SARMIZA CRETZIANU

Cronica Stăicului

1984Editura Eminescu

Bucureşti, Piaţa Scânteii 1

Romanul reprezintă partea a doua a cicluluiDe pe Valea Motrului.

Coperta colecţiei: Wanda MihuleacIlustraţia copertei: Carmen Lăzăroiu

CUVÂNT ÎNAINTE

Unul din evenimentele anului 1947 a fost apariţia cărţii De pe valea Motrului, a Sarmizei Cretzianu, care ne-a revelat o debutantă de mare talent, la vârsta maturităţii. Pentru generaţia mea, de foşti elevi ai liceului Traian din Turnu-Severin, era însă o veche cunoştinţă şi mai ales un obiect de admiraţie, pentru cei din pragul absolvirii, cărora ivirea ei la fereastră, din casa de peste drum de şcoală, le era mult aşteptată. Niciunul din aceştia nu putea prevedea că frumoasa codană avea să învie, într-o carte cu totul remarcabilă, lumea provincială de la sfârşitul secolului trecut. La apariţia încântătoarei cărţi mi-am exprimat bucuria într-un foileton, urmat de acela al lui G. Călinescu, iar autoarea a primit de la profesorul C. Rădulescu-Motru o scrisoare care i-a pus vârf, ca să zic aşa, excepţionalului succes. Ce conţinea cartea? Declinul unei clase, – mica boierime – altădată prosperă, dar care-şi păstra, în pofida sorţii potrivnice, ceea ce s-ar fi numit, în vremea dominaţiei fanariote, „heghemoniconul”. Mulţi dintre reprezentanţii ei, cândva avuţi, erau reduşi la o sărăcie aproape lucie, dar pe care şi-o ascundeau cu grijă, afectând aceeaşi mândrie, sau, ca să întrebuinţez acelaşi limbaj vechi, ifosul stăpânitorilor de odinioară.

O seamă din urmaşii celor evocaţi de Sarmiza Cretzianu, după amintirile unei bunici, cunoscătoare a acelei lumi ciudate, hălăduiau, în primele două decenii ale secolului nostru, la Turnu-Severin, constituind o parte din burghezia oraşului. Numele celor mai multe din familiile De pe Valea Motrului nu-mi erau aşadar străine, dar cartea mi-a revelat, pe lângă un proces social nebănuit, şi o tipologie dispărută odată cu veacul trecut, dintre cele mai interesante, a cărei caracteristică principală era dorinţa de a salva cu orice preţ „faţada”. Astfel, Sarmiza Cretzianu îmbogăţea galeria de figuri a literaturii noastre, cu o luciditate necruţătoare, la antipodul perspectivei edulcorate a unor scriitori de marcă din ajun, ca Emil Gârleanu, înduioşaţi de acelaşi proces

de moarte lentă a unei clase.În noua ei carte, pe care autoarea n-a apucat să o publice în

timpul vieţii, întâlnim unele vechi cunoştinţe din De pe valea Motrului. Cititorilor noştri, posesori ai primei ediţii sau a celei de a doua, apărută în 1971, în Editura Eminescu, le atragem atenţia asupra a două capitole ale cărţii, în care era vorba de cucoana Masinca Hârgotă, Stăiceanca, de răposatul ei soţ, Iancu Hârgotă, de Iancu, unicul lor fiu şi de fetele lor, în noua carte şi de mame: capitolul prim, introductiv şi al zecelea, cu titlul: Scurta viaţă a lui Iancu Hârgotă. Tot acolo aflăm de „Moara Mandii”, care făcea parte din zestrea „cucoanii Lenii, fiica logofătului Stăiceanu”, unde „în ziua de Sfântul Pantelimon” se făcea „nedeia”.

Or, cu ocazia uneia din aceste nedei anuale, se văd întâia oară cei doi tineri, veri de gradul al doilea, odrasle din generaţia a treia a aceleiaşi familii, învrăjbită pentru că bunicul trăsese cu puşca în cumnatul său, pentru o bucată de pământ, cuvenită acestuia. Iată dar că pe valea Motrului se reeditează eterna poveste a perechii shakespeariene din Verona, cu deosebirea unui deznodămint favorabil, părinţii împăcându-se în ajunul zilei când copiii lor plănuiau o fugă romanţioasă, vărul „răpindu-şi” însă verişoara, cu consimţământul duios al bunicii şi al mamelor respective.

În prma parte a Cronicii Stăicului, asistăm la educaţia pe care bunica, Masinca, o dă nepoatelor ei, în spiritul vieţii sănătoase de familie a sfârşitului de veac. În măsura în care au evoluat în interval de o sută de ani aproape, relaţiile dintre copii şi părinţi (cu atât mai mult între copii şi bunici), atmosfera romanului va surprinde pe mulţi dintre cititori, ca o poveste de demult şi poate chiar de aiurea, cu un uşor iz de exotism. Bunica, ţinând locul de mamă, reprezintă mentalitatea din prima jumătate a veacului trecut, în care tinerele mame mai citeau, pe lângă alte cărţi de imaginaţie, şi clasica lucrare a lui Fénelon, L’Éducation des filles, veche atunci de peste o sută de ani, dar încă o carte de referinţă, ca şi Telemaque, al aceluiaşi venerabil autor. La lectura Cronicii Stăicului aşadar, s-ar putea reconstitui o altă Educaţie a fetelor, la meridianul nostru, în vigoare pentru multe familii din epocă. Eroina cea tânără, care nu va avea să fie răpită, cum credea, ci căsătorită cu consimţământul celor „bătrâni”, citea însă pe Georges Ohnet şi alţi autori, de bună seamă triaţi de vigilenţa

educativă a bunicii, care nu era ostilă decât aventurilor ce declasau în acea vreme familiile, dezonorând fetele, dacă nu se căsătoreau cu „răpitorii” lor, din aceeaşi lume, socotită singura bună.

Totodată, în aceeaşi primă parte a Cronicii Stăicului, se desfăşoară muncile agricole pe mica proprietate rămasă Masincăi, munci prezidate de un spirit paternalist, care n-a fost, în strictă realitate, străin Hârgoteştilor. Într-adevăr, consultând monografia judeţului Mehedinţi, de Ion Ionescu de la Brad, deducem din paginile ei dubla metodă a ilustrului agronom şi iubitor al ţărănimii, în spiritul marelui ‘48: colinda judeţul în căruţă şi când afla de la ţăranii clăcaşi că „boierul” era un zbir, nu-l vizita, continuându-şi ancheta exclusiv printre aceştia, dar când, dimpotrivă, era informat că stăpânul moşiei era un om de omenie, lua contact cu el, se interesa de avutul său de condiţiile muncilor agricole, de rezultatul lor şi la consemna cu aceeaşi obiectivitate ca şi în cazurile contrare. Or, Hârgoteştii de la valea Motrului au cucerii simpatia lui Ion Ionescu, ca şi, de altfel, Stăicenii din care se trăgea Masinca.

Hărgoteştii erau neam vechi, atestat în divanul lui Vlad vodă Călugărul, care domnise între anii 1482 şi 1495. Proprietăţile lor, în judeţul Mehedinţi, după patru sute de ani, erau destul de mici. Drăghicean Hârgotă, de la Baia de Aramă, a complotat contra domnitorului George Blbescu şi l-a găzduit pe Kossuth.

Din neamurile pomenite în roman şi în monografia aceluiaşi Ion Ionescu, tatăl Masincăi, Dimitrie Stăiceanu, scăpătase în urma proceselor cu principele Alexandru D. Ghica, rămânând cu numai 50 de pogoane de pământ, din care plugărea 15, plantase pruni pe 10 şi păştea oi pe restul, reuşind să-şi facă o „viaţă confortabilă”, să-şi crească bine copiii şi, să treacă drept „exemplu viu al nedreptăţii celor mari şi al scăpării de sărăcie prin muncă”.

Ion Ionescu de la Brad a apreciat şi comportarea lui Dimitrie Hârgotă, care îngrijea de o sută de stupi, îşi gunoia în fiecare an ogoarele, stăpânind 80 de pogoane, din care 20 de pădure, 10 de fâneţe, 30 de ţarină şi 20 de pruni, şi făcând asolament de doi ani cu grâu şi porumb.

Urmaşii lor, descrişi de Sarmiza Cretzianu, n-au mai fost atât, de energici, sărăcind aproape complet, vânzându-şi pământurile

sau părăsindu-le şi încercându-şi norocul, la oraş.Un drum al celor doi tineri din roman, la o altă nedeie de pe

aceeaşi vale a Motrului, nu e decât un pelerinaj printre ruine şi amintiri, dar şi prilej pentru romancieră de a trece în revistă toate familiile şi aşezările lor, altădată înfloritoare.

Cu această a doua parte a ciclului De pe Valea Motrului, mult regretata Sarmiza Cretzianu a aruncat un văl de poezie peste sfârşitul de veac, rămas romanţios şi sentimental, dar şi păstrător de datini. Legea fatală a mutaţiei nu a exclus însă puterea de vrajă a trecutului., evocat cu mare talent, în spirit cât mai veridic.

ŞERBAN CIOCULESCU

I

CĂUTÂND A LE DEPRINDE LA CU-sut, cucoana Masinca Hârgotă dăduse în mâna fiecăreia din cele trei fetiţe cu cozi castanii – nepoatele dumneaei – câte un ac mai mărişor, înşirat cu fir lung de arnici roşu şi câte un petic de pânză mai rară pe care se afla o floare lesne de cusut, începută de dânsa după un izvod bătrânesc. Aşezate la umbră, pe scăunele joase, roată împrejurul său, în cerdac la Stăic, copilele cuseau cu luare aminte.

Nouri rotaţi, de vreme bună, albi şi pufoşi, se destrămau încet pe albastrul de smalţ al boltei. Amiaza de vară părea a sta pe loc, toropită de căldură. Numai frunzele plopilor din marginea oraşului foşneau neodihnite, ca şi albinele care bâzâiau în soare, pe lângă uleele din fundul grădinii. Sus de tot, în slava cerului, ţipa o prigorie friptă de sete. Miros de prună coaptă şi de floare de izmă plutea în văzduhul tremurător de lumină. Un car scârţâia încet pe drumul moale de pulbere. Omul aşezat pe proţap brucea boii cu codirişca biciului şi-i certa cu glas înfundat.

Fetiţele îmbrăcate în rochi de indian tipărit cu flori mărunte şi şorţuri numai volănaşe, făcute din tulpan alb cu bobiţe, cu părul adunat în creştet, legat strâns cu funde de panglică în culoarea potrivită ochilor fiecăreia, nu ascultau şi nici nu se osteneau să priceapă ce spunea unchiaşul din car. Ştiau că vorbele urâte le sunt de trebuinţă oamenilor care umblă cu vitele şi muncesc la câmp, cum le este tutunul rău mirositor cu care le umplea mama mare poala şorţuleţelor şi le mâna sâmbăta seara să li-l împartă, ori rachiul ce-l dădeau peste cap cu poftă când îi cinstea logofătul la uşa pivniţei. Nu erau însă pentru ele, nu făceau

parte din lumea lor de copii.Scund şi încăpător, sprijinit de şase stâlpi de stejar

cioplit, cerdacul acestei aşezări fusese, dintru început, loc de răsuflu şi de tabiet pentru bărbaţi, când se întorceau osteniţi acasă de la treburile sau de la plăcerile lor, loc prielnic cusutului şi făcutului cu igliţa cucoanelor, care-şi împleteau aici, sub streaşina sa lungă, în scăpătatul soarelui şi al frumuseţii lor, printre firele lucrului, gândurilc şi părerile de rău.

Prin înfăţişarea sa primitoare, cerdacul de la Stăic era un pas ce-l făcea casa înaintea musafirilor, până a prinde de veste gazdele că se vede venind o trăsură şi a ieşi în grabă pentru a-i pofti să intre, ca să se bucure de răcoarea încăperilor cu perdelele împreunate – în aşteptarea dulceţurilor şi a cafelelor – sau de duduitul prietenos al sobelor, după un drum făcut pe ger ori pe zloată.

Cu părul în ochi şi cu palmele umede, fetiţele se trudeau să împungă cu dibăcie pânza, numărând în gând firele, ca să potrivească o floare, cum le arătase mama-mare.

Scăpate, în ceasurile odihnii de amiazi, de sub ascultarea guvernantelor, şedeau cuminţi şi silitoare la genunchii bunicii şi-i cereau să le spună basme adevărate, adică lucruri întâmplate pe vremea când fusese ea tânără, sau şi mai demult.

Ca de obicei, cucoana Masinca le lăsa să mai aştepte. Făcu în răstimp o pasienţă, se uită cu binoclul peste luncă, se mai gândi la ale ei, apoi se hotărî să strângă cărţile pasienţei de pe masa rotată, aşternută cu macat de bumbac în trei culori, vărgat cu beteală, îşi trosni încheieturile degetelor, tuşi uşor ca să-şi dreagă glasul şi începu să le istorisească nepoatelor.

Cele trei copile, cu cozile deopotrivă de castanii, dar cu ochi în culori deosebite, vere drepte între de, Mihăiţa, Sultănica şi Dochiţa, ascultau cu încântare poveştile cucoanei Masinchii, deşi multe din ele le erau cunoscute. Le plăcea mai cu osebire, şi nu se săturau ascultând-o, pe cea

cu fuga în munte a logofătului Benga, străbunicul lor, care se băjenise împreună cu toată casa sa, prin anii 1819, de groaza turcilor intraţi în ţară. La acel prilej, o peţise pe fiica sa Bălaşa – muma mamei-mari – un căpitan de panduri, soţ al Vladimirescului, Dumitrache Gârbea. Bălaşa număra numai paisprezece ani în vârsta sa – fiind abia cu puţin mai mare decât erau de acum – dar părintele său se învoise totuşi să o dea după căpitan, om cam în vârste, socotind că era lucru înţelept, pe vremurile grele ce le petrecea, să-şi ia ginere de nădejde pentru apărarea averii şi casei sale.

Nouă preoţi, adunaţi în grabă de prin satele din vale de potera de panduri mânată după ei, săvârşiseră până în seară, acolo în pădure, înaintea unui stejar bătrân, această cununie, iar sluger Tudor le fusese naş.

Ştiau şi alte poveşti şi mai vechi, din vremea moşului lor Hârgotă, paharnic în divanul lui Vlad Vodă Călugărul, al cărui neam era venit de peste Dunăre, dintr-o ţară îndepărtată, căreia îi zicea Croaţia.

Le istorisise cucoana Masinca multe şi din viaţa ei. Aşa aflaseră cum fusese dânsa gătită mireasă, în rochie de atlaz albastru presărată cu flori de fir de aur, având peste sovonul de borangic ce-i acoperea cununa de cozi bălane cununiţa de turcheze şi mărgăritar de la muma-bătrână; şi cum plecase din casa părintească, de aici de la Stăic, seara târziu, după masa de nuntă, peste Motru la Stroieşti, la casa socrilor, şezând alături de cuconu Ioniţă, mirele luat din drag, în butca de Viena trasă de patru cai înaintaşi, tot una în păr, care luaseră zăuşi când să treacă prin vad. Deschizând ochii din leşinul ce-i venise de spaimă, rămăsese mirată, zărind la lumina stelelor pe nenea Statie, fratele dumneaei mai mare, cu hăţurile răsucite de mai multe ori în jurul mâinilor, cu-capul gol şi cu pletele răvăşite, răsuflând din greu. La plecare, acesta, cu grije, nu se îndurase să lase însurăţeii singuri la drum pe vreme de noapte şi luase în ascuns locul slugii ce ar fi fost să şadă lângă Gujbă vizitiul. Caii, speriaţi de întuneric, erau gata să

răstoarne trăsura în Motru; fiind însă învăţaţi chiar de cuconu Statie la ham, se liniştiseră îndată auzindu-i vocea şi simţind hăţurile în mâna sa.

Glasul stăpânit al cucoanei Masinchii se frângea uşor pe când povestea întâmplări din zilele tinereţii fericite, iar privirea ce o îndrepta spre bisericuţa din deal îi juca în lacrimi. Acolo odihneau, rând, sub tufe de hurmuz şi de sântemării albastre, cuconu Ioniţă, soţul dumneaei, muica Bălaşa şi taica Dumitru, duşi de mult, cuconu Statie, Iancu – singurul ei copil între trei fete – moşi, strămoşi şi neamuri uitate, ai căror morminţi abia se mai deosebeau.

Copilele ascultau, neclintite, pentru a nu ştiu câta oară, sorbind vorbele cucoanei Masinchii, povestitoare iscusită, pricepută la înşiruirea faptelor ce le fermecau închipuirea. Luând seama la istorisirile mamei-mari, li se părea că văd aievea lucrurile petrecute de demult, oamenii din vremurile acelea, întâmplările înfricoşate, sfârşite întotdeauna însă cu bine.

Vedeau trecând străbunici bălane şi frumoase, îmbrăcate în rochi de mătăsuri cu ape în toate feţele, purtând şaluri de caşmir pe umerii înguşti, ori malotele îmblănite cu jder şi cercei lungi în urechi, aşa cum erau zugrăvite în biserici; bunici şi moşi, vătafi de plai, pitari, ispravnici, căpitani de margine şi panduri cu flinte înalte, călări pe cai mâncători de jeratec, haiduci cu chica lungă şi cu privirea tăioasă ca ascuţişul jungherului, dar cu inima moale şi cu galbenul în palmă pentru nevoiaşi. Toate aceste umbre luau viaţă şi trăiau în povestirile cucoanei de la Stăic, încântând pe strănepoatele lor.

Tot din gura nepreţuitei mame-mari aflaseră poveştile caselor boiereşti ce începeau de dincolo de Baia de Aramă, de unde muntele pietros se schimba treptat în dealuri domoale, case ce se înşiruiesc ca un ghiordan de-a lungul văii Motrului. Cu vorbe pe înţelesul lor, le lămurise tainele şi trecutul neamurilor ce-şi aveau aşezările în această

zâmbitoare parte de ţară. Le spusese toate câte le ştia despre faptele de seamă săvârşite de stăpânii culelor agăţate pe câte un pripor împădurit, de unde, înalte, albe şi semeţe, străjuiesc ţinutul. Le arătase purtarea lor la vreme de temere, când, fără tocmeală îşi dăduseră viaţa şi averea copiilor pentru apărarea pământului ţării şi a domnului.

Nu odată, după trecerea turcilor veniţi în pradă, multe din acele aşezări rămăseseră sărace de stăpâna tânără sau de o cuconiţă sprâncenată şi frumoasă a căror urmă se pierdea pentru totdeauna în vreun serai zăbrelit de pe malurile Bogazului.

Potrivindu-le pentru urechile lor de codane, le istorisise şi unele întâmplări de dragoste petrecute între câte un fecior nemintos al vreunui boier şi o coconiţă, zadarnic ferită de mamă şi de dădacă de primejdiile iubirii.

Ţinea minte cucoana Masinca să fi sărutat în copilărie mâna ofilită a unei cucoane despre care ştia acuma că fusese furată de mai bine de cincizeci de ani, în ajunul nunţii cu un mire nedorit, ales de părinţi pentru că le era vecin de moşie, de boierul cu privirea aspră şi barba albă ce şedea tăcut lângă dânsa, trăgând din ciubuc şi trecând liniştit boabele mătăniilor de chihlimbar printre degete.

Curtea de la Stăic, peste care se afla stăpână cucoana Masinca Hârgotă, fiică din neamul lui Jarco Stăiceanul, se adăpostea într-o poală rotundă de dealuri, cu faţa către Motru şi-şi deschidea porţile primitoare la drumul Băii de Aramă.

Casa aşezării se arăta măreaţă pe lângă cele ale moşnenilor, care se întindeau – păstrând o depărtare cuviincioasă – în dreapta şi în stânga. În adevăr însă, nu era alcătuită decât dintr-o sală mare ce o despărţea în două – de la cerdac până la prispa din dos – şi patru odăi încăpătoare, îmbrăcate toate în aşa fel ca să poată găzdui musafirii ce ar rămâne peste noapte.

Clădirile trebuitoare gospodăriei erau aşezate cunună, după însemnătate, în curtea dinapoi a casei, închizând-o ca

pe o cetate în partea dinspre dealuri.Neam din neamul lor Stăicenii se pomeniseră aici. Un

sinet al casei lor, scris în slova înflorită a timpului şi iscălit de mâna lui Constantin Vodă Brâncoveanu, le întărea stăpânirea peste pământul ce-l aveau de moştenire. Erau însă şi mai vechi, tulpină crescută şi mereu înnoită din pământul Stăicului, ca şi copacii din păduri, prunii din livedii şi iarba câmpului. Trăiseră de veacuri în bună învoire cu oamenii locului, de care nu-i deosebeau decât cinurile şi numărul stânjenllor, câştigate – şi hrisovul ca şi codrul de pământ – „pentru credincioasa slujbă şi vărsare de sânge la vreme de război”.

În bătălii şi la prilej de năvală luptaseră alături, oameni ai aceluiaşi pământ, şi tot alături se aflaseră şi pe urma plugului, împărţind nădejdea şi sămânţa ce avea să-i hrănească. Iar de fiecare dată când se ridicase ei ca să răspundă chemării lui Vodă la oaste, plecase cu ceata sa, alcătuită din oameni trăitori în sate, care nu-i ieşeau din cuvânt. Căzuseră destui din neamul lor împreună cu cei îmbrăcaţi în cioareci şi opinci, pentru slujba domnului, sau când era vorba să-şi apere pământul ori să se aţină nedreptăţilor. Cei ce se mai întorceau, învingători sau biruiţi, suferind aceleaşi lipsuri şi necazuri, nu pregetau să înceapă împreună, de la capăt, răbdători şi fără cârteală, muncile şi gospodăritul.

Amestec în politică nu avuseseră niciodată, nici de dregătoriile apropiate de scaunul domnesc nu se atinsese vreunul din ei; poate din pricina depărtării prea mari a pământului ce-l locuiau tot anul, dar mai cu seamă din pricina averii neînsemnate, care nu le-ar fi îngăduit să se potrivească cu boierimea cea mare.

Răduţoiu Jarco Stăiceanul, comandirul de panduri, moşul cucoanei Masinchii, plecase printre cei dintâi cu ceata sa pentru a se alătura lui sluger Tudor în vremea Zaverii. Crezuse şi el, ca mulţi alţi oameni de ţară, că această mişcare va stârpi răutăţile. Sfârşitul ei însă nu semănase cu

frumuseţea începutului. Lipsa de bărbaţi purtători de arme îl făcuse pe Vladimirescu să primească în rândurile oştirii sale şi oameni de adunătură. Întâmplarea petrecută la Beneşti, la curtea boierilor Otetelişeni, prieteni şi ocrotitori ai săi, îl amărâse mult pe sluger Tudor. Asprimea pedepselor hotărâte vinovaţilor o dovedise îndestul. Nici atunci, când în tabăra de la Ţânţăreni i se înfăţişase tânărul boiernaş Dinache de la Cerneţi, tremurând, numai în cămaşă, în urma întâlnirii avute cu o poteră de panduri, nu-i venise bine.

Răduţoiu Jarco, căpitanul din Stăic – cum îi ziceau ceilalţi căpitani – avusese şi el de tras multe necazuri la întoarcerea acasă. Găsise hotarele încălcate, pământul nemuncit, gardurile arse. Cârcote nenumărate îi otrăviseră zilele şi îl sărăciseră. Pământul îl scosese de la încălcători cu parul, lipsindu-i de lege pe cei care-l asuprise, socotindu-l „apostat”. Cei pedepsiţi îşi primiseră osânda ca de la un stăpân şi părinte şi o găsiseră dreaptă. Iar ţiganii lăutari întocmiseră nişte stihuri ce le cântă strănepoţi lor până în ziua de azi pe valea Motrului:

Căpitane RăduţoiuNu ne bate cu păroiu…

Uitând oamenii, iertând căpitanul Jarco, viaţa îşi urmase cursul, cu grijile şi munca fiecărei zile. Aratul şi semănatul, seceratul şi treeratul nu aşteaptă şi trebuiesc îndeplinite, oricare ar fi sfăzile şi neînţelegerile între oameni.

Rămasă văduvă de timpuriu, cucoana Masinca Hârgotă căutase să-şi mărite fetele îndată după ieşirea lor din pensionul de domnişoare al călugăriţelor ursuline din Sibiu. Urmând ideile înaintate ce-şi făcuseră drum în protipendada mehedinţeană, alesese gineri după spiritul timpului. Cu ajutorul şi după sfatul rudelor pricopsite de la oraş, găsise soţi cu cariere şi cu viitor pentru fiicele sale.

Nu-i alesese numai după spiţa neamului, nici după pitacul de boierie, cum se făcea mai înainte. De ifosele boierilor de Motru, cu carte şi avere puţină – rude şi vecini ai dumneaiei – era sătulă. Tot sătulă era şi de statul cu ochii pe cer, pândind un nour de ploaie sau o rază de soare. Vroise oameni de oraş şi de aceea îşi dădu toate trei fetele după magistraţi, tineri întorşi de curând de la învăţătura făcută la Paris. Viitorii gineri ai cucoanei de la Stăic erau oameni de lume nouă, se purtau cu pălărie „haut-de-forme”, cu mănuşi „beurre frais” şi vorbeau limbi străine.

Eugénie, cum i se spunea la maicile ursuline, mângâiată acasă cu numele de Vena, prescurtare din Evghenia, cea mai frumoasă din fetele cucoanei Masinchii, ieşise din pension înaintea surorilor mai mici, împodobind ca „grande demoiselle” casa şi înveselind văduvia mamei sale timp de un an.

Ochii ei mari, cu lumini de chihlimbar, furaseră multe inimi privind cu nevinovăţie de sub sprâncenele drepte. Cea dintâi ieşire în lume fusese hotărâtoare pentru renumele de frumuseţe al tinerei „debutante”.

Poftită de prezidentul Tribunalului de Mehedinţi la o soarea ce avea să aibă loc în saloanele Apollo din uliţa mare, pentru a prezenta notabilităţilor judeţului şi oraşului pe noii magistraţi, cucoana Masinca oftase, dar primise totuşi să vină cu fiica sa la acea adunare.

Destul se aţinuse legii nescrise a neamului său, care scotea în calea fetelor ursitul când împlineau paisprezece ani. Izbutise să-şi ţină fata ascunsă până ce o văzuse de şaptesprezece ani, ca să nu o piardă prea crudă, dar acum venise ceasul când nu-i mai putea amâna înfăţişarea în lume.

Sosite de două zile, pentru a avea răgaz să se odihnească şi să-şi facă pregătirile de bal, cucoanele de la Stăic erau trase la cucoana Masinca la oraş, la Turnu Severin, în casele rămase de pe urma moşului ei, logofătul Benga, aflate în latura mai apropiată de Cerneţi decât de

marginea Dunării, de-a lungul căreia puţini cutezaseră să se aşeze când se făcuse oraşul nou, temându-se de cetele de turci de la Ada-Kaleh. Casele stăteau singure mai tot anul, dar cucoana Masinca le ţinea gătite totdeauna, ca să iabă unde trage când venea cu treburi pe la oraş: târguieli sau vreo judecată la tribunal. Îi erau mai cu seamă de folos când trimitea carele curţii cu bucate sau cu butiile de ţuică la vânzare, căci acele case, deşi erau scunde şi nu prea mari, aveau acareturi multe, şopruri încăpătoare şi grajduri bune pentru adăpostul dobitoacelor, iar pe lângă cuhnia din curte se afla un şir de sobe cu paturi pentru argaţi.

Cucoana Masinca, cu fiica sa Vena, veniseră de la Stăic în sania cu patru cai, fiind troianul mare în iarna acelui an. Luase şi pe Lisaveta, fata din casă, crescută în curte la Stăic, dar avusese grijă să mâne, mai din vreme, un om cu cocia cu merindele şi cu calabalâcul, care să cricească babei ce vedea de case să scuture, să facă focurile, să aştearnă paturile şi să le aştepte cu demâncare caldă şi cu toate rostite.

În dimineaţa zilei aşteptată cu bucurie înfrigurată de Vena, cucoana Marghioala Severineanca, văruica mult umblată peste hotare a cucoanei Masinchii, le trimisese pe Domnica – ţiganca de casă iscusită a dumneaei, care ştia ca nimeni pe lume să pieptene şi să potrivească la cap – ca să le ajute la îmbrăcat.

Domnica fusese de mică pe lângă cucoana Marghioala – se şoptea că ar fi fost născută din păcate boiereşti, rudă apropiată cu casa Severinenilor – şi deprinsese toate meşteşugurile gătelii de la stăpâna sa, femeie alintată, iubitoare de desfătări, de sulimanuri şi de parfumuri, al căror duh stăruia mult în urma sa după ce trecea mlădiindu-se în foşnet de mătăsuri scumpe şi sclipiri de olmazuri. Puţine cucoane ca Marghioala Severineanca în zilele ei! Văduvă tânără, frumoasă şi bogată, îi plăcuseră călătoriile şi gătelile, dar mai presus de toate iubitul. Domnica o însoţise peste tot, fiindu-i ca mâna dreaptă, îi

cunoştea toate tainele şi-i aflase toate iscusinţele. Deşteaptă şi pricepută la toate, ţiganca învăţase puţină carte, vorbea cu uşurinţă franţuzeşte, umbla păşind fără zgomot prin casă şi ieşea din odaie de-andaratelea, cu spatele către uşe, aşa cum văzuse făcând pe cameristele boieroaicelor din Englitera – când fusese cu cucuoana ei într-o iarnă la Corfu – dar se purta tot cu opreg, cu garoafă la ureche şi cu picioarele goale.

Cum intrase pe uşe, Domnica îşi suflecase mânecile cămăşii cu altiţă şi se pusese pe călcat rochiile, pe maşinat volănaşele de la jupoane, de la cache-corset-uri şi de la alte albituri mai tainice, petrecându-le apoi la toate panglicuţe pembe pentru cuconiţa Vena, iar pentru cucoana Masinca – mai pe bătrâneţe – catifeluţe negre.

Abia prinsese a se însera, când şi începu căratul căldărilor cu apă fierbinte în iatăcelul cu feredeu şi sub privigherea Domnichii se pregăti scalda cucoanelor, în apa încropită, fiartă îndelung cu tărâţe de grâu, care înălbesc şi moaie pielea. Când fusese rândul Venei, Domnica, vorbită cu cucoana Masinca, aruncase pe furiş în apă o frunzuliţă nevăzut de mică de busuioc şi un strop de miere, ca să le fie dragă şi dulce tuturor.

Împrospătate de baie, cucoanele îşi puseseră îmbrăcămintea de dedesubt de nansuc şi ciorapii „à jour”, păstraţi în sertarele scrinului printre trăistioare cu sulfină şi indrişaim, şi aşteptau ceasul soarelei, după ce luaseră o gustare uşoară, ca să poată încăpea în corsete.

În odaia caldă, cu perdelele bine împreunate şi cu lumânările aprinse în toate sfeşnicele, ca pentru un priveghiu de zi mare, în care plutea miros de săpun străin, de hârtie încălzită pe care încercase Domnica drotul de păr şi de sâmbure de nucă ars la lumânare pentru încondeiat sprâncenele, cucoana Masinca, în matineu cu broderii, aşezată pe pat, cu spatele către perete, răzimată pe căpătâie de puf, se odihnea puţin, după ce o trăsese Domnica şi-i frecase uşor obrazul cu o bucăţică de

postăvior muiată în „olman” din sticluţa adusă sub brâu, poate fără ştirea stăpânei ei, pe care scria „Erau allemande – Lait de Lys”. Pe canapeaua îmbrăcată cu postav cafeniu aştepta rochia aburoasă a Venii, alături de rochia neagră de mătase grea, de stătea în picioare, cu volane de dantelă, a cucoanei Masinchii. Iar jos, în faţa ei, pe o foaie de scoarţă, pantofiorii cu vârfuri lungi şi cu tocuri precurmate şedeau, nerăbdători parcă, unii să înceapă danţul, iar cealaltă pereche să-şi chinuiască stăpâna.

