sub pct. 4.1 alin. (4) şi pct. 7.5 din contractul de închiriere nr. 374 din 11 iulie 2007 (acesta fiind potrivit 969 C. civ. legea părţilor) modificând nepermis conţinutul clauzei de sub pct. 7.5. Aprecierea instanţei de apel potrivit căreia nestipularea în contractul de închiriere a obligaţiei „(...) de pază în sarcina locatarului cu privire la bunurile sale, în afara programului de lucru, nu poate echivala cu asumarea acestei obligaţii de către intimată, din moment ce prin clauze exprese aceasta din urmă a precizat că nu-şi asumă obligaţia în cazul în care locatarul nu respectă interdicţia de păstrare a oricăror bunuri şi valori în raioane pe durata cât magazinul este închis”, are caracter tendenţios şi constituie totodată proba încălcării de către instanţă a prevederilor art. 129 alin (51) C. pr. civ. Se ignoră faptul că obligaţia de pază a fost stipulată în sarcina locatorului prin clauza expresă de sub pct. 4.1 din contract.

Preocuparea instanţei de apel de a denatura voinţa reală a părţilor exprimată prin contractul de închiriere rezultă şi din aprecierea potrivit căreia pârâta intimată: „(...) nu şi-a asumat nicio responsabilitate în cazul încălcării de către locatar a obligaţiei de păstrare a unor bani şi valori pe durata cât magazinul este închis şi această prevedere convenţională reprezintă legea părţilor”.

O altă eroare de judecată comisă de instanţa de apel constă în ignorarea celor stabilite prin considerentele Sentinţei civile nr. 7651/2010 pronunţată de Judecătoria Oradea la data de 23 iunie 2010, în dosarul nr. 4718/271/2009, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1003/R/CA/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, la data de 15 noiembrie 2010. Magistraţii din apel au statuat greşit că domeniul de incidenţă al clauzelor abuzive este definit şi limitat prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000, strict la raporturile dintre comercianţi şi consumatori.

Decizia recurată este nelegală şi sub aspectul că aceasta fost pronunţată de către Curtea de Apel Oradea fără să fi fost analizat unul din motivele esenţiale de apel anume acela al unei triple culpe grave a locatorului şi anume:

– pârâta intimată a instalat o schelă pe peretele exterior al clădirii, fără a lua măsuri suplimentare de pază care se impuneau ca urmare a facilităţii create prin prezenţa acestei schele pentru pătrunderea hoţilor în incinta magazinului reclamantei-recurente, pe fereastra exterioară a acestuia, situată la o înălţime de 18 m de sol, şi prevăzută cu gratii;

– pârâta intimată deşi a fost avertizată prin adresa nr. 53 din 12 martie 2009, SC S.I. SRL, că în noaptea de 12/13 martie 2009 sistemul de supraveghere al complexului comercial C.S. este nefuncţional, nu a luat măsuri de pază corespunzătoare situaţiei astfel create şi nici măcar nu a adus la cunoştinţa recurentei această împrejurare pentru a putea lua ea însăşi măsuri




juri

spru

den

ță

de pază, pe cont propriu, a bunurilor existente în magazinul său. De subliniat în context că SC S.I. SRL a avut contract în derulare cu intimata privind asigurarea pazei prin sistemul de supraveghere video şi de alarmare, iar nu cu reclamanta-recurentă, ceea ce confirmă că obligaţia de pază a bunurilor din magazinele care funcţionează în incinta complexului comercial C.S., revenea pârâtei-intimate în afara programului de funcţionare al acestuia;

– în fine, o a treia împrejurare care confirmă culpa pârâtei-intimate în producerea pagubei suferite de reclamanta-recurentă ca urmare a furtului cantităţii de 6.619,41 grame aur de 14 carate (din care s-a recuperat ulterior numai cantitatea de 72,08 g aur), constă în aceea că, după cum rezultă din declaraţia martorei B.R.S., sus-numita nu a dat curs repetatelor solicitări ale recurentei privind aprobarea instalării (conform contractului) de către apelantă pe cheltuială proprie, a unei prize în incinta magazinului său, pentru montarea unui sistem de supraveghere propriu în acest magazin.

V. Prin decizia civilă nr. 2813/2011 pronunţată la data de 27 septembrie 2011 de către ÎCCJ, secţia comercială, în dosarul nr. 3061/111/2009, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta-recurentă împotriva deciziei civile nr. 24/AC/2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal la data de 8 martie 2011, în acelaşi dosar, fiind menţinută în totalitatea ca legală şi temeinică decizia recurată.

În motivarea deciziei dată de instanţa de recurs se invocă următoarele considerente:

Acţiunea cu care reclamanta-recurentă a învestit instanţa de judecată este o acţiune în răspundere contractuală, constând în despăgubirea acesteia pentru un prejudiciu cauzat de nerespectarea de către pârâtă a obligaţiilor de pază pe care şi le-a asumat prin contractul de închiriere pe care părţile l-au încheiat în data de 11 iulie 2007.

Motivul de recurs invocat sub pct. 2.8 din memoriul de recurs prin care se invocă nepronunţarea asupra unui motiv de apel constând în tripla culpă gravă a locatorului, este fără suport în realitatea dosarului, nici prin motivele de apel şi nici prin completarea acestora, reclamanta neinvocând o atare critică, împrejurarea ca atare fiind expusă în preambulul apelului la pct. 1 Circumstanţele cauzei, motivele de apel fiind expuse la pct. 2, pe de o parte. Pe de altă parte, conţinutul criticii din recurs dezvoltă o situaţie de fapt care excede controlului de legalitate la care este limitată examinarea instanţei de recurs prin art. 304 C. pr. civ. partea introductivă. Pentru acest ultim considerent, se arată în motivarea deciziei dată în recurs, nu va fi luată în examinare nici critica de la pct. 2.7 din memoriul de recurs cu privire la aprecierea depoziţiei martorei B.R.S.

Se mai apreciază că instanţele de fond şi apel nu au schimbat nici natura şi nici înţelesul vădit neîndoielnic al clauzelor contractuale având în vedere şi regimul juridic pe care Codul civil îl rezervă contractului de locaţiune a unui imobil, iar redactarea cuvântului bunuri în loc de bani este irelevantă juridic în speţă pentru următoarele argumente:

Prin clauza 4.1 liniuţa a 2-a locatorul şi-a sumat o obligaţie în contextul contractului de închiriere pe care părţile l-au încheiat şi anume: „(...) paza şi protecţia bunurilor (mai puţin sumele de bani/alte valori lăsate în casieria raionului) proprietate a locatarului în afara programului de lucru al magazinului”. Însă, „Locatorul nu îşi asumă răspunderea cu privire la eventualele pierderi pe care locatarul le suferă din orice tip de împrejurări (furt, distrugeri,




tâlhării, inundaţii, căderi de corpuri etc.)”. Această clauză transpune de fapt dispoziţia art. 1426 C. civ. conform căreia locatorul nu răspunde pentru tulburarea de fapt a folosinţei ci numai pentru tulburarea de drept: „Locatorul nu este răspunzător către locatar de tulburarea cauzată lui prin fapta unei a treia persoane, care persoană nu-şi sprijină acest fapt pe un drept asupra lucrului închiriat sau arendat; locatarul are însă facultatea de a reclama în contră-le în numele său personal”.

Această limitare legală şi contractuală, reţine Instanţa Supremă, este reluată şi concretizată prin clauza art. 7.5 din contract prin care: „Se interzice păstrarea oricăror bani/valori în raioane pe durata cât magazinul este închis (21,00 – 08,00), locatorul neasumându-şi nicio responsabilitate pentru nerespectarea prezentei interdicţii”.

Obiectul locaţiunii, în cazul dat l-a format un spaţiu destinat producţiei, reparaţiilor şi comercializării bijuteriilor, prejudiciul reclamat constând în contravaloarea unei cantităţi de bijuterii furate.

Potrivit pct. 7.2 din contract: „Prezentul contract se completează cu prevederile legale în vigoare la data semnării lui”.

În considerentele deciziei dată de instanţa de recurs se mai reţine că bunurile care au fost furate din magazin, în afara programului de lucru, au fost bijuterii din aur, or, conform art. 25 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, modificată – metalele şi pietrele preţioase se circumscriu sintagmei de „bunuri şi valori cu caracter special” pentru a căror pază şi transport se instituie obligaţii specifice, conform art. 28 din lege în sarcina conducătorilor unităţilor care le deţin.

Se apreciază, că din această perspectivă pct. 7.5 din contractul încheiat de părţi, prin interdicţia păstrării de valori în raioanele magazinului cât timp magazinul este închis, a avut în vedere bijuteriile din aur a căror producere, reparaţie, comercializare constituiau activităţi comerciale convenite a fi desfăşurate în spaţiul închiriat, care, în sensul legii speciale menţionate, se constituie în valori cu caracter special, iar nu numai bani sau alte instrumente de plată care se circumscriu noţiunii de „valori” în accepţiune comună, iar nu specială, cum greşit susţine recurenta, şi care, oricum nu se păstrau în raioane, ci conform art. 4 alin. (1) (liniuţa 4) în casieria raionului.

Instanţa Supremă mai reţine că obligaţia de pază a valorilor cu caracter special, în cazul dat a bijuteriilor din aur, are nu numai o reglementare convenţională, dar şi una legală, anume legea specială menţionată. Art. 25 din Legea nr. 333/2003 instituie în sarcina conducătorilor unităţilor respective – în speţă a locatarei-recurente– obligaţii specifice de pază.

Cât priveşte motivul de nelegalitate a deciziei recurate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că stipulaţia contractuală de sub pct. 7.5 din contract, mai sus citată, este clară şi categorică fără a fi însă abuzivă nici din perspectiva Legii nr. 193/2000, a cărui greşită aplicare o critică recurenta, şi nici din perspectiva abordării teoretice şi doctrinare avansată de recurentă. Contractul pe care părţile l-au încheiat, apreciază Instanţa Supremă, nu se înscrie în ipoteza reglementată de legea menţionată, clar delimitată prin art. 2 alin. (1) la care în mod corect s-a raportat instanţa de apel, întrucât reprezintă dreptul comun în materie, şi nici în categoria pe care recurenta o menţionează, a




juri

spru

den

ță

contractelor de adeziune, care ar prezuma un dezechilibru voliţional la încheierea lor sau a celor dictate economic, părţile în speţă încheind un contract de închiriere numit cu un regim juridic reglementat legal, care s-a fundamentat pe poziţia de egalitate a părţilor la încheierea lui, cu clauze negociate, iar nu impuse de una din părţi despre care la modul teoretic s-ar putea presupune că are o poziţie dominantă din punct de vedere economic.

Nici critica cu privire la ignorarea sentinţei judecătoreşti prin care a fost anulat procesul-verbal de contravenţie şi exonerată reprezentanta reclamantei de răspundere contravenţională, sub aspectul opozabilităţii ei, nu poate fi primită. Cum lesne se poate observa, constată Instanţa Supremă, răspunderea contractuală cu care reclamanta a învestit instanţa are un regim juridic diferit de răspunderea contravenţională, care este o răspundere administrativă întemeiată pe alte principii, spre deosebire de răspunderea contractuală care are la bază egalitatea juridică a părţilor la încheierea unui act juridic, în speţă a contractului de închiriere ale cărui clauze sub aspectul executării şi interpretării lor nu pot fi dezbătute judiciar decât între părţile contractante de către instanţa comercială/civilă. Această dezbatere judiciară, conchid magistraţii din recurs, s-a realizat prin prezentul litigiu, cu respectarea principiilor care guvernează procesul civil, respectiv al contradictorialităţii, în care prin hotărârile pronunţate s-a ajuns la o constatare specifică, care îşi produce efectele în acest context procedural, după cum efectele sentinţei instanţei de contencios administrativ devin opozabile în contextul procedural în care aceasta a fost pronunţată, din perspectiva opozabilităţii efectelor hotărârilor aduse în discuţie cu acte jurisdicţionale aflate sub incidenţa art. 1200 alin. (4) C. civ., iar nu ca probe constând în înscrisuri autentice aflate sub incidenţa art. 1173 C. civ., nefiind comparabile.

VI. Hotărârile judecătoreşti pronunţate, în cazul dat, pun în discuţie câteva probleme de drept pe care le analizăm în cele ce urmează:

A. Starea de fapt a cazului analizat constituie o ipoteză aparte a răspunderii civile contractuale a locatorului pentru prejudiciul cauzat locatarului prin fapta ilicită a unui terţ. Angajarea răspunderii locatorului faţă de locatar, este consecinţa neexecutării sau executării necorespunzătoare din culpă a obligaţiilor ce revin celui dintâi – în virtutea contractului de închiriere şi a normelor legale incidente în materie de locaţiune.

Cu un alt prilej[1] am arătat că: „Răspunderea civilă contractuală este o formă a răspunderii civile ce se distinge prin aceea că fapta ilicită păgubitoare care o generează constă în nerespectarea obligaţiei asumate contractual de către debitor şi are ca finalitate repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului cauzat astfel creditorului. Răspunderea civilă contractuală este o aplicaţie particulară a principiului răspunderii civile, în cazurile în care prejudiciul este cauzat prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat”.

În doctrină[2] s-a învederat că locatorului îi revine, ca obligaţie principală, să asigure locatarului folosinţa lucrului pe toată durata locaţiunii şi că pentru asigurarea executării acestei obligaţii îi mai revin şi alte trei obligaţii subsecvente: obligaţia de predare a lucrului; obligaţia efectuării

[1] M.N. Costin, C.M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 816 şi urm.[2] L. Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi succesiuni, ed. a 3-a revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, 2006, pp. 116 şi urm.




reparaţiilor capitale şi obligaţia de garanţie. Doctrina franceză[3] menţionează că, alături de aceste obligaţii locatorului îi mai revine şi obligaţia de prudenţă, consiliere şi informare precum şi obligaţia de securitate (de exemplu: obligaţia de a furniza chiriaşului documentaţia de utilizare corectă şi eficace a centralei termice).

a) Prin considerentele hotărârilor judecătoreşti analizate se reţine în mod greşit că, în speţă, locatorul este exonerat de răspundere contractuală cu privire la eventualele pierderi pe care locatarul le suferă prin orice tip de împrejurări (furt, distrugeri, tălhăriii, inundaţii, căderi de corpuri etc.) prin clauza de la pct.4.1 liniuţa a 2-a [„(…) Locatorul nu-şi asumă răspunderea cu privire la eventualele pierderi pe care locatarul le suferă din orice tip de împrejurări (furt, distrugeri, tâlhării, inundaţii, căderi de corpuri etc.”], clauză, care transpune, de altfel, reţine Instanţa Supremă, dispoziţia legală cuprinsă în art. 1426 C. civ., conform căruia locatorul nu răspunde pentru tulburarea de fapt a folosinţei, ci numai pentru tulburarea de drept.

Instanţa a ignorat faptul că locatorului îi mai revine şi obligaţia de informare a locatarului pe toată durata contractului de locaţiune cu privire la survenirea unor întâmplări sau evenimente în legătură cu executarea acestui contract, care sunt de natură să prezinte anumite riscuri pentru locatar şi, care schimbă, cel puţin temporar, circumstanţele executării contractului avute în vedere de părţi la momentul perfectării lui.

Totodată, Instanţa Supremă, a omis un alt aspect esenţial anume că locatorului îi revine obligaţia să-l avertizeze pe locatar pentru a lua măsurile de precauţie necesare evitării unor astfel de riscuri, precum şi că producerea furtului este consecinţa directă a culpei locatorului, care nu l-a avertizat pe locatar, despre riscul pe care-l comportă, prezenţa schelei pe peretele exterior al clădirii, unde se afla iluminatorul magazinului locatarei. De asemenea, locatorul se află în culpă şi sub aspectul omisiunii de a-l încunoştinţa pe locatar că în noaptea de 12/13 martie 2009, data comiterii furtului, sistemul de supraveghere video şi de alarmare era nefuncţional.

Curtea de Casaţie din Franţa, a decis, într-o speţă[4], angajarea răspunderii locatorului pentru omisiunea acestuia de a avertiza pe locatar despre riscul pe care-l comportă prezenţa schelei montată pe peretele exterior, în vederea renovării imobilului şi pentru că nu a luat măsuri de pază adecvate situaţiei astfel create, ci numai măsuri derizorii, că a omis să dea locatarilor, înainte de începerea lucrărilor, sfaturi de precauţie, precum şi că nu l-a informat pe locatar în legătură cu particularităţile sistemului de deschidere al ferestrei, pe care hoţii au putut-o deschide prin simpla împingere din exterior. În aceste circumstanţe, proprietarul, prin aceste

[3] A. Benabent, Droit civil. Les contrats speciaux civil et comerciaux, 5 edition, Montchrestien, Paris, 2001, pp.230-232, citat de L. Stănciulescu în op. cit., pp. 116-117.[4] A se vedea hotărârea Curţii de Casaţie, camera a 3-a civilă, din 8 iulie 1992, publicată pe site-ul www.juricaf.org, accesat ultima dată la data de 20 ianuarie 2013 pe http://www.juricaf.org/arret/FRANCE-COURDECASSATION-19920708-9018367 [„(...) Mais attendu qu'ayant souverainement relevé, sans se contredire, que la compagnie La Baloise ne justifiait pas avoir donné des instructions précises à l'entreprise chargée des travaux pour fermer les volets des appartements dont les locataires étaient absents, qu'elle avait omis, avant les travaux, de donner aux locataires des conseils de prudence et n'avait pas informé M.Y... des caractéristiques inhabituelles du système d'ouverture de la fenêtre que les cambrioleurs avaient pu ouvrir par simple poussée de l'extérieur et qu'elle avait mis en place un système de surveillance dérisoire, inadapté aux circonstances compte tenu du risque exceptionnel constitué par la présence des échafaudages et l'exécution des travaux, la cour d'appel a pu en déduire que la bailleresse, compagnie d'assurances, bien informée des règles de sécurité, avait fait preuve d'une carence, revêtant les caractères d'une faute lourde, qui lui interdisait de se prévaloir de la clause d'exonération de sa responsabilité. (...)”].




juri

spru

den

ță

omisiuni, a dat dovadă de o gravă carenţă de compartament în raport cu locatarul, ce îmbracă forma unei culpe grave, care nu-i permite să se prevaleze de clauza contractuală a exonerării sale de responsabilitate, reţine Instanţa Supremă din Franţa. Menţionăm că şi în dreptul francez, în principiu, locatorul nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat locatarului prin furt (fapta unui terţ), în afară de cazul în care, aşa cum am arătat mai sus, furtul este consecinţa directă a unei culpe grave a locatorului în îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin.

b) Exonerarea locatorului de răspundere pentru paguba suferită de locatar este nelegală şi sub aspectul că în cazul dat locatorul şi-a îndeplinit necorespunzător obligaţia de pază a imobilului, raportat la situaţia specială creată prin montarea schelei pe peretele exterior al clădirii şi nefuncţionarea sistemului de supraveghere video la data comiterii furtului, niciuna din instanţe nefăcând distincţie între paza imobilului (paza incintei) şi paza gestiunii.

Instanţa Supremă reţine că obligaţia de pază a valorilor cu caracter special, în speţă a bijuteriilor din aur, este instituită în sarcina locatarei, atât convenţional prin art. 7.5 din contractul de închiriere, cât şi legal prin art. 25 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.

Chiar în condiţiile în care s-ar reţine în sarcina locatarei obligaţia de pază a bunurilor şi valorilor existente în magazinul său, aceasta reprezintă o obligaţie de pază a gestiunii (bunuri, bani alte valori proprietatea locatarei) care este distinctă de obligaţia de pază a imobilului, a incintei, obligaţie ce revine în exclusivitate locatorului. De subliniat că obligaţia de pază a gestiunii este subsidiară obligaţiei de pază a incintei şi putea să devină operantă numai în cazul în care locatorul şi-ar fi îndeplinit propria sa obligaţie asumată în acest sens şi a cărei existenţă este în afara oricărei discuţii. Chiar Instanţa Supremă, într-o speţă[5], face această distincţie între paza gestiunii şi cea a incintei, a imobilului.

Este evident că furtul nu ar fi fost posibil dacă pârâta ar fi luat măsuri de pază a exteriorului clădirii, raportat la circumstanţele create prin montarea schelei pe peretele exterior, întrucât pătrunderea hoţilor în incinta magazinului locatarei nu era posibilă din interiorul complexului comercial deoarece locatara, deşi nu avea, potrivit dispoziţiilor contractuale, o obligaţie de pază, a luat măsuri de pază – şi-a montat uşă de siguranţă, geam antiglonţ – conformându-se obligaţiei de pază prevăzută de Legea nr. 333/2003. De asemenea, nici din exterior, în lipsa schelei, nu era posibilă pătrunderea în incinta magazinului, având în vedere înălţimea de 18 m la care era situat acesta, precum şi faptul că iluminatorul magazinului locatarei era protejat prin gratii metalice, dacă locatorul şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală de pază a exteriorului clădirii, cu atât mai mult cu cât la data respectivă pe peretele exterior al clădirii era montată schela respectivă, care a facilitat de altfel, pătrunderea hoţilor în magazin.

Învederăm în context că asumarea de către locator a obligaţiei de pază a imobilului, a incintei acestuia, este confirmată şi prin faptul că locatorul avea, la data producerii furtului, în derulare un contract încheiat cu SC S.I. SRL privind asigurarea pazei imobilului prin sistemul de supraveghere video şi de alarmare.

[5] CSJ, secţia comercială, decizia nr. 1027/2003, pronunţată la data de 19 februarie 2003 în dosarul nr. 6864/2001, publicată pe site-ul www.juris.ro, accesat la data de 20 ianuarie 2013 pe http://www.juris.ro/jurisprudenta-detaliu/Decizia-nr-10272003--SEC354IA-COMERCIAL---/




B. O altă problemă de drept, greşit soluţionată prin hotărârile judecătoreşti analizate, este cea a puterii lucrului judecat.

În cazul dat, instanţele au ignorat cele stabilite prin considerentele Sentinţei civile nr. 7651/2010 pronunţată de Judecătoria Oradea, la data de 23 iunie 2010, în dosarul nr. 4718/271/2009, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1003/R/CA/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, la data de 15 noiembrie 2010.

Motivarea instanţelor, sub acest aspect, este axată, în principal, pe ideea inexistenţei puterii lucrului judecat a celor două hotărâri judecătoreşti menţionate, raportat la cazul dat, pe motiv că: „(...) pârâta intimată (locatorul n.n.) nu a avut calitatea de parte în procesul prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională, aşa încât hotărârile pronunţate nu-i pot fi opuse cu putere de lucru judecat”. Or, magistraţii care au soluţionat speţa analizată, dacă nu ar fi ignorat aceste hotărâri, nu puteau să dea un alt înţeles clauzelor contractuale privind obligaţia de pază, faţă de dispoziţiile art. 969 C. civ. neexistând niciun dubiu asupra conţinutului actului juridic ce a format obiectul litigiului. Nu au fost aplicate în mod corespunzător dispoziţiile art. 1200 pct. 4 C. civ., instanţele au făcut confuzie între principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti (care presupune într-adevăr, ca obligativitatea acestor efecte şi autoritatea lucrului judecat să se impună numai părţilor) şi principiul opozabilităţii aceloraşi efecte (care se manifestă în relaţia cu terţii, interzicând acestora să le ignore şi să le încalce, câtă vreme nu fac dovada unei alte realităţi juridice), interpretând şi aplicând greşit legea[6].

Aprecierea instanţei de apel în sensul că: „(...) o hotărâre judecătorească produce efecte doar între părţile litigante (...)”, şi că, „(...) pârâta intimată nu a avut calitatea de parte în procesul prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională, (...) hotărârile pronunţate nu-i pot fi opuse cu putere de lucru judecat”, este eronată şi totodată nelegală. Chiar dacă o hotărâre judecătorească are putere de lucru judecat numai între părţi cele stabilite prin respectiva hotărâre nu pot fi ignorate de către terţi, ele impunându-se şi acestora câtă vreme ei nu au demonstrat contrariul.

Aşa fiind, hotărârile menţionate sunt opozabile şi locatorului chiar dacă el nu a fost parte în litigiul în care acestea au fost pronunţate.

De subliniat că prin considerentele Sentinţele civile nr. 7651/2010, pronunţată de Judecătoria Oradea, se constată că: „În speţă, petenta (n.n. locatara) a asigurat paza bunurilor prin încheierea contractului de închiriere nr. 374/2007 în care s-a stipulat la art. 4.1 că: locatorul are obligaţia să asigure prin mijloace specifice (pază + sistem de alarmă) paza şi protecţia bunurilor (mai puţin sumele de bani/alte valori lăsate în casieria raionului) proprietate a locatarului în afara programului de lucru al magazinului, astfel că petenta nu a săvârşit contravenţia reţinută în sarcina sa de organele de control”. De asemenea, Tribunalul Bihor, în Decizia comercială nr. 1003/R/CA/2010 reţine: „(...) După cum se poate observa, sistemul de pază din interiorul magazinului era organizat de către locator, iar în exterior, fiind clădirea locatorului, conform contractului menţionat mai sus acesta avea obligaţia legală să asigure paza şi protecţia bunurilor”.

[6] ÎCCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2351 din 14 martie 2007, publicată pe site-ul www.scj.ro, accesat ultima dată la data de 20 ianuarie 2013 pe http://www.scj.ro/SC%20rezumate%202007/SC%20r%202351%202007.htm




juri

spru

den

ță

În cazul dat, instanţele au făcut abstracţie de considerentele hotărârilor menţionate, şi, în mod bizar, au stabilit contrariul fără a aduce argumente care să justifice răsturnarea prezumţiei create prin hotărârile judecătoreşti la care ne-am referit.

Subliniem că prin hotărârile menţionate, au fost dezlegate tocmai aceste aspecte litigioase referitoare la raporturile contractuale dintre părţi în ce priveşte obligaţia de pază.

De altfel, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constantă sub acest aspect, a statuat că[7]: „(...) Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală [conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. pr. civ.] şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi [conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti”.

În acelaşi sens, Instanţa Supremă reţine într-o altă speţă[8] că: „(...) Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate”.

Acelaşi punct de vedere este exprimat şi prin Decizia civilă nr. 243/A/2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie[9], în care se arată că: „Atât doctrina, cât şi practica în materie, au stabilit că hotărârile irevocabile intrate în puterea lucrului judecat sunt opozabile şi terţilor ce nu au fost părţi în proces, întrucât potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ. statuările instanţelor judecătoreşti au valoarea unor prezumţii legale, provin de la o putere publică şi se răsfrâng indirect şi asupra terţilor. Puterea de lucru judecat are la bază regula că o situaţie de fapt raportată la o anumită situaţie de drept, nu poate fi analizată decât o singură dată şi o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiţiei”.

Prin urmare, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

[7] ÎCCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 995/2009, publicată pe site-ul www.scj.ro, accesat ultima dată la data de 20 ianuarie 2013 pe http://www.scj.ro/SC%20rezumate%202009/SC%20r%20995%202009.htm[8] ÎCCJ, secţia I civilă, decizia nr. 3028 din 4 mai 2012, publicată în Săptămâna Juridică nr. 39/2012, pp. 8-9.[9] Publicată pe site-ul www.avocatonline.net, accesat ultima data la dată de 20 ianuarie 2013 la http://www.avocatonline.net/index.php/jurispudenta-romania/actiuni-in-anulare-posesorie-regres pauliana/38-2009-curtea-de-apel-bucuresti-decizia-civila-nr243a15042009




C. În fine, o altă problemă de drept cu referire la care, prin considerentele hotărârilor judecătoreşti analizate, instanţele au statuat greşit, este cea a domeniului de incidenţă al clauzelor abuzive.

Locatara a invocat caracterul abuziv al clauzei de sub pct. 7.5 [„Se interzice păstrarea oricăror bani/valori în raioane pe durata cât magazinul este închis (21,00 – 08,00), locatorul neasumându-şi nicio responsabilitate pentru nerespectarea prezentei interdicţii”], raportat şi la faptul că de vreme ce locatorul şi-a asumat prin clauza de la pct. 4.1 expres obligaţia de pază a bunurilor, nu era posibil ca aceasta să fie înlăturată printr-o formulare care să o golească de conţinut juridic.

Argumentarea instanţelor, vizează faptul că dispoziţia contractuală de sub pct. 7.5 din contractul de închiriere, este clară şi categorică, neavând caracter abuziv, nici din perspectiva Legii nr. 193/2000, şi nici din perspectiva abordării teoretice şi doctrinare avansate de recurentă. Se reţine că domeniul de incidenţă al clauzelor abuzive este definit şi limitat prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000 strict la raporturile dintre comercianţi şi consumatori, iar contractul încheiat între părţi nu se înscrie în ipoteza legii menţionate, părţile încheind un contract de închiriere numit, cu un regim juridic reglementat legal.

Formulând aceste aprecieri, instanţele au ignorat nescuzabil două realităţi juridice pe cât de evidente pe atât de necontestate în doctrină şi jurisprudenţă anume că: Legea nr. 193/2000 constituie o reglementare specială valabilă pentru clauzele abuzive în contractele dintre comercianţi şi consumatori, precum şi faptul că asemenea clauze sunt susceptibile de a fi stipulate în toate contractele comerciale şi chiar şi în contractele civile. În alţi termeni, o clauză abuzivă este posibil a fi stipulată în orice contract comercial sau civil în care una dintre părţi este mai puternică economiceşte decât cealaltă parte şi că datorită acestui fapt îşi poate permite să impună celeilalte părţi anumite clauze contractuale nenegociate cu aceasta, respectiv să exploateze starea de nevoie, lipsa de experienţă sau poziţia de inferioritate economică a partenerului său contractual mai slab.

În doctrina juridică română[10] se precizează că: „(...) realitatea confirmă faptul că pot fi întâlnite clauze abuzive care afectează echilibrul contractual şi în cazul altor contracte (decât cele între comerciant şi consumator s.n.) în care partea contractantă abuzează de puterea sa economică reuşind să determine acceptarea uneia sau unor asemenea clauze de către partea contractantă mai slabă. Aceasta poate fi explicată prin starea de nevoie, lipsa de informare, lipsa de experienţă etc. a părţii contractante mai slabe ori de poziţia de monopol a celeilalte părţi”. În acelaşi sens opinează şi profesorul francez Jean Calais Auloy[11] – învederând că asemenea clauze abuzive pot fi întâlnite în contractele curente: vânzare-cumpărare, asigurare, construcţii, prestării servicii, transport de marfă şi de persoane, locaţiune etc., în toate sectoarele în care există contracte de adeziune: raporturile dintre angajator şi salariat, concedent şi concesionar, francizor şi francizat, furnizor şi client etc.

În armonie cu doctrina de autoritate la care ne-am referit vom conchide că absenţa unei reglementări legale de generală aplicare în domeniul clauzelor abuzive nu este însă de natură să obstaculeze instanţa de judecată în reprimarea unor astfel de clauze, indiferent de natura

[10] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 336.[11] Sous la direction de Jacques Ghestin, Les clauses abusives dans les contrats types en France et en Europe. Actes de la Table ronde du 12 decembre 1990, E.J.A – L.G.D.J, Paris, 1991, p. 115.




juri

spru

den

ță

juridică a contractului în conţinutul căruia ele ar fi stipulate, chiar dacă respectivul contract este încheiat între două societăţi comerciale.[12]

Prin urmare, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţă[13]: „Nu s-ar putea susţine că numai pe calea procedurii reglementate de (...) Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract dintre comerciant şi consumator. Procedură respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituţionalizat care prezintă avantajul că instanţa poate obliga comerciantul să modifice condiţiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta”.

În cazul dat, Curtea de Apel Oradea, la fel ca şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au reţinut însă contrariul arătând că doctrina cât şi jurisprudenţa (fără să nominalizeze vreun autor sau vreo speţă) confirmă incompatibilitatea clauzelor abuzive în contractele încheiate între două societăţi comerciale, ceea ce este cu totul eronat.

[12] M.N. Costin, C.M. Costin, Incidenţa clauzelor abuzive în alte contracte decât acelea încheiate între comercianţi şi consumatori, în P.R. nr. 8/2011, pp. 51-66.[13] Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, sentinţa civilă pronunţată la data de 30 ianuarie 2009, publicată pe site-ul http://www.jurisprudenta.com, accesat ultima dată la data de 20 ianuarie 2013 pe http://www.jurisprudenta.com/speta/-q1mq2/


DIN arHIVaPaNDECTELor


DIN ARHIVA PANDECTELOR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 51


P A N D E C T E L E R O M Â N EREPERTORIU LUNAR

DE JURISPRUDENŢĂ, DOCTRINĂ ŞI LEGISLAŢIUNE

Anul 1928D i r e c t o r : C . HAMANgiu

Sistemele vechi de drept ignorau aproape cu desăvârşire ideia de răspundere pentru daune ce nu constau în prejudicii patrimoniale (de avere) ci în daune imateriale, încercându-se de a ajunge în această privinţă cu aproximaţie la rezultate similare principiului de răspundere pentru daune materiale prin sistemul primitiv al vindictei private cuprins în acţiunile poenale romane de altă dată.

Abia curentele noui de legiuiri au ţinut de bine a introduce şi acest principiu de răspundere în coduri.

Evoluţia în acest raport se bazează pe dreptul francez, având însă aparenţa că încetăţenirea noului principiu s’a efectuat mai mult treptat şi pe nesimţite decât urmând în mod conştient unei teorii preconstituite.

Dela început, întreaga problemă era cuprinsă în principiul concludent de drept natural «tout fait quelconque de l’homme qui cause a autrui une domma-ge, oblige celui par la faute duquel il est arrive a le reparer (art. 1382 cod. civil francez art. 998 cod. civil român). Conceptul reţinut de legiuitor cuprin-de un progres necontestabil atât faţă de trecut cât şi faţă de celelalte legiuiri din aceeaş epocă, fiindcă o astfel de genera-lizare a principiului de responsabilitate lipsia cu desăvârşire în dreptul comun german rămânând şi codul civil pentru Zürich, o lucrare de altcum excelentă, pe o treaptă mai joasă, legând obligaţiunea de răspundere de comiterea de infracţi-uni penale sau cel puţin de o atitudine doloasă a autorului, manifestându-se chiar în recentul cod al Reichului, o

PARTEA IV-A DOCTRINĂ, RECENZII,

REVISTA REVISTELOR DE DREPTI. DOCTRINĂ

RĂSPUNDEREA DE DAUNE MORALE ÎN DREPTUL MODERN


52 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DIN ARHIVA PANDECTELOR

OReSte P. tÂRNĂveANu

ţinută destul de restrictivă faţă de ideia de generalizare pe acest teren.

Codificările ţărilor neolatine, Italia, Belgia şi România etc. au urmat credincios exemplul codului Napoleon.

E interesant să arătăm că codul austriac a îmbrăţişat din capul locului o tendinţă mai aproape de generalizare similară codului francez, decât cum e cea a sistemului de exemplificare a legiuirilor germane în de comun, cuprinzând în acest raport primul proiect al codului civil austriac argumentarea următoare: «ţinem că ar fi de prisos a angaja o discuţie asupra gradelor unei culpe dovedite, fiindcă dreptatea elementară reclamă ca urmările unei greşeli cât de mici să fie mai degrabă purtate de către autorul faptului decât de victima cu totul nevinovată de efectele daunei ce s’au ivit»: Redactarea arătată a fost în fine modificată cum se arată § 1295 din cod. civil austriac ce glăsueşte în modul următor: «oricine e îndreptăţit să pretindă restituirea pagubei dela persoana care i-a cauzat-o prin vina sa».

Formula generală de răspundere a fost îmbrăţişată în Elveţia chiar în primul cod al obligaţiunilor federale arătând în această privinţă mesajul guvernului la lege, ca vechile principii a dreptului comun şi particular au fost înlăturate acceptându-se doctrina codului civil francez[1]).

[1] Afară de codul civil francez în art. 1382, 1383, dispune la fel şi codul civil pentru Baden ce traduce articolele amintite din codul civil francez. La fel codul italian în art. 1151 şi codul de obligaţiuni pentru Elveţia în art. 50 glăsuind: «de va cauza cineva altuia o pagubă ilicită, fie cu intenţie fie din greşeală, el va răspunde de daunele păgubitului».Codului civil pentru Zürich îi lipseşte o astfel de generalizare în art. resp. 1827, 1832 şi 1834 unde citim chiar dispoziţiunea restrictivă că nu orice pagubă ce s’a cauzat altuia din greşeală obligă la răspundere. La început şi tendinţa codificatorului codului civil german era pentru o redactare generalizatoare glăsuind primul proiect § 704 în

Prin stabilirea unui principiu general de răspundere încă nu s’a hotărît şi asu-pra prejudiciului imaterial punându-se în această privinţă întrebarea destul de rezonabilă dacă în sfera noţiunei de pa-gubă intră şi elementul prejudiciului imaterial.

Cetirea codului civil austriac de ex. pare a ne conduce la un răspuns negativ.

Şi în Elveţia sistemul alcătuirii codului de obligaţiuni înclină pentru o interpre-tare mai restrictivă a noţiunei de preju-diciu mărginind-o numai la pagube pa-trimoniale.

Franţa însă, a înţeles să dea noţiunei de dommage o interpretare cât se poate de largă.

La fel argumentează şi jurisprudenţa română care arată că art. 998 cod. civil nu face nici o deosebire între prejudiciul material şi cel moral fiind logic şi drept ca victima unui delict sau quasi-delict să dobândească deplină îndemnizare a

modul următor: dacă cineva prin o atitudine ilicită efectuată intenţionat sau din greşeală (ţinuta activă sau omisiune) va cauza altuia un prejudiciu putând prevedea efectul ocazionat, sau trebuind să-l prevadă, el va fi obligat a repara paguba cauzată, irelevant de cantitatea prejudiciului ce ca atare s’a putut prevedea sau nu. În § 705 cod civil german s’a dispus şi răspunderea pentru o ţinută contra bunelor moravuri. Al doilea proiect de lege a fost cu mult mai restrictiv, dispunând în § 8 litera III, că se va răspunde numai de prejudiciarea unui «drept», introducându-se astfel în cod o noţiune puţin precisă, ocazionându-se din capul locului din acest motiv diferite controverse; aşa de exemplu asupra împrejurărilor de sub conceptul de drept ar intra şi posesiunea sau onoarea, etc., continuând multe din aceste controverse pe care le putem numi congenitale codului Reichului, chiar până astăzi. Redactarea definitivă a codului Reichului a rămas să fie lipsită de un sistem unitar, degenerând în o enumerare cazuistică nerecomandabilă alcătuirei unui cod. Astfel § 823 ce guvernează întregul cap. despre răspundere glăsueşte în mod următor: «acel care intenţionat sau din neglijenţă şi printr’un act contrar dreptului cauzează altuia un prejudiciu cu privire la vieaţa, sănătatea, corpul, libertatea, sau oricare alt drept, este obligat la reparaţiunea daunelor cauzate».




întregului prejudiciu suferit întrucât nu se poate admite ca principiu şi regulă absolută de drept că nici în un caz suferinţele morale provenite din culpa altuia nu pot da loc la daune civile, ca unele ce nu se pot aprecia în bani. Suferinţa morală poate deci deveni cauza unui prejudiciu material şi rămâne în sarcina instanţelor judecătoreşti de a constata pentru fiecare caz special dacă şi în ce măsură s’a produs un asemenea efect.

(Cas. I, 508 din 1904 Buletin, pag. 1618; Curierul Judiciar, 81-82 din 1920).[2]

[2] Deşi § 1293 din codul civil austriac glăsueşte că «se numeşte pagubă orice vătămare pricinuită averei, drepturilor, sau persoanei cuiva…», totuş nu se poate susţine că sub «pagubă» se înţelege şi prejudiţiul ideal, fiindcă art. 1323 ce urmează în materie, se ocupă de cazul ofensei aduse pentru care stipulează ca echivalent de răspundere aşa numita «deplină îndestulare» (volle Genugtuung) a victimei stabilind în fine un vădit contrast între sistemul amintit de despăgubire a § 1323 codul civil şi cel de desdăunare cuprins în noţiunea de reparaţiune de prejudiciul (Schadlosfhaltung).În orice caz problema pentru dreptul austriac a rămas în controversă, neputându-se nici stabili dacă sub noţiunea de reparaţiune a ofensei luată tot din § 1323 cod. civ. s’ar înţelege şi indemnitatea pagubei imateriale a supărării ocazionate. Cfr. Pfersche, Manual de drept de obligaţiuni austr, Kraintz, Principiile codului civil austr. voi. I, § 138, Krasnopolski, Dreptul obligaţiunilor austr. vol. 3, § 28 şi Ehrenzweig în foile juridice (Viena) No. 10, 169. În codul obligaţiunilor elveţiene legea se pronunţă împotriva unei interpretări largi a noţiunei de prejudiciu şi aceasta mai ales în urma faptului că art. 55 şi cele următoare, cari poartă asupra cazurilor speciale din materie, se stabileşte în deosebi şi asupra răspunderii prejudiciului imaterial ce denotă că în cuprinsul general al noţiunei de «pagubă» nu cată a intră şi noţiunea specială de prejudiciu imaterial. Cfr. A. Martin Achard. De la reparation pecuniaire du tort morale Geneva 1908 şi Schneider-Fickcomentar al codului obligaţiunilor elveţiene, care în referire la art. 50 arată părerea jurisprudenţei Tribunalului federal ce îmbrăţişează teoria că o răspundere generală de pagube imateriale nu află loc după codul obligaţiunilor elveţiene. Franţa n’a ezitat niciodată de a cuprinde fără reticenţă şi noţiunea de dommage morale in sfera art. 1382 cod. civil

Dealtfel, codul civil german al Reichului, care unifică legiuirea tuturor Statelor particulare, a cuprins într’un mănunchiu numai cele trei cazuri speciale de răspundere ce decurgeau din rezleţitele legi particulare germane şi anume: răspunderea pentru leziuni corporale, atingerea libertăţii (art. 822) şi în fine pentru seducţiunea unei femei (art. 825), remănând însă dealtfel în codul german principiul în picioare că pentru un prejudiciu ce nu constă într’o pagubă materială nu se poate pretinde o reparaţiune în bani.

Astfel codul civil german, în general doritor de situaţiuni bine lămurite, şi-a fixat atitudinea cu o claritate precisă ce nu poate admite şi o altă interpretare a legei.

Altfel e situaţia după codul civil austriac, care are o redactare cu mult mai elastică, fiindcă din dispoziţiunea codului ce acordă la caz de răniri afară de indemnizarea obişnuită şi o «indem-nitate de suferinţă» (Schmerzensgeld), § 1325 codul civil austr. se poate dedu-ce că legiuitorul s’a gândit şi la repararea de pagube imateriale şi nu numai la cele materiale.

Această opiniune îşi află dealtfel sprijin şi în o altă dispoziţiune a codului (§ 1329) unde autorul faptului de răpire a

(a se vedeă Jurisprudenţa constantă la Daloz, Verge Nouve C. III, etc.) Notele la art. 1382. Kohler în Arhiva dreptului civil 1891; Dorville De l’intérêt morale dans les obligations 1901; P. Vasilescu, Critica daunelor morale în dreptul civil; Dreptul 63 din 1915; Asupra daunelor morale în Curierul Judiciar No. 14 din 1921. De câteori însă Curtea supremă din Germania a venit în situaţiune de a se pronunţa asupra problemei în referire la legiuirea franceză şi anume în afaceri de drept internaţional, Curtea germană a dat totdeauna o interpretare restrictivă corespunzătoare mentalităţii sale, afişând părerea constantă că legiuitorul francez sub noţiunea de dommage nu ar fi înţeles altceva decât numai pagube materiale cari pot fi evaluate şi reparate prin bani.



OReSte P. tÂRNĂveANu

libertăţii cuiva e obligat să dea o deplină îndestulare victimei.

Problema de altă dată, controversată şi despre măsura despăgubirii ce rezultă din seducţiunea unei femei, a fost precizată de cuprinsul novelat al § 1328 din care decurge că autorul va avea a restitui atât întreaga pagubă suferită cât şi câştigul pierdut.

În ce priveşte paguba ce i s’a cauzat cuiva prin vătămarea onoarei, mai continuă controversa dacă în dreptul de a cere îndemnizare pentru paguba reală înfruntată, are a se înţelege şi răspunderea pentru daune imateriale în folosul celui atins în onoarea sa. Doctrina înclină spre o interpretare restrictivă[3].

[3] Indemnizarea pentru suferinţă (Schmerzensgeld) a fost recunoscută de jurisprudenţa dreptului german comun. Unele din legiuirile particulare par a reglementa speţa. Codul civil saxon de ex., stabileşte în § 1497, ce poartă asupra vătămării aduse libertăţii dispune, că dacă cineva prin fapt ilicit va atinge libertatea cuiva, el va trebui să restitue victimei paguba suferită cât şi câştigul pierdut, având a-i mai plăti afară de aceea pentru fiecare zi de privare a libertăţii câte 1 Thaller şi 10 groşi noui. Dispoziţiunea cuprinde amintiri ale amenzei private (compositio germ. Busse) din legea veche saxonă (Saxenspiegel). Ideia de a lărgi cadrul răspunderei şi pentru prejudicii ideale deşi recomandată de doctrina germană pentru noul cod al Reichului, ea totuş nu a fost acceptată de codificare, urmând deci a rămânea în Germania un pium desiderium de lege ferenda.

În Elveţia unele din codurile can-tonale prevedeau o îndemnizare de su-ferinţă (Schmerzensgeld) pentru răniri. Codificarea din anul 1881 care menţine sistemul arătat, cuprinde şi o altă dispo-ziţiune cu mult mai largă şi anume aceea a art. 55 codul obligaţiunilor elveţiene, care glăsuieşte: când cineva a fost atins în drepturile sale personale prin alte ati-tudini ilicite, judecătorul va putea acorda o despăgubire bănească măsurată şi fără ca să se fi probat un prejudiciu patrimo-nial, ce dovedeşte în general că Elveţia e pornită pe cale de a reţinea în legiuirea ei principiul arătat de răspundere pentru dommage morale care în fine în proiec-tul noului cod de obligaţiuni urmează a fi reţinut fără nici o reticenţă.

ORESTE P. TÂRNĂVEANU Doctor în drept. Magistrat



tăcerea creatoare de oligaţii

Autorii s’au întrebat de nenumărate ori dacă tăcerea poate, în anumite cazuri, să ţină loc de manifestare de voinţă. Chestiunea nu e nouă căci ea a preocupat chiar şi pe Romani. «Qui tacet, spune într’adevăr Paul într’un fragment bine cunoscut al Digestelor, non utique fatetur, sed tamen verum est eum non negare» [1] ceeace nu înaintează cu mult problema, căci a spune că acel ce tace nici nu aprobă, nici nu respinge oferta ce i se face, înseamnă în definitiv a nu spune mai nimic. Romaniştii au notat în texte numeroase ipoteze în care simpla tăcere avea valoarea unei manifestaţii de voinţă. Dar nu e vorba decât de cazuri privitoare la adopţiune, la tutelă, la căsătorie, la dreptul de succesiune[2]. În domeniul contractelor nu s’a găsit decât cazul reconducţiei tacite, dar vom vedea că în ipoteza aceasta nu se poate vorbi în realitate de tăcere ca manifestare de voinţă.

Cum ar fi putut dealtfel tăcerea să joace un asemenea rol într’o legislaţie care acordă aşa de puţină însemnătate chiar unei manifestări exprese de voinţă (despre care s’a putut spune cu drept cuvânt că e un formalism îndulcit, la jumătatea drumului de actul solemn[3], atunci când aceasta nu respectase formalităţile şi cadrele rigide ale contractelor romane?