De pe locul ei, cucoana Masinca îşi privea fata, căreia, după ce-i trecuse peste cap Domnica trei fuste de dedesubt bine scrobite şi-i strânsese în două rânduri şiretele corsetului ce-i sugruma mijlocul – şi altfel atât de subţire că două mâini l-ar fi cuprins cu prisosinţă –, o pusese pe scaun, între lumânări, la oglinda cu pervaz de argint şi o pieptăna. Îi vedea chipul în oglindă şi-şi umplea ochii de frumuseţe, în timp ce Domnica îi trecea şi ea cu drag pieptenul prin luciul părului castaniu, slobozit peste umerii subţiri.

Privea şi se bucura, mândră de copila frumoasă ce avea să scoată în lume pentru întâia oară în seara aceea, dar ofta totuşi pe ascuns, ca să n-o întristeze, gândindu-se că este singură pentru a-şi ocroti fata săracă de tată şi că bărbatul dumneaiei, cuconu Ioniţă, nu este alături de dânsa.

Obrazul înflorit al Venei nu avusese nevoie de dresurile aduse de Domnica şi nici aceasta nu se îndurase să-l stingă cu nimic, pricepând că strălucirea tinereţii îi era destulă podoabă.

Aproape de miezul nopţii, cucoanele erau gata, înmănuşate, parfumate şi cu giuvaericalele prinse. Domnica le făcu cea din urmă căutare, le puse binişor, ca să nu le mototolească rochiile, hainele îmblănite pe umeri şi ieşi afară de strigă la vizitiu să tragă la scară.

Aşezate alături, pe şubele aşternute peste paiele din sanie, cucoanele porniră în fuga cailor, sub stele ce

sclipeau de ger, pe uliţele pustii ale oraşului nins şi adormit, către salonul Apollo unde se dădea soareaua.

Pentru cucoana de la Stăic dusul la această petrecere era un pas la care se hotărâse cu mare greutate, după anii cerniţi ai văduviei; trebuia însă să-l facă fără întârziere, pentru a-şi îndeplini datoria de mamă. Era întâia oară că se arăta la o adunare cu muzică şi danţ, după cinci ani câţi se împlineau de când i se prăpădise bărbatul.

Mulţimea lumânărilor, luciul ca o gheaţă nesfârşită al parchetelor în stele, oglinzile mari faţă în faţă ce-şi răsfrângeau apele una într-alta, florile de seră aşezate la poalele lor îi luaseră ochii cucoanei Masinchii. Iar căldura pătrunsă de mirosul parfumurilor şi al dresurilor, feţele felurite ale rochiilor legănate pe valurile valţului, fireturile uniformelor şi toată strălucirea balului îi dăduseră o uşoară ameţeală, pe care căuta s-o ascundă.

Când se ivise Eugénie în salonul cel mare, înaltă, cu mijlocul subţire, purtându-şi capul sus dar totuşi sfioasă, îmbrăcată într-o rochie învoaltă de gaz alb pusă pe cercuri. Împodobită cu chite mici de trandafiraşi „rosepompon” la fiecare „retroussée” de pe poale – rochie poruncită la Viena, la Madame Winter, pentru acest prilej – pieptănată neted, numai cu câţiva zulufi „anglaises” pe spate şi cu o semilună de diamanturi prinsă în părul castaniu, toate capetele se întorseseră s-o privească. Fusese cât pe aici să tacă muzica în mijlocul valţului ce cânta, deoarece Kapel-maistrul neamţ încremenise cu – beţişorul în mână, rămânând cu ochii pironiţi – ca toată simandicoasa adunare – pe pragul sălii de bal.

Eugénie fusese înconjurată şi dansată de toţi tinerii, iar pentru „cadril” şi „lanciers”, de cum sosise o angajare un strălucitor ofiţer ce-şi purta cu trufie epoleţii şi mustaţa.

La intrare, prezidentul Tribunalului le ieşise înainte şi, oferind braţul cucoanei de la Stăic, le poftise la un loc de cinste în aşteptarea supeului. Prefăcându-se a nu băga de seamă tulburarea stârnită de intrarea lor, ţinându-se mai

dreaptă ca oricând, cucoana Masinca în rochia neagră cu volane de dantelă, cu talia încheoturată până sub bărbie, cusută cu jais-uri pe piept, se aşezase pe marginea canapelei de pluş roşu, îşi pipăise fanchon-ul de chantilly frumos aşezat pe părul încărunţit fără vreme şi mulţumise zâmbind gazdei. Întorcându-se apoi pe jumătate către fiica sa, îi şopti pe sub evantai:

— Venă, poţi juca mazurca asta cu ofiţerul de te pofti, cu toate că nu-i ştiu cine o fi fiind de la el de acasă. Nu care cumva însă să vorbeşti cu el în timpul danţului, sau să-ţi iei ochii de la mine. După ce dai odată târcol salonului, te opreşti şi vii de te aşezi lângă mine. Aşa sade bine!

Toată lumea aleasă a Mehedinţului, precum şi multă boierime gorjană, era faţă la soareaua magistraturii, care fiind cea mai de seamă primire a anului se dădea către sfârşitul cârnelegilor, cu puţine zile înainte de lăsata secului.

Pentru această împrejurare, mătăsăriile şi catifelele feţelor de rochii fuseseră aduse „din Sus”, când nu erau chiar rochiile cusute acolo. Giuvaericale de preţ sclipeau lângă chipuri frumoase, iar plastroanele de frac pizmuiau albeaţa umerilor ce se arătau printre gazuri şi tulle-uri spumoase.

Consulul chesaro-crăiesc şi primarul Orşovei ţinuseră să răspundă poftirii oficiale, aducând cu ei şi câţiva dansatori, ofiţeri de honvezi, încorsetaţi şi ţepeni în uniformele lor muiate în fir de aur şi cu monoclul împietrit în ochi. Aceştia se arătaseră îndată dornici să fie înfăţişaţi tinerei frumuseţi valahe, cerându-i danţ după danţ, în timpul cărora căutau să-i şoptească cele mai măgulitoare vorbe.

Pentru „cotillon”, era aproape să se iste o pricină – ce putea avea ca urmări un duel – între doi tineri care nu vroiau să se înţeleagă, pretinzând fiecare că el este cel care l-a cerut întâi.

Eugénie, cu răsuflarea scurtată şi cu ochi strălucitori, abia mai prididea poftirilor la danţ. Carnetul de bal se

dovedise foarte curând neîncăpător şi fu părăsit în fundul reticulului.

În urma acestui bal, se iviseră fel de fel de peţitori şi, cu toată iarna grea şi lungă din acel an, multe sănii ieşiseră pe barieră, înfruntând cele cinci ceasuri de drum până la Stăic.

Alegerea chibzuită a cucoanei Masinchii, îndemnată şi de fraţii ei mai mari, precum şi alegerea inimii Venei, căzură asupra aceluiaşi tânăr. Tânărul procuror Radu Vulpan, de curând numit la Tribunalul de Mehedinţi fu fericitul ales. Preţuit de mai-marele său, primul procuror Gărdăreanu – unchiul fetei – acesta pusese la vreme o vorbă bună pe lângă viitoarea soacră şi în curând tot el împreună cu frumoasa lui soţie, nepoată de frate a cucoanei Masinchii, le ţinu cununiile.

Pe foaia de zestre ce făcu fiicei sale, cucoana de la Stăic trecu mai întâi casele cu grădina mare ce le avea la Turn, pe uliţa Dunării, moştenite de la fratele dumneaei trecut întru cele veşnice, Mihalache Stăiceanu, fostul sameş şi ispravnic al judeţului, două plaţuri de casă din castrul Drubeta dăruite lui de Vodă Bibescu la întemeierea oraşului, o mie de galbeni şi toate ale casei. Fratele rămas neînsurat al cucoanei Masinchii, cuconu Statie, dădu şi el de zestre, cu zapis în regulă, nepoatei sale o sută de pogoane din moşia strămoşească.

Isprăvindu-se pregătirile de nuntă abia la sfârşitul lui april, logodnicii trebuiră să aştepte trecerea lunii mai, când nu e bine să se săvârşească cununii, deoarece florile prea multe ce înfloresc atunci fură norocul miresei.

Acea vreme a logodnei fu un vis în primăvara vieţii şi a anului pentru viitorii soţi. Plimbările prin livezile de pruni înfloriţi alb şi fraged de pe dealurile dimprejur, sau peste luncă, spre Motru, printre mărăcinii plini de flori cu miros de miere, li se păreau prea scurte. Nu tot la fel cugeta şi Lisaveta, fata din casă, pusă de cucoana Masinca să-i însoţească fără a-i pierde o clipă din ochi. Lăsând treburile gospodăriei pe mâna dodei Stanei, cucoana Masinca ieşea

mereu în cerdac, de li se uita în cale, cât îi ştia plecaţi. Logodnicii întârziau întotdeauna.

Urmaş al căpitanului de roşii Vulpe din oastea lui Mihai Viteazul, dăruit de domn cu o sfoară de moşie pe Olt pentru faptele sale de vitejie, Radu Vulpan era şi el fiu al pământului, neam de mazili orăşeniţi de curând, care păstraseră totuşi stăpânirea unei viişoare. Fiind priceput în ale florilor şi ale grădinăritului, îşi pusese în gând să altoiască toţi rugii ce-i întâlnea în aceste plimbări de dragoste cu soiurile cele mai alese de trandafiri, care aveau să înflorească peste un an, ca o slavă adusă acestor zile de aşteptare fericită.

Serile erau prilej de chin pentru stăpâna Stăicului. După truda şi alergătura unei zile întregi, în loc să se ducă în iatacul dumneaei să se odihnească, rămânea în salon, făcând la pasienţe, al căror şir nu-l mai putea urmări. Şedea o vreme dreaptă pe scaun, dar somnul o ajungea curând şi începea să cucăie; se pomenea însă deodată, bătea din palme chemând o slujnică şi-i poruncea să-i mai facă o cafea. Din când în când, scotea ceasornicul mare de aur ce-l purta înfipt în cingătoare, se uita la el, închidea capacul cu zgomot, căsca, dar nu se îndura să spună că e târziu, ca să nu le strice inima copiilor. Singuri însă nu-i putea lăsa, căci aşa erau obiceiurile acelor vremi de cuviinţă.

Nunta avu loc cu mare sărbătoare, după cum cerea heghemoniconul local şi rangul mirelui. În afară de mesele bogate, de musafirii de seamă, de cele trei tacâmuri de lăutari, o strălucire nouă dădu primirii fanfara militară adusă de la oras. Pentru întâia oară, dealurile ce se privesc peste apa Motrului răsunară, îngânând sunetul instrumentelor de alamă.

După ce sărută ca o mamă mulţumită cununiile tinerilor însoţiţi, cucoana de la Stăic se odihni până la anul, când, ieşind din pension Gherghina, nu cea mai frumoasă dar cea mai isteaţă dintre surori, veni şi rândul ei s-o mărite. Urmând metodul ce-şi alesese, o dădu şi pe aceasta după

un magistrat, fiu de orăşeni înstăriţi, tot de neam vechi – urmaş al marelui agă Lupu Buliga – din Târgul Jiului. Când veni ceasul şi celei din urmă fete, Margareta, cea cu ochii negri codaţi, cucoana Masinca nu-şi schimbă obiceiul şi o mărită şi pe aceasta cu un tânăr judecător în pragul unei strălucite cariere.

Văzându-şi toate fetele pe la casele lor, răsuflă uşurată, putea acum să-şi îngrijească în linişte de moşia cu venituri puţine, de băiatul nevârstnic.

Cele trei copile, lumina ochilor Masincăi şi mângâierea bătrâneţelor, nu-i ieşeau din vorbă cu tot răsfăţul în care le ţinea dumneaei.

Mihăiţa, cea mai mare din ele, fiica Gherghinei, avea mintea ageră a mamei ei şi iubea cartea. Nu cunoştea sfiala şi ochii ei negri luau în stăpânire tot ce priveau. „Voinicu muichii-mari”, o numea cucoana Masinca în cugetul său, de câte ori era silită să o ţină de rău pentru vreo ispravă.

Sultănica, fiica Margaretei, ai cărei ochi căprii aveau grăunţe de aur în luminile lor, arăta de timpuriu aplecare pentru trebile gospodăriei, îi plăcea să ia seama pe la cuhnie şi era bună de lucru.

Dochiţa, întâia ca înălţime dar cea mai mică de ani, copila târzie a Venii, avea ochii albaştri ai postelnicesei Bălaşii, muma cucoanei Masinchii, şi tot ca dânsa era năltută, subţirică şi frumoasă la chip, dar avea cusurul de a fi prea simţitoare, însuşire ce nu i-ar fi fost de folos dacă s-ar fi întâmplat să nu aibă noroc de cale netedă în viaţă.

Rău îi părea cucoanei Masinchii că nu moştenise niciuna din ele părul de beteală al străbunicii lor, dar nici de cozile castanii, ca o vioară scumpă cu luciri de mătase ce le împodobeau pe nepoatele dânsei, nu era nemulţumită.

Mai mult chiar decât băieţii – fraţii Dochiţei şi fratele mai mic al Sultănicăi – i se părea că ele sunt urmaşele casei sale, ursite să ducă mai departe dunga neamului. Îi era în minte că băieţii vor semăna cu taţii lor şi se vor azvârli în

partea acestora, urmând rosturile începute de ei. Pe fete însă le vroia ale sale. Îşi pusese în gând şi nădăjduia să le poată creşte în obiceiurile lumii vechi: lucrătoare, meştere de dulceţuri şi de cusături, cuviincioase şi la locul lor, dar totuşi iubitoare de găteli – cum este dat femeilor – şi de bucuriile îngăduite ale vieţii. Supuse bărbatului – cum sade bine unei soţii – aveau să fie, nu era îndoită de aceasta, căci aşa fuseseră toate cucoanele din neamul său.

Mult i-ar fi plăcut cucoanei Masinchii să iasă frumoase nepoatele, căci cu înzestrarea celor trei fete se împărţiseră pogoanele Stăicului şi le-ar fi prins bine să fie arătoase. Ştia dumneaei că frumuseţea deschide toate uşile – ca o solie împărătească – şi că drumul fetelor frumoase nu întâlneşte piedicile ce le stau în cale urâtelor. Vroia să crească nalte – cum erau Stăicenii toţi – şi de aceea le dădea mereu în grije guvernantelor să le lase să doarmă târziu dimineaţa, lucru ce nu se lovea cu creşterea apuseană pentru care erau tocmite.

Era hotărâtă să le înveţe toate câte le ştia dânsa – măcar că acum ieşiseră alte obiceiuri – adică: felul cum să se poarte în lume şi să vorbească cu măsură, să-şi ţină casa fără prea multă risipă, făcând în aşa fel ca să le treacă toate prin mână. Să nu alerge toată ziua după treburi îmbrăcate fie cum şi pieptănate fără îngrijire. Să ştie potrivi o dulceaţă din legat, să croiască o cămăşuică de copil, să zviduiască o rană şi mai ales să cinstească datinile în care se pomeniseră ai săi.

De învăţătură nu se îngrijora din cale afară, partea femeiască neavând nevoie de prea multă ştiinţă de carte. Trecuseră prin viaţă cu cinste şi cu vază şi dânsa şi sora dumneaei, cucoana Lena Pârvuleasca, fără a şti măcar să iscălească şi – slavă Domnului – îşi văzuseră de casă şi purtaseră judecăţi destule.

Privindu-le creştetele aplecate peste cusătură şi mângâind cu ochii luciul de castană coaptă al părului, se întreba care le va fi fiind orânda acestor lăstare din tulpina

bătrână a casei sale. O muncea gândul că nu prea mulţi din înaintaşii săi avuseseră parte de viaţă liniştită şi de sfârşit pe căpătâiul lor.

Începătorul neamului Stăicenilor fusese Jarco, căpitanul de lefegii, oştean sârb boierit de domn pentru vitejia sa şi miluit cu pământul Stăicului, din moşnenii căruia îşi alesese jupâneasă. Urmaşii săi se încuscriseră cu alte neamuri mai vechi de pe valea Motrului, cu neamul lui Benga, cu Pârvuleştii, ce se ţineau că sunt scoborâtori din Basarabii cei vechi. Despre Jarco auzise dânsa că ar fi fost un viteaz temut şi crud şi se îngrozea de moştenia aceasta rămasă împreună cu moşia Stăicului. Din codrul de pământ – de a cărui stăpânire erau legate mulţime de spaime şi blesteme – se hrăneau ai săi, cu destulă trudă, de mai bine de două veacuri, cu o mână pe spadă şi una pe coarnele plugului.

Înrudirea cu Pârvuleştii adusese încă o măsură de sânge aprins şi un adaos de fire sanchie. Din partea lor, era moştenia inimii repezi, dar se umplea de mândrie când se gândea la evghenia acestui neam de spiţă basarabească după amândoi părinţii.

Numai dumnezeu ştie ce-i păţea sufletul cucoanei Lenii, sora dumneaei, măritată cu Traşcă Pârvulescu, cu care era şi rudă apropiată – nepoată de vară – pentru care lucru le trebuise dezlegare de la Mitropolit ca să se poată lua. Boier voinic şi frumos în zilele lui, cuconu Traşcă, în afară că era aprins la supărare şi tiran la dragoste, îi mai înveninase viaţa cucoanei dumnealui şi cu pasmosul proceselor şi al pricinilor de la praznice. Cucoana Masinca mai auzise numai prin oameni de unele isprăvi de ale dânsului, căci de văzut nu-l mai vedea de când se întâmplase într-o zi grozăvia de la Moara Mandii, de care nu vorbea niciodată şi nu ar fi cutezat nimeni să vorbească faţă de dânsa, deşi trecuseră douăzeci de ani.

Dat tot din Pârvuleşti le rămăsese, prin femei, clironimie neştirbită, frumuseţea chipului adusă de zestre de jupâniţa Marina, fiica postelnicului Iordache, boier de starea întâi din

Drugăneştii Ilfovului. Jupâniţa Marina fusese furată cu voie de la părinţi de clucerul Radu Pârvulescu şi de dragostea lor îi era degrab cucoanei Masinchii să le istorisească nepoatelor, dar prea le vedea crude şi nu se îndura să le tulbure sufletul.

Nădejdea îi era numai la inima blândă şi firea liniştită ce le-ar fi venit din partea Hârgoteştilor ca să mai astâmpere aceste moştenii grele. Dar şi ei, tot neam de oşteni veniţi de peste Dunăre, strămoşul lor fiind cinstit cu dregătoria de paharnic în divanul lui Vlad Vodă Călugărul, cum spunea un hrisov din anul 1483, aveau patima lor: conspiraţiile şi revoluţiile de care se ţineau de sute de ani. Chiar unchiul bărbatului dumneaei, pe care-l pomenise în viaţă, pitarul Drăghicean Hârgotă de la Baia de Aramă, afară de amestecul însemnat ce-l avusese în Zaveră – pentru care-şi vânduse o moşie şi se făcuse comandir de panduri – mai luase parte şi la mai multe comploturi împotriva lui Vodă Bibescu. Cel din urmă era să-i pună capul. Fiind cu puţin înainte de patruzeci şi opt, ieşiseră porunci de pedepse aspre pentru uneltitorii împotriva domniei, dar pitarul de la Baia nu ţinuse seama de ele, faptă pentru care fusese pus în fiare, dus la Bucureşti şi muncit multă vreme în beciurile agiei. Parcă-l auzea povestind la bătrâneţe, plin de mândrie, cum toate canţelariile Apusului avuseseră cunoştinţă despre acest complot, al cărui cap fusese un boier de pe plaiurile Mehedinţului, adică dumnealui.

Prieten şi cirac al lui Kossuth în zilele sale, pitarul avusese parte să-l găzduiască la aşezarea sa din Baia, împreună cu tot alaiul ce-l însoţea, când în drumul spre pribegie marele revoluţionar ungur poposise acolo. Tărăşenia cu venirea lui Kossuth o auzise cucoana Masinca din gura uichii Drăghiceanu pe la praznice şi mese de nuntă de nenumărate ori. Dumnealui socotind ca o mare fală acest conac făcut la casa sa, nu-şi pregeta niciodată istorisitul însemnatei întâmplări.

Tot drag îi fusese cucoanei Masinchii, de mică, să ia

aminte când tăinuiau cei bătrâni, aşa ajunsese să ştie toate încrângăturile şi toate încuscririle alor săi, şi se întreba în a cui parte se vor azvârli nepoatele dânsei, cunoscând că însuşirile, bune sau rele, nu mor odată cu omul şi rămân moştenire veşnică urmaşilor. Nădăjduia că soarta va cerne numai pe cele bune pentru ele.

Că s-ar fi putut lepăda în partea cucoanelor din neam nu-i era grije, purtarea lor fusese totdeauna după căderea mumelor şi soţiilor desăvârşite. Zvonurilor că unele ar fi avut patima iubitului nu le dădea nimenea crezare, erau numai vorbe scoase de neprieteni, nu erau lucruri dovedite. Fetele crescute strâns de mume cuminţi, abia ieşite din anii copilăriei, nu plecară din casă cu umblări gata deprinse. Datoria bărbatului fiind să-şi strunească nevasta, e vina lui dacă o femeie tânără şi neştiutoare calcă alături cu drumul şi nu are decât să fie ruşinat.

Ce strica biata mumă Bălaşa dacă ursita ei fusese să ţină trei bărbaţi. Pe cel dintâi, pe Dumitrache Gârbea căpitanul de panduri, îl uciseseră turcii nu mult după nunta din pădure şi rămăsese văduvă de el, fiind încă o copilă necrescută. Cel de al doilea, după care o dăduseră tot părinţii, om trecut şi cu sănătate puţină, postelnicul Genescu, închisese şi el ochii curând, lăsând-o cu doi copii mici. Nici nu împlinise douăzeci de ani cucoana Bălaşa, când se văzu singură cu grija copiilor şi a averii însemnate moştenită de la cei doi răposaţi.

În răstimp, prăpădindu-se şi logofătul Benga de la Cordun, părintele ei, se putu mărita după alegerea inimii. Peţitori i se iviseră destui în văduvie, de toate felurile, boieri cu dregătorii şi cu averi mari; o ceruse chiar unul de dincolo de Olt. Cucoana Bălaşa însă deosebi dintre toţi un boiernaş tânăr, înalt şi frumos, cu avere puţină şi cu rang numai de logofeţel, Dumitru Răduţoiu Jarco Stăiceanul, copilul căpeteniei de panduri, de a cărui însoţire avu parte până la cinstite bătrâneţe.

De câte ori nu auzise cucoana Masinca cum unui boier

însurat nu de mult cu un bujor de fată îi fugeau ochii după nevasta unui vecin sau chiar după ţiganca de la iatac. Unii din ei îndrăgeau de timpuriu fucia de ţuică şi de cum se aşezau în aşternut şi se lăsau pe căpătâi, adormeau aburiţi. Alţii aveau obiceiul de umblau zile şi săptămâni la vânat prin plai, iar la întorsul acasă, rebegiţi şi osteniţi, nu mai pofteau decât oblojeli şi fierturi de floare de tei îndulcite cu miere.

Ştie o lume ce lipsită de apărare se află o nevastă tânără, mânioasă de purtarea bărbatului, lăsată singură acasă, faţă de un călător a cărui sanie se rupe chiar în poarta casei, când acesta e chipeş şi are vorbe de laudă pentru frumuseţea ei, iar cuviinţa o sileşte să-l găzduiască. Sau chiar faţă de un văr ori un vecin de peste Motru, venit călare pe lângă seară să se înţeleagă pentru vreo treabă cu bărbatul ei plecat cine ştie pe unde. Nu se află femeie să nu fi fost încercată de ispită. Nu-i venea să osândească şi să ridice piatra împotriva celor ce s-ar fi lăsat biruite la un ceas de singurătate sufletească, ştiind că voinţa poate fi amorţită de nevoia unei mângâieri.

Petrecuse şi dânsa astfel de ceas. Ca într-un vis aproape uitat, i se arăta – aşa cum îl văzuse acum cincizeci de ani, intrând pe poarta conacului – Mihalache Păpescu, pomojnicul, drept şi fudul, călare pe un armăsar vânăt roate ce-i tremura între genunchi. I se părea şi acum că-i vede pletele negre lucind în soare, când îi zâmbise peste prispă cu pălăria în mână, întrebând de cuconu Ioniţă. Era pe o zi de vară fierbinte, dumnealui dormea în iatac, iar dânsa – nevastă încă tânără pe atunci – ieşise cu cusătura în cerdac, necăjită că prea i se întrecuse bărbatul cu ceşcuţele de ţuică la amiazi. Amintirea tulburării simţită sub privirea mângâietoare plecată din ochii cenuşii ai vecinului de la Păpeşti, care-i număra cu îndrăzneală frumuseţile, deschidea poarta îngăduinţei şi a înţelegerii în mintea Masincăi.

Cunoaşterea rânduielilor firii, aceea a semnelor cerului,

rostul anotimpurilor, zilele mari, rodul câmpului, obiceiurile dobitoacelor de curte, năravurile gadinilor din păduri, precum şi tainele din viaţa măruntă a păsărilor şi a florilor, le deprinseseră fetiţele tot ascultând la genunchii mumei-bătrâne.

Dânsa le învăţase să vadă şi să iubească frumuseţile zidite de Cel de Sus. De la dânsa aflaseră că primăvara o vestesc dintâi ghioceii înflorind pe sub zăpadă, verzui şi plăpânzi, cu miros de iarbă şi de izvor, dar că primăvara cu adevărat nu se face decât la ivitul tămâioarelor, care îmbălsămează lumea până începe a cânta cucul. Auzindu-i cântatul, le piere pe dată mirosul, mai înfloresc însă încă o vreme, smerite şi sfioase, după obiceiul lor de tămâioare, dar lipsite de miros. Iar cucul îşi îngână numele mereu, fără preget, cum i-a fost lui dat, până în postul lui Sânpietru, când apucă de mănâncă cireşe negre şi răguşeşte. Atunci, auzind cât îi e glasul de urât, de ruşine lasă cântatul şi se duce.

După ce se aureau talazurile grâului din luncă şi-l vedeau pe Trică logofătul că pleacă pe sub scară cu şase perechi de boi mânaţi de argaţii curţii, de ştiaţi că se duce să aducă batoza lui Marterie maşinistul şi că începe treeratul. Pândeau ca să o vadă venind dinspre capul satului, greoaie şi măreaţă, în pocniturile de bici şi îndemnurile băieţilor de la boi, lătrată de câini şi înconjurată de toţi copiii din sat, arşi de soare, cu părul ca fuiorul, care alergau prin praf numai în cămăşuici, ţipând în jurul ei. Aceasta însemna că era miezul verii.

Pe urmă începeau prunele să dea în pârg. Dintâi cele popeşti, galbene, mierulii şi zemoase, apoi, pe rând, unele după altele, se coceau toate soiurile sfârşind cu cele vinete de toamnă. După cules, pentru care venea tot satul, bărbaţii şi flăcăii la scuturat, iar femeile şi copiii la adunat, prunele îşi aşteptau răbdătoare destinul în putinele uriaşe de sub şopru, până în septembrie, când începea făcutul cu cazanul.

Ştiau că ochiul boului, înflorit ca un rotogol de pene zbârlite, în roşul zmeurii sau în culoarea stânjenelului, încheia şirul florilor de vară. Iar între Sântemării, văzând că se deschid genele albastre ale florilor ce le poartă numele şi se negresc boabele bojiilor, înţelegeau că a venit toamna şi au început a se coace strugurii.

Se încredeau în făgada de toamnă lungă a firelor de păianjen urzite pe mirişti, iar deşi iernile vieţii lor erau puţine, cunoşteau ca nişte oameni bătrâni vestire de iarnă grea în belşugul de nuci şi de gutui.

Nu se mirau când vedeau fetele din casă aşternând straturi groase de pelin pe sub toate paturile; ştiau că mirosul de pelin fereşte de pureci, ca şi faptul de a nu le pomeni numele cât ţine luna martie. Aceste două leacuri, împreună cu praful de Zackerlin cumpărat de la spiţerie, apărau întrucâtva conacul cucoanei de la Stăic de primejdia purecilor. Dar de ei nu s-a putut zvidui Valea Motrului niciodată, precum nu s-a zviduit nici de sărăcie.

Le învăţase bunica lor şi câteva descântece folositoare pentru sănătate şi pentru mersoare bună: suflatul de deochi, descântatul de urâcâune, de aplecat, descântece nu vrăji, Doamne fereşte! Tot dumneaei le arătase să cunoască buruienile de leac şi puterea lor de vindecare, precum şi pe cele înveninate şi duşmane omului. Aşa aflaseră de mici – fără greutate, fireşte, pentru că le purtau în sânge – toate tainele şi obiceiurile vieţii de la ţară.

Şezând cu nepoatele roată în jurul său, cucoana de la Stăic, luată de apa aducerilor aminte, uitase şi de ziua de azi şi de ceas.

Din dosul casei, în curtea orăteniilor, răsună deodată glasul subţire al babei Idita-lu-Covrig, bucătăreasă la oameni şi mai mare peste orătenii, strigând puii de curcă la mâncare, semn că intrase soarele în scăpătat.

Ţârr! Ţârr! Ţârr! Copii, copii, copii!Copilă, copilă!Firul gândurilor se tăie şi părerile de rău din inima

cucoanei Masinchii tăcură. Îndreptându-se din şale, îşi trecu palmele peste părul alb pieptănat neted, cu cărare pe mijloc, şi se ridică din jilţ. Se prefăcu a cerceta, cu asprime şi fără prea multă mulţumire, cusăturile fetelor, dar le mângâie uşor peste capetele aplecate.

Întorcându-se la ale vieţii de toate zilele, oftă şi dădu să intre în casă pentru a-şi lua trebile în primire, căci fiind ajun de sărbătoare avea multe pe cap. Nu se îndură însă şi, sprijinită cu o mână de pălimarul cerdacului – dreaptă ca o lumânare, cum îi era portul –, îşi roti privirea peste tarlalele aşternute ca nişte foi de scoarţă la soare.

Pe mirişte păşteau vitele curţii, alături de cele învoite ale clăcaşilor. Porumbul din Dugălie era ţinut verde – cu toată seceta – de apropierea Motrului. Mai departe, în zăvoi, plutele şi aninii, lipsiţi de podoaba crăcilor dărâmate pentru frunzarele de iarnă, îşi legănau cu semeţie pămătufurile de frunze din vârfuri.

Ochiul ager al cucoanei de la Stăic deosebi o femeie venind încet pe drumul ţarinii, cu paşi îngreuiaţi de oboseală şi de vârstă. Nedumerită, se întrebă cine să fie, deoarece se arăta, chiar din depărtare, a nu se purta ca nevestele din partea locului, cu opreg încreţit şi cu peşchir alb de pânză adus pe sub bărbie, iar vreo cucoană care să vină de-a neamurile nu putea fi deoarece era pe picioare. Numai când se apropie bine drumeaţa şi se văzu că era îmbrăcată cu fuste multe şi înfoiate de chembrică, fără culoare anume, că era legată cu tistimel posâclit la cap şi-i desluşi cârlionţii lipiţi cu săpun pe frunte, se lămuri că era cucoana Joiţa, văduva scăpătată din neamul Mânăstirenilor, cunoscătoare încercată a rânduielilor creştineşti la prilej de pomenire, de moarte, de nuntă sau de botez, căreia îi cricise chiar dumneaei în ajun, printr-un om trimis anume, să vină ca să-i fie de ajutor la pregătirile de praznicul Sântemării.