Un drept care face aşa de puţin caz de simplul pact, de cuvântul dat, nu poate, e uşor de înţeles, să acorde o însemnătate oarecare simplei tăceri.

Regula «Qui tacet consentire videtur» nu poate avea un sens decât într’un drept care, ca de pildă dreptul canonic,

[1] D. 50. 17. 142.[2] V. Savigny Traité de droit romain (trad. Guenoux ed. Il-a, Paris 1856. V. III, § 132 p. 252 şi urm.).[3] Demogue, Obligations I, p. 280.

acordă o importanţă de primul rang consimţământului în afară de orice formalism, care duce aşa de departe respectul bunei credinţe, a cuvântului dat. Dar chiar dacă privim din acest punct de vedere, dacă admitem concepţia aceasta suplă asupra obligaţiei, însăş prin faptul că vorbele mele pot avea în fiece clipă o semnificaţie juridică, nu se poate induce cu prea multă uşurinţă din tăcerea mea o voinţă cu însemnate con-secinţe.

Dar indiferent de cele ce se petreceau în dreptul roman şi în dreptul canonic, autorii moderni s’au întrebat de nenu-mărate ori dacă trebuie să acordăm o va-loare oarecare simplei tăceri. Dintre cele două zicale populare contradictorii «cine tace nu spune da» şi «cine tace consim-te», pe care trebuie să o alegem în ceeace priveşte formaţiunea contractelor?

Înainte de toate însă ce trebuie să în-ţelegem prin tăcere creatoare de obliga-ţii, în opoziţie nu numai cu manifestarea expresă de voinţă, dar chiar cu manifes-tarea tacită?

Ceeace e un consimţământ dat în mod expres nu mai e nevoie să o spunem. În ceeace priveşte manifestarea tacită de voinţă, aceasta rezultă din cir-cumstanţe, din atitudinea aceluia de care depinde naşterea unui raport de drept, «Acceptarea tacită sau implicită, spune d-l Jean Barrault, implică o obiectivare a gândirii, o declaraţie constituită de un act extern, necesar pentru ca voinţa să fie productivă de efectele juridice»[4]. Ceeace înseamnă că obligaţia mea se sprijină, în cazul acesta, pe propria mea voinţă, deşi aceasta nu a fost exprimată.

[4] De l’acceptation des factures par le silence în Annales de droit commercial 1913, p. 347.

TĂCEREA CREATOARE DE OLIGAţII



ReNÉ POPeSCu-RÂMNICeANu

Tăcerea, dimpotrivă e lipsa oricărei manifestări de voinţă, fie chiar tacită. Dacă prin urmare se poate să fiu obligat în cazul acesta, obligaţia mea s’a născut într’un anumit sens împotriva voinţii mele, sau mai bine zis făcând abstracţie de voinţa mea. Nimic în atitudinea mea nu te-a putut face să crezi, ca în cazul manifestării tacite de voinţă, că am ac-ceptat contractul pe care mi l-ai propus.

Autorii s’au întrebat totuş dacă nu trebuie să prezumăm, în ipoteza aceasta, o voinţă care, cu toate că există poate în realitate, nu s’a manifestat extern[5]. Ar fi deci vorba de încă un caz unde, negă-sindu-se o voinţă adevărată, sau cel pu-ţin semnul distinctiv care să ne reveleze această voinţă ascunsă, s’ar recurge la presumpţii, adeseaori contrare realităţii lucrurilor. Ar fi timpul totuş să punem capăt odată pentru totdeauna tendinţei acesteia de a face apel la aceste presump-ţii, ultimă concesie făcută partizanilor a ceeace s’a numit cu drept cuvânt dogma voinţii şi care, dusă până la ultimele ei li-mite, tinde a face din Drept nici mai mult nici mai puţin decât o ştiinţă divinatorie. Ar fi într’adevăr, paradoxal să mi se atri-bue o voinţă oarecare de vreme ce nici atitudinea mea, nici circumstanţele nu revelează cea mai mică urmă de intenţie din parte-mi de a mă hotărî într’un sens sau în altul. Aceasta nu se concepe în te-oria voinţei în sine. Aceasta însemnează, pe de altă parte, a nega orice valoare de-claraţiei voinţii.

Că intenţiile unei persoane pot fi deduse câteodată din situaţia în care se pune aceasta din urmă, nu o contestăm. E tocmai ceeace se întâmplă în contractele de adeziune, orice ar spune în privinţa aceasta anumiţi autori. Puţin importă

[5] Perozzi II silenzio în Revista di diritto commerciale 1906, I, p. 514 citat de d-1 Demogue, Obligations I, No. 185, p. 300; G. Barrault Le silence createur d’ obligations, teză din Dijon 1912, p. 15.

faptul de a şti dacă adeziunea a fost liberă sau nu, dacă consimţământul aderentului a trebuit sau nu să îmbrăţişeze pur şi simplu o situaţie ce i se oferia, fără a avea facultatea de a aduce acesteia cea mai mică modificare. De vreme ce acceptă situaţia aceasta, înseamnă că voeşte să o accepte. E vorba aci, orice s’ar spune, de un act de voinţă.

În ceeace priveşte tăcerea, lucrurile stau cu totul altfel. Tac, nu las să transpire în nici un chip intenţia mea, de ce dar să mi se atribuie o voinţă oarecare împotriva oricărei aparenţe de adevăr?

Căci trebuie să reamintim că de îndată ce din împrejurări se poate deduce ce am putut voi la un moment dat, de îndată ce un gest, o atitudine pot fi traduse ca acceptare a unui raport juridic, nu mai poate fi vorba de tăcere. Cădem în cazul acesta, în manifestarea tacită de voinţă. Autorii nu şi-au dat întotdeauna bine seama deoarece, după cum a spus Demolombe[6], în sprijinul tezei lor că tăcerea poate fi socotită ca o dovadă de consimţământ tacit, aceştia nu citează decât exemple care conţin şi fapte externe şi afirmative de adeziune[7]. Lucrul acesta l-a înţeles nu se poate mai bine Ehrlich[8] care observă că ceeace autorii consideră în general ca manifestări de voinţă prin tăcere, nu sunt în realitate decât cazuri de manifestare tacită de voinţă, reieşind din circumstanţe, din obiceiuri, din tratativele ce au precedat actul sau din execuţia contractului.

Aşa de pildă s’a vorbit de acceptare prin tăcere în cazul când o persoană execută, fără a spune o singură vorbă, mandatul dat de un altul. E vorba aci în realitate de o manifestare tacită de [6] Cours de Code Napoleon, XXIV, No. 57, p. 54.[7] Cf. de exemplu Larombttre Obligations, I, obs. 11 asupra art. 1101 (p. 11).[8] Die stillschweigende Willenserklärung, Berlin 1893.




voinţă. Tacită ori nu, nu e mai puţin adevărat însă că suntem în prezenţa unui act de voinţă. Mandatarul n’ar putea pretinde într’adevăr, că nu a vrut să accepte mandatul. Intenţia sa reiese cum nu se poate mai clar din situaţia în care s’a plasat.

S’a spus deasemenea că e vorba de acceptare prin tăcere în cazul reconduc-ţiei tacite; din partea proprietarului cel puţin căci în ceeace priveşte pe chiriaş nu poate fi nici o îndoială: prin faptul că continuă să locuiască casa închiriată, acesta manifestă în mod tacit voinţa sa de a nu pune capăt contractului. Dar tre-buie să spunem acelaş lucru şi de cel ce dă cu chirie, de proprietar, căci şi acesta de vreme ce lasă pe chiriaş să continue a se folosi de imobilul său, manifestă în mod tacit intenţia sa de a reînoi con-tractul. Nu e nevoie să fii mare psiholog pentru a-ţi da seama de aceasta.

Tăcerea, în opoziţie cu manifestarea tacită sau indirectă de voinţă, e cu totul altceva. Mi se propune un contract prin scrisoare. Nu răspund absolut nimic, nu fac nici un gest din care să se poată de-duce că primesc oferta. Mi se trimite un jurnal, specificându-se că tăcerea mea va fi considerată ca acceptarea abona-mentului. Se poate oare induce din lipsa de răspuns din parte-mi că am aderat la propoziţia de contract ce mi s’a făcut?

Pentru a putea să recunoaştem tă-cerii efecte juridice trebuie să renunţăm, după cum am văzut, de a voi să o facem să joace în anumite cazuri rolul unei manifestări de voinţă. Dacă admitem, asemenea d-lor Chironi şi Abello, că tă-cerea poate câteodată fi interpretată ca o manifestare de voinţă[9], pornim, hotărît lucru, pe un drum greşit. Sfârşim prin a ne încurca în nenumăratele dificultăţi atât teoretice cât şi practice care se ivesc la fiecare pas şi problema nu înaintează [9] Trattato di diritto civile italiano, I, p. 386.

cu nimic. Autorii, dându-şi seama că această explicaţie singură e insuficientă au recurs la diferite idei pe care le-am fă-cut să intervină spre a explica cazurile în care jurisprudenţa recunoaşte o oarecare valoare juridică tăcerii.

Astfel Chironi şi Abello[10] ne spun că tăcerea poate fi un mod de manifestare de voinţă, atunci când acela care a tăcut avea posibilitate şi chiar în obligaţia de a vorbi.

Perozzi [11], Pacchioni[12], Giorgi[13] au susţinut aceeaş idee: sunt cazuri când eşti obligat să vorbeşti, prin urmare dacă taci eşti în greşeală şi trebuie să suferi consecinţele. S’a răspuns afirmaţiei acesteia că nu poate fi vorba nici măcar de o obligaţie morală de a vorbi, cu atât mai puţin de o obligaţie juridică[14]. A admite această datorie de a vorbi, spune la rândul său Ehrlich[15], ar fi ca şi cum, cu revolverul în mână, aşi fi forţat să răspund împotriva voinţii mele, cu toate că dorinţa mea a fost de a nu spune nici da nici nu. Nu e oare, conchide el, unul din drepturile cele mai elementare ale omului, acela de a nu răspunde la o întrebare pe care acesta n’a provocat-o?

Ce decide în privinţa aceasta jurisprudenţa? Curţile şi Tribunalele, fără a stabili un principiu general, au recunoscut câteodată o oarecare valoare juridică tăcerii, alte ori i-au tăgăduit orice efect de drept. Dacă examinăm deciziile acestora ne dăm seama că nu ţin socoteala de tăcere decât în cazurile când părţile erau în relaţii constante de afaceri şi mai ales în cazul acceptării facturilor prin tăcere. Prin urmare, după Tribunale,

[10] Eod. loc.[11] Loc. cit., p. 514.[12] Rivista di diritto commerciale, 1906, II, p. 23 şi urm.[13] Obbligazioni, III No. 189 şi urm.[14] Diritto civile italiano, I, p. 342.[15] Op. cit., p. 173.




datoria de a vorbi, de a răspunde nu ar exista decât în aceste ipoteze speciale. În afară de aceste cazuri nu ar exista deci o obligaţie de a răspunde, ca de pildă în cazul semnalat mai sus când primim un jurnal conţinând menţiunea că în lipsă de răspuns din parte-ne vom fi consideraţi ca abonaţi. Jurisprudenţa nu admite concepţia aceasta (Toulouse, 11 Iunie 1881, D. P. 82. 2. 206; S. 83. 2. 8).

Unele decizii au stabilit principiul că «în materie de comerţ lipsa de răspuns la o scrisoare trimeasă cu ocazia unor relaţii de afaceri trebuie să fie considerată ca fiind echivalentă cu un adevărat consimţământ». (Montpellier, 3 Iulie 1885, S. 85. 2. 56). Dar, cum cu dreptate observă d-nii Lyon-Caen şi Renault, nu se poate stabili ca principiu general că în materie comercială tăcerea aceluia căruia i s’a făcut o ofertă, trebuie socotită ca o acceptare[16]. Înţeleasă în acest chip, formula aceasta ar fi prea încăpătoare; prea strâmtă pe de altă parte, căci regula admisă de Tribunale poate fi adevărată chiar şi pe terenul dreptului civil atunci când e vorba de relaţii constante între două persoane necomerciante.

S’ar putea conchide, prin urmare, că după jurisprudenţă ar exista o datorie de a vorbi în cazurile când e vorba de relaţii constante de afaceri, în cazurile când între părţi au existat raporturi anterioare. «Omul în societate, spune d-l Demogue, are datorii; în anumite cazuri trebuie să vorbească. Dacă nu o face, el comite o greşeală de care răspunde; iar reparaţia poate consista în aceea că se va considera că a existat din partea sa o oarecare voinţă»[17].

Dar astfel pusă problema, nu cuprinde toate ipotezele în care tăcerea poate avea efecte juridice. Iată de pildă o speţă recentă a Curţii de Apel din [16] Droit commercial, III, (ed. 1906), No. 16.[17] Obligations I, No. 187, p. 301.

Douai. (Sc. III-a, 30 Noemvrie 1926)[18] în care aceasta declară că e o greşeală să nu previi pe acela care, considerând un contract ca încheiat, anunţă o expediţie, şi de a-l lăsă să facă cheltueli de transport, chiar şi atunci când n’au existat relaţii anterioare de afaceri între părţi.

Dar atunci cum să legăm soluţia aceasta nouă de cele de care am vorbit mai sus şi pe care autorii le explicau prin obligaţia de a răspunde în cazul când au existat raporturi constante de afaceri între două persoane?

După părerea noastră nu există decât un singur mijloc de a explica efectele care se recunosc simplei tăceri, fără a face apel la noţiunea, inexactă după noi, de «tăcere ca manifestare de voinţă» şi fără a recurge la o obligaţie morală sau juridică de a vorbi.

Explicaţia aceasta nu ne-o poate da decât teoria abuzului de drept.

În felul acesta se pot concilia cele două concepţii contrare: cea care nu admite că cineva poate fi forţat de a răspunde şi cea care admite o obligaţie de a vorbi în anumite cazuri. Dacă, într’adevăr, am dreptul de a nu răspunde la o ofertă ce mi se face, nu am dreptul de a abuza de tăcerea mea, atunci când tăcând cauzez altuia un prejudiciu. Sunt responsabil, prin urmare, deoarece tăcând am putut agrava situaţiunea unui terţ, când un singur cuvânt din parte-mi ar fi putut să-1 lumineze asupra intenţiilor mele şi să-i evite daune inutile. Avem de a face în cazul acesta cu un abuz de drept, ca în ipoteza ruperii nejustificate a tratativelor precontractuale.

Într’adevăr, dacă rezumăm, aşa cum a făcut d-l. Lalou, atât opiniile doctrinei cât şi soluţiile jurisprudenţei, rezultă că s’a abuzat de un drept: 1. Când un [18] Jur. Douai 1927, 58 şi Rev. trim. 1927, p 423.




drept s’a exercitat numai pentru a cauza altuia un prejudiciu sau fără motiv legitim. 2. Când un drept s’a exercitat într’un chip incorect sau neîndemânatec, independent de intenţia de a păgubi pe cineva[19].

Prin urmare dacă tac numai cu intenţia de a păgubi pe cineva sau ştiind că în chipul acesta aduc cuiva prejudicii, dar chiar dacă tăcerea mea nu e datorită decât unei neîndemnări din partea mea, unui chip incorect de a uza de dreptul meu, abuzez în cazurile acestea de acest drept şi trebuie să repar pagubele pe care le-am pricinuit. Cazul acesta se prezintă mai ales atunci când e vorba de relaţii constante de afaceri între două persoane, fiindcă în cazurile acestea abuzul e mai manifest şi mai frequent în acelaş timp. Căci vina mea e, de bună seamă, mai puţin scuzabilă atunci când nu răspund obişnuitului meu furnisor, decât atunci când nu răspund de pildă unui comerciant care pentru prima oară îmi propune o afacere.

În dreptul penal, abstenţiunea culpabilă nu se pedepseşte în general[20]. D-l Garçon [21] citează cazul bogătaşului care, văzând un nenorocit murind de foame, refuză cu o evidentă intenţie omicidă să-i dea un aliment indispensabil, fără valoare pentru cel dintâiu. Câteodată însă legea pedepseşte abstenţiunea culpabilă: art. 475, No. 12, codul penal francez. Din punctul de vedere al responsabilităţii civile, acel ce ar refuza să vie altuia în ajutor fără nici un rizic din partea sa, ar putea foarte bine susţine că n’a făcut nimic, or acesta e un drept al tuturor. Totuş, observă cu drept cuvânt d-l Appleton[22], [19] Responsabilité civile, p. 214; Cf. Josserand De l’Esprit des droite et de leur relativité: contra Ripert De la règle morale dans Ies obligations civiles.[20] Appleton L’abstention fautive en matière delictuelle civille et pénale. Rev. trim. 1912, p. 593.[21] Code pénal annoté, art. 295, No. 20.[22] Eod. loc.

presupunând că abstenţiunea e în principiu un drept, cel care ar susţine punctul acesta de vedere, n’ar comite el un abuz?

Tocmai aceasta am susţinut şi noi în ceeace priveşte tăcerea. E evident că fiecine are dreptul de a tăcea şi de a nu răspunde decât atunci când crede de cuviinţă, dar aceasta nu e adevărat decât atunci când nu există abuz, decât atunci când tăcând nu a păgubit în mod inutil pe un terţ care nu are nimic a-şi reproşa.

Ni s’ar putea spune că dacă cu concepţia aceasta se înţelege lesne condamnarea aceluia care a tăcut în mod abuziv la daune interese, se înţelege însă mai puţin uşor cum în anumite cazuri tăcerea abuzivă poate juca rolul unei adevărate manifestări de voinţă, cum se poate consideră, cu alte cuvinte, că contractul a luat naştere. «Nu neg, spune de pildă d-l Vivante, că în anumite cazuri de fraudă sau de culpă acel ce n’a răspuns poate fi responsabil de daune; dar tăgăduesc că culpa, fără voinţa de a se obligă, poate să producă un contract»[23].

În realitate, după cum susţine d-l Demogue, «acel care prin greşeala sa a putut face să creadă pe un terţ că o operaţie juridică a fost înfăptuită de el sau în numele lui, trebuie să repare prejudiciul cauzat prin aceasta în sensul că va fi obligat să considere operaţia juridică ca şi cum ar fi avut loc în chip regulat». De unde rezultă că culpa poate da naştere la situaţiuni juridice asemănătoare celor ce derivă dintr’un contract»[24].

Aşa de pildă acel care din greşeala sa lasă pe un altul să apară terţilor ca reprezentantul său, va trebui să suporte toate consecinţele contractului încheiat în numele său ca şi cum contractul ar fi fost efectuat în condiţii normale[25].[23] Traité de droit commercial, (trad. fr.) IV, No. 1538, p. 45.[24] Demogue, Obligations I, No. 37-ter, p. 101.[25] Vezi alte exemple în Demogue op. cit. eod. loc. şi nota noastră din Pandectele Române, 1928, III, 87.




Tot aşa, pe terenul dreptului german, se atribuie reprezentantului neîmputernicit, care a cunoscut lipsa împuternicirii, contractul pe care l-a încheiat cu un terţ în numele altuia, dacă acesta din urmă nu ratifică după aceea[26]. Nu se poate susţine totuş că a existat, în cazul acesta, o voinţă din partea gerantului de afaceri de a intra în relaţii contractuale cu acest co-contractant, de vreme ce în realitate el voia doar ca actul juridic efectuat să ia naştere în persoana unor terţe persoane.

Dacă jurisprudenţa franceză în primul exemplu citat, dacă codul civil german în cel de al doilea, au admis concepţia aceasta, au făcut-o fiindcă nu era alt mijloc mai bun de a ajunge la o reparaţie satisfăcătoare pentru terţii lezaţi din greşeala altuia, de pildă a aceluia care abuzează de dreptul său.

[26] Art. 179 cod. civ. german. V René Popescu-Râmniceanu De la représentation dans les actes juridiques en droit comparé, p. 488.

Iată de ce e mai bine să spunem nu că reparaţia poate consista, în cazul acesta, în faptul că se consideră că a existat din partea celui care a tăcut în mod abuziv, o oarecare voinţă, ci mai exact că reparaţia pagubei cauzate poate consita uneori în atribuirea contractului celui ce a tăcut, făcându-se abstracţie de voinţă acestuia sau chiar împotriva voinţei acestuia.

În concluzie, nu trebuie să mai vor-bim de «tăcere ca manifestare de voinţă», ci să legăm «tăcerea creatoare de obliga-ţii» de teoria abuzului de drept singură în stare a ne explică ipoteze neasemănă-toare şi inexplicabile la prima vedere.

RENÉ POPESCU-RÂMNICEANU Doctor şi laureat al Facultăţii de drept

din Paris. Avocat



examenul critic al nouei legi asupra nalionalităţei române

a) Economia legei. b) Inovaţiunile create şi consecinţele lor. c) Naţionalitatea femeei măritate. d) Defectele legei noui. e) Armonia între lege şi Convenţiunile internaţionale.

a) Economia legei. — Legea nouă ro-mână se compune din 70 de articole, cari tratează succesiv despre mijloacele prin cari se dobândeşte, se pierde şi se recâşti-gă naţionalitatea română. Titlul al III-lea se referă la opţiuni şi renunţări, iar cel al IV-lea de regularea situaţiunii nouilor cetăţeni din provinciile alipite şi modul eliberării certificatelor de naţionalitate.

În vedere că în primul capitol legiu-itorul se ocupă şi de drepturile străinilor, era logic ca titlul să cuprindă şi această menţiune. Titlul II din Cap. II, ocupân-du-se şi de retragerea naţionalităţii, urma să cuprindă şi această măsură.

În câteva articole din primul capitol se ocupă în mod succint de naţionalitatea de origină, de acea dobândită prin faptul naşterei şi căsătoriei. Primul articol pentru a fi complet trebuia să vorbească şi despre obţinerea naţionalităţii prin anexiune de teritorii, întrucât de acest mijloc se ocupă pe larg în Titlul al IV-lea;

b) Inovaţiunile creiate şi consecinţele lor. — În ce priveşte naţionalitatea de origină, noul legiuitor s’a conformat vechiului sistem din codicele civil, jus sanguinis; căutând a uşura naturalizarea străinilor născuţi şi crescuţi în ţară. (Art. 9 al. a şi art. 58).

Legea nouă franceză din 1927 care are acelaş sistem, a introdus o inovaţiune importantă. Ea prevede ipoteza că dacă dispoziţiunile ei au ca consecinţă de a da naţionalitatea franceză unor persoane, cari născute în străinătate din francezi, nu se gândesc deloc de a mai reveni în Fran-ţa, pentru a înlătura dubla naţionalitate,

în cazul în care legea locului naşterei, le atribuie naţionalitatea străină, prescrie dreptul guvernului francez, de a autoriza atari persoane, în urma cererii lor, de a-şi păstra naţionalitatea străină[1].

Legiuitorul nostru a căutat să fugă de a lămuri asemeni situaţiuni mai com-plicate, lăsând să continue conflicte de na-ţionalitate, a căror soluţiune era uşor de rezolvit. Numai tratate ce s’ar încheia cu diferite State ar putea înlătura conflictul.

În privinţa copiilor naturali, legiu-itorul român este foarte laconic, mărgi-nindu-se a preciza principiul general pri-vitor la naţionalitatea română a copiilor naturali ai româncei, fără a lămuri ches-tiunea copiilor naturali, recunoscuţi de tată, şi menţinând astfel confuzia ce era sub vechiul codice civil.

Legitimarea după noul legiuitor este un mod nou de dobândire a naţionalită-ţii, având efect retroactiv în sensul că cel legitimat se socoteşte că a fost totdeauna român.

Legiuitorul nou a fost însă rău in-spirat prescriind pierderea naţionalită-ţii române de către copilul natural, de naţionalitate română, legitimat de către un străin. Şi, în realitate, în cazul în care legea străină nu atribuie unui atare copil naţionalitatea celui care l-a legitimat, el va rămâne fără patrie, căci legea română nu poate în nici un caz să atribuie unei persoane o naţionalitate străină. Copilul, în atare împrejurări, trebuia să fie privit că pierde naţionalitatea numai dacă le-gea străină îi atribuie altă naţionalitate.

[1] A se consulta asupra sistemului francez: «Pillet & Niboyet, Supplément au Manuel de droit internaţional privé», 1928, pag. 8; Valéry, «La Nationalité francaise», 1927, pag. 24; André Weiss, «Loi sur la Nationalité », 1928, pag. 3.

EXAMENUL CRITIC AL NOUEI LEGI ASUPRA NAţIONALITĂţEI ROMÂNE



DIMItRIe G. MAXIM

Noul legiuitor român a omis a se ocupa de indivizii născuţi în ţară din părinţi necunoscuţi sau acei a căror naţionalitate este nesigură. În articolele 9 şi 58 legea vorbeşte de străinii născuţi în ţară, adică de acei a căror naţionalitate este lămurită. Dar chiar dacă am crede că i-a înglobat în zisele texte şi pe cei fără naţionalitate, încă situaţiunea lor lasă de dorit, pentru că naturalizarea la care pot aspira este numai o favoare eventuală.

De abia în art. 59 legiuitorul se ocupă de copiii născuţi în ţinuturile alipite, cari la data unirei nu se vor fi putut prevala de o altă naţionalitate, şi pe cari îi consideră români.

Legea nouă franceză consideră naţionali de drept atare persoane. Autorii legei noui, spune d-l Valéry, au fost bine inspiraţi reproducând pur şi simplu această dispoziţie, a cărei aplicaţiune este cu deosebire deasă într’un timp în care, în urma transformărilor teritoriale provocate prin răsboiul mondial, atâţia indivizi nu mai ştiu care este patria lor, pe când mulţi alţii sunt priviţi ca lipsiţi de naţionalitatea lor în urma legilor promulgate în Italia şi în Rusia contra emigraţilor[2].

c) Naţionalitatea femeei măritate. — Inovaţiunea importantă atât în legea română cât şi în cea franceză priveşte naţionalitatea femeei măritate.

Din timpurile cele mai vechi femeia urmează naţionalitatea bărbatului după cum îi urmează şi numele. De câţiva ani, însă, sub influenţa teoriilor femeniste, în mai multe State legile noui permit femeei care se căsătoreşte cu un străin de a-şi conservă naţionalitatea[3]. D-l Valéry, comentând dispoziţia legei noui franceză, critică această măsură,

[2] Valery, op. cit., pag. 13. Actualmente aproape toate legile acordă acestor indivizi naţionalitatea ţării naşterii lor. Vezi Pillet & Niboyet; op. cit. care citează legile germane, belgă şi poloneză.[3] Valéry, op. cit., pag. 16.

spunând că este loc a crede că membrii Parlamentului votând această lege nu şi-au dat seamă de consecinţele ce dă loc, susţinând că, astăzi, la o epocă în care constituirea familiei este atacată prin atâtea elemente diverse, este a se săvârşi o imprudenţă de neertat prescriindu-se o măsură proprie de a mai agrava descompunerea grupului familiar[4].

În Adunările legiuitoare s’a desbătut pe larg această chestiune vitală, prepon-derând evoluţiunea ce se observă şi în multe alte legislaţiuni europene. Dealt-mintrelea, inovaţiunea creată de noul le-giuitor ni se pare logică, căci ea înlătură multe inconveniente ale vechei legisla-ţiuni. Şi, în adevăr, dacă românca se că-sătoreşte cu un heimathlos, care îi va fi naţionalitatea dacă ea este constrânsă a urma de drept naţionalitatea bărbatului? Şi, apoi, întrucât orice legiuitor trebuie să ţină seamă şi de legea soţului, care va fi situaţiunea româncei căreia i-se impri-mă de drept naţionalitatea străină a so-ţului, când, după legea ce-l guvernează, soţia rămâne în vechea ei naţionalitate?

Este regretabil că legiuitorul român, în reforma sa, fruct al propagandei fe-meniste, n’a dat o redacţiune corectă dis-poziţiunei care stabileşte noul principiu ce-l formulează. După deosebirea ce face art. 38 din lege, s’ar părea că românca poate să-şi conserve naţionalitatea de origină, îndeplinind formele prescrise de acest text, chiar când după legea soţului, ea devine străină. Cu totul altfel este re-dactat articolul corespunzător din legea franceză, care admite păstrarea naţiona-lităţii franceze numai dacă legea naţiona-lă a soţului este conformă.[5]

[4] Valery, op. cit., idem.[5] Art. 8 al. 2 al legei franceze: «Femeia franceză care se căsătoreşte cu un străin, conservă naţionalitatea franceză afară numai dacă nu declară expres că voeşte să câştige, în confirmitatea dispoziţiunilor legei naţionale a bărbatului, naţionalitatea acestui de pe urmă».



examenul critic al nouei legi asupra nalionalităţei române

Legiuitorul francez este consecinţe principiului ce l-a stabilit şi admite ace-eaş rezervă pentru străina care se căsăto-reşte cu un francez, învoind-o de a rămâ-ne străină, dacă, după cererea sa expresă, sau, dacă, în conformitatea dispoziţiunei legii sale naţionale, ea urmează forţat condiţia bărbatului (art. 8 al. 1). Legea română nu mai prevede aceeaş facultate pentru străina căsătorită cu un român.

Ca simplă favoare, legiuitorul ro-mân prin art. 40 consideră străina, deve-nită româncă prin căsătorie, în aceeaş ca-litate şi după desfacerea căsătoriei, prin despărţenie sau separaţie de corp, afară numai dacă nu şi-a manifestat dorinţa contrară, în anumite condiţiuni.

Aci este locul a insista asupra lacu-nelor articolului 38 din lege. În primul loc, ea nu lămureşte dacă chiar femeia minoră poate manifesta, şi în ce condi-ţiuni, intenţiunea de a rămâne în vechea naţionalitate română. Şi, apoi, în cazul unei românce, care contractează căsăto-rie cu un străin, fiind absolut necesar a se cunoaşte dacă viitoarea soţie, după le-gea naţională a soţului, este capabilă de a dobândi sau dobândeşte de drept, prin efectul căsătoriei, naţionalitatea bărbatu-lui, legiuitorul român nu lămureşte în ce mod ofiţerul însărcinat a primi declaraţi-unea poate să se convingă de dispoziţi-unile legii străine. Regulamentul pentru constatarea naţionalităţii, alcătuit în gra-bă ca şi legea, nu face altceva decât a o copia, căci redactorii nu-şi dădeau seamă de greutăţile ce au loc cu ocaziunea că-sătoriei a două persoane cu naţionalităţi distincte mai ales în noul sistem, care trebuia studiat mai cu îngrijire.

Articolul 38 nici nu precizează auto-rităţile în faţa cărora românca va trebui să facă declaraţiunea în cazul când ea se căsătoreşte în străinătate. Se va aplică, prin analogie, măsura dictată de art. 39.

d) Defectele legei noui. — Legea nouă română ca şi codicele civil prezintă

o lacună în ce priveşte autoritatea îndrituită de a statua asupra cetăţeniei şi a pierderii ei şi de a elibera dovezi în această privinţă.

Din acest punct de vedere legea fe-derală austriacă din 1925 prezintă supe-rioritate asupra legei române, întrucât prima lege dă autorităţii administrative şi Tribunalului suprem administrativ competenţa de a statua asupra cetăţeni-ei şi a pierderii ei[6]. Legea nouă france-ză din 10 August 1927 a înlăturat vechea lacună prin fixarea precisă a unor pro-cedeuri şi a unui contencios. Astfel, în lipsa unor texte precise, în România se aplică, sub noul regim regulele dreptului comun. Cei interesaţi pot să se prevaleze de naţionalitatea română sau le poate fi opusă pierderea ei, prin simplul fapt că se găsesc în condiţiunile legale, şi numai dacă chestiunea naţionalităţii dă loc la contestaţii, tribunalele ordinare sunt che-mate a rezolva incidentul.

Legea nouă română n’a rezolvat chestiunea situaţiunii cetăţenilor români, emigranţi, sine animo revertendi. Ei pot deci să rămână în calitatea de cetăţeni ro-mâni, fără a fi supuşi la vreun sacrificiu pentru ţara de origină.

Cât priveşte numeroasele defecte ce le prezintă legea în materie de naturali-zare le-am arătat şi ne referim la ele[7].

e) Legiuitorul nou este foarte laco-nic în ce priveşte conflictele ce pot lua naştere între legislaţiunile celorlalte ţări şi dispoziţiunile ce le-a consacrat. Prin articolul 47 se referă la convenţiunile in-ternaţionale ratificate de Corpurile legiu-itoare, reglementând numai chestiunea opţiunii sau a renunţării la naţionalitate. Legea nouă n’a adus nici o atingere aces-tor convenţiuni, pentru că nici nu putea

[6] A se consulta lucrarea noastră: Observaţiuni asupra legei federale austriace din 1925 privitoare la naţionalitate, 1928. Tipogr. Curierul Judiciar.[7] «Naţionalizarea în România», 1925, pag. 103 şi urm.



DIMItRIe G. MAXIM

deroga la conţinutul lor decât numai cu consimţământul tuturor ţărilor ce au luat parte la aceste acte diplomatice. «Tot ce s’a făcut până acum, zice expunerea de motive a legei, rămâne bun făcut, în formele prevăzute de tratate, cu singu-ra rezervă a verificării acestor forme de Comisiunile de constatare a naţionalită-ţii, pentru că nici un Stat nu poate îngădui

ca naţionalitatea sa să fie dobândită prin acte neregulate, sau prin fraudă».

De chestiunea importantă a modu-lui cum legea nouă a aplicat dispoziţiu-nile tratatelor internaţionale, cu privire la naţionalitate, ne vom ocupă într’un articol viitor.

DIMITRIE G. MAXIM Fost preşedinte la Curtea de Apel


DoCTrINĂ


Instituţiile financiare internaţionale

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 67


Lect. univ. dr. Ioan LaZĂrAvocat, Baroul AlbaCercetător ştiinţific asociatInstitutul de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu” Academia RomânăLector corespondent INPPA Bucureşti

ABSTRACT

Public lending has both negative and positive aspects, especially if we are considering the conditions envisaged in the general terms of public lending contracts and the role of public lending in general. Often we can witness publicized "victory" of the government regarding successful contracting of a loan, of course without a special attention being accorded to the often harsh repayment terms included in the contract. Public loans often can act as a rescue tool for governments, in fact being nothing more than an easy and convenient solution which does not require too much expertise from the representatives of governments and which often hide government's incapacity to offer citizens "good governance". At the end, the citizens need to bear the overwhelming burden of public debt. We cannot ignore the fact that state revenues acquired from taxes, fiscal contributions and non-tax revenues are not always able to satisfy all public needs. So, in order to avoid budgetary imbalance, governments often use to complement their public revenues towards public loans. Of course, the other solution which can be used is to increase the tax burden of the citizens by introducing new taxes or by increasing the existing ones, but this option can generate an unpopular political sanction of the actual government in the context of upcoming elections. This is the reason for why governments prefer the more "strategic" solution of public loans.

In the context of public loans provision, international financial organizations play an important role in the current global political and economic context. They give public credit and other financial services to governments that joined the structures of the organization in order to achieve public interest goals of an economic, social, political, commercial, financial or other nature. The paper at hand will present the most important international financial organizations operating on at global or regional level, taking into account the particular usefulness of these institutions and major role they play in facilitating economic development.

Keywords: international financial organizations, public lending, World Bank, International Monetary Fund,regional developement banks.


Ioan LAZĂR

68 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOCTRINĂ

DO

CtR

INĂ

REZUMAT

Contractarea unui împrumut public concertează atât aspecte negative cât şi pozitive. Avem în vedere atât destinaţia împrumutului cât şi condiţiile generale de contractare a acestuia. Deseori asistăm la „trimuful” mediatizat al guvernanţilor, care clamă reuşita contractării unui împrumut, fără însă să prezinte şi reversul medaliei: rambursarea creditului în termenul contractat, la o valoarea mai mare corespunzător dobâzii aferente împrumutului. Împrumuturile publice oferă deseori puterii politice posibilitatea să-şi salveze guvernarea – soluţie dealtfel facilă şi comodă ce nu necesită o expertiză prea mare din partea reprezentanţilor acesteia şi care, uneori, le estompează incapacitatea de a o oferi celor administraţi o „bună guvernare” –, urmând ca cetăţenii să suporte povara ulterioară a unei datorii publice covârşitoare. Nu putem să nu ignorăm faptul că veniturile de stat procurate din impozite, taxe şi contribuţii, precum şi veniturile nefiscale nu reuşesc întotdeaună să satisfacă totalitatea cheltuielilor publice. Pentru a evita un dezechilibru bugetar, practica financiară recurge deseori la completarea veniturilor publice pe calea împrumutului/creditului public. Desigur, în situaţii justificate, se poate recurge la creşterea presiunii fiscale prin instituirea de noi taxe şi impozite sau majorarea celor existente; măsuri nepopulare ce pot genera o sancţiune politică a guvernanţilor la viitoarele alegeri. Este preferată, astfel, soluţia mult mai „strategică” a împrumutului.

În ceea ce priveşte acordarea împrumuturilor, organizaţiile financiare internaţionale joacă un rol extrem de important în contextul economico-politic mondial actual. Acestea acordă credite publice şi alte servicii financiare guvernelor statelor care au aderat la structurile organizaţiei, în vederea atingerii unor scopuri comune de interes public (economice, sociale, politice, comerciale, financiare, militare sau de altă natură). Prezenta lucrare va avea în vedere descrierea detaliată a celor mai importante organizaţii financiare internaţionale care operează la nivel mondial şi regional, ţinând cont de utilitatea deosebită a cunoaşterii acestor instituţii care joacă un rol major în facilitarea dezvoltării economice.

Cuvinte-cheie: organizaţii financiare internaţionale, împrumutul public, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, bănci regionale pentru dezvoltare.

1. Prolegomene

Apariţia şi proliferarea organizaţiilor internaţionale are loc în secolul al XIX-lea, ca urmare a intensificării relaţiilor diplomatice între statele lumii. Premizele au fost reprezentate de încheierea Păcii de la Westfalia (1648) şi a Tratatului de la Utrecht (1713) care au stabilit bazele sistemului de state suverane în Europa şi care ulterior s-a extins în întreaga lume. Acest sistem a recunoscut dreptul statelor cu un teritoriu delimitat din punct de vedere geografic să aibă propriile forme de guvernământ şi să stabilească relaţii interstatale bazate pe principiul egalităţii între state. Organizaţiile internaţionale au apărut aşadar, ca urmare a satisfacerii




necesităţii existenţei unor mijloace instituţionale de colaborare inter-statală în perioada relativ stabilă care a urmat războaielor frecvente din perioada 1650-1800.[1]

Organizaţiile internaţionale iau fiinţă în urma tratatelor interguvernamentale încheiate între statele contractante care constituie totodată statutul organizaţiei şi stabilesc personalitatea juridică, competenţele, organele, drepturile şi obligaţiile acesteia.[2] Organizaţiile internaţionale joacă un rol extrem de important în contextul economico-politic mondial actual, prin limitarea într-o oarecare măsură a suveranităţii statelor membre[3], cu ajutorul stabilirii regulilor/normelor după care acestea se ghidează în relaţiile inter-statale în vederea atingerii unui scop comun (economic, social, militar, politic, comercial, financiar sau de altă natură, în funcţie de specificul organizaţiei respective).

Clasificarea organizaţiilor internaţionale[4] este posibilă după variate criterii, categoriile rezultate în urma demersului amintit având relevanţă şi din perspectiva obiectului studiului nostru – i.e. organizaţiile financiare internaţionale.

– Astfel, după criteriul provenienţei membrilor şi a sferei de acţiune geografică, organizaţiile internaţionale pot fi: a) globale (ex. Organizaţia Naţiunilor Unite – ONU, Fondul Monetar Internaţional – FMI, Banca Mondială etc.) şi b) regionale (ex. UE, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Banca Europeană de Investiţii);

– După scopul lor pot fi: a) militare (ex. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN/NATO, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare Economică – OSCE); b) economice (Comunitatea Economică Europeană – CEE, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECO, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE); c) politice (ex. Liga Arabă, Consiliul Europei); d) sociale (ex. Organizaţia Mondială a Sănătăţii – OMS, Organizaţia Internaţională a Muncii – OIM); e) culturale (ex. UNESCO) f) financiare (de ex. Fondul Monetar Internaţional (FMI) sau Grupul Băncii Mondiale); g) comerciale (de ex. Organizaţia Mondială a Comerţului – OMC) etc.;

– După sfera competenţelor pot fi: a) cu competenţe generale (de ex. Organizaţia Naţiunilor Unite – ONU); b) cu competenţe speciale în anumite domenii (vezi pct. II);

– După gradul de integrare: a) interguvernamentale – bazate pe suveranitatea şi egalitatea statelor în luarea deciziilor în cadrul organizaţiei şi pe dreptul de veto al acestora (aici se încadrează cvasi-totalitatea organizaţiilor internaţionale de astăzi) şi b) supranaţionale – care implică cedarea unor drepturi suverane în favoarea organizaţiei de către statele membre (exemplul unic în prezent fiind reprezentat de către Uniunea Europeană). [5]

[1] Pentru mai multe detalii privind înfiinţarea organizaţiilor internaţionale a se vedea C. Archer, International Organisations, ed. a III-a, Ed. Routledge, Londra, 2001, pp.3-5, precum şi R.S. Jordan et al., International Organisations: A Comparative Approach to the Management of Cooperation, ed. a IV-a, Ed. Praeger Publishers, Westport, 2001, p. 4.[2] A se vedea în acest sens şi I. Hurd, International Organisations: Politics, Law, Practice, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2011, p. 12; N.D. White, The Law of International Organisations, ed. a II-a, Ed. Manchaster University Press, Manchaster, 1996, p. 1.[3] I. Hurd, op. cit., p. viii.[4] A se vedea pentru mai multe detalii R.S. Jordan şi alţii, op. cit., pp. 21-22.[5] A se vedea în acest sens, precum şi pentru alte criterii de clasificare a organizaţiilor internaţionale G. Fábián, Dreptul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu & Sfera Juridică, Bucureşti, 2012, pp. 2-3.

colaborare inter-statală |organizaţie internaţională |

state membre


Ioan LAZĂR


DO

CtR

INĂ

Organizaţiile financiare internaţionale pot fi definite ca fiind organizaţii interguvernamentale cu personalitate juridică de drept internaţional, cu competenţă specială, cu o sferă de acţiune globală sau regională, înfiinţate prin încheierea unor tratate internaţionaţionale bi- sau multilaterale.

Organizarea, competenţele, scopurile şi funcţiile acestor organizaţii sunt determinate prin tratatul constitutiv al organizaţiei, acestea din urmă fiind limitate la domeniul de acţiune al organizaţiei (i.e. domeniul tranzacţiilor financiare internaţionale). Organizaţiile financiare internaţionale au jucat un rol important în facilitarea dezvoltării economice mondiale, prin definirea traiectoriilor dezvoltării economice şi influenţarea politicilor economice, sociale şi de mediu a statelor membre, în special a celor aflate în curs de dezvoltare.

Specificul acestor organizaţii constă în faptul că ele combină statutul lor de drept public cu efectuarea operaţiunilor financiare care prin natura lor nu pot fi distinse faţă de tranzacţiile financiare private.[6] Astfel, aceste instituţii oferă statelor membre îndreptăţite o serie de produse financiare, servicii de consultanţă şi suport tehnic care servesc un interes public legat de politica macroeconomică a acestora sau de scopurile lor generale privind dezvoltarea economică şi reducerea sărăciei. Deşi natura serviciilor oferite este aseamănătoare cu cele oferite de către instituţiile financiare naţionale, scopul acestora diferă semnificativ, având în vedere că impactul măsurilor finanţate de instituţiile financiare internaţionale poate fi observată la nivel macroeconomic.

Un alt aspect care trebuie abordat în acest context este acela al sferei normelor aplicabile acestor tipuri de organizaţii internaţionale. În virtutea calităţii lor de subiect de drept internaţional public, organizaţiilor financiare internaţionale le sunt aplicabile tratatele de constituire în virtutea cărora au luat fiinţă, tratatele internaţionale la care sunt părţi, obiceiurile dreptului internaţional public[7], precum şi principiile dreptului internaţional general acceptate de către state.[8] Scopul general al organizaţiilor financiare internaţionale îl regăsim în actele constitutive ale acestora. Se are în vedere contribuţia acestor instituţii la dezvoltarea pe termen lung a statelor membre ale organizaţiei, într-un mod care să nu submineze sistemul financiar şi monetar internaţional, precum şi promovarea de către acestea a cooperării monetare internaţionale şi ajutarea statelor în corectarea dezechilibrelor de plăţi cu care se confruntă. Tratatele constitutive ale organizaţiei internaţionale beneficiează de regimul comun al tratatelor de drept internaţional public şi sunt supuse obligaţiei de ratificare şi înregistrare prevăzut în art. 102 din Carta ONU.

Printre principiile cutumiare de drept internaţional public aplicabile organizaţiilor financiare internaţionale menţionăm pe acela care priveşte respectarea suveranităţii naţionale a statelor

[6] A se vedea pentru mai multe detalii D.D. Bradlow, D.B. Hunter, International Financial Institutions and International Law, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den Rijn, 2010, pp. 10 şi urm.[7] Practici binecunoscute, uniforme şi universale (caracteristice aproape tuturor statelor lumii) ale statelor pe care acestea le respectă datorită faptului că le atribuie valoarea unor norme juridice obligatorii (elementul psihologic sau opinio juris). A se vedea pentru mai multe detalii J.L. Goldsmith, E.A. Posner, The Limits of International Law, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2005, pp. 23-27.[8] Acestea reprezintă norme care sunt aplicabile în general tuturor statelor membre şi din acest motiv poartă adeseori şi denumirea de „drept internaţional general”. A se vedea în acest sens H. Kelsen, Principles of International Law, 1952, Ed. The Lawbook Exchange Ltd., New Jersey, 2003, p. 189.




membre.[9] Astfel, activitatea instituţiilor financiare internaţionale este restrânsă la activităţile care nu afectează domeniile care ţin de suveranitatea statelor membre, decât în măsura consimţită de către statele contractante.

Dintre principiile general acceptate ale dreptului internaţional public, reţinem aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda[10], prevăzut în art. 26 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, temperat de principiul rebus sic stantibus[11], care permite derogarea statelor membre de la obligaţiile contractuale în ipoteza intervenirii unor schimbări fundamentale în circumstanţele aplicării tratatului. Principiile fundamentale cu forţă obligatorie ale dreptului internaţional (jus cogens)[12] – de ex. cele care se referă la interzicerea sclaviei, a torturii etc. – îşi găsesc şi ele aplicabilitate, chiar dacă într-o măsură mai limitată şi pot să permită de exemplu refuzarea acordării finanţării de către o instituţie financiară internaţională pentru statele care apelează în mod obişnuit la tortură. Principiile bunei-credinţe şi cel al tratamentului nediscriminatoriu îşi găsesc de asemenea aplicabilitate în privinţa organizaţiilor financiare internaţionale, impunând statelor membre să asigure onestitate în negocieri, echitate şi transparenţă, precum şi obligaţia de consultare înainte de luarea deciziilor.[13]

Sfera celor mai importante organizaţii internaţionale financiare se restrânge la doua organizaţii cu o sferă de acţiune globală (FMI şi Grupul Băncii Mondiale), precum şi la un set de bănci de dezvoltare regională. Printre cele mai populare bănci de dezvoltare regională menţionăm Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Africană pentru Dezvoltare, Banca Asiatică pentru Dezvoltare şi Banca Inter-Americană pentru Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii, Banca Islamică pentru Dezvoltare.

În cele ce urmează vom oferi o prezentare sistematică a celor mai importante organizaţii financiare internaţionale cu o sferă de acţiune globală sau regională, fără însă să le neglijăm pe cele cu o acţiune multilaterală.