Cucoana Joiţa Mânăstireanca trecu nevătămată prin vama câinilor de tot soiul veniţi să latre la drum şi intră cu

bine pe poarta cu streaşină, printre stâlpii ciopliţi cu închipuiri de şerpi şi de sori.

Câinii se întoarseră pe la culcuşurile lor, numai Braica şi Diana, copoaicele bătrâne care umblaseră la vânat cu Iancu – singurul fecior al cucoanei de la Stăic, mort de tânăr, al cărui nume nu îndrăznea nimeni să-l pomenească faţă cu dânsa, ca să nu-i rupă inima – veniră, gudurându-se, de se lungiră în apropierea fetiţelor.

De când i se prăpădise bărbatul şi copilul, cucoana Masinca făcea pomană pentru cei duşi dintre vii de Sântămăria-mare şi tot la acea zi avea obiceiul să-şi împartă – din viaţă – de sufletul dumneaei, cunoscând că cei tineri nu se prea ţin de datina cumândărilor.

— Bine că venişi, Joiţă! Mi-era că n-are cine să-mi ajute la colivă, o întâmpină cucoana Masinca din capul scării. Îmi trebuia femeie curată şi nespurcată, la frământatul aluatului de căpăţel şi de prescuri, şi în ale curţii n-aveam încredere. De meşteră îi meşteră închinata de Maria-guşata, da’-i ştii dumneata păcatele! Vino de şezi de mănâncă, o pofti dânsa după obiceiul casei, şi pe urmă îţi vrea da de la cămară, că acu-i noaptea!

— Venii cam întârziat, să mă ierţi cucoană Masincă, da’ nu mă-ncumetai să plec pe zăpucu ăl mare. Cum am eu patima durerii capului, mi-era că nu mai sunt bună de nimic de m-o apuca tăman acu, se repezi cu vorba, puţin cam sfiită de întârziere, cucoana Joiţa.

Apoi se apropie de sărută mâna stăpânei casei – mai bătrână şi mai cucoană decât ea – şi întorcându-se către fetiţe se făcu a scuipa uşor asupra lor.

— De nu ţi le-aşi deochia, cucoană Masâncă, cum se smulseră şi cum se făcură de frumoase şi cum şed ele de cuminţi, Doamne ţâne-le!

Bunica zâmbi de râs, măgulită, privindu-le, şi încuviinţă în sufletul său.

— Ce să zic, sunt curăţele şi mă ascultă, răspunse dânsa, de frumoase s-or face frumoase când or fi mari, că acu sunt

nişte copii – şi-i făcu semn cucoanei Joiţii s-o urmeze în casă.

— Să-ţi spun şi dumitale Joiţă, să mă mai uşurez, că prea mă roade un gând care-l am, îi şopti cucoana Masinca în timp ce intrau în sală. Pe Dochiţa am scos-o din mâna nemţoaicei azi dimineaţă, că prea o trăgea de păr la pieptănat, de-am împletit-o eu şi împletind-o am luat seama că are un vârtej în creştet, semn că rămâne săracă de un părinte. Parcă mi-a intrat un şerpe la inimă de atunci!

Cu mâna la gură, cucoana Joiţa clăti din cap şi oftă.— Mă tot gândesc la gineri-meu Radu, că prea nu ţine

seama de nimic. Nu se fereşte de răceală, umblă cu trăsura la vreme de noapte, ba uneori nici nu ia om cu el. De un timp şi-a luat obiceiu de pleacă singur cu cabrioleta cu hulube, şi iapa de-a cumpărat-o de la Ghelmegeanu e cam nărăvaşă, se sperie de te-miri-ce! — Of, Joiţă, oftă cucoana de la Stăic, numai mumă să nu fii!

Lăsate singure, fetiţele aruncară cusăturile şi scoborâră, ca în zbor, scara din stânga a cerdacului. Se grăbeau să dea fuga tocmai în fundul grădinii, unde ştiau de un nuc bătrân cu mult mai atrăgător decât nesuferita de cafea cu lapte de la ceasurile patru.

Despărţită de curtea cu iarbă crescută printr-un gard scund, grădina de flori se întindea până la ogaş. Curtea din faţa casei în care, după ce făceau un covei ca scris cu plaivazul, trăgeau la scară trăsurile musafirilor, mai era folosită şi pentru alte slujbe în zilele obişnuite. Acolo se întindea pe cergi curate grâul spălat înainte de a fi dus la moară, se aşternau prunele pentru iarnă la uscat pe lese de nuiele, sau se băşcăşea un viţel ori un malac ţigănos fătat de curând. Când şi când mai scăpa câte o orătenie, ori un porc de jimuia iarba neumblată, grădina însă rămânea ca un codruleţ de rai, în care pătrundeai printr-o portiţă păzită numai de dorinţa cucoanei Masinchii de a nu-i chinui florile, ori sărind pârleazul dinspre cuhnie.

Grădina de la Stăic – adunare aleasă de culori şi miresme – era întocmită în felul obişnuit al grădinilor ce înfloreau pe lângă conacele din partea locului. Fireşte că un umbrar înconjurat cu brazi o împodobea, întrunind în zilele verii, la ceasul prânzului, pe toţi ai casei în jurul mesei sale rotate.

Potecuţele dintre straturi nu erau trase măiestrit cu canapul de vreun grădinar neamţ, în schimb însă florile creşteau din belşug – fără a pretinde prea mare îngrijire – aşezate mai mult după întâmplare, ceasul când le fusese prinsă ruda şi voia lor după soiuri şi culori.

Cucoana de la Stăic, de câte ori văzuse la vreuna din văruici sau vecine un neam mai deosebit de floare, ceruse sămânţă sau răsad şi-l înţărase în grădina dumneaei. Cu obiceiul acesta, urmat din mamă în fiică, ajunseseră să se înrudească toate grădinile de pe valea Motrului ca şi stăpânele lor.

Sămânţa ruzetului o avea cucoana Masinca de la tuşa Băla de la Samarineşti, adusă de dânsa tocmai de la Băile Buziaşului. Altă cucoană îi dăduse samânţa de miosotis – floarea de nu-mă-uita – şi o învăţase s-o pună în pământ la un loc umbros şi mai jilav, unde înflorea toată vara ca o revărsare de turcheze mărunte. Răsadul de micsandră învoaltă îl căpătase de la cucoana Marghioala Severineanca în schimbul unui sip cu apă de crin, pregătită după reţeta rămasă – numai prin grai – de la postelniceasa Bălaşa, de frumuseţea căreia vorbea lumea albă în zilele ei. Ştiind-o închinată gătelilor şi îngrijirii obrazului, o înduplecase uşor, nu izbutea însă s-o hotărască să-i dea – deşi stăruise ani de zile pe lângă dânsa – rădăcină de floare de tiparoasă. Ştia dumneaei din care pricină: din florile ca nişte potiraşe de ceară cu mireasmă străină ale tiparoaselor – care pierdea minţile bărbaţilor ca o beutură fermecată – avea obiceiul cucoana Marghioliţa să poarte câte una în vârful pantofilor când mergea la lume, adăugând prin aceasta încă ceva la harurile trupeşti ale dânsei, care erau multe şi altfel. Zicea că-i este frică să dea din ele ca să nu le strice mersoarea

bună, adevărul era că n-ar fi vrut să mai stăpânească şi altă cucoană această iscusinţă folosită singur de dânsa. Cucoana Masinca, pricepând, o judecase aspru pe atunci în mintea sa cumpănită, fără a-i spune vreo vorbă. Se tot mira însă cum o femeie care a trecut de vârsta de treizeci de ani mai putea avea astfel de gânduri uşuratece, fără a-şi da socoteala că i-a trecut vremea.

Verbinelor roşii şi albe le mergea deosebit de bine în răzoarele de la Stăic; la fel şi vaniliilor cu miros dulce, care se arătau ca nişte cucoane pitice îmbrăcate în fuste înfoiate de catifea verde, când îşi întindeau spre soare umbreluţele liliachii. Tot aşa şi cuişoarelor, garoafe mărunte şi creţe, roşii, albe ori pestriţe, al căror miros este amestec de iuţime piperată şi dulceaţă de miere. Tot neamuri de flori nu prea arătoase, dar adierea ce venea de pe ele îmbălsăma toată aşezarea.

Nu lipseau din grădină nici panselele bătrânicioase, obrazuri triste de vădane scăpătate, nici flori mai de ţară, crăiţele galbene şi portocalii, ţepene pe codiţele lor drepte, nici gura leului – închipuire de lei înfometaţi cu care-şi făceau spaimă fetiţele – şi florile de gheaţă puse chenar pe marginea straturilor.

Trandafiri nu se aflau prea mulţi, numai câteva tulpini nalte stăteau semeţe printre alte flori; cei de dulceaţă însă alcătuiau, mai la o parte, ca nişte rude nevoiaşe, un întreg tufiş. Ceasul de mare cinste ai acestora bătea când, prefăcuţi în şerbet, intrau în salon pe tavă de argint.

Lubidragii în toate feţele arămii aminteau de strălucirea biruitoare a tingirilor de pe pereţii cuhniei boiereşti. Foaia-în-fir umplea partea dinspre ogaş cu desimea frunzelor sale lucioase, printre care se deschideau ochii nevinovaţi ai florilor sale albastre, iar tufănica albă cu miros amărui creştea în voie de-a lungul gardului, aşteptându-şi rândul pentru a înflori aproape de căderea brumei.

În latura unde grădina se pierdea în livada de pruni cu prune dulci, timpurii şi cu via, făceau zid tufişurile de

hurmuz. Cu boabele albe ale hurmuzului se jucau fetiţele Stăicului un joc ce le mulţumea firea iubitoare de deşertăciuni, care se arăta de timpuriu la partea femeiască. Le înşirau pe aţă, făcându-şi cu ele cercei, cununiţe şi ghiordanuri de gât, cu care se împodobeau, întrecându-se între ele, privindu-se cu căutături neprietenoase şi cu nasuri încreţite, cum văzuseră că fac cucoanele când îşi pizmuiesc una alteia gătelile.

Tot aşa se jucau, către toamnă, când se coceau, şi cu boabele roşii ca mărgeanul ale măceşului, zgâriindu-şi mâinile; fără a mai vorbi de rochiţele sfâşiate şi de pierderea fundelor din păr, care rămâneau aninate printre rugi, închipuind flori nefireşti de mătasă.

Tufele joase de busuioc se găseau prin toate colţurile grădinii, din belşug şi ele, căci nevoia de busuioc era foarte însemnată atât pentru slujbele bisericeşti cât şi pentru cele ale dragostei. Aceeaşi tulpină dădea, fără deosebire, florile pentru căldăruşa popii şi pe cele pe care le puneau în sân fetele din casă.

În marginea grădinii şi de-a lungul curţii conacului, de o parte şi de alta a porţilor, mlădiindu-se la orice adiere, nălbile înalte, roşii şi albe, se plecau peste îngrămădirea de nuiele măiestrit împletite, cercetând drumul ca nişte cumetre.

Cu oftaturi şi cu lacrimi şterse în ascuns se scurseseră aproape douăzeci de ani de când cucoana Masinca nu mai vorbea cu sora sa Lena, nevasta lui Traşcă Pârvulescu de la Pârvuleşti. Cele două fiice ale postelnicesei Bălaşa, surori bune, se sfădiseră pe câţiva stânjeni de pământ, aidoma cu ţăranii care se tăiau cu sapele pentru o palmă de loc.

Vremea trecuse fără a aduce alinarea uitării care le-ar fi înlesnit împăcarea. Cucoana Masinca avusese parte de gineri şi era mulţumită, dar o lovise Dumnezeu cumplit stingându-i pomelnicul casei prin moartea lui Iancu, fala dânsei, singurul copil între trei fete. Cucoana Lena se

bucura numai de fiica dumneaei cea mare Maria, pe care o dăduse după Enache Cariotis, de fel din Grecia, căci cea mică Vena, adică Evghenia – botezată cu numele fetei cucoanei Masinchii şi fină a dumneaei – măritată cu Tudorache Cartianu de la Cartiu din Gorj, se prăpădise de tânără, lăsând trei fete şi un copil săraci de mumă. Cucoana Pârvuleasca era văduvă acum, ca şi cucoana de la Stăic. Amândouă avuseseră în răstimp câteva bucurii şi nenumărate necazuri, şi aşa trecuse viaţa. Îmbătrâniseră, erau bunice, dar mânia tot o ţineau.

Pe pământul Stăicului, cu care le înzestraseră părinţii rupându-l în două, curgea apa fără de linişte a Motrului, pe care niciun zăpor, niciun iaz nu o putea stăpâni de când lumea. Nu se pomenise primăvară să nu vină mare, fără a cruţa nimic în cale, urmând după aceea să se aşeze, îmblânzită, în albia pe care şi-o croia după alegerea sa, întotdeauna alta.

De fiecare dată, după ce se trăgea viitura, când în paguba uneia, când în paguba alteia din surori, se iscau certuri între logofeţii celor două cucoane, urmate de pârâcâuni şi vorbe, care făcură ca până la urmă să se nască dihonia între dânsele.

Cuconu Traşcă Pârvulescu, bărbatul cuconii Lenii, trufaş şi fudul cum îi era firea, nu arătase niciodată prea mult interes pentru zestrea cucoanei dumnealui. Arar când venea pe la Moara Mandii. De la o vreme însă, fie că era un făcut, fie că simţea că e rost de cârcotă, căci îi ştia o lume vorba care o spunea dânsul mereu „tot urâtă mi-a fost pacea”, începu să vie mai des să vadă ce mai este pe acolo şi să-l mai iscodească pe epistat.

Văduvă cum era – fără a mai socoti că era şi rudă de sânge cu dânsul, fiindu-i vară după mumă – cucoana de la Stăic ar fi aşteptat sfat şi ocrotire din partea cumnatului Traşcă. Dumnealui însă, ascultând de vorbele presupusului său şi mai ales de firea sa sanchie, porni proces pentru pământul furat de Motru. Lovitura îi fu foarte greu cucoanei

Masinchii. Se cutremura la gândul că va trebui să se înfăţişeze la tribunal pentru a se judeca cu sora sa dintr-o mumă şi dintr-un tată. La proces dându-li-se jurâmânt şi lege peste lege, ajunseră până la înalta Curte, iar dreptatea, dovedită cu martori, fiind de partea cucoanei Masinchii, cucoana Lena rămase de lege. Ştafete cu vorbe şi ameninţări din partea cumnatului Traşcă ajungeau mereu la uşa cucoanei de la Stăic. Dânsa se prefăcea că nu le aude, dar era mereu cu lacrimile pe obraz.

Soarta vroi ca punerea în posesie să fie hotărâtă chiar în ajun de Paşti. Când în dimineaţa Vinerii Patimilor cucoana Masinca fu vestită că a venit judecătorul de la oraş şi a trimis vorbă să poftească şi dumneaei la Moara Mandii, cu inima strânsă de o presimţire întunecată, se codi să plece. Abia într-un târziu, când văzu că nu se mai putea da în lături, se sui în trăsura ce aştepta de mult la scară, însoţită de ginerele dânsei, Radu Vulpan, venit înadins de la oraş ca să nu o lase singură în această încercare. Sfiită în faţa lui, nu contenea de a da în criceală logofătului tot felul de treburi, ca şi când ar fi plecat într-o călătorie lungă, şi nu mai sfârşea cu potrivitul păturii pe genunchi. Iar când porni trăsura, ca să nu vorbească de mâhnirea care o îneca, căuta să-şi poarte privirile peste câmp, cercetând semănăturile.

Făcură drumul scurt – niciun sfert de ceas – în tăcere, pe o dimineaţă limpede de primăvară. Livediile cu pruni de pe dealuri erau înflorite toate, o adiere abia simţită aducea miros dulce de pe ele. Motrul curgea liniştit pe eruga morii, uitând de răutăţi, iar curtea conacului era covor de zambile albastre.

Cum ajunse, cucoana Masinca privi, printre copacii bătrâni, către ferestrele casei joase cu tindă, doritoare să-şi vadă sora ca să se ierte şi să se curme, pricinile în acel ajun de zi mare. În clipa aceea însă fereastra salonului se deschise, în pervazul ei se arătă cumnatul Traşcă purtând o puşcă în mână, o puse la ochi şi slobozi un glonte, care

trecu – din mila Celui de Sus – între dânsa şi soţul Venii, pierzându-se apoi în plutele înverzite de pe malul Motrului.

Mâna îi tremurase când să apese pe trăgaci, lucru ce nu i-se întâmpla niciodată, lui care era cunoscut ca cel mai bun ochitor din ţinut. Împuşca orice pasăre din zbor şi nimerea fiarele drept între ochi când făcea bătăi prin pădurile din judeţ. Câte dibăcii nu făcea Traşcă cu puşca lui: când treceau călători cu cociile prin faţa curţii de la Pârvuleşti şi nu lăsau caii la pas, de se ridica praful, Traşcă ieşea din casă şi trăgea cu puşca deasupra capetelor lor, înspăimântându-i. Cine nu-l ştia pe Traşcă şi nu-l temea? Nu făcea rău nimănui, era darnic şi vesel, dar rânjea cu glas de tunet la mânie. Asupra oamenilor nu ridica mâna niciodată; când îl supăra însă vreunul din treapta sa, cu o mişcare îl trântea la pământ.

Cucoana de la Stăic rămase încremenită, fără cuvânt, nepricepând ce s-a întâmplat, până ce-l auzi, ca într-un vis de groază, pe ginerele său – care era procuror – rostind cuvintele de arestare în numele legii.

În clipa ce urmă, cuconu Traşcă porunci să i se pună două perechi de cai la trăsura mare de la Viena şi plecă singur spre închisoarea de la Turn.

Lăcrimând, cucoana Masinca se lăsase printre zambilele albastre, fără a îndrăzni să ridice ochii către fereastra deschisă prin care se vedea cucoana Lena plângând pe o canapea.

De-a lungul văii Motrului toate clopotele porniră a suna în dungă. Abia într-un târziu, după ce se mai alină, ginerele dumneaei o ridică de subsiori şi o duse la trăsură. De atunci cele două surori nu s-au mai văzut. Cucoana Masinca nu putea ierta glonţul de puşcă slobozit de bărbatul soru-si, iar cucoana Lena nu putea ierta arestarea acestuia în ajun de Paşti. Dreptate aveau amândouă şi aşa se dusese an după an fără a li se ostoi mânia.

De întâmplarea înfricoşată de care nu pomenea cucoana de la Stăic ar fi dorit să nu afle nepoatele niciodată. Destul

de necaz îi era că fraţii Dochiţei, fiind cu mult mai mari, cunoşteau această ruşine. Fetiţele simţiseră totuşi că trebuie să fie vreo taină pe care ele nu o pot înţelege, din pricina căreia nu aveau voie să meargă la plimbare dincolo de poarta ţarinii. Se mirau şi de faptul că nu văzuseră niciodată pe niciunul din vecinii de la Moara Mandii, căci auziseră că şi acolo se află o curte ca la Stăic. Mai ştiau, tot din unele vorbe auzite pe la cei mari, că şi acolo veneau vara, cum veneau ele la Stăic, nişte copii cărora le muriseră părinţii şi care trăiau mai mult în străinătate. Toate aceste cunoştinţe le dobândiseră furând cu urechea, azi o vorbă, mâine alta, ori ascultând când tăinuiau slugile vechi între ele. De întrebat însă, n-ar fi cutezat să întrebe pe nimeni.

Dochiţa auzise pe părinţii ei vorbind uneori, în altă încăpere, de o faptă ce s-ar fi petrecut, de mult, la Moara Mandii şi prinsese cuvinte neînţelese ca: tentativă de asasinat, curte cu jurii, păcat, blestem. Nu pricepuse decât un lucru, că ai ei avuseseră cândva o supărare mare cu cineva necunoscut, dar ştia că supărările oamenilor mari nu-i privesc pe copii şi nu e frumos să întrebe.

Când avea de gând să meargă undeva la lume, cucoana de la Stăic trimitea să întrebe dacă nu cumva e şi sora dumneaei la adunarea aceea; iar când se ducea de-a neamurile la Hărgoteştii de la Stroieşti, ori pe la alţi vecini de peste Motru, punea vizitiul să treacă cu trăsura prin apă, sau ocolea tocmai pe la Zegujani, ca să nu treacă podul lui Traşcă, cum îi ziceau oamenii podului de bârne, lung şi fără parmalâc, făcut cu cheltuiala acestuia. Nu primea nici după trecere de atâţia ani – rămasă tot neînduplecată – să vorbească de rudele dânsei de la Pârvuleşti şi când era silită să pomenească de cucoana Lena, îi zicea „nesoru-mea Lena”.

Din multele spaime ce pluteau în trecutul Stăicului, unele din ele le ştiau fetiţele, le aflaseră fără ştirea mamei-mari şi nu-i arătau că le cunosc. Întâmplarea de la Moara Mandii, deşi nu ştiau ce anume se petrecuse acolo, făcea parte

dintre acestea. Ştiau numai că era o faptă grozavă despre care nu se vorbea, cum nu se vorbea nici despre moartea lui Iancu, fiul mamei-mari, care fusese foarte bolnav şi după o şedere undeva departe, la Davos, venise să-şi dea sfârşitul lui Stăic. Se prăpădise la vârsta de douăzeci şi trei de ani şi ele ştiau că era foarte frumos, căci îi văzuseră portretul în odaia în care nu aveau voie să intre.

De când îl pierduse pe Iancu, cucoana de la Stăic îşi luase canoane care o îndepărtau de la viaţă. Nu mai ciocnea cu roşu şi nici nu mai îngăduia vizitiului să pună clopoţei la gâtul cailor când pleca la drum. Iar deşi dânsa era iubitoare de flori şi grădina îi era plină de ele, pe prispa cerdacului nu se vedea niciuna, nici măcar o sacsie cu muşcate ori cu lubidragi. Cum ar mai fi putut găti cu flori cerdacul prin care îl scosese pe Iancu din casă?

Mai erau şi alte multe lucruri învăluite într-un fel de taină, de care nu ştiau decât ca dintr-un vis, dar nu întrebau. Pe la cuhnii aflaseră că, după mulţi ani de secetă, cucoana Masinca se înglodase în datorii şi că venise un om rău, numit domnul Custode, care o surchidea şi se purta atât de urât, încât dumneaei se închidea în iatac şi plângea ceasuri întregi cu perdelele împreunate. Era şi moartea cu bănuială a lui Mihalache Stăiceanu, fostul sameş şi ispravnic al judeţului, fratele mai mare bun şi de tată al bunicii, la care dânsa nefiind faţă pieriseră pungile cu galbeni, geamantanele cu bonuri şi toate auricalele din casa răposatului. Nu mult după aceasta, o rudă mai îndepărtată se îmbogăţise fără temei, îşi ridicase un palat de casă şi plecase să se plimbe la Paris. Odată, la o clacă, îl auziseră pe Vasile Covrig, un om vechi al curţii, povestind cum a fost ucis, la o pricină avută la o arie, alt frate al cucoanei de la Stăic. Acesta moştenise sângele iute al celor de la Pârvuleşti şi pentru firea lui sanchie oamenii îl poreclisecă Ardei.

Dar toţi ai casei – boierii ca şi slugile vechi – erau încredinţaţi că nu vorbesc niciodată lucruri nepotrivite de

faţă cu fetiţele şi s-ar fi mirat aflând că ele cunosc o mulţime de taine de ale Stăicului.

Nepoatele cucoanei Masinchii băgaseră de seamă că erau nume despre care nu-i plăcea să audă pomenind. Odată, când un vecin vorbise de un prieten al său Calotescu, dânsa, după ce-şi dresese de mai multe ori glasul, îl rugase să nu mai pomenească de neamul ceauşului Istrate Calotescu, care l-a sărăcit pe moşul dânsei, comandirul de panduri, făcându-i şi ruşine; de nu ştiau nici tărăşenia asta, dar nu le venise să întrebe, ca să nu o supere.

Stăicul mamei-mari, cu conacul său încântat unde la fiecare pas făceau câte o descoperire minunată şi călcau peste o comoară, era locul de desfătare şi răsfăţ al celor trei verişoare: împărăţia poamelor şi loc în care-şi găseau împlinirea dragostei pentru dobitoace, printre câinii de tot felul, miei albi şi creţi pe care-i credeau aceiaşi cu cei din anul trecut, puii de puf auriu şi caii blânji peste care era mai mare Costăin Hatârmeag, vizitiul, om domol, cu mustaţe lungi şi bălane, care le făcea toate voile, le învăţa să mâne caii, să încalece, le lăsa să se joace cu mânjii şi le făcea câte o jucărie din te-miri-ce.

Alt prieten al lor, Simion Năbiz, pădurarul, avea obiceiul de le aducea în sân câte un puiandru de iepure sălbatic ori de pitpalac, iar moş Ion, ţiganul dezrobit, fostul bucătar care rămăsese să-şi sfârşească zilele la curtea în care se născuse, le îmbia pe furiş cu pâine fierbinte scoasă atunci din cuptor, murături în liveji de prune ori porumb copt pe jeratec şi alte bunătăţi oprite, dar cu atât mai plăcute.

Grădina de flori în care se ascundeau prin tufe li se arăta nesfârşit de mare, pădurea de pe cioacă era o dumbravă fermecată din basme, iar moşia o lume.

Fără ştire, înainte de a cunoaşte preţul amintirilor, prin ochii lor de copii îşi luau în suflet pentru totdeauna frumuseţea senină a locului. Vederea liniştită dintre stâlpii

cerdacului se înfăţişa la fiecare ceas al zilei cu alt farmec, alte culori şi altă lumină, deşi nu avea frumuseţea covârşitoare a priveliştilor lăudate şi măreţe, înserările line de la Stăic, luminate de para de foci a asfinţitului, erau pline de mirosul proaspăt şi iute al izmei şi al florilor mărunte şi umilite din fân, îmbinat cu amăruiul frunzelor de nuc dogorite de căldura zilei lungi de vară. Pe când soarele se uita înapoi de după umerii rotunzi de dealuri şi aburii se ridicau pe Motru, fumul gătitului de cină se înălţa pe la case în strigătele femeilor, care se luptau să băşcăşească viţeii ca să nu sugă şi să se închidă orăteniile de teama vulpii. În negura ce venea treptat se auzea Niţă-al-lu-Surghel, sergentul gornist de altădată, sunând stingerea de pe prispa casei sale, de dragul amintirii zilelor de cătănie şi de tinereţe.

La conac, ai casei se aşezau la masă în aprinsul luminărilor, prin sat mai răsuna câte o talangă, clătinată de gâtul unei vite, mai zbiera câte un copil care nu „şedea mereu” la scăldat ori nu vroia să intre în aşternut. Un lătrat răguşit de dulău bătrân, un sunet de fluier, mângâiat de buzele unui flăcău cu gândul la o mândră, întârziau încă un timp, apoi se linişteau toate şi rămâneau să păzească noaptea numai stelele şi greierii, dincolo de uşile zăvorâte.

Mai apucau şi din zilele de toamnă la Stăic, zile scurte, cu lumină de aur sub raze piezişe de soare blând, când se înnegurează de timpuriu şi îndată după odihna de amiază răsună măcănitul raţelor în pregătire de culcare.

În serile aburoase şi reci ale începutului de toamnă fetiţele erau primite să stea în salon cu oamenii mari. Şedeau cuminţi, rând, pe canapeaua îmbrăcată cu macat de casă roşu, ţesut în lăţuşe, ce se afla sub oglinda mare cu pervaz poleit, ocrotită de aripele maramei de borangic, ascultând puţin amorţite de somn şi de mirosul sulfinei răspândită prin toate colţurile salonului, cum vorbeau ai casei, fără a pricepe toate câte le spuneau. Ostenite de jocurile zilei, aşteptau totuşi răbdătoare ceasul cinei,

pândind cu interes zgomotele de farfurii şi de tacâmuri ce veneau din sală.

N-ar fi ştiut să spună dacă acest răstimp ţinea o clipă sau câteva ceasuri. Era ca o punte între ziua cu multe feţe ce trecuse şi noaptea ce le apropia de ziua de mâine, pe care abia o aşteptau, cu dorul de a vedea dimineaţa plină de făgăduieli hărăzite numai copilăriei şi tinereţii.

Pe masa de lucru din mijlocul salonului – la fel cu scrinul de pe colţ – aşternută cu şal turcesc, între albumul de fotografii legat în pluş verde şi paharul cu chita de imortele, domnea lampa de opalină trandafirie cu glob rotund, presărată cu floricele albastre de miosotis, căreia cele două toarte de bronz care o împodobeau îi sporeau încă înfăţişarea de stăpână a încăperii.

Copilele şedeau cu ochii în lumina ei şi prin începutul de somn ce le cuprindea îşi spuneau în gând basme, văzând-o când ca o zână, când ca o comoară. O fereau şi se uitau la ea fără să o atingă, ca să nu supere pe mama-mare, ştiind cât ţinea la lampa ei de Karisbad și cât se făleşte cu ea. O auziseră spunând, nu o dată, când avea musafiri:

— Din toate naimodurile care mi le-a cumpărat bietul Ioniţă de la Viena, când s-a fost dus acolo cu râmătorii, de nimic nu mi-e drag ca de mândreţea asta de lampă. Nici de trăsura cu două coviltire, nici de perechea de brăţări cu zămalţ negru şi mărgăritare nu m-am bucurat atât.

Întocmai ca ceilalţi semeni ai săi de pe valea Motrului, Masinca Hârgotă ducea – fără a lăsa să se vadă acest lucru – o viaţă de griji şi de strâmtori. Stăpână al unui pământ sărac, avusese de luptat pentru a creşte în văduvie trei fete şi un copil, păstrându-şi rangul şi urmând a ţine cinstea casei, cum se cuvenea şi cum pomenise. Cu toate greutăţile, nu se da înapoi de la cununii şi creştinări, iar de câte ori era nevoie înzestra – cu ce se putea – câte o fată săracă de părinţi, după cum cunoştea că-i este datoria.

În anii secetoşi, de care perceptorul nu vroia să ţină

socoteala – când funciara trebuia totuşi plătită şi muncile făcute – şi dânsa, la fel cu vecinii şi neamurile sale, se lipsea de multe.

Dar starea pe loc a obiceiurilor bătrâneşti, omenia locuitorilor şi trecătorul belşug al anilor în care se făceau prunele îndulceau întrucâtva viaţa celor de la Motru. Oricare ar fi fost însă mersoarea bună, bucuriile casnice şi cinstea ce le-o arătau oamenii, boierii nu-şi găseau odihnă şi mulţumire, simţindu-se răniţi – ca şi treapta mai măruntă a moşnenimii – de prefacerile repezi înfăptuite de la anul 1866 încoace. Cu mintea sa limpede şi la anii ce-i număra, cucoana de la Stăic înţelegea că pieirea lor ca stare era aproape, fusese hotărâtă de soartă mai demult încă. Auzise în multe rânduri boieri bătrâni tăinuind între ei că, o dată cu împuţinarea nevoii de oaste pentru ţară, micul proprietar de pământ moştenit, care altădată era dator să răspundă la chemarea domnului, venind cu ceata sa de oameni înarmaţi şi cu demâncare pe mai multe zile în disagi, gata de rezbel, încetase de a mai fi preţuit. Biruri ce apăsau greu asupra pământurilor sărace, care dădeau venituri puţine, făcuseră ca stăpânii lor să scapete în cursul anilor, fără a lăsa însă nimic din eghemoniconul şi obiceiurile lor.