[9] D.D. Bradlow, D.B. Hunter, op. cit., p. 12.[10] Regula pacta sunt servanda reprezintă una dintre cele mai puternice manifestări ale principiului bunei-credinţe în dreptul internaţional public şi, totodată, un principiu esenţial în relaţiile inter-statale. Potrivit acesteia tratatele în vigoare sunt obligatorii pentru părţi, obligaţiile acestora trebuind să fie îndeplinite în conformitate cu spiritul tratatului, într-o manieră onestă şi echitabilă. A se vedea în acest sens F.A. Engelen, Interpretation of Tax Treaties under International Law, IBFD Publications, Amsterdam, 2004, p. 125.[11] Regula funcţionează în contrapartida principiului pacta sunt servanda şi permite derograrea unilaterală de la obligaţiile contractuale sau chiar retragerea dintr-un tratat internaţional, în ipoteza în care a intervenit o schimbare fundamentală a circumstanţelor faţă de cele în care a avut loc încheierea tratatului. A se vedea în acest sens, S.N. Lalonde, Determining Boundaries in a Conflicted World: the Role of Util Possidetis, Ed. Mc Gill-Queen's University Press, Quebec, 2002, p. 143.[12] Normele jus cogens reprezintă totalitatea normelor de drept internaţional cu un caracter peremptoriu de la care nu există posibilitatea derogării, nici măcar prin consens şi care pot fi înlocuite doar cu norme având acelaşi caracter. A se vedea în acets sens, C. Tomuschat, J.M. Thouverin, The Fundamental Rules of the International Legal Order. Jus Cogens and Obligations Erga Omnes, Ed. Martinos Nijhoff Publishers, Leiden, 2006, p. 29.[13] D.D. Bradlow, D.B. Hunter, op. cit., p. 23.

principiul pacta sunt servanda |principiul rebus sic stantibus


Ioan LAZĂR


DO

CtR

INĂ

2. Organizaţiile internaţionale financiare cu o sferă de acţiune globală

2.1. Fondul Monetar Internaţional[14]

Prezentare generală

Fondul Monetar Internaţional (International Monetary Found) poate fi considerată una dintre cele mai importante organizaţii financiare internaţionale[15] care acţionează la nivel mondial. Acesta, deşi este o agenţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, dispune de propria chartă care guvernează funcţionarea organizaţiei, precum şi de o structură organizatorică şi buget independent.

Scopul organizaţiei este să contribuie la asigurarea stabilităţii finanicare mondiale, la creşterea economică sustenabilă şi la reducerea sărăciei, prin întărirea cooperării monetare internaţionale, prin facilitarea comerţului internaţional şi prin promovarea unei rate ridicate a ocupării forţei de muncă.[16] În acest sens organizaţia furnizează statelor membre sfaturi legate de politicile lor economice, acordă finanţare pentru membri aflaţi în dificultăţi economice şi ajutor adecvat pentru ţările aflate în curs de dezvoltare pentru atingerea şi menţinerea stabilităţii lor macroeconomice, precum şi pentru reducerea sărăciei (de ex. prin acordarea asistenţei tehnice pentru îmbunătăţirea managementului economic al ţării).

În vederea realizării în cât mai mare măsură a scopurilor propuse, instituţia conlucrează cu alte organizaţii internaţionale, interacţionează cu societatea civilă, organizează conferinţe, dezbateri consultări publice, forumuri pentru dialog[17] şi elaborează diverse studii şi statistici.

scurt istoric[18]

Înfiinţarea organizaţiei a avut loc în luna iulie a anului 1944[19], la sfârşitul celui de al doilea război mondial, scopul fiind acela al creării unui cadru adecvat de cooperare economică între statele lumii şi evitarea politicilor economice neadecvate care au contribuit la izbucnirea marii crize din 1930 şi a conflictului global care a urmat. Astfel, în contextul crizei creditelor din 1930 statele lumii au încercat să-şi protejeze economiile naţionale prin ridicarea unor bariere în calea comerţului internaţional. Deteriorarea comerţului mondial a dus şi la scăderea standardelor de viaţă la nivel mondial. În acest context, s-a impus infiinţarea unei instituţii responsabile de

[14] http://www.imf.org/external/index.htm[15] Considerată de către unii autori chiar instituţia centrală a sistemului financiar internaţional. A se vedea în acest sens J. Clift, What is the International Monetary Fund?: A Guide to the IMF, Ed. IMF Publications, Washington, p. 2.[16] A se vedea în acest sens P. Ramlogan, B. Fritz-Krockow, International Monetary Handbook: Its Functions, Policies and Operations, Ed. IMF Publications, Washington, 2007, p. 1.[17] A se vedea pentru detalii International Monetarz Found, Pamflet Seriies no. 47, Social Dimensions of the IMF's Policy Dialog. Wolrd Summit for Social Development, Coppenhagen, 6-12 March 1995, Ed. IMF Publications, Washington, 1995, pp. 25 şi urm.[18] Pentru mai multe detalii privind istoricul FMI, a se vedea J.M. Boughton, The IMF and the Force of History: Ten Events and Ten Ideas, Working Paper – International Monetary Found, Ed. IMF Publications, Washington, 2004, passim, precum şi datele disponibile pe site-ul oficial al organizaţiei http://www.imf.org/external/about/history.htm[19] Ideea înfiinţării FMI a apărut în cadrul unei întâlniri care a avut loc în iulie 1944 la Breton Woods (situat în New Hampshire în nord-estul SUA) între 45 de state membre dornice să prevină crizele economice cu ajutorul instituirii unui sistem de cooperare economică între statele lumii. Înfiinţarea legală a organizaţiei a avut loc în decembrie 1945, odată cu semnarea acordului internaţional de înfiinţare a organizaţiei de către primele 29 de state membre ale FMI. Fondul a început să funcţioneze de la 1 martie 1947, Franţa fiind prima ţară care a recurs la un împrumut de la FMI.




supravegherea sistemului monetar internaţional care prin instituirea şi asigurarea stabilităţii sistemului ratelor de schimb să contribuie la efectuarea plăţilor internaţionale şi la înlăturarea restricţiilor din calea comerţului internaţional.

De-a lungul existenţei sale Fondul Monetar Internaţional a fost prezent şi a contribuit la depăşirea tuturor momentelor economice dificile resimţite la nivel mondial. Astfel, în perioada 1945-1971 acesta a contribuit la reconstruirea economiilor naţionale după cel de al doilea război mondial şi a încurajat statele membre să elimine restricţiile de schimb care persistau în calea comerţului internaţional. În acest sens, statele membre s-au înţeles asupra instituirii unui sistem al ratelor de schimb (cunoscut şi sub numele de „sistemul de la Bretton Woods”) prin care ratele de schimb ale monedelor naţionale ale statelor erau stabilite în funcţie de raportul de paritate existent între acestea şi dolarul american, valoarea acestuia din urmă fiind exprimată în raport cu valoarea aurului. Schimbarea ratelor de schimb astfel stabilite era posibilă doar în ipoteza în care aceasta era necesară pentru corectarea „unui dezechilibru fundamental” în balanţa de plăţi a statului membru în cauză şi doar cu acordul FMI. Sistemul a funcţionat doar până în 1971, când guvernul SUA a suspendat convertibilitatea dolarului în aur.

În perioada 1973-1974, în timpul şocurilor petroliere, FMI a sărit în ajutorul statelor membre şi a contribuit la înlăturarea de către aceştia a consecinţelor economice nefaste ale crizei cu ajutorul acordării de împrumuturi, precum şi a altor servicii financiare adecvate. În perioada care a urmat căderii zidului Berlinului în 1989 şi dizolvării Uniunii Sovietice în 1991, FMI a reuşit să dobândească dimensiuni mondiale, ajungând să numere la vremea respectivă 172 de membri. Între 1990-2004 Fondul Monetar Internaţional a fost alături şi de statele Europei de Est şi a facilitat tranziţia statelor din fostul bloc sovietic de la o economie centralizată la o economie de piaţă funcţională, prin acordarea de consultanţă financiară, împrumuturi şi asistenţă financiară. Rolul îndeplinit de FMI în înlăturarea efectelor nedorite ale recentei crize financiare şi economice mondiale nu poate fi de asemenea neglijat. Fondul şi-a triplat capacitatea de creditare şi a creat pentru statele membre a serie de servicii financiare flexibile adaptate nevoilor acestora.

scopurile principale ale organizaţiei

Aşa cum am menţionat anterior, scopul principal al FMI este să asigure stabilitatea sistemului financiar şi monetar internaţional[20], să ajute la rezolvarea crizelor şi să conlucreze cu statele membre pentru promovarea creşterii economice şi eliminarea sărăciei. În acest sens, organizaţia are la dispoziţie mai multe instrumente care o ajută la îndeplinirea misiunii sale: supravegherea politicilor economice ale statelor membre, acordarea de asistenţă tehnică, acordarea împrumuturilor şi realizarea diverselor studii şi statistici.

Supravegherea politicilor economice ale statelor membre constă în procesul de monitorizare şi de analiză a efectelor politicilor economice şi financiare ale statelor membre.[21] Fondul Monetar Internaţional promovează stabilitatea economică şi creşterea economică globală şi încurajează statele membre să adopte politici economice şi financiare serioase. Totodată, acesta monitorizează dezvoltarea economică globală, regională şi naţională, evaluând în

[20] A se vedea în acest sens şi M.Şt. Minea, Elemente de drept financiar internaţional, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2009, p. 32.[21] Pentru mai multe detalii legate de modul cum FMI contribuie astfel la realizarea bunei guvernări a se vedea IMF, Good Governance: the IMF's Role, Ed. IMF Publications, Washington, 1999, passim.

FMI |sistem financiar |

sistem monetar internaţional |politici economice


Ioan LAZĂR


do

ctr

ină

acelaşi timp impactul politicilor statelor individuale asupra altor economii. În acest sens, organizaţia conduce o analiză temeinică asupra situaţiei economice a fiecărui stat membru cel puţin odată pe an şi propune autorităţilor naţionale adoptarea unor măsuri care pot avea efectul stabilizării şi asigurării prosperităţii economiilor naţionale. Fondul realizează totodată şi o evaluare a tendinţelor globale şi regionale de dezvoltare economică, rezultatele acestor evaluări fiind reunite în trei publicaţii semianuale: World Economic Outlook; Global Financial Stability Report şi Fiscal Monitor.

Acordarea asistenţei tehnice pentru statele membre[22] are ca scop întărirea capacităţii acestora de a dezvolta şi de a implementa politici economice efective şi vizează în special domenii precum politica fiscală şi monetară (modificarea legislaţiei fiscale, măsuri privind politica fiscală şi vamală naţională, elaborarea bugetului naţional, administrarea cheltuielilor bugetare, administrarea datoriei publice etc.), politica privind rata de schimb, precum şi supravegherea sistemului bancar şi financiar.

Împrumuturile acordate din fondurile organizaţiei reprezintă de cele mai multe ori o gură de oxigen pentru statele membre şi îi ajută să-şi rezolve probleme lor legate de echilibrul de plăţi. Politicile finanţate din fondurile FMI sunt elaborate de către autorităţile naţionale ale statelor membre în strânsă cooperare cu reprezentanţii Fondului[23], acordarea finanţării fiind condiţionată de implementarea efectivă a politicii.

Stabilirea măsurilor adecvate pentru realizarea obiectivelor organizaţiei ar fi însă imposibilă dacă acestea nu ar avea la bază cercetările şi statisticile realizate de angajaţii organizaţiei.

organizare[24]

Organizaţia numără în prezent 188 de state membre, acestea fiind reprezentate proporţional cu mărimea lor în economia globală. Resursele financiare ale FMI provin din contribuţiile fiecărui stat membru[25], cota de contribuţie a fiecăruia dintre membri determinând totodată puterea de vot al acestuia[26], precum şi nivelul maxim al finanţării de care aceştia se pot bucura.[27]

[22] A se consulta pentru detalii privind acordarea asistenţei tehnice din partea FMI J. Clift, IMF Technical Assistance: Transferring Knowledge and Best Practice, Ed. IMF Publishing, Washington, 2004.[23] Acordarea asistenţei financiare din partea FMI este condiţionată de: a) elaborarea unui program de macrostabilizare economică; b) stabilirea unei politici naţionale adecvate pentru atingerea stabilităţii economice şi stabilirea criteriilor cantitative care să permită evaluarea rezultatelor; c) eşalonarea finanţării în funcţie de nevoile particulare ale ţării în cauză; d) menţinerea unei legături permanente şi consultarea cu experţii FMI. A se vedea în acest sens E. Bălan, Drept financiar, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 135.[24] A se vedea pentru detalii legate de organizarea internă a FMI, sistemul de votare şi cotele de contribuţie ale statelor membre informaţiile disponibile [Online] pe website-ul oficial al organizaţiei http://www.imf.org/external/about/orgfin.htm[25] Contribuţiile statelor membre trebuie virate integral cel mai târziu după momentul aderării, iar o pătrime din valoarea totală a contribuţiei trebuie efectuată în moneda virtuală proprie a FMI – i.e. în DST (drepturi speciale de tragere). Cursul valutar al DST se determină în funcţie de un coş valutar format din monedele cu cea mai mare stabilitate şi care îşi mentin puterea de cumpărare pe o perioadă foarte lungă, anume din dolarul american (44%), euro (34%), yenul japonez (11%) şi lira sterlină brintanică (11%). Metoda de stabilire a cursului valutar al DST (Drepturi Speciale de Tragere). Din coşul de valute fac parte: moneda euro (EUR), cu o pondere de 32%, dolarul american (USD), cu o pondere de 39%, lira sterlină (GBP), cu o pondere de 11% şi yenul japonez (JPY), cu o pondere de 18%.[26] Cota de contribuţie determină puterea de vot al fiecărui membru în contextul adoptării deciziilor FMI. Fiecare stat membru are atribuit un număr de voturi de bază plus un vot pentru fiecare 100 000 DST al cotei de contribuţie. Numărul de voturi de bază atribuite fiecărui membru reprezintă 5.5% din totalul voturilor. Astfel de ex. SUA are 421,965 de voturi (reprezentând 16,76% din totalul voturilor).[27] Maximul finanţării care poate fi obţinut de la FMI depinde de cota de contribuţie a fiecărui stat membru. Astfel un stat membru poate obţine anual 200% din cota sa de contribuţie şi 600% din cota sa de contribuţie în total.




În ceea ce priveşte organizarea internă a FMI, trebuie să reţinem că acesta este condus de Consiliul Guvernatorilor (Board Governors), acesta fiind organul decizional situat la cel mai înalt nivel. Consiliul la rândul său se consultă în luarea deciziilor cu două comitete ministeriale, Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional (International and Financial Committee) şi Comitetul pentru Dezvoltare (Developement Committee). Problemele curente ale organizaţiei sunt rezolvate de cei 24 de membri ai Comitetului Executiv care reprezintă şi iau decizii în numele celor 188 de state membre ale organizaţiei.

Consiliul Guvernatorilor este format dintr-un guvernator şi câte un guvernator supleant pentru fiecare stat membru, funcţie care este ocupată de regulă de către ministerul de finanţe sau de către preşedintele băncii centrale din statul membru în cauză. Deşi este considerat organul decizional de la cel mai înalt nivel Consiliul Guvernatorilor a delegat majoritatea puterilor sale Comitetului Executiv, cu excepţia competenţelor care privesc aprobarea creşterii cotei de participare a unui anumit stat membru, alocarea drepturilor speciale de tragere pentru statele membre, admiterea de noi membri, excluderea unor membri sau modificarea acordului internaţional care guvernează funcţionarea FMI. Totodată, intră în competenţele Consiliului Guvernatorilor alegerea sau numirea directorilor executivi şi interpretarea prevederilor actului constitutiv al organizaţiei. Întrunirea Consiliului are loc odată pe an şi implică două zile de şedinţe plenare în cadrul cărora guvernatorii se consultă între ei şi prezintă punctul de vedere al ţărilor lor cu privire la probleme internaţionale curente de natură economică şi financiară. Întâlnirile anuale sunt prezidate de Guvernatorul Băncii Mondiale şi de Guvernatorul FMI.

Comitetul Monetar şi Financiar Internaţional şi Comitetul pentru Dezvoltare au rolul unor organe consultative în cadrul funcţionării FMI. Primul numără 24 de membri care reprezintă toate statele membre ale organizaţiei. Întrunirile Comitetului Monetar şi Financiar Internaţional au loc de două ori pe an fiind discutate în cadrul acestora subiecte de interes comun care afectează economia mondială. Comunicatele realizate în cadrul acestor întruniri reprezintă ghiduri pentru activitatea FMI. Comitetul pentru Dezvoltare are atribuţii consultative atât faţă de FMI, cât şi faţă de Banca Mondială în probleme legate de dezvoltarea economică a ţărilor aflate în curs de dezvoltare. Comitetul numără de asemenea 24 de membri.

Comitetul executiv al FMI este responsabil de rezolvarea problemelor curente din cadrul organizaţiei. Acesta numără 24 de membri, majoritatea statelor membre (cu excepţia economiilor mari cum ar fi SUA sau China) fiind reprezentate în blocuri formate din 4-24 de state membre.

În legătură cu sistemul decizional al FMI trebuie reţinut faptul că acesta funcţionează în conformitate cu regula reprezentării proporţionale, criteriul relevant fiind acela al poziţiei ocupate de fiecare stat membru în cadrul economiei mondiale.

Consiliul Guvernatorilor |Comitetul Monetar şi Financiar Internaţional |

Comitetul pentru Dezvoltare


Ioan LAZĂR


do

ctr

ină

Figura nr. 1. Funcţionarea Fondului Monetar Internaţional;Sursă: Independent Evaluation Office of the International Monetary Fund, Governance of the IMF. An Evaluation, IMF Publications, Washington, 2008, p. 14.

raporturile de colaborare ale organizaţiei cu alte organizaţii internaţionale

Fondul Monetar Internaţional lucrează în strânsă colaborare cu Banca Mondială.[28] Cele două organizaţii sunt distincte dar complementare, interdependenţa dintre aceştia fiind reflectată şi prin faptul că statele membre care doresc să adere la Banca Mondială, trebuie să fie mai întâi membri ai FMI. Cele două organizaţii au obiective complementare dar îşi desfăşoară activitatea la nivele diferite. Astfel, FMI se concentrează pe problemele legate de sectorul macroeconomic şi financiar, creditele acordate de Fond având ca obiect plata importurilor, stabilizarea monedelor naţionale, restabilirea condiţiilor pentru dezvoltare economică, în timp ce Banca Mondială are în vedere dezvoltarea pe termen lung a statelor membre şi reducerea sărăciei la nivel mondial, proiectele finaţate de aceasta având ca scop reformarea infrastructurii, ale unor sectoare particulare ale economiei etc.

În afară de Banca Mondială FMI îşi desfăşoară activitatea în strânsă colaborare cu ONU, cu OMC, cu grupul statelor puternic industrializate şi emergente (G-20[29], G-8[30]), cu Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), cu diferite bănci de dezvoltare regională, cu alte organizaţii internaţionale, organizaţii neguvernamentale, reprezentanţi ai societăţii civile şi al mediului academic, precum şi cu media.

[28] A se vedea pentru detalii legate de raporturile dintre instituţiile de la Bretton Woods şi D.D. Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 236-243.[29] G-20 este format din Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul Unit, Statele Unite, Argentina, Australia, Brazilia, China, India, Indonezia, Koreea, Mexic, Arabia Saudită, Africa de Sud, Turcia şi UE.[30] G-8 este format din Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul Unit, Statele Unite.




2.2. Banca mondială[31]


Alături de Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială (the Wolrd Bank) se numără printre cele mai populare instituţii financiare internaţionale din lume.[32] Aceasta a fost înfiinţată ca agenţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite în perioada imediat următoare încheierii celui de al doilea război mondial, în 1944. Banca Mondială, în pofida denumirii sale, nu este o bancă în sensul comun al termenului, reprezentând un parteneriat format dintr-un grup de instituţii care cu ajutorul resurselor impresionante de care dispun încearcă să contribuie în cele 188 de state membre ale organizaţiei la realizarea unor scopuri precum facilitarea dezvoltării economice durabile, combaterea sărăciei şi a bolilor venerice.

Figura nr. 2. Componenţa Grupului Băncii MondialeSursă: prelucrare după http://www.fin.gc.ca/bretwood/bretwd08_1-eng.asp

În vederea realizării în cât mai mare măsură a obiectivelor menţionate, Grupul Băncii Mondiale (vezi Figura nr.2.) reuneşte un set complex de instituţii multinaţionale, multisectoriale şi multidisciplinare[33] care sunt responsabile de diverse aspecte ale dezvoltării economice. Printre principalele trei instituţii ale Grupului includem Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (International Bank for Reconstruction and Developement – IBRD)[34] responsabilă de acordarea creditelor pentru ţările cu venituri medii şi de încredere din punct de vedere financiar, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (International Developement Association – IDA) – înfiinţată în 1960 exclusiv în scopul ajutării celor mai sărace ţări ale lumii şi Corporaţia Financiară Internaţională (International Finance Corporation – IFC), responsabilă de creditarea întreprinderilor private pentru realizarea proiectelor din sectorul privat. Grupul include de asemenea două entităţi distincte, mai reduse ca şi dimensiuni: Agenţia pentru Garantarea Multilaterală a Investiţiilor (Multilateral Investment Guarantee Agency – MIGA), având ca scop furnizarea de garanţii pentru întreprinderile private împotriva riscului politic care activează în ţările aflate în curs de dezvoltare şi Centrul Internaţional pentru Rezolvarea Disputelor legate de Investiţii (International Center for the Settlement of Investment Disputes – ICSID) care oferă facilităţi de conciliere şi arbitraj pentru statele membre.

[31] http://www.worldbank.org/[32] A se vedea K. Marshall, The World Bank: from Reconstruction to Developement to Equity, Ed. Routledge, Londra, 2008, p. xv.[33] K. Marshall, op. cit., p. 2.[34] Instituţia nu trebuie confundată cu însăşi Banca Mondială, aceasta din urmă fiind un set de instituţii reponsabile de facilitarea dezvoltării economice.

Banca mondială |Banca Internaţională pentru reconstrucţie şi Dezvoltare |

asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare


Ioan LAZĂR


do

ctr

ină

Banca Mondială reprezintă totodată partenerul de încredere a multor organizaţii internaţionale care au o activitate conexă aceleia desfăşurate de aceasta, printre care amintim agenţiile ONU, ministerele responsabile de dezvoltare economică din cadrul guvernelor naţionale, bănci de dezvoltare regională şi multilaterală, organizaţii neguvernamentale, fundaţii private etc. Personalul numeros al organizaţiei depăseşte 9000 de angajaţi şi include în rândurile sale eonomişti, experţi în politici publice, ingineri, analişti financiari, precum şi cercetători care formează o echipă multidisciplinară şi care îşi desfăşoară activitatea atât în sediul central de la Washington, cât şi în cele peste 100 de birouri teritoriale.

scurt istoric

Originile instituţiei sunt legate, în mod similar acelora ale Fondului Monetar Internaţional şi Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de întâlnirea de la Bretton Woods.[35] Scopul istoric al organizaţiei internaţionale înfiinţate după al doilea război mondial – i.e. a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (precursorul Băncii Mondiale şi instituţia de bază a Grupului Băncii Mondiale de astăzi) – a fost acela să contribuie la reconstruirea Europei distruse de după război.[36] În prezent, deşi reconstrucţia[37] reprezintă în continuare o parte importantă a activităţii băncii, reducerea sărăciei prin intermediul globalizării inclusive (una care să aibă în vedere şi să includă şi ţările sărace) şi sustenabile a devenit obiectivul major al organizaţiei.

Misiunea organizaţiei[38]

Scopul actual al organizaţiei este acela să conlucreze cu ţările cele mai sărace ale lumii (în număr de aproximativ o sută în prezent) şi să faciliteze dezvoltarea lor economică şi socială cu ajutorul a numeroase mijloace, printre care amintim acordarea de resurse financiare, suport tehnic şi consultanţă economică statelor membre. Acţiunile băncii vizează pe lângă ţările cele mai sărace şi ţările afectate de conflicte, ţările lumii arabe, precum şi ţările cu venituri medii şi credibile din punct de vedere financiar.

Printre produsele de servicii financiare furnizate de către bancă se numără împrumuturile cu dobândă redusă, credite libere de dobânzi, ajutoare acordate ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste proiecte finanţează o arie largă de investiţii în domeniul educaţiei, administraţiei publice, infrastructurii (furnizarea apei şi a electricităţii, transport public etc.), sectorului financiar privat, agriculturii şi administrării resurselor naturale. Unele dintre aceste proiecte sunt cofinanţate de guvernele naţionale, altele de către instituţii multilaterale, bănci comerciale, agenţii de credite pentru exporturi sau investitori din sectorul privat.

[35] Pentru mai multe detalii privind istoricul Băncii Mondiale a se vedea E.S. Mason, R.E. Asher, The World Bank since Bretton Woods, Ed. The Brookings Institution, Washington, 1973, pp. 12 şi urm.[36] Acordarea primului împrumut public având ca obiect reconstrucţia ţărilor afectate de război a avut loc în 1947, acesta fiind acordat Franţei şi s-a ridicat la 250 de mil. de dolari. A se vedea în acest sens World Bank, A Guide to the World Bank, Washington, 2011, p. 209.[37] Actualmente această componentă a activităţii băncii vizează eliminarea efectelor negative ale dezastrelor naturale şi reabilitarea post-conflictuală a ţărilor aflalte în curs de dezvoltare şi a economiilor în tranziţie (de ex. internvenţiile pentru reconstruirea Bosniei de după război sau a regiunii Timorului de Est, pentru eliminarea distrugerilor cauzate de hurican în Asia de Est sau a acelora cauzate de cutremurul din Turcia).[38] Pentru mai multe detalii legate de scopurile Băncii Mondiale a se vedea Ch.L. Gilbert, D. Vines, The World Bank: Structures and Policies, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2000, pp. 21 şi urm.




În afară de serviciile financiare, Banca Mondială oferă suport pentru ţările aflate în curs de dezvoltare prin sfaturi legate de politicile economice, asistenţă tehnică, efectuează studii şi cercetări şi le pune la dispoziţia statelor membre, sponsorizează, găzduieşte sau participă la numeroase conferinţe sau forumuri pentru dezvoltare, adeseori prin parteneriate. În afară de cele menţionate Grupul Băncii Mondiale poate fi considerat cel mai mare finanţator al proiectelor legate de educaţie (de ex. proiecte privind reducerea analfabetismului), cel mai mare sponsor al luptei împotriva infecţiilor cu malaria, virusul HIV şi SIDA, lider al luptei anticorupţie la nivel mondial, un puternic susţinător al înlăturării datoriilor publice, cel mai mare sponsor de talie internaţională a proiectelor de biodiversitate.

Totodată, aceasta contribuie la finanţarea proiectelor de dezvoltare destinate îmbunătăţirii standardelor de viaţă şi reducerii sărăciei. Astfel, de exemplu în 2011 Banca Mondială a furnizat 46.9 mld. de dolari pentru 303 proiecte destinate reducerii sărăciei derulate în ţările aflate în curs de dezvoltare. În ţările caracterizate de o pace instabilă contribuie la prevenirea conflictelor şi înlăturarea efectelor eventualelor conflicte. În ţările aflate în curs de dezvoltare ajută la reformarea instituţiilor, îmbunătăţirea climatului pentru investiţii, la realizarea stabilităţii financiare şi a dezvoltării durabile a acestora.

organizare

Banca Mondială reprezintă o instituţie din sectorul public[39] unde cele 188 de state membre participă la luarea deciziilor conform principiului reprezentării proporţionale, voturile de care dispune fiecare dintre acestea fiind determinate în funcţie de puterea economică şi contribuţiile financiare ale acestora la constituirea fondurilor organizaţiei.[40] Statul membru care doreşte să adere la structurile Băncii Mondiale, trebuie să deţină mai întâi calitatea de membru al Fondului Monetar Internaţional, iar cele care vor să devină membri ai Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, al Corporaţiei Financiare Internaţionale sau ai Agenţiei pentru Garantarea Multilaterală a Investiţiilor, trebuie să adere mai întâi la structurile Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Organizaţiile care formează Grupul Băncii Mondiale sunt deţinute de guvernele statelor membre care deţin puterea de decizie la nivel înalt în cadrul organizaţiei. Statele membre realizează conducerea Grupului Băncii Mondiale prin Consiliul Guvernatorilor şi prin Comitetul Directorilor Executivi, organe care adoptă deciziile de importanţă majoră în cadrul organizaţiei.[41]

Consiliul Guvernatorilor este compus dintr-un guvernator şi un guvernator supleant numit de fiecare stat membru. Această funcţie este ocupată de regulă de ministrul finanţelor din statul respectiv, de guvernatorul băncii centrale sau de un alt înalt oficial de rang similar. Mandatul guvernatorilor din cadrul consiliului este de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii acestuia.

[39] K. Marshall, op. cit., p. 3.[40] Astfel, fiecărui stat membru îi sunt alocate 250 de voturi, plus alte voturi suplimentare în funcţie de contribuţia financiară a statului la constituirea fondurilor organizaţiei.[41] Pentru detalii legate de organele şi funcţionarea Grupului Băncii Mondiale a se vedea şi D.D. Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 225 şi urm.

finanţarea proiectelor de dezvoltare |sector public |

Consiliul Guvernatorilor


Ioan LAZĂR


do

ctr

ină

Comitetul Directorilor Executivi este format din Preşedintele Băncii Mondiale şi din 25 de directori executivi.[42] Directorii executivi nu au putere de reprezentare a instituţiei, decât dacă beneficează de un mandat special în acest sens din partea Comitetului. Directorii executivi sunt ajutaţi în desfăşurarea activităţii lor de consilieri şefi şi consilieri, aceştia având posibilitatea să asiste la şedinţele comitetului, fără să aibă însă un drept de vot. Membri comitetului sunt aleşi pentru un mandat de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii acestuia. Comitetul se întruneşte de cel puţin două ori pe săptămână în vederea reanalizării politicii băncii, luarea deciziilor privind aprobarea şi garantarea creditelor, stabilirea unor politici noi sau a deciziilor de natură administrativă, adoptarea strategiilor de asistenţă a statelor, adoptarea deciziilor privind acordarea împrumuturilor etc.

Secretariatul organizaţiei este responsabil de coordonarea efectuării de către statele membre a contribuţiilor financiare periodice şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de zi de zi a organizaţiei.

În scopul îndeplinirii în cât mai mare măsură a scopurilor organizaţiei Banca Mondială colaborează strâns cu Fondul Monetar Internaţional, având loc întâlniri regulate între reprezenţanţii celor două instituţii scopul acestora fiind discutarea problemelor legate de dezvoltare economică, reducerea sărăciei, finanţe internaţionale. Totodată, grupul păstrează legătura cu băncile de dezvoltare multilaterală, societatea civilă, organizaţii non-guvernamen-tale, mediul academic şi mass-media prin intermediul dezbaterilor publice, a seminariilor şi conferinţelor de presă organizate.

3. Organizaţiile internaţionale financiare cu o sferă de acţiune regională

3.1. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare[43]


Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (European Bank for Reconstruction and Development) este o organizaţie internaţională financiară regională[44] care numără în prezent peste 64 de state membre provenite atât din regiunea Europei, cât şi din afara acesteia[45], precum şi doi membri atipici (organizaţii internaţionale la rândul lor): Uniunea Europeană şi Banca Europeană pentru Investiţii. Scopul principal al organizaţiei este acela să ofere servicii financiare (credite, garanţii, facilităţi de leasing etc.) şi asistenţă tehnică pentru proiectele menite

[42] Statele membre mari, precum Franţa, Germania, Regatul Unit, SUA, Rusia, Arabia Saudită, China şi Japonia numesc câte un director executiv, restul statelor membre fiind reprezentate de ceilalţi 20 de directori executivi aleşi.[43] http://www.ebrd.com/pages/homepage.shtml[44] Capitalul instituţiei provine din contribuţiile statelor membre. Caracterul regional al organizaţiei poate fi justificat în special prin faptul că statele europene, UE şi Banca Europeană pentru Investiţii deţin împreună peste 51% din capitalul băncii, SUA dispunând de doar 10% din capital, Japnoia de 8,5%, iar Rusia de doar 6%. Având în vedere această realitate, anumite decizii pot fi adoptate exclusiv în baza voinţei statelor europene. Deciziile de importanţă majoră (de ex. decizii privind determinarea cotei de participare la capital; decizii privind funcţionarea organizaţiei; decizii privind stabilirea condiţiilor de acordare a finanţării etc.) însă nu pot fi adoptate decât cu o majoritate de 75-85% din capitalul deţinut de statele membre. A se vedea A. Bronstone, op. cit., p. 27.[45] Astfel, printre membri de astăzi ai organizaţiei se numără ţări precum Turcia, Mongolia, Iordania, Tunisia, Maroc sau Egipt.




să faciliteze tranziţia statelor membre de la economia centralizată, specifică statelor comuniste către capitalismul bazat pe economia de piaţă deschisă. Printre clienţii băncii se numără atât entităţi publice (de ex. companii de stat, autorităţi ale administraţiei publice naţionale sau locale), cât şi entităţi private (bănci, întreprinderi private).

Înfiinţarea organizaţiei[46] în aprilie 1991 a avut ca scop facilitarea dezvoltării economice a ţărilor democratice[47] ale regiunii (în special din Europa Centrală şi de Est) şi nu numai în perioada care a urmat căderii regimurilor comuniste a Europei de Est.[48] În primii ani de la înfiinţare, activităţile băncii s-au concentrat aproape exclusiv pe sectorul privat, buna funcţionare a acestuia fiind considerată esenţială pentru dezvoltarea economică a fostelor state comuniste. Aceasta s-a implicat în atragerea fondurilor din surse publice şi private pentru proiecte care au vizat reformarea sistemelor bancare naţionale, liberalizarea preţurilor, privatizările şi crearea cadrului legal adecvat pentru drepturile de proprietate intelectuală. Banca a jucat de asemenea un rol important şi în stabilizarea financiară a regiunii în contextul crizei economice şi financiare declanşate în 2008.

Misiune

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este o instituţie financiară unică datorită în special implicaţiilor politice ale activităţii sale. Astfel, în afară de rolul său iniţial de a facilita dezvoltarea economică şi tranziţia către sistemul economiei de piaţă funcţională a fostelor state comuniste[49], aceasta avea ca obiectiv şi consolidarea democraţiei în regiune, crearea premizelor pentru consolidarea pieţei unice europene, asigurarea păcii şi a dezvoltării uniforme a regiunii europene. Atingerea acestora din urmă obiecitve a fost posibilă prin condiţionarea politică[50] a accesului la serviciile băncii. Totodată, spre deosebire de alte instituţii financiare internaţionale BERD are în vedere şi atingerea unor obiective care ţin de conceptul dezvoltării economice durabile şi de protecţia mediului în general.[51] Fapt care a justificat concluziile unor autori în sensul în care BERD ar fi mai mult o instituţie politică, decât una economică.[52]

[46] Ideea înfiinţării organizaţiei a aparţinut fostului preşedinte francez Francois Mitterand care a ridicat problema înfiinţării unei bănci de dezvoltare europene în şedinţa Parlamentului European din 25 octombrie 1989. A se vedea în acest sens J. Linarelli, The European Bank for Reconstruction and Developement. Legal and Policy Issues, Boston College International and Comparative Law Review, Vol. XVIII, No. 2., p. 365.[47] Merită reţinut în acest context faptul că în organizaţie sunt acceptate în calitate de membri doar statele care respectă principiile democraţiei pluripartidiste caracterizate de libertatea alegerilor, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi independenţa justiţiei. Nerespectarea acestor principii de către statele mebre, ulterior momentului aderării acestora la organizaţie poate avea consecinţe pe planul continuării finanţărilor accesate. A se vedea în acest sens A. Bronstone, The European Bank for Reconstruction and Developement, Ed. Manchaster University Press, Manchaster, 1999, p. 31.[48] Ne referim aici în special la destrămarea fostei Uniuni Sovietice, la căderea zidului Berlinului şi la revoluţiile care au avut loc în anul 1989.[49] Prin ajutarea acestora să treacă peste dificultăţile economice cu care se confruntau, constând în special în declinul productivităţii industriale, inflaţie crescută şi instabilitate politică. Vezi în acest sens A. Bronstone, op. cit., pp. 19, 29.[50] Respectarea de către statele membre, precum şi de cele dornice să adere la strucuturile instituţiei a principiilor democraţiei pluripartidiste. A se vedea supra nota nr. 41.[51] A se vedea pentru mai multe detalii Ch. Wold, D. Zaelke, Establishing an Independent Review Board at the European Bank for Reconstruction and Developement. A Model for Improving MDB Decision Making, Environmental Law and Policy Forum, vol. 59, no. 2, 1992, p. 59.[52] A. Bronstone, op. cit., p. 47, precum şi L.F.I. Shihata, The European Bank for Reconstruction and Developement. A Comparative Analysis of the Constituent Agreement, Ed. Graham & Fortman Ltd., Londra, 1990, p. 40.

BErD |dezvoltare economică durabilă |

protecţia mediului


Ioan LAZĂR


do

ctr

ină

O altă specificitate a organizaţiei ţine de axarea acesteia în special pe finanţarea proiectelor din sectorul privat (în special a acelora din domeniul agriculturii, energiei, dezvoltării IMM-urilor etc.)[53] serviciile financiare acordate de către bancă actorilor secotrului public putând forma doar maximum 40% din creditele, garanţiile şi investiţiile susţinute din fondurile instituţiei.[54] Creditele acordate de bancă au un termen de rambursare cuprins între 5-10 ani şi acoperă cel mult 35% din valoarea proiectului pentru a cărui realizarea au fost accesate.

organizare

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare are un personal format din peste 1600 de persoane, provenite din 58 de state membre ai organizaţiei şi care îşi desfăşoară activitatea în sediile secundare stabilite în peste 36 de state din regiune şi nu numai.

Figura nr. 3. Organizarea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi DezvoltareSursă: prelucrare după http://www.ebrd.com/downloads/orgcharts/ebrd.pdf

Deciziile la nivelul băncii sunt adoptate de către Consiliul Guvernatorilor format din guvernatorii[55] numiţi de fiecare stat membru în parte, care îşi deleagă majoritatea atribuţiilor către Consiliul Director, organul responsabil de conducerea strategică a instituţiei.

Preşedintele băncii este ales din rândul membrilor Consiliului Guvernatorilor, principala atribuţie a acestuia constând în reprezentarea legală a instituţiei şi administrarea activităţii acesteia sub

[53] A se vedea pentru detalii C. Faber, Careers in International Affairs, ed. a 8-a, Ed. Georgetown Univeristy Press, Washington, 2008, pp. 166-168.[54] A se vedea în acest sens art. 113 din Carta BERD. Sunt finanţate în principal proiecte de infrastructură, de privatizare sau reformele economice ale autorităţilor publice de la nivel naţional sau local, precum şi proiecte de dezvoltare economică ale întreprinderilor deţinute exclusiv sau majoritar de stat. A se vedea în acest sens A. Bronstone, op. cit., p. 34.[55] În general funcţia de guvernator este ocupată de către miniştri de finanţe din guvernele naţionale.




îndrumările Consiliului Directorilor. Preşedintele este sfătuit în îndepliniriea atribuţiilor sale de Comitetul executiv[56] şi de Departamentul de Management Superior (Senior Mangament)[57] care supervizează toate aspectele privind strategia băncii şi funcţionarea acesteia.

3.2. Grupul băncii europene de investiţii

Înfiinţarea Grupului Băncii Mondiale a avut loc în luna iunie a anului 2000, dată de la care organizaţia reuneşte două instituţii financiare a Uniunii Europene cu personalitate juridică distinctă şi activitate specifică: Banca Europenă de Investiţii (European Investment Bank – EIB) şi Fondul European de Investiţii (European Investement Fund – EIF).

3.2.1. Banca Europeană de Investiţii


Banca Europeană de Investiţii este instituţia Uniunii Europene înfiinţată cu sediul la Bruxelles[58], prin prevederile Tratatului de la Roma, în 1958. În calitate de instituţie de credit a Uniunii, aceasta este guvernată de reprezentanţii statelor membre. Capitalul instituţiei nu provine din bugetul Uniunii, ci din subscrierile statelor membre, precum şi din resursele financiare atrase de pe pieţele de capital străine prin emiterea de obligaţiuni.[59]

Scopul principal al Băncii Europene de Investiţii este acela să acorde credite, garanţii şi asistenţă tehnică pe termen lung în vederea realizării obiectivelor majore ale Uniunii Europene, în special pe cele ale coeziunii economice şi sociale, precum şi a dezvoltării economice sustenabile.[60] Beneficiarii produselor financiare furnizate de către bancă sunt actori din sectorul public şi privat atât din statele membre, cât şi din afara Uniunii Europene (ţări aflate în proces de preaderare la UE, ţări din Africa, din zona Caraibe-Asia-Pacific, Amercia Latină etc.)[61], finanţare nedepăşind însă în niciuna dintre cazuri 50% din valoarea proiectelor finanţate.

Misiune[62]

Banca Europeană de Investiţii prin activitatea sa urmăreşte atingerea a mai multor obiective de importanţă majoră pentru funcţionarea Uniunii Europene dintre care reţinem, în special: [56] Format din preşedintele şi vice-preşedinţii organizaţiei, precum şi din Secretarul General, Consilierul General şi Economistul Şef.[57] Format din conducătorii entităţilor componente ale băncii, din consilierii generali adjuncţi, din economistul şef adjunct, trezorier şi un inspector.[58] Ulterior sediul instituţiei a fost mutată la Luxemburg, începând din 1968.[59] A se vedea în acest sens G. Hinkelman (coord.), Dictionary of International Trade. Handbook of the Global Trade Community, ed. a VI-a, Ed. World Trade Press, California, 2005, p. 68.[60] J.P. Neelankavil, A. Rai, Basics of International Business, Ed. M. E. Sharpe Inc., New York, 2009, p. 388.[61] Menţionăm aici că de-a lungul existenţei sale peste 150 de state din lume au beneficiat de serviciile băncii. În anul 2011 cele 450 de proiecte finanţate din fondurile băncii au provenit din peste 78 de ţări, din cele 54 mld. de euro alocate, în jur de 7 mld. de euro fiind alocate statelor din afara UE. A se vedea în acest sens Banca Europeană de Investiţii, Ce este Banca Europeană de Investiţii?, BEI Publications, Luxemburg, 2011 disponibil [Online] pe: http://www.eib.org/attachments/general/what_is_the_eib_ro.pdf[62] A se vedea pentru detalii şi datele disponibile pe website-ul instituţiei http://www.eib.org/products/index.htm

Tratatul de la roma |instituţie de credit a Uniunii |

BEI


Ioan LAZĂR


do

ctr

ină

dezvoltarea regională şi realizarea coeziunii economice şi sociale (ex. proiecte de infrastructură economică şi socială; investiţii în activităţi de cercetare-dezvoltare, susţinerea IMM-urilor etc.); protecţia mediului şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai (susţinerea proiectelor privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, adaptarea la schimbările climatice, economia ecologică etc.); facilitarea aderării statelor aflate în negocieri de aderare cu UE; dezvoltarea Uniunii Europene şi a cooperării între statele membre.[63]

Proeictele care au potenţialul să obţină sprijinul băncii trebuie să contribuie la intărirea integrării şi dezvoltării uniforme a Uniunii Europene şi/sau să ajute la îmbunătăţirea cooperării între statele membre.

În contextul crizei economice şi financiare declanşate în anul 2008, Banca Europeană de Investiţii şi-a crescut capitalul cu peste 40%, precum şi numărul creditelor acordate cu peste 30% şi a recurs în acelaşi timp la crearea unor instrumente financiare flexibile, adaptate nevoilor statelor afectate de recesiunea economică.[64]

În vederea realizării obiectivelor sale Banca Europeaană de Investiţii colaborează cu diverse bănci regionale, instituţii financiare internaţionale, instituţiile UE (Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul UE, Curtea de Justiţie Europeană, Curtea de Conturi, Comitetul economic şi Social, Ombudsmanul European, OLAF[65]) şi bănci comerciale naţionale.

organizare[66]

Deciziile de importanţă majoră privind stabilirea politicii de creditare, stabilirea obiectivelor băncii, numirea şi revocarea membrilor Consiliului Director şi a Comitetului de Administrare se adoptă de către Consiliul Guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii. Consiliul Guvernatorilor este format din miniştri de finanţe ai statelor membre UE.

Consiliul Guvernatorilor alege pe criterii profesionale membri Consiliul Director, de regulă din rândul membrilor guvernelor naţionale, angajaţi ai unor instituţii financiare internaţionale sau, într-un număr redus de cazuri angajaţi ai unor organizaţii industriale, ori bănci private.[67]

Comitetul de administrare al băncii, care se ocupă de asigurarea desfăşurării activităţilor curente ale organizaţiei, este format din Secretarul General, din inspectorul general, precum şi din şefii celor 13 directorate ale băncii.

[63] A se vedea pentru detalii R.A. Ajami et al., International Business: Theory and Practice, ed. a II-a, Ed. M. E. Sharpe Inc., New York, 2006, p. 148, precum şi S. Lewenhak, The Role of the European Investment Bank, Ed. Routledge, New York, 1982, p. 7.[64] Vezi http://www.eib.org/about/key_figures/index.htm[65] Oficiul European Anti-fraudă.[66] Vezi Figura nr. 4.[67] S. Lewenhak, op. cit., pp. 8-9.




Figura nr. 4. Organizarea Băncii Europene de InvestiţiiSursă: prelucrare după S. Lewenhak, The Role of the European Investment Bank, Ed. Routledge, New York, 1982, p. 8.

3.2.2. Fondul European de Investiţii[68]


Cea de a doua instituţie financiară componentă a Băncii Europene de Investiţii a fost creată în 1994 în urma unui parteneriat public-privat încheiat între Banca Europeană de Investiţii[69], Comisia Europeană ca reprezentant al Comunităţilor Europene şi un număr de instituţii financiare publice şi private din Europa.[70] Scopul principal al Fonduului a fost acela să ofere instituţiilor financiare infrastructura şi instrumentele de garantare adecvate finanţării întreprinderilor mici şi mijlocii, în special a acelora recent înfiinţate sau a acelora cu un profil tehnologic.[71] În vederea susţinerii IMM-urilor Fondul European de Investiţii nu acţionează asemeni unei instituţii de credit, având în vedere că nu acordă credite sau subvenţii directe şi nici nu efectuează investiţii directe. În schimb, acţionează ca un intermediar între IMM-uri şi instituţiile de creditare.

În prezent capitalul instituţiei se ridică la 3 mld. de euro, divizat în 3000 de acţiuni, în valoare nominală de 1 mil.de euro. Din punct de vedere teritorial activităţile fondului se restrâng la statele membre ale UE, la câteva state candidate (Croaţia şi Turcia), precum şi la trei state membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) – Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.

[68] Pentru detalii privind funcţionarea şi organizarea Fondului European de Investiţii a se vedea informaţiile disponibile [Online] pe http://www.eif.org/who_we_are/index.htm[69] În urma iniţiativei de restructurare din anul 2000, BEI a devenit acţionarul majoritar al Fondului şi a luat fiinţă Grupul Băncii Europene de Investiţii.[70] În prezent BEI deţine 62,1% din capital, UE reprezentat de Comisia Europeană 30%, iar instituţiile financiare (24 în prezent) deţin doar 7,9%.[71] Pentru mai multe detalii în acest sens a se vedea Statistical Survey of the European Union, The European Union Encyclopedia Directory, ed. a 3-a, Ed. Europa Publications Ltd., Londra, 1999, p. 46.


Ioan LAZĂR


do

ctr

ină

În prezent printre obiectivele principale ale Fondului se numără promovarea implementării politicilor Uniunii Europene, în special a acelora din domeniul antreprenoriatului, al dezvoltării tehnologice, inovaţiei, creşterii economice, a dezvoltării regionale.[72]

organizare

Adunarea Generală a Fondului European pentru Investiţii este considerat organul decizional reprezentativ al instituţiei şi este format din câte un reprezentant al BEI (de regulă preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţi), al Comisiei Europene şi al fiecăruia dintre instituţiile financiare private sau publice care au calitatea de acţionar al Fondului. Adunarea generală se întruneşte în şedinţă ordinară odată pe an în vederea aprobării raportului anual privind activitatea Fondului şi a raportului Comisiei de audit.

Conducerea activităţii cotidiene a Fondului se realizează de către Directorul executiv, care are obligaţia să raporteze privitor la activitatea sa Consiliului Director numit de către acţionarii Fondului şi care este responsabil de aprobarea operaţiunilor efectuate din fondurile instituţiei.

3.3. Alte organizaţii financiare internaţionale cu sferă de acţiune regională

Grupul Băncii Inter-americane de Dezvoltare[73]

Instituţia de credit a luat fiinţă în 1959 în vederea susţinerii iniţiativelor de dezvoltare economică sustenabilă în statele Americii Latine şi Caraibelor, precum şi pentru reducerea sărăciei şi a inegalităţilor sociale în regiune. Organizaţia reuneşte în prezent 48 de state membre.

Grupul este format din mai multe instituţii financiae: Corporaţia Inter-americană de Investiţii (Inter-American Investment Corporation) care oferă sprijin financiar pentru IMM-uri, Fondul de Investiţii Multilaterale (Multilateral Investment Fund) axat pe promovarea creşterii sectorului privat (în special pe cel al microîntreprinderilor) prin acordarea de garanţii şi realizarea de investiţii directe. Pe lângă serviciile financiare obişnuite (credite avantajoase, garanţii, asistenţă tehnică) instituţia se preocupă şi de cercetarea ştiinţifică în domeniu.

Banca asiatică de Dezvoltare[74]

Înfiinţat în 1966, Banca Asiatică de Dezvoltare (Asian Developement Bank) are ca scop îmbunătăţirea standardelor de viaţă a popoarelor statelor din regiunea Asia-Pacific, prin reducerea sărăciei şi a diferenţelor sociale dintre diferitele pături sociale şi prin promovarea creşterii economice sustenabile.

Instituţia se axează pe finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, servicii de sănătate, sisteme de administrare publică şi financiară, administrarea resurselor naturale, pregătirea statelor pentru impactul schimbărilor climatice sau pentru o mai bună administrare a resurselor lor naturale. Banca doreşte să îşi atingă obiectivele menţionate cu ajutorul acordării de credite şi garanţii financiare, prin dialog politic şi asistenţă tehnică acordată statelor membre.

[72] A se vedea pentru detalii D. Watts, C. Pillkinton, Britain in the European Union Today, Ed. Manchaster University Press, Manchaster, 2005, p. 95.[73] http://www.iadb.org/en/about-us/about-the-inter-american-development-bank.5995.html[74] http://www.adb.org/




Organizaţia reuneşte în prezent 48 de state membre din regiunea asiatică, precum şi 19 state din afara regiunii (state europene şi SUA).

Grupul Băncii africane pentru Dezvoltare[75]

Organizaţia financiară internaţională regională care reuneşte totalitatea statelor situate pe continentul african a luat fiinţă în 1964 cu scopul promovării dezvoltării economice şi sociale în Africa. Organizaţia reuneşte mai multe instituţii de credit: Banca Africană de Dezvoltare (African Developement Bank), Fondul African de Dezvoltare (African Development Fund), Fondul Nigerian (Nigerian Trust Fund) – care sunt axate pe finanţarea proiectelor majore de infrastructură. Organizaţia îşi desfăşoară activitatea în strânsă cooperare cu alte instituţii financiare internaţionale, inclusiv cu instituţiile componente ale Grupului Băncii Mondiale.

Banca Islamică de Dezvoltare[76]

Banca Islamică de Dezvoltare (Islamic Developement Bank) a fost înfiinţată ca instituţie financiară internaţională în decembrie 1973 la Conferinţa Miniştrilor de Finanţe a Ţărilor Islamice şi şi-a început în mod formal activitatea în data de 20 octombrie 1975. Scopul băncii era acela să întărească dezvoltarea economică şi să faciliteze progresul social al statelor membre şi a comunităţii islamice în general. Organizaţia reuneşte în prezent 56 de state membre.

Printre serviciile băncii se numără acordarea de asistenţă financiară statelor membre prin acordarea de credite şi garanţii financiare, precum şi prin oferirea asistenţei financiare. Totodată, aceasta sprijină promovarea comerţului internaţional între statele membre.

[75] A se vedea şi informaţiile disponibile pe pagina oficială de web a instituţiei http://www.afdb.org/en/; precum şi pe http://www.bicusa.org/en/institution.1.aspx[76] http://www.isdb.org/irj/portal/anonymous

Grupul Băncii Inter-americane de Dezvoltare |

Banca asiatică de Dezvoltare |Grupul Băncii africane

pentru Dezvoltare |Banca Islamică de Dezvoltare


Mihaela MAZILu-BABeL, Gabriela ZANFIR


do

ctr

ină

Invocarea şi aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul internDirectiva – instrument de interpretare a dispoziţiilor normative interne (II)

Mihaela MaZILU-BaBEL[1]

Gabriela ZaNFIr[2]

ABSTRACT

This article aims to establish a direct connection between the EU directives and the Romanian legal order. This is why the accent is put on the obligation of result imposed by a directive and the different types of obligations which follow and that are to be given effect, ultimately, by the national judge. Therefore, the obligation of consistent interpretation is examined together with its subsidiary, the direct effect and with its consecquences: the exclusionary effect and the substition one. In addition, it proposes a classification of directives.

Keywords: directives, obligation of result, consistent interpretation, direct effect, national court or tribunal.

REZUMAT

Articolul urmăreşte să stabilească o legătură directă între directivele Uniunii Europene şi ordinea juridică română. De aceea accentul este pus pe obligaţia de rezultat impusă de o directivă şi pe diferitele tipuri de obligaţii subsecvente şi care capătă efecte juridice, în cele din urmă, prin opera judecătorului naţional. Astfel, va fi analizată obligaţia interpretării conforme împreună cu obligaţia subsecventă de a acorda efect direct normelor directivale, şi alături de consecinţele sale: efectul de excludere şi efectul de substituire. În plus, articolul propune şi o clasificare a directivelor.

Cuvinte-cheie: directive, obligaţie de rezultat, interpretare conformă, efect direct, instanţă naţională.

[1] Doctorand, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova.[2] Doctorand, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova.* Această lucrare a fost parţial finanţată din contractul POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/78421, proiect strategic ID 78421 (2010), cofinanţat din Fondul Social European – „Investeşte în oameni”, prin programul operaţional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane” 2007-2013.


Invocarea şi aplicarea directivelor uniunii europene în dreptul intern


Afirmam, în prima parte a acestui studiu, că „transpunerea unei directive în dreptul intern nu obligă adoptarea unor norme specifice exprese, fiind suficient un context juridic general favorabil atingerii acelui rezultat”[3].

De aceea, în această a II-a parte propunem o continuare a afirmaţiei precedente printr-o abordare ce are drept punct de plecare obligaţia de atingere a acelui rezultat raportat la rezultatul final obţinut după termenul limită acordat pentru transpunere. Astfel, atunci când instanţa sau autoritatea chemată să aplice dreptul observă că statul[4] nu a transpus directiva în ordinea juridică internă până la expirarea termenului prevăzut sau că transpunerea este incompletă sau incorectă, dispoziţiile conţinute, fie că sunt sau nu succeptibile de efect direct[5], vor „prinde viaţă” acţionând, fie sub forma efectului specific unui instrument de interpretare, fie sub forma unei dispoziţii direct invocabile şi uneori, direct aplicabile.

Pe de altă parte, deoarece „problema dacă o dispoziţie naţională, în măsura în care este contrară dreptului Uniunii, nu trebuie aplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a dispoziţiei în cauză”[6] (s.n.), urmează să abordăm cu precădere invocabilitatea directivei ca instrument de interpretare[7] pentru ca analiza celorlalte efecte posibile să o realizăm în ultima parte (III) a studiului, urmând ordinea de abordare prezentă, de altfel, şi în jurisprudenţa de dată recentă a Curţii de Justiţie.

[3] M. Mazilu-Babel, G. Zanfir, Invocarea şi aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul intern – Directiva – obligaţia de rezultat impusă (I), P.R. nr. 3/2013, dar şi Hotărârea din 5 iulie 2007, Kofoed, cauza C-321/05, Rep., p. I-5795, pct. 44 „transpunerea unei directive poate fi, în funcţie de conţinutul acesteia, în anumite cazuri, îndeplinită prin existenţa unui context juridic general, astfel încât nu este necesară o preluare oficială şi expresă a dispoziţiilor directivei în cadrul dispoziţiilor naţionale specifice”.[4] Cel care va fi chemat să statueze cu privire la asigurarea sau nu a rezultatului impus va fi chiar judecătorul naţional sau, în cauzele de contencios administrativ, cu prioritate autoritatea administrativă competentă. S. Prechal numeşte această primă acţiune a judecătorului drept „obligaţia de aplicare I”, S. Prechal, Direct effect, indirect effect, supremacy and the evolving constitution of the European Union, în C. Barnard (ed.), The Fundamentals of EU law revisted, Oxford, 2007, pp. 35-68, la p. 42. Cu privire la obligaţia impusă şi asupra autorităţii administrative, a se vedea cauza Constanzo, Hotărârea din 22 iunie 1989, Fratelli Constanzo, cauza 103/88, Rec., p. 1839.[5] O dispoziţie a unei directive are efect direct atunci când este, din punctul de vedere al conţinutului, necondiţionată şi suficient de precisă, a se vedea Hotărârea Curţii din 19 ianuarie 1982, Becker, cauza 8/81, Rec., p. 53, pct. 25, dar şi Hotărârea din 17 iulie 2008, Arcor şi alţii, cauzele conexate C-152/07-C-154/07, Rep., p. I-5959, pct. 40 „în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive par, în ceea ce priveşte conţinutul, necondiţionate şi suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce în faţa instanţelor naţionale împotriva unui stat membru dacă acesta a transpus în mod incorect respectiva directivă”.[6] Hotărârea din 24 mai 2012, Amia, C-97/11, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 27 cu trimitere la Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C-282/10, nepublicată încă în Repertoriu, 23.[7] Invocabilitatea directivei ca instrument de interpretare a normei de drept intern mai este cunoscută în literatura de specialitate drept efectul indirect al directivei însă doamna judecător Prechal a argumentat totuşi că denumirea de efect indirect poate cuprinde toate situaţiile în care directiva nu produce un efect direct propriu-zis fiind astfel o noţiune multivalentă, autorul preferând folosirea noţiunii de „interpretare în conformitate cu”, a se vedea S. Prechal, Directives in EC Law, ed. 2, Ed. Oxford University Press, 2005, p. 181.

transpunerea unei directive |ordinea juridică internă




do

ctr

ină

1. Introducere

Potrivit unei jurisprudenţe constante, instanţa naţională este obligată, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze art. 288 ultimul paragraf TFUE[8]. O astfel de obligaţie impusă autorităţilor unui stat şi inclusiv celor judecătoreşti, a fost dezvoltată prin afirmarea principiului interpretării conforme, în doctrină precizându-se că reprezintă principala formă de a conferi efect directivelor, fie că au fost corect transpuse, fie că au fost insuficient transpuse sau fie că nu au fost transpuse.[9] Acest lucru este evident, întrucât dreptul Uniunii cere ca rezultatul impus de către o directivă să fie obţinut de legem şi de facto, interpretarea juridică şi aplicarea efectivă a normelor fiind, de regulă, decisive pentru a se stabili dacă un stat membru a transpus în mod corect o directivă.[10]

În ceea ce priveşte o astfel de obligaţie, ea fost stabilită de Curtea de Justiţie pentru prima dată în anii 1980 în cauza Von Colson[11]. Pentru mai multe decenii, a prezentat caracteristicile unei obligaţii alternative şi subsidiare, având o funcţie supletivă şi conferind dreptul unui justiţiabil de a o invoca doar în situaţia în care dispoziţia din directivă ce impunea un anumit rezultat nu îndeplinea condiţiile efectului direct sau situaţia de fapt nu permitea aplicarea unui efect direct. De asemenea, a reprezentat şi posibilitatea conferită instanţelor naţionale de a-şi „salva” statul membru de la condamnarea pentru neîndeplinirea obligaţiilor[12] şi/sau de la naşterea răspunderii Francovich[13].

Jurisprudenţa recentă[14] constituie însă un reviriment jurisprudenţial „ascuns”, în sensul că obligaţia de interpretare conformă a căpătat un caracter primar şi principal, judecătorul sau

[8] A se vedea, printre altele, Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson şi Kamann, cauza 14/83, Rec., p. 1891, pct. 26 şi Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer şi alţii, cauza C-397/01-C-403/01, Rec., p. I-8835, pct. 113.[9] G. Betlem, The Doctrine of Consistent Interpretation:Managing Legal Uncertainty, în Jolande M. Prinssen, Annette Schrauwen, Direct Effect – Rethinking a Classic Legal Doctrine, Europa Law Publishing, Groningen, 2002, p. 81.[10] A se vedea Hotărârea din 29 mai 1997, Comisia/Regatul Unit, C-300/95, Rec., p. I-2649 C-300/95, unde Curtea a constatat că deşi articolul din legea de transpunere ar fi putut intra în conflict cu o dispoziţie cuprinsă în mod expres într-o directivă, aceeaşi lege de transpunere impunea instanţelor să aplice o interpretare conformă acelui articol de transpunere cu scopul şi rezultatul impus de către directivă, pct. 37-39 precum şi Hotărârea din 8 iunie 1994, Comisia/Regatul Unit, C-382/92, Rec., p. I-2435, pct. 36.[11] În contextul în care, potrivit dreptului german, persoanele prejudiciate din cauza unei discriminări la angajare nu erau îndreptăţite să pretindă în instanţă decât repararea „prejudiciului adus încrederii”, respectiv a prejudiciului care decurge în cazul candidaţilor discriminaţi din convingerea că raportul de muncă se va încheia liber de orice discriminare. Drept urmare, doamna Von Colson ar fi fost îndreptăţită, în temeiul art. 611 bis alin. (2) din BGB doar la recuperarea cheltuielilor de deplasare efectuate în legătură cu candidatura sa. Art. 611 BGB [C. civ. german] era, pe de altă parte, o dispoziţie adoptată pentru a asigura transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 76/206 constituind astfel lex specialis faţă de dispoziţiile de despăgubire din dreptul comun şi care, dacă ar fi fost aplicate, ar fi conferit dreptul reclamantei de a obţine repararea prejudiciului efectiv suferit şi nu doar la repararea celui adus „încrederii”. Astfel, în mod paradoxal, pentru asigurarea transpunerii unei directive care conferea dreptul de a nu fi discriminat la angajare, despăgubirile care ar fi fost acordate, dacă o astfel de discriminare ar fi avut loc, ar fi fost mai restrânse decât cele care, de regulă, puteau să fie acordate în baza dispoziţiilor lex generalis din Codul civil german.[12] „Fiecare dintre statele membre destinatare ale unei directive are obligaţia de a lua, în cadrul ordinii juridice naţionale, toate măsurile necesare în vederea asigurării efectului deplin al acestei directive, conform obiectivului urmărit”, Hotărârea din 30 noiembrie 2006, Comisia/Luxembourg, C-32/05, p. I-11323, pct. 32.[13] Drept exemplu recent, a se vedea Dominguez, C-282/10 cit. supra.[14] A se vedea Dominguez cit. supra dar şi Amia cit. supra 6.




autoritatea publică având obligaţia, înainte de oricare alta, de a interpreta conform norma de drept intern cu directiva incidentă, şi doar dacă această interpretare s-ar dovedi limitată, urmând să aplice cu efect direct dispoziţiile din directivă care se pretează la o astfel de invocabilitate.

Totodată, având în vedere că ţările cu o tradiţie substanţială şi activă în interpretarea dreptului lor în conformitate cu constituţia naţională par a fi capabile să aplice această tehnică de interpretare conformă mai uşor decât ţări fără o atare tradiţie[15], şi deoarece România face parte din cea de-a doua categorie, considerăm necesar să prezentăm în detaliu componentele obligaţiei de interpretare conformă a dispoziţiilor de drept intern cu prevederile, finalitatea şi scopul unei directive, obligaţie care trebuie respectată[16] de orice autoritate a unui stat chemată să aplice dreptul.

Drept urmare (2) vom stabili conţinutul obligaţiei de interpretare conformă, (3) momentul din care aceasta ia naştere în sarcina judecătorului sau a autorităţii administrative competente[17], (4) cine sunt „creditorii”, precum şi (5) care sunt limitele interpretării conforme. Ca punct final, vom prezenta (6) unele soluţii jurisprudenţiale ale instanţelor judecătoreşti din România.

2. Conţinutul obligaţiei de interpretare conformă

Conform jurisprudenţei iterative a Curţii de Justiţie, obligaţia interpretării conforme[18] impune ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta[19]. Totodată, statele membre au obligaţia nu numai de a interpreta dreptul lor naţional într-un mod conform dreptului Uniunii, ci şi de a se asigura că nu se întemeiază pe o interpretare a unui text de drept derivat care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii[20].[15] C. Backes, M. Elantonio, Influenţa jurisprudenţei CJCE privind efectul indirect în sistemele juridice administrative italian, german, olandez şi englez şi aplicarea sa de către instanţele administrative naţionale, în R.R.D.C. (acum R.R.D.E.) nr. 4/2010, pp.74-85, la p. 85.[16] Pentru a asigura, astfel, observarea şi îndeplinirea obligaţiei de cooperare loială conţinută în art. 4 alin. (3) TUE (ex-art. 10 TCE).[17] Atunci când sunt chemate să realizeze un control de legalitate al actelor administrative; a se vedea şi Hotărârea din 15 septembrie 2011, Franz Mücksch, cauza C-53/10, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 31-35.[18] În traducerea realizată în G. Burca, P. Craig, Dreptul Uniunii Europene, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, la p. 358, se foloseşte noţiunea de „principiul interpretării armonioase”. Pe de altă parte, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie este folosită noţiunea de „principiul interpretării conforme”, denumire pe care o considerăm a reflecta întocmai încărcătura obligaţională aferentă.[19] Cauza Amia cit. supra la pct. 6, pct. 29, cu trimitere la cauza Dominguez, cit. supra la pct. 6, pct. 27 şi Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler şi alţii, C-212/04, Rec., p. I-6057, pct. 111, precum şi Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C-378/07-C-380/07, Rep. 2009, I-03071, pct. 200.[20] Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. şi alţii, C-411/10 şi C-493/10, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 77. A se vedea şi cauza Lindqvist, pct. 87 „par conséquent, il incombe aux autorités et aux juridictions des États membres non seulement d'interpréter leur droit national d'une manière conforme à la directive 95/46, mais également de veiller à ne pas se fonder sur une interprétation de cette dernière qui entrerait en conflit avec les droits fondamentaux protégés par l'ordre juridique communautaire ou avec les autres principes généraux du droit communautaire, tels que le principe de proportionnalité.”

autoritate administrativ competentă |limitele interpretării |

obligaţie de interpretare




do

ctr

ină

De aceea, pentru a duce la îndeplinire această obligaţie, o instanţă naţională trebuie, înainte de toate (2.1.) să identifice finalitatea urmărită prin directivă şi să (2.2.) interpreteze textul şi finalitatea în conformitate cu drepturile fundamentale ale Uniunii Europene ca apoi, (2.3.) luând în considerare ansamblul dreptului intern, material şi procedural şi (2.4.) aplicând metodele de interpretare recunoscute în propriul sistem de drept să ajungă la o soluţie care este conformă cu finalitatea urmărită de dispoziţia din directivă incidentă în speţă.

2.1. Obligaţia de a identifica finalitatea urmărită de către directivă

În aplicarea principiului interpretării conforme, instanţa sau o altă autoritate competentă a statului, are obligaţia să interpreteze dispoziţiile legii interne atât în conformitate cu textul directivei, cât şi în conformitate cu finalitatea urmărită de către aceasta. În alte cuvinte, ne aflăm în prezenţa unei obligaţii de interpretare conformă a dispoziţiilor interne cu anumite dispoziţii din directivă dar, totodată, şi în prezenţa unei obligaţii ca în interpretarea sensului acestora din urmă judecătorul să aplice metoda interpretării teleologice[21].

În cadrul executării obligaţiei, instanţa naţională are obligaţia apriorică de a verifica jurisprudenţa Curţii de Justiţie cu scopul de a identifica prezenţa sau lipsa unui ratio decidendi prin care s-a stabilit, pe cale pretoriană şi în mod uniform care este finalitatea directivei în cauză[22]. Această operaţiune juridică se impune deoarece, din momentul în care finalitatea directivei a fost deja stabilită de către Curtea de Justiţie, ne aflăm în prezenţa autorităţii de lucru interpretat, judecătorul naţional neavând autoritatea de a conferi o interpretare conformă în aplicarea căreia este folosită o altă finalitate a directivei şi la care ar fi putut ajunge în mod autonom. Exempli gratia, în cauza Content Services, Curtea de Justiţie a stabilit că finalitatea Directivei nr. 97/7[23] constă „în a oferi consumatorilor o protecţie extinsă, conferindu-le anumite drepturi în domeniul contractelor la distanţă”[24]. Drept urmare, instanţa naţională nu va putea oferi o soluţie care să nu ţină cont de finalitatea directivei de a oferi consumatorilor o protecţie extinsă. Astfel spus, aceasta nu va putea include în considerentele hotărârii o motivare care să contravină, direct sau indirect, protecţiei extinse conferite consumatorilor şi care a constituit scopul pentru care a fost adoptată respectiva directivă. Dacă ar proceda astfel, hotărârea va forma obiectul recursului pentru aplicarea sau interpretarea greşită a legii şi totodată a unei posibile sesizări adresate Comisiei Europene cu privire la încălcarea de către statul membru a cărui instanţă a pronunţat o astfel de decizie, a unei obligaţii „inerente sistemului tratatului”[25] şi care reprezintă expresia obligaţiei de cooperare loială prevăzute de art. 4 alin. (3) TFUE.

Odată stabilită finalitatea, ea urmează să joace un rol principal în executarea obligaţiei adiacente, respectiv aceea a aplicării unei interpretări extensive sau restrictive textului

[21] În engleză, cunoscută sub denumirea de „purposive interpretation”, iar în franceză sub denumirea de „interprétation téléologique”.[22] Acest procedeu este aplicat şi de către Curtea de Justiţie care precizează care este finalitatea unei directive prin trimitere la jurisprudenţa prin care s-a stabilit deja această finalitate, atunci când aceasta există. A se vedea, cel mai recent, Hotărârea din 28 iunie 2012, Geltl, cauza C-19/11, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 33.[23] Directiva Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă (JO L 144, p. 19, Ediţie specială, 15/vol. 4, p. 160).[24] Hotărârea din 5 iulie 2012, Content Services, C-49/11, nepublicată încă în Repertoriu pct. 36.[25] Adeneler şi alţii, pct. 109.




directivei şi în lumina căruia, ulterior, trebuie să fie interpretat textul dispoziţiei de drept intern. Drept exemplu, în cauza Inter-Environnement Bruxelles şi alţii[26] deoarece finalitatea Directivei nr. 2001/42/CE[27] a constat în garantarea unui înalt nivel de protecţie a mediului, dispoziţiile din directivă care au stabilit domeniul de aplicare al acesteia şi în special cele care cuprind definiţiile actelor avute în vedere de aceasta, au trebuit interpretate în mod extensiv[28]. O astfel de interpretare a avut ulterior impact direct asupra modului de interpretare a normelor de drept intern, în sensul că judecătorul a avut obligaţia de a interpreta în mod extensiv domeniul de aplicare al dispoziţiilor interne, lucru care a dus la încadrarea unor situaţii de fapt într-o reglementare care, dacă nu ar fi trebuit să fie interpretată conform cu textul şi finalitatea directivei, nu s-ar fi aplicat în cauza pendinte.

Secundo, dacă finalitatea directivei nu a fost deja stabilită pe cale pretoriană, instanţa naţională va avea obligaţia de a utiliza aceeaşi metodologie ca şi Curtea de Justiţie cu scopul de a o defini. În acest sens, în cauza Spector Photo Group-Van Raemdonck judecătorul de la Luxembourg a putut stabili finalitatea urmărită[29] prin interpretarea coroborată a considerentelor (2) şi (12) din Directiva nr. 2003/6[30]. Totodată, în cauza Football Dataco şi alţii, finalitatea Directivei nr. 96/9/CE[31] a fost stabilită prin coroborarea considerentelor (9), (10) şi (12)[32].

Astfel, instanţa naţională va identifica, în preambulul directivei[33], acele considerente care pot oferi indicii cu privire la finalitatea directivei sau a dispoziţiei din directivă care necesită a fi luată în considerare în cauza pendinte. Odată stabilite considerentele pertinente, instanţa le va putea interpreta folosind toate instrumentele clasice de interpretare, precum metoda literală, istorică sau sistematică. Acestea vor putea fi aplicate în mod concomitent, iar în caz de divergenţă cu privire la rezultatul atins, interpretarea la care se va ajunge prin utilizarea metodei sistematice

[26] Hotărârea din 22 martie 2012, Inter-Environnement Bruxelles şi alţii, C-567/10, nepublicată încă în Repertoriu.[27] Directiva nr. 2001/42/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri şi programe asupra mediului, JO L 197, p. 30, Ediţie specială, 15/vol. 7, p. 135.[28] Inter-Environnement Bruxelles şi alţii, cit. supra 26, pct. 37.[29] Hotărârea din 23 decembrie 2009, Spector Photo Group-Van Raemdonck, C-45/08, Rep., p. I-12073, pct. 37.[30] Directiva nr. 2003/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive ale informaţiilor confidenţiale şi manipulările pieţei (abuzul de piaţă), JO L 96, p. 16, Ediţie specială, 06/vol. 5, p. 210.[31] Directiva nr. 96/9/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 1996 privind protecţia juridică a bazelor de date, JO L 77, p. 20, Ediţie specială, 13/vol. 17, p. 102.[32] „Această analiză este confirmată de finalitatea directivei menţionate. Astfel cum reiese din considerentele (9), (10) şi (12), această finalitate este de a stimula punerea în aplicare a unor sisteme de stocare şi de prelucrare a informaţiei pentru a contribui la dezvoltarea pieţei informaţionale într-un context marcat de o creştere exponenţială a volumului de informaţii generate şi prelucrate în fiecare an în toate sectoarele de activitate [..]i-ar nu de a proteja crearea de elemente care pot fi adunate într-o bază de date.”, Hotărârea din 1 martie 2012, Football Dataco şi alţii, C-604/10, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 34.[33] La interpretarea unei directive este necesar să se acorde o atenţie sporită considerentelor acesteia, întrucât ele reflectă voinţa şi motivele legiuitorului, oferind în mare măsură informaţii, atât cu privire la motivele care au stat la baza adoptării directivei, cât şi cu privire la obiectivele urmărite prin adoptarea acesteia, în acest sens a se vedea Ghidul practic comun al Parlamentului European, al Consiliului şi al Comisiei pentru redactarea textelor legislative în cadrul instituţiilor comunitare, pct. 10 la care face trimitere avocatul general în concluziile din 13 septembrie 2012 în cauza Rwe Vertrieb, C-92/11, pct. 37.

protecţia mediului |cauza Football Dataco şi alţii |

metoda sistematică




do

ctr

ină

va fi şi cea care va prima pentru a se realiza o concordanţă între considerente şi dispoziţiile directivei în lumina cărora se vor interpreta normele de drept intern direct aplicabile[34].

Tertio, în cazul în care nici în urma interpretării considerentelor, prin aplicarea tuturor metodelor de interpretare disponibile, scopul, obiectivul sau finalitatea directivei nu rezultă în mod univoc, judecătorul va putea apela la o interpretare a finalităţii raportată la temeiul juridic în scopul căruia a fost adoptată directiva. Drept exemplu, în cauza Laserdisken, faptul că Directiva nr. 2001/9 a fost adoptată în baza dispoziţiilor art. 47 alin. (2) CE coroborat cu art. 55 CE şi art. 95 CE a dus la constatarea că armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi ale drepturilor conexe în societatea informaţională, precum şi împiedicarea denaturării concurenţei pe piaţa internă rezultând din diversitatea legislaţiilor statelor membre, reprezintă finalitatea urmărită a fi atinsă[35]. În alte cuvinte, pentru a înţelege finalitatea unei directive aceasta trebuie interpretată, în situaţii de incertitudine interpretativă, şi prin raportarea la sistemul de norme de drept primar unional care au format temeiul juridic pentru legiferare. De aceea, atunci când o directivă este adoptată în temeiul unei dispoziţii care prevede adoptarea de acte legislative unionale ce urmăresc să asigure un nivel ridicat de protecţie într-un anumit domeniu, interpretarea nu poate avea ca rezultat identificarea unei finalităţi conform căreia directiva ar asigura o protecţie minimă.

Quatro, atunci când părţile vor invoca finalităţi diferite sau diametral opuse, iar dacă judecătorul consideră că, deşi a apelat la toate metodele de interpretare aflate la îndemână tot nu poate stabili cu exactitate care este finalitatea directivei raportat la cauza supusă judecăţii, acesta va beneficia de opţiunea suspendării cauzei şi apelarea la Curtea de Justiţie. Această alternativă se transformă în obligaţie atunci când cauza se află pe rolul instanţei de ultim grad, iar acesta nu consideră că se afla în prezenţa unora dintre situaţiile din Cilfit şi alţii[36].

Înainte de a aborda următoarea obligaţie de interpretare, mai precizăm că într-o speţă pot fi incidente mai multe directive. Într-o astfel de situaţie, judecătorul are obligaţia de a căuta finalitatea comună a tuturor directivelor aplicabile şi de a adopta o soluţie în conformitate cu ea. Spre exemplu, deoarece în cauza Stichting Natuur en Milieu şi alţii, două directive erau în egală măsură aplicabile, avocatul general a argumentat că „ambelor trebuie să li se asigure condiţii de eficienţă deplină”[37], chiar dacă dispoziţia care necesita o interpretare conformă fusese adoptată pentru a asigura transpunerea doar a uneia dintre cele două directive. De altfel, în cauza Amia, Curtea a statuat că „revine mai întâi instanţei naţionale, înainte de a înlătura aplicarea dispoziţiilor pertinente din Legea nr. 549/95, sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului intern, atât material, cât şi procedural, dacă nu poate în niciun

[34] Drept exemplu, a se vedea Hotărârea din 26 aprilie 2012, DR şi TV2 Danmark, C-510/10, nepublicată încă în Repertoriu.[35] Cauza DR şi TV2 Danmark, cit. supra 35, pct. 35.[36] Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit şi alţii, 283/81, Rec., p. 3415, accesibilă în traducere oficială în limba română la http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009-05/tra-doc-ro-arret-c-0283-1981-200802159-05_00.pdf (ultima dată accesat pe 10 martie 2013). Nerespectarea acestei obligaţii de trimitere preliminară poate constitui o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi motiv pentru sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului. A se vedea Ullens de Schooten şi Rezabek c. Belgiei (cererile nr. 3989/07 şi nr. 38353/07, secţiunea a II-a Curţii Europene), hotărârea din 20 septembrie 2011, definitivă în 8 martie 2012, nepublicată, disponibilă spre consultare la http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-106284 (ultima dată accesat pe 10 martie 2013).[37] Concluzii AG Kokott prezentate la data de 16 decembrie 2010 în cauzele Stichting Natuur en Milieu şi alţii c. College van Gedeputeerde Staten van Groningen C-165/09 şi College van Gedeputeerde Staten van Zuid Holland C-166/09 şi C-167/09, pct. 48 şi urm..




caz să ajungă la o interpretare a dreptului său naţional conformă cu textul şi cu finalitatea Directivelor nr. 1999/31 şi nr. 2000/35”[38] (s.n.).

2.2. Obligaţia ca interpretarea directivei să fie conformă cu principiile generale

Autorităţile unui stat, inclusiv autorităţile judecătoreşti, nu au doar obligaţia de a conferi o interpretare conformă a dispoziţiilor interne cu textul şi finalitatea directivei dar şi ca o astfel de interpretare să se fundamenteze pe o interpretare a dispoziţiilor din directivă realizată în conformitate cu principiile generale de drept unional şi în special cu drepturile fundamentale unionale care sunt parte integrantă[39].

De altfel, această obligaţie adiacentă de interpretare, precizată pentru prima dată în cauza Bostock[40] şi apoi preluată şi dezvoltată în cauza Lindqvist, a fost transpusă expressis verbis şi în art. 52 alin. (5) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (în continuare, carta) care stipulează că principiile fundamentale conţinute în cartă vor fi invocate în faţa instanţei judecătoreşti „în scopul interpretării [...] unor astfel de acte [de drept derivat]” (s.n.).

Prin urmare, este de datoria autorităţilor şi a instanţelor naţionale să se asigure că interpretarea aleasă a directivei incidente şi care va fi ulterior aplicată pentru a conferi o interpretare conformă cu directiva a dispoziţiilor de drept intern, nu aduce atingere drepturilor fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii sau altor principii de drept unional. În alte cuvinte, dreptul Uniunii Europene nu autorizează o interpretare a normelor conţinute într-o directivă care ar fi contrară principiilor generale de drept, inclusiv drepturilor fundamentale[41].

Astfel, în toate situaţiile în care situaţia de fapt va viza, pe de o parte, protecţia unui drept fundamental iar pe de altă parte, protecţia unui alt drept sau principiu fundamental care se regăseşte şi în finalitatea şi în textul directivei, autoritatea unui stat va trebui să apeleze la principiul proporţionalităţii[42] ca principiu general de drept, interpretând în lumina acestuia cerinţele impuse a fi atinse de dreptul unional prin soluţia pe care o va pronunţa ulterior.

Referindu-se la această necesitate de realizare a unui echilibru, avocatul general Kokott a concluzionat în cauza Promusicae[43] că „statele membre au de asemenea obligaţia de a [38] Cauza Amia, cit. supra 6, pct. 31.[39] Printre altele, Hotărârea din 11 iulie 1985, Cinéthèque şi alţii, cauzele conexe 60/84 şi 61/84, Rec., p. 2605.[40] Hotărârea din 24 martie 1994, Bostock C-2/92, Rec., p. I-955, pct. 16.[41] Pentru o analiză detaliată a modului în care această obligaţie de interpretare a dispoziţiilor de drept unional în conformitate cu principiile generale de drept şi în special cu principiul proporţionalităţii, a fost aplicată de către Curtea de Justiţie, a se vedea Concluziile Avocatului General din 8 mai 2008, Tietosuojavaltuutettu, C-73/07, pct. 46-54.[42] Pentru o descriere în detaliu a principiului proporţionalităţii, a se vedea W. Van Gerven, The effect of proportionality in the actions of Member States of the European Community: National Viewpoints from continental Europe, pp. 37-63 în E. Ellis, The principle of proportionality in the laws of Europe, ed. Oxford, 1999 dar şi N. Reich, How proportionate is the proportionality principle?, pp.83-111 în H-W. Micklitz, Bruno de Witte (ed.), The European Court of Justice and the autonomy of the Member States, Intersentia, 2012.[43] Prin cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, instanţa de trimitere a dorit să primească o confirmare a faptului că interpretarea conferită de către aceasta directivelor incidente, în sensul că statele membre nu sunt obligate să prevadă, în vederea asigurării protecţiei efective a dreptului de autor, obligaţia de a comunica date cu caracter personal în cadrul unei proceduri civile, nu conduce la încălcarea dreptului fundamental de proprietate şi a dreptului fundamental la o protecţie jurisdicţională eficientă.

principii generale |cauza Lindqvist |

cauza Promusicae




do

ctr

ină

respecta această cerinţă la valorificarea marjei de apreciere de care dispun la transpunerea directivelor”, şi de aceea „incumbă autorităţilor şi instanţelor din statele membre nu numai obligaţia să interpreteze dreptul lor naţional într-un mod conform directivelor menţionate, ci şi să se asigure că nu se vor întemeia pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale consacrate de ordinea juridică comunitară sau cu alte principii generale ale dreptului comunitar”[44].

Astfel, în practică, instanţa va trebui mai întâi să acorde o interpretare conformă cu dreptul unional legislaţiei interne aplicabile pentru ca mai apoi, utilizând rezultatul acestei interpretări să realizeze un „autocontrol” de convenţionalitate[45] şi eventual de proporţionalitate atunci când în speţă se opun două sau mai multe drepturi sau libertăţi fundamentale, cu scopul de a detecta care este finalitatea juridică necesară a fi obţinută în cauza aflată pe rol.

2.3. Obligaţia de a lua în considerare ansamblul de drept intern, material şi procedural

După prima etapă în care instanţa a detectat finalitatea şi rezultatul care s-ar impune de directiva în cauză, aceasta are obligaţia de căuta dispoziţiile de drept intern care vor constitui temeiul juridic ce va sta la baza soluţiei oferite.

Pentru îndeplinirea acestei obligaţii, instanţa trebuie să-şi răspundă, în principal, la întrebarea: „care dispoziţii interne pot forma obiectul obligaţiei de interpretare conformă cu textul şi finalitatea unei directive?”.

În primul rând, atunci când un stat a adoptat un set de norme pentru a asigura transpunerea în dreptul intern a unei directive, acest set de norme trebuie să fie interpretate în conformitate cu directiva, adică în conformitate cu le raison d’etre[46]. Totuşi, această cerinţă nu se limitează la situaţiile când instanţa este chemată să interpreteze dispoziţii interne care au luat naştere în temeiul obligaţiei statului de a asigura transpunerea corectă a directivei, ci priveşte toate dispoziţiile de drept intern, fie el material sau procedural[47] şi indiferent de momentul în care acestea au fost adoptate. Astfel, obiectul derivat al obligaţiei de interpretare conformă este format şi din „dispoziţii care, la o primă vedere, nu au nicio legătură directă cu directiva în cauză şi care, cel mai probabil, au fost adoptate într-o epocă în care directiva nici nu exista”[48], impunând ca instanţa naţională să ia în considerare dreptul naţional în întregime pentru [44] Concluziile avocatului general prezentate la 18 iulie 2007, Promusicae, pct. 56, fiind ulterior confirmat şi de către Curtea de Justiţie la punctul 70, Hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae, C-275/06, Rep., p. I-271.[45] Prin controlul de de convenţionalitate înţelegem şi controlul realizat de către judecătorul naţional cu privire la respectarea drepturilor fundamentale conţinute în Carta UE care cuprind, în principiu, drepturile conţinute în Convenţia Drepturilor Fundamentale ale Omului mai ales că în situaţia realizării unei interpretări conforme cu o directivă, reiese în mod clar că ne aflăm în domeniul de aplicare a dreptului UE, domeniu în care drepturile fundamentale aşa cum sunt ele consacrate în cartă trebuie să li se asigure respectare.[46] L. Daniele, Vingt-cinq ands d’interpretation conforme: un principe encore en quete de definition? în B. Nascimbene, F. Picod (eds.), L’Italie et le droit de l’Union européenn, 2010, pp. 181-197, la p. 189.[47] Pentru o interpretare conformă a normelor de drept procedural, a se vedea Hotărârea Curţii din 28 ianuarie 2010 Uniplex (UK) Ltd c. NHS Business Services Authority, C-406/08, Rep. 2010 I-00817, pct.49 „În orice caz, dacă dispoziţiile naţionale privind termenul de introducere a acţiunii nu pot face obiectul unei interpretări conforme cu Directiva nr. 89/665, instanţa naţională este obligată să se abţină de la aplicarea respectivelor dispoziţii în vederea aplicării în întregime a dreptului comunitar şi să protejeze drepturile pe care acesta le conferă particularilor” (s.n.).[48] L. Daniele, Vingt-cinq ands d’interpretation conforme: un principe encore en quete de definition? În B. Nascimbene, F. Picod (eds.), L’Italie et le droit de l’Union européenn, Bruylant, 2010, pp. 181-197, la p. 189.




a aprecia în ce măsură acesta poate fi aplicat, astfel încât să nu producă un rezultat contrar celui prevăzut de directiva în cauză[49]. Cu alte cuvinte, instanţele naţionale sunt obligate să aplice orice dispoziţie necesară care să le permită garantarea în orice moment a rezultatelor impuse de directivă şi înlăturarea consecinţelor unei eventuale încălcări a dreptului unional. În acest sens, Curtea a statuat recent că „instanţa de trimitere trebuie, în acest scop [de interpretare conformă – n.n.] să ia în considerare nu numai dispoziţiile prin care este transpusă Decizia-cadru nr. 2002/584, ci şi principiile şi dispoziţiile din ordinea juridică internă care guvernează consecinţele pe care instanţa le poate deduce dintr-o discriminare interzisă de dreptul naţional, în special pe cele care permit acestei instanţe să atenueze o astfel de discriminare până la adoptarea de către legiuitor a dispoziţiilor necesare pentru eliminarea acesteia” (s.n).

Momentul în care au intrat în vigoare dispoziţiile de drept intern care urmează a fi interpretate nu prezintă vreo relevanţă deoarece, conform jurisprudenţei Marleasing şi, ulterior, jurisprudenţei Pfeiffer[50], instanţa naţională este obligată să interpreteze conform toate normele din dreptul intern, indiferent de momentul în care acestea au intrat în vigoare.[51]

Aşadar, pentru ca instanţa să fie nevoită să aplice metoda interpretării conforme, trebuie doar ca dispoziţiile interne să prezinte potenţialul de a produce efecte juridice[52], directe sau doar incidente, în domeniul de aplicare al directivei – adică să normeze în cadrul procesual al cauzei pendinte. Astfel, obiectul obligaţiei de interpretare conformă nu este limitat doar la interpretarea conformă a dispoziţiei de drept intern direct aplicabilă pentru soluţionarea speţei, ci şi a tuturor dispoziţiilor care ar putea influenţa, eventual, garantarea obţinerii unei soluţii în rezonanţă cu rezultatul urmărit a fi atins prin intermediul directivei incidente. Totodată, principiile generale proprii unui sistem de drept trebuie să fie interpretate în conformitate cu textul şi finalitatea unei directive, dacă sunt aplicabile în cauza care necesită interpretarea conformă[53].

Cauza cea mai relevantă pentru a descrie obiectul dar şi efectele obligaţiei Von Colson o reprezintă speţa Dominguez trimisă Curţii de Justiţie de către instanţa supremă franceză (Cour

[49] În doctrina de specialitate, această obligaţie de a interpreta conform dreptul naţional în întregime a fost denumită drept principiul efectului deplin, în acest sens a se vedea S. Prechal, Directives in EC Law, OUP, 2005, pp. 51-54 şi pp. 87-91.[50] Pfeiffer şi alţii, cit. supra 8, pct. 115.[51] Ex ante sau ex nunc termenului limită de transpunere a directivei.[52] Şi, în primul rând, să fie aplicabile ratione temporis situaţiei de fapt supuse judecăţii. A se vedea şi Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate la 22 aprilie 2010 în cauza Sorge, pct. 68 şi la care face trimitere şi Curtea în hotărârea ulterior pronunţată, la pct. 54, respectiv „obligaţia de interpretare conformă nu ar putea conduce în niciun caz la a face aplicabile norme naţionale care nu sunt formal valabile şi pertinente atât ratione materiae, cât şi ratione temporis”, iar „dreptul Uniunii nu ar putea «învia din morţi» o dispoziţie internă care nu mai este în vigoare şi care, în absenţa unor dispoziţii specifice în acest sens, nu este aplicabilă ratione temporis într-un litigiu” (Hotărârea din 24 iunie 2010, Sorge, C-98/09, Rep., p. I-5837).[53] A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 5 iulie 2007, Kofoed, cit. supra 3, pct. 46, „instanţei de trimitere îi revine, aşadar, obligaţia să analizeze dacă în dreptul danez există o dispoziţie sau un principiu general potrivit căruia abuzul de drept este interzis sau alte dispoziţii privind frauda şi evaziunea fiscală care ar putea fi interpretate conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 90/434” (s.n.).

jurisprudenţa Marleasing |jurisprudenţa Pfeiffer |

speţa Dominguez




do

ctr

ină

de Cassation) şi care a dus, prin intermediul îndeplinirii obligaţiei de interpretare conformă, la un dublu reviriment jurisprudenţial naţional[54].

Doamna Dominguez a fost victima unui accident de traseu care a forţat-o să stea în concediu medical pe o perioadă neîntreruptă mai mare de un an, şi care a solicitat să îi fie acordat şi dreptul la concediu anual de odihnă pentru perioada în care a lipsit de la locul de muncă. Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au respins cererea întrucât dispoziţiile din Codul muncii francez, respectiv art. L. 223-2 prevăd că dreptul la concediul anual plătit este subordonat condiţiei unei activităţi efective minime de o lună în perioada de referinţă, iar deşi art. L. 223-4 permite echivalarea perioadelor în care contractul de muncă a fost suspendat ca urmare a survenirii unui accident de muncă, cu cea a unei activităţi efectiv lucrate, accidentul de traseu nu putea fi considerat echivalentul unui accident de muncă datorită jurisprudenţei de interpretare restrictivă a noţiunii de „accident de muncă”. În alte cuvinte, situaţia de fapt a doamnei Dominguez nu a intrat în domeniul de aplicare al art. L. 233-4 C. muncii datorită jurisprudenţei anterioare a instanţei supreme.

Drept răspuns, Curtea de Justiţie a invocat obligaţia judecătorului naţional de a interpreta ansamblul de drept intern în conformitate cu textul şi finalitatea directivei, arătând că deşi jurisprudenţa franceză nu permitea echivalarea dintre accidentul de traseu şi accidentul de muncă, şi deci, şi aplicarea art. L. 223-4 C. muncii la situaţia doamnei Dominguez, obligaţia de interpretare conformă cere şi ca această dispoziţie să fie interpretată în lumina prevederilor directivei permiţând astfel includerea în noţiunea de accident de muncă şi pe cea a accidentului de traseu.

Considerăm răspunsul Curţii de Justiţie a fi, într-un fel, evident, din moment ce doamna Dominguez nu a putut să beneficieze de recunoaşterea unui drept ca urmare a acţiunii de interpretare restrictivă a judecătorului naţional suprem. În alte cuvinte, Curtea a cerut doar ca judecătorul care a cauzat nerespectarea dreptului unional să repare prejudiciul printr-o interpretare conformă a dreptului intern cu textul şi finalitatea directivei, nefiind necesar pentru aceasta aplicarea cu efect direct a dispoziţiilor din directivă.