Protipendada aflase de mult gustul cafelei de Mocca şi al untdelemnului „Puget”, întrebuinţarea tacâmurilor de argint, aduse de la Viena, şi a mobilei de lustru. Boierii trăgeau tabac pe nas ori fumau tutun Bectiais, iar cucoanele dumnealor îşi împodobeau umerii cu „pointe” din danteluri de Chantilly şi îşi spălau faţa cu săpun de Tridas, oricât ar fi fost de bătrâne.

Şcolile de la oraş la care-şi trimiteau copiii şi simbriile dascălilor de casă ce-i ţineau pe lângă cei mai micşori mistuiau şi acestea galbeni mulţi. Se trudeau însă să-şi ţină rangul, cunoscându-şi vechimea neamului din sineturile ce le păstrau cu sfinţenie în fundul lăzii din povestitul părinţilor.

Unii din boieri, cei ce putuseră scăpa de la vânzare

livediile de pruni, mai izbuteau să facă faţă, dar şi cei ajunşi la marginea sărăciei rămăseseră tot fudui şi luptau din greu să nu-şi mărturisească neajunsurile. Ascundeau cu multă osteneală golurile din şindrila de pe acoperişul casei cu streaşina lungă, iar peste cârpiturile făcute cu canap ale hamurilor putrede puneau o floare de argint, scoasă de la tacâmul calului de ginere. La biserică se fereau să meargă dacă se întâmpla să fie o dimineaţă cu soare nemilos, la lumina căruia s-ar fi văzut că haina neagră a boierului bate în verde, iar rochia de mătase grea a cucoanei dumnealui e tăiată pe la cute. La casa lui însă fiecare se simţea tot mândru şi tot avut, cu toate treptele tocite ale cerdacului, geamurile lipsă şi picătura din pod, care nu se sfia să se arate tocmai când nu ar fi trebuit.

Primeau cu obrazul înflorit de zâmbet şi cu masa pusă – cu ce li se găsea – musafirii picaţi la orice vreme, arătându-şi bucuria de oaspeţi într-un fel care amintea şi obiceiurile primitoare ale Răsăritului şi o curtenie ce se putea asemăna cu aceea a nobilimii Apusului.

Trăindu-şi viaţa cu grijile ei zilnice, părinţii stăpânilor de moşioare de azi nu luaseră prea mult seama la scăderea lor. De la o vreme însă, noua partidă, liberalii, alcătuită din tinerii întorşi de la învăţătură din Apus, se grăbea să făurească o burghezime, o stare de mijloc, ca aceea văzută de ei în ţările în care călătoriseră. Dornici de preînnoiri, cum este de obicei tineretul şi puţin uşuratici, lucru firesc la această vârstă, nu pricepuseră pe de-a întregul rostul aşezărilor sociale ce trăiau de veacuri acolo.

Văzuseră lumea oraşelor şi cetăţilor din Austria, din Belgia şi din Franţa, întocmită din negustori, din meşteri şi din cărturari, care locuiau cu cinste şi cu vază casa bătrânească de piatră, cu foişor la uliţă, din mahalaua breslei lor. Aceştia duceau mai departe datina, desăvârşindu-şi meseriile şi ştiinţa pe locul pe care se pomeniseră şi nu rareori neamul le era tot atât de vechi ca şi al baronului din castelul înconjurat cu ziduri de pe dealul

învecinat.Tinerii valahi nu pricepuseră decât pe jumătate rostul şi

însemnătatea acestei clase. Hotărâseră însă că, pentru a sprijini noua politică a principatelor, era nevoie de alegători de la oraş. Colegiile electorale fiind cenzitare, în afară de marii proprietari, cei cu venit de peste şase mii de galbeni, care votau la colegiul întâi, şi de ţărănimea care vota la colegiul al treilea, trebuia sporită „albăstrimea” – cum numeau bătrânii pe târgoveţi, alegători la colegiul al doilea.

Dintr-o ţară cu rare şi prea puţin locuite oraşe, de bună seamă că era greu de adunat numărul trebuitor de alegători. Această stare de mijloc orăşenească trebuia însă zămislită grabnic, în chip nefiresc, pentru izbânda partidei liberale.

Negustorimea alcătuită în bresle, dascălii şcolilor, care cu mijloace puţine dar cu râvnă multă se străduiau să lumineze pe cei tineri, şi câţiva oameni înzestraţi cu clarul cuvântului – cu sau fără studii de drept – care apărau pe văduvă şi pe orfan în faţa tribunalelor şi judecătoriilor de curând înfiinţate însemnau prea puţine voturi de orăşeni. De aceea foştii slujbaşi de la dregătorii, pricopsiţi din bacşişuri, bragagii, zarafi, mămulari, ori de ce sânge, dacă aveau puţină agonisită şi erau „aproprietarii” unei case, se văzură alegători la colegiul al doilea. Iar boierimea măruntă de ţară şi moşnenimea rămase să voteze la colegiul al treilea, unde trebuiau cincizeci de glasuri pentru a alcătui un vot.

Greu îi venea stăpânului de pământ moştenit, oricât de puţină i-ar fi fost moştenirea, să vadă trecându-i înainte acea strânsură pestriţă de lume a oraşelor, făcută din oameni ce nu asudaseră pe urma plugului şi nu sângeraseră în războaie.

În graba de a făuri o societate după pilda Apusului, pentru nevoile cauzei lor, cei din noua partidă nu luaseră seama că în Ţara Românească se găsea o stare de mijloc: moşnenimea şi boierimea măruntă, trăitoare la ţară pe

acelaşi petec de pământ poate chiar mai înainte de întemeierea principatelor.

Ca în toate serile, într-o seară călduţă şi lină dintre Sântemării, după cină, Anghelina scuturase masa de pânză de firimituri şi trecuse în odăi să aştearnă paturile pentru noapte.

Aşteptând să se întoarcă Trică logofătul de la oraş cu nişte târguieli, cucoana Masinca nu se îndura să intre în casă şi, de dragul vremii bune, mai întârzia în cerdac cu nepoatele pe lângă dânsa.

— Mamă-mare, când clipesc stelele şi se aud glasuri multe ţârâind frumos, ca acum, ele fac aşa? întrebă isteaţă Mihăiţa, cea mai mare.

— Nu muiculiţă, cum o să cânte stelele? Cântă greierii în iarbă ca să nu le fie urât oamenilor noaptea, pe întuneric. Le e glasu dulce aşa fiindcă se adapă numai cu rouă de pe flori. Da’ vouă nu vă e urât pe negură? le încercă cucoana Masinca.

— Nu, nu, nu, răspunseră trei glasuri dulci şi subţirele ca ale greierilor.

— Atunci mai şedeţi cu mine o ţâră, până a fi să se întoarcă Trică cu cocia de la oraş. Mi-e să nu se fi întâmplat ceva pe drum, că n-au ascultat de mine şi au pus un cârlan cam neînvăţat pereche iepei oarbe.

De teama ţânţarilor, cucoana Masinca suflase lumânările din sfeşnicul cu glob de sticlă şi, neputând, întinde o pasienţă – leacul obişnuit al îngrijorărilor mărunte – îşi trosnea încheieturile degetelor. Mihăiţa, Sultănica şi Dochiţa şedeau cuminţi şi tăcute pe scăunelele lor joase, încercând să se facă uitate, ca să nu fie trimise la culcare dacă ar mai fi zăbovit mult întoarcerea logofătului de la Turn.

— Iu Doamne ia-măă! se auzi Anghelina ţipând în casă, trecu un şocâte cât un mârtan pe lângă mine! De nu mi-ar fi picat rânza de spaimă!

— Aşa-i toamna, intră de-şi fac bârlog în casă, zise liniştită cucoana Masinca. Vezi-ţi de treabă că n-o să te mănânce, trimise dânsa – ca stăpână de casă – glas mai ridicat, cu oarecare mustrare, către depărtarea odăilor unde îşi îndeplinea Anghelina îndatoririle de seară ale slujbei sale. Tot aşa am pomenit că fac şoarecii toamna, de când mă ştiu, urmă dânsa; şi când buiesc mulţi în casă şi prin magazii, atunci să ştiţi şi voi că e semn de iarnă grea.

Aşa s-a întâmplat într-un an, eram eu cam de seama Sultănichii, taica plecase cu nişte râmători la vânzare la Peşta şi muica Bălaşa udise singură aici, numai cu noi şi cu slugile, că luase taica şi logofătu care-l aveam atunci cu dumnealui la drum, alunecă spre o poveste cucoana de la Stăic, dregându-şi glasul.

Fetiţele îşi traseră binişor scăunelele mai aproape, pregătindu-se să asculte.

— Era tăman după strânsu bucatelor şi nu ştia ce să mai facă biata muică de sodomu de şobolani şi de şoareci care-i rodeau câte un bănicior de boabe pe noapte. Intraseră şi în casă de-şi săpaseră drum pe sub blănile duşumelei, gata să se bage şi în lăzi să-i roadă ţoalele.

Da’ într-o zi, ce să vezi? Se pomeni cu un om că intră în curte – l-am văzut şi eu că şedeam colea lângă muica, cum şedeţi şi voi acu – şi-i zice că dacă îi plăteşte dumneaei un galben împărătesc înainte, el zviduieşte curtea de şobolani şi de şoareci, chiar în noaptea aia, până a se lumina de ziuă.

Era un om nalt şi slab cu o pălărie verde pe care erau cusute iconiţe şi abia îndruga româneşte. Portu întreg îi era strein şi muica ne-a fost spus că trebuie să fie vreun frătuţ de peste munte. Dumneaei n-a prea avut încredere şi i s-a părut că cere şi bani mulţi şi s-a cam codit. A mai încercat muica să se tocmească, dar el n-a vrut să lase din preţ şi până la urmă ea tot s-a învoit să-i dea cât ceruse, numai ca s-o scape de șoareci şi mai ales de şobolani, că nu se mai putea trăi de rău lor.

Omu s-a rugat să-i îngăduie să hodine pe undeva pe la sobele slugilor, până a fi să se ridice luna, că numai atunci poate el să-şi facă meşteşugu. Muica m-a mânat pe mine – ca a mai mică – să mă duc cu el la cuhnia oamenilor să-l dau în grijă bucătăresei, ca să-i dea de mâncare şi să-i spun chelarului să-l cinstească cu nişte ţuică. Da’ el nici n-a vrut să audă de ţuică şi nici de altă mâncare, afară de o strachină de lapte dulce şi un codru de pâine, nu s-a atins, după care nu s-a mai arătat prin curte.

Noi copiii ne-am rugat atunci de muica să ne pomenească când o ieşi luna, să vedem şi noi cum descântă omu strein şobolanii şi muica ne-a îmbunat că aşa are să facă. Da’ se vede că i-a fost pare rău să ne trezească, ori o fi crezut că ni se sperie somnu şi nu s-a ţinut de vorbă.

Nu ştiu cum, pe la o vreme mi s-a părut că aud, ca prin vis, un fluier cântând un cântec duios şi chemător, parcă-ţi venea să te tot duci după el, ai fi zis că vine de pe altă lume. Am deschis ochii şi am văzut că afară era lumină ca de amiazi, luna se înălţase sus şi nălbea pământu. Binişor de tot, m-am săltat de lângă soru-mea din aşternut, şi aşa cum eram, numai în cămăşuica de noapte şi cu picioarele goale, am îndrăznit să ies în sală şi de acolo am văzut-o pe muica şezând dreaptă pe scaun, uite colo în colţ, nemişcată, privind către poartă. Dumneaei m-a simţit şi mi-a făcut semn să umblu încet, punându-şi degetu pe buze, ca să nu vorbesc.

Când m-am apropiat, m-a luat în poală şi m-a învelit toată în şalu turcesc al dumneaei. Abia atunci am văzut şi eu la ce se uita muica. Omu strein ieşise pe poartă, zicând mereu din fluier şi pe urma lui umblau „cum umblă oile după cioban când pleacă cu ele, o turmă de şobolani înainte şi după ea una de şoareci. Era pământu negru de ei, să fi fost sute ori mii, cine ştie, da’ omu se tot ducea, încet, cântând mereu din fluier, cu cioporu de şobolani şi de şoareci pe urma lui.

Ne-am tot uitat după el, l-am văzut cum trece drumu şi o ia peste mirişte, către Motru. Pe mine m-a luat un tremur şi un fior cum şedeam în poala muichii şi deodată n-am mai ştiut de mine.

M-am pomenit tăman a doua zi în pat la muica, dumneaei îmi dădea cu linguriţa rachiu de ţântaură şi o muiere bătrână de ale curţii îmi descântă şi mă afuma cu păr de lup.

Când m-a văzut muica deschizând ochii şi m-a auzit vorbind cum vorbeşte un copil în minţile toate, şi-a şters ochii şi m-a sărutat mulţumind lui Dumnezeu. Zicea că lozisem toată noaptea numai de şobolani şi de şocâţi, iar dumneai se cântase pe mine, crezând că am dat în altele.

După ce m-am făcut bine, am aflat că omul strein s-a tot dus cu turma după el până a intrat în Motru şi când a ieşit pe malu ălălalt era singur, numai el. Aici a stat, s-a scuturat de apă ca un dulău, a băgat fluieru în traistă şi a plecat încet, fără să se mai uite înapoi, şi dus a fost. De atunci nu l-a mai văzut nima prin partea locului.

Când a fost de s-a întors taica acasă, din Sus de unde fusese plecat, şi i-a istorisit muica, întâi n-a vrut să creadă, da’ pe urmă şi-a adus aminte că a mai cetit dânsu o întâmplare ca asta într-o carte nemţească, atunci ar fi zis că e basm, vede însă că tot adevărat e că se află pe lume vrăjitori care au putere de la diavol, da’ lucrarea lor nu este curată.

— Vouă nu vi se aude un duruit de cocie? întrebă cucoana Masinca?

— Se aude, mamă-mare, răspunseră trei glasuri somnoroase şi înfricate de povestea la care ascultaseră, parcă ar fi pe la pomu ăl mare din marginea luncii!

— Acu, duceţi-vă-ţi la culcare, că o să cânte cocoşii îndată şi se supără nemţoaicele, le împinse uşor cucoana de la Stăic, spre uşa săiii, pe cele trei fetiţe ameţite de somn şi de ţârâit de greieri.

După atâţia ani, cucoana de la Stăic tot îl mai pomenea şi îl mai jelea pe boierul dumneaei, care murise fără vreme lăsând-o nici cu cele tinere, nici cu cele bătrâne, înglodată în datorii, singură cu povara treburilor şi cu copii nevrâstnici.

Se luaseră din drag, cam fără voia părinţilor, care ar fi avut alt gând, anume: să dea pe Lena – fiica lor mai mare – după peţitorul plăcut ce le venise, ca să le plece fetele din casă pe rând, adică dintâi cea ajunsă la vârsta măritişului, cum este obiceiul. Dar dragostea nu vrea să ştie de potrivelile părinţilor. Feciorul lui Hârgotă, vătaful de plai, vecinul de la Stroieşti, de peste Motru, o plăcuse mai mult pe Masinca decât pe Lena, care era totuşi mai crescută şi mai frumoasă. Îi rămăsese inima la Masinca, un copil de abia paisprezece ani, şi nu ştia cum s-o facă să înţeleagă acest lucru, deoarece postelniceasa Bălaşa, muma lor, îşi ţinea strâns fetele şi nu le slăbea din ochi.

Boiernaşului de peste Motru îi era ruşine de părinţi să le spună că o vrea pe coconiţa cea mică şi nici nu era încredinţat că îl place fata. De aceea îl tot mâna pe furiş pe Guşbă vizitiul la Stăic, ca să încerce să tăinuiască cu coconiţa Masincuţa şi să-i spună că îi este dragă şi că, dacă nu se învoiesc părinţii să i-o dea, el vine într-o noapte de o fură. Masinca trimisese răspuns că-l vrea de bărbat, dar că-i este frică de taica şi că să aştepte boier Ioniţă până când o pleca dumnealui cu râmătorii la Pesta şi atunci să vie noaptea, când i-o crici ea, s-o răpească.

În aşteptarea acelui ceas, Guşbă vizitiul umbla mereu drumul, ca în palmă, de la Stroieşti la Stăic şi înapoi, ca să pună în ascuns, pe negură, flori şi câte un oricel la fereastra dragostei domnişorului său. Până când, într-o noapte, câinii încolţindu-l după ce sărise gardul, îl prinseră argaţii şi-l dădură pe mâna stăpânului, căruia vizitiul Hârgoteştilor îi mărturisi că venea cu ştafetă la coconiţa a mică.

Logofătul Dumitru Stăiceanu se mâniase foarte rău, fiind om iute şi cam sanchiu, cum fusese şi părintele său

comandirul de panduri, dar de teamă că junele ar putea fura fata, îi iertă ca un părinte şi îi logodi, după ce se învoi cu viitorul cuscru despre zestre.

Pentru nimic în lume însă nu ar fi vroit cucoana de la Stăic să afle nepoatele despre acest tremur dintâi al tinereţii sale, la care dânsa se gândea şi acum cu duioşie.

Trăise bine cu cuconu Ioniţă, avusese o căsnicie fericită cu dumnealui şi nu-l putea uita. N-avea ce să zică de dânsul. E drept că spre sfârşitul scurtei sale vieţi cam îndrăgise fucia de ţuică, dar nu într-atât ca să-şi piardă minţile sau să uite de eghemonicon. Îi părea rău acum că-l mustrase de multe ori pentru aşa puţin lucru, ar fi trebuit să-l creadă şi dânsa, ştiind bine că aşa sunt toţi bărbaţii.

Ce să facă un boier, când vine rebegit de la drum, ori ostenit de la arie, ori supărat că a pierdut vreun proces? Bărbatul nu e ca femeia, să şadă cu cusătura în mână ori să umble prin casă după treburi mărunte. Dacă iarna, când numai poţi ieşi nici până în poartă de nămeţi şi se înserează devreme, ce ar fi putut face? Cărţile din casă le cetise pe toate de mult, gazete ajungeau rar până acolo. Câte o ceşcuţă de ţuică îi mai schimba gândurile şi-l mai înveselea.

Cucoana Masinca fusese ferită de alte amărăciuni ce se ivesc în viaţa bietelor neveste, tocmai când să zică bogdaproste că a venit vremea să li se lase bărbaţii de berbantlâcuri. Abia atunci însă, după ce încep dumnealor a încărunţi şi a le scârţâi mădularele de nisipul anilor aşezat pe la încheieturi, le dă în gând a pofti la trup pietros de fată mare. Câte nu auzise dumneaei de pe la alte cucoane şi câte lucruri de felul acesta nu văzuse!

Pe când îi erau fetele codane, se rugaseră de dânsa să le ducă de Sântămărie să vadă nedeia de la Tismana. Cucoana de la Stăic nu avea obiceiul să-şi lase casa la ziua aceea, dar văzând că prea le era drag să meargă la nedeie, le făcuse voia. Pomenise de dimineaţă, de noapte, împărţise şi lăsase oamenii şezând la mesele aşternute în

curte pentru pomană în grija cucoanei Joiţii Mănăstireanca, venită ca de obicei să-i fie de ajutor, şi plecase la Tismana.

Drumul până la Tismana era numai amintiri pentru cucoana de la Stăic, dar căuta să nu se lase năpădită de ele, ca să nu strice inima fetelor oftând.

Cum nu se îndurase să plece mai de noapte de acasă, tocmai la o zi aşa de mare, lunca, de unde se văd curgând şuvoaiele de apă ieşite din stâncă – locul în care se făcea nedeia de Sântămăria Mare în tot anul – era albă de lume când ajunse.

Îndată după săvârşirea slujbei de hram, cu pomenirea ctitorilor sfintei mănăstiri, lumea dornică de petrecere şi joc se strânsese acolo. Protipendada Târgu Jiului şi a judeţului, ba chiar de mai departe, de la Baia de Aramă şi de pe Valea Motrului, sosise în trăsuri mari de Viena, cu câte patru cai înaintaşi. Bărbaţii tineri ai casei, călări, îşi jucau bidiviii în latura sau în urma lor, cu ochii după cucoanele şi cuconiţele frumoase, apărate de umbreluţe şi de voaluri mari de arşiţa soarelui, din trăsurile ce le ajungeau din urmă şi după mândrele sprâncenate cu pantofii în mână şi cu muşcată la ureche care grăbeau către nedeie, păşind creţ pe marginea şoselei. Cucoanele, ca şi dumnealor, îşi lăsaseră la trăsuri mantăile de in ce le purtau pentru a-şi feri rochiile de praful drumului şi se îndreptau, potrivindu-şi pălăriile încărcate cu flori, cu pene şi cu panglici de catifea, către laviţele din faţa tarabelor ţinute de negustori cu acadele, bragă şi sugiuc.

Se găsiseră acolo cu alţi de ai lor, neamuri şi prieteni, cu care se firitiseau şi vorbeau plini de voie bună. Printre ei erau destui din cei ajunşi de lipsuri şi de sărăcie, care făcuseră drumul în câte o brişcă veche căreia îi sunau jalnic aripile şi roţile, trase de doi cai desperecheaţi mânaţi de un ţigan desculţ, ei înşişi îmbrăcaţi în haine prea puţin arătoase. Dar ceilalţi, silindu-se a nu arăta că luau seama la scăpătatul lor, îi întâmpinau cu aceleaşi zâmbete prietenoase şi aceeaşi bucurie, că şi cei scăpătaţi erau tot de ai lor, prieteni ori rude.

În mulţime se afla şi albăstrime destulă, cum li se zicea târgoveţilor – negustori şi slujbaşi mărunţi –, care se ţineau mari de ţărănime, cu nevestele îmbrăcate şi ele orăşeneşte, dar cu broboadă pe cap, nu cu pălărie, căci pălăriile nu purtau decât cucoanele.

Toată lumea privea cum se rotesc horele în jurul tarafurilor de lăutari. Maramele, lungi până la pământ, de borangic subţire ales în şabace fluturau în urma nevestelor tinere, încinse cu vâlnice în cute vârstate în felurimi de culori, şi galbenii din salbele de la gât sclipeau în soare când săltau uşurel în hora domoală a celor căsătoriţi.

Câte o coconiţă, îndemnată de părinţi şi însoţită de un frate sau de un văr, se prindea în hora flăcăilor şi fetelor mari, jucând avântat. Era obiceiul ca unii din boieri, din cei ce făceau politică şi vroiau să fie bine văzuţi de alegători, ca şi mulţi alţii care aşa apucaseră din bătrâni, să-şi aducă fiicele la lume îmbrăcate cu opreg şi cu cămeşe cu altiţă, numai fluturi şi mărgele pe piepţi şi pe mâneci, astfel că nu se deosebeau de fetele oamenilor când jucau în horă alături de ele, cu atât mai mult cu cât semănau şi la chipul îngust cu ochi de căprioară, la culoarea cozilor bălane ori castanii care le ajugeau până la brâu şi la înălţimea trupului subţirel: lăstare crude ale aceluiaşi neam de oameni de sub munte.

Bărbaţii şi bătrânii şedeau pe cergi vărgate aşternute pe iarba proaspătă de munte, sprijiniţi într-un cot şi gustând din fucia de ţuică adusă de acasă. Priveau la petrecere, iar mamele în picioare înapoia lor, cu mâna la gură, îşi urmăreau îngrijorate fetele din ochi.

La întoarcere, pe lângă seară, cucoana Masinca se suise în trăsura lui Dincă Schileru, ca să mai tăinuiască cu cucoana dumnealui până a fi să li se despartă drumurile, iar trăsura dânsei o urma cu fetele cucăind de somn şi cu Lisaveta care vedea de ele. S-ar fi lipsit de plăcerea tovărăşiei la drum dacă ar fi ştiut ce avea să păţească.

Om frumos, Dincă Schileru nu mai era tânăr, rămăsese

însă fudul grozav şi iubeţ ca nimeni pe lume. Nu se purta decât în ţoale ţărăneşti albe – zicea el că sunt de aba, dar erau făcute din postăvior adus tocmai din Englitera – cusute cu găitane negre.

Cuconiţa Schileriţă nu mai tăcea. Fiind supărată de purtarea dumnealui de la nedeie, îl tot împungea mereu.

— Dacă unul de la Gorj nu ar fi pierdut numărătoarea paharelor şi nu şi-ar fi sucit grumazu, ca o capră în dârdoră, după mândrele din horă, n-ar fi avut ăilalţi de ce râde. Geaba îmbătrânesc unii bărbaţi, că minte tot nu le vine, spusese dânsa cu înţeles.

Dumnealui răbda, pufnind numai din când în când, şi întorcându-se cu faţa către dânsele – cum şedea alături de vizitiu – îi zicea pe şoptite să tacă.

— „Sopai şi, Ilincă!”Erau singurele vorbe de le cunoştea cuconu Dincă pe

greceşte şi le pricepea şi cucoana. Dar nu tăcea de loc. Urma să spună multe pe dânsul: că-i ştie lumea albă umblările ce le are dumnealui, că e de pomină şi că i-au făcut şi lăutarii cântec. Tot aşa până când Dincă, uitând de cuviinţa faţă de cucoana străină din trăsură şi de „elenika”, se răsuci către dânsa şi se răsti aprins:

— Tacă-ţi gura, nevastă! Ce stric eu dacă m-am săturat de pastramă uscată? De o fi să mai mă necăjeşti mult, o să-mi iau ibovnică de şaispre’ce ani, să mă îmbufe cu ţâţele, şi am să ţi-o aduc în casă.

Cucoana Chileriţa leşinase la auzul acestor vorbe. Noroc că se întâmplau tocmai în dreptul hanului de la răscruci şi ieşi hangiţa îndată cu oţet de trandafiri s-o învieze, căinându-se că se prăpădeşte biata cucoană fără lumânare. Până la urmă o împăcase cuconu Dincă cu vorbe bune şi cu făgăduiala unei feţe de rochie de la Bucureşti, dar cu multă trudă. Cucoana Ilinca o ţinea una şi bună că se dă jos din trăsură şi rămâne la marginea drumului s-o mânânce lupii – era luna lui august! – dar că acasă nu se mai întoarce, deoarece dumnealui a făcut-o de râs la favor de lume.

Ce-i drept, cucoana Schileriţa era o femeie dăruită de fire cu frumuseţe puţină şi cam costelivă, dar era măritată de atâţia ani cu Dincă Schileru şi-i făcuse unsprezece copii. Şi ce casă îi ţinea! Şi ce pricepută era la toate! Multe îi răbdase biata, căci multe erau pricinile care-i înveninau zilele.

Dusurile la Bucureşti, de cum se deschidea Adunarea, în care era mereu ales deputat. Cu aceste drumuri prăpădea galbenii strânşi cu trudă tot anul, cei din vânzarea bucatelor precum şi cei câştigaţi din negustoria cu râmătorii graşi ce-i trimitea în Sus.

La Bucureşti, ca să-şi poată sluji oamenii din judeţ – treabă ce nu o putea face decât punându-se bine cu mai marii ţării – dădea mese alese, făcea vizite pe la cine trebuia şi trimitea buchete de flori scumpe cucoanelor cu trecere. La venire la aducea plocoane cu bunătăţi din Gorj, sau numai cu numele de acolo, pentru că de cele mai multe ori târguia de la băcănia cea nouă ce se deschisese peste drum de Palat, în casele cucoanei Mariţei Creţeanca.

Fudul cum era, nu se mai dădea jos din muscal, pe care-l avea tocmit cu ziua, şi-i plăcea când întorcea lumea capul după el, mirându-se de ţoalele lui gorjeneşti, numite de atunci ţoale schilereşti. Îi creştea inima când auzea şoptind în urma sa: ăsta e Schileru, deputatul de la Gorj, omul cel mai iubit de ţărani!

Se întâmplase să-i vină în minte cucoanei Masinchii rămasă singură cu gândurile dumneaiei, înainte de culcare, despre aceste lucruri. Dar câte din acestea nu mai auzise dânsa, ba încă şi mai rele. Pe dumneaei o ferise Dumnezeu de asemenea valuri, dar ştia că aproape în toate casele se ivesc astfel de necazuri. Socotea însă – şi avea de gând să le înveţe şi pe nepoate un lucru când se vor mai mări – că în ale dragostei şi ale geloziei, ca la rezbel ori la bătaie, tăria este a celui care apucă să lovească mai întâi.

Fetiţele Stăicului creşteau cuviincioase şi cuminţi,

învăţând limbi străine, brodând pe gherghef şi cântând la pian, ca şi altele de seama lor, după cum cerea rânduiala vremurilor în care trăiau.

Îmbinarea metodelor noi de creştere aduse din Apus cu cele vechi moştenite din mamă în fiică, păstrate şi cinstite în neamurile boiereşti chiar şi cele mai neînsemnate, le pregătea pentru a fi stăpâne de casă desăvârşite. Urmând un obicei vechi în acele părţi, care mărturisea înrâurirea stăpânirii turceşti, copilele erau crescute başca de fraţii lor, pe care nu-i vedeau decât la ceasul mesei. Pe când ele, supravegheate fără încetare, arătau şi se purtau ca nişte domnişoare dintr-o carte cu poze, băieţii erau lăsaţi în voia lor.

În lunile de vară, ce le petreceau în fiecare an la Stăic, nepoţii cucoanei Masinchii făceau tot ce vroiau. Umblau cu oamenii curţii la vânat şi la peşte, se scăldau în ceasurile fierbinţi ale amiezii la Motru, pândiţi din zăvoi de ochii nevăzuţi ai nevestelor tinere venite cu pânză la înălbit, care se ascundeau ruşinoase când îi vedeau cotind pe poarta ţarinii.

Tufişurile din zăvoi erau dese, iarba înaltă şi moale mirosea a izmă şi a sulfină, păsările cântau slăvind lumina soarelui şi dragostea; nu era mirarea dacă la îndemnul lor cei veniţi la scaldă vânau, fără puşcă şi fără multă trudă, câte o căprioară cu busuioc în sân, pitită printre lăstari.

Nu le ajungea ziua ca să încalece toţi caii, cutreerând curţile vecine, iar noaptea când se întorceau târziu cu hainele ude de rouă şi pline de scaieţi, se strecurau cu fereală pe uşă sau pe fereastră. Nu-i auzea şi nu-i ştia nimeni, poate numai stăpână Stăicului care nu avea somn.

Fraţii Dochiţei se numărau printre cei mari ai casei, sfârşiseră cu anii de liceu şi în toamnă aveau să plece din casa părintească de la Severin ca să meargă mai departe cu învăţătura. Statie, cel mare, se hotărâse pentru drept, deoarece avea un dar neobişnut al vorbirii, iar celălalt, Tudor, deşi firea-i era mai tăcută, îl urmase. Cel din urmă

născut din nepoţii cucoanei Masinchii, frate mai mic al Sultănichii, Mihai, căruia-i ziceau în casă Mihu, abia sfârşise şcoala primară. Arătând însă tragere de inimă pentru orice şurub ruginit sau fier vechi din magazie, părinţii îl destinau studiilor de inginer. Un semn al timpului era ca toţi băieţii să fie îndrumaţi spre cariere, lăsând pământul împuţinat.

Primii ani de învăţătură alegeau. Nu întotdeauna odraslele de boieri ori de negustori avuţi erau cei mai buni şcolari. De foarte multe ori fiii de ţărani îi întreceau la carte şi chiar mai târziu în viaţă le luau înainte. Din rândurile lor s-au ridicat mulţi bărbaţi luminaţi: doctori şi profesori cunoscuţi în lume, militari de frunte. Dar râvna prin carte cu orice preţ nu stăpânea încă păturile de jos, de aceea mulţi din cei ce nu aveau mijloace pentru ea s-au întors la coarnele plugului. Era o vreme de rodnic, dar scurt răgaz între relele trecutului şi timpurile ce aveau să vină.