Drept urmare, în lumina jurisprudenţei Dominguez, susţinem că şi pentru judecătorul sau, respectiv, funcţionarul unei autorităţi administrative din România „în cadrul unei interpretări conforme cu directivele, trebuie să se ia în considerare ansamblul dispoziţiilor de drept intern pentru a aprecia în ce măsură acesta poate fi aplicat astfel încât să nu ajungă la un rezultat contrar celui prevăzut de directiva în cauză”[55], şi indiferent de existenţa sau nu a unui recurs în interesul legii prin care s-ar fi dispus o interpretare restrictivă contrară finalităţii urmărite de o directivă care, pe de altă parte, este posibil să nu fi fost nici adoptată atunci când recursul în interesul legii a fost soluţionat. Altfel spus, obligaţia de interpretare conformă conţine şi obligaţia de a înlătura de la aplicare orice jurisprudenţă restrictivă a instanţei supreme care ar

[54] Reflets nr. 3/2012, p. 12 disponibil spre consultare on-line la http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-11/fr_2012_reflets3.pdf (ultima dată accesat pe 10 martie 2013).[55] Concluziile avocatului general prezentate la 16 decembrie 2010 în cauza Stichting Natuur en Milieu şi alţii (Hotărârea din 16 decembrie 2010, C-266/09, Rep., p. I-13119 C-167/09), cit. supra 38, pct. 48, cu trimitere la Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer şi alţii, cit. supra 8, pct. 115, 118 şi urm., precum şi Hotărârea din 16 iulie 2009, Mono Car Styling C-12/08, Rep., p. I-6653, pct. 62.




impune judecătorului să acorde o interpretare contrară textului şi finalităţii directivei[56]. Pe de altă parte, în cazul unui conflict, nicio dispoziţie legală nu opreşte judecătorul a quo să acorde, acolo unde este posibil, o interpretare conformă cu directiva a deciziei în interesul legii[57], invocând drept temei juridic art. 288 ultimul paragraf TFUE coroborat cu art. 4 alin. (3) TFUE şi jurisprudenţa Von Colson.

2.4. Obligaţia de a aplica metodele de interpretare recunoscute în propriul sistem de drept

După cum am putut observa, obligaţia de interpretare conformă, fiind o obligaţie de interpretare, ia naştere doar în cadrul activităţii de aplicare a dreptului realizată de către judecătorul naţional sau de către alte autorităţi ale statului. Două tipuri de probleme sunt specifice acestei activităţi: questio facti şi questio iuris. Ultimele – problemele de drept, constau în a căuta şi a elucida sensul normelor aplicabile, norma juridică trebuind să fie căutată şi interpretată, stabilindu-se o corelaţie între drept şi fapt, urmând ca în baza acesteia să se emită un act de aplicare[58].

Raportat la situaţiile care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii şi referindu-se la obligaţia interpretării conforme, Curtea a precizat că aceasta presupune, în cadrul aplicării dreptului naţional, ca acest drept să fie interpretat prin aplicarea [tuturor] metodelor de interpretare recunoscute de acesta disponibile[59].

[56] Pe de altă parte, acest conflict ar putea fi rezolvat prin intermediul procedurii de hotărâre prealabilă şi doar atunci când apare pe rolul judecătorului de ultimă instanţă. Astfel, acesta va putea oferi, suspendând cauza, posibilitatea Înalte Curţi să-şi revizuiască decizia în interesul legii sau să o interpreteze, prin aplicarea principiului interpretării conforme, cu finalitatea urmărită de directiva incidentă în cauză. Bineînţeles, o interpretare ad litteram a normei de procedură face o astfel de cerere să pară drept inadmisibilă, deoarece procedura trimiterii prealabile se poate realiza doar dacă „chestiunea de drept este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat” (s.n.), însă dacă s-ar aplica o interpretare a dispoziţiei în lumina cerinţelor impuse de obligaţia cooperării loiale, atunci s-ar putea argumenta că deşi există un recurs în interesul legii ce vizează chestiunea de drept care necesită o a doua interpretare, chestiunea de drept actuală vizează şi necesitatea interpretării conforme cu textul şi finalitatea directivei, ultima nefăcând obiectul recursului în interesul legii pronunţat eventual chiar înaintea aderării României la Uniunea Europeană, respectiv anterior date de 1 ianuarie 2007, aflându-ne astfel în prezenţa unei chestiuni de drept nouă şi cu privire la care ÎCCJ nu a statuat. Referitor la dreptul de înlătura de la aplicare o decizie în interesul legii, a se vedea şi Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, cauza C-173/09, Rep., p. I-8889, pct. 28, „trebuie să se sublinieze că posibilitatea recunoscută instanţei naţionale prin art. 267 al doilea paragraf TFUE de a solicita Curţii o interpretare preliminară anterior neaplicării, dacă este cazul, a instrucţiunilor unei instanţe superioare care s-ar dovedi contrarii dreptului Uniunii nu se poate transforma într-o obligaţie”, dar şi pct. 31, „se impune să se sublinieze că, potrivit unei jurisprudenţe consacrate, instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept al Uniunii are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor dispoziţii, înlăturând, din oficiu dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, respectiv, în speţă, norma de procedură naţională [...] fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei dispoziţii naţionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629, pct. 24, precum şi Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Filipiak, C-314/08, Rep., p. I-11049, pct. 81)”.[57] În acest sens, a se vedea şi Hotărârea din 13 iulie 2000, Centrosteel, cauza C-456/98, Rec., p. I-6007, pct. 17, „Il incombe ainsi au juge de renvoi, saisi d'un litige entrant dans le domaine d'application de la directive et trouvant son origine dans des faits postérieurs à l'expiration du délai de transposition de cette dernière, lorsqu'il applique les dispositions du droit national ou une jurisprudence interne établie, ainsi que cela semble être le cas dans l'affaire au principal, de les interpréter d'une manière telle qu'elles puissent recevoir une application conforme aux objectifs de la directive.” (s.n.)[58] D.C. Dănişor, I. Dogaru, G. Dănişor, Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 320-321.[59] A se vedea, printre altele, Mono Car Styling cit. supra, pct. 63.

jurisprudenţa Von Colson |act de aplicare |

dreptul naţional




do

ctr

ină

Drept urmare, Curtea pare a fi adepta teoriei lui Savigny care a susţinut că „de fapt, nu există metode diferite de interpretare, ci diferite activităţi, elemente ale interpretării, care trebuie aplicate împreună în procesul de interpretare”[60]. Pentru instanţa de la Luxembourg, toate aceste elemente trebuie aplicate, dacă este necesar, pentru a conferi o soluţie în acord cu finalitatea urmărită de directivă. Pe de altă parte, aceste metode de interpretare sunt doar cele de care dispune, conform normelor de drept intern, judecătorul naţional. De aceea, dacă o dispoziţie internă interzice unui judecător folosirea unei anumite metode în anumite situaţii, atunci acesta nu va putea înlătura respectiva dispoziţie cu scopul de a conferi o interpretare conformă a dispoziţiilor aplicabile cu textul şi finalitatea directivei[61].

Pe de altă parte, un astfel de ratio instituie mai degrabă o posibilitate şi nu o obligaţie de a aplica în soluţionarea unei cauze toate metodele de interpretare disponibile. Drept metodologie, propunem judecătorului să aplice cu prioritate metoda de interpretare sistematică întrucât o astfel de tehnică îi permite interpretarea unor cuvinte, expresii sau dispoziţii în contextul general în care au fost scrise, ţinându-se cont că fac parte dintr-un tot, dintr-un ansamblu sau dintr-un sistem, conform maximei romane incivile est nisi tota lege perspecta una aliqua particular eius proposita iudicare vel respondere. De altfel, s-a afirmat că este total nepotrivit să se judece o cauză sau să se dea o consultaţie juridică numai pe baza unui singur fragment dintr-o lege, dacă nu se examinează legea până la capăt[62]. Menţionăm că expresia „legea până la capăt” include nu doar dispoziţiile din legea naţională aplicabilă, ci şi dispoziţiile din directiva sau ansamblul de directive incidente[63], direct sau indirect, în cauza pendinte.

3. Momentul în care obligaţia interpretării conforme ia naştere în sarcina instanţelor şi organelor administraţiei

Următoarea problemă de drept care trebuie discutată este: din ce moment obligaţia de interpretare conformă apare în sarcina autorităţilor unui stat şi inclusiv a instanţelor[64], respectiv de la momentul adoptării şi publicării directivei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (în continuare, JOUE) sau doar de la momentul expirării termenului de transpunere?

Răspunsul care a părut a fi sugerat de către Curte în cauza Kolpinghuis Nijmegen[65] era în sensul că obligaţia operează de la momentul adoptării directivei, respectiv la 20 de zile de la momentul publicării ei în JOUE, dacă nu este prevăzut altfel în conţinutul directivei. Pe de altă parte, avocatul general Jacobs a concluzionat că pentru a răspunde la această întrebare trebuie să se distingă între situaţia în care statul membru a adoptat măsuri de transpunere înainte de

[60] Fr.C. Savigny, Sistem des heutigen Romischen Recht, p. 213 apud N. Popa, Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, 2008, la p. 203.[61] Drept exemplu, art. 10 noul C. civ. interzice folosirea analogiei atunci când dispoziţiile care ar urma a fi aplicate ca urmare a apelării la această metodă sunt dispoziţii care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile.[62] T. Sâmbrian, Interpretarea dreptului. De la conceptul roman de interpretatio la interpretarea modernă prin adagiile latinei juridice, Revista română de drept privat nr. 1/2011, pp. 156-192, la pp. 168-169.[63] Adică acele directive cu privire la care situaţia de fapt intră în domeniul lor de aplicare (ratione materiae, ratione personae, ratione temporis).[64] Pentru răspunsul conferit şi în doctrină la această întrebare, a se vedea P. Craig, The legal effect of Directives: policy, rules and exceptions, în European Law Review, 34(3) 2009, pp. 349-377, pp. 362 şi urm.[65] Hotărârea din 8 octombrie 1987, Kolpinghuis Nijmegen, 80/86, Rec., p. 3969.




expirarea termenului prescris de către directivă şi situaţia în care statul nu a întreprins nicio acţiune pozitivă în vederea asigurării transpunerii directivei.

În prima situaţie, instanţa are obligaţia de a interpreta măsurile de transpunere conform cu prevederile directivei, chiar şi înainte de expirarea termenului de transpunere. În a doua situaţie, instanţa nu ar trebui să opereze o interpretare conformă a ansamblului dreptului intern înainte de expirarea termenului de transpunere, pentru a oferi totuşi posibilitatea legitimă a statului de a acţiona cu scopul de a asigura rezultatul prescris de către o directivă în termenul legal rămas de transpunere.[66] Acest punct de vedere este susţinut şi de jurisprudenţa de dată recentă a Curţii.[67]

4. Cine sunt „creditorii” obligaţiei de interpretare conformă?

În ceea ce priveşte raporturile de drept în cadrul cărora poate lua naştere obligaţia de interpretare conformă în sarcina instanţei învestite cu soluţionarea unor astfel de raporturi, trebuie precizat că limitele interpretării conforme nu depind de calitatea părţilor, interpretarea conformă aplicându-se în cauzele dintre particulari, în cele în care statul prin intermediul autorităţilor acţionează împotriva unui particular – efect vertical invers[68], dar şi în situaţia clasică de invocare a directivelor, în care particularul este reclamantul iar statul este pârâtul.

Obligaţia de a conferi reglementării interne o interpretare conformă directivei este astfel recunoscută în cadrul raporturilor orizontale şi în mod cert, efectul ei va fi contrar intereselor unuia dintre cei doi particulari[69]. De aceea, faptul că interpretarea dreptului naţional în conformitate cu dreptul unional se poate face în detrimentul unui particular nu poate fi o condiţie de ineficacitate a interpretării conforme. Avocatul general, doamna Kokott[70], a concluzionat, de altfel, că „este de la sine înţeles că toate aceste reglementări, indiferent dacă au fost adoptate pentru a transpune sau pentru a nu transpune directiva[71], trebuie interpretate şi puse în aplicare în conformitate cu dreptul [unional], şi în special cu textul şi cu obiectivele directivei, precum şi cu un anumit articol din directivă”. Avocatul general a precizat, de asemenea, că „faptul că interpretarea dreptului naţional în conformitate cu

[66] Concluziile avocatului generale prezentate la 25 iunie 1992 în cauza Mundt (Hotărârea din 10 noiembrie 1992, Hansa Fleisch Ernst Mundt, C-156/91, Rec., p. I-5567).[67] Adeneler şi alţii, cit. supra, pct. 116 şi 124, „il y a lieu de répondre à la première question que, dans l’hypothèse de la transposition tardive dans l’ordre juridique de l’État membre concerné d’une directive [...] les juridictions nationales sont tenues, dans toute la mesure du possible, d’interpréter le droit interne, à partir de l’expiration du délai de transposition, à la lumière du texte et de la finalité de la directive en caus[e]” (s.n.). A se vedea şi P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, 2009, p. 363.[68] A se vedea cauza C-53/10 Franz Mücksch, cit. supra 17, pct. 34 şi jurisprudenţa citată la acel punct, „În plus, deşi litigiul principal opune o autoritate publică unui particular, trebuie amintit că Curtea s-a pronunţat în sensul că un stat membru poate, în principiu, să opună unor particulari o interpretare conformă a dreptului naţional”, dar şi Hotărârea din 8 octombrie 1987, Kolpinghuis Nijmegen, 80/86, Rec., p. 3969, pct. 12-14.[69] A se vedea Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing, cauza C-106/89, Rec., p. I-4135, pct. 6 şi 8, şi Hotărârea din 14 iulie 1994, Faccini Dori, C-91/92, Rec., p. I-3325.[70] Concluziile prezentate la 8 februarie 2007 în cauza Kofoed, cit. supra 3, pct. 64.[71] Este vorba despre Directiva nr. 90/434/CEE a Consiliului din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică fuziunilor, scindărilor, cesionării de active şi schimburilor de acţiuni între societăţile din diferite state membre, JO L 225, p. 1, Ediţie specială 09/vol. 1, p. 92.

cauza Kolpinghuis Nijmegen |termen de transpunere |

avocat general




do

ctr

ină

dreptul [unional] poate fi în detrimentul unui particular nu este contrar acesteia, deoarece se admite aplicarea dreptului [unional] prin intermediul dispoziţiilor de drept naţional, şi anume o aplicare indirectă.” De fapt, sursa ce naşte potenţiale dezavantaje în sarcina unui particular va fi doar dispoziţia de drept intern a cărei interpretare este realizată. Drept urmare, obligaţia de a interpreta dreptul naţional în conformitate cu directivele se aplică şi cu privire la raporturile juridice în care o persoană privată este afectată indirect în mod inevitabil.[72]

Asfel, am observat că obligaţia de interpretare conformă impune interpretarea oricărei norme de drept intern incidente, inclusiv principiilor generale, în conformitate cu textul şi finalitatea unei directive şi în cadrul oricărui litigiu aflat pe rolul instanţei, nefiind dependentă sau limitată de vreo calitate specială a subiecţilor. Totuşi, această obligaţie nu este una de rezultat, ci una de mijloace, întrucât Curtea de Justiţie a precizat că doar „în măsura posibilului” este obligată instanţa să aplice o astfel de interpretare.

Urmează astfel să analizăm (5) situaţiile în care neaplicarea unei dispoziţii conforme poate exonera instanţa naţională de „vinovăţie”.

5. Limitele obligaţiei de interpretare conformă

Conform doctrinei germane, „obligaţia de a efectua o interpretare conformă cu directiva îşi găseşte limitele în capacitatea de a interpreta dreptul naţional”[73].

De altfel, Curtea de la Luxembourg a statuat că obligaţia de interpretare conformă „este limitată de principiile generale de drept şi nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului naţional”[74] sau, mai dezvoltat, că „obligaţia instanţei naţionale de a se referi la conţinutul unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept, şi în special de principiile securităţii juridice şi neretroactivităţii, şi nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dispoziţiilor de drept naţional”[75]. Se impune aşadar să stabilim semnificaţia interpretării contra legem (5.1) dar şi principiile generale de drept care sunt relevante într-o situaţie de interpretare conformă, astfel încât să aibă drept efect exonerarea de la executarea unei obligaţii de mijloace (5.2.).

5.1. Interpretarea contra legem

După cum am putut observa, Curtea de Justiţie a stabilit că obligaţia de interpretare conformă nu poate constitui temeiul în baza căruia o instanţă poate conferi o interpretare contra legem dispoziţiilor de drept intern aplicabile. Altfel spus, dacă dreptul intern nu conferă posibilitatea judecătorului să soluţioneze cauza printr-o interpretare contra legem, nici dreptul Uniunii nu

[72] Acestea sunt, pe de o parte, raporturile orizontale, şi anume cele între particulari şi, pe de altă parte, aşa-numitele raporturi triunghiulare.[73] R. Streinz, Europarecht, ed. a VIII-a, Heidelberg, 2008, p. 161, pct. 456, apud Concluziile avocatului general prezentate la 24 martie 2010 în cauza Mediaprint Zeitungs-und Zeitschriftenverlag (Hotărârea din 9 noiembrie 2010, C-540/08, Rep., p. I-10909, pct. 17 C-540/08), nota de subsol nr. 66.[74] Dominguez, cit. supra la 6, pct. 45.[75] Hotărârea din 10 martie 2011, Deutsche Lufthansa, cauza C-109/09, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 54 cu trimitere la Angelidaki şi alţii, cit. supra 19, pct. 199.




conferă această prerogativă. Cu privire la sursa acestei interziceri de interpretare, avocatul general Kokott a susţinut că „nu este încă stabilit în mod neechivoc dacă chiar din dreptul Uniunii rezultă o interdicţie de interpretare contra legem sau dacă dreptul Uniunii se limitează la a nu se opune unei interdicţii naţionale de interpretare contra legem”[76].

Indiferent de răspuns, considerăm că imposibilitatea conferirii unei interpretări contra legem este impusă de însăşi existenţa statului de drept şi a principiului separaţiei puterilor în stat întrucât o astfel de interpretare ar conduce la depăşirea prerogativelor unei instanţe naţionale din moment ce numai legiuitorul are competenţa de a modifica dispoziţiile aplicabile într-o cauză pendinte. De aceea, nicio instanţă nu poate fi obligată să ofere o interpretare contra legem.[77]

Astfel, judecătorul naţional va putea constata imposibilitatea de a oferi o interpretare conformă cu directiva ori de câtre ori dispoziţia internă aplicabilă are un conţinut normativ ce impune, ad litteram, un rezultat opus rezultatului urmărit de directivă, având astfel un caracter deloc ambiguu. Drept urmare, obligaţia ce revine astfel instanţei naţionale este circumscrisă, aceasta operând numai în cazul în care modul de redactare a legislaţiei naţionale în discuţie lasă o marjă pentru interpretări diferite şi de aceea întinderea unei astfel de obligaţii nu merge până acolo încât să impună o interpretare contra legem a legislaţiei interne.

Pe de altă parte, fiind conştientă de această limitare şi de faptul că ea ar putea fi invocată în mod abuziv de către instanţele naţionale, Curtea are tendinţa de a stabili[78] chiar în cuprinsul hotărârii de interpretare a dispoziţiilor unei directive dacă o instanţă naţională are sau nu posibilitatea să ofere o interpretare conformă, luând în considerare textul şi contextul dreptului intern şi operând, indirect, o interpretare conformă a acestuia cu directiva în cauză. În acest sens, dacă în cauza Wagner Miret Curtea a concluzionat că „reiese din cererea de trimitere preliminară că normele naţionale nu pot fi interpretate într-o manieră conformă cu directiv[a]”[79], acceptând astfel şi faptul că prevederile directivei nu aveau efect direct şi

[76] Concluziile avocatului general prezentate la 12 mai 2011 în cauza Gueye şi Salmerón Sánchez (Hotărârea din 15 septembrie 2011, C-483/09 şi C-1/10, nepublicată încă în Repertoriu), pct. 29.[77] Sancţiunea în dreptul român a încălcării acestui principiu este conţinută în cuprinsul art. 488 pct. 8 C pr. civ., care se referă la situaţia în care instanţa aplică textele de lege incidente speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit în sensul că interpretarea dată este prea extinsă, prea restrânsă ori cu totul eronată, într-o asemenea situaţie, oricare dintre părţi având dreptul să ceară casarea hotărârii. A se vedea şi practica instanţei supreme poloneze prin care sunt casate hotărârile instanţelor de grad inferior ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de interpretare conformă în T. Erecinski, Supremacy, direct effect and consistent interpretation – tools for an effective and uniform application of European Union law?, ERA Forum, 11, 2011, pp. 531-536.[78] Şi, de cele mai multe ori, chiar avocatul general în cadrul concluziilor prezentate. Drept exemplu, a se vedea Concluziile avocatului general prezentate la 6 mai 2010 în cauza Andersen (Hotărârea din 12 octombrie 2010, C-499/08, Rep., p. I-9343), unde se precizează că „fără a dori să anticipăm soluţia în cauza cu care a fost sesizată Vestre Landsret, interpretarea dreptului intern fiind de competenţa exclusivă a instanţei naţionale, apreciem că, în speţă, interpretarea conformă cu dreptul comunitar este deplin posibilă.” (s.n.), pct. 84.[79] „It would appear from the order for reference that the national provisions cannot be interpreted in a way which conforms with the directive on the insolvency of employers and therefore do not permit higher management staff to obtain the benefit of the guarantees for which it provides. If that is the case, it follows from the Francovich judgment, cited above, that the Member State concerned is obliged to make good the loss and damage sustained as a result of the failure to implement the directive in their respect.” (s.n.), Hotărârea din 16 decembrie 1993, Wagner Miret, C-334/92, Rec., p. I-6911, pct.22.

principiul separaţiei puterilor |legislaţie internă |

cauza Wagner Miret




do

ctr

ină

precizând că singurul remediu rămas era cel oferit de jurisprudenţa Francovich[80], ulterior, în cauza cea mai recentă – Dominguez, Curtea a constatat, mai întâi, că „instanţa de trimitere consideră că se află în prezenţa unei limite la doctrina interpretării conforme”[81], pentru ca mai apoi să sublinieze faptul că dacă articolul din legislaţia internă aplicabilă [art. L. 223-4 C. muncii] ar fi fost interpretat într-un anumit sens de către instanţa naţională, sens sugerat apoi chiar de către Curte, atunci instanţa naţională nu s-ar afla în prezenţa limitei interpretării conforme a art. L. 223-2 C. muncii. Prin urmare, se poate afirma că prin această interpretare a presupusei limite invocate ca atare de către instanţa naţională, Curtea a dorit să limiteze aplicarea excepţiilor la obligaţia de interpretare conformă şi să-şi aroge competenţa de a verifica şi aproba, de la caz la caz, situaţiile în care o asemenea limitare intervine[82]. Bineînţeles, o astfel de competenţă va fi posibilă doar în situaţia în care instanţa naţională va apela la dialog.

Mai precizăm, înaine de a trece la analiza următoarei limitări, că în cauza Mono Car Styling, Curtea a afirmat că „obligaţie de interpretare conformă [...] îşi găseşte limitele în principiile generale de drept, printre care cel al securităţii juridice, în sensul că nu poate servi drept temei unei interpretări contra legem a dreptului naţional.”[83]. Prin urmare, ne vom afla în prezenţa unei interpretări contra legem ori de câte ori prin aceasta s-ar aduce atingere principiului securităţii juridice, principiu general de drept al Uniunii Europene. Totodată, va exista o interpretare contra legem ori de câte ori o interpretare conformă impune instanţei naţionale să confere un efect retroactiv unei dispoziţii de la data expirării termenului de transpunere a directivei incidente[84]. Totuşi, deşi nerespctarea acestor două principii, cel al securităţii juridice şi al neretroactivităţii ar duce sine qua non şi la conferirea unei interpretări contra legem, reciproca nu este valabilă. De aceea, vom analiza ipoteza în care deşi nu ne aflăm într-o situaţie de interpretare contra legem[85], instanţa va trebui să asigure observarea principiilor generale de drept care pot constitui, în anumite împrejurări, limite distincte în executarea obligaţiei de interpretare conformă.

5.2. Principiile generale de drept

În cauza Caronna, Curtea a reiterat că „principiul interpretării conforme îşi află limitele în principiile generale ale dreptului, care fac parte integrantă din dreptul Uniunii, şi în special în cele ale securităţii juridice şi neretroactivităţii”[86].

[80] Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich şi alţii, cauzele conexe C-6/90 şi C-9/90, Rec., p. I-5357.[81] Dominguez, cit. supra, pct. 26.[82] Pe de altă parte, trebuie subliniat că instanţa de la Luxembourg nu are competenţa să interpreteze o normă internă a unui stat membru, chiar şi dacă această interpretare ar izvorî din dorinţa de a conferi efectivitate prevederilor dintr-o directivă. Această competenţă aparţine exclusiv instanţelor naţionale – doar ele pot decide dacă este posibil să opereze o asemenea interpretare conformă, în contextul limitelor naţionale de interpretare care diferă dintr-un stat în altul.[83] Mono Car Styling, cit. supra, pct. 61.[84] Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, cauza C-268/06, Rep., p. I-2483, pct. 103.[85] De altfel, avocatul general consideră că „o interpretare contra legem ar putea fi cu greu compatibilă cu principiul securităţii juridice”, Concluziile avocatului general prezentate la 8 martie 2007 în cauza Dell’ Orto (Hotărârea din 28 iunie 2007, C-467/05, Rep., p. I-5557), pct. 41 cu trimitere la Hotărârea Curţii din 16 iunie 2005, Pupino, C-177/10, Rec., p. I-5285, pct. 44 şi 47.[86] Hotărârea din 28 iunie 2012, Caronna, cauza C-7/11, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 52.




Urmează să parcurgem, fără intenţia de a realiza o analiză exhaustivă, principalele principii generale care pot constitui exonerare de la îndeplinirea obligaţiei de interpretare conformă.

Primul principiu, cel al securităţii juridice, impune conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie ca o reglementare să fie clară şi precisă pentru ca justiţiabilii să îşi poată cunoaşte fără ambiguitate drepturile şi obligaţiile şi să acţioneze în consecinţă[87]. Pe de altă parte, previzibilitatea legii nu se opune faptului ca această persoană să fie nevoită să recurgă la consilieri competenţi pentru evaluarea unor astfel de consecinţe[88] dar nici posibilităţii ca legea să confere puteri de apreciere autorităţilor administrative atâta timp cât întinderea şi modalităţile de exercitare ale acestei puteri de apreciere sunt definite cu precizie, având în vedere scopul legitim care este în joc, pentru a furniza individului o protecţie adecvată împotriva arbitrarului[89]. În ceea ce priveşte precizia, nu se impune ca termenii unei dispoziţii să fie atât de precişi încât consecinţele care pot decurge dintr-o încălcare a acestei prevederi să poată fi prevăzute cu o certitudine absolută[90].

În funcţie de materia în care este invocat, principiul prezintă caracteristici specifice.

În materie penală, acesta presupune ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, concretizându-se în principiul legalităţii incriminării[91] şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege).

Principiul este respectat atunci când justiţiabilul poate şti, plecând de la textul dispoziţiei pertinente – şi, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către instanţe printr-o jurisprudenţă constantă, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală.[92] Astfel, s-ar aduce atingere principiului legalităţii incriminării atunci când pârâtul-inculpat este tras la răspundere penală doar ca urmare a unei simple interpretări conforme a normei naţionale în conjuncţie cu prevederile şi finalitatea unei directive. De aceea, în cazul acelor directive care menţionează necesitatea aplicării unei sancţiuni penale efective a celor care nu respectă rezultatul prescris de către aceasta, o instanţă naţională nu va putea impune sau agrava răspunderea penală dacă ea nu a fost prescrisă de către o dispoziţie de drept penal[93]. Prin urmare, „o directivă nu poate astfel avea ca efect, prin ea însăşi şi independent

[87] Hotărârea din 9 iulie 1981, Gondrand şi Garancini, cauza 169/80, Rec., p. 1931, pct. 17, Hotărârea din 13 februarie 1996, Van Es Douane Agenten, cauza C-143/93, Rec., p. I-431, pct. 27, Hotărârea din 14 aprilie 2005, Belgia/Comisia cauza C-110/03, Rec., p. I-2801, pct. 30.[88] CEDO, hotărârea Cantoni împotriva Franţei din 15 noiembrie 1996, Recueil des arrêts şi décisions, 1996-V, § 35.[89] CEDO, hotărârea Kruslin împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A, nr. 176-A, § 27, 29 şi 30, precum şi hotărârea Margareta şi Roger Andersson/Suedia din 25 februarie 1992, seria A, nr. 226-A, pct. 75.[90] Concluziile avocatului general prezentate la 1 martie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, pct. 136 (Hotărârea din 7 iunie 2007 C-76/06 P, Rep., I-4405) cu trimitere la hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia (T-43/02, Rec., p. II-3435, pct. 79).[91] Consacrat în special prin art. 7 par. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care, conform art. 51 din Cartă, trebuie să fie interpretat şi în lumina dispoziţiilor ce conţin drepturi analoage din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.[92] Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C-303/05, Rep., p. I-3633, pct. 50 cu referire la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Coëme şi alţii împotriva Belgiei din 22 iunie 2000.[93] A se vedea şi cauza Caronna, cit. supra, pct. 55, „În ipoteza în care instanţa de trimitere ar ajunge la concluzia că dreptul naţional, în redactarea sa aplicabilă faptelor din cauza principală, nu impune farmaciştilor o obligaţie de a deţine

ambiguitate |principiul legalităţii incriminării |

sancţiuni penale efective




do

ctr

ină

de o lege internă a unui stat membru adoptată pentru aplicarea sa, stabilirea sau agravarea răspunderii penale a celor care acţionează cu încălcarea dispoziţiilor sale”[94].

Corolar al principiului securităţii juridice din materie penală este şi principiul neretroactivităţii legii şi a interpretării, care interzice aplicarea retroactivă a unei noi interpretări a unei norme care stabileşte o încălcare[95] şi în special în cazul în care este vorba despre o interpretare jurisprudenţială al cărei rezultat nu poate fi prevăzut în mod rezonabil la momentul săvârşirii încălcării, mai ales în lumina interpretării reţinute la acel moment în jurisprudenţa referitoare la dispoziţiile legale în cauză[96].

În materie fiscală, cele două principii generale de drept protejează atât contribuabilii cât şi autorităţile fiscale[97] şi se impun cu o rigoare deosebită atunci când este în discuţie o reglementare care poate avea consecinţe de ordin financiar[98]. De aceea, respectarea lor de către autorităţile unui stat cere ca justiţiabilul să aibă cunoştinţă de obligaţiile sale fiscale înainte de a încheia o operaţiune, instanţa naţională sau autoritatea administrativă neavând posibilitatea de a impune sancţiuni mai puţin favorabile de ordin financiar cu scopul de a asigura rezultatul impus de o normă directivală dacă acesta nu este prescris prin dispoziţii de drept intern aplicabile pendinte.

6. Practica instanţelor române privind obligaţia de interpretare conformă

În ceea ce priveşte practica instanţelor, nu am detectat nicio trimitere directă la jurisprudenţa obligaţiei de interpretare conformă dezvoltată de Curtea de Justiţie.

Un prim exemplu de aplicare de facto a obligaţiei interpretării conforme este reprezentat de către soluţia conferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în continuare „ÎCCJ”) într-o cauză ce avea drept obiect restrângerea dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români în baza prevederilor din Legea nr. 248/2005[99]. Astfel, recursul a fost formulat împotriva confirmării, atât de către tribunal cât şi de curtea de apel, a faptului că nu sunt întrunite condiţiile de restrângere a dreptului la libera circulaţie. Un instrument semnificativ în motivarea ÎCCJ au fost dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE care precizează în mod exhaustiv condiţiile în care dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor UE poate fi restrâns. Drept urmare, ÎCCJ a statuat că

autorizaţia specială pentru distribuirea de medicamente angro şi nu conţine nicio dispoziţie expresă care să prevadă răspunderea penală a farmaciştilor, principiul legalităţii pedepselor [...] interzice sancţionarea penală a unui asemenea comportament, chiar în cazul în care norma naţională este contrară dreptului Uniunii” (s.n.).[94] Coronna, cit. supra, pct. 52 cu trimitere la Hotărârea din 7 ianuarie 2004, X, C-60/02, Rec., p. I-651, pct. 61.[95] Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, cauza C-3/06 P, Rep., p. I-1331, pct. 88 cu trimitere la Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P – C-208/02 P şi C-213/02 P, Rec., p. I-5425, pct. 217.[96] Groupe Danone/Comisia, cit. supra, pct. 89 cu trimitere la Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P – C-208/02 P şi C-213/02 P, Rec., p. I-5425, pct. 218.[97] Hotărârea din 30 iunie 2011, Meilicke şi alţii, C-262/09, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 56.[98] A se vedea în special hotărârea din 26 octombrie 2006, Koninklijke Coöperatie Cosun, cauza C-248/04, Rec., p. I-10211, pct. 79 şi jurisprudenţa citată.[99] Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, publicată în M. Of. nr. 682 din 29 iulie 2005.




deşi legea stabileşte posibilitatea restrângerii exercitării acestui drept, judecătorul poate dispune acest lucru doar atunci când activitatea persoanei pe teritoriul statului respectiv aduce o atingere gravă intereselor României, existenţa unei atingeri grave fiind o condiţie suficientă pentru a se putea dispune restrângerea dreptului la liberă circulaţie a persoanei în cauză. ÎCCJ subliniază mai apoi, că o asemenea interpretare a Legii nr. 248/2005 trebuie privită din perspectiva Directivei nr. 2004/38/CE, care impune ca o astfel de măsură să se poată lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică[100]. În concluzie, interpretând noţiunea de „atingere gravă” în conformitate cu prevederile unionale incidente, ÎCCJ a constatat că ne-am afla în prezenţa unui caz de atingere gravă a intereselor României doar atunci când restrângerea dreptului la libera circulaţie se va realiza şi se va dispune în conformitate cu respectarea condiţiilor prevăzute în mod exhaustiv în art. 27 din Directiva nr. 2004/38.

Un al doilea caz ce are ca obiect tot domeniul de aplicare al directivei sus-menţionate şi aflat pe rolul Curţii de Apel Craiova, priveşte măsurile de expulzare luate de Franţa împotriva unor cetăţeni români. Apelanta, DGPMAI[101] a cerut dispunerea măsurii de restrângere a dreptului la libera circulaţie a acestor particulari pe o durată de 3 ani. Curtea de Apel Craiova s-a pronunţat în sensul că „deşi dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate prevăd posibilitatea restrângerii exercitării acelui drept [...] odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate, potrivit art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, iar această prioritate este instituită şi prin art. 10 din Tratatul Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, inclusiv a instanţelor judecătoreşti, prin respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.” (s.n.). Totuşi, în paragraful următor instanţa de apel părăseşte tărâmul obligaţiei de interpretare conformă, afirmată anterior, şi respinge apelul în urma constatării că Tribunalul Olt a soluţionat corect cauza supusă judecării prin aplicarea directă[102] a unor prevederi din Directiva nr. 2004/38 şi înlăturarea normei interne contrare.[103]

Un al treilea caz, aflat pe rolul Curţii de Apel din Galaţi, priveşte tot limitarea dreptului la libera circulaţie, dar de această dată a cetăţenilor români ce doreau să călătorească în Italia. Astfel, instanţa a constatat că apelul este nefondat deoarece „se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetăţeanului şi anume, dreptul la libera circulaţie, iar în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulaţie a persoanelor cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

[100] ÎCCJ, decizia nr. 2176/2011 din 10 martie 2011, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, disponibilă spre consultare la http://www.iccj.ro/cautare.php?id=62552 (ultima dată accesată pe 10 martie 2013).[101] Direcţia Generală de Paşapoarte de pe lângă Ministerul Administraţiei şi Internelor.[102] Cu privire la riscul de confuzie între efectul indirect şi efectul direct al prevederilor unei directive, a se vedea şi P. Craig, Directives: direct effect, indirect effect and the construction of national legislation, în European law Review, 22(6), 1997, pp. 519-538, la pp. 533 şi urm.[103] „În mod corect a reţinut prima instanţă că dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE sunt suficient de precise […]. Prin urmare, se impune aplicarea normei comunitare şi lăsarea ca neaplicată a normei intern[e].” – Decizia nr. 5 din 18 ianuarie 2010, C. Apel Craiova, secţia civilă, secţia minori şi familie, nepublicată.

atingere gravă a intereselor româniei |Directiva nr. 2004/38 |

limitarea dreptului la libera circulaţie




do

ctr

ină

România este parte” (s.n.); acest lucru impunând analiza dreptului la libera circulaţie „prin prisma îndeplinirii normei comunitare în materie, care are prioritate în faţa celei interne”. De aceea, instanţa de apel recurge la interpretarea dispoziţiilor legii prin compararea cu prevederile cuprinse în directiva incidentă în cauză. Drept urmare, „norma internă este parţial incompatibilă cu norma comunitară, în ceea ce priveşte alte excepţii la libera circulaţie a persoanelor decât cele ce vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.”[104] Reiese că instanţa de apel a interpretat prevederile legii interne în conformitate cu cele conţinute în directivă şi a apreciat că legea internă, având un domeniu mai larg de acoperire, atunci când aceasta acţionează în domeniul exhaustiv al directivei, respectiv libera circulaţie a cetăţenilor UE, trebuie să fie interpretată în conformitate cu cea din urmă.

În ceea ce priveşte temeiul juridic invocat pentru aplicarea acestei interpretări conforme, considerăm că instanţa ar fi trebuit totuşi să invoce art. 4 alin. (3) TUE, şi eventual art. 148 din Constituţie[105], la fel cum a procedat şi Curtea de Apel Craiova[106], însă nu şi art. 20 din Constituţie[107], deoarece libera circulaţie a cetăţenilor UE, deşi este o libertate fundamentală în sensul TFUE, aceasta nu este o libertate sau un drept fundamental al omului în sensul drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute de CEDO sau de alte pacte internaţionale. Se pare însă că utilizarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, ca temei juridic, este susţinută şi de către ÎCCJ în unele hotărâri[108], iar în altele, deşi instanţa de apel face trimitere la art. 20 alin. (2) din Constituţie, ÎCCJ precizează că această aplicare şi interpretare conformă trebuie să se realizeze în baza art. 148 alin. (2) şi (4), confirmând însă temeinicia hotărârii instanţei de apel.[109]

[104] Decizia civilă nr. 27A din şedinţa publică din 28 ianuarie 2010, C. Apel Galaţi, nepublicată.[105] În ceea ce priveşte art. 148 din Constituţie, considerăm că acesta reprezintă temei juridic doar în situaţia în care există un conflict între norma de drept intern şi norma unională, conflict ce va fi rezolvat prin aplicarea prioritară a ultimei, în situaţia în care aceasta îndeplineşte condiţiile necesare pentru a avea efect direct. A se vedea de asemenea, Hotărârea Curţii din 18 septembrie 2011, Rosado Santana, C-177/10, pct. 50-53. Mai menţionăm că în cazul aplicării obligaţiei de interpretare conformă temeiul îl constituie art. 4 alin. (3) TUE coroborat cu art. 288, al treilea paragraf TFUE.[106] Cu precizarea că instanţa de apel nu a realizat o interpretare conformă, ci o aplicare prioritară în baza art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.[107] În ceea ce priveşte recurgerea la art. 20 alin. (2) din Constituţie în domeniul de aplicare a dreptului UE, această trimitere poate avea loc atunci când instanţa naţională interpretează dreptul naţional în conformitate cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deşi jurisprudenţa de dată recentă a Curţii Constituţionale impune folosirea art. 148 alin. (2) şi (4) (a se vedea drept exemplu, Decizia nr. 667/2012, publicată în M. Of. nr. 853 din 18 decembrie 2012, dar şi Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 254 din 17 aprilie 2012).[108] Decizia nr. 1188/2011 pronunţată în şedinţa publică din 14 februarie 2011, disponibilă spre consultare la http://www.iccj.ro/cautare.php?id=61634 (ultima dată accesată pe 10 martie 2013) precum şi decizia nr. 1384/2011 din data de 17 februarie 2011 unde ÎCCJ statuează „Instanţa de apel nu a nesocotit art. 2 lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 1347/2007, care prevede interzicerea deplasării în Italia a cetăţenilor români expulzaţi, întrucât a ţinut cont de prevalenţa aplicării reglementărilor europene, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, câtă vreme nu s-a probat că prezenţa pârâtului în Italia ar aduce atingere ordinii publice, securităţii sau sănătăţii publice în sensul Directivei nr. 2004/38/CE a Parlamentului European.” (s.n.)[109] Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie se dispune de către instanţă, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României [...]. – Decizia nr. 1601/2011 din 23 februarie 2011, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nepublicată.


JUrIsPrUDENŢĂ NaŢIoNaLĂ


CURTEA CONSTITUȚIONALĂ


Consideraţii privind Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 referitoare la excepţia ...

JURISPRUDENȚĂ NAȚIONALĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 111

Consideraţii privind Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012[1] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 124 C. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 63/2012

Conf. univ. dr. sebastian rĂDULEŢU*

ABSTRACT

In criminal law limitation is the statutory right of an offender not to be prosecuted or tried after the lapse of a certain period of time. Article 124 from Romanian Criminal Code establishes a special period of limitation, which is the double of the general period. Before the Law no 63/2012, this special period of limitation was shorter, only once and a half from general period. By the decision no 1092/2012, Constitutional Court offers o mandatory interpretation of article 124 of Criminal Code, saying that this new provision is not a matter of procedure but a matter of substantive law. Therefore mitior lex is applicable and the new provision of the law, that worsens the situation of the offender, will be applied only for the criminal offences that will take place after the moment when the new law entry into force.

Keywords: limitation in criminal law, mitior lex, substantive provision in criminal law.

REZUMAT

În dreptul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă dreptul unei persoane care a comis o infracţiune de a nu fi urmărită penal sau judecată pentru acea infracţiune după trecerea unei anumite perioade de timp. Articolul 124 din Codul Penal Român stabilește un termen de prescripţie specială care reprezintă depășirea încă o dată a termenului de prescripţie generală. Înainte de modificarea acestui text de lege prin Legea nr. 63/2012, acest termen de prescripţie specială era mai scurt, reprezentând depășirea cu încă jumătate a termenului de prescripţie generală. Prin decizia nr.1092/2012, Curtea Constituţională stabileşte o interpretare obligatorie a articolului 124 din Codul Penal, menţionând că aceasta este o normă de drept penal substanţial, nu o normă de procedură. Prin urmare principiul mitior lex este aplicabil iar legea nouă, care este mai puţin favorabilă, se va aplica numai infracţiunilor comise după data intrării ei în vigoare.”

Cuvinte-cheie: prescripţia răspunderii penale, normă de drept penal, mitior lex

[1] Publicată în M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013.* Autorul este cadru didactic al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova.


Sebastian RĂDuLeŢu

112 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | JURISPRUDENȚĂ NAȚIONALĂ

juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

I. Contextul cauzei şi punctul de vedere al Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, sesizată fiind în mod direct de către Avocatul Poporului cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 124 C. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 63/2012, Curtea Constituţională a constatat că prevederile acestui text de lege sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Prin aceste modificări legislative termenul de prescripţie specială prevăzut de art. 124 C. pen. fusese mărit: dacă în vechea reglementare era o dată şi jumătate faţă de termenul de prescripţie generală prevăzut de 122 C. pen., în noua reglementare termenul de prescripţie specială este de două ori mai mare decât cel de prescripţie generală.

Prin excepţia de neconstituţionalitate invocată direct de către Avocatul Poporului în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României s-a susţinut că dispoziţiile legale atacate ar fi de imediată aplicare şi, prin urmare, ar contraveni prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea în faţa legii, şi prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile. În ceea ce priveşte primul motiv, s-a susţinut că art. 124 C. pen., modificat prin Legea nr. 63/2012, care măreşte termenul de prescripţie specială, ar crea o discriminare între persoanele judecate după data intrării în vigoare a acestor modificări în raport de cei care fuseseră judecaţi înainte de acest moment. În ceea ce priveşte al doilea motiv, s-a susţinut că norma legală atacată ar încălca şi principiul aplicării legii penale mai favorabile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece aceasta ar fi de imediată aplicare, neexistând prevăzută nicio situaţie tranzitorie. Prin urmare, cu toate că este mai puţin favorabilă decât norma anterioară, pentru că prevede un termen de prescripţie specială mai mare, dispoziţia legală atacată s-ar aplica şi proceselor penale în curs care au ca obiect fapte săvârşite sub imperiul legii vechi. Or, în acest mod, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, s-ar încălca principiul constituţional enunţat mai sus.

Prin Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 124 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

În motivarea soluţiei, Curtea mai întâi a stabilit că se poate pronunţa asupra modului de interpretare a unei norme legale, atunci când există posibilitatea adoptării de către instanţe a unor interpretări contrare dispoziţiilor legii fundamentale. În continuare, se subliniază că norma legală atacată este o normă de drept penal substanţial, nu o normă de procedură. Prin urmare nu se poate susţine că ea ar fi de imediată aplicare, ci, din contră, se aplică numai cu privire la faptele care au luat naştere sub imperiul ei. În acest sens este invocată şi jurisprudenţa anterioară în materie a instanţei de contencios constituţional. Astfel, normele privitoare la prescripţia răspunderii penale sunt norme substanţiale în sistemul nostru de drept, spre deosebire de alte state, unde ele au un caracter preponderent procedural. Din această perspectivă, Curtea face trimitere şi la jurisprudenţa pertinentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 7 din Convenţie, jurisprudenţă ce pare a prefera caracterul procedural al normelor privitoare la prescripţie. Oricum, chiar dacă jurisprudenţa europeană ar fi mai restrictivă din acest punct de vedere, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României, Curtea Constituţională susţine aplicarea în această cauză a dispoziţiilor interne mai favorabile, în sensul că normele care reglementează prescripţia răspunderii penale sunt norme de drept




substanţial, nu norme de procedură. În aceste condiţii, nici nu era nevoie de introducerea unor norme privind situaţiile tranzitorii, deoarece fiind o normă substanţială, art. 124 în vechea reglementare, care e mai favorabilă, se aplică în continuare tuturor faptelor care au luat naştere sub imperiul său. În opinia Curţii, această interpretare a normei legale atacate este cea care este conformă cu art. 15 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, ea respectă şi art. 16 alin. (1) din legea fundamentală, toate persoanele care au săvârşit o faptă penală sub imperiul legii vechi având posibilitatea să fie judecate după aceleaşi reguli privind prescripţia răspunderii penale.

II. Importanţa deciziei

În mod evident, hotărârea în discuţie este importantă pentru că stabileşte în mod indubitabil că dispoziţiile art. 124 C. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 63/2012[2], fiind norme penale mai puţin favorabile deoarece prelungesc termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, nu se aplică decât faptelor săvârşite sub imperiul lor, adică după data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, în condiţiile art. 78 din Constituţie. Prin urmare, pentru orice fapte săvârşite înainte de această dată se vor aplica dispoziţiile penale anterioare care sunt mai favorabile.

Dincolo însă de această calitate vădită a hotărârii respective, ea este remarcabilă şi pentru alte trei motive, mai puţin evidente, dar la fel de importante.

În primul rând, Curtea Constituţională îşi afirmă cu tărie rolul de a determina care este interpretarea corectă din punct de vedere constituţional a unei norme legislative, intrând într-un aparent conflict în acest domeniu cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chemată de art. 126 alin. (3) din Constituţie să asigure „interpretarea şi aplicarea unitară a legii”. În al doilea rând, Curtea confirmă, o dată în plus, ideea, tradiţională în sistemul nostru de drept, că normele privind prescripţia specială a răspunderii penale sunt norme de drept substanţial, nu norme de drept procesual. Deşi această idee poate părea evidentă, este totuşi important că ea este reconfirmată cu tărie de către instanţa de contencios constituţional, mai ales că alte sisteme de drept consideră astfel de norme ca fiind norme procesuale, cu toate consecinţele ce decurg de aici în ceea ce priveşte aplicabilitatea lor imediată. În al treilea rând, Curtea Constituţională face şi o trecere în revistă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 7 din Convenţie şi stabileşte că aceasta, întrucât pare să permită o aplicare imediată a unor norme mai grave privind prescripţia răspunderii penale, este mai puţin protectoare pentru drepturile fundamentale decât este dreptul intern. În aceste condiţii, în temeiul art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, Curtea acordă prevalenţă normelor naţionale în materie.

Aşa cum am menţionat, hotărârea este remarcabilă şi pentru faptul că instanţa de contencios constituţional se consideră competentă să determine modul în care este interpretată o normă cu caracter legislativ, deşi un astfel de apanaj aparţine în principiu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Într-adevăr, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Cu toate acestea, conform unei jurisprudenţe constante[3] a Curţii Constituţionale, în cazul în care o normă legală este susceptibilă de

[2] Publicată în M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012.[3] A se vedea în acest sens şi Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011.


Sebastian RĂDuLeŢu


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

a fi interpretată în mai multe sensuri, dintre care unele ar face ca norma respectivă să fie neconstituţională, instanţa de contencios constituţional este competentă să stabilească care dintre interpretările posibile este conformă legii fundamentale. O astfel de decizie a Curţii, prin care se stabileşte o interpretare conformă cu legea fundamentală, este general obligatorie. Prin urmare, în astfel de cazuri strict determinate, chiar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să adopte interpretarea impusă de către Curtea Constituţională. Temeiul său juridic general îl constituie art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform căruia: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

În al doilea rând, Curtea reafirmă ideea că normele privind prescripţia specială a răspunderii penale sunt norme de drept substanţial, nu norme de drept procesual. Considerarea normelor privind prescripţia ca fiind norme de drept penal substanţial este deja tradiţională în sistemul nostru de drept. Într-adevăr prescripţia răspunderii penale este în prezent o instituţie reglementată de partea generală a Codului penal, în capitolul II, Titlul VII denumit „Cauzele care înlătură răspunderea penală”. Această soluţie a fost adoptată prin Codul penal din 1968. Anterior, prescripţia era considerată o instituţie de drept procesual penal. Spre exemplu, ea a fost reglementată de Codul de procedură penală din 1865. De asemenea, Codul penal din 1936 reglementa prescripţia acţiunii penale.[4] În prezent, însă, ea este o instituţie de drept penal substanţial, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Astfel, fiind o normă de drept penal substanţial este evident că în materie sunt incidente dispoziţiile constituţionale [art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală) şi legale (art. 13 C. pen.) privind legea penală mai favorabilă, nefiind nevoie de existenţa unor norme tranzitorii. Prin urmare noua reglementare prin care se măreşte termenul de prescripţie specială nu este o normă de imediată aplicare, întrucât nu e normă de procedură, ci ea se aplică doar faptelor săvârşite după intrarea ei în vigoare. Pentru faptele comise anterior se aplică norma mai favorabilă, adică norma veche. Deşi această idee poate părea evidentă, este totuşi important că ea este reconfirmată cu tărie de către instanţa de contencios constituţional, mai ales că alte sisteme de drept consideră astfel de norme ca fiind norme procesuale, cu toate consecinţele ce decurg de aici în ceea ce priveşte aplicabilitatea lor imediată.

În al treilea rând, Curtea Constituţională face şi o trecere în revistă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 7 din Convenţie şi stabileşte că aceasta, întrucât pare să permită o aplicare imediată a unor norme mai grave privind prescripţia răspunderii penale, este mai puţin protectoare pentru drepturile fundamentale decât este dreptul intern. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului instituie principiul legalităţii infracţiunii şi pedepsei în art. 7 alin. (1), conform căruia „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”. După cum se observă, Convenţia nu impune însă, nici principiul aplicării legii penale mai favorabile, şi nici regula că normele legale privind prescripţia ar fi norme de drept substanţial. În ceea ce priveşte principiul aplicării legii penale mai favorabile, deşi nu este impus în mod expres de către Convenţie, Curtea îl acceptă totuşi ca o excepţie de la regula prevăzută de art. 7 alin. (1), atunci când aplicarea mitior lex este

[4] Pentru dezvoltări a se vedea M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul Penal comentat, Vol. I. Partea Generală, Ed. Hamangiu, 2007, p. 630. A se vedea, de asemenea, T. Vasiliu, G. Antoniu, Ş. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul Penal al R.S.R. comentat şi adnotat. Partea Generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 633.




prevăzută în dreptul intern.[5] De altfel, soluţia permisă de către instanţa europeană este explicabilă. „Principiul legalităţii fiind de inspiraţie liberală şi stabilit în interesul persoanei, nu va putea fi întors împotriva acesteia”.[6] În aceeaşi ordine de idei, Convenţia nu oferă o soluţie cu privire la caracterul substanţial sau procedural al normelor privind prescripţia, lăsând acest lucru la latitudinea legiuitorului naţional al fiecărui stat în parte. În acest sens, Curtea Europeană pare a accepta oricare dintre cele două soluţii posibile, cu condiţia să nu reprezinte o încălcare a principiului legalităţii infracţiunii şi pedepsei, consacrat de art. 7 alin. (1) din Convenţie. Spre exemplu, prin hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în cauza Coëme şi alţii contra Belgiei, hotărâre la care face referire şi instanţa de contencios constituţional în cuprinsul deciziei comentate, Curtea Europeană acceptă posibilitatea reglementării prescripţiei răspunderii penale prin norme de procedură, norme care, prin urmare, sunt de imediată aplicare. Însă, aşa cum am menţionat, nu există la nivelul Convenţiei o singură soluţie a acestei probleme. Prin urmare, aşa cum am menţionat mai sus, Convenţia nu prevede expres, nici principiul retroactivităţii normei penale mai favorabile, şi nici regula potrivit căreia normele care reglementează prescripţia răspunderii penale trebuie să fie norme de drept substanţial. Cu toate acestea, în măsura în care un stat membru al Convenţiei înţelege să le introducă în sistemul naţional de drept, Curtea le acceptă ca fiind conforme art. 7 alin. (1). Dreptul român, conform celor prezentate mai sus, consacră expres cele două reguli la nivel legislativ. Principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile este chiar un principiu constituţional. Având în vedere această comparaţie între normele interne şi cele europene cu privire la problema în discuţie, se poate susţine, aşa cum o face Curtea Constituţională, că sistemul naţional conţine dispoziţii mai favorabile pentru drepturile fundamentale în domeniul prescripţiei răspunderii penale. În aceste condiţii, în temeiul art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, Curtea acordă prevalenţă normelor naţionale în materie.

[5] A se vedea în acest sens hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în cauza G. c. Franţei, § 26.[6] B. Bouloc, Droit pénal général, Précis Dalloz, nr. 127, citat de Jean-François Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 317.


ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE


Ştergerea datelor cu caracter personal din arhiva birourilor de credit...


Ştergerea datelor cu caracter personal din arhiva birourilor de credit. Condiţiile pentru prelucrare legală. Consimţământul pentru prelucrarea datelor

drd. Gabriela ZaNFIr[1]

ABSTRACT

Romania’s High Court of Cassation and Justice decided that an individual which did not give her consent to further processing of her personal data within a credit contract by a credit bureau is not entitled to ask for the erasure of her data, quashing a previous decision in favor of the appellant. In doing so, it misinterpreted the rules for lawful processing enshrined in the Romanian law for the protection of personal data (Law no. 677/2001), it did not differentiate between the different types of personal data processed (the data necessary for the completion of the contract and the data processed during the execution of the contract), and it did not discuss whether the credit bureau was a third party or a processor in relation with the bank providing the credit services, or whether it was itself a controller. This commentary analyzes the path taken by the High Court, underlying the shortcomings in its „rationae decidendi” and unveiling a different path which could have been taken in accordance with the fundamental right to the protection of personal data.

Keywords: right to be forgotten, data protection, right to erasure, credit bureau

REZUMAT

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că o persoană care nu şi-a dat consimţământul valabil pentru prelucrarea datelor sale personale de către Biroul de Credit, ca urmare a semnării unui contract de credit, nu are dreptul să solicite ştergerea datelor sale personale din baza de date a Biroului de Credit, deşi prima instanţă şi instanţa de apel hotărâseră în favoarea reclamantei. În decizia Înaltei Curţi au fost interpretate greşit regulile cu privire la temeiurile legale pentru prelucrarea datelor personale prevăzute de legea română a protecţiei datelor personale (Legea nr. 677/2001), nu s-a diferenţiat între diferitele tipuri de date personale prelucrate (datele necesare încheierii contractului şi datele prelucrate în timpul executării contractului), şi nu a fost analizat rolul Biroul de Credit în prelucrarea din speţă, respectiv dacă acesta avea calitatea de terţ sau de intermediar cu privire la prelucrarea datelor rezultate din contractul de credit, în

[1] Asistent de cercetare, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova.* Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/78421, proiect strategic ID 78421 (2010), cofinanţat din Fondul Social European – „Investeşte în oameni”, prin programul operaţional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane” 2007-2013. Autoarea mulţumeşte Tilburg Institute for Law and Technology (Olanda) pentru sprijinul în documentarea acestui material, în perioada vizitei de cercetare.


Gabriela ZANFIR


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

Rezumatul deciziei

Prin sentinţa nr. 1070 din 20 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a dispus admi-terea acţiunii formulată de reclamanta C.M.A., iar pârâta BRD sucursala Slatina a fost obligată să solicite pârâtei SC Biroul de Credit SA (BDC) ştergerea datelor cu caracter personal ale re-clamantei din baza de date privind contractul de credit din 11 aprilie 2003. Reclamanta nu a executat întocmai obligaţia de plată lunară a ratelor, ci cu întârziere, dar în final creditul a fost rambursat în totalitate. Reclamanta a fost înregistrată de către BDC cu debite reprezen-tând rate neachitate în termenul legal începând cu luna mai 2006. Pentru transmiterea acestor date, pârâta BRD s-a prevalat de menţiunea for-mulată de către reclamantă pe formularul cere-rii de credit, din care rezultă că aceasta şi-a dat acordul pentru prelucrarea datelor cu caracter personal în vederea efectuării de analize statis-tice şi îmbunătăţirea serviciilor oferite de bancă precum şi analize financiare, potrivit Legii nr. 677/2001[2].

Tribunalul Olt a considerat că acest acord nu reprezintă acordul expres cu privire la prelu-crarea datelor cu caracter personal de către BDC aşa cum cer dispoziţiile art. 8 şi art. 12 ale Legii nr. 677/2001 şi dispoziţiile Decizi-ei nr. 105/2007 a Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal[3] (ANSPDCP). Art. 8 al acestei de-

[2] Legea nr. 677/2001 a protecţiei persoanei cu privire la prelucrarea datelor ei cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în M. Of. nr. 720 din 12 decembrie 2001.[3] Decizia nr. 105/2007 din 15 decembrie 2007 a Auto-

cizii menţionează în mod expres că datele solicitanţilor de credit se transmit către sis-temele de evidenţă de tipul B.C. numai cu acordul scris al persoanei vizate obţinut la data depunerii cererii de credit. Tribunalul aminteşte în decizia sa şi art. 5 alin. (1) al Legii nr. 677/2001 care impune regula consimţă-mântului „expres şi neechivoc” al persoanei vizate cu privire la legitimitatea unei prelu-crări de date personale, considerând că „re-clamanta nu se află în excepţiile prevăzute la art. 7 şi art. 8 din lege”[4].

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta BRD, criticând-o pentru netemeini-ce. Prin decizia nr. 21 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a respins apelul ca nefondat. Instanţa de apel a reţinut mai întâi că raporturilor contractuale dintre reclamantă şi banca pârâtă nu le sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 107/2007 a ANSPDCP, întrucât a fost publicată în Moni-torul Oficial la o lună după finalizarea con-tractului de credit. Apoi, instanţa a considerat că în ceea ce priveşte interpretarea şi aplica-rea Legii nr. 677/2001, prima instanţă a pro-nunţat o hotărâre legală.

Instanţa de apel a reţinut, printre altele, că BDC avea obligaţia să obţină consimţământul expres al persoanei vizate, obligaţie ce „nu se

rităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, cu privire la prelucrările de date cu caracter personal efectuate în sisteme de evidenţă de tipul birourilor de credit, publicată în M. Of. nr. 891 din 27 decembrie 2007.[4] Art. 7 al Legii nr. 677/2001 reglementează prelucrarea unor categorii speciale de date, iar art. 8 reglementează prelucrarea datelor de identificare ale persoanei.

raport cu banca, sau dacă era el însuşi un operator de date în sensul legii speciale. Acest comentariu analizează argumentaţia Înaltei Curţi, subliniind punctele criticabile din rationae decidendi şi revelând o posibilă argumentaţie alternativă care ar fi putut fi făcută respectând dreptul fundamental la protecţia datelor personale.

Cuvinte-cheie: dreptul de a fi uitat, protecţia datelor, dreptul de ştergere, Biroul de Credit

(ÎCCJ, secţia a II-a civilă, nr. 3041 din 10 octombrie 2011)




poate susţine că a fost respectată prin înscri-sul semnat de reclamantă la 11 aprilie 2003 unde, pe verso, cu litere greu lizibile şi într-o scriere incorectă a formularului tipizat – Cere-re de credit, se consemnează consimt ca date-le prezentate în cererea de credit să fie utiliza-te de către bănci pentru efectuarea de analize statistice şi de marketing şi sunt de acord ca aceste date să fie prelucrate în scopul îmbună-tăţirii serviciilor şi produselor oferite de bănci şi alte analize financiare, în conformitate cu pre-vederile Legii nr. 677/2001”. De asemenea, nu poate fi apreciat ca valabil un astfel de consim-ţământ dat nu operatorului, ci băncii, cu atât mai mult cu cât la data când reclamanta a dat acest consimţământ BDC nu fusese constituit, această societate fiind înscrisă în Registrul Co-merţului abia la începutul anului 2004.

Instanţa de apel a reţinut şi că în cauză nu sunt aplicabile art. 5 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 677/2001 atâta timp cât, prin dezvăluirea informaţiilor prelucrate de către operator către băncile terţe solicitante de informaţii, sunt prejudiciate interesele persoanei vizate, nici art. 12 alin. (4) privind derogarea de la obligaţia de informare a persoanei vizate, ne-fiind justificat efortul disproporţionat faţă de interesul legitim lezat al persoanei vizate. S-a mai reţinut şi că Autoritatea de Supraveghere, Avocatul Poporului la acea dată, a comunicat BDC faptul că poate prelucra date de identifi-care ale persoanelor care au contracte de cre-dit, numai cu respectarea unor condiţii, prima fiind chiar „informarea persoanelor vizate, atât de către bănci, înainte de dezvăluirea da-telor către BDC, cât şi de BDC la momentul colectării datelor”, obligaţie nerespectată.

Pârâta a formulat recurs împotriva acestei de-cizii considerând că instanţa de apel a inter-pretat greşit şi discreţionar dispoziţiile acte-lor normative incidente în speţă, ţinând cont doar de protejarea intereselor reclamantei, nu şi ale instituţiei de credit. Printre altele, a argumentat şi că BDC şi-a îndeplinit obligaţi-ile de informare prevăzute în art. 12 din Legea nr. 677/2001, potrivit anunţului din ziarul A din data de 11 august 2004, obligaţia fiind una de informare a clienţilor persoane fizice şi

nu de a lua un acord expres nominal, sens în care a procedat şi banca la sediul tuturor su-cursalelor şi agenţiilor sale.

Analizând recursul, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) îl găseşte fondat. Instanţa de recurs a constatat că acordul în sensul legii de mai sus înseamnă luarea consimţămân-tului pentru prelucrarea datelor cu caracter personal ale solicitantului de credit, iar luarea acestuia în cauză la data încheierii contractu-lui de credit acoperă cerinţele legii şi nu aşa cum a stabilit instanţa de apel, în privinţa le-gitimităţii dreptului băncii de a le transmite operatorului, atât timp cât prin definiţia dată de lege prin art. 3 lit. a) aceasta se referă la „orice informaţii referitoare la o persoană fi-zică identificată sau identificabilă”, nefăcân-du-se nicio distincţie între date negative (cum sunt cele în cauză) sau pozitive. Conform ÎCCJ, chiar dacă părţile au încheiat contrac-tul de credit anterior înfiinţării BDC, clauza inserată în contract prin care intimata-recla-mantă şi-a dat consimţământul în sensul pre-lucrării datelor personale în vederea realizării analizelor financiare se circumscrie situaţiilor reglementate generic, ulterior prin legea mo-dificată, astfel că instanţa de apel trebuia să constate că banca şi-a îndeplinit obligaţia, iar intimatei-reclamante nu i s-au încălcat drep-turile, cu atât mai mult cu cât această clauză contractuală nu a fost desfiinţată ca nulă sau abuzivă.

În ceea ce priveşte art. 8 din Legea nr. 677/2001, ÎCCJ a reţinut şi că existând un acord vala-bil dat băncii chiar prin contractul de credit, este incidentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 5 lit. e) din lege, potrivit căreia orice prelucrare poate fi efectuată numai dacă per-soana vizată şi-a dat consimţământul pentru prelucrarea datelor, cu excepţia situaţiei când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei viza-te. Instanţa supremă a considerat că în cauză este vorba numai despre informarea băncilor asupra riscului de credit constatat sau nu în


Gabriela ZANFIR


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

urma analizelor financiare, instanţa de apel apreciind greşit neincidenţa excepţiei din per-spectiva prejudicierii interesului persoanei vi-zate raportat la interesul băncilor.

Cât priveşte obligaţia de informare pe care le-gea conţinută în art. 12 al Legii nr. 677/2001 faţă de interpretarea sistematico-juridică a legii, ea naşte în beneficiul părţii vizate drepturi precum: dreptul de acces la date, dreptul de

intervenţie asupra datelor, dreptul de opoziţie şi dreptul de acces la justiţie, fiind în sarcina instanţei de judecată să verifice în măsura în care doar lipsa informării poate atrage conse-cinţa ştergerii datelor. Or, intimata-reclamantă nu a contestat caracterul complet şi exact al datelor, ci doar menţinerea acestor date şi în prezent, în condiţiile achitării în totalitate a creditului şi majorărilor de întârziere.

CoMENTarIU

1. Probleme sensibile: dreptul de a fi uitat şi „listele negre”

Decizia nr. 3041/2011 a ÎCCJ atinge două probleme importante şi actuale în materia dreptului la protecţia datelor cu caracter personal: „dreptul de a fi uitat”, pe de o parte, şi prelucrarea informaţiilor personale în scopul creării aşa-numitelor „liste negre”, pe de altă parte. Soluţia ÎCCJ nu poate contribui însă la rezolvarea pe fond a problemelor legate de aceste două aspecte, întrucât interpretarea dată prevederilor legii speciale cu privire la protecţia datelor este trunchiată şi lipsită de o analiză detaliată a acestor probleme.

„Dreptul de a fi uitat” presupune dreptul persoanei vizate de prelucrarea datelor de a obţine din partea operatorului ştergerea datelor cu caracter personal care o privesc şi încetarea difuzării acestor date, în anumite condiţii, şi este prevăzut ca atare, sub această denumire, în propunerea de regulament cu privire la protecţia datelor personale publicată în 2012 de către Comisia Europeană[5]. Un drept similar este însă deja prevăzut de legislaţia europeană în vigoare în materia protecţiei datelor personale, într-un limbaj mai puţin clar, prin interpretarea cumulativă a dreptului de a se opune unei prelucrări (art. 14 al Directivei nr. 95/46[6]) şi dreptului de a obţine de la operator „după caz, rectificarea, ştergerea sau blocarea datelor a căror prelucrare nu respectă dispoziţiile prezentei directive, în special datorită caracterului incomplet sau inexact al datelor” [art. 12 lit. b) al Directivei nr. 95/46][7].

Cele două articole au fost transpuse în legea română în art. 14 alin. (1) şi art. 15 ale Legii nr. 677/2001, oferind persoanei vizate anumite garanţii astfel încât datele sale personale să fie prelucrate legitim în ipoteza solicitării ştergerii datelor din diferite baze de date, în conformitate cu art. 8 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Din punct de vedere al prelucrării unor date cu caracter personal, o „listă neagră” constă în „colectarea şi diseminarea unor informaţii specifice cu privire la un anumit grup de persoane, care sunt compilate în baza unor criterii specifice în funcţie de tipul de listă în discuţie, şi care în general implică existenţa unor efecte negative pentru persoanele incluse în listă şi pot [5] Art. 17, Propunere de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (Regulament general privind protecţia datelor); COM(2012), 11 final, din 27 ianuarie 2012.[6] Directiva nr. 95/46 a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.[7] A se vedea J. Ausloos, The Right to be Forgotten – Worth Remembering?, Computers Law and Security Review, nr. 28, 2012, pp. 143-152.




discrimina împotriva unui grup de persoane prin interzicerea accesului acestora la un anumit serviciu sau prin afectarea reputaţiei lor”[8].

Problemele ridicate în materia dreptului la protecţia datelor personale de către constituirea unor liste negre, inclusiv în domeniul financiar, aşa cum pot fi considerate listele create de birourile de credit, sunt sensibile, mai ales în contextul contrabalansării unui drept fundamental cu un interes general al societăţii, respectiv echilibrul macroeconomic. Acest interes public a devenit evident în urma recentei crize financiare, în timpul căreia un număr mare de bănci din jurul lumii au arătat că au fost insuficient de atente la riscuri din cadrul portofoliilor lor[9]. Pe de altă parte, industria raportărilor informaţiilor despre credite din Europa, în general, nu s-a arătat niciodată suficient de preocupată de problemele pe care această activitate le ridică în materia protecţiei datelor personale[10].

Un exemplu în acest sens este inclusiv Regulamentul Băncii Naţionale a României (BNR) nr. 2/2012 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor de Credit[11] (CRC). Conform art. 1 alin. (2), CRC gestionează informaţia de risc de credit şi informaţia despre fraudele cu carduri pentru scopurile specifice ale utilizatorilor, definind informaţia de risc de credit ca fiind „datele de identificare ale unui debitor, persoană fizică sau persoană juridică non-bancară şi operaţiunile în lei şi în valută prin care persoanele declarante se expun la risc faţă de acel debitor”[12]. În mod evident, aceste date, în ceea ce priveşte persoanele fizice, sunt date cu caracter personal în sensul Legii nr. 677/2001. Cu toate acestea, textul regulamentului nu face trimitere nici la Legea nr. 677/2001, nici la Decizia nr. 105/2007 a ANSPDCP, şi nici nu adoptă limbajul specific protecţiei datelor cu caracter personal în conţinutul său (ex: operator de date, persoană vizată etc.).

Speţa avută în vedere vizează situaţia în care persoana vizată de prelucrare solicită ştergerea datelor sale personale din conţinutul unei „liste negre”, ridicând probleme cu privire la legitimitatea prelucrării, precum şi la limitele şi condiţiile în care persoana vizată îşi poate exercita prerogativele conferite de lege, precum dreptul de a solicita ştergerea datelor. În cauza de faţă, reclamanta a solicitat instituţiei de credit cu care s-a aflat în relaţie contractuală să solicite Biroului de Credit ştergerea datelor negative relative la persoana sa, invocând, pe de o parte, faptul că nu şi-a dat consimţământul pentru colectarea lor într-o astfel de bază de date, şi, pe de altă parte, că acestea nu mai sunt valabile.

Astfel, având în vedere şi toate premisele amintite mai sus, cauza analizată prezintă importanţă, mai ales prin prisma soluţiilor corecte pronunţate de prima instanţă şi de instanţa de apel, soluţii care nu au fost însă considerate întemeiate de către ÎCCJ. Analiza acestor soluţii înlesneşte stabilirea unor concluzii care se pot dovedi utile în soluţionarea unor viitoare litigii având un obiect similar. Vor fi analizate toate aspectele prelucrării datelor personale din cauză care au vocaţia să influenţeze soluţionarea acesteia, precum legitimitatea prelucrării

[8] Article 29 Working Party, Working Document on Blacklists, adoptat pe 3 octombrie 2002, pp. 2-3 (t.a.); disponibil online la adresa http://ec.europa.eu/justice/policies/privacy/docs/wpdocs/2002/wp65_en.pdf (ultima dată accesat pe 12 februarie 2013).[9] L.I. Nakamura, K. Roszbach, Credit Ratings and Bank Monitoring Ability, European Banking Center Discussion Paper nr. 2010-10S, p. 2.[10] A se vedea în acest sens Contribuţia Article 29 Working Party la consultarea publică a DG MARKT asupra raportului grupului de experţi asupra datelor despre credite (Contribution of the Article 29 Working Party to the public consultation of DG MARKT on the report of the Expert Group on Credit Histories), WP 164, adoptată la 1 decembrie 2009.[11] Publicat în M. Of. nr. 49 din 20 ianuarie 2012 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2012.[12] Art. 2 alin. (1) al Regulamentului BNR nr. 2/2012.


Gabriela ZANFIR


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

datelor personale ale debitorilor de către birourile de credit, consimţământul persoanei vizate, obligaţia de informare, sau dreptul de a cere ştergerea datelor, dar şi aplicabilitatea Deciziei nr. 105/2007 a ANSPDCP în cauză.

2. Legitimitatea prelucrării datelor personale ale debitorilor de către birourile de credit

Legea nr. 677/2001 stabileşte că datele cu caracter personal sunt „orice informaţii cu privire la o persoană fizică identificată sau identificabilă”[13] şi că prelucrarea acestora este „orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea […]”[14] lor. În condiţiile în care raportul de credit furnizat băncilor de către Biroul de Credit conţine date personale agregate despre titular, data deschiderii contului, numărul de cont, starea contului, durata contractului, frecvenţa plăţilor, rata lunară, suma plătită, suma restantă, numărul de zile de întârziere, detalii despre persoanele cu declaraţii cu inadvertenţe şi alte informaţii[15], este evident că datele prelucrate au un caracter personal şi că prelucrarea lor intră rationae materiae în scopul Legii nr. 677/2001.

Rămâne, deci, de stabilit care este temeiul legal în baza căruia datele personale ale debitorilor din contractele de credit puteau fi prelucrate în cauza comentată. Conform art. 5 al legii speciale, există opt ipoteze care legitimează o prelucrare a datelor[16]: regula – consimţământul persoanei vizate, şi excepţiile – situaţiile în care datele sunt necesare la executarea unui contract sau antecontract la care persoana vizată este parte, necesare în vederea protejării vieţii sau sănătăţii persoanei vizate, necesare pentru îndeplinirea unei obligaţii legale a operatorului de date, necesare în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică a operatorului de date, necesare în vederea realizării unui interes legitim al operatorului, situaţia în care datele sunt obţinute din documente accesibile publicului şi situaţia în care datele sunt prelucrate în scop ştiinţific, de cercetare istorică sau statistic, dacă datele sunt anonime.

Cum SC Biroul de Credit SA, persoană juridică de drept privat, nu este o autoritate publică, nu are o obligaţie legală de a prelucra date, nu este parte a unui contract alături de persoana vizată, nu obţine date din documente accesibile publicului şi nu prelucrează date anonime în scop ştiinţific ori statistic, ipotezele legale care pot legitima prelucrarea datelor personale ale debitorilor de către BDC sunt consimţământul persoanei vizate, realizarea unui interes legitim al operatorului sau excepţia interesului public. Dacă niciunul dintre cele trei temeiuri legale nu este valabil în cauza de faţă, prelucrarea datelor personale este nelegală şi poate fi oprită de instanţă, în baza art. 18, şi sancţionată de ANSPDCP, în baza art. 32, ambele prevederi ale Legii nr. 677/2001.

Înainte de a analiza temeiurile legale pentru prelucrare în cauza de faţă, se impun trei precizări. Mai întâi, legiuitorul român, spre deosebire de cel european, a creat o poziţie specială

[13] Art. 3 lit. a), Legea nr. 677/2001.[14] Art. 3 lit. b), Legea nr. 677/2001.[15] Pentru lista completă, a se consulta http://www.birouldecredit.ro/index_files/Raportul_de_Credit.htm (ultima dată accesat pe 12 februarie 2013).[16] În acest sens, se poate spune că legiuitorul român a uzitat marja de apreciere conferită de Uniunea Europeană pentru transpunerea directivelor, întrucât Directiva nr. 95/46 conţine numai şase temeiuri legale posibile pentru a legitima o prelucrare de date personale.




prelucrării datelor personale legitimată de consimţământul persoanei, menţionând expres că aceasta este regula[17]. În al doilea rând, justificarea temeiurilor legale pentru o prelucrare de date cu caracter personal trebuie să aibă în vedere valoarea de drept fundamental al dreptului la protecţia datelor cu caracter personal în Uniunea Europeană. În ultimul rând, trebuie avut în vedere conţinutul Deciziei nr. 105/2007 a ANSPDCP, care se aplică în mod specific prelucrării datelor personale de către birourile de credit.

3. Criteriile pentru stabilirea incidenţei Deciziei nr. 105/2007 a ANSPDCP în cauză

Cu privire la aplicabilitatea Deciziei nr. 105/2007 în cauza comentată, abordarea instanţelor de apel şi recurs nu a fost consecventă obiectului deciziei. Ambele instanţe au considerat că decizia ANSPDCP nu este aplicabilă cauzei deoarece a intrat în vigoare la o lună după finalizarea contractului de credit. Decizia însă nu reglementează contractele de credit, ci „prelucrările de date cu caracter personal efectuate în sisteme de evidenţă de tipul birourilor de credit”. Astfel, prevederile ei se aplică acestui tip special de prelucrări. În cauză, prelucrarea datelor reclamantei se afla încă în derulare în momentul intrării în vigoare a Deciziei nr. 105/2007, cel puţin sub forma „stocării”.

Chiar dacă ar fi fost să decidă că actul emis de ANSPDCP nu se aplică în cauză, instanţele ar fi trebuit să propună ca punct de referinţă începerea şi derularea prelucrării de date de către Biroul de Credit, şi nu perioada de derulare a contractului de credit. Având în vedere ciclicitatea prelucrărilor de date personale de către birourile de credit în general, se poate considera că Decizia nr. 105/2007 era aplicabilă în cauză cel puţin pentru datele personale care au intrat în sistemul de prelucrare după încheierea contractului de credit, dacă mai era cazul (ex.: data achitării ultimei rate, sau orice alte menţiuni transmise de bancă spre BDC după finalizarea contractului). Sau, întrucât şi stocarea datelor este considerată conform legii o operaţiune de prelucrare, decizia ar fi putut fi aplicată perioadei de stocare a datelor personale de după finalizarea contractului de credit, din momentul intrării în vigoare a Deciziei nr. 105/2007.

Oricum, incidenţa acestui act în cauză nu schimbă fundamental soluţia legală, atâta timp cât decizia nu face decât să detalieze normele prevăzute în legea specială, norme care se aplică oricum tuturor prelucrărilor de date cu caracter personal. Cu alte cuvinte, indiferent dacă Decizia nr. 105/2007 se aplică sau nu în cauza discutată, operatorii de date se aflau oricum sub obligaţia informării persoanei vizate cu privire la detaliile prelucrării şi sub obligaţia obţinerii unui consimţământ expres. Singura diferenţă pe care o aduce inaplicabilitatea Deciziei nr. 105/2007 în cauză este faptul că, astfel, operatorul ar fi putut justifica prelucrarea datelor personale şi printr-un alt temei decât consimţământul expres, diferenţă care însă nu este subliniată în niciuna dintre deciziile instanţelor.

În ceea ce priveşte legitimitatea prelucrării, Decizia nr. 105/2007 prevede în art. 8 alin. (1) că „Datele cu caracter personal ale solicitanţilor de credit se transmit către sistemele de evidenţă de tipul birourilor de credit numai cu acordul scris al persoanei vizate, obţinut de participanţi [instituţiile de credit – n.a.] la data depunerii cererii de credit”. Cu alte cuvinte, ANSPDCP nu admite ca prelucrările de date personale de către birourile de credit să aibă loc în alt temei decât consimţământul persoanei vizate. Această prevedere îngreunează sarcina operatorului de date în dovedirea legalităţii prelucrării, întrucât nu admite excepţii. În schimb, dacă Legea

[17] Art. 7 al Directivei nr. 95/46 enumeră cele şase temeiuri legale pentru prelucrarea datelor personale fără a crea condiţii favorabile vreunuia dintre ele.


Gabriela ZANFIR


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

nr. 677/2001 se aplică direct situaţiei din speţă, operatorul are posibilitatea să arate că prelucrarea se întemeiază pe una din excepţiile prevăzute în art. 5 al legii speciale.

În cauza de faţă, pentru transmiterea datelor către Biroul de Credit, BRD s-a prevalat de menţiunea formulată de către reclamantă pe formularul cererii de credit, din care rezultă că aceasta şi-a dat acordul pentru prelucrarea datelor cu caracter personal în vederea efectuării de analize statistice şi îmbunătăţiri serviciilor oferite de bancă, precum şi analize financiare. Din acest fapt rezultă că BRD consideră că legitimitatea prelucrării este dată de consimţământul persoanei vizate, şi nu de vreuna din excepţiile prevăzute în legea română[18]. Instanţele de apel şi de recurs au analizat, totuşi, şi posibilitatea ca prelucrarea datelor să fie legitimată de excepţia prevăzută în art. 5 alin. (2) lit. e), referitoare la interesele legitime ale operatorului. În ceea ce priveşte excepţia interesului public, aceasta nu a fost ridicată de pârât, ba chiar susţinerile acestuia fiind contrare posibilităţii admiterii acestui temei care să legitimeze prelucrarea datelor.

4. Consimţământul persoanei vizate

Rolul şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului persoanei vizate în legitimarea prelucrărilor de date cu caracter personal sunt intens dezbătute în doctrină[19], existând inclusiv opinii conform cărora maniera în care acesta este prevăzut în prezent în Directiva nr. 95/46 şi în care este aplicat în practică oferă o protecţie insuficientă persoanelor şi garanţii inadecvate pentru valorile pe care vrea să le apere cu privire la realităţile pieţei şi ale intereselor economice[20]. Tocmai de aceea, a fost sugerat să se acorde o atenţie sporită altor garanţii adecvate în domeniul protecţiei datelor cu scopul protejării efective a dreptului la protecţia datelor, respectiv drepturilor persoanei vizate, regulilor cu privire la scopul prelucrării şi răspunderii juridice a operatorilor de date[21].

În ceea ce priveşte legea română, consimţământul persoanei vizate este regula pentru legitimitatea prelucrărilor de date. Pentru a putea fi considerat valabil exprimat, acesta trebuie să îndeplinească două condiţii, respectiv să fie exprimat în „mod expres” şi „neechivoc”. În aplicarea acestor condiţii în cazuri concrete, trebuie însă avut în vedere faptul că Directiva nr. 95/46 defineşte consimţământul persoanei vizate prin „orice manifestare de voinţă liberă, specifică şi informată prin care persoana vizată acceptă să fie prelucrate datele cu caracter personal care o privesc” [art. 2 lit. h)]. Deşi nu a fost transpusă ca atare în legea română, doctrina interpretării conforme dezvoltată de CJUE impune ca prevederile din legea naţională

[18] De altfel, şi Directiva nr. 95/46 prevede condiţiile de legitimitate alternativ, prin conjuncţia „sau”, sugerând că existenţa unuia dintre temeiuri este suficientă pentru prelucrare.[19]A se vedea, printre altele, R. Brownsword, Consent in Data Protection Law: Privacy, Fair Processing and Confidentiality, în Reinventing Data Protection?, Ed. S. Gutwirth et al. Springer, Heidelberg, 2009, 83–110; L.A. Bygrave, D.W. Schartum, Consent, Proportionality and Collective Power, în Reinventing Data Protection?, Ed. S. Gutwirth et al., Springer, Heidelberg, 2009, 157-173; F. Feretti, A European Perspective on Data Processing Consent through the Re-conceptualization of European Data Protection’s Looking Glass after the Lisbon Treaty: Taking Rights Seriously, European Review of Private Law nr. 2, 2012, 473-506.[20] F. Feretti, op. cit., p. 500; M.F. Kightlinger, Twilight of the idols? EU internet privacy and the postenlightenment paradigm, Columbia Journal of European Law No. 14, 2007-2008, pp. 1-62; B. Van Alsenoy, E. Kosta, J. Dumortier. D6.1 – Legal requirements for privacy-friendly model privacy policies, The IWT SBO SPION Project.[21] G. Zanfir, Forgetting about consent. Why the focus should be on suitable safeguards in data protection law, prezentat la conferinţa Computers, Privacy and Data Protection, Bruxelles, 23-25 ianuarie, în curs de publicare în Reloading Data Protection, Springer, 2013.




care reglementează în domeniul de aplicare al unei directive să fie interpretate în sensul acelei directive[22].

De asemenea, Legea nr. 677/2001 prevede un grad ridicat de protecţie a datelor de identificare ale persoanei vizate, în art. 8, conform căruia acestea nu pot fi prelucrate decât dacă persoana şi-a dat în mod expres consimţământul, dacă este prevăzută în mod expres de o dispoziţie legală, sau dacă ANSPDCP stabileşte că acestea pot fi prelucrate într-un anumit caz. Cum Biroul de Credit prelucrează inclusiv date de identificare ale debitorului, art. 8 este aplicabil în speţă cu privire strict la prelucrarea acestor date.

În cauza de faţă, prevederile cu privire la consimţământ au fost încălcate, aşa cum corect a reţinut Curtea de Apel Craiova. După cum arată în decizia sa, menţiunea din contractul de credit invocată de pârât era făcută pe verso, „cu litere greu lizibile şi într-o scriere incorectă a formularului tipizat – cerere de credit”. Prin menţiunea respectivă, debitorul consimte „ca datele prezentate în cererea de credit să fie utilizate de către bănci pentru efectuarea de analize statistice şi de marketing” şi e de acord „ca aceste date să fie prelucrate în scopul îmbunătăţirii serviciilor şi produselor oferite de bănci şi alte analize financiare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 677/2001”.

Prima observaţie este aceea că menţiunea din contractul de credit vizează „datele prezentate în cererea de credit”, adică informaţiile personale pe care debitorul le oferă la încheierea contractului de credit – nume, cod numeric personal, adresă etc. Acestea sunt diferite de tipul de date cu caracter personal prelucrate de către Biroul de Credit, care se referă inclusiv, şi mai ales, la frecvenţa plăţilor, numărul de rate restante, numărul de zile de întârziere etc., date cu caracter personal care nu fac parte din „cererea de credit”.

A doua observaţie vizează faptul că debitorul şi-a dat acordul ca datele să îi fie „utilizate de către bănci”, fapt care conferă incertitudine cu privire la operatorul de date, sugerând debitorului că datele îi vor fi prelucrate de banca de la care se împrumută, deşi în realitate acestea urma să fie prelucrate de un terţ şi, într-adevăr, „utilizate” de instituţia bancară în cauză şi de alte bănci. În plus, scopul prelucrării în menţiunea din contractul de credit este „îmbunătăţirea serviciilor şi produselor oferite de bănci pentru efectuarea de analize statistice şi de marketing”, scop care nu corespunde întocmai realităţii. Aşa cum se arată şi în Decizia nr. 105/2007, scopul unor astfel de prelucrări de date este evaluarea solvabilităţii riscului la creditare şi al determinării gradului de îndatorare a debitorilor persoane fizice[23]. În ceea ce priveşte prelucrarea datelor personale în scopuri statistice, aceasta poate fi făcută şi prin anonimizarea datelor, conform principiului minimizării datelor prelucrate. În cazul birourilor de credit, anonimizarea ar lipsi însă de eficienţă colectarea datelor debitorilor.

Pe de altă parte, o prelucrare care vizează strict marketingul ar putea oricând fi oprită de către persoana vizată, fără nicio justificare, în virtutea art. 15 alin. (2) al Legii nr. 677/2001[24].

Mai mult, în momentul exprimării consimţământului prin semnarea contractului de credit, Biroul de Credit nu fusese încă înfiinţat, adică operatorul care prelucrează datele în cauză nu exista atunci când pârâtul pretinde că ar fi obţinut consimţământul pentru această prelucrare.

[22] A se vedea CJUE, Von Colson and Elisabeth Kamann v Land Nordrhein-Westfalen, Cauza 14/83, [1984] ECR 1891, pct. 26.[23] Art. 1, Decizia nr. 105/2007 a ANSPDCP.[24] „Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, în mod gratuit şi fără nici o justificare, ca datele care o vizează să fie prelucrate în scop de marketing direct, în numele operatorului sau al unui terţ, sau să fie dezvăluite unor terţi într-un asemenea scop.”


Gabriela ZANFIR


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

În concluzie, nu se poate susţine că persoana vizată şi-a dat consimţământul „în mod expres şi neechivoc”, ori informat, pentru ca Biroul de Credit să poată prelucra datele sale personale, având în vedere, pe de o parte, că menţiunea de pe verso din contractul de credit se referă doar la prelucrarea datelor din cererea de credit, şi, pe de altă parte, că menţiunea nu se referă la operatorul de date efectiv – Biroul de Credit, ci are o formulare vagă, ce poate induce uşor în eroare persoana vizată. Aşa cum corect a reţinut Curtea de Apel Craiova, „nu poate fi apreciat ca valabil un astfel de consimţământ dat nu operatorului, ci băncii, cu atât mai mult cu cât la data când reclamanta a dat acest consimţământ, 11 aprilie 2003, SC BDC SA nu fusese constituită, această societate fiind înscrisă în Registrul Comerţului la începutul anului 2004”.

Astfel, argumentele din decizia ÎCCJ potrivit cărora „chiar dacă părţile au încheiat contractul de credit anterior înfiinţării SC BDC SA, clauza inserată în contract […] se circumscrie situaţiilor reglementate generic, ulterior prin legea modificată, astfel că instanţa de apel trebuia să constate că banca şi-a îndeplinit obligaţia, iar intimatei-reclamante nu i s-au încălcat drepturile, cu atât mai mult cu cât această clauză contractuală nu a fost desfiinţată ca nulă sau abuzivă”, nu pot fi considerate valide. A considera că un acord de voinţă cu privire la o anumită prelucrare a datelor personale este valabil doar pentru că are ca obiect în general o operaţiune ce poate fi circumscrisă unei prelucrări, având un operator neidentificat, nu este în conformitate cu principiile fundamentale ale protecţiei datelor cu caracter personal[25].

5. Interesele legitime ale operatorului şi interesul public

Dat fiind că nu este îndeplinită condiţia consimţământului pentru legitimitatea prelucrării datelor în cauza comentată, instanţele ar fi putut să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile uneia dintre excepţiile admise de Legea nr. 677/2001. Aşa cum am stabilit mai sus, cele două excepţii care şi-ar fi putut găsi aplicabilitate în prelucrarea datelor din cauză sunt interesele legitime ale operatorului sau interesul public.

Conform art. 5 alin. (2) lit. e) al Legii nr. 677/2001, este o excepţie de la regula consimţământului situaţia în care prelucrarea datelor este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate. Curtea de Apel Craiova a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile acestui articol în cauză „atâta timp cât, prin dezvăluirea informaţiilor prelucrate de către operator către băncile terţe solicitante de informaţii, sunt prejudiciate interesele persoanei vizate”. Acest argument nu poate fi răsturnat. Scopul principal al funcţionării birourilor de credit este tocmai gestionarea riscurilor în angajarea unor credite neperformante, acest lucru implicând decizii de neacordare a creditelor anumitor persoane în baza unui scor generat de informaţiile stocate de către biroul de credit. Interesul persoanei vizate nu este însă întotdeauna prejudiciat, excepţie făcând situaţiile în care scorul său este unul pozitiv, acest lucru facilitând obţinerea unui credit. Cu toate acestea, scopul principal al unor astfel de prelucrări este, ca regulă, excluderea de la creditare a potenţialilor clienţi cu un grad ridicat de risc.

Cu privire la temeiurile de legitimitate ale prelucrării datelor personale în acest caz, hotărârea ÎCCJ conţine două neconcordanţe faţă de cadrul de reglementare al protecţiei datelor. Prima are legătură cu faptul că aplică art. 8 al Legii nr. 677/2001 întregii prelucrări de date

[25] Principiile procesării corecte şi legale, minimizării datelor, specificităţii scopului, calităţii datelor, participării şi controlului persoanei vizate, limitării accesului, securităţii informaţiei şi sensibilităţii unor date; pentru detalii, a se vedea L.A. Bygrave, Data Protection Law – Approaching its Rationale, Logic and Limits, Kluwer Law International, 2002, pp. 57-70.




din cauză, când, în realitate, acesta se aplică numai datelor cu funcţie de identificare, precum nume, prenume, cod numeric personal. A doua priveşte obiectul de activitate a birourilor de credit, hotărârea nefăcând referire la caracterul posibil prejudiciator al acesteia. Astfel, „în interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 8 din lege”, ÎCCJ consideră aplicabil art. 5 alin. (2) lit. e), deoarece „în cauză, este vorba numai despre informarea băncilor asupra riscului de credit constatat sau nu în urma analizelor financiare, instanţa de apel apreciind greşit neincidenţa excepţiei din perspectiva prejudicierii interesului persoanei vizate raportat la interesul băncilor, deşi, intimata-reclamantă se află în situaţia neexecutării culpabile a unui contract de credit, aspect statuat prin hotărâri judecătoreşti, după cum faţă de cele arătate în precedent nu se poate reţine nici încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei vizate în legătură cu acest interes al terţilor, existând un acord cu banca în cauză”. Cu alte cuvinte, decizia ÎCCJ face referire, în subsidiar, chiar la posibilitatea ca persoana vizată să fi renunţat la drepturile şi libertăţile ei fundamentale prin semnarea „acordului cu banca în cauză”,

Trebuie precizat cu titlu preliminar că, din datele prezentate primei instanţe, „reclamanta nu a executat întocmai obligaţia de plată lunară a ratelor, ci cu întârziere dar în final creditul a fost rambursat în totalitate, aşa cum de altfel rezultă şi din sentinţa nr. 6939 din 10 decembrie 2007, debitul restant fiind achitat de giranţi”. Cu alte cuvinte, contractul de credit a fost executat în cele din urmă.

Cu toate acestea, în cauză, problema contrabalansării interesului legitim al operatorului de date şi a intereselor persoanei vizate trebuie să fie pusă, mai întâi, la nivel de principiu, a priori faţă de derularea raportului debitor-creditor, pentru a vedea dacă prelucrarea poate fi legitimată sau nu prin excepţia de la art. 5 alin. (2) lit. e). Aşa cum am arătat mai sus, în principiu, activitatea birourilor de credit, deşi este făcută în interesul legitim al lor, se desfăşoară cu precădere în detrimentul intereselor persoanei vizate, putând angaja date asupra cărora persoana nu are control pentru a-i crea un profil financiar şi a-i refuza acordarea unui credit dacă acel profil nu corespunde unui nivel minim de risc pe care banca şi-l poate asuma.

În concluzie, având în vedere că regula în materie este obţinerea consimţământului expres al persoanei, interesele legitime ale operatorului fiind o excepţie a acesteia şi impunând deci o interpretare restrictivă, precum şi că ANSPDCP în Decizia nr. 105/2007 a stabilit ca principiu că prelucrările de date în astfel de cazuri trebuie făcute numai cu acordul expres al persoanei vizate, Curtea de Apel Craiova a stabilit corect faptul că în astfel de prelucrări interesul legitim al operatorului aduce atingere intereselor persoanei vizate de prelucrare.

Instanţele ar mai fi putut analiza incidenţa unei excepţii a regulii consimţământului, şi anume excepţia interesului public. Aceasta nu este evident aplicabilă activităţii unui operator de date – persoană juridică de drept privat, datorită formulării prevederii: „[…] când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele”. Din această prevedere s-ar putea înţelege că numai autorităţile publice pot fi subiectul excepţiei. Însă, printr-o interpretare gramaticală, se poate ajunge la concluzia că „măsuri de interes public” pot fi luate şi de persoane juridice de drept privat, aceste măsuri fiind despărţite prin conjuncţia „sau” de măsurile care vizează exercitarea prerogativelor autorităţilor publice, fără alte precizări. Se poate admite că există şi persoane juridice de drept privat care duc la îndeplinire măsuri de interes public. Însă o astfel de interpretare, pentru a fi certă, ar trebui să fie realizată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pe care procedurii întrebărilor preliminare, dat fiind faptul că această prevedere reprezintă transpunerea unui articol din Directiva nr. 95/46.