Toamna ce se apropia trebuia să împrăştie pe nepoţii şi nepoatele cucoanei Masinchii. Înainte de a se despărţi, într-o după amiază, când toţi ai casei erau la tabietul lor, Statie, fratele mai mare al Dochiţei, îl chemă pe Mihu în „odaia băieţilor”. Erau amândoi verii săi acolo şi băieţaşul se simţi foarte mândru de a fi primit printre ei, de aceea nu îndrăzni să nu fumeze ţigara ce i-o dădură, deşi simţea, ameţit de tutun, pereţii clătinându-se în jurul său.

După ce mai vorbiră cu el, ca şi când ar fi fost un flăcău de seama lor, Statie îi spuse serios:

— Noi avem să plecăm peste puţină vreme la Bucureşti, de acum înainte tu rămâi singurul băiat aici. Fiindcă te-ai făcut mare, am să-ţi arăt un meşteşug care are să-ţi prindă bine mai târziu şi, ridicându-se de pe pat unde stătea lungit şi fuma, cu un roman franţuzesc cu învelitoare galbenă deschis lângă el, se duse de răsuci cheia în broască. Întorcându-se, se apropie de fereastra care dădea către scăpătat, puse mâna pe una din drevele de fier, cea din urmă din dreapta, o ridică binişor în sus în locaşul ei şi o scoase, lăsând astfel loc cât să treacă în voie un voinic,

când uşile sunt încuiate. Zâmbind, îi spuse copilului:— Şi mie mi-a arătat bietul Iancu, când eram de anii tăi.

Să ţii minte, da’ să nu spui nimănui. Acum du-te de te joacă.

— Cucoană-ă, cucoană-ă! intră în case alergând Anghelina, cu poala plină de nuci verzi. Ne vin musafiri! După clopoţei, parc-ar fi trăsura boierilor de la Portăreşti. În auzii tăman de sus, din cioacă, mă dusăsăm să adun nişte nuci pentru cuconiţe, când mi se văzu ridicându-se prafu pe la capu satului.

— Te pomeneşti c-o fi frăţâne-miu Dumitru şi cumnata Mariţa. Ti ha, bine ar fi, că n-au mai fost pe la mine de astă primăvară şi mi-era dor, zise cu bucurie cucoana Masinca ridicându-se dreaptă în picioare de pe canapeaua roşie dintre ferestrele salonului unde făcea cu igliţa la un tul, mai mult pe dibuite, căci începuse să se lase seara fără a fi simţit dânsa, cum şedea cu lucrul şi cu gândurile.

Dă fuga, Anghelină, de trimite un băiat de la vite să scoată un urcior de apă din bunaru de peste ogaş, că-i mai rece, şi tu aşază de dulceaţă şi de cafele. Strigă la Maria-guşata să pună să taie doi pui de găină, la iuţeală, ca să-i frigă cât mai e lumină.

— Dumnealor sunt cucoană! vorbi cam tare Anghelina când se întoarse de afară după ce împărţise poruncile ce-i fuseseră încredinţate, că numai vizitiu dumnealor ştie a pocni aşa din bici. Se apropie de curte. Mă gândeam eu că ne cad musafiri de la drum, că auzii ştirica azi dimineaţă de noapte cântându-mi în faţă.

În lipsa Anghelinei, stăpână ei trăsese sertarele scrinului de nuc, din adâncimile căruia venea o suflare de floare de sulfină, şi scosese o stivă de albituri pe care i-o puse în braţe, cum intră.

— Ţine fetică, dă-le Domnichii să pregătească odaia a mare de musafiri. Să aştearnă paturile amândouă. Să fie apă de spălat în cănile toate, să nu uite să acopere canta

cu apă caldă cu un peşchir şi cu o păturică, să nu se răcească când o duce-o diseară. Ia tu chiseaua de pe măsuţă, să pui dulceaţă de nuci împănate de care le place dumnealor. Dă-i grijă Domnichii să se uite pe sub paturi dacă este tot ce trebuie acolo.

Când să păşească pe uşa deschisă de Anghelina, cucoana Masinca se întoarse spre ea şi-i spuse repede:

— Auzi tu fată, aşterne şi patu ălălalt din iatacu meu, că mi-ar fi drag să doarmă cumnata la mine, să mai tăinuim amândouă. Apoi ieşi grăbită, netezindu-şi părul pe la tâmple cu palmele, să-şi întâmpine neamurile.

Pe porţile cu amândouă canaturile date în lături, cum este obiceiul când stăpânii aşezării sunt acasă şi primesc – cucoana de la Stăic era aproape întotdeauna acasă şi întotdeauna bucuroasă de oaspeţi – intră, în fuga celor patru cai înaintaşi şi zarvă mare de clopoţei, trăsura în care şedeau alături postelnicul Dumitru Genescu, fratele mal mare, bun de mamă dar vitreg de tată, al cucoanei de la Stăic şi nevasta dumnealui, Mariţa Portăreasca.

Cu faţa luminată de un zâmbet de bucurie, cucoana Masinca sta în picioare în capul scării, aşteptând. Când vizitiul se lăsă pe spate, încordindu-şi puterile ca să poată opri caii scurt în loc, cu scara trăsurii potrivită la treapta cerdacului, un om al curţii se repezi să ţină perechea înaintaşe de căpice, până ar fi să se coboare călătorii din trăsură. Ţiganul de lângă vizitiu, feciorul de iatac al boierului, sărise de pe capră chiar înainte de a se fi oprit caii şi aştepta ca să ia de pe stăpânii săi mantăile de pânză de in şi să dea jos calabalâcul. Când musafirii începură să urce treptele cerdacului, cucoana Masinca deschise braţele şi rămase aşa până când ajunseră sus.

— Poftim! poftim! Bine aţi venit sănătoşi! Mulţumesc sfintei Luni de azi, că mare bucurie îmi aduse.

— Bine te-am găsit soru-mea, răspunse postelnicul, suind binişor scara cu răsuflarea cam scurtată. După dânsul venea cucoana Mariţa, silindu-se să umble încet, ca să nu-i

ia înainte. Pe rochia dumneaei în culoarea prunei de toamnă, ca şi pe hainele negre ale bărbatului dânsei, nu se vedea niciun fir de praf, chita de pansele ce-i împodobea pălăria se legăna domol, iar bridurile păreau legate chiar atunci fundă sub bărbie. Mâinile îmbrăcate în mitene de dantelă neagră îi erau prinse amândouă cu reticulul, timbreluţa, evantaiul şi agăţătoarea cu care-şi ridica marginea rochiei largi, descoperind puţin din juponul cu volan de tafta neagră vărgată cu alb.

— Săru’ mâna cumnată, îşi spuseră una alteia cucoanele, după cum cerea cuviinţa, sărutându-se însă de câte două ori pe fiecare obraz.

Feciorul ţigan sui şi el scara pe urma lor, aducând un coş cu struguri tămâioşi, o damigeană de vin şi o paporniţă cu băcănii, pe care le puse pe parmalâc, şi se întoarse să ia din lada aflată în coada trăsurii geamantanele încinse în curele. Tot de acolo, unde sta aşezată cu grije, învelită într-un peşchir ud, scoase o legătură de trandafiri roşii catifelaţi pe care se repezi s-o dea în mâna cucoanei lui.

— Se cam întristară de căldură pe drum, da’ îşi vin ei în fire cum or da de apă proaspătă, zise cucoana Mariţa întinzând florile cumnatei sale.

— Doamne ţine-i, cum sunt de frumoşi! Te slăveşte mirosu lor. Mulţumesc, cumnată. Cum ţi-ai fi adus dumneata aminte că tăman sortu ăsta de trandafiri îmi place mie? La mine în grădină au pierit, nu ştiu din ce pricină.

— Unde pitulaşi fetele, Masincă? Nu vin încoa? întrebă cuconu Dumitru, aruncând o privire în jurul său. Ia scoate, Florică, din paporniţă punga cu cofeturi de o luarăm la Craiova, porunci dânsul.

— Lăsai vorbă nemţoaicelor să le dea de mâncare mai devreme, nene Dumitre, şi să le culce, că dacă vă văd nu le poate lua nimeni de lângă dumneavoastră. Vin ele, cum or deschide ochii mâine dimineaţă, să vă sărute mâna.

— Da’ băieţii unde-s, că nu-i văzui? mai întrebă

postelnicul mirat. Le aduserăm şi lor câte un oricel. Să vie să li-l dăm.

— Au poftit să se ducă la Tarniţă, la vărul Babaneţ, ca să meargă mâine cu dumnealui şi cu văruica Frosa la nedeia de Sfântu Ilie de la Mărăşeşti, şi i-am lăsat pe toţi trei.

— Vezi bine! îi trimiseşi la neamurile Hârgoteşti ale dumitale, soru-mea, să meargă cu ele la lume, tăman acu când venirăm noi, se prefăcu a fi supărat cuconu Dumitru.

— De unde să ştiu eu că veniţi, nene Dumitre, că nu mai prea azvârl bobii de când am îmbătrânit, răspunse tot cu o glumă şi cucoana Masinca. Dacă mi-ar fi dat în gând că veniţi, nu-i lăsam nici în ruptu capului.

Abia ducând-o, Anghelina se arătă în uşa cerdacului cu tava pe care se afla rostul dulceţii, două chisele de Karisbad, una cu şerbet de trandafir şi una cu dulceaţă de chitră, şi cafelele cu caimacul întreg.

— Ia poftim de beţi un pahar cu apă rece, că v-o fi sete după atâta drum, îi îmbie stăpână casei.

— Drept e că este departe de la Portăreşti până aici, zise fratele cucoanei Masinchii. Nici nu se luminase bine de ziuă când plecarăm azi dimineaţă, şi iacătă că acu-i noaptea. Făcurăm două popasuri mai lungi, unu cât mâncarăm, altu pe zăpucu ăl mare. Puserăm pe Florică de ne aşternu nişte pături la o umbră, de ne hodinirăm câta. Mai oprirăm de două ori, să mai răsufle caii şi să-i adape, şi dete Dumnezeu de ajunserăm.

— Ti, nene, ce-s şi tinereţele şi dragostea! Ţii minte când o peţeai pe cumnata, că plecai decuseară de aici din curte călare, de ţi se făcea dimineaţa aproape de curtea părinţilor dumneaei, la Portăreşti, şi nu ţi se mai părea departe, îi aminti cucoana Masinca.

— De, soru-mea! Au trecut patruzeci de ani de atunci, zise cuconu Dumitru şi se uită cu înduioşare la cucoana dumnealui, care oftă. Schimbam calul când ajungeam la Butoieşti, la conu Radu Butoi, şi nu mă mai opream până la bunaru cu cumpănă de sub râpă. Şedeam acolo de mă

bărbieream şi mă scuturam de praf şi intram pe poartă în fuga calului, cu buchetu de flori culese din grădina de colea nevestejit, cum mi-l legaseşi dumneata la ciorchinele de la şea.

După ce sfârşiră de sorbit cafelele, cucoana Masinca se ridică de pe scaun şi-i îndemnă să intre în casă.

— Eu zic că vă vrea duce în odaie să vă spălaţi şi să vă hodiniţi o ţâră, până a fi să şedem la masă. Dacă vrei să te schimbi, cumnată Mariţă, strigă la Domnica să vină să te descheoture la talie. Pe mine să mă iertaţi, mă duc pe la cuhnie să văd ce o fi făcut Maria-guşata şi să gust mâncărurile.

În drumul spre depărtările gospodăriei întâlni în tindă pe Anghelina venind cu două azme de pâine, scoase atunci de sub ţest.

— Vezi de masă, fată, că acu-i noaptea, îi dădu în seamă cucoana Masinca, şi trecu zorită.

În vremea ce urmă, nu se mai auzi decât sunetul slab de tacâmuri şi farfurii, mânuite cu băgare de seamă de fetele strunite de cucoana Masinca să umble fără zgomot. Le poruncise să pună masa în sală, unde o pereche de lămpi de perete pântecoase din opalină albă, aduse de la Viena, aşezate faţă în faţă, îşi îngânau lumina în oglinzile din spatele lor, răsfrântă apoi în lemnul de nuc lustruit al celor două credenţe scunde. Pe masa din mijloc, acoperită cu faţă de pânză de casă aleasă în ocheţi, mai ardeau patru lumânări în două sfeşnice de argint de-a dreapta şi de-a stânga paharului cu trandafiri din cei aduşi din grădina de la Portăreşti, care se învioraseră.

Un strănut nestăpânit, ca un tunet, al Domnicăi, sparse tăcerea.

— Ţine gura închisă, fă năroado, când îţi vine a străfiga, cum te-am mai învăţat, o înfruntă Anghelina, ca una ce ştia să se poarte, fiind mai slujită.

Ciorbiţa făcută din măruntaie de pui, dreasă cu ou şi cu lămâie, aburea în farfuriile adânci, când Anghelina tuşi de

două ori în faţa odăii cu musafiri. Aşteptă o clipă, apoi apăsă binişor pe cleanţa, deschisă uşa şi spuse frumos, cu glas încet, cum o învăţase încă de mică stăpână ei:

— Vă rog să poftiţi la masă! Şi se dădu la o parte, păşind de-a-ndărătelea.

Cucoana Masinca aştepta în picioare, cu mâna pe speteaza scaunului din capul mesei.

— Ia poftim de şedeţi, să luăm câte ceva în gură, că drumu trage. Îşi făcu cruce, se aşeză odată cu musafirii făcând semn Anghelinei să toarne ţuică în ciocănele, fireşte cucoanei Mariţei şi cuconului Dumitru, căci dânsa nu se atingea de niciun strop de băutură.

— Nu vă mirareţi că pusei să aşeze masa în casă, da’ după ploaia de a dat săptămâna ce trecu la orice adiere buiesc stoluri de ţânţari din către Motru şi ne-ar fi supărat, că nu se putea să nu aprindem lumânările. Mi se pare mie, azi a început a înnegura mai de timpuriu.

— De acu înainte ce mai aşteptăm, mâine e Sfântu-Ilie şi peste o săptămână frate-su Sfântu Pantelimon, se face nedeia boierească peste Motru la Moara Mandii… Cucoana Mariţa tăcu şi duse mâna la gură, căci auzi pe bărbatul ei tuşind cu putere. Când se uită către dânsul, văzu că lăsase lingura în farfurie şi o privea mustrător, cu sprâncenile încruntate şi mustaţa zbârlită.

Cucoana Masinca se prefăcu a nu fi auzit şi, înăbuşind un oftat, se întoarse către Anghelina, pe care o ajuta şi Domnica, ca să urmărească din ochi schimbarea farfuriilor.

— Auzi dumneata, Masincă, uitai să-ţi povestesc ce a păţit ginere-meu, Mihalache Burileanu, cu nărodu de sufragiu ăl bătrân, căută să schimbe repede vorba cuconu Dumitru. Îl ştii pe ginere-meu cât e de fudul. Când primeşte, îi place să le puie dinainte musafirilor mâncăruri şi beuturi cum nu se mai află la nimeni. Ne nimerisem şi noi la Turn, mai pe primăvară, că aveam un proces acolo, când a dat o masă pentru nişte obraze venite de la Bucureşti, militari de pe lângă domnia a nouă, a nemţească, spuse

fără multă bunăvoinţă postelnicul, veniţi cu trebi de ale armatei. Şi ce masă, soru-mea! făcuse nişte pregătiri, parcă aştepta chiar pe domnitor. Din oraş, vezi bine că poftise numai protipendada: era Scafeş cu cucoana, Sterie Steriade cu nevasta abia luată, fata lui Poenaru de la Plopi, văruica dumitale Marghioala Severineanca, trecută demult de anii tinereţii şi prea sulimenită, dar tot frumoasă, sclipea de olmazuri; prin mintea postelnicului trecu umbra unui dor rămas neîmplinit. Ginere-meu ălălalt, Gheorghe Gărdeanu, cu fii-mea Măriţica, Sâmboteanu cu cucoana şi mulţi alţi boieri cu neveste tinere şi frumoase, gătite cu rochii aduse din Sus. Dar tot a mai frumoasă era gazda, fii-mea Aristiţa.

— S-o fi văzut, cumnată, cum era de frumoasă, îi tăie vorba cucoana Mariţa, îmbrăcată în rochia cu malacov de atlaz verde ca ruzetu, de a adus-o de la Beci astă iarnă: n-ar fi zis nima că e grea în luna a şasea. Avea la mână brăţara cu smarandu mare şi cu smalţ de la mine şi în păr o fulie de brilianturi, de i-a dat-o bărbatu-su la nuntă. Cum mişca din cap, sclipeau şi brilianturile la flacăra lumânărilor, că era la lumânări, cumnată, ce n-am pomenit. Auzi dumneata, lumânări răsucite de spermanţet, pembe toate.

— Lasă-mă să isprăvesc tărăşenia cu sufragiu, nevastă! – îşi înfruntă Dumitru Genescu cucoana, că aţi tot vorbi pe urmă de găteli şi de lumânări pembe. Şi cum îţi spuneam, soru-mea, era un ospăţ domnesc. Nu se mai isprăvea şiru mâncărurilor. Toţi le lăudau şi ginere-meu, din capu mesei, îşi înfoia barba, când la dreapta, când la stânga, tot vorbind şi făcând la glume, până când, spre sfârşitu mesei, spuse că abia acum are să vie un raritet care nu se găseşte în ţară. Toată lumea aştepta nerăbdătoare. Ginere-meu Mihalache se uita în către sufragiu al bătrân, care slujea la masă ajutat de doi credenţburşi, se miră însă când îl văzu galben la faţă lângă uşe şi-i făcu semn să dea mai iute. Da’ sufragiu se apropie şi-i şopti la ureche: „Cucoane, să mă ierţi, aruncai brânza, că s-a împuţit. Când să scot poleiala, văzui că s-a înverzit şi mirosea să fugi în lumea albă”. Sfârşi

cu greutate de istorisit postelnicul, abia dovedind să-şi şteargă, chiar cu şervetul de masă, lăcrămile de râs ce-i curgeau pe obraz.

— Vezi, nene, unde duce prea marea trufie, râse cucoana Masinca. Ştiu eu ticăloasa aia de brânză, am văzut că mânca lumea la Mehadia, la Kursalon, da’ tot grofi şi nemeşi de pe dincolo. Eu, una, spun drept că făceam ca sufragiu lui nepotu Mihalache.

— Ai dreptate, soru-mea, mai bine clătitele astea umplute cu dulceaţă de vişine, cum am pomenit. Halal să-i fie Mariei, că bine le nemeri. Să-i spuneţi să se arate mâine, că am o vorbă cu ea, le şopti fetelor care slujeau la masă.

— Să ne fie de bine, zise stăpână casei, ridicându-se de la masă. Da’ la ce o fi fost venit ipochimenii ăia militari de care vorbişi dumneata, nene Dumitre? Nu cumva se face rezbel? întrebă dânsa încet pe când treceau în salon.

— Nu ştiu, soru-mea, n-am auzit de nimic, nici nu cred că ar fi cu putinţă. Se aude numai că turcu şi cu rusu se mârâie mereu, ei între ei ce o face, o linişti postelnicul pe cucoana Masinca, pe care o înghimpase o grijă în inimă.

Dijma porumbului era pentru fetiţe – ca şi făcutul cu cazanul – o taină a toamnei, pe care nu o cunoşteau decât din depărtare.

Când începea culesul, vedeau venind oamenii cu carele încărcate cu porumb şi deşertându-le pe lângă curte, unde-l făceau grămezi şi plecau apoi după alte treburi. Dar într-o seară se auzea vorbind pe la curte că viu oamenii la curăţat de porumb. Cum se înnegura de tot şi sfârşeau cu ale lor, începeau să se adune şi să aprindă focuri printre grămezi, după care se aşeza fiecare, cu ai lui de acasă, în dreptul porumbului de pe locul muncit şi începea lucrul. Tocmai atunci însă venea să le cheme la culcare şi – supărate, dar ascultătoare – copilele intrau cuminţi în casă.

În odaia în care dormeau toate trei, Mihăiţa, Sultănica şi Dochiţa, mai vedeau, până a nu li se închide ochii, tavanul

luminându-se în roşu de vâlvătaia flăcărilor de afară. Li se părea că aud un început de cântec. Şi adormeau, rămânându-le în minte că departe de tot, în noapte, pe alt tărâm, dincolo de gardul curţii, se săvârşea un lucru pe care numai oamenii mari aveau îngăduinţa să-l cunoască.

Şezând în maldărele de foi bălane şi foşnitoare, oamenii dejgheucau până la ziuă tăinuind între ei, fără a lua în seamă la trecerea ceasurilor. Ciocălăii cei mai frumoşi şi cu boabe mai dese îi alegeau şi îi puneau deoparte, de sămânţă, iar din cei întârziaţi, plini încă de lapte, coceau toată noaptea pe jăratec, îmbiindu-se cu ei.

Bătrânii se apărau de picoteala somnului istorisind basme şi întâmplări de pe alte vremuri. Din poveştile lor nu lipseau niciodată spaimele întâmplate pe timpul turcilor, sau al haiducilor de ispravă care pedepseau pe cei avuţi şi nedarnici, luându-le prisosul şi dându-l celor nevoiaşi, după dreapta lege haiducească. Fiecare din ei povestea, cum văzuse chiar el sau auzise de la alţii, că în cioacă, la Vânturişte – unde fusese odată cula lui Jarco căpitanul de lefegii, începătorul neamului Stăicenilor – joacă banii în nopţile fără lună, dar nu se poate nimeni atinge de ei, pentru că sunt îngropaţi cu blestem. Blestemul era ca până nu se vor lua din drag doi tineri din acelaşi sânge, comoara va rămâne nedovedită şi numai aceştia o vor putea dezgropa – spărgând blestemul – prin sfânta taină a însoţirii lor. În afară de cucoana Masinca, nu mai cunoştea, din oamenii bătrâni în viaţă, decât Ion Bobic mazilu, fostul logofăt care slujise la curte din zilele părinţilor cucoanei Masinchii, adevărul despre blestemul comorii de la Vânturişte, dar nu s-ar fi încumetat să pomenească, de grozăvia lui.

În toate aducerile aminte ale oamenilor plutea umbra lui sluger Tudor, despre care ştiau să fusese prieten cu boierul lor cel bătrân, stăpânul locului, Răduţoiu Jarco Stăiceanu, comandirul de panduri sub care luptaseră moşii lor. Potecile ascunse din păduri şi vadurile Motrului fuseseră toate

bătute de el în vremea când era vătaf de plai; nu odată trecuse pe muchia dealului, călare pe Aripaş, cu fruntea încărcată de gânduri şi cu sprânceana încruntată sub căciula înaltă. Chipul său aspru, muncit de dorul dreptăţii, trăia în veac în inima urmaşilor de panduri.

Ca să treacă vremea, flăcăii cu armata făcută cântau cântece de lume aflate la oraş, iar fetele mari îndrăzneau a răspunde cântece de dor cu glas dulce ce se ridica şi se tot subţia ca un fir de borangic. Tăceau cu toţii ascultând, când vreun bărbat cu mustaţa căruntă cât vrabia începea a zice bătrâneşte:

Căpitane RăduţoiNu ne duce la războiCă ne taie ca pe oiC-am mai fost la DrăgăşaniŞi-au mâncat câinii trei aniTot panduri şi căpitani!

Era cântecul căpitanului Răduţoiu Jarco din Stăic, pe care-l ştiau a cânta toţi lăutarii din partea locului.

Munca şi vegherea cu râsete şi cu zgoande le era petrecere celor tineri. Chicoteau veseli, iar când puteau se trăgeau pe furiş, dincolo de lumina focurilor, câte doi-doi, ca să se strângă în negură flăcăii cu mândruliţele până ce li se lua răsuflarea. De acolo ţâşnea câte un râs de fată mare, ori se auzea şoptind cu supărare prefăcută: „Stai mereu guriţă, că mă bate taica”. Fetele se întorceau la grămezi îmbujorate şi cu legătura de cap strâmbă, iar mumele lor se făceau a nu vedea când voinicul era dintr-un neam bun de oameni şi l-ar fi plăcut de ginere.

Noaptea se scurgea repede cu cântecele şi cu povestitul, iar la ziuă când se ridicau şir grămezile de drugi aurii, oamenii mânau pe Trică logofătul să poftească pe cucoana ca să-i dijmuiască.

Dreaptă ca o făclie, cu scurteica îmblănită cu vulpi în

umeri peste rochia de casă croită ca o rasă de monahie, pe care o purta când n-o vedeau copiii, şi legată la cap cu tulpan alb cu şpiţuri mărunte – aşa cum se găsea la acel ceas –, cucoana Masinca ieşea din casă în răceala dimineţii de toamnă, urmată de Trică mazilu care ducea felinarul în mână. An după an, de când văduvise – şi trecuseră destui ani de atunci – stăpâna Stăicului era silită să facă singură dijma porumbului, treabă pe care o făceau de obicei bărbaţii pe la curţile din partea locului. Înfiorată de adierea vestitoare de zori, mergea din grămadă în grămadă, luminată de focurile de care văzuseră oamenii toată noaptea, de le lua dijma cuvenită după învoială.

Destul de greu îi venea Masincăi să facă acest lucru: mintea şi inima îi şopteau că poate o fi păcat să ia din munca oamenilor. Ar fi dorit să nu mai lucreze niciun stânjen de loc în dijmă, dar nu ştia cum să facă. Chemase într-o vreme pe mazilul cel bătrân, Ion Bobic, tatăl lui Trică logofătul, pe care-l pomenise cu aceeaşi suljbă în curtea părinţilor, şi încercase să se sfătuiască cu el. Dar se izbise de un zid de nepricepere.

— Tăman ’mneata, cucoană, să faci una ca asta? Să laşi bieţii oameni fără pământ de muncă, să rămâie nemâncaţi, să nu poată ieşi din iarnă? Dumneata le dai locu, le dai sămânţa şi cocenii de pe loc. Când e de-i dijmuieşti, le iei din zece una, cum ai pomenit. Şi nici grămada n-o alegi, nici nu te uiţi în grămada gata făcută de ei să vezi ce fel de drugi o fi pus. Vezi bine că nu-i o socoteală pentru curte. Da’ ce să faci? S-ar mânia tot satu şi n-ai mai putea munci cu ei. Pe dumneata te cinstesc oamenii ca pe o stăpână, da’ pe mine m-ar omorî cu paru ca pe un câine turbat! Nu cucoană, Doamne fereşte, să nu faci o treabă ca asta nici cu punerea capului – sfârşi Ion mazilu aţâţat şi roşu la faţă.

— Da’ nici aşa nu se mai poate, vorbi liniştit cucoana Masinca, mi-e frică de Dumnezeu. Să facem alte învoieli mai lesne şi mai drepte, dacă zici că nu se poate să schimbăm rânduiala veche. Despre neamurile şi vecinii

mei, de ei nu mă tem: ăi de au suflet o să ia seama poate au să mă urmeze, ăilalţi o să facă cum i-o tăia capu.

Nici obiceiul zilelor de clacă nu-i era pe plac cucoanei Masinchii. Oamenii trebuiau să lucreze douăsprezece zile pe an, fără plată, având în schimb dreptul să-şi pască vitele pe tarlale, să dărâme copacii de frunze pentru a face frunzare de iarnă, să adune uscături din pădure şi să ia pentru gospodăria lor paie după sfârşitul treerişului. Aşa era, la mai bine de zece ani după secularizare şi împroprietărire, strâmtorata viaţă a clăcaşilor. Aceste din urmă îndoieli şi frământări nu apucase însă să le destăinuie nici oamenilor ei de credinţă.

Nenumăratele griji şi lipsuri cărora trebuia să le facă faţă singură, grozăvia întâmplată la Moara Mandii, lunga văduvie, vârsta, dar mai ales durerea pierderii lui Iancu, singurul copil între trei fete, de care nu se putea mângâia, o făcuseră pe cucoana de la Stăic să nu mai meargă la lume decât arareori. Erau, însă, câteva sărbători în an când era datoare să se ducă, deşi inima nu-i era de petrecere; acelea la care ziua numelui sau praznicul de casă al vreuneia din rudele sale ce-şi aveau aşezările de-a lungul văii Motrului cădea în aceeaşi zi cu hramul bisericii din sat. Atunci trebuia să meargă să-şi firitisească neamurile, aşa cum se cuvenea, şi după ce şedea la masă şi se odihnea de amiaz, se arăta cu dânşii la nedeie, că tot urât îi fusese să creadă lumea că se ţine mare.

Nu se întâmplase niciodată să lipsească luni de la praznicul de casă al pitarului Drăghicean Hârgotă din Baia de Aramă, unchiul bărbatului dumneaei. De acolo, cum era obiceiul, suia cu toţi ai săi în dealul Băii, unde se făcea nedeia. În răstimp, se prăpădise pitarul. Cucoana Lucsiţa, fiica cuconului Seulescu, văduva dumnealui, s-ar fi gândit să se lepede de lume, dar copiii dânsei, doritori de plăcerile vieţii cum sunt cei tineri, aşteptaseră să treacă trei ani sorocul de cuviinţă şi să sfârşească cumândările şi

dichiseseră iarăşi casa, primind ca în zilele pitarului.Pe lângă seară, când se spărgea nedeia din dealul Băii,

neamurile şi prietenii coborau ca şi altă dată la aşezarea Hârgoteştilor de pe Valea Oraşului, unde petreceau cu lăutarii vestiţi de la Pârâu şi cu cimpoierii din Ponoare, până în luminat de zi. Cucoana Masinca, femeie singură, nu rămânea la petrecere şi se suia în trăsură de pleca acasă cum intra soarele în scăpătat.

De Duminica Tomii, se ducea la Tarniţa, pe la Hârgoteştii de acolo. Stăpânul casei, fiul mai mare al pitarului, era însurat cu Frosa, faţa Ţâbrului, cu ei mergea la nedeia ce se făcea la fagul lui Hâldan, aproape de curtea acestuia. Hâldanii erau rubedenie cu Hărgoteştii, şi ar fi fost mâniaţi dacă nu ar fi venit pe la dânşii de la nedeie cu musafirii lor. Ţineau casă bună şi Hâldanii şi aveau ifosele obişnuite ale localnicilor. Se făleau mai cu seamă că din cerdacul mare al aşezării lor, ce dădea pe apa Bulbii, pescuiau păstrăvi cu undiţa şezând la taifas cu oaspeţii, plăcere deosebită care nu se afla pe la alţii.

Când avea de gând să ce ducă la Tarniţa ori la Baia, cucoana Masinca pleca de noapte de la Stăic şi odihnea caii numai o dată, la Glogova, în timp ce lua o dulceaţă şi o cafea la Glogoveni, când aceştia nu erau duşi la Craiova, ori în Sus, aşa că pe la prânzişor se vedea ajunsă.

Îi plăcea mult să se ducă pe la cei de la Tarniţa, căci în afată că îi erau rude, îi erau şi prieteni din tinereţe. Pe Hârgotă care-şi avea aşezarea acolo, îl chema tot Ioniţă, ca şi pe bărbatul dânşii, cu care era văr din fraţi, dar îi ziceau în casă Babaneţ. Dânsul se mutase din Baia la însurătoarea cu Frosa, fiica Ţâbrului cel bogat, făcându-şi o casă cum nu se mai pomenea prin partea locului. Poate să fi văzut o astfel de casă mergând pe la feredeee, la Karsibad, cu părintele său pitarul, ori când se duceau cu râmătorii către Beci: adevărul este că această clădire, în loc să aibă cerdac în faţă, sală pe mijloc, cu odăi pe dreapta şi pe stânga, cum au toate casele, avea înfăţişarea unei potcoave, brazi

măreţi şi întunecaţi de o parte şi de alta păzeau porţile, iar drumul se duceau cu râmătorii către Beci: adevărul este că plină de flori străine.