Gabriela ZANFIR


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

În cazul specific al calculării riscurilor financiare, un interes public a devenit evident după declanşarea crizei financiare globale în 2008 prin falimentarea unor bănci din Statele Unite ale Americii. Un sistem eficient de management al riscurilor este deci susceptibil de a se desfăşura în interesul public. În România însă această măsură în interesul public este exercitată, începând cu anul 2000, de Centrala Riscurilor Bancare (care din 2012 poartă numele de Centrala Riscurilor de Credit), ce funcţionează în cadrul BNR. Astfel, un sistem paralel privat nu se poate prevala de interesul public pentru prelucrarea datelor personale în scopul calculării riscurilor de credit, chiar dacă instanţa ar admite interpretarea lato sensu a excepţiei prelucrării de date în interes public.

În concluzie, având în vedere că Biroul de Credit nu a obţinut consimţământul expres al persoanei vizate cu privire la prelucrare, şi nici nu se încadrează în excepţiile prevăzute de Legea nr. 677/2001, prelucrarea datelor reclamantei nu este legitimă şi încetarea ei poate fi solicitată în instanţă.

6. Obligaţia de informare

Chiar dacă prelucrarea datelor ar fi fost considerată legitimă în acest caz, operatorul de date – în speţă Biroul de Credit, nu a respectat obligaţia de informare a persoanei vizate cu privire la detaliile prelucrării. Situaţia din cauza comentată se circumscrie cazului reglementat de art. 12 alin. (2) al Legii nr. 677/2001, respectiv cel în care datele nu sunt obţinute direct de la persoana vizată. Biroul de Credit prelucrează date obţinute de la instituţiile de credit, şi nu direct de la persoanele vizate de prelucrare. Astfel, conform legii, informarea trebuie să aibă loc în momentul colectării datelor, sau, dacă este intenţionată dezvăluirea lor către terţi, cel mai târziu până în momentul primei dezvăluiri. Detaliile ce trebuie în mod obligatoriu făcute cunoscute persoanei vizate sunt identitatea operatorului şi a reprezentantului acestuia, scopul în care se face prelucrarea datelor, categoriile de date vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor, existenţa drepturilor prevăzute de lege şi condiţiile în care pot fi exercitate[26]. Obligaţia de informare în legătură cu prelucrarea datelor personale este cu atât mai importantă în cazul instituţiilor de credit, întrucât se suprapune parţial cu obligaţia specială de informare ce revine instituţiilor de credit[27].

Curtea de Apel Craiova a reţinut corect că obligaţia de informare nu a fost îndeplinită de către Biroul de Credit, „nefiind justificat efortul disproporţionat faţă de interesul legitim lezat”. Se poate adăuga însă că nici BRD, în calitate de operator de date, nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare. Astfel, într-o situaţie precum cea din cauză, se poate vorbi despre două operaţiuni distincte de prelucrare şi deci doi operatori distincţi. Pe de o parte, BRD în calitate de operator de date este cel care colectează datele de la persoana vizată, date pe care le transmite ulterior Biroului de Credit. Acesta devine operator din momentul primirii în sistem a datelor personale ale unui debitor, date pe care le prelucrează şi la care adaugă un scor specific al solvabilităţii unei persoane. În cauză, niciunul din cei doi operatori nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare cu privire la prelucrare.

[26] Pentru o caracterizare a dreptului la informare în dreptul UE şi în legea română, a se vedea G. Zanfir, Dreptul la informare în contextul protecţiei datelor personale, în Administraţia Publică şi Protecţia Drepturilor Cetăţeneşti, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 176-204, disponibil online la adresa http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2192220 (ultima dată accesată pe 18 februarie 2013).[27] A se vedea L.E. Smarandache, Contextul apariţiei şi aportul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 în materia obligaţiei profesionale de informare ce are ca titulari instituţiile de credit persoanele juridice române, R.R.D.A. nr. 3/2011.




Decizia ÎCCJ nu distinge între dreptul la informare al persoanei vizate şi celelalte drepturi prevăzute de legea protecţiei datelor personale. Astfel, ÎCCJ consideră că obligaţia de informare „naşte în beneficiul părţii vizate drepturi precum: dreptul de acces la date, dreptul de intervenţie asupra datelor, dreptul de opoziţie şi dreptul de acces la justiţie, fiind în sarcina instanţei de judecată să verifice în măsura în care doar lipsa informării poate atrage consecinţa ştergerii datelor”. În realitate, dreptul la informare, dreptul de acces la date, dreptul de opoziţie etc. sunt toate prevăzute în cadrul capitolului ce poartă numele de „Drepturile persoanei vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal”, fiind drepturi distincte, de sine stătătoare. Este adevărat însă că dreptul la informare joacă un rol important în exercitarea ulterioară a celorlalte drepturi de către persoana vizată. ÎCCJ nu s-a pronunţat asupra îndeplinirii obligaţiei de informare de către operatorii de date, specificând că persoana vizată nu a solicitat constatarea acestei încălcări, ci ştergerea datelor din baza de date, ştergere care nu are o legătură directă cu încălcarea obligaţiei de informare.

7. Dreptul de ştergere a datelor, sau dreptul de a fi uitat

În decizia sa, ÎCCJ argumentează că stabilirea respectării sau încălcării obligaţiei de informare este irelevantă, întrucât „intimata-reclamantă nu a contestat caracterul complet şi exact al datelor, ci doar menţinerea acestor date şi în prezent, în condiţiile achitării în totalitate a creditului şi majorărilor de întârziere, deşi legea prevede un termen legal de stocare în situaţia dată, astfel că în raport de această motivare care rezultă chiar din cererea introductivă, nu se face dovada vătămării, dincolo de împrejurarea de fapt care nu poate face obiectul analizei în recurs în sensul existenţei şi a unor informări publice”. Conform art. 14 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 677/2001, „orice persoană vizată are dreptul de a obţine de la operator, la cerere şi în mod gratuit [a)] după caz, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ştergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi, în special a datelor incomplete sau inexacte”. Astfel, ştergerea datelor poate fi solicitată de către persoana vizată dacă prelucrarea datelor nu este conformă legii, iar nerespectarea obligaţiei de informare este contrară Legii nr. 677/2001, cu atât mai mult cu cât dreptul la informare facilitează exercitarea celorlalte drepturi ale persoanei vizate, aşa cum şi ÎCCJ pare să sugereze în decizia sa. Instanţa ar fi putut considera însă că nerespectarea acestei obligaţii nu este suficient de puternică pentru a justifica ştergerea datelor. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi trebuit să aducă argumente în acest sens şi să stabilească un prag al conformităţii cu legea protecţiei datelor care să justifice respingerea cererilor de ştergere, conform principiului certitudinii juridice.

Pe de altă parte, aşa cum am arătat mai sus, întreaga prelucrare a datelor nu poate fi considerată legitimă, întrucât nu respectă prevederile art. 5 al Legii nr. 677/2001, acest lucru justificând solicitarea de ştergere a datelor personale făcută de reclamantă.

8. Concluzie

Domeniul „vieţii private financiare” este unul sensibil şi puţin dezbătut. Aşa cum s-a spus deja în literatură, „raportul de credit – un cont al comportamentului financiar al individului – devine «a doua identitate» în viaţa economică”[28], dezbaterile în domeniu mergând până acolo încât să se sugereze utilizarea codului genetic uman pentru creşterea eficienţei economice în

[28] N. Jentzsch, Financial Privacy. An international comparison of credit reporting systems, ed. a II-a, Springer, Berlin-Heidelberg-New York, 2007, p. 1.


Gabriela ZANFIR


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

piaţa asigurărilor[29]. Cercetătorii fenomenului susţin că „a devenit clar faptul că forţele pieţei au implicaţii majore (şi uneori înfricoşătoare) pentru viaţa privată”[30], punându-şi întrebarea dacă nu cumva aceste forţe, neoprite, conduc la transparenţă totală şi la dezvăluirea tuturor informaţiilor[31]. Dreptul la protecţia datelor personale este contragreutatea care poate echilibra eventualele dezechilibre asupra vieţii private. Acesta nu este însă îndeajuns de observat de către birourile de credit în general[32]. Specificitatea activităţii lor de prelucrare are implicaţii asupra mai multor aspecte ale protecţiei datelor, inclusiv asupra creării de profiluri persoanelor în urma prelucrării automate a datelor, activitate care trebuie supusă unor garanţii sporite, putându-se dovedi periculoasă dacă duce la decizii luate doar în baza acestor profiluri automate, fără ca persoana vizată să fie implicată direct în proces.

Cu privire strict la cauza comentată, aceasta se dovedeşte interesantă din mai multe motive. Spre exemplu, arată că prevederile Legii nr. 677/2001 pot fi aplicate direct situaţiilor de prelucrare a datelor personale de către birourile de credit, chiar şi în lipsa unor dispoziţii speciale care să reglementeze acest domeniu. În această cauză, deciziile instanţelor nu aprofundează însă aspecte importante ale unor astfel de operaţiuni de prelucrare, neintrând în detalii cu privire la tipurile de prelucrări, la raporturile dintre bănci şi birourile de credit cu privire la operaţiunile de prelucrare sau la condiţiile în care persoanele vizate îşi pot cu adevărat exercita dreptul de opoziţie la prelucrare şi dreptul de ştergere a datelor.

Reţinem însă disponibilitatea primei instanţei şi a instanţei de apel de a decide în favoarea reclamantei, considerând că prelucrarea datelor în cauza analizată nu este legitimă, consimţământul nefiind obţinut conform condiţiilor din lege. Desigur, rămâne de discutat dacă un consimţământ pentru prelucrarea datelor obţinut la semnarea contractului de credit, presupunând că informaţiile furnizate îndeplinesc cerinţele legii protecţiei datelor personale, poate fi considerat cu adevărat „liber exprimat”, sau dacă, cel puţin în cazurile birourilor de credit – persoane juridice de drept privat, persoana vizată de prelucrare are dreptul să se opună de la început unei astfel de prelucrări. Un alt aspect deschis argumentării este cel al legitimităţii prelucrării datelor prin prisma intereselor legitime ale operatorului sau prin prisma interesului public, care, dacă presupun suficiente garanţii pentru persoana vizată, ar putea substitui consimţământul acesteia în mod legal.

Ca o ultimă observaţie, dreptul de a şterge datele prelucrate de către birourile de credit ar trebui să fie absolut în ceea ce priveşte informaţiile care conţin erori sau informaţiile care nu ar trebui să fie cuprinse în raportul de credit. Obstrucţionarea sau negarea acestui drept, alături de drepturile la informare şi de acces, este o practică inacceptabilă care atinge transparenţa necesară a acestor prelucrări[33].

[29] A se vedea, spre exemplu, S.C. Riba, The use of genetic information in health insurance: who will be helped, who will be harmed and possible long-term effects, Review of Law and Social Justice, Vol. 16, nr. 2, 2007, pp. 469-489.[30] N. Jentzsch, op. cit., p. 2.[31] Ibidem.[32] A se vedea, spre exemplu, informaţiile incomplete oferite de SC Biroul de Credit SA pe pagina sa de internet, www.birouldecredit.ro, cu privire la drepturile pe care persoana vizată le are cu privire la prelucrarea datelor sale personale.[33] Article 29 Working Party, op. cit., p. 5.


Cerere de dizolvare a societăţii în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990...


Prin sentinţa nr. 2486 din 2 iunie 2011, Tribunalul Dolj a respins acţiunea formulată de reclamantul V.C.S. în contradictoriu cu intervenientul în nume propriu M.O. şi cu pârâţii SC R.C. SRL şi O.N.R.C. admiţând cererea de intervenţie în interes propriu.

Instanţa de fond a reţinut că prin cererea formulată, reclamantul, în calitate de asociat, a solicitat dizolvarea SC R.C. SRL motivat de existenţa unor neînţelegeri grave cu celălalt asociat – M.O., care la rândul său a formulat cerere de intervenţie în interes propriu solicitând respingerea acţiunii apreciind că nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.

Instanţa de fond a admis cererea de interven-ţie reţinând că din probele administrate au re-zultat că între asociaţi n-au apărut neînţele-geri grave, determinate de atitudini, compor-

tamente şi fapte, însă nu se poate dispune di-zolvarea societăţii în condiţiile în care aceasta are posibilităţi din punct de vedere financiar să-şi realizeze obiectul de activitate, asociatul nemulţumit putându-se retrage sau putând fi exclus, permiţând funcţionarea în continuare a societăţii.

Prin decizia nr. 159 din 25 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova a admis apelul formu-lat de V.C.S., a schimbat sentinţa instanţei de fond în sensul că a admis acţiunea şi a dispus dizolvarea societăţii.

Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut existenţa unei stări tensionate între cei doi asociaţi, fiecare bănuindu-l pe celălalt că îşi depăşeşte competenţele fixate în societate. Această tensiune s-a manifestat prin demite-rea unor persoane şi angajarea altora pentru ţinerea contabilităţii societăţii, prin interzice-

Cerere de dizolvare a societăţii în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990. Întrunirea cumulativă a celor două condiţii legale pentru a se dispune dizolvarea. Calea de atac împotriva hotărârii ce are ca obiect dizolvarea societăţii

Conf. univ. dr. Lucian sĂULEaNU

Pentru a se dispune dizolvarea societăţii textul de lege impune două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ (motive temeinice şi împiedicarea funcţionării societăţii), şi la care instanţa trebuie să se raporteze, motivând fiecare condiţie în parte prin referire la probatoriul administrat. Nefuncţionarea societăţii nu poate fi redusă doar la imposibilitatea desfăşurării adunărilor generale, fiind necesar ca interesul social să fie raportat şi la funcţionarea societăţii din punct de vedere economic.

Calea de atac împotriva hotărârii prin care instanţa de fond soluţionează cererea de dizolvare a unei societăţi este apelul, iar dispoziţiile art. 237 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi aplicabile în mod general tuturor cererilor ce au ca obiect dizolvarea, întrucât acest text de lege reglementează cazuri speciale de dizolvare, ca sancţiune pentru anumite situaţii juridice strict precizate.

(ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 2454 din 10 mai 2012)


Lucian SĂuLeANu


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

rea accesului în societate sau la actele socie-tăţii. S-a concluzionat că aceste neînţelegeri sunt atât de grave încât au determinat dispa-riţia lui affectio societatis.

De asemenea, s-a apreciat că lipsa de solidari-tate a asociaţilor pentru realizarea obiectului comun duc la imposibilitatea de funcţionare a societăţii, cei doi având participare egală. În aceste condiţii devine imposibilă întrunirea adunărilor generale urmare a neîndeplinirii condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de lege şi statutul societăţii.

Împotriva deciziei nr. 159/2011 a Curţii de Apel a fost formulat recurs de către interve-nientul în nume propriu M.O. invocându-se două motive: în primul rând, greşita califi-care a căii de atac, susţinându-se că potrivit art. 237 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 calea de atac împotriva sentinţei de fond ce are ca obiect dizolvarea societăţii este cea a recursu-lui, iar nu a apelului, iar, în al doilea rând ho-tărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii în sensul că dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. e) ce constituie temeiul cererii de dizolvare im-pun existenţa a două condiţii, iar instanţa de apel a analizat doar prima condiţie, respectiv neînţelegerile grave dintre asociaţi, fără însă a se pronunţa cu privire la principiul salvgardă-rii societăţii, a interesului social, adică fără a analiza şi condiţia funcţionării societăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie faţă de pri-mul motiv de recurs, anume greşita calificare a căii de atac, reţine că nu poate fi primit, în mod legal completul de judecată soluţionând calea de atac cu care a fost învestită ca apel. Se reţine sub acest aspect că art. 237 din Le-

gea nr. 31/1990 reglementează cazuri specia-le de dizolvare, ca sancţiune pentru anumite situaţii juridice strict reglementate de textul legal şi doar pentru aceste cazuri este aplica-bilă dispoziţia invocată de intervenient care prevede calea de atac a recursului. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a permite solu-ţionarea cu celeritatea situaţiilor unor soci-etăţi care nu mai funcţionează ca urmare a unor elemente fundamentale: lipsa organelor statutare, încetarea activităţii societăţii, lipsa sediului, dispariţia asociaţilor, necompletarea capitalului social în condiţiile legii.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, instan-ţa supremă îl apreciază ca fiind întemeiat, re-ţinându-se că instanţa de apel nu a motivat şi a doua condiţie impusă de textul legal pen-tru a putea dispune şi dizolvarea societăţii. Se observă că motivarea deciziei de raportează doar la neînţelegeri grave dintre asociaţi, fără a argumenta condiţia referitoare la împiedi-carea funcţionării societăţii. Nefuncţionarea societăţii a fost raportată în acest context doar la imposibilitatea desfăşurării adună-rilor generale reducând condiţia legală doar la acest aspect. Or, este necesar ca interesul social să fie raportat nu numai la raporturile dintre asociaţi, ci şi la probatoriul administrat cu privire la funcţionarea societăţii din punct de vedere economic.

Pentru considerentele reţinute instanţa în te-meiul art. 312 C. pr. civ. a admis recursul in-tervenientului, a casat decizia recurată şi a tri-mis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

CoMENTarIU

I. Primul aspect supus discuţiei este cel cu privire la calea de atac ce se exercită împotriva unei hotărâri pronunţate de tribunal ce are ca obiect cererea de dizolvare a unei societăţi întemeiată pe art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, respectiv dacă aceasta se atacă doar cu recurs sau, dimpotrivă, cu apel. Am observat că soluţia instanţei supreme a fost în sensul că faţă de


Cerere de dizolvare a societăţii în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990...


astfel de hotărâri se exercită calea apelului apreciindu-se că dispoziţiile art. 237 alin. (5) care prevăd calea recursului nu sunt aplicabile întrucât aceasta este calea de atac stabilită expres de legiuitor pentru cazurile speciale de dizolvare enumerate în alin. (1) al aceluiaşi articol.

Subliniem faptul că practica judiciară[1] sub acest aspect nu este unitară[2], context în care se impune a face referire şi la argumentele care susţin opinia contrară.

Astfel, chiar în decizia citată, respectiv decizia nr. 2454 pronunţată de ÎCCJ la 10 mai 2012, a fost formulată şi o opinie separată prin care s-a apreciat că primul motiv de recurs este întemeiat, respectiv că în mod corect calea de atac era recursul, iar nu apelul aşa cum s-a soluţionat de către Curtea de Apel Craiova.

Considerăm utilă prezentarea pe larg a acestei opinii. Astfel, s-a apreciat că deşi pentru cauzele de dizolvare prevăzute de art. 227 legiuitorul nu a reglementat calea de atac, se apreciază că în stabilirea acesteia sunt aplicabile textele legale din legislaţia comercială referitoare la dizolvare. Această interpretare este impusă nu numai de scopul reglementării, ci şi de interpretarea de ansamblu a celorlalte dispoziţii legale în materie. În acest context se constată că atât Legea nr. 31/1990 (art. 237) privind dizolvarea la cerere, cât şi Legea nr. 359/2004 (art. 31) şi Legea nr. 314/2001 (art. 3 pct. 1) referitoare la dizolvarea de drept prevăd dispoziţii exprese în sensul atacării hotărârilor de dizolvare doar cu recurs. Faţă de împrejurarea că în toate aceste reglementări calea de atac ce poate fi exercitată este recursul, având în vedere şi împrejurarea că efectele hotărârii irevocabile de dizolvare sunt aceleaşi în toate cazurile de dizolvare prevăzute de lege (deschiderea procedurii lichidării persoanei juridice prin care se realizează în final radierea acesteia din registrul comerţului), dacă s-ar admite că pentru hotărârile pronunţate în temeiul art. 227 din Legea nr. 31/1990 calea de atac este apelul, s-ar crea o situaţie unică, în vădită discordanţă cu celelalte reglementări în materie şi cu efectele produse de aceste hotărâri care vizează celeritatea. Prin analogie şi hotărârile de dizolvare privind cauzele de dizolvare prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990 sunt supuse căii de atac a recursului.

Soluţia instanţei supreme de a aprecia că hotărârile prin care se soluţionează cererile de dizolvare întemeiate pe art. 227 alin. (1) lit. e) sunt susceptibile de a fi atacate cu apel este una corectă.

Argumentele sunt următoarele: pe de o parte, în materia căilor de atac funcţionează principiul legalităţii, astfel că o hotărâre judecătorească este supusă căii de atac prevăzută de lege; în măsura în care legislaţia nu prevede o cale de atac, urmează a se considera că respectiva hotărâre este supusă apelului, întrucât aceasta este calea de atac obişnuită; deci, o hotărâre este atacabilă cu recurs numai dacă în mod expres a fost prevăzut că aceasta este fără drept de apel, legiuitorul urmărind în mod expres ca respectiva hotărâre să fie sustrasă de la calea de atac a apelului[3].

[1] De altfel, în literatura juridică de specialitate au fost formulate opinii asemănătoare în sensul că recursul este calea de atac fără a se aduce argumente în acest sens (a se vedea în acest sens C.-M. Letea, Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 244).[2] În acest sens cităm decizia nr. 4123 din 25 noiembrie 2010 a ÎCCJ, secţia comercială, prin care s-a admis recursul, casată decizia şi trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova ca instanţă de recurs, obiectul cererii introductive constituindu-l dizolvarea societăţii întemeiată pe art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.[3] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 23.


Lucian SĂuLeANu


juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

Pe de altă parte, observând, opinia separată constatăm că aceasta este formulată în contra acestor principii, folosindu-se pentru a trage o concluzie de analogie, nepermisă însă. Trimiterea la alte texte de lege care prevăd calea de atac a recursului în materia dizolvării este fără suport, întrucât voinţa expresă a legiuitorul de a institui respectiva cale de atac are ca fundament situaţia specifică a acelor societăţi (exempli gratia societăţi care nu şi-au majorat capitalul, care nu şi-au preschimbat certificatul de înmatriculare sau cel de înregistrare fiscală ori nu are organe statutare ori sediul cunoscut etc.), şi care impune soluţionarea cu celeritate a respectivelor cereri, întrucât nu sunt respectate condiţiile minimale necesare personalităţii juridice. În concluzie, ţinând cont de principiile enunţate urmează a se aplica art. 282 alin. (1) C. pr. civ., astfel că în speţă în mod corect calea de atac este apelul.

II. Al doilea aspect important relevat de decizia de mai sus priveşte identificarea condiţiilor pentru a se dispune dizolvarea în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e).

Potrivit art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea 31/1990, pentru a se dispune dizolvarea societăţii se impune a fi întrunite doua condiţii care trebuie întrunite cumulativ: 1) motive temeinice, ca neînţelegerile grave dintre asociaţi şi 2) acestea să facă imposibilă funcţionarea societăţii (prima cu rol de cauză, cealaltă de efect). Celor două condiţii legale trebuie să le adăugăm un filtru, anume ca aceste condiţii să fie analizate prin prisma interesului societăţii, ceea ce primează fiind salvgardarea acesteia, atât timp cât dizolvarea este o măsură extremă şi excepţională.

„Raţiunea salvgardării instituţiei societare impune ca, în măsura în care este legalmente posibil, o problemă apărută la nivelul unuia dintre raporturile juridice societare radiale să se rezolve la acelaşi nivel, fără a afecta întregul lanţ societar stabilit între asociaţi în vederea producerii efectelor juridice specifice”[4]. De asemenea, s-a apreciat că „legiuitorul este preocupat, din raţiuni economice şi sociale, de menţinerea în viaţă a societăţii, jurisprudenţa trebuind să dea curs acestor raţiuni”[5], considerând chiar că prezervarea fiinţei societăţii constituie preocuparea fundamentală a legiuitorului în materia societăţilor comerciale[6].

Aşadar, instanţa supremă a stabilit că ambele condiţii trebuie întrunite cumulativ, iar instanţa de apel trebuia să aprecieze chiar în condiţiile în care se constată lipsa lui affectio societatis în ce măsură se impunea dizolvarea societăţii, atât timp cât aceasta putea funcţiona cu ambii asociaţi, în ciuda atitudinii necorespunzătoare a unuia; în speţă, lipsa affectio societatis a intervenit ca urmare a apariţiei unei contradictorialităţi de interese care se înfăţişează a fi exclusiv o chestiune de atitudine a reclamantului. Prin urmare, ceea ce trebuia analizat prin raportare la probe era existenţa motivelor temeinice, în ce constau neînţelegerile dintre asociaţi, dacă acestea sunt în măsură să facă imposibilă continuarea activităţii, şi, în urma analizei acestora, instanţa să aprecieze că dizolvarea este singura măsura necesară şi oportună.

[4] C. Predoiu, Gh. Piperea, în St.D. Cărpenaru, S. David, C Predoiu, Gh. Piperea, Legea societătilor comerciale. Comentarii pe articole, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 842-843.[5] R.N. Catană, Admisibilitatea acţiunii în dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi, R.D.C. nr. 2/1998, p. 63.[6] I. Schiau, Mecanisme de separare a asociaţilor societăţii comerciale, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 90.


JUrIsPrUDENŢĂ sTrĂINĂ


Respectul vieţii private. Persoane cu dizabilităţi metale

JURISPRUDENȚĂ STRĂINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 137


Prof. univ. dr. Bianca sELEJaN-GUŢaN

ABSTRACT

The case presented below concerns the situation of and the legislation on persons with mental disabilities in Romania. The forced internment of the applicant was considered by the Court a violation of the right to respect for private life, as the dispositions of the national law on the successive internments of the applicant and the protection of persons in impossibility to manage their own intersts were not applied to the applicant in the spirit of her right to respect for private life guaranteed by Article 8 of the Convention. The national authorities did not fulfill their obligation to take the necesary measures to safeguard the interests of the applicant. The same was decided as to the placement of the applicant’s underage chindren into public care.

Keywords: right to privacy, persons with mental disabilities, forced internment, life, family life, children placement.

REZUMAT

Cazul prezentat mai jos priveşte situaţia şi legislaţia persoanelor cu dizabilităţi mentale în România. Internarea forţată a fost considerată de către Curte o violare a dreptului la respectul vieţii private, deoarece dispoziţiile privitoare la internările succesive şi protecţia persoanelor aflate în imposibilitatea de a se ocupa de propriile interese nu au fost aplicate în spiritul respectării dreptului la viaţă privată garantat de Articolul 8 din Convenţie. Autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţiile de a lua măsurile necesare pentru protecţia intereselor reclamantei. Aceeaşi decizie a fost luată şi în cazul plasării copiilor într-o instituţie publică.

Cuvinte-cheie: dreptul la viaţă private, persoane cu dizabilităţi mentale, internare forţată, viaţă, viaţă de familie, plasamentul copiilor.

Hotărârea B. c. României (nr. 2, cererea nr. 1285/03), secţiunea a III-a a Curţii europene, hotărârea din 19 februarie 2013


Bianca SeLejAN-GuŢAN

138 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | JURISPRUDENȚĂ STRĂINĂ

juri

spru

den

ță

STAREA DE FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6. Reclamanta, d-na M.B., este cetăţean ro-mân, născută în 1958 şi cu domiciliul în Bacău. Ea nu a fost reprezentată de niciun avocat în faţa Curţii sau în faţa instanţelor interne.

7. Reclamanta a fost admisă din 1996 ca beneficiară a unui ajutor social, pe motiv de handicap care o făcea inaptă de muncă.

8. La 14 septembrie 2000, a fost diagnosticată cu «schizofrenie paranoidă» şi începând cu această dată figurează în fişierele mai multor instituţii psihiatrice.

9. Reclamanta este mama a trei copii, din care 2, născuţi în 1992 şi 1994 erau minori la epoca faptelor. Ea mai avea o fiică majoră.

10. O scrisoare din 18 ianuarie 2011 de la autoritatea tutelară de pe lângă primăria Bacău, adresată agentului guvernamental român la Curtea europeană precizează că „după verificările făcute în baza de date a compartimentului autoritate tutelară al primăriei Bacău, nicio măsură de protecţie a intereselor d-nei M.B. – persoană bolnavă cu diagnostic de schizofrenie paranoidă – nu a fost instituită nici prin curatelă, nici prin tutelă”. Această scrisoare adaugă că nici pentru cei doi copii nu a fost instituită nicio măsură pentru a-i asista sau a le ocroti interesele pe perioada de internare a mamei lor.

a. Internările reclamantei în spitalul psihiatric

11. Începând cu anul 2000, reclamanta a fost dusă de mai multe ori, cel mai adesea de către poliţie, la serviciul psihiatric al spitalului din Bacău şi la centrul psihiatric Socola, în mai multe perioade între septembrie 2000 şi octombrie 2007.

12. Printr-o scrisoare din 11 ianuarie 2003, de pildă, poliţia din Izvoru Bereheciului cerea spitalului din Bacău admiterea reclamantei pe

motivul că «a fost găsită subnutrită, locuind într-o cameră fără încălzire şi fără niciun ajutor material». Scrisoarea se încheia prin următoarea frază: «v-am fi recunoscători dacă aţi lua măsuri medicale pentru că ea are un comportament antisocial».

13. Fişa de internare a reclamantei la serviciul psihiatric al spitalului, din 12 mai 2004, indica la rubrica «tip de internare» că poliţia o adusese de urgenţă. O scrisoare a poliţiei datată în aceeaşi zi arată că «reprezenta un pericol pentru vecinii săi din sat, pentru că avea obiceiul de a aprinde focul în curtea casei sale, intra în instituţiile din comună şi, prin manifestările violente, speria copiii care treceau pe stradă».

14. Fişa de ieşire din spital din 8 august 2006 preciza că reclamanta fusese «readmisă la spital după ce a fost adusă de poliţie la 21 iulie 2006». O scrisoare semnată de reclamantă dar nedatată, prin care cerea admiterea sa în spital, a fost clasată cu fişa de admitere din 21 iulie 2006. Această scrisoare arăta că, în caz de nevoie, copiii săi puteau fi contactaţi la centrul de plasament a cărei adresă o indica.

15. Aceeaşi menţiune «tip de internare: poliţie» figurează pe fişa de internare din 25 august 2006. O scrisoare a poliţiei datată în aceeaşi zi reia motivele indicate în scrisoarea din 12 mai 2004. Această scrisoare mai adăuga că se pare că M.B. fusese victima unui viol în noaptea de 24-25 august 2006. Aceste fapte au fost la originea cauzei B. c. României (nr. 1) din 10 ianuarie 2012.

(...)

17. Potrivit datelor furnizate de Guvern, în cursul anului 2008, reclamanta a fost internată în spital de patru ori, totalizând 5 luni în serviciul de psihiatrie pentru bolnavi cronici.

18. În 2009, a fost internată de 6 ori şi a petrecut în total 10 luni şi jumătate în serviciul de psihiatrie pentru bolnavi cronici al




spitalului din Buhuşi. În 2010, a fost internată de 7 ori, pentru timp de 11 luni în total.

19. Reclamanta consideră că a fost «internată definitiv» de autorităţi. Ea nu a indicat Curţii dacă a contestat aceste măsuri în virtutea Legii nr. 487/2002 asupra sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor ce prezintă tulburări psihice.

20. Într-o scrisoare din ianuarie 2011, adre-sată agentului guvernamental român, direc-torul spitalului din Buhuşi a dat asigurări că reclamanta a fost spitalizată în bune condiţii. Celelalte părţi relevante din această scrisoare arată că:

«ca răspuns la scrisoarea dvs. din 21 ianuarie 2011 (...) [M.B.] este o pacientă cronică inter-nată în clinici de psihiatrie din 2000; ea pre-zintă idei delirante de persecuţie şi prejudiciu.

Ea are dreptul de a fi informată, ca dovadă corespondenţa pe care o poartă de mai mulţi ani cu CEDO.

Pentru noi este surprinzător că acuzaţiile sale cu caracter bizar, delirant, incoerent, opera unui bolnav psihic cronic, au fost luate în seamă, obligându-ne în permanenţă la răspunsuri şi scrisori oficiale de zeci de pagini, în total, inclusiv documente de arhivă şi o muncă susţinută de a infirma minciunile sale flagrante.

(...) [M.B.] nu este o victimă a statului român, ci a maladiei de care suferă.»

B. Plasamentul celor doi copii minori ai reclamantei

21. Începând cu 2000, cei doi copii minori ai reclamantei nu mai locuiau cu ea şi fuseseră plasaţi, din cauza maladiei, într-un centru de primire pentru copiii abandonaţi, prin decizia comisiei pentru protecţia copilului Bacău.

1. Procedurile de plasament

22. Două articole publicate la 9 şi 12 septem-brie 2000 în ziarul local Deşteptarea descriau

condiţiile insalubre în care trăiau reclamanta şi copiii săi minori.

23. A doua zi după apariţia articolelor, auto-rităţile au fost informate că cei doi copii erau hrăniţi cu «iarbă, castane, frunze de platan şi ciuperci adunate din parcurile publice». În plus, mama lor a refuzat să-i înscrie la şcoală.

24. La 12 septembrie 2000, încurajată de asistenţii sociali, mama reclamantei şi bunica copiilor a solicitat ajutorul serviciilor sociale (Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Pro-tecţia Copilului – «DGASPC») din Bacău pen-tru a o interna pe reclamantă într-un spital specializat (...) şi îşi exprima acordul de plasa-re a copiilor într-un centru de primire. La epo-ca respectivă, copiii aveau 8 respectiv 6 ani.

25. În aceeaşi zi, patru funcţionari ai serviciilor de asistenţă socială, însoţişi de un poliţist, s-au deplasat la domiciliul reclamantei. În raportul din 13 septembrie 2000, redactat ca urmare a acestei vizite, se arăta că boala reclamantei «era evidentă», ca şi lipsa hranei din casă şi condiţiile de viaţă inadecvate, cum ar fi lipsa căldurii şi a electricităţii. Raportul propunea plasarea de urgenţă a copiilor în centrul de primire, pe motiv că «mama reprezenta un pericol pentru ei».

26. Serviciul social a mai luat şi trei declaraţii de la vecinii reclamantei, care descriau condiţiile deplorabile în care copiii trăiau alături de mama lor.

27. În aceeaşi zi, asistenţii sociali au luat copiii la centrul de primire, după ce au obţinut acordul scris al bunicii lor.

28. Au fost făcute 2 anchete psihosociale. Ra-poartele expuneau situaţia familială, socială, materială şi afectivă a copiilor, subliniind pe-ricolul în care ei se aflau. (...).

29. Prin deciziile din 26 septembrie 2000, co-misia pentru protecţia copilului Bacău a decis plasarea copiilor într-un centru de primire de-numit Centrul Lalelelor.




juri

spru

den

ță

30. Reclamanta nu a formulat recurs împotri-va acestor decizii.

31. Prin alte 2 decizii din decembrie 2000, minorii au fost transferaţi la centrul de plasa-ment Poiana Florilor din Humeiuş.

32. Reclamanta nu a formulat recurs împotri-va acestor decizii.

2. Menţinerea în plasament a copiilor

33. Sesizat de Direcţia judeţeană pentru asis-tenţă socială şi protecţia copilului Bacău, tri-bunalul Bacău a decis prin hotărârile din 14 decembrie 2005 şi 27 ianuarie 2006 menţi-nerea plasamentului copiilor. Prin aceste ho-tărâri s-a mai decis delegarea drepturilor pa-rentale directorului centrului.

34. Reclamanta nu a fost prezentă şi nici re-prezentată în faţa instanţei.

35. Copiii au fost audiaţi de tribunal în prezen-ţa unui asistent social de la centrul de primire.

36. Tribunalul a constatat că în septembrie 2000, copiii fuseseră găsiţi în casa mamei lor într-o stare de mizerie, fără lumină şi mânca-re şi nu erau şcolarizaţi. S-a mai constatat că bunica maternă era prea în vârstă pentru a-i lua în grija sa şi a considerat că măsura pla-samentului era în interesul copiilor, notând şi faptul că, aflaţi în plasament, primeau vizite regulate de la mama lor.

37. Reclamanta nu a formulat recurs împotri-va acestor hotărâri.

38. Ulterior, ea a adresat în zadar câteva ce-reri unor autorităţi, cu scopul de a recupera custodia copiilor săi.

39. Prin 2 hotărâri din august 2007, tribunalul Bacău a decis transferul copiilor la centrul denumit SOS Satul Copiilor din Humeiuş (...).

40. Reclamanta nu a formulat recurs împotri-va acestor hotărâri.

41. Din rapoartele comunicate de direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului şi din cele redactate de delegaţi ai primăriei din

Izvorul Berheciului rezultă că minorii au fost adesea vizitaţi de mama lor.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

a. Legislaţia referitoare la protecţia per-soanelor cu tulburări psihice şi practica in-ternă pertinentă

(...)

1. Legea sănătăţii mintale în versiunea sa iniţială

43. Internarea psihiatrică este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 487/11 iulie 2002 pri-vind sănătatea mentală şi protecţia persoa-nelor cu tulburări psihice. (...). Legea face dis-tincţia între internarea voluntară şi internarea din oficiu a unei persoane.

44. Articolele 12 şi 13 ale acestei legi prevăd că evaluarea stării de sănătate mintală a unei persoane, în scopul stabilirii unui diagnostic sau de a determina dacă cel interesat are dis-cernământ, are loc printr-un examen direct al unui medic psihiatru, la cererea persoanei în cauză în cazul internării voluntare sau la cere-rea unei autorităţi sau a unei persoane autori-zate în cazul internării din oficiu.

45. În temeiul art. 29 din lege, medicul psihi-atru este obligat de a obţine consimţământul celui interesat pentru tratament şi de a res-pecta dreptul acestuia de a fi asistat în acor-darea consimţământului. Consimţământul poate fi retras în orice moment de pacient sau de reprezentantul acestuia (art. 30). Atunci când medicul bănuieşte existenţa unui con-flict de interese între pacient şi reprezentant, el trebuie să sesizeze parchetul pentru a de-mara procedura de desemnare a unui repre-zentant legal (art. 31).

46. În cursul internării, orice persoană trebuie să fie informată cât mai repede posibil asupra drepturilor sale şi să beneficieze de explicaţii pe care le poate înţelege privind modalităţile de exercitare a acestor drepturi. Dacă persoana nu este în măsură să înţeleagă aceste informaţii, reprezentantul său legal sau personal trebuie să fie informat (art. 38).




47. În privinţa internării voluntare, orice paci-ent are dreptul de a părăsi spitalul la cerere şi în orice moment (art. 43). (...).

48. Legea prevede, în articolele 44-53 ipote-zele în care internarea din oficiu este autori-zată, ca urmare a unui examen psihiatric, pre-cum şi procedura de punere în aplicare (...).

49. Decizia privind internarea din oficiu este susceptibilă de recurs la instanţa competentă potrivit legii, formulat de bolnav sau de repre-zentantul acestuia (art. 54).

(...)

2. Modificările aduse legii sănătăţii mintale

51. Legea nr. 487/2002 a fost modificată prin Legea nr. 600/2004, apoi prin Legea nr. 129/2012 (...).

52. Legea nr. 129/2012 adaugă un nou articol 381 privind dreptul oricărei persoane interesa-te, care şi-a păstrat toate drepturile, de a de-semna un reprezentant convenţional cu titlu gratuit pentru a fi asistată sau reprezentată pe toată durata tratamentului psihiatric.

Această nouă dispoziţie prevede că, dacă pa-cientul nu are reprezentant legal şi nu a putut să desemneze un reprezentant convenţional din cauza incapacităţii sale psihice, spitalul este obligat să notifice de îndată autoritatea tutelară de la domiciliul pacientului sau, dacă domiciliul acestuia este necunoscut, de la co-muna unde se află spitalul, pentru a lua mă-surile de protecţie juridică.

3. Ordinul ministrului Sănătăţii din 10 aprilie 2006 privind aplicarea legii sănătăţii mintale nr. 487/2002

53. Acest ordin (...) reglementează procedura de aplicare a legii sănătăţii mintale (...).

4. Legea privind protecţia persoanelor cu handicap

56. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handi-cap a fost modificată şi republicată în Moni-torul Oficial nr. 1 din 3 ianuarie 2008.

57. Potrivit art. 25 al acestei legi, persoanele cu handicap beneficiază de o protecţie împo-triva neglijenţei şi abuzurilor, fără distincţie privind locul unde se află. Dacă o persoană este în incapacitate totală sau parţială de a-şi administra bunurile, ea beneficiază de o pro-tecţie juridică sub forma tutelei sau curatelei şi de asistenţă juridică.

Dacă persoana cu handicap nu are rude şi nu există nimeni care să poată accepta tutela, in-stanţa poate numi ca tutore autoritatea admi-nistraţiei locale sau persoana juridică de drept privat care acordă îngrijiri celui interesat.

5. Rapoartele ONG pe tema aplicării legii sănătăţii mintale

58. Un raport asupra respectării drepturilor persoanelor internate în spitale psihiatrice, redactat în octombrie 2009 de o organizaţie neguvernamentală (ONG), Centrul de Resurse Juridice (CRJ), arată că autorităţile nu au de-semnat întotdeauna spitalele abilitate să pro-cedeze la internări din oficiu, ceea ce, alături de cunoaşterea precară de către personalul me-dical a procedurilor specifice, făcea aplicarea efectivă a legii dificilă şi divergentă (...).

59. Ca răspuns la un memorandum al Am-nesty International, publicat la 4 mai 2004, (...) Guvernul român a contestat printr-un co-municat de presă ideea că Legea nr. 487/2002 nu ar fi aplicabilă înaintea adoptării normelor de aplicare. (...).

B. Codul familiei şi noul Cod civil

1. Dispoziţii privind autoritatea parentală şi autoritatea tutelară

61. Dispoziţiile pertinente ale Codului famili-ei, în vigoare la epoca faptelor şi până la 1 oc-tombrie 2011 sunt descrise în hotărârea Ama-nalachioai c. României (n 4023/04, §§ 54-56, 26 mai 2009).

62. Este vorba despre: art. 97§2, 98, 100§§1 şi 3, 103, 108, precum şi art. 142, 149, 152. (...).




juri

spru

den

ță

3. Dispoziţii ale noului Cod civil privind interdicţia civilă, tutela şi curatela

66. Noul Cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Titlul III al noului Cod civil reglementează, între altele, măsurile de protecţie a majorilor care sunt în imposibilitate de a se ocupa singuri de interesele lor.

Articolul 164 reia, în esenţă, vechiul articol 142 al Codului familiei: «cel care nu are dis-cernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale sau a debili-tăţii mintale, va fi pus sub interdicţie prin ho-tărâre judecătorească».

Articolul 170 statuează că instanţa de tutelă trebuie să desemneze un tutore prin hotărâ-rea judecătorească de stabilire a interdicţiei.

Articolul 178 reglementează curatela (...).

C. alte dispoziţii pertinente privind plasamentul copiilor

67. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 272/2004. Sunt relevante în mod special articolele 7, 8 şi 14 ale ordonanţei precitate.

68. Potrivit art. 14 al ordonanţei, autorităţile sunt obligate să favorizeze menţinerea relaţiilor familiale, în măsura în care acestea sunt în interesul superior al copilului.

69. Conform articolului 14 al ordonanţei, pă-rinţii păstrează drepturile şi obligaţiile parenta-le în timpul plasamentului, în afara celor care sunt incompatibile cu măsura de protecţie.

ÎN DREPT

I. Observaţie preliminară

70. În privinţa celor 22 de scrisori ale recla-mantei trimise Curţii între decembrie 2002 şi decembrie 2010, Guvernul consideră că

acestea au un conţinut incoerent şi nu ridică nicio problemă substanţială privind dispoziţi-ile Convenţiei. De exemplu, printr-o scrisoare primită la Curte la 2 decembrie 2002, recla-manta se plângea «de furtul invenţiilor sale» şi «de faptul că autorităţile au internat-o cu forţa într-un spital psihiatric, împiedicând-o să aibă grijă de copiii săi».

71. Curtea reaminteşte că o plângere se ca-racterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu prin simplele mijloace sau argumente de drept invocate (Guerra şi alţii c. Italiei, 19 feb. 1998, § 44). (...).

72. În speţă, ea consideră că plângerile recla-mantei, care au fost însoţite de documente pertinente referitoare la internarea sa şi la plasamentul copiilor săi, sunt suficient de clare pentru a fi examinate. Faptul că aceste plângeri au fost prezentate de reclamantă si-multan cu altele mai confuze nu aduce atin-gere caracterului lor serios.

73. De aceea, Curtea consideră că a fost sesizată regulamentar în temeiul art. 34 din Convenţie.

II. Despre pretinsa violare a articolelor 3, 5 § 1 şi 8 ale Convenţiei, în privinţa internărilor

74. Reclamanta se plânge de internările sale psihiatrice pretins abuzive. (...).

75. Curtea va examina plângerile de recla-mantă din punctul de vedere al articolului 8 al Convenţiei, care cere ca procesul decizio-nal privind viaţa privată să fie echitabil şi să respecte aşa cum trebuie interesele protejate (...).

a. asupra admisibilităţii

76. Guvernul invocă neepuizarea căilor de re-curs interne, arătând că reclamanta nu a făcut plângere împotriva măsurilor de internare lu-ate împotriva sa.

77. Curtea reaminteşte că, potrivit jurispru-denţei sale constante, art. 35 §1 al Conven-ţiei impune reclamanţilor epuizarea căilor de




recurs disponibile şi suficiente în mod normal în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea reparării violărilor pretinse. Totuşi, ea subliniază că această regulă trebuie apli-cată ţinând cont de context, cu o anumită flexibilitate şi fără formalism excesiv. Aceasta înseamnă în mod special că Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu numai recursurile prevăzute în teorie în sistemul juridic al sta-tului contractant interesat, dar şi situaţia per-sonală a reclamantului (Selmouni c. Franţei [GC], Storck c. Germaniei, (dec.), Rupa c. României (n 2), V.D. c. României).

78. Astfel, Curtea a decis deja, în cursul exa-minării epuizării căilor de recurs interne de către minori sau de persoane atinse de han-dicap mintal, că trebuie luată în considerare vulnerabilitatea acestor persoane (...).

79. Curtea consideră că argumentele aduse în sprijinul excepţiei ridicate de Guvern pun pro-bleme juridice strâns legate de fondul plânge-rii, pe care nu le poate disocia de aceasta. (...).

80. Curtea constată că această plângere nu este manifest nefondată în sensul art. 35 § 3 (a) al Convenţiei şi că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. De aceea, declară plângerea admisibilă.

B. asupra fondului

1. Argumentele părţilor

81. Reclamanta consideră abuzive internările sale psihiatrice de către poliţie, de vreme ce ea cerea protecţia împotriva unor acte ilegale comise de terţi, cum ar fi tentativa de viol din 24 august 2006. De aceea, ea consideră că autorităţile au internat-o pentru a o împiedica să se plângă, în loc să-i ofere o rezolvare a plângerilor sale.

82. Citând cauzele Nielsen c. Danemarcei şi H.M. c. Elveţiei, Guvernul consideră că în spe-ţă nu este vorba de nicio privare de libertate.

83. El indică, în plus, că internările psihiatrice ale reclamantei au avut un caracter voluntar, pentru că îşi dăduse acordul şi că erau nece-sare pentru tratarea bolii sale psihice cronice.

În acest sens, el trimite la declaraţia semnată de reclamantă, dar nedatată, prin care cerea internarea, precum şi formularul de consim-ţământ semnat la internarea în spitalul din Socola.