Casei de la Tarniţa i se dusese vestea mai cu osebire din pricina heleşteului ce-l avea în sufrageria mare, pentru care fuseseră prinse şapte izvoare din munte şi aduse pe urloaie până în inima ei. Printr-o gură de leu, găsită în pământ când se făcuseră săpăturile pentru temelii, îngropată acolo cine ştie din ce vremuri îndepărtate, apa lor curgea zi şi noapte într-un bazin, plecând apoi pe un jgheab până la poartă, unde se vărsa, limpede şi rece, la înălţimea omului – pentru a fi sorbită cu uşurinţă – într-un vălău de piatră, din care orice creştin călător îşi putea adăpa dobitoacele, zicând bogdaproste.

Tavanele, zugrăvite cu flori, şi căldura sobelor mari, lacome de lemne, ce se ridicau până la ele, biruind chiar răceala adusă de izvorul care trecea prin sufragerie, păstrau în încăperile de la Tarniţa o primăvară necurmată. Mândria cea mai mare însă a lui cuconu Babaneţ era micul heleşteu din sufragerie, plin tot anul cu păstrăvi argintii stropiţi cu fluturaşi roşii, care-şi aşteptau soarta, ce atârna de venirea musafirilor.

Găzduirea desăvârşită din casa primitoare a Hârgoteştilor de la Tarniţa şi mesele cu bucate alese ce le dădeau erau cunoscute în tot judeţul şi chiar mai departe. Nu degeaba îşi ţinuse Nicolae Ţâbru fata la pensionul de maici de la Peşta. Era de ajuns să se oprească o trăsură în poarta lor pentru ca pregătirile să înceapă. Clopoţeii, scuturaţi la gâtul cailor, erau semnalul care aducea, în fugă, toate finele şi femeile de ascultare din apropierea curţii, ca să întărească oştirea de slugi ohabnice ale gospodăriei.

Cucoana Masinca încercase să-şi ascundă chiar sieşi, în anii tinereţii, o pricină de nelinişti ce-i stricase bucuria la multe zile mari. Cuconu Babaneţ, deşi văr drept cu răposatul – dar berbant, cum îi era tot neamul – avusese o slăbiciune pentru frumuseţea dânsei, pe care însă cucoana

Masinca se prefăcuse a nu o pricepe. Ani de zile o urmărise cu priviri în care licărea un gând păcătos. Îndrăznise chiar câte o vorbă, pe la praznice, arătându-se a fi beut. Dânsa se făcea întotdeauna că nu înţelege, dar văruica Frosa pricepuse, cu darul de pricepere al nevestelor bănuitoare, şi fusese un timp când nu o vedea cu ochi prea buni. Trecuseră toate, erau bătrâni acum, bunici şi bunice, şi între casele lor stăruise numai vechea legătură de rudenie şi de prietenii.

Când fusese odată la ei, de merseseră împreună la nedeia de la fagul lui Hâldan, îşi bucurase ochii întocmai ca o mamă văzând pe fata lor Tudorica, care împlinise şaisprezece ani, jucând târcolul. Cu cămaşa numai fluturi şi mărgele, ca ruptă din soare, Tudorica jucase târcolul, jocul cel mai încurcat, lăsând în urmă fetele oamenilor. Părea desprinsă de pământ când se învârtea în opregul încreţit, roşu cicic, ce se înfoia pe lângă ea şi picioarele nici nu i se desluşeau, păşind mărunt, mărunt şi des, în cântecul lăutarilor care ziceau din ce în ce mai iute. Sălta cu obrajii îmbujoraţi, zâmbind, şi ochii ei verzi presăraţi cu grăunţe de aur luminau locul împrejur. Jucase până când osteniseră lăutarii şi se opriseră, căci ea nu s-ar fi lăsat.

Tudorica era cea mai mică din cei nouă copii ai celor de la Tarniţa şi averea acestora începuse a se împuţina cu atâţia copii prin şcoli şi cu atâtea înzestrări. Dar de Tudorica nu ducea grije părinţii, frumoasă cum era: nu avea nevoie de zestre.

Cucoana Frosa şi cuconu Babaneţ avuseseră parte de copii şi le trăiseră toţi nouă. Certarea Celui de sus se arătase însă la doi din ei: la Nicolăiţă şi la Maria. Nicolăiţă se născuse mut, iar Maria aproape mută şi ea şi atât de urâtă la chip că i se tăiase laptele doichii cum dăduse cu ochii de ea. Să fi fost nişte păcate din moşi ce trebuiau plătite, ori să se fi speriat cucoana Frosa de ceva fiind grea cu ei, ori niscaiva făcături de la duşmani să fi fost, cine ştie? Destulă inimă rea aveau bieţii oameni, văzându-şi copiii

ciznovaţi.Ca să fie ferită de întâlnirile cu oglinda, Maria se

călugărise de tânără, luându-şi partea ei de avere, şi trăia ascunsă de lume la mânăstirea Nămăieştilor, iar Nicolăiţă, neputând merge la şcoli ca fraţii săi, rămăsese să vadă de pământ. Era chipeş şi ager şi-i plăcea să se poarte îmbrăcat frumos şi aşa, însemnat cum era, tot umbla după iubit. Când îi era aminte vreunei mândre de un ghiordan de mărgele, ori de un galben în salbă, îl scotea fără teamă de la cel mut, ştiind că neavând grai nu o va spune nimănui.

Mult îi fusese drag cucoanei Masinchii atunci să privească la Tudorica, socotind cât ar fi de potrivită cu Iancu, copilul dânsei. Cu stăruinţă mare, Mitropolitul ar fi dat dezlegare să se ia, se mai văzuseră însoţiri între veri de al doilea. Îi îmbunase văruichii Frosii că vine şi de alt timp; dar atunci Paştele căzând cam în iarnă şi podurile fiind luate de ape iar vadurile greu de trecut, nu se încumetase să plece la drum, deşi îi păruse rău. Şi nu apucase să se mai ducă. Nu mult după aceea, Dumnezeu o încercase prea greu, luându-i pe Iancu, abia întors de la învăţătură.

Cât trăise cuconu Costache Săvoiu şi cucoana Domnica, nevasta dumnealui – care-i era vară, fiind fata mai mare a uichii Drăghicean Hârgotă, pitarul de la Baia de Aramă –, cucoana Masinca mersese în toţi anii la ei, la Lupoaia, de sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, praznicul lor de casă.

Nu-i putea uita cucoana Masinca şi-i pomenea de multe ori. Le povestise nepoatelor de dânşii şi de felul plin de veselie în care ştia bietul cuconu Costache să istorisească vreo întâmplare, fără a se sfii de-a râde puţin şi de dânsul ca să-şi facă prietenii să petreacă.

Parcă-l vedea, în capul scărilor de la casa cea mare, înalt şi gros, îmbrăcat în haine de borangic ţesut în patru iţe, cu giubeaua – de care nu se lăsase – pe deasupra, ieşind înaintea musafirilor. În repezeală, uita uneori că se găsea în papuci de casă.

— Bine aţi venit sănătosi, poftiţi, poftiţi, se grăbea să-i

întâmpine, cu vorba sa peltică ce-i şedea bine. Domnica, porunţeste să pună masa, că oamenii vin de la drum, să pregătească odăile, să aducă de spălat, şi bătea din palme ca să adune toate slugile.

După ce-şi îmbrăţişa musafirii de mai multe ori, îi împingea uşor de la spate către salonul cu pian, a cărui mobilă Empire fusese adusă în lăzi, cu carele, din Sus. În drum, tot întorcea capul şi dădea în criceală:

— Să deshame caii şi să le dea fân şi grăunţe, vedeţi de vizitiu, chemaţi-l la cuhnie să mănânţe.

Costache Săvoiu îşi făcuse o casă cu două rânduri, în care, la zile mari, putea să-şi adune neamurile toate. În catul de sus, în afară de salon, se aflau odăile de culcare şi cele de musafiri; jos, în faţă, era sufrageria, ce-şi avea cămara îmbelşugată alături, iar în partea ce dădea spre curte, canţelaria şi încă o încăpere în care-şi primea finii, atât de mulţi că-i avea scrişi pe catastif.

Cula înaltă, clădită de moşul său, în care se pomenise, rămăsese pustie, mai la o parte, căci de turci şi de haiduci nu mai era temere, iar unui om bogat şi cu vază în lume, cum era cuconu Costache de la Lupoaia, i se cuvenea să aibă o casă arătoasă şi încăpătoare. Îi purta însă de grije culei bătrâneşti, cu ziduri de cetate, făcută să stea în picioare sute de ani. Musafirii găzduiţi aici, când nu mai era loc în casă, se bucurau de vedere îndepărtată prin ferestruicile ei zăbrelite şi de paturile moi îmbrăcate cu macat de casă din odăile văruite, aşternute cu scoarţe vârstate. Un ţigan dezrobit, bătrân, surd şi mut, care nu părăsise curtea stăpânului său, îi purta cheile la brâu şi nu avea altă slujbă decât să vadă de ea.

Copilul dumnealor, Mihalache – cucoana Domnica îl mângâiase de mic cu numele de Macu – botezase pe fiica mai mare a cucoanei Masinchii, pe Vena, fiind în anul acela o iarnă grea şi părinţii săi aleşi ca naşi neputând ieşi cu sania din curte.

Macu, flăcău de nouăsprezece ani pe atunci, venise

călare pe un armăsar negru la botez la Stăic în ajunul Crăciunului. Zburase peste nămeţii de zăpadă, îmbrăcat numai într-un cortelaş îmblănit, şi oamenii de pe prispele caselor se minunau de el, cât era de îndrăzneţ şi cât îi şedea de bine căciuliţa de jder aplecată pe sprânceana neagră, ca şi mustaţa abia crescută. Pe unde trecea, gonindu-şi bidiviul cum îi era obiceiul, fetele mari îşi turteau nasul de ochiul de geam de la drum, iar prin curţi câte o nevastă tânără, ieşită în fugă din casă să dea de mâncare la vite, rămânea cu mâinile împlântate în pătuiagul de fân şi cu ochii pierduţi după năluca ce trecuse, robind-o cu o căutătură.

Macu Săvoiu era întors abia din vară de la Paris, unde şezuse câţiva ani la liceul „Louis le Grand” la învăţătură, dar nu-i trebuise mult timp ca să deprindă patima mândrelor din partea locului, pe care nu avea s-o mai lase niciodată. Îi era dat ca în zilele bătrâneţii să numere pe boabele mătăniilor patruzeci de copii răsăriţi printre florile de pe valea Motrului.

Cu aceleaşi patimi şi aceeaşi frumuseţe fusese blestemată şi sora sa, cucoana Marghioala Severineanca, bătrână şi surdă acum, care-şi prelungise tinereţea peste hotarul ei obişnuit.

De când se prăpădiseră boierii cei bătrâni, cucoana Masinca nu se mai ducea la Lupoaia. Macu nu trăia bine cu coniţa frumoasă şi cuminte din neamul Colibăşenilor cu care-l însurase cuconu Costache şi aceasta şedea mai mult la părinţi decât la bărbat. Cunoscând năravul noului stăpân, socotea că cine ştie peste ce ar putea da, mergând pe acolo, şi se ferea.

Altădată se ducea şi pe la Samarineşti, de sfântul Gheorghe, la boierii Băleni. Cu dânşii se înrudea după tuşa Băla, care era şi dânsa din neamul postelnicesei Bălaşii, muma cucoanei Masinchii. Dar avuseseră şi ei necazuri cu procese şi cu morţi şi, în afară de aceasta, era şi departe până la Samarineşti. Nici nu mai ştia de când nu mai fusese

pe la ei.Peste Motru, la Stroieşti, la cumnatul Petrache, zapciul

plăşii, nu se făcea nedeie de Sânpetru. Se ducea doar aşa, pe la o vreme, la dânşii şi nu zăbovea mult. Pod peste Motru în dreptul lor nu era, aşa că trecea apa prin vad cu trăsura, nevroind să treacă pe podul lui Traşcă, şi le spunea că-i e frică să însereze, pentru că era mulţumită să plece.

Cumnata Lucsa lui cuconu Petrache umblase cu vorbe şi cu farmece, când erau amândouă tinere, măritate de curând – până a nu se întoarce cucoana Masinca şi cuconu Ioniţă la averea ei părintească la Stăic – de şedeau amândoi fraţii cu nevestele în casa tatălui lor, vătaful de plai de la Stroieşti, Ion Hârgotă, fratele pitarului din Baia.

De atunci, îi ieşise de la inimă şi nu se mai ducea pe la ei decât de hatârul cumnatului Petrache, om bun la inimă şi săritor. Fetelor dânsei le era drag de el, pentru că le făcea jucării şi le lăsa să-l tragă de mustăţile lungi şi albe şi-i ziceau uică Păsărică, fiindcă aşa le striga el: „Vin’ la uica, păsărică uichii”! Dar ele – cum sunt copiii – râdeau în ascuns de uica Păsărică, fiindcă nu putuse învăţa să iscălească altfel decât Petrace, la schimbarea slovelor vechi.

Când se făcea nedeia de la Moara Mandii, de sfântul Pantelimon, cucoana de la Stăic şedea în casă şi se prefăcea că nu aude trăsurile şi cociile trecând pe drum într-acolo.

De douăzeci şi mai bine de ani nu mai călcase pe la Moara Mandii, punând afurisenie şi blestem ca nici măcar slugile din casă să nu intre în curte la „nesoru-mea Lena”.

În ziua de sfânta Maria mare, hramul bisericii de la Stăic, când aştepta şi dânsa musafiri ce-ar fi coborât din deal la nedeie, nu pleca de acasă. Tot în aceeaşi zi împărţea şi făcea parastas mare, cu toată curtea numai mese întinse, la care se perinda lumea albă.

Nici nedeia de la Cătun, nu o mai văzuse cucoana Masinca de când era fată, căci în casa socrilor ei, la

Stroieşti, fusese lege să nu se apropie nimeni de Cătun şi să nu pomenească numele stăpânului vremelnic al Cătunului, care-i făcuse strâmbătate vătafului de plai, socrul ei.

Fiind prea copilă când se măritase, nu ştia de ce ţine atâta mânie socrul dumneaei şi de ce nu vrea să audă de Cătun. Din gura cucoanei Domnica, soacra dânsei, aflase toată tărăşenia, despre care vătaful de plai nu îngăduia nimănui să vorbească în faţa sa. Cucoana Domnica îi povestise, când şedeau singure numai amândouă cu cusătura, aştepându-şi bărbaţii, întâmplarea.

Pământul Cătunului, îi istorisise cucoana Domnica, fusese cumpărat de caimacamul Craiovei, Alecu Ghica, cel ce se alese Domn mai târziu, de la stăpânul ei de moştenie, boierul Matei Şăinoiu – copilul lui Lazăr Şăinoiu, care clădise biserica – şi, ca s-o mai rotunjească, făcuse şi un schimb cu serdarul Văleanu şi cu pitarul Gigârtu, vecini ai Şăinoiului. Caimacamul ridicase un palat la Cătun şi venea des, dar nu de dragul pământului. Lumea înţelesese curând că pricina pentru care cumpărase domeniul avea ochii negri şi-l aştepta seara cu lumânările aprinse şi cu masa pusă în conacul de la Iupca, cu care se învecina.

Se întâmplase să trăiască nu departe de Cătun, la Iupca, o cucoană din protipendadă, văduvă tânără şi frumoasă, cucoana Tomiţa Iupceanca, şi pentru dânsa umbla Alecu Ghica pe drumuri. Fiind el neînsurat iar cucoana Tomiţa văduvă, nu supărau pe nimeni cu dragostea lor.

Pe lângă palatul său, caimacamul îşi făcuse o mândră de grădină ieşită din pământ numai o vară. Grădinarul neamţ adus de dânsul, care o croise şi o umpluse cu flori străine, avusese un meşteşug al lui pentru pomi. Cu braţe multe şi cu boii voinici ai curţii adusese pe lărgi, din pădure, copaci gata crescuţi şi-i răsădise în grădina stăpânului său, făcând într-un singur an, ce nu făcea firea în zece. Cu metodul acesta, un drum de tei înfloriţi ducea în primăvară din şoseaua mare până la scara palatului. Se minuna o lume,

socotind isprava neamţului ca o vrăjitorie.Necuratul vroi ca tocmai la drumul acesta – cu miros

dulce, aşternut cu nisip mărunt de la Motru, pe care nu se auzea duruitul roţilor – să râvnească cucoana Tomiţa în răsfăţul ei de femeie frumoasă şi să-i pretindă lui Alecu Ghica să-i facă unul aidoma, de la scara aşezării sale de la Iupca până la scara palatului de la Cătun.

Caimacamul se bucură că-i poate împlini o poftă cucoanei ce-i stăpânea inima şi chemă pe meşterul grădinar, de-i porunci să înceapă lucrul fără întârziere. Treburi de ale sale îl chemară însă tocmai atunci la Bucureşti şi nu mai veni la Cătun o vreme. Grădinarul primise porunca şi, silindu-se s-o îndeplinească, trimise un vătăşel să bată ţăruşi, ca să însemne pe unde ar fi drumul cel mai scurt de la conacul cucoanei Tomiţii până la Cătun, la scara palatului.

Vătăşelul se întoarse speriat, să dea seama că nu se putea pune semne pentru un drum de la o curte la alta, fără ca să se calce pe locurile vătafului de plai Hârgotă de la Stroieşti. Îl văzuse chiar pe dumnealui din depărtare, dând târcol semănăturilor, cu isprăvnicelul după dânsul, şi nu cutezase să se apropie, ştiindu-l om sanchiu şi iute.

Neamţul dădu fuga de se sfătui cu vechilul cel mare lăsat de caimacam, un străin venetic, pentru care un obraz de boier de Motru nu avea preţuire, fie el chiar de vătaf de plai. Ca din partea stăpânului său caimacamul, vechilul trimise la taft după călăraşi şi cu ei cotropi pământul cu sila şi cotropit a rămas multă vreme. Iar drumul de tei poftit de frumoasa văduvă de la Iupca a înflorit de altimp, în primăvară.

Timpul trecând şi cu el şi liubovul – cum trec toate liubovurile, cu timpul – caimacamul lăsă pe cucoana Tomiţa pentru altă cucoană, o femeie străină de ţară, care-l supuse până la moarte sub pantofiorul ei de atlaz alb, de cum o văzu la un bal. Ca să se isprăvească cu ce fusese între el şi cucoana Tomiţa, fără lacrimi şi fără vorbe, Alecu Ghica

schimbă moşia Cătunului pe alta din Ilfov şi nu se mai întoarse niciodată. Dar vătaful de plai, socrul cucoanei Masinchii, nu-l iertă, cât trăi, chiar după ce-i scoase pământul prin judecăţi, cum nu-i iertă nici văduva dumnealui, care zicea că din supărarea aceea i s-au împuţinat zilele bărbatului.

Rosturile aşezării părăsite de alţi stăpâni care nu vroiau decât venitul pământului s-au sprânjit, palatul s-a dărâmat de mult, iar din scurta strălucire a curţii de la Cătun nu a mai rămas decât două drumuri de tei bătrâni, ce se împreună ca pentru o întâlnire de dragoste între două umbre, în faţa unor trepte de piatră ce nu duc nicăieri.

Mai demult, cucoana Masinca se ducea pe la Boboicenii de la Zegujani, dacă nu era zăpada prea mare, căci era rudă şi cu dânşii. Dar de la un timp aceştia şedeau mai mult pe la oraş, încercând să-l mai înfrâneze pe fiul lor Laurian, căzut la patima jocului de cărţi. Vânduseră parte din pământ ca să mai plătească datoriile făcute de el, dar nu pridideau, căci se iveau mereu altele. Amărâţi cum erau, nu le mai era aminte de praznic, şi de musafiri, aşa că lumea luase obiceiul să nu se mai ducă pe la ei.

Bietul cuconu Ioniţă Boboiceanu, cum venea la puţinul ce mai rămăsese la Zegujani, tocmea oameni şi se punea pe făcut săpături prin grădină, pe la temelia caselor, în pivniţă şi împrejurul bisericii. Alt gând nu mai avea de când dăduse, în lada cu sineturile casei sale, peste o ţeavă de fier în care se afla o piele de ciută scrisă cu slovă veche, ce părea a arăta locul unde s-ar găsi căldările cu galbeni îngropate de vistiernicul Stanciu, moşul său. Semnele de pe pielea de ciută erau însă atât de încâlcite, încât nu le putea tălmăci. Vor fi avut poate o cheie a lor, pe care nu o dovedea, ori comoara va fi fost îngropată cu blestem şi din acea pricină toată truda cercetătorilor rămânea zadarnică. Găsind aurul, ar fi plătit datoriile copilului şi l-ar fi trimis departe, ca să-şi uite năravul, şi aşa ar fi putut scăpa pământul ce-l avea din moşi. Dar aceasta de pe urmă

nădejde a sa nu se împlini. Necazurile cu fiul lor şi zbuciumul căutării comorii le scurtaseră zilele celor de la Zegujani. După moartea lor, ce nu întârzie mult, Laurian Boboiceanu îşi jucă în cărţi puţina moştenire rămasă şi se pierdu în lume, iar aşezarea de la Zegujani rămase pustie, în stăpânirea cucuvăilor şi a buruienilor ce o năpădeau.

Când şi când, cucoana de la Stăic se mai ducea şi pe la câte o vizită, cât ţinea vremea bună, pe la Nişuleşti, peste Motru, ori mai departe, la Lăturoasa, la cucoana Smaranda Niciu, sau la vărul Hârgotă de la Dragoteşti, rudă mai îndepărtată. În drum se oprea şi pe la Miculeşti, la cucoana Miculeasca şi la cucoana Uţa lui Tănase Ştiucă.

Dusurile la lume ale cucoanei Masinchii se răriseră cu totul de când voia celui de sus îi sfărâmase inima, luându-i singurul fecior.

Nici nu apucase să intre în viaţă viitorul stăpân al Stăicului. N-avea decât douăzeci şi trei de ani când închisese ochii. De dragul câinilor şi al cailor, Iancu plecase tocmai în Italia, la facultatea cu mare faimă din Perugia, ca să afle cum să le cunoască suferinţele şi să le tămăduiască. În anii şederii la învăţătură, care fuseseră şi anii unei mari iubiri, luase boala ce-i nimicise plămânii.

După moartea lui Iancu, se găsise în sertarul cu secret al cantorului din odaia sa portretul unei fete frumoase cu obrazul îngust, numai ochi prelungi şi gene întoarse, şi un evantai pe care erau scrise cuvinte triste de dragoste şi despărţire urmate de un nume: Romilda.

Aproape de Crăciun, dacă i se părea cucoanei de la Stăic că ar fi sfârşit cu treburile şi că poate lăsa curtea în grija logofătului Trică Bobic mazilul, se îndupleca să se ducă la Turnu Severin, la fiica ei mai mare Eugenia, Vena cum o mângâia încă dânsa, mama Dochiţei, ca să se mai odihnească.

Uneori, dacă ningea cât şedea acolo şi troianul ajungea prea mare, de nu putea face drumul înapoi, pârtia croită de

săniile oamenilor veniţi la târg cu lemne sau cu fân fiind prea îngustă pentru sania mare cu patru cai cu care călătorea, cucoana Masinca rămânea de sărbătorile Sfintei Naşteri la oraş. După schimbarea anului însă, pleca înapoi orice ar fi fost, ca să facă pomană de sufletul răposatului.

Pe la celelalte două fiice nu se îndura să plece pe vreme de iarnă, cu tot dorul ce-l avea de ele, de fetele lor Mihăiţa şi Sultănica şi de Mihu, copilul Margaretei, deoarece Bucureştii i se părea prea departe.

În timpul şederii la Severin, cucoana Masinca făcea în fiecare zi, după ceasurile patru, câteva vizite pe la de-ai ei, neamuri şi prieteni vechi, luând-o şi pe Dochiţa ca s-o însoţească. Socotea că e bine ca fetiţa să deprindă de mică felul cum trebuie să se poarte într-o casă străină şi cum să vorbească – fireşte numai când este întrebată de vorbă – cu oamenii bătrâni.

Găzduită ca de obicei în iatacul cu divan pe trei laturi, şi cu parchet în stele din casele ce le dăduse de zestre Venei, case moştenite de la fratele dumneaei bun, Mihalache Stăiceanu, fostul sameş al judeţului, cucoana Masinca, îmbrăcată de vizite, cu pălăria cu briduri legate sub bărbie pe cap, înmănuşată, sta în faţa ferestrei care da asupra grădinii, privind cum zăpada, căzută zi şi noapte de o săptămână neîncetat, acoperise cu totul rondurile pentru flori şi potecuţele de prundiş dintre ele şi aplecase crengile brazilor bătrâni care străjuiau de o parte şi de alta a porţii. Gândul i se ducea spre Stăic şi se întreba cu îngrijorare ce va fi fiind pe acolo.

După o bătaie, uşoară la uşă, Dochiţa deschise binişor şi intră.

— Sunt ceasurile patru, mamă-mare; şi eu sunt gata, spuse fetiţa şi făcu un „kniks”.

— Aferim, halal să-i fie lu Fräulein, că frumos te mai găti! Ia te uită la ea, parcă ar fi o porumbiţă!

Dochiţa mai făcu un „kniks” de mulţumire, netezind cu palmele paltonul de tartan ecosez şi privi în jos, fudulă,

spre jambierele albe încheiate, la fel cu şoşoneii, în nasturi. Dar mai cu seamă de garnitura de miel de Mongolia – căciuliţa şi manşonul – ce-l purta pe un şnur trecut pe după gât, îi era drag, deşi acestuia i se alătura un al doilea şnur, de care atârna la fiecare cap câte o mănuşe de lână albă cu un singur deget.

— Maică-mare, se grăbi fetiţa cu vorba, deoarece uitase de misiunea ce-i fusese încredinţată din pricina laudelor aduse gătelilor cu care se înfăţişa, spuse Costăin că a tras la scară şi să nu zăbovim mult, că n-a pus păturile pe cai.

— Să mergem dară, fetică, să nu răcească bieţii cai.Dochiţa se repezi să deschidă uşa şi o ţinu dată în lături

până ce ieşi bunica, cum o învăţase Fräulein să facă.Anghelina, venită şi ea la oraş ca să vadă de cucoana ei,

aştepta în antreu cu haina de blană de lutru în braţe, şi-i ajută s-o îmbrace pe mâneci, îi întinse reţeaua de lâniţă stânjenie pe care cucoana Masinca o aşeză peste pălărie, o încrucişă şi-i trecu amândouă căpătâiele către spate, apoi fata se ciuci jos de-i puse şoşonii în picioare, le încheie catarămile şi deschise uşa de la intrare, prin care năvăli gerul tăios de afară.

— Să ştii, cucoană, că fecioru are la el un săcui cu tărâţe de firiz, ca să presare când o fi ca să vă daţi jos din sanie, că s-a făcut gheaţă pe sub zăpadă, spuse Anghelina în timp ce le învelea pe cucoane cu o cergă căptuşită cu blăniţă de miel peste picioare, cum era şi cea pe care şedeau.

— Mână, Costăine, mergem dintâi în uliţa târgului, la cuconu Stanciu Geneseti, la nenea-mare.

Costică-chioru, credenţburşul din casa ginerelui cucoanei de la Stăic, se agăţă la spate şi sania zbură fără zgomot pe porţile deschise. Vizitiul avu grijă să dea glas şi să pocnească din bici când ieşiră la drum, deoarece caii lui nu aveau parte de clopoţei nici iarna pe zăpadă, când este primejdie să umbli în treapădul mare fără a da de ştire. Aşa era canonul ce şi-l luase cucoana Masinca de când i se prăpădise copilul.

Ninsoarea contenise abia de dimineaţă şi soarele în scăpătat se uita înapoi, aprinzând licăriri în toate feţele curcubeului pe zăpada proaspătă. Se lăsase ger şi pe uliţă se arăta prea puţină lume, doar copiii întârziau pe afară ca să se mai joace.

Costică sări din coada săniei îndată ce opri Costăin caii şi alergă să tragă mânerul clopotului de la poarta încuiată. Văduvoi bătrân, Stanciu Genescu, fratele vitreg de tată al cucoanei Masinchii, pe care-l ştia o lume de calic şi de ursuz, trăia singur în nişte odăi încăpătoare şi întunecoase ale unei case cu două caturi, tristă şi neprimitoare, din inima târgului, unde avea un şir de prăvălii date cu chirie la negustori. Până a fi să se arate cineva să deschidă, Costică scoase de sub paiele aşternute pe podeaua săniei o lopată şi începu a face pârtie, ca să poată răzbi cucoanele până la poartă. În faţa caselor lui cuconu Stanciu nu dăduse nimeni zăpada la o parte şi caii o luaseră în piept întreagă. Trecu un timp până veni Vasile, feciorul dumnealui, care-l slujea de când fuseseră flăcăiandri amândoi, trase dintâi zăvorul şi izbuti apoi, după mai multe încercări, să descuie broasca ruginită a uşii groase.

— Ce o să-i fie de parebine stăpânului meu că venişi pe la noi, cucoană Masânca! Da’ când o vedea fata! Când se făcu aşa mare? O vrea lua moşu în braţe, să nu prăpădească mândreţele de turetci din picioare, îşi urmă cuvântul de primire Vasile privind în jos spre Dochiţa, căci era înalt, cum erau toţi oamenii cei de la Stăic, care prea adeseori semănau chiar la chip cu cei pe care îi slujeau.

— Mulţumesc, moşule, spuse Dochiţa, care nu suferea apropierea orişicui de mica şi îngrijită ei fiinţă, zâmbind însă cât putea ca să nu-l mâhnească pe bătrân. Am să umblu cu băgare de seamă.

În sală, Vasile le scoase şoşonii şi le pofti sus, dar avu grijă să-i spună încet cucoanei Masinchii:

— Eu zâc că nu vrea lepăda hainele, că nu-i a căldură pe la noi.

Cuconu Stanciu le primi în capul scării şi cuprinse pe cucoana Masinca în braţe. Dochiţa îi sărută mâna, cum ştia că trebuie să facă, dar îl privi cu mirare, căci se purta cu giubea îmblănită şi cu fes grecesc cu ciucur. Când se aşezară pe canapeaua spre care le îndemnă stăpânul casei, se auzi o scârţâitură jalnică.

— Să vă cinstesc cu câte un ceai de muşeţel, soru-mea, că e ger rău afară. Află de la mine că nimic nu e mai bun pentru sănătate. Şi bătu din palme ca să poruncească această băutură scumpă.

— Mulţumesc, nene Stanciule, primim cu plăcere, răspunse zâmbind, dar cu privirea în altă parte, cucoana Masinca.

În mintea Dochiţei se prăvăli o lume. Ştia bine că bunica ei nu suferea nici măcar mirosul fierturii de romaniţă când o spăla pe cap Fräulein. Şi acum o auzea spunând că primeşte cu plăcere să bea o ceaşcă întreagă. Nu o văzuse niciodată ascunzând adevărul şi rămase pe gânduri.

— Cum a fost câmpu ăst-an, Masincă, pe la Stăic şi cum ai ieşit cu vânzarea? întrebă cuconu Stanciu.

— Slab, nene. După ce că s-a făcut puţin, nici preţ n-a prea fost. Noroc că s-au făcut prunele sodom, că altfel nu ştiu ce mă făceam. Am vândut jumătate din ţuică, de m-am mai săltat câta. Cu vânzarea ălei de mi-a rămas am să aştept până în primăvară, ca s-o dau mai scumpă, să-mi plătesc datoriile şi să mă mai înlesnesc o ţâră. Dară dumneata, nene, eşti mulţumit?

— Slab şi pe la Căzăneşti. N-a plouat la timp, oamenii n-au prea ieşit la munci, răspunse scurt, cu grabă, cum răspund de obicei bogaţii zgârciţi când cei ce întreabă sunt oameni cu greutăţi.

Dochiţa şedea cuminte pe marginea canapelei, povestindu-şi în minte basme, şi nu asculta la cele ce se vorbeau, când auzi deodată pe unchiul mare zicând, după un răstimp de tăcere care o făcuse să-şi ridice ochii spre bunica ei bucuroasă, crezând că a venit vremea să plece:

— N-auzi ’mneata, Masâncă, ai luat seama cum aduce fata cu răposata muica noastră?

— Da, nene, am luat seama de mult.— Muica Bălaşa era abia trecută de treizeci de ani când

mi-o aduc aminte, frumoasă. Eram mai mic ca nepoata Dochiţa când s-a prăpădit bietu taica postelnicu…

Cuconu Stanciu tăcu, ca să nu mai spună că-şi amintea că nu a trecut mult atunci până s-a măritat postelniceasa Bălaşa cu logofătul Dumitru Răduţoiu Jarco, tatăl cucoanei Masinchii, şi plecă spre încăperea alăturată zăngănind o legătură de chei.

Cum ieşi, cucoana Masinca se ridică îndată în picioare, îşi potrivi pălăria şi se aplecă puţin ca s-o încheoture pe Dochiţa la palton, pregătindu-se de plecare.

Atunci se întâmplă o minune. Cuconu Stanciu se întoarse şi, zâmbind, puse un galben mare cu chipul împărătesei Maria Terezia în mâna Dochiţei.

— Ţine de la mine, nepoată, da’ să nu-l cheltui, nu se putu împiedica de a adăuga bătrânul.

Uimirea o lăsă o clipă fără cuvânt pe cucoana Masinca.— Sărută mâna lu’ uica mare şi mulţumeşte-i frumos,

spuse dânsa în sfârşit. Nene, să ne ierţi, da’ trebuie să plecăm. Zisei vizitiului să dea târcol prin târg ca să nu stea caii în loc pe ger şi să se întoarcă să ne ia. Gândesc că o fi venit.

— Veni, mamă-mare, zise Dochiţa, mulţumită să plece deşi o încântase darul primit, privind pe fereastră. E în poartă sania noastră!

— Te las sănătos, nene. Au cricit copiii că s-ar bucura dacă te-ai osteni să vii să prânzeşti cu noi în ziua de Ajun, că-i ziua fii-mi.

— Bucuros, soru-mea, da’ să-i spui lu’ nepotu Radu să trimită sania să mă ia la vremea potrivită, că eu am trimis caii la Căzăneşti, ca să nu mănânce fân şi grăunţe degeaba pe aici.

Altădată îşi dusese cucoana Masinca nepoata la cucoana

Păuniţa lui Iorgu Aldescu. Acolo o trăgea inima cel mai mult pe cucoana de la Stăic să meargă, deoarece Iorgu Aldescu fusese vrăjmaşul de moarte şi potrivnicul în procese nenumărate al lui Traşcă Pârvulescu, cumnatul dumneaei, pe care nu-l putea ierta nici după ce părăsise această lume.

Dochiţa suise de mâna bunicii ei, prin întuneric, nişte trepte repezi şi drepte, trecuseră apoi printr-un geamlâc cu ochiuri de geam în toate culorile şi fuseseră poftite de o slujnică în iatacul cucoanei Păuniţii, căci fiind vreme de iarnă şi nefiind vestită că-i vin musafiri, dumneaei nu avea foc în salon.

Stăpânii casei abia o văzură pe cucoana Masinca şi nedumerirea Dochiţii fu mare auzind pe cucoane spunându-şi una alteia „sărut mâna văruică”, în timp ce se sărutau pe obraji.

Păuniţa Aldeasca era cam de seama Masinchii şi se purta tot ca dânsa, în rochie neagră cu paltonaş, cu guler înalt şi lanţ lung de aur la gât de care atârnau brelocuri. Părul alb îl avea pieptănat cu cărare la mijloc şi adus în bandouri netede până la conciul de la ceafă. Nu era însă falnică şi dreaptă cum era cucoana de la Stăic şi nici nu povestea aşa frumos, dar zâmbea şi dânsa cu bunătate celor din jurul său. Cuconu Iorgu Aldescu era îmbrăcat, ca întotdeauna, chiar în casă, cu redingotă de postav negru şi cu guler înalt scrobit la gât. Ca să nu le rătăcească, deoarece degetele sale neliniştite nu se puteau lipsi de ele, îşi purta mătaniile din lemn de santal încolăcite pe încheietura mâinii stângi.

Aldeştii se minunaseră de ochii albaştri ai Dochiţei şi de valurile de păr ce-i acopereau umerii şi spateie, spuseseră şi ei că este leită, cap tăiat, biată ţaţa Bălaşa, postelniceasa. Urmaseră apoi mai multe rânduri de dulceţuri şi cafele.

Dochiţei îi plăcuse mult la această vizită, dar mai mult îi plăcuse la tuşa Marghioala Severineanca. Dumneaei avea frumos în casă, era gătită şi parfumată şi avea pe lângă; dânsa pe baba Domnica, ţiganca iscusită şi deşteaptă de

care nu se despărţea niciodată. Domnica o luase pe fetiţă cu ea la cămară, când fu să pună dulceaţă, şi-i dăduse să guste din toate borcanele, iar tuşa Marghioala îi pusese în deget un inel cu o turcheză în chip de inimioară.

În casa cucoanei Severinence plutea amintirea trecutului ei de femeie frumoasă, răsfăţată şi bogată. Fără să priceapă bine, Dochiţa simţea ceva nedesluşit, dar atrăgător, care o înconjura.

Cucoana Masinca cunoştea viaţa plină de patimi şi de plăceri a verişoarei dânsei, dar nu vorbea de astfel de lucruri în faţa nepoatei. Ştia că oglinda de pe masa îmbrăcată cu volane de tul de la care nu-şi putea lua ochii Dochiţa, era un dar de despărţire de la un mylord englez cu care se iubise cucoana Marghioliţa într-o iarnă la Corfu, când fusese acolo pentru căutarea sănătăţii. Acesta, nebun de dragoste, o rugase să lase totul şi să-l urmeze în Englitera, unde o aştepta un castel ca din poveşti, înfăţişarea la curte şi toate giuvaericalele bunicelor şi străbunicelor milostivirii sale. Dar dânsa nu vroise să-şi părăsească ţara, casa de peste drum de biserica Maioresei, moşia de la Brebinari şi bărbatul care nu-i ieşea din vorbă. Se zvonise pe atunci că mylordul, în desnădejdea sa, încercase să-şi zboare creierii la plecarea dânsei din insula însorită, dar că pistolul nu luase foc.

În călătoria ce făcu în jurul lumii ca să o uite, englezul găsise la Veneţia o oglindă lucrată de un meşter sticlar de acolo cu o sută de ani mai înainte, pentru cea mai frumoasă principesă din vremea aceea, şi o plătise cu aur mult. Trimisese apoi, cu cheltuială mare, o slugă a sa să i-o aducă în ţară cucoanei Marghioalii.

Oglinda era un lucru de vis. Mai mult înaltă decât rotundă, avea pervazul tot de oglindă cu câte două sfeşnice micuţe suflate din sticlă, albastre şi trandafirii, prinse în el de o parte şi de alta, iar sus şi jos pervazul îi era împodobit cu trei trandafiri aşezaţi printre frunze aurite, câte doi albaştri pe lături, iar cel de la mijloc în culoarea firească a

trandafirilor. În ea îşi răsfrânsese, ani de-a rândul, cucoana Marghioliţa frumuseţea, în timpul tinereţii bogate în biruinţe de dragoste. Oglinda fermecată îi era prietenă şi acum, căci anii împuţinându-i agerimea vederii, se vedea în apele ei tot cum fusese altădată. Auzul o lăsase şi el puţin, aşa că putea crede că din pricina asta nu mai aude murmurul de laudă ce-l stârnea în tinereţe pe unde trecea.

Într-o zi, cu vorba ei peltică ce-i sporea şi mai mult farmecul, piperând puţin frumuseţea ei prea desăvârşită, îi spusese mamei sale: „Maman, când n-or mai sări şapte să-mi prezanteze mantelul la plecare, mă omor”.

Cucoana Marghioala nu se omorâse, deşi pe la sindrofiile şi pe la jocurile de cărţi ce le cerceta nu mai sărea decât feciorul de casă să-i ţină haina, dar nici nu se înăcrise. Îşi cinstea rămăşiţele de frumuseţe cu multă grije de sine şi cu haine scumpe, îmbătrânind frumos, ca un vin de soi ales ori ca un lemn de preţ.

II

MAI TRECUSE ÎNCĂ O VARĂ ŞI ÎNCĂuna, şi aşa trecuseră cinci. Nepoţii şi nepoatele cucoanei Masinca crescuseră, intrau în rândurile oamenilor mari. Pentru Statie şi Tudor, fraţii Dochiţei, care erau acum doi voinici înalţi şi sprâncenaţi, rupţi din soare, şi care petrecuseră câţiva ani la învăţătură în Bucureşti, se apropiase vremea când aveau să plece pentru desăvârşirea studiilor. Mihăiţa şi Sultănica ajunseseră la vârsta măritişului. Copil nu mai era decât Mihu, fiul Margaretei. Dochiţa, deşi împlinise cincisprezece ani – întrecând astfel cu un an vârsta la care străbunica ei, postelniceasa Bălaşa, fusese mireasă în munţii Cloşanilor – îi părea tot o copilă bunicii ei, a cărei bucurie era întreagă având-o mereu pe lângă dânsa. Mademoiselle Antoinette, „institutrice diplômée”, putea să citească netulburată romane şi să-şi îngrijească în voie frumuseţea cam trecută, în aşteptarea romanului personal ce i s-ar putea ivi în viaţă. Lecţiile de literatură şi de „maintien” ce ar fi trebuit să le dea Dochiţei, precum şi supravegherea exerciţiilor de pianoforte la care se cădea să fie faţă, o plictiseau poate chiar mai mult decât pe eleva ei, aşa că se prefăcea a uita de ele, fapt de care nu se plângea nimeni.

Semnul desluşit de cucoana Masinca, vârtejul din creştetul Dochiţei, nu minţise. Întocmai cum se temuse dânsa atunci, fetiţa rămăsese săracă de un părinte, tatăl ei, Radu Vulpan, care se prăpădise înainte de vreme. De atunci Vena, mama Dochiţei, tot nemângâiată deşi trecuseră patru ani, ca să nu-i întunece copilăria îşi lăsa fata cu lunile la Stăic, unde ştia că îi place atât de mult, însoţită de

guvernanta şi de Gyp, foxterierul.În cerdacul de la Stăic, singură la genunchii cucoanei

Masinchii, fata cu ochi albaştri lua seama acum la povestea nunţii jupânesei Marina şi a lui Radu din Pârvuleşti, strămoşii ei, pe care cucoana Masinca o istorisea încet, oprindu-se când şi când ca să-şi aducă aminte şi să găsească vorbe potrivite pentru urechile fetiţei ce asculta la ele. Dânsa se căia întrucâtva că se codise să împărtăşească la câteşitrei nepoate această întâmplare, socotindu-le crude, deoarece în răstimp Mihăiţa şi Sultănica prinseseră aripi şi-i ieşiseră de sub ascultare.

Alt cuvânt pentru care se ferise să le-o povestească era că de la grozăvia petrecută la Moara Mandii, când cumnatul Traşcă slobozise plumbul din puşcă asupra ei şi a tatălui Dochiţei, deşi trecuseră atâţia ani, nu mai pomenea de numele Pârvuleştilor. Chiar după ce văduvise cucoana Lena, când era silită să vorbească de dânsa cu străinii tot „nesoru-mea Lena” o numea cucoana Masinca pe stăpână celeilalte jumătăţi a Stăicului. Acest pământ puţin şi sărac, de care se legau atâtea blesteme, era de veacuri prilej de pricini şi judecăţi între neamuri, atât între boieri cât şi între ţărani. Deseori în ceasurile de singurătate, muncită de gânduri, cucoana Masinca se întreba dacă nu va veni vreodată vremea când avea să se ostoiască lăcomia de pământ şi să astâmpere ura din sufletul oamenilor pricinuită de ea.

Se hotărâse să istorisească Dochiţei despre mireasa adusă de departe de clucerul Radu din Pârvuleşti, deoarece anii dumneaei se înmulţiseră şi nimeni nu ştie când îl strigă îngerul morţii. Încredinţa Dochiţei şi această poveste, ca pe încă un bob de mărgăritar din şirul de poveşti adevărate, cu care – în lipsă de pogoane destule – şi înzestra nepoatele.

Niciuna din ele nu ştia să asculte ca Dochiţa, de aceea cucoana Masinca se mângâia oarecum în sinea sa de lipsa celorlalte. Pe măsură ce se măriseră şi li se desfăcuse mintea, dânsa le povestea câte toate când le avea în jurul

său, despre părinţi şi despre moşi şi despre întreaga boierime din partea locului, cu care se înrudea şi se învecina.

Le povestise cum le ştia şi dânsa: unele, fapte mai apropiate, îi veneau lesne în minte, iar altele cu greu le mai desluşea singură din negura şi încâlceala trecutului.

În felul acesta, însemna în mintea lor tânără aduceri aminte ce ar fi putut pieri odată cu dânsa şi alcătuia un hronic nescris. Ştia bine, însă, că tot Dochiţa va fi visternica tainiţei cu poveşti, deoarece ei, mai mult decât văruicelor sale mai vârstnice, îi era drag trecutul.

Şedeau amândouă singure, pe răcoare, în cerdacul bătrânei aşezări, la locurile obişnuite. Pe masă erau acum două ceşti de cafea, trecuse vremea când bunica turna câteva picături în farfurioara ceştii sale şi-i dădea să guste. Din pricina acestui răsfăţ, fetiţa deprinsese tabietul cafelei şi, nici ieşită bine din anii copilăriei, îi era robită, după cum erau toţi din neamul ei.

La lumina ce mai stăruia după ziua lungă de vară, Dochiţa, nepoata cea mai apropiată de sufletul cucoanei Masinchii, aşezată pe un scăunel scund, stătea vrăjită şi lua aminte la vorbele dânsei. Aceasta, cu mişcarea sa obişnuită, îşi trosnise de mai multe ori încheieturile degetelor, tuşise uşor ca să-şi dreagă glasul şi, dreaptă pe scaunul său, povestea.

— Tărăşenia asta, de mă apucai să-ţi povestesc, Dochie, s-a întâmplat foarte demult. Bine de tot, nu ştiu nici eu când să fi fost fiind, da’ ştiu că era cam după pierderea neamului domnesc al Brâncoveanului. Asta trebuie să ştii tu mai bine, că o fi scriind despre grozăvia tăierii lor la Ţarigrad în cărţile tale. Cam pe atunci puseseră austriecii poştele în ţară, de la Ruşava până la Olt, de umblau oamenii ca gândul cu caii de olac, în căruţele de poştă, în sus şi în jos.

Acu, ai să vezi şi tu singură ce tainice şi târcolite sunt căile Domnului şi căile dragostei, şi câte trebuie să se

săvârşească pentru ca doi tineri, a căror scrisă a fost astfel, să se poată însoţi.

Dacă n-ar fi fost să se aprindă rezbel între turc şi rus şi nu l-ar fi dovedit turcu pe împăratu de la Mosc, şi dacă un copilandru plecat la învăţătură la şcolile înalte din Apus, căruia i se îndulcise şederea printre streini, ar fi ascultat de tătâne-su şi s-ar fi întors acasă, n-ar fi ajuns, cincisprezece ani mai târziu, ca alt copilandru, fecior de treaptă mai măruntă, a noastră, cu avere puţină, să ajungă să peţească cuconiţa bălană şi frumoasă de peste atâtea dealuri şi ape, nepoată de fiu a mândrului cucon de starea întâia, cu averi mari şi fumuri de domnie, Gavrilă Drugănescul. Multe au trebuit pentru ca moşu nostru după mamă, Radu, flăcău numai de nouăsprezece ani, copilu căminarului Stroe Pârvulescu, să se înfăţişeze la Drugăneşti, unde-l aştepta mireasa ce-i fusese hotărâtă de soartă.

Acolo, în palatu ce-şi ridicase vornicii Gavrilă Drugănescul, moşu fetii, tocmind pentru treaba asta meşteri talieni, aduşi de vodă Constantin Brâncoveanu pentru aşezarea domnească de la Mogoşoaia – cerându-le să-l facă aidoma cu ăl poruncit de Vodă, dar puţin mai mic, spre a nu supăra pe Maria Sa – îşi aştepta jupâniţa Marina ursita ce se împlinea prin însoţirea cu Radu Pârvulescul. Din însoţirea asta a lor se născu o fiică, ce fu apoi muma-bătrână a muichii mele. De la ea s-au mai păstrat în neamul nostru doar câteva auricale şi o pereche de sfeşnice de argint, pe care le cunoşti, că bunica mea, udind de mică săraca de mumă, averea s-a izâdit. A rămas încă o clironimie neatinsă, pe care acu, de când te-ai mărit, ai să începi a o vedea în oglindă.

Cucoana Masinca se uită puţin cam încurcată către Dochiţa, deoarece aceste vorbe îi scăpaseră fără voie, şi-şi limpezi din nou glasul.

— Prea des să nu te uiţi, ca să faci numărătoarea moşteniei. În afară că nu sade bine, să ştii că fetele care stau tot cu ochii în oglindă se ofilesc de timpuriu.

Dochiţa privi în jos, roşind uşor. Fără să vrea, văzuse şi ea de la o vreme, pe când se pieptăna dimineaţa, zâmbindu-i din luciul oglinzii moştenirea rămasă de la jupâniţa Marina.

— Pe la casa de poştă a Cerneţului, pe care am apucat-o şi eu în tinereţele mele, urmă a zice cucoana Masinca, de se afla la câteva ceasuri de drum de vama Ruşevei, adică de intrarea în ţară, se perinda lumea luminată. Călători de toate felurile şi de toate limbile au fost trăgând acolo până a le schimba caii şi plecau apoi mai departe după treburile lor. Arareori erau pământeni de ai noştri. Mai toţi erau streini de ţară, mai mult negustori, câte un dascăl neamţ ori franţuz adus de vreun boier pentru copiii lui, ori vreun popă papistaş. Treceau prin acea poştă oamenii ăi mai ciudaţi şi mărfurile ale mai subţiri. Cei trăitori în Cerneţi îşi făcuseră obiceiu de a merge să fumeze ciubuc la post-maisteru neamţ când se zvonea că i-au picat călători mai de seamă de la drum. Cinstea şi folosu pentru el erau mari, iar ei aveau ce povesti când se întorceau la casele lor.

Aşa se întâmplă ca într-o zi de primăvară, să se fi fost arătat, venind din Sus, o strălucită trăsură, numai geamuri, cu cai stătuţi de oboseală. Călătoru necunoscut, stăpânu ei, era însoţit numa de o slugă ce şedea în coada caretei poleite, cu mâinile la piept. Zice că trăsura ar fi fost căptuşită cu mătase roşie, ca o bisactea, împodobită cu zugrăveli şi ar fi fost având câte o coroniţă de grof pe fiecare uşiţă. Pe urma ei venea o cocie încărcată, cu calabalâc mult.

Mare fusese atunci mirarea ălor de se aflau strânşi la poştă, auzind pe călător, care se purta cu pantaloni scurţi, cu haină cu coadă şi cu pălărie mare de postav împodobită cu pană, vorbind limba noastră, aidoma cum o vorbim noi.

Vătafu de poştă, cu toate slugile sale, roia în jurul streinului. Temenelile neamţului nu mai conteneau. Încurcătura era la culme. Taman atunci se brodise, să nu fie la poştă cai de schimb hodiniţi şi nici ţiganu făurar, adus ca

să întărească osia mândreţei de trăsură, care se şubrezise trecând prin pietroaiele din vadu Cernei, la Ruşava, nu se arăta a fi în stare să sfârşească până în seară treaba neobişnuită la care fusese pus.

Străinu, neavând încotro, trebuia să petreacă noaptea acolo, da’ hanuri unde ar fi putut trage un aşa slăvit obraz, nu se găseau într-un târg de margine de ţară, cum era Cerneţu.

Obiceiu ce şi-l făcuseră boierii de a se aduna pe la casa de poştă pentru a afla veşti din lume îi fu de ajutor post-maisterului. Se nimerise să se afle printre ei chiar căpitanu de Cerneţi, Dumitraşcu Brăiloiu, boier de neam însemnat, însuşi dumnealui om umblat, trecut prin necazuri şi cu ştiinţă de carte. Pricepând că streinu era un boier de vază şi trebuie omenit după cum se cuvine, căpitanu Dumitraşcu se băşcăşi de prietenii lui cu care şedea în tinda poştei, după ce se vorbise cu dânşii şi, apropiindu-se de călător, i se închină după felu turcesc ducând mâna la frunte, la gură şi la inimă, cum se făcea pe atunci, poftindu-l cu vorbe alese să tragă la casa care se afla împotriva poştei, peste drum.

Dochiţa asculta sub lumina stelelor multe ale nopţii de vară, din care aluneca uşor, când şi când, câte un picur de lumină ce se stingea pe drum. Altădată credea că fiecare stea căzătoare este un suflet care se duce, acum însă aflase de la mademoiselle, mai tânără şi iubitoare de ale vieţii, înlocuitoarea bătrânei Fräulein, că dacă-ţi pui în gând o dorinţă privind cum cade o stea, aceasta se împlineşte. În sufletul prea tânăr al fetiţei răsăreau tot felul de dorinţi nelămurite, fără chip, dar nu ştia singură ce să-şi pună în gând.

Începuse să se răcorească bine. Dincolo de luncă, se ridicaseră aburii. Cucoana Masinca o întoarse din lumea visurilor, cerându-i să meargă în casă şi să-i aducă o broboadă ca să-şi pună pe umeri.

— Strigă tu şi la Anghelina, să pună de două dulceţuri şi

scoate din soba din salon borcanu cu nuci împănate. Da’ să vii repede, fată, că ne apucă cântatu cucoşilor şi tot n-am sfârşit cu istorisitu.

— Ce să vezi, pe la casa căpitanului de Cerneţi era zarvă şi alergătură mare – îşi urmă cucoana Masinca povestirea, după ce se întoarse Dochiţa cu broboada şi cu borcanul de dulceaţă, urmată de Anghelina, ducând tăviţa de argint cu paharele cu apă rece şi linguriţele pe frunze de opalină albastră – da’ pregătirile erau pentru alţi musafiri, nu pentru ăl de-l aducea stăpânul casei. Pe când dumnealui se afla la taifasu obişnuit de la menzil, la casa sa căzuseră alţi oaspeţi de la drum mai apropiat, neamurile lui de la Pârvuleşti, căminarii Stroe şi fiu său Radu, veniţi la oraş cu o judecată pentru nişte pământ ce o avea căminarii a doua zi.

Cunoştinţa se legă lesne, cum se întâmplă între oameni cu purtări alese şi, de cum se aşezară la masă, se puseră a tăinui, ca între bărbaţi, ca şi când s-ar fi ştiut de când lumea. Meselnicii, de bună seamă că nu se grăbiseră să-l iscodească pe strein, cine e, de unde vine şi unde se duce, ca nişte oameni cu creştere ce se găseau, da’ fireşte că erau foarte dornici de a le afla pe toate şi, oricât ar fi încercat să-şi ascundă nerăbdarea, ea li se citea în ochi. De la sine, musafiru îşi simţi îndatorirea să le spună toate câte se cuveneau a fi spuse, fără a fi nevoie de întrebări.

Mai înainte de toate, mulţumi că a îngăduit unui pribeag, înstrăinat de cincisprezece ani de zile de pământul lui de naştere, să fie omenit cu cinste la casa şi la masa îndestulată a unuia din cinu său şi ceru îngăduinţa să ciocnească paharu de vin chihlimbariu, ce-i şedea înainte şi-l socotea vrednic de a se afla pe masa celor mai mari din ţările Apusului, în sănătatea cinstitei gazde şi a casei sale.

Le destăinui că se numeşte Preda Drugănescu şi este copilu vel vornicului de Târgovişte, Gavrilă Drugănescu. Desigur că dumnealor se mirară văzându-l îmbrăcat în haine frânceşti, el care era român ca şi domniile lor, şi că

vorbeşte aceeaşi limbă ca dânşii, deşi vorbirea sa avea uneori neîndemânarea unui om lipsit ani de zile de bucuria de a grăi limba părinţilor săi.

Jupânu Preda urmă a le spune că acum trebuia să se mărturisească domniilor lor, care erau cei dintâi oameni de ai săi ce-i întâlnea la intrarea pe pământu ţării, că, asemenea fiului risipitor, este un fiu care a greşit în faţa tătâni-su şi că din această greşeală rătăceşte desţărat de cincisprezece ani de zile.

Da’ toate astea câte ţi le povestesc acu, Dochie, le-am aflat şi eu din gura muichii, cum le ştia şi ea de la muma-bătrână. Am ţinut minte, cum ţine minte popa de nu cunoaşte slovă rânduiala şi tipicu slujbei.

Preda Drugănescu le aminti cum, cu cincisprezece ani înainte, împăratu pravoslavnicei Rosii ducea rezbel crâncen cu turcu şi că biruinţa fusese atunci în cumpănă. Voievodul de la Moldova, Dimitrie Cantemir, era credincios împăratului muscalilor şi el se legase să dea ajutor de oaste. Socotind ajutoru său prea puţin, domnu Moldovei trimisese prietenului ce-l avea în Ţara Românească, spătaru Toma Cantacuzinul, scrisori pentru ca Domnia Sa să-i strângă o ceată de viteji neşovăielnici cu care să-şi întărească oastea.

Spătaru Toma Cantacuzinul, neam cu Drugăneştii, în drum către ţara Moldovei poposise o noapte la moşia tătâni-su din ţinutu Ilfovului şi, şezând la masa de cină, povestise unde merge cu ceata de oşteni ce se afla tăbărâtă în ograda caselor marelui vornic.

Dânsu era mai mult copil decât flăcău atunci, mai tânăr chiar decât era acum fecioru căminarului Stroe din Pârvuleşti, de faţă la această adunare şi, de la coada mesei, de unde şedea neluat în seamă, asculta la spusele vărului Toma. Uitase de mâncare, uitase să se ridice de la masă şi să sărute mâna părinţilor, uitase de toate.

Peste noapte, mintea lui de copil, doritoare de privelişti streine, de fapte neobişnuite, de bătălii şi zăngănit de

arme, se înflăcărase atât de tare, încât a doua zi, după plecarea de la curtea din Drugăneşti, la popasu de amiazi, când spătaru Toma făcu numărătoarea micii sale oşti, numără în rândurile ei un oştean şi un roib mai mult.

Despre sfârşitu nenorocit al rezbelului şi despre pribegirea domnului Moldovei, după bătălia care o dădură lângă o apă – nu mai ţin minte cum îi zice – am auzit şi eu, zise cucoana Masinca. Nu-i rămăsese atunci jupînaşului Preda decât să-l urmeze pe văru său, căci înapoi nu se mai putea întoarce de groaza turcilor, dar mai cu seamă de teama ce o avea de dreapta mânie a tătâni-su.

Te-oi fi mirând, Dochie, de mine, că ştiu ca un om răbojul şi socoteala războaielor. Tot din spusa muichii am priceput că după rezbel, voievodu Moldovei, înfrânt, a fugit către Mosc; ceilalţi căpitani şi oşteni s-au sprânjit în toate părţile. Răposatu bărbatu-meu, Dumnezeu să-l hodinească, care ştia carte, citise despre lucrurile astea într-un hronic vechi şi cunoştea şi anu şi luna bătăliei, da’ eu mi-am uitat.

Prea mult nu apucase jupânu Preda să stea în ţara moshicească; cu ajutorul dat de Vodă Cantemir putuse pleca. După îndemnu înţelept al Mariei Sale, a fost deprins umanioarele în şcolile Apusului, unde arătând scrisorile de la domnu pribeag se bucurase de primire bună. Mai mult i-au fost statu în ţara Italiei, unde învăţă la o şcoală înaltă împreună cu altă rudă tot din neamu Cantacuzinilor, iar de acolo luase drumu Franţei, unde cu cele învăţate putuse să trăiască şi să facă faţă în lume potrivit cu rangu neamului său, fiind primit cu cinste chiar la curtea rigii.

Luându-şi seama, povestitoru le spuse că după ştirea ce-i dă ornicu său, a trecut de mult de miezu nopţii şi poate domniile lor sunt dornici să meargă la hodină. Da’ ascultătorilor nu le era aminte de somn, faptele la care ascultau erau cu mult prea însemnate ca să se lase păgubiţi de istorisirea lor şi-l rugară să meargă mai departe.

Află, Dochiţă, că şi la masa de la căpitanu de Cerneţi, ca

şi cu cincispre’ce ani mai înainte la Drugăneşti, era o pereche de urechi tinere care ascultau cu nesaţ şi o minte crudă care se înflăcăra la auzu întâmplărilor minunate. Radu Pârvulescu, copilu căminarului Stroe, privea la omu luminat şi purtat prin lume, pricepând câte ar putea cunoaşte şi învăţa de la el. Asculta aproape fără a clipi din ochi, fără a mişca în jilţu în care încremenise parcă. Îşi netezea numai pletele creţe din când în când de după urechi ca să audă mai bine şi-şi ştergea fruntea îmbrobonată cu basmaua de borangic. Paharu cu vinu bătrân de Golu Drincei, pe care-l scosese căpitanu de Cerneţi pentru a-şi omeni oaspetele de cinste, şedea neatins. Ăi nouăsprezece ani pe care-i număra nu mai visau decât ţări îndepărtate, bătălii, curţi de crai streini, ţoale de atlaz ca ale Drugănescului.

Preda tăcu niţel, ca să-şi mai rânduiască amintirile. Apoi, ridicând capu, urmă a le spune mesenilor cum acolo, printre streini, aflase că tătâne-su trăieşte, că este tot în dregătorii mari şi că averea i-a sporit încă. Mai aflase şi că părintele lui l-a iertat şi s-a pus să ridice un sfânt locaş de piatră lângă curţile lor din Drugăneşti pentru ca Dumnezeu să-i aducă copilu înapoi, dar că tot amână mereu sfinţirea bisericii pentru cuvântu că-l aşteaptă să se întoarcă. În taina cugetului său însă, credea că Preda murise, că din toate scrisorile pe care el cercase a-i trimite nu primise răspuns la niciuna. Astea le auzise an în sfârşit de toamnă, din gura unui trimis al rigii Franţei fost cu o solie la Ţarigrad, care în drumu lui înapoi, făcând popas la Bucureşti, îl întâlnise pe tătâne-su la curtea lui Vodă, amărât şi îmbătrânit.

De atunci Preda trăise cu gându şi cu nădejdea să se întoarcă în ţară, da’ trebuise să aştepte să se ia zăpezile şi să se zvânte drumurile ca să se încumete la o aşa cale.

Mersese cu o mare grabă, zi şi noapte, schimbând caii la toate poştele. Nu se afla plecat decât de cinci săptămâni şi i se părea că nu mai ajunge. Da’ o dată pe pământu ţării, se

simţise strein, până a se fi întâlnit cu domniile lor, care-l întâmpinaseră ca pe o rudă. Se despărţea cu greu de prietenii ce-şi dobândise, mulţumindu-le pentru primire şi ospătare, mai cu osebire însă avea a le mulţumi pentru îngăduinţa cu care ascultaseră mărturisirea necazurilor.

Se temea că se va simţi iarăşi singur şi strein în drumu ce-i mai rămăsese de făcut până acasă, care îi va părea mai lung decât ăl umblat până aici. Zicea că în dorinţa de a o avea să-i mai vază, o să se mângâie cu zicala bătrână care spune că: „munte cu munte se mai întâlneşte, necum om cu om”!