84. De asemenea, Guvernul subliniază bunele intenţii ale autorităţilor, indicând că internă-rile reclamantei au fost realizate de urgenţă, fiind justificate atât de comportamentul său violent cât şi de necesitatea de a o proteja de ea însăşi. Se mai arată că reclamanta a fost de fiecare dată supusă unor examene de speciali-tate şi a primit îngrijiri medicale adecvate.

2. Aprecierea Curţii

a) Principii decurgând din jurisprudenţă

85. Curtea reaminteşte că articolul 8 pune în sarcina statului obligaţia pozitivă de a adopta măsurile rezonabile şi adecvate pentru pro-tecţia drepturilor indivizilor la respectul vieţii private, care include dreptul la integritate fi-zică şi psihică.

86. În cazul persoanelor vulnerabile, din care fac parte şi persoanele handicapate, autorită-ţile trebuie să facă dovada unei atenţii specia-le şi să le asigure o protecţie crescută (...).

87. De asemenea, Curtea a statuat că autori-tăţile naţionale, în special jurisdicţiile trebuie să interpreteze dispoziţiile dreptului intern aplicabile în materia internării psihiatrice şi, mai general, a integrităţii persoanei, în spiritul dreptului la respectul vieţii private garantat de articolul 8.

88. În plus, articolul 8 impune autorităţilor să menţină un just echilibru între interesele unei persoane atinse de afecţiuni psihice şi cele-lalte interese legitime implicate. Ele trebuie, pentru o problemă atât de complexă ca cea privind determinarea capacităţilor mintale ale unui individ, să se bucure de o largă marjă de apreciere. Autorităţile naţionale beneficiază de raporturi directe cu cei interesaţi şi sunt în mod special mai bine plasate pentru a tranşa aceste probleme. Curtea are ca sarcină apre-cierea, din perspectiva Convenţiei, deciziile pe




juRI

SPRu

DeN

ŢĂ

care le-au emis în exercitarea puterii lor de apreciere. (...).

89. În plus, Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 nu cuprinde nicio condiţie explicită de proce-dură, procesul decizional legat de măsurile de ingerinţă trebuie să fie echitabil şi să respecte în mod adecvat interesele protejate. Astfel, întinderea marjei de apreciere a statului de-pinde de calitatea procesului decizional: dacă procedura a fost deficitară pentru un motiv sau altul, concluziile autorităţilor interne sunt mai susceptibile de atenţie (mutatis mutandis, Sahin c. Germaniei, 2001).

90. În cea mai mare parte a cauzelor privind « alienaţi » cu care Curtea a mai fost sesizată, procedura internă privind internarea acestora a fost examinată pe terenul art. 5 din Conven-ţie. În consecinţă, pentru a determina dacă procedura de internare în cauză a fost confor-mă art. 8, Curtea se va sprijini pe jurispruden-ţa sa privind art. 5 § 1 e). (...)

91. Curtea mai notează că în hotărârea sa re-centă Cristian Teodorescu a relevat mai multe lacune ale legii române asupra sănătăţii min-tale nr. 487/2002. Curtea a statuat că această lege nu conţinea la epoca faptelor nicio exi-genţă privind forma notificării unei decizii de internare din oficiu (...). De asemenea, Curtea a constatat că legea nu acorda niciun termen comisiei de control pentru a-l informa pe cel interesat şi pe reprezentantul său despre de-cizia luată.

92. Curtea a mai arătat că aceste lacune implicau, pentru cel împotriva căruia s-a luat o măsură de internare forţată, riscul de a nu putea să apeleze la căile de recurs prevăzute de aceeaşi lege şi că nu este surprinzător faptul că niciun recurs bazat pe art. 54 al legii nu a fost introdus la instanţele naţionale.

b) aplicarea acestor principii în cauza de faţă

93. Curtea observă că, începând cu anul 2000, reclamanta a făcut obiectul a numeroase internări în spitale sau servicii psihiatrice, de cele mai multe ori la cererea poliţiei.

La 11 ianuarie 2003, în cursul uneia din aceste internări, poliţia a cerut spitalului internarea reclamantei pe motiv că a fost găsită subnu-trită, locuind într-o cameră fără încălzire şi fără niciun sprijin material, indicând doar pe scurt şi fără detalii factuale că aceasta avea «un comportament antisocial».

Aceste elemente de fapt pledează în favoarea caracterului forţat al internărilor, cel puţin pentru perioada 2003-2007.

94. Or, fiind vorba de procedura care a condus la internările repetate ale reclamantei, deşi legea 487/2002 prevede că decizia de inter-nare din oficiu trebuie să fie confirmată de o comisie medicală compusă din 3 medici dife-riţi de cel care a decis internarea şi apoi trimi-să la parchet, celui interesat şi reprezentantu-lui acestuia, niciun element nu a fost produs de părţi pentru a dovedi că această procedură a fost într-adevăr respectată în speţă.

95. În plus, Curtea constată absenţa oricărui element care să poată indica dacă decizia de internare a fost comunicată celei interesate sau unui membru al anturajului său, potrivit formalităţilor cerute de lege, inclusiv în res-pectarea dreptului pacientului de a fi asistat atunci când îşi exprimă consimţământului, mai ales atunci când nu este în măsură să în-ţeleagă informaţiile care i se dau. Aceasta de-notă incertitudinea care înconjoară internări-le reclamantei şi caracterul lor ambiguu.

Mai mult, aceste omisiuni apar în contextul disfuncţionalităţilor semnalate încă din 2003 şi până în 2009 de rapoartele celor două ONG menţionate mai sus.

96. Curtea observă că în ciuda faptului că le-gea privind protecţia persoanelor cu handicap prevedea obligaţia de a pune în practică o pro-tecţie juridică a acestora sub forma tutelei sau curatelei, nicio măsură de protecţie de acest fel nu a fost luată în privinţa reclamantei. Aceasta în ciuda faptului că starea ei de sănă-tate era cunoscută de autorităţi cu mult îna-inte de începerea internărilor.

Situaţia de vulnerabilitate a reclamantei fuse-se de altfel constatată şi adusă la cunoştinţa




instanţelor naţionale prin numeroase rapoar-te ale serviciilor de asistenţă socială care s-au ocupat de situaţia copiilor minori. Or, nici ser-viciile sociale, nici instanţele nu au dat curs acestor constatări în planul protecţiei juridice a reclamantei.

97. Tocmai acest comportament al autorităţi-lor a contribuit la transformarea în iluzorii a garanţiilor prevăzute de lege (...).

98. Modificările recente aduse legii privind sănătatea mintală în 2012 prevăd că, dacă pacientul nu are reprezentant legal şi nu a putut să desemneze unul, spitalul este obligat să notifice autorităţii tutelare de la domiciliul celui interesat, pentru ca măsurile de protecţie juridică să fie puse în aplicare. Cu toate acestea, aceste noi dispoziţii nu au avut incidenţă asupra situaţiei reclamantei.

99. De aceea, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne ridicată de Guvern.

100. În ciuda bunăvoinţei autorităţilor, invo-cate de Guvern, Curtea consideră că dispozi-ţiile dreptului intern privind internările psihi-atrice şi protecţia persoanelor aflate în impo-sibilitatea de a se ocupa de propriile interese nu au fost aplicate reclamantei în spiritul dreptului său la respectul vieţii private garan-tat de art. 8. De aceea, autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit oblligaţia de a lua măsurile adecvate în apărarea intereselor reclamantei.

101. Curtea conchide aşadar că a existat o violare a articolului 8 din Convenţie.

III. Asupra pretinsei violări a articolului 8 al Convenţiei în privinţa plasamentului copiilor

(...)

B. asupra fondului

1. Argumentele părţilor

106. Reclamanta pretinde că cei doi copii minori ai săi i-au fost luaţi şi plasaţi în centre de primire, din cauza sărăciei în care trăia

familia lor. Ea consideră că drepturile lor au fost încălcate şi denunţă absenţa măsurilor de protecţie adecvate. Ea invocă, în substanţă, dreptul său la respectul vieţii private şi familiale, prevăzut de art. 8.

107. Guvernul arată că măsura de plasare a minorilor a fost luată la cererea unui membru al familiei, adică a bunicii copiilor şi a fost jus-tificată de faptul că reclamanta nu putea să aibă grijă de aceştia. Această măsură a avut un caracter provizoriu, până în momentul în care mama putea să dovedească faptul că e capabilă să-şi îngrijească copiii. Guvernul mai arată că în urma acestei măsuri, reclaman-ta nu a pierdut dreptul de a menţine relaţii personale cu copiii săi. rezultă din rapoartele direcţiei de asistenţă socială şi protecţia co-pilului precum şi din cele redactate de primă-ria din Izvorul Berheciului, că minorii au fost adesea vizitaţi de mama lor, fiind menţinută astfel o viaţă familială.

2. Aprecierea Curţii

a) Principii ce decurg din jurisprudenţa existentă

108. Curtea reaminteşte principiile ce decurg din jurisprudenţa sa constantă, potrivit că-rora pentru un părinte şi copilul său, a fi îm-preună reprezintă un element fundamental al vieţii familiale. În plus, plasarea unui copil în asistenţă publică nu pune capăt relaţiilor fa-miliale naturale. Deciziile luate de autorităţile responsabile, care duc la plasarea unui copil într-un centru de primire, se analizează ca in-gerinţe în dreptul reclamantului la respectul vieţii familiale (W. c. Regatului Unit, 8 iulie 1987, § 59, seria A no 121). (...)

110. (...). În mod special, părinţii au dreptul de a fi ascultaţi şi informaţi pe deplin cu privire la copiii lor, deşi restricţii se pot justifica, în anumite circumstanţe, în temeiul art. 8 § 2. (...)

112. Articolul 8 nu cuprinde nicio condiţie ex-plicită de procedură, dar aceasta nu este de-




juri

spru

den

ță

terminant. Procesul decizional al autorităţilor competente nu trebuie să nu poată influenţa fondul deciziei, în special asigurându-se că aceasta se bazează pe motive pertinente şi este imparţială (...).

Opiniile şi interesele părinţilor sunt în mod necesar printre elementele ce trebuie cântă-rite de autorităţi pentru a lua deciziile privind un copil pe care îl asistă. Procesul decizional trebuie aşadar să fie de natură a garanta ca aceste elemente să fie luate în considerare.

113. Aşa cum Curtea a arătat, în mod inevita-bil, participarea părinţilor la procesul decizio-nal este uneori irealizabilă sau lipsită de sens, de exemplu din cauza imposibilităţii de a-i găsi, a unei incapacităţi fizice sau mintale sau a unei urgenţe extreme. În plus, deciziile în materie, deşi deseori adoptate în lumina unor examene periodice sau a unor întâlniri ad hoc, pot să fie rezultatul unui control continuu re-alizat de agentul autorităţii responsabile. În sfârşit, contacte regulate între asistenţii so-ciali responsabili şi părinţi poate fi adesea un bun mijloc de a semnala opinia părinţilor.

(...)

114. În fine, Curtea reaminteşte încă o dată că autorităţile trebuie să facă dovada unei atenţii speciale în cazul persoanelor vulnerabile şi trebuie să le asigure o protecţie crescută din cauza incapacităţii lor sau a absenţei dorinţei de a se plânge.

b) aplicarea în speţă a acestor principii

115. Reclamanta nu pretinde că deciziile auto-rităţilor prin care se ordina plasarea celor doi copii minori au fost lipsite de bază legală şi nici că nu aveau un scop legitim. Din dosar nu rezultă vreo încălcare a acestor condiţii. (...).

Problema care se pune este de a şti dacă procedurile urmate se conciliază cu dreptul reclamantei la respectul vieţii sale familiale sau constituie ingerinţe în exerciţiul acestui drept, care nu ar putea fi considerate «necesare într-o societate democratică».

116. Curtea constată că reclamanta suferea, la epoca faptelor, ca şi în prezent, de o severă patologie psihică, fiind considerată invalidă din 1996 şi suferind foarte multe internări psihiatrice. Nicio măsură de protecţie socială, în special prin desemnarea unui avocat numit din oficiu în cursul procedurilor de plasament sau prin numirea unui curator nu a fost luată în ce o priveşte.

117. Or, din acest motiv, reclamanta nu a fost în măsură să participe efectiv la procedura privind plasamentul copiilor săi.

118. Curtea mai observă că plasamentul copiilor decis de o autoritate administrativă în anul 2000, s-a prelungit în temeiul unor hotărâri judecătoreşti din 2005 şi 2006. Tribunalul şi-a fundamentat hotărârile pe constatările din septembrie 2000, potrivit cărora copiii fuseseră găsiţi în casa mamei lor în mizerie, fără lumină şi hrană şi nu erau şcolarizaţi. Tribunalul a considerat că această măsură era în interesul copiilor, notând şi că ei primeau vizita mamei lor în mod regulat.

Ca urmare, căminul de primire al copiilor a fost schimbat prin hotărâri judecătoreşti din august 2007, care, împreună cu deciziile din decembrie 2005 şi ianuarie 2006, au fost singurele ocazii cu care a fost realizată examinarea situaţiei familiale a reclamantei şi a copiilor săi minori, de către un tribunal, într-o perioadă de 10 ani pentru fiul său şi de 12 ani pentru fiica sa, până la momentul la care copiii au devenit majori. Cu aceste ocazii, hotărârile instanţelor au fost exclusiv motivate de situaţia din septembrie 2000.

Curtea constată imposibilitatea manifestă în care s-a aflat reclamanta de a participa la procesul decizional privind copiii săi minori (...).

119.-120. (...) Pentru aceste motive, Curtea apreciază că a existat o violare a articolului 8 al Convenţiei.




IV. Asupra aplicării articolului 41 din convenţie

(...)

a. Prejudiciu moral

(...)

126. Statuând în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.

(...)

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Uneşte cu fondul excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne şi o respinge;

2. Declară cererea admisibilă;

3. Decide că a existat o violare a art. 8 din Convenţie în privinţa internărilor reclamantei;

4. Decide că a existat o violare a art. 8 al Convenţiei în privinţa plasamentului copiilor minori ai reclamantei;(...)

NoTĂ

Hotărârea rezumată mai sus reprezintă încă o dovadă a preocupării Curţii Europene pentru situaţia persoanelor vulnerabile, în ciuda atitudinii uneori lipsite de respect pentru asemenea reclamanţi, a reprezentanţilor statului. În cazul de faţă, este vorba chiar de statul român.

Persoanele cu dizabilităţi psihice reprezintă una din categoriile cele mai vulnerabile de potenţiali reclamanţi la Curtea europeană. Situaţia lor poate intra în sfera de aplicare a mai multor articole din Convenţie, iar Curtea de la Strasbourg, în jurisprudenţa sa, a stabilit reguli detaliate în privinţa drepturilor acestor persoane. Este binecunoscută hotărârea Winterwerp c. Olandei (1979), în care Curtea a stabilit o serie de reguli pentru ca o lipsire de libertate prin internare a unei persoane cu dizabilitate psihică (alienaţi sau debili mintal, potrivit expresiei folosite de Convenţie) să fie în acord cu prevederile articolului 5 privind dreptul la libertatea și siguranţa persoanei. Astfel, Curtea a precizat în această hotărâre de referinţă, condiţiile minimale de privare de libertate în asemenea cazuri: alienaţia trebuie dovedită în faţa autorităţii naţionale competente, printr-o exper tiză medicală obiectivă; tulburările mentale trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să legitimeze internarea; tulburările trebuie să persiste pe întreaga durată a internării. Aceasta nu se poate prelungi în mod valabil fără existenţa acestor tulburări. De asemenea, detenţia trebuie să aibă loc într-un spital sau într-un altă instituţie specializată.[1] În privinţa primei condiţii, poate totuşi exista o derogare în situaţii de urgenţă: o astfel de situaţie poate justifica detenţia unei persoane fără o expertiză medi cală prealabilă. Şi în acest caz însă, pentru respectarea art. 5 parag. 1 lit. e), este necesară confirmarea stării de alie naţie de către un specialist, în cel mai scurt termen[2]. Articolul 5 parag. 1 lit. e) nu implică, în viziunea Curţii, şi un drept de a primi un tratament adecvat bolii mintale. Cu toate acestea,

[1] Pentru încălcarea acestei obligaţii prin deţinerea unei persoane bolnave de schizofrenie para noidă cronică într-o închisoare, a se vedea Curtea EDO: Aerts c. Belgiei (1998), Csaky c. Ungariei (2006).[2] A se vedea şi cauza X. c. RU (1981).




juri

spru

den

ță

lipsa unui tra ta ment medical adec vat aplicat persoanei aflate în detenţie poate constitui un tratament inuman sau degra dant, deci o încălcare a art. 3 al Convenţiei.[3]

Tratamentul aplicat bolnavilor psihic a făcut obiectul examinării din partea Curţii şi pe terenul articolului 3 din Convenţie, care interzice tratamentele inumane şi degradante. De exemplu, în hotărârea Filip c. României (2006), Curtea a constatat absenţa unei anchete efective privind plângerile reclamantului împotriva internării sale forţate, ordonate de procuror, ceea ce a dus la o violare a laturii procedurale a articolului 3 al Convenţiei.[4]

În hotărârea de faţă, Curtea, analizând principiile generale aplicabile în cauză pe terenul articolului 8, invocat de reclamantă, a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, o astfel de ingerinţă cu libertatea şi viaţa privată a persoanei (internarea într-un spital psihiatric) încalcă articolul 8, cu excepţia cazului în care, fiind prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim prevăzut la alineatul 2 al acestui articol şi este necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop. Noţiunea de necesitate implică o nevoie socială imperioasă şi proporţională cu scopul legitim urmărit. Dacă articolul 8 are ca scop esenţial a preveni ingerinţele arbitrare împotriva individului săvârşite de puterile publice, pot exista şi obligaţii pozitive inerente respectului efectiv al vieţii familiale. Atunci când se pronunţă în privinţa necesităţii unei ingerinţe sau a existenţei unei obligaţii pozitive, Curtea ţine cont şi de marja de apreciere a statului.

De asemenea, Curtea admite că autorităţile se află în faţa unei sarcini dificile atunci când trebuie să se pronunţe într-un domeniu atât de delicat cum este situaţia unui bolnav psihic pasibil de internare. Aşadar, „a le prescrie în fiecare caz o procedură rigidă nu ar face decât să adauge la problemele lor. Trebuie aşadar să li se rezerve o anumită putere de apreciere în această privinţă”. Pe de altă parte, examinarea acestui aspect al cauzei trebuie să se bazeze pe un element fundamental: deciziile riscă să se dovedească ireversibile. Este vorba deci de o materie care reclamă cu atât mai mult o protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare.

Problema respectării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi mintale din România, în mod special în privinţa internărilor forţate, s-a aflat în atenţia Curţii europene atât din perspectiva art. 3 (Filip c. României, 2006, precit.), art. 5 (cauza C.B. c. României, hotărârea din 20 aprilie 2010, dar şi cauza Filip), cât şi a art. 8 din Convenţie (cauza de faţă). În această din urmă hotărâre, remarcăm că, pe lângă propriile observaţii legate de compatibilitatea cu articolul 8 a procedurii de internare a reclamantei, Curtea şi-a bazat decizia şi pe rapoartele unor ONG naţionale şi internaţionale (Centrul de Resurse Juridice şi respectiv Amnesty International). Dintre acestea, ne-a atras atenţia în mod special Raportul Centrului de Resurse Juridice şi concluziile sale în privinţa „internării nevoluntare” a persoanelor cu tulburări psihice.[5]

Deşi Raportul apreciază că reglementarea actuală a legii 487/2002 (art.44-59) este, în principiu, adecvată, deoarece măsura internării forţate sau „nevoluntare” poate fi contestată, în principiu, în instanţă, există unele aspecte criticabile ale acestei reglementări, în mod special

[3] A se vedea, pentru amănunte, Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a patra, Bucureşti, C.H. Beck, 2011, p. 119.[4] În această cauză, Curtea a decis şi existenţa unei violări a articolului 5 §1 pentru lipsa unei baze legale a internării reclamantului. A se vedea, pentru detalii, Bianca Selejan-Guţan, op. cit., p. 105 şi p. 120.[5] Centrul de Resurse Juridice, Raport privind respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aflate în instituţii medico-sociale pentru persoane cu dizabilităţi mintale, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 2009, p. 77 şi urm. sau http://www.crj.ro/Raport-respectarea-drepturilor-persoanelor-cu-dizabilitati-mintale-319/




privind modul ei de aplicare, având în vedere că acest tip de internare constituie o „privare de libertate” în sensul instrumentelor internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Principalele inconveniente ale actualei reglementări, constatate de Raportul citat, sunt, în sinteză, următoarele:

a) inexistenţa unor sancţiuni penale împotriva celor care fac o solicitare de internare nevoluntară cu rea-credinţă (persoane private sau reprezentanţi ai autorităţilor publice);

b) existenţa, ca motiv al internării, a „antecedentelor medicale cunoscute”. Se propune eliminarea acestui motiv, deoarece, pe de-o parte, în substanţă, aceste antecedente pot să nu fie relevante, iar pe de altă parte, aceeaşi lege prevede, în art. 14, că „faptul că o persoană a fost îngrijită sau spitalizată în trecut nu justifică un diagnostic prezent sau viitor de tulburare psihică”;

c) inexistenţa obligaţiei motivării, de către medicul psihiatru „care apreciază oportunitatea internării”, a deciziei de internare forţată;

d) existenţa unor termene „nejustificat de mari” pentru informarea reprezentanţilor persoanei internate şi pentru confirmarea măsurii internării;

e) una din cele mai importante şi pertinent argumentate critici este cea privind revizuirea de către parchet a deciziei de internare silită. Într-adevăr, aplicând standardele internaţionale ale protecţiei persoanelor private de libertate, ne aflăm în prezenţa unei „proceduri administrative, care se finalizează cu o decizie de aceeaşi natură, susceptibil a fi supus exclusiv controlului judecătoresc şi nicidecum «revizuirii» parchetului”[6]. Acest lucru este valabil şi din perspectiva „statutului de magistrat [în sensul de autoritate judiciară independentă, n.n.] încă discutabil al procurorului, astfel cum Curtea europeană a drepturilor omului s-a pronunţat deja în cazul României”.

În loc de concluzii, aş dori doar să remarc faptul că hotărârea de faţă, într-o cauză în care reclamanta „nu a fost reprezentată de niciun avocat în faţa Curţii sau în faţa instanţelor interne” şi în care au fost prezentate de reprezentanţii Guvernului documente în care demersul reclamantei este minimalizat şi chiar dezavuat (potrivit Guvernului, scrisorile reclamantei „au un conţinut incoerent şi nu ridică nicio problemă substanţială privind dispoziţiile Convenţiei”, vezi §70 sau, potrivit conducerii spitalului psihiatric, „pentru noi este surprinzător că acuzaţiile sale cu caracter bizar, delirant, incoerent, opera unui bolnav psihic cronic, au fost luate în seamă, obligându-ne (sic! subl. ns. B.S.-G.) în permanenţă la răspunsuri şi scrisori oficiale de zeci de pagini, în total, inclusiv documente de arhivă şi o muncă susţinută de a infirma minciunile sale flagrante”, vezi §20). Din nefericire, aceasta este încă atitudinea şi mentalitatea majorităţii autorităţilor medicale din România, în spitalele psihiatrice şi nu numai. Răspunsul sec al Curţii la prima afirmaţie a Guvernului – „Curtea reaminteşte că o plângere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu prin simplele mijloace sau argumente de drept invocate” şi dispozitivul hotărârii de faţă sunt doar o primă „victorie” a reclamantei şi a societăţii civile împotriva acestei mentalităţi.

[6] Idem, p. 82.



INDEX

act de aplicare 99ambiguitate 105Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare 77atingere gravă a intereselor României 107autoritate administrativ competentă 91avocat general 101

Banca Asiatică de Dezvoltare 87Banca Internaţională pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare 77Banca Islamică de Dezvoltare 87Banca mondială 77BEI 83BERD 81buna-credinţă în negocieri 21, 27

cauza Football Dataco şi alţii 93cauza Kolpinghuis Nijmegen 101cauza Lindqvist 95cauza Promusicae 95cauza Wagner Miret 103colaborare inter-statală 69Comitetul Monetar şi Financiar Internaţional 75Comitetul pentru Dezvoltare 75conciliere directă 29Consiliul Guvernatorilor 75, 79contract administrativ 33

daune-interese 21dezvoltare economică durabilă 81Directiva nr. 2004/38 107dreptul naţional 99

executarea contractului 25

finanţarea proiectelor de dezvoltare 79FMI 73

Grupul Băncii Africane pentru Dezvoltare 87Grupul Băncii Inter-americane de Dezvoltare 87

impreviziune 25instituţie de credit a Uniunii 83jurisprudenţa Marleasing 97jurisprudenţa Pfeiffer 97jurisprudenţa Von Colson 99

legislaţie internă 103liberul acces la justiţie 29limitarea dreptului la libera circulaţie 107limitele interpretării 91

mediere 31metoda sistematică 93

negociere echitabilă 27noul Cod civil 17, 25noul Cod de procedură civilă 27, 29obligativitatea concilierii directe 31obligaţie de confidenţialitate 21obligaţie de interpretare 91obligaţie de loialitate 19ordinea juridică internă 89organizaţie internaţională 69

plângere prealabilă 33politici economice 73prezumţie de vinovăţie 19principii generale 95principiul bune-credinţe 17principiul legalităţii incriminării 105principiul rebus sic stantibus 71principiul separaţiei puterilor 103principiului pacta sunt servanda 71procedura administrativ-jurisdicţională 33protecţia mediului 81, 93

raport comercial internaţional 17răspundere civilă delictuală 19

sancţiuni penale efective 105sector public 79sistem financiar 73sistem monetar internaţional 73speţa Dominguez 97state membre 69

şedinţă de informare 31

termen de transpunere 101transpunerea unei directive 89Tratatul de la Roma 83



A.G.A. – Adunarea generală a acţionarilorA.G.E.A. – Adunarea generală extraordinară a

acţionarilorA.P.A.P.S. – Autoritatea pentru Privatizarea şi

Administrarea Patrimoniului StatuluiA.U.B. – Revista Analele Universităţii

Bucureşti, Seria DreptA.U.L.B. – Revista „Acta Universitatis Lucian

Blaga – Sibiu”A.V.A.B. – Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor BancareA.V.A.S. – Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor StatuluiAELS – Asociaţia Europeană a Liberului

Schimbalin. – alineatapud. – citat dupăart. – articolulAUE – Actul Unic EuropeanB. Of. – Buletinul Oficial, partea IB.N.R. – Banca Naţională a RomânieiBCE – Banca Centrală EuropeanăBEJ – Biroul de executori judecătoreştiBNP – Biroul notarului publicBul. – Buletinul fostei Înalte Curţi de

Casaţie şi Justiţie a RomânieiBul. jur. 199’ – Buletinul jurisprudenţei Curţii

Supreme de Justiţie a României (1993-1999)

C. aer. – Codul aerianC. Apel – Curtea de ApelC. civ. – Codul civilC. civ. fr. (it.) (g) – Codul civil francez (italian) (german)C. com. – Codul comercialC. com. fr. (it.) (g) – Codul comercial francez (italian)

(german)C. F. – cartea funciarăC. fam. – Codul familieiC. fisc. – Codul fiscalC. m. – Codul munciiC. pen. – Codul penalC. pr. civ. – Codul de procedură civilăC. pr. fisc. – Codul de procedură fiscalăC. pr. pen. – Codul de procedură penalăC. silv. – Codul silvicC. vam. – Codul vamalC.A.B. – Curtea de Arbitraj Comercial

Internaţional Bucureşti de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României

C.C. – Curtea ConstituţionalăC.C.I. – Camera de Comerţ şi IndustrieC.C.I.R. – Camera de Comerţ şi Industrie a

României

C.D. 199’ – Culegere de decizii ale fostului Tribunal Suprem (Curţii de Apel, Tribunalului etc.) pe anul…

C.D.H. – Culegere de decizii şi hotărâri ale Curţii Constituţionale a României pe anul …

C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.N.V.M. – Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare

C.S.J. – Curtea Supremă de JustiţieCah. Dr. Eur. – Cahiers de Droit Européencam. – camera... (jurisprudenţa franceză)Cas. I, II – Curtea de Casaţie şi Justiţie a

României, secţia I, a II-a etc.Cass. fr. – Curtea de Casaţie franceză

(jurisprudenţa franceză)CE – Comunitatea Europeană / Tratatul de

instituire a Comunităţii EuropeneCECO – Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului / Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului / Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CEE – Comunitatea Economică Europeană / Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene

CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice / Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice

cf. – a se compara cuCEJ – Curtea Europeană de JustiţieCJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

(după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona)

CML Rev – Common Market Law Review (Kluwer Law International)

col. civ. – colegiul civilCOMI – centrul principalelor interese ale

debitoruluicompl. – completatConvenţie – Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia europeană a drepturilor omului)

COREPER – Comitetul reprezentanţilor permanenţi

Culegere – Culegere de hotărâri a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, Tribunalului de Primă Instanţă şi Tribunalului Funcţiei Publice

D. – DecretulD.L. – Decretul-lege

aBrEVIErI



Dalloz – „Le Dalloz. Recueil” (jurisprudenţa franceză)

dec. – deciziadec. civ. (pen.) – decizia civilă (penală) etc.DG – Direcţia Generală (din cadrul Comisiei)Dreptul – revista Dreptule.g. – exempli gratiaECR – European Courts Report (Reports of

Cases before the Court of Justice and the Court of First Instance

Ed. – Edituraed. – ediţiaELR – European Law Reviewen. – englez / britanicetc. – etcaetera („şi celelalte”)Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice (v. şi CEEA) / Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice

ex. – (de) exempluF.M.I. – Fondul Monetar InternaţionalFEI – Fondul european de investiţiifr. – francezFSE – Fondul social europeang. – germanG.I.E. – Grup de interes economicH.C.M. – Hotărârea Consiliului de Miniştriibidem – în acelaşi locidem – acelaşi autorinfra – mai josIR – secţiunea „Informations rapides”

(jurisprudenţa franceză)it. – italianÎ.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieJ. N. – Revista „Justiţia Nouă”JAI – Justiţie şi Afaceri InterneJCP – „Juris-classeur périodique. éd.

Générale. La semaine juridique” (jurisprudenţa franceză)

JO – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (seria „L” – Legislaţie, seria „C” – Comunicări şi Informaţii)

Jud. – JudecătoriaJur. Gen. – Jurisprudenţa generalăJur. Rom. – Jurisprudenţa românăJuridica – Revista JuridicaL. P. – Revista „Legalitatea Populară”l. – litrilit. – literaloc. cit. – locul citatM. Of. – Monitorul Oficial al României, partea Imod. – modificatmp – metri pătraţin. a. – nota autoruluin. n. – nota noastră (a autorului)n.r. – nota redacţiein.t. – nota traducătoruluinr. – numărul

O.E.C.D. – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

O.M.C. – Organizaţia Mondială a ComerţuluiO.R.C. – Oficiul Registrului ComerţuluiO.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi MărciONU – Organizaţia Naţiunilor UniteOP – ordin de platăop. cit. – opera citatăp. – paginap. n. – paranteza noastră (a autorului)par. – paragrafulpassim – în diverse locuripct. – punctulPE – Parlamentul EuropeanPESC – Politica Externă şi de Securitate

ComunăPlen T. S. – Plenul fostului Tribunal SupremProbleme de drept 1990-1992

– Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992)

pt. – pentruR.D.C. – Revista de drept comercial – serie nouăR.D.P. – Revista de drept penalR.R.D. – Revista română de dreptR.R.D.A. – Revista română de drept al afacerilorR.R.D.E. (C) – Revista română de drept european

(comunitar)R.R.D.M. – Revista română de dreptul munciiR.R.D.P. – „Revista română de drept privat”R.R.J. – „Revista română de jurisprudenţă”R.T.D.E. – Revue trimestrielle de droit européen

(Editions Dalloz)Rec. – Recueil de la jurisprudence de la

Cour de justice et du Tribunal de première instance

Rep. (eventual urmat de anul apariţiei)

– (începând cu anul 2007) Repertoriul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a Tribunalului de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene (ediţia în limba română) (partea I - hotărârile CJCE; partea a II-a - hotărârile TPI)

Repertoriu I – I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilăa Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970

Repertoriu II – I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

Repertoriu III – I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982



Repertoriu IV – I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

Rev. soc. – Revue des sociétésRFD adm. – Revue française de droit

administratifRTD civ. – Revue trimestrielle de droit civilRTD com. – Revue trimestrielle de droit

commercialRTD eur. – Revue trimestrielle de droit européens. civ. – secţia civilăs. com. – secţia comercialăs. cont. adm. – secţia de contencios administrativs. pen. – secţia penalăS.C.J. – Revista „Studii şi cercetări juridice”S.D.R – Revista „Studii de drept românesc”s.n. – sublinierea noastrăS.U. – Secţiile Unite ale Curţii Supreme de

Justiţie (Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)

S.U.B.B. – Revista „STUDIA Universitatis Babeş-Bolyai”– Series Iurisprudentia

SA – societate pe acţiuniSC – societatea comercialăSEE – Spaţiul Economic Europeansent. civ. (pen.) – sentinţa civilă (penală) etc.SNC – societate în nume colectivsoc. – secţia de dreptul muncii

(jurisprudenţa franceză)SPPI – Societate civilă profesională de

practicieni în insolvenţăSRL – societate cu răspundere limitatăsupra – mai susş. a. – şi alţii (altele)

t. – tomulT. J. – Tribunalul judeţeanT. pop. rai. – Tribunalul popular al raionuluiT. reg. – Tribunalul regionalT.M.B. – Tribunalul Municipiului Bucureştit.n. – traducerea noastrăT.S. – Tribunalul SupremTFP – Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii

EuropeneTFUE – Tratatul privind funcţionarea Uniunii

Europene (Tratatul de la Lisabona)TGI – Tribunal de grande instance

(jurisprudenţa franceză)TPI – Tribunalul de Primă Instanţă al

Comunităţilor EuropeneTratatul CE – Tratatul de instituire a Comunităţii

Europene (după 1 noiembrie 1993, ca urmare a modificărilor aduse Tratatului CEE prin Tratatul de la Maastricht)

Tratatul CEE – Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (semnat la Roma, la 25 martie 1957, cu modificările ulterioare survenite până la Tratatul de la Maastricht)

Tratatul UE – Tratatul privind Uniunea Europeană (în vigoare de la 1 noiembrie 1993)

Trib. – TribunalulTUE(după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona)

– Tratatul privind Uniunea Europeană/ Tribunalul Uniunii Europene

TVA – taxa pe valoare adăugatăUE – Uniunea EuropeanăUEM – Uniunea Economică şi Monetarăurm. – următoareleV. – a se vedeaV° – verbo (la cuvântul)vol. – volumul

EraTĂ

În Pandectele române nr. 2/2013, la p. 20, în art. 10 din Legea nr. 554/2004 citat, se înlocuieşte suma de 500.000 de lei cu 1.000.000 de lei



CoNDIŢII GENEraLE DE PUBLICarE

1. Trimiterea unei lucrări în vederea publicării în revista Pandectele Române, sub rezerva acceptării sale de către Redacţia revistei, constituie consimţământul autorului pentru cesiunea dreptului de autor în următoarele condiţii generale:

2. Colegiul de redacţie va accepta lucrarea cu condiţia ca aceasta să corespundă într-o măsură rezonabilă, ca nivel şi stil, considerând un minim necesar pentru a fi acceptată, următoarele: nivel ştiinţific corespunzător; tema lucrării să fie actuală; lucrarea să conţină un aport de noutate faţă de doctrina existentă; conţinutul lucrării să fie adus la zi cu legislaţia în vigoare în momentul predării; lucrarea să nu fi fost publicată în ţară, în format tipărit sau electronic.

Dacă lucrarea nu corespunde, Editura are dreptul să refuze publicarea acesteia în forma prezentată sau să ceară autorului modificarea lucrării conform standardelor revistei.

3. Autorul cedează Editurii, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, în exclusivitate şi fără o limitare teritorială, următoarele drepturi, în totalitate: drepturile de reproducere şi distribuire a lucrării pe format hârtie, în cadrul unui număr al revistei Pandectele Române, pe o perioadă de 4 ani; drepturile de reproducere şi distribuire a lucrării pe format electronic, pe toată durata lor de existenţă; dreptul de a crea opere derivate, exclusiv în vederea reproducerii şi distribuirii în format electronic; dreptul de a retipări acel număr al revistei care include şi lucrarea autorului, pe toată durata de existenţă a dreptului de autor.

4. Pentru fiecare lucrare publicată, Editura va efectua remuneraţia dreptului de autor, stabilită de la caz la caz, ţinând cont de următoarele criterii: originalitatea şi noutatea tezelor doctrinare susţinute; nivelul ştiinţific al lucrării; actualitatea şi noutatea temei; volumul lucrării etc.

5. Autorul garantează că este singurul deţinător al dreptului de autor asupra lucrării şi că lucrarea este originală, cu excepţia materialelor de domeniu public şi a extraselor din alte lucrări, care sunt făcute cu respectarea dispoziţiilor legale în materia proprietăţii intelectuale. Autorul îşi asumă deplina responsabilitate în privinţa conţinutului lucrării.

6. Cu privire la materialele care se publică, redacţia îşi rezervă următoarele drepturi: să modifice titlul acestora; să corecteze, după caz, să reformuleze ori stilizeze unele formulări, fără a aduce atingere ideilor, opiniei şi argumentelor autorilor.

7. Lucrările se trimit în format electronic pe adresa e-mail [email protected] sau pe suport hârtie, însoţit de format electronic (dischetă, CD), pe adresa WOLTERS KLUWER SRL, Bucureşti, str. Orzari nr. 86, sector 2, cu menţiunea „Pentru revista Pandectele Române”. Autorii vor primi o confirmare a recepţiei în termen de 10 zile. Pentru a evita orice disfuncţionalităţi în transferarea documentelor, rugăm autorii ca, în eventualitatea în care în termenul menţionat nu au primit confirmarea, să contacteze, printr-un nou mesaj, redacţia.

8. Articolele de doctrină se vor trimite în mod obligatoriu însoţite de un rezumat redactat în limba engleză, de maxim o pagină.

9. Sursele bibliografice vor fi citate complet, cuprinzând: numele şi iniţiala prenumelui autorului, lucrarea, ediţia, editura, locul de editare, anul apariţiei, pagina (paginile). Se vor utiliza abrevierile conform uzanţelor revistei.

10. Hotărârile judecătoreşti redate in extenso, comentate sau rezumate trebuie să fie definitive şi/sau irevocabile. Se va specifica dacă sunt publicate.

11. Autorii vor preciza numele şi prenumele, profesia (funcţia), locul de muncă / locul desfăşurării activităţii, adresa şi telefonul.



PaNDECTELE roMÂNE

rEVIsTa roMÂNĂ DE DrEPT aL aFaCErILor

rEVIsTa roMÂNĂ DE DrEPTUL MUNCII

rEVIsTa roMÂNĂ DE DrEPT EUroPEaN

revistele Wolters Kluwer

Oferta de preţuri pentru abonamente 2013

aBoNaŢI-VĂ aCUM La rEVIsTELE WoLTErs KLUWEr!Puteţi contracta abonamente pentru colecţia anului 2013 și abonamente pentru 3/6/12 luni ale anului 2013 prin distribuitorul unic Zirkon Media.

ZIrKoN MEDIa srLStr. Matei voievod nr. 26, sector 2 Bucureștitel: 021.255.1800/0730.190.899fax: [email protected]

Detalii și informaţii privind publicaţiile Wolters Kluwer găsiţi pe www.wolterskluwer.ro

Preţ abonament

12 apariţii 2013 498 roN

Preţ abonament


Preţ abonament


Preţ abonament



revista română de Drept al afacerilor este singura revistă de pe piaţa românească dedicată Dreptului Afacerilor ca ramură distinctă de drept, oferind informaţii la zi din toate domeniile specifi ce: drept societar, drept fi scal, obligaţii contractuale, insolvenţă, concurenţă, drept imobiliar, drept bancar, arbitraj.

Pe lângă articole de doctrină, revista urmărește îndeaproape soluţiile pronunţate de instanţele judecătorești naţionale sau europene, oferind jurisprudenţă relevantă comentată de practicieni. Autorii articolelor sunt personalităţi ale lumii juridice academice şi profesionale românești, care contribuie activ la dezvoltarea în România a Dreptului Afacerilor.

Acum Revista Română de Drept al Afacerilor într-un nou format!

rEVIsTa roMÂNĂ DE DrEPT aL aFaCErILor

Dosar – întotdeauna vei găsi un subiect interesant şi actual dezbătut de profesionişti!

rubrici noi – informaţii din toate domeniile dreptului afacerilor!

Interviu – în fi ecare număr o personalitate a lumii juridice vorbeşte despre subiectele de actualitate!

Evenimente şi noutăţi legislative

Index pe cuvinte-cheie

sinteze de jurisprudenţă: jurisprudenţa actuală relevantă comentată

– dreptul societar – obligaţii – insolvenţa

– concurenţa – arbitrajul – dreptul bancar

NoUa echipă editorială

Director ştiinţifi c Redactor şef Avocat, drd. Dumitru Dobrev Avocat, dr. Mihaela Mocanu

Cui se adresează

Revista Română de Drept al Afacerilor nu poate lipsi din biblioteca profesioniştilor:

– Avocat de business – Jurist al unei companii sau al unei instituţii

publice – Director General al unui IMM – Consultant fi scal sau Economist – Magistrat

Benefi cii

Puteţi consulta rapid Revista Română de Drept al Afacerilor folosind următoarele instrumente:

– Structurarea pe secţiuni – Indexul pe cuvinte-cheie – Cuvinte-cheie în interiorul articolelor – Rezumat în engleză şi română – Marcaje de rubrică şi de articol – Tiparul la două culori, cu evidenţierea

elementelor de interes

Exclusiv

Noutăţi legislative sistematizate pe luna în curs Interviuri cu specialişti din lumea juridică Dosarul lunii, care abordează o temă de interes atât din perspectiva doctrinei, cât şi a practicii judiciare

Doctrină, jurisprudenţă şi informaţii din toate domeniile dreptului afacerilor!


revista română de Dreptul Muncii este o tribună de dezbateri în dreptul muncii şi totodată o sursă esenţială de informaţie şi analiză, menită să contribuie la formarea unei doctrine efi ciente şi solide şi să sprijine crearea unui cadru legislativ modern.

În paginile revistei sunt discutate noi dispoziţii legale, proiecte de acte normative, hotărâri judecătoreşti, decizii ale Curţii Constituţionale. În acelaşi timp, cititorii sunt familiarizaţi cu normele dreptului european şi internaţional al muncii, cu reglementările altor state şi cu jurisprudenţa străină.

Acum Revista Română de Dreptul Muncii într-un nou format!

rEVIsTa roMÂNĂ DE DrEPTUL MUNCII

Dosar – întotdeauna vei găsi un subiect interesant şi actual dezbătut de profesionişti! rubrici noi – informaţii din toate domeniile dreptului muncii!




sinteze de jurisprudenţă: jurisprudenţă actuală relevantă

– contractul individual de muncă

– salarizare – sănătate şi securitate

în muncă

– protecţie socială – confl icte de muncă – dreptul internaţional

al muncii

Echipa editorială

Director Redactor şef Prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea Prof. univ. dr. Nicolae Voiculescu

Cui se adresează

Revista Română de Dreptul Muncii nu poate lipsi din biblioteca profesioniştilor:

– Avocat – Jurist al unei companii sau al unei instituţii publice – Director General al unui IMM – Inspector de Resurse Umane – Specialist în protecţia muncii – Magistrat – Companii şi specialişti în domeniul resurselor

umane

Benefi cii

Puteţi consulta rapid Revista Română de Dreptul Muncii folosind următoarele instrumente:



Exclusiv

Noutăţi legislative sistematizate pe luna în curs Interviuri cu specialişti din lumea juridică Dosarul lunii, care abordează o temă de interes atât din perspectiva doctrinei, cât şi a practicii judiciare

Doctrină, jurisprudenţă şi informaţii din toate domeniile dreptului muncii!


Fondată în 2003, revista română de Drept European oferă juriștilor și publicului interesat de evoluţia dreptului european informaţii esenţiale despre instituţiile dreptului european, modul de aplicare al reglementărilor europene și infl uenţa acestora asupra legislaţiei naţionale. Autorii articolelor de doctrină sunt personalităţi ale lumii juridice academice şi profesionale românești şi europene.

Secţiunea de jurisprudenţă urmărește îndeaproape hotărârile instanţelor Uniunii Europene.

Acum Revista Română de Drept European într-un nou format!

rEVIsTa roMÂNĂ DE DrEPT EUroPEaN

Dosar – întotdeauna vei găsi un subiect interesant şi actual dezbătut de profesionişti! rubrici noi – informaţii relevante despre dreptul european – controlul jurisdicţional – dreptul european al concurenţei – procedura trimiterii preliminare – drepturile omului în Uniunea Europeană




sinteze de jurisprudenţă: jurisprudenţă europeană relevantă

Echipa editorială

Director Redactor şef Prof. univ. dr. Andrei Popescu Prof. univ. dr. Daniel-Mihai Şandru

Cui se adresează

Revista Română de Drept European nu poate lipsi din biblioteca profesioniştilor:

– Avocat – Jurist al unei companii sau al unei

instituţii publice – Magistrat interesat de evoluţia doctrinei şi

jurisprudenţei – Specialist în drept european

Benefi cii

Puteţi consulta rapid Revista Română de Drept European folosind următoarele instrumente:



Exclusiv

Articole ale personalităţilor internaţionale ale dreptului european Interviuri cu specialişti din lumea juridică Dosarul lunii, care abordează o temă de interes atât din perspectiva doctrinei, cât şi a practicii judiciare

Doctrină, jurisprudenţă şi informaţii despre dreptul european!


WoltersKluwer.ro

10 motive pentru a deschide un cont în www.wolterskluwer.ro1. puteţi alege formatul de achiziţionare al produselor: tipărit sau eBook format ePub; Wolters

Kluwer România este singura editură în domeniul juridic care oferă acest tip de produse2. sunteţi în permanenţă informaţi despre gama de produse Wolters Kluwer: platforme de

informare juridică, aplicaţii pentru smartphone, reviste, cărţi, eBook-uri, webinarii pentru profesioniştii din domeniul juridic şi economic

3. comandaţi online produsele dorite, simplu şi efi cient, folosind formularul de comandă şi modalităţile de livrare şi plată convenabile pentru dumneavoastră

4. urmăriţi statusul comenzilor dumneavoastră şi istoricul acestora5. cunoaşteţi îndeaproape caracteristicile fi ecărui produs, astfel încât puteţi lua decizia de

achiziţionare în deplină cunoştinţă6. identifi caţi rapid produsele dorite, folosind fi ltrele de căutare şi criteriile de selecţie multiplă7. benefi ciaţi de reducerile, promoţiile şi ofertele speciale Wolters Kluwer România8. aveţi la dispoziţie informaţie gratuită în secţiunea Freemium: articole de doctrină, ştiri,

breviar legislativ, agendă juridică, newsletter9. vizualizaţi webinariile Wolters Kluwer dedicate interviurilor cu personalităţi ale lumii juridice10. intraţi în comunitatea noastră accesând blogul Wolters Kluwer, un spaţiu de dezbatere şi

comentarii pe teme juridice

Funcţionalităţi

- fi ltru de căutare a produselor după criterii multiple- căutare rapidă în site- vizualizarea statusului comenzilor dumneavoastră- formular de comandă complex, ce oferă posibilitatea de a stabili modalităţile de plată şi de livrare

Benefi cii

- modalităţi fl exibile de plată- modalităţi fl exibile de livrare- acces pe baza datelor de identifi care ale contului dumneavoastră din platforma juridică iDrept


PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013


2077_70401562_pr+4-2013

Documents