Până către dimineaţă, jupânu Preda vorbi despre câte le petrecuse în rezbelu la care plecase la vârsta numai de şaisprezece ani şi de câte le văzuse în părţile îndepărtate ale Evropei, pe unde cutreerase.

De lucrurile astea nu pot să-ţi povestesc chiar aşa cum or fi fost, că nerămânând scrise nicăieri, s-au mai pierdut şi s-au mai uitat de ele. Muica mea ştia că la ziuă, când fu de se ridicară de la masă ca să meargă pe la odăile de le fuseseră pregătite să mai hodine un ceas-două, Radu, fecioru căminarului Stroe, se apropie de el şi-i spuse fără târcol: „Taică, să-mi dai drumu să mă duc să însoţesc pe strein până la aşezarea tătâni-su, nu sade bine să-l lăsăm singur la drum. În calea noastră, oi mai asculta la el, că multe am de învăţat de la un bărbat purtat prin toate ţările, şi nu-mi va fi drumu degeaba”!

Vezi tu, fetică, îl chema ursita şi aşa era scris să fie. Prea puţin stătu la gânduri căminaru, deşi nu se despărţise niciodată de fecioru lui, şi se înduplecă de-l lăsă, măcar că Radu era singuru copil între patru fete şi Stroe Pârvulescu se uita la el ca la an soare.

Da’ trebuie să-ţi spun, ca să ştii şi tu, că în neamu lor se ţineau (cât o fi de adevărat, nu ştiu) că sunt din tulpina Basarabilor, urmaşi ai Pârvului voevod, ăl ucis la Valea Rea de pe Motru, şi păstrau nişte documenturi şi un inel cu stemă într-un sipet de fier, cu broască tăinuită, pe care

numai fecioru întâi născut afla cum s-o descuie când împlinea optsprezece ani. Erau fudui de nu te puteai înţelege cu ei, ziceau că sunt din os domnesc, deşi avere aveau puţină şi ranguri mărunte, ca toţi ai noştri, trăitori la margine de ţară. Despre lucru ăsta pomenesc toţi din neamu lor, tineri şi bătrâni, de câte ori vine vorba – şi chiar când nu vine – şi în ziua de azi. Peste stema cu coroană de la intrarea casei lor din Pârvuleşti nu îngăduie să dea cu bidineaua când o văruiesc, Doamne fereşte! S-ar putea întâmpla s-o acopere, nu se putu opri de a zice cucoana Masinca, cu o bătaie de joc subţire în glas, şi schimbă vorba.

Şi cum îţi spun acu, Dochiţă, către amiezi, după ce trăsura fu gata şi se găsiră trei perechi de cai hodiniţi, Radu Pâvulescu porni la drum, şezând alături de jupânu Preda în butca poleită, grăbind spre Drugăneşti.

Cum or fi călătorit şi ce-or mai fi întâmpinat în calea lungă de mai avură de umblat, nu ştiu să-ţi spun, fetică. Atât ştiu numai, îşi urmă cucoana Masinca povestea, că la popasu ce-l făcură înainte de a ajunge la Drugăneşti sluga streină a lui Preda scoase din lăzi ţoalele ale mai mândre de-l îmbrăcă pe stăpână-su. Zice că haina cu coadă îi era de damască sinilie înflorată mărunt, avea la gât şi la mâneci danteluri de Brucsă, iar pantalonii scurţi de atlaz se strângeau sub genunchi cu cătărămi bătute în pietre scumpe şi la şoldu stâng purta spadă suflată cu aur. În picioare avea ciorapi de mătase şi pantofi cu călcâie înalte, care aveau şi ei catarămi la fel cu ale de la genunchi. De sub pălăria mare de postav, împodobită cu pană înfoiată de struţ, au fost ieşind zulufi de păr prepus şi pe umeri purta zvârlită o mantie fără mâneci de catifea şoricie, căptuşită cu mătase în faţa piersicii coapte.

Am văzut şi eu chipu zugrăvit al lui Preda, mai demult, în casa unor neamuri de ale noastre, nu-i ştii tu – zise repede, cam sfiită, cucoana Masinca – aşa spuneau ei că ar fi fost îmbrăcat când se arătă la curtea lu tătâne-su în ziua de

Paşti.Haine de sărbătoare se găsiseră în lăzile Drugănescului şi

pentru soţu său plecat de acasă nepregătit. Se potriveau scrise pe trupu său înalt, mlădiat de călărie şi de umblatu la vânat şi părea că toată fiinţa lui uitase de cafran şi de meşi. Sluga îi pieptănase pletele şi i le strânsese într-o fundă la ceafă şi călca fără să şovăie în pantofii cu călcâie înalte, parcă aşa s-ar fi pomenit. Preda zâmbise de râs, mulţumit, uitându-se cu drag la flăcăiandru adus de peste Olt. Povestea muica mea că i-ar fi fost zis atunci că seamănă aidoma cu un marchiz, ştii tu, Dochiţo, ca ăl din poza de pe cutia cu rostu tău de cusut. Aşa îi spune rangului de se dădea în Apus neamurilor de la graniţele ţării, care aveau îndatorirea de a le păzi. Eu una am apucat din bătrâni că la noi celor care îndeplineau asemenea slujbe le zicea căpitani de margine şi vătafi de plai, cum o fi fost fiind prin alte părţi, nu ştiu. Gătiţi aşa ca de zi mare, călătorii porniră mai departe chiar în dimineaţă, pentru a străbate puţina cale ce mai aveau de mers.

Porniseră înainte de răsăritul soarelui, când începuseră a ciripi păsările, iar când se înflăcără văzduhul către răsărit se găseau în cătarea Drugăneştilor. Pe cât se apropiau, auzeau mai tare clopotele bătând şi vedeau că toată întinsa aşezare furnica de lume. În juru ei se îngrămădeau care şi căruţe, ograda era plină cu trăsuri boiereşti, unele sosite atunci, altele la care slugile deshămaseră caii. În faţa cuhniilor, ţiganii ajutori de bucătari frigeau la focuri miei întregi şi învârteau frigări pe care şedeau traşi câte zece pui dintr-odată. Alergătorii grăbeau în toate părţile. Ţigăncile de casă se ciocneau în capete, umblând cu mâinile pline de colo până colo. Radu Pârvulescu se uita în jurul său, uluit de lumea ce se vedea strânsă acolo şi de atâţia cai buni priponiţi prin toate părţile.

Jupânu Preda coborâse în tăcere din caretă şi privea cu ochii în lacrimi şi cu inima muiată de amintirea copilăriei. Nimic nu se schimbase. Toate se aflau aşa cum le lăsase la

plecarea de acu cincisprezece ani, doar un lucru era nou: împotriva caselor, dincolo de grădină, se ridica o măreaţă biserică de piatră. Fiu pierdut cunoscu că tâtâne-su, lepădând nădejdea întoarcerii sale, hotărâse târnosirea bisericii fără a-l mai aştepta.

Ai doi streini, îmbrăcaţi în haine nemaivăzute prin partea locului, se apropiară şi intrară în tinda bisericii. Mulţimea se despică în două, lăsându-le drum. Preda intră, păşi încet spre tetrapod, şi se întoarse spre părintele său, care împietrise, cum şedea în strană îmbrăcat în haină albă de ctitor, şi îngenunchie în faţa sa, sărutându-i mâna.

Vlădica, Mitropolit al ţării, tăcu, făcând un semn către sobor. Slujba încetă numai o frântură de timp, căci slujbele bisericeşti nu se pot curma pentru niciun cuvânt, şi atunci se auzi din biserica femeilor plânsu înăbuşit al jupâniţei Caliţa, care-şi cunoscuse fratele. Vornicu Gavrilă, pe a cărui barbă căruntă alunecau lacrimi de bucurie, îşi ridică copilu, îmbrăţişându-l şi-l îndemnă uşor înspre dreapta sa.

Radu Pârvulescu, moşu nostru, se văzu deodată singur printre cei ce umpleau biserica şi, din cuviinţă şi sfială, se trase mai spre tindă. Cu toată smerenia locului, ochii îi umblau în toate părţile şi mirările tăcute de care era cuprins nu se alinau. Unde să mai fi văzut el atâta strălucire şi mândreţe strânsă pe un loc, câtă putea vedea în acea zi în faţa ochilor? Ale mai slăvite obraze ale boierimii, fruntea ţării, erau faţă la îndoita sărbătoare a târnosirii dumnezeescului locaş, sporită şi cu întoarcerea fiului pierdut.

Radu văzu alaiu jupâniţelor ruşinoase şi smerite, strânse în juru vornicesei Visa, nevasta de al doilea a stăpînului Drugăneştilor. Dintr-o dată, o trâmbă de soare intrând printr-o firidă îi arătă un chip de copil între două cozi ca doi balauri de beteală şi mărgăritarele bogate de la gât, care-l privea cu ochi albaştri uimiţi de sub sprâncene drepte şi multe, uitând sfiala. De pe buzele jupâniţei zbură, fără voia ei, un zâmbet către Făt Frumos, venit de pe alt ţărm. Radu

din Pârvuleşti pricepu atunci de ce umblase atâta drum: privirea ce schimbară le fu alegere pentru viaţă.

Cucoana Masinca tăcu ostenită, trecuse o parte din noapte de când vorbea fără încetare, istorisea lucruri pe care le ştia şi dânsa tot din povestitul bunicii ei şi cu greu şi le mai amintea.

— Îndrăznesc, muică-mare, să te rog să sfârşeşti povestea asta’, este cel mai frumos basm adevărat pe care mi l-ai istorisit. Văd că eşti ostenită, iartă-mă, zise Dochiţa şi sărută amândouă mâinile care odihneau împreunate pe masă.

— Lasă-mă numai să răsuflu o ţâră şi să beau o gură de apă, fetică, răspunse cucoana Masinca şi o mângâie pe obraz.

în timpu de urmă după întoarcerea fiului aflat, fireşte că nimănui nu-i era aminte să privegheze coconii şi coconiţele curţi de la Drugăneşti. Praznicu de târnosire la care, în afară de cei ce şezuseră la masă în casa mare, de musafirii din neamuri mai mărunte, ospătaţi în odăile de la canţelarie, veniseră şi oameni din împrejurimi de se veseliseră cu demâncare şi beutură pe iarbă verde, lăsase urme ca o viitură de ape. Ţigăncile de casă de sub mâna cămărăşiţei mari dăduseră pe brânci cu rostitu şi dereticatu, cum e şi pe la noi, Dochiţă, după praznic, de nu mai prididim nici cu femeile curţii şi nici cu ale de ascultare să le rânduim pe toate.

Vornicu Gavrilă, ca un tată dorit de copilu lui, îl ţinea pe Preda tot pe lângă dumnealui şi nu se sătura ascultând la câte le petrecuse pe unde umblase; ăi tineri ai casei şedeau şi ei, cât ţinea ziua, cu ochii în gura lui, clătinând din cap a mirare.

Nevasta de şi-o luase vornicu după ce văduvise, jupâneasa Visa, înveninată de necaz că se mai ivise un fiu la moştenire, de care se credea mântuită, îşi petrecea zilele bolind în iatacu dumisale. Grija gospodăriei rămăsese întreagă asupra jupânesei postelnicului Iordache, copilu ăl

mare al boierului Drugănescu, frate drept cu jupân Preda, de când soacra sa maşteră, vorniceasa Visa, lepădase cheile şi zăcea de supărare. Nu era treabă puţină pentru postelniceasa Maria să ducă o casă aşa de mare şi copiii dumneaei, mici şi mari, asupra cărora dădacele nu mai aveau stăpânire, împărăţeau în grădina cu flori, livediile şi heleşteu în voie.

Că printre aceşti coconi se afla o jupâniţă ca un lăstar, ieşită în primăvară din anii copilăriei, nu luase nimeni seama. Trebuise să vină cale lungă, de la capu pământului, fecioru căminarului Stroe din Mehedinţi ca să vadă ce floare înflorise în grădina Drugăneştilor. Musafir neînsemnat din pricina tinereţii lui şi a rangului mărunt al tătâni-su, da’ omenit totuşi cu cinste, boieraşu de la Pârvuleşti fusese poftit cu bunătate la toate câte i le dorea inima, ca la casa părinţilor săi, şi lăsat în voie. Primăvara se schimbase în vară, i se făcuse lui dor de acasă, da’ nu se îndura să plece şi dădea mereu zi peste zi, ai să vezi tu pentru care pricină.

Jupâniţa Marina, fata postelnicului Iordache şi a jupânesei Marii, intrată în rândul fetelor mari, nu mai alerga prin ogrăzi, dar venea cu cusătura în fiecare zi sub un nuc bătrân, nu departe de casă. Cucoanele casei care aveau ochi tineri erau mereu cu acu în mână pe lângă gherghefuri. Se adunau la câte una din ele în iatac şi le mergea mâna fără preget, dar nici limbile nu le şedeau hodinite. Vorbeau de ale lor, despre copii şi despre dulceţuri, despre cercei şi ape de obraz, se plângeau de bărbaţii dumnealor, da’ când vorbirea aluneca asupra purtărilor cumnatei cutare, sau văruicii cutare – care nu era de faţă – şi n-ar fi vrut ca să audă „sărbătoarea”, ca să poată tăinui în tihnă o mânau pe Marina cu lucrul în grădină, dându-i în criceală să nu se depărteze prea mult. Aşa se potrivise lucrurile, ca de mâna nevăzută, zise cucoana Masinca, şi tăcu mai multă vreme cugetând. Se întreba dacă nu greşise povestind Dochiţei, pe care o socotea încă un copil, povestea dragostei strămoşilor.

— Trecuse de zăpucu amiezii, degetele subţirele ale jupâniţei Marinii, cuibărită printre perini multe pe covoru de Ţarigrad aşternut sub nuc, sfârşiseră de prins fluturi de aur pe o poală de icoană şi prindeau, ici şi colo, câte un bob mărunt de mărgăritar cu fir de aur smuls din păru ei, când simţi pe iarbă pas apăsat, de voinic. Ştia al cui e, că începuse a-l cunoaşte. Ridică ochii albaştri de pe catifeaua albastră şi-l văzu înaintea ei, ca şi alte ori când şedea acolo singură cu cusătura în mână, pe fecioru adus de uică-su Preda. Fata ştia bine că are să-şi facă drum pe acolo, da’ se prefăcu a fi speriată.

Radu nu trecu mai departe, închinându-se cu mâinile la piept cum făcea de obicei şi cum nu s-ar fi căzut, se opri şi se încumetă să i se alăture şi să o prindă de mână. „Să-mi fie iertat, jupâniţă, da’ nu ţi-e milă tălică să prăpădeşti comoara fără de seamă de ţi-a dat-o Dumnezeu? Nu-i păcat?”

Sfiită şi cercând a se arăta mânioasă de îndrăzneala tânărului, fata dădu să se ridice ca să plece, da’ n-o lăsă inima şi-i răspunse cu obrajii aprinşi şi cu glas dulce: „Cum să fie păcat, doară cos podoabă pentru biserica nouă. Muica mea m-a învăţat că nimic nu e mai trainic ca firu de păr pus în două la prinsu mărgăritarelor pe cusătură”.

Ce o mai fi tăinuit ei până târziu, şezând alături, nu a auzit nimeni, iar Preda, care-şi fuma ciubucu în sacnasiu ce dădea asupra grădinii, se trase înapoi nevăzut şi, zâmbind cu îngăduinţă, închise încetinel fereastra.

Cucoana Masinca nu era mulţumită. Nu ştia cum să potrivească şi să ocolească vorbele despre dragoste, ca să nu tulbure sufletu Dochiţei, care era şi ea în anii Marinii. Nici nu vroia să-i destăinuiască legea nescrisă a fetelor din neamul lor, care-şi lăsau copilăria şi-şi găseau orânda când împlineau paisprezece ani, vârste la care alte fete se joacă încă de-a păpuşile. Dochiţa, plecată an de la Stăic ca o copilă, se întorsese alta acum în vară. Era să nu o mai cunoască văzând-o înaltă cât dânsa şi cu rochia până la

glezne. În privinţa frumuseţii, moştenirea era întreagă. Bunica îşi amintea că în noaptea când îi pusese ursitorile, trei zile după venirea pe lume, fetiţa întinsese mâna către o oglindă de pe tavă şi se temea că va fi moştenit poate şi slăbiciunea de a-şi iubi prea mult frumuseţea.

Luminată de luna ieşită întârziat de după Braniştea Chitată, Dochiţa, îmbrăcată în şemizetă albă numai volănaşe şi danteluţe, cu foi învoalate ecosez, cu mijlocul subţirel strâns în cordon de lac negru şi părul adunat la ceafă în prieptănătură „cadogan”, părea de optsprezece ani. „Ca mâine o pierd”, se gândi cucoana Masinca şi oftă.

— Mai spune, muică-mare, te rog, o trezi Dochiţa din gândurile sale.

Adevărul nu-l putea schimba cucoana Masinca, nici curma povestea, aşa că urmă să istorisească.

— Să iei seama, Dochie, începu dânsa din nou, dregându-şi glasul, şi să ţii minte că fetele nu trebuie să se sfiiască de mumele lor, ci e bine să le spună toate.

Aşa vorbea acum, bunică fiind, cucoana Masinca nepoatei sale, dar îşi aducea prea bine aminte de vremea când era de seama Dochiţei şi venea către ziuă Gujbă, vizitiul Hârgoteştilor de peste Motru, călare pe un buiestraş cu copitele înfăşurate în cârpe, ca să nu-l simtă nimeni, trimis de fiul lor Ioniţă, de-i punea trandafiri, acadele de Ruşava şi săpun de Tridas la fereastră, lucru pe care, fireşte, nu-l spunea muichii Bălaşii.

— Marina, în loc să se mărturisească mume-si, că-i e drag de boieraşu adus de uică-su Preda de peste Olt, se întâlnea mereu cu el în ogradă, dincolo de heleşteu, cu mare fereală, lucru la care o ajuta dădaca ţigancă, în care părinţii aveau încredere deşi nu era vrednică de ea. Umbla cu vorbe de dragoste de la unu la altu, cu ciurelu pitulat pe sub opreg şi cu boabele în sân, ca să le dea în bobi şi să le ia câte un crăiţar. Le spunea că le cădea drum peste o apă şi se arăta un voinic cu ajutor la o zi mare.

Tot un copil nemintos era şi Radu, n-avea decât

nouăsprezece ani, aşa că-i veni în minte gându să fure fata. Vezi bine, singur cum se găsea, n-ar fi cutezat s-o ceară de la părinţi, temându-se mai cu seamă de moşu ei, de dumnealui vornicu de Târgovişte. Cu toată bunăvoinţa de i-o arăta Preda, nu îndrăznise să-i spună nici lui, nebănuind că el cunoştea totu şi că în taină se ostenea pentru dragostea lor.

Radu nu ştia ce să facă. Se gândea să se repeadă până la Pârvuleşti ca să vorbească cu ai lui şi să vină cu ei cătători de casă. Dar tot el se întorcea şi zicea: „Dacă evgheniştii ăştia mari nu-mi dau fata, pentru cuvântu că n-am avere destulă şi taica nu e decât un căminar de la o latură îndepărtată a ţării, şi trebuie să plec înfruntat şi ruşinat? Ori dacă în lipsa mea se iveşte alt peţitor?” Aşa se tot muncea zi şi noapte cu gândurile, uita însă de ele, era fericit pentru că vedea în fiecare zi pe Marina şi inima îi spunea că ea era gata să facă cum i-o zice el.

Văzând cum înfloresc bujori în obrajii Marinii când se încumeta Radu să ridice ochii în către ea, boieru Preda pricepuse îndată. Poate că să fi pătimit şi el de vreo dragoste pe unde-l duseseră drumurile lui când era de seama Radului şi pentru asta avea aminte să le ajute copiilor să-şi împlinească doru. Fără ştirea nimănui vorbise cu frăţâne-su, postelnicu Iordache, şi-i ceruse fata pentru cuconu din Pârvuleşti. Ştiuse să învingă piedicile, vorbindu-i de vechimea şi cinstea neamului din care se trăgea Radu, că avea cunoştinţă de toate astea, aşa că postelnicu, după zisa lui, se învoi să dea fata. Radu însă nu ştia nimic, credea dragostea lor foarte bine ascunsă, deşi începuse a nu mai fi o taină pentru nima. Jurata ţigancă, dădaca jupâniţei, care o crescuse de micu ei, umbla mereu tot cu de-ale ei şi-i îndemna să fugă. Musafir adus cum se găsea, Radu nu avea niciun mijloc pentru a părăsi curtea vornicului, nu era venit cu trăsura sa şi nici măcar cu calu său. Atunci se gândi să cinstească vizitiu boierului Preda, ca să-i ducă furiş, într-o noapte, până la a dintâi poştă, de unde, plătind bani grei, s-

ar fi depărtat bine înainte de a se fi dezmeticit ai curţii ca să se ia după ei. Urmând minţii lui de copil necopt, vorbi cu vizitiu ocrotitorului său, da’ el, om bătrân, care călătorise toate părţile Evropei cu boieru Preda, ştiu să-i astâmpere graba, răspunzându-i că-l roagă să-i îngăduie să se socotească cum ar fi mai bine să facă şi se jură că nimeni pe lume nu are să afle nimic despre gândul lor. Spusese aşa ca să aibă timp să-l vestească pe stăpânu-su.

Sluga încercată şi credincioasă a jupânului Preda dădu fuga la dumnealui şi-l încunoştiinţă că primejdia unei mari ruşini, răpirea unei jupâniţe, îi ameninţă casa. Şezând în taină amândoi, precum făcuseră de atâtea ori – când era şi stăpânu său în anii lui Radu şi erau singuri prin streini, departe de ţară, hotărâseră că bătrânu vizitiu să-i spună că ăl mai bine ar fi să asculte de el şi să facă aşa cum l-o învăţa.

După înţelegerea cu părintele său, vornicu Gavrilă, şi cu frăţine-său Iordache, tatăl fetii, jupânu Preda îşi mână sluga să-i spună Radului că în duminica ce vine, adică în ziua de Rusalii, având el poruncă să meargă de noapte la o curte apropiată să aducă pe cei de acolo, a căror trăsură se fărâmase, dumnealui jupânaşu Radu să vie să se ascundă din vreme în caretă, ale cărei perdeluţe o să aibă el grije să le tragă ca să nu-l bage în seamă, iară jupâniţa Marina să se gătească liniştită de biserică, ba încă cu ţoalele ale mai frumoase, ca să nu prindă nimeni de veste ce gând are. Da’ să rămână în iatac şi apoi, când o vedea trăsura că iese pe poartă, dumneaei să se furişeze la portiţa din fundu ogrăzii, unde are să oprească el caii numai cât ai clipi din ochi şi să se azvârle înăuntru. Astea întâmplându-se taman când se sfârşeşte liturghia, nimeni nu are să ia seama la lipsa ei, iară el să aibe grije să nu ridice cumva perdelele şi să nu se mire că umblă caii la pas; precum ştie şi dumnealui, drumu trece chiar prin faţa bisericii şi nu este îngăduit să tulburi liniştea cu zgomot de roţi şi tropot de potcoave. Nădăjduia că totul o să meargă bine. Putea chiar să-i spună boierului

Radu că pricepuse de la franţuzu că nici el, care şedea de obicei în coada trăsurii, cu mâinile la piept, nu are să fie la locu lui deoarece, fiind masă mare la curte, primise poruncă de la stăpânu-su să rămână ca să-l ajute la îmbrăcat.

Mulţumit de felu cum ticluise omu lui de încredere lucrurile, Radu îi puse un galben în palmă, din puţinii de-i avea în punga de sub brâu, şi plecă să ţină calea Marinii, ca să se înţeleagă cum să ducă la bun sfârşit fuga lor. Astea petrecându-se într-o luni, avură timp destul să tot vorbească, mai ales că toţi ai casei se pregăteau de praznic şi nu le purtau grija lor. Pentru ospăţu de sărbătoare, dumnealui vornicu Gavrilă dăduse poruncă să nu se cruţe nicio osteneală, poftind să fie masă ca de nuntă, ca să se veselească de întoarcerea fiului său iubit.

Jupâniţa Marina şi cu Radu se întâlneau acu în voie prin toate colţurile grădinii ca să vorbească de dragoste. Cine avea timp de ei? Erau fericiţi copiii că au să-şi vadă doru împlinit aşa curând, da’ Marina tot vărsa lacrimi, ştiind bine ce supărare le pregătea părinţilor. „Mi-e pare rău de muica şi nu mai pot de frica taichii. De o fi să ne prindă, împletesc cosiţă sură la mănăstire. Da mai cu osebire mi-e ruşine de taica ăl bătrân”, îi tot spunea fata Radului suspinând. Da’ să iasă din vorba lui, nici pomeneală, că aşa fac fetele nemintoase când le e drag de un băiat.

Pregătirile îşi urmau rânduiala lor la curţile din Drugăneşti, toate mătuşile tinere şi văruicile Marinii îşi vedeau de găteli şi de rochii, ascunzându-se una de alta.

Inima Marinii se muie şi era cât pe-aci să spună tot, când sâmbătă seara muică-sa postelniceasa Maria, o chemă în iatac la ea şi-i puse dinainte sipetul ei cu giuvaericale. „Alege, Marină, ce-ţi place, că de acum eşti mare şi tu şi n-aşi vrea să fii a mai urâtă duminică la musafiri”, îi zise duios postelniceasa. Când se ostoi de plâns în poala muichi-si de lacrimile ce o podidiseră, fata îşi alese din bisactea o cununiţă de aur cu turcheze şi mărgăritar şi o pereche de cercei lungi, de prins în cozi, tot la fel: scule pe care le ştii şi

tu, că le-ai văzut la mamă-ta, îi aminti cucoana Masinca Dochiţei. Pentru că le-am dat ei ca a mai mare din fetele mele.

Ca să nu aducă cine ştie ce pedeapsă şi asupra capului ei, Marina nu mai spuse nimic dădăcii, aşa că sâmbătă seara când baba veni binişor lângă patu ei şi, azvârlind bobii pe ciurel, îi spuse că-i cade drum scurt şi că o vede, fără zăbavă, la zi mare, mândră mireasă în luminată adunare, fata pricepu că bobii sunt mincinoşi şi închise ochii ca să-şi ascundă lacrimile. „Du-te dodă, de mă lasă să dorm, că nu mai pot de durerea capului”, o dudui ea afară.

Zbuciumu ce era în sufletu jupâniţei nu-i îngădui să lipească geană de geană toată noaptea şi când fu de veni dădaca a doua zi, de o pomeni, o găsi cu capu sprijinit în palmă şi cu ochii pironiţi în gol.

După ce o găti frumos şi o potrivi la cap, îi aşeză cununiţa de turcheze peste păru de beteală, apoi ţiganca o lăsă singură. Zicând că nima nu are să ia seama de lipsa ei, Marina începu să pândească de după perdele toate mişcările curţii. Îndoielile i se sprânjiră, ca luate de vânt, şi inima rea i se schimbă când îl văzu pe Radu îmbrăcat în hainele frânceşti în care îl văzuse întâia oară, cu pană lungă la pălărie şi cu spada la şold, îndreptându-se, cu prefăcută linişte, spre grajduri.

Curând auzi trăsura duruind uşor. Tremurând, cu sufletu la gură, aşteptă. Nu trecu mult şi bătu clopotu. Păşind fără zgomot în iminei roşii cusuţi cu mărgele şi fir de aur, alergă furişându-se printre copaci şi ajunse la portiţa din zidu ogrăzii, unde aştepta careta poleită în care sări cum se deschise uşa. Caii porniră la pas. Ascunşi de perdeluţele trase, ăi doi copii înfricoşaţi şi fericiţi se ţineau de mână şi se priveau în ochi, fără glas. Li se păru că a trecut un an sau o fărâmă de ceas, când trăsura se opri deodată şi uşa se deschise.

Ca într-un vis, Marina văzu pe moşu-su, falnic şi bătrân, întinzându-i mâna ca să-i ajute să coboare, şi-l auzi vorbind

ca dintr-un nour.— „Pofteşte de coboară, cinstită mireasă, că aşteaptă

nuntaşii!” Vornicu Gavrilă îi zâmbi cu bunătate, sărutând-o pe tâmplă, şi o dete în primirea postelnicesei Maria.

Pe uşa alaltă a caretei, drept înaintea jupânului Preda, scoborâse Radu, alb la faţă, da’ fără să-şi fi pierdut firea, şi primi două inele de aur, care i le puse dumnealui în palmă.

Marina, dusă de mână de muică-sa, văzu lăcaşul plin cu toţi ai ei; de abia în faţa altarului sfântului iconostas, când postelniceasa îi zise să sărute icoanele împărăteşti, pricepu că era mireasă.

Radu, cu buzele strânse, pe urma lui naşu-său Preda, păşi treptele tindei. În faţa uşii, stătea cumplit vornicu Gavrilă. Radu puse un genunchi în pământ, plecă fruntea şi-i sărută mâna. Dumnealui, privindu-l cu sprânceana cam încruntată, da’ cu un zâmbet ascuns sub musteţile groase care se împreunau cu barba mare căruntă răsfirată pe piept, îl îndemnă să treacă şi-i şopti încet, ca să nu audă decât el: „Am păcălit un puiandru de oltean!”

După ce isprăvi cu istorisitul, cucoana de la Stăic se ridică dreaptă din jilţul cu perină, în care amorţise puţin, şi-şi netezi nepoata peste luciul părului castaniu.

— Du-te fetică de te culcă. Iacă-tă că trecu de mult de crucea nopţii, şi în loc să dormim, şedeam pe afară, pe negură, ca pricolicii!

Cu mâna pe cleanţa uşii deschise, mai privi odată înapoi, către Dochiţa al cărei obraz răsări o clipă în lumina lămpii din sală, şi intră în casă.

Dochia, rămasă singură în cerdac – căci fusese crescută să nu cunoască urâtul – se aşeză pe scaunul cucoanei Masinchii, ca să se gândească în tihnă la perechea de copii îndrăgostiţi, străbunicii ei, umbre cărora muica-mare le dăduse suflare de viaţă în seara aceasta.

În iatacul cucoanei Masinchii ardea candela, luminându-i zâmbetul din sclipirea ferecăturii de argint. Din toată casa,

dumneaei îşi alesese cea mai mică şi mai puţin arătoasă din încăperi, dar aceasta având o fereastră ce dădea spre curte, îşi putea arunca de acolo, la orice ceas, vara sau iarna, ochii asupra întregii gospodării. Şi aici erau două paturi, pentru a putea culca, când casa se afla plină de musafiri, vreo cucoană, rudă sau prietenă apropiată a dânsei.

Paturile de nuc, cu tăblii uşor încovoiate, ca la sănii, aşezate de-a lungul unuia din ziduri, erau îmbrăcate cu macat de casă în culoarea vişinei putrede, ca şi perinile de perete, iar între ele masa de sub oglinda Biedermayer avea şi ea acoperitoare din acelaşi macat, tivită cu ciucuri. Pe măsuţa mărişoară de la capui patului cucoanei Masinchii, aşternută cu faţă de pânză albă cusută cu şabace, erau rânduite în acelaşi fel, de ani de zile, toate lucruşoarele de trebuinţă ale stăpânei casei: sfeşnicul de argint cu lumânarea şi chibriturile, cheile, catastiful de socoteli, ştampila pentru iscălit, pe care scria „Masinca Hârgotă” sub o coroniţă cu cinci colţuri, ochelarii şi rostul de cusut. Nimeni nu avea voie, şi nici nu s-ar fi încumetat, să le mute din loc, sau să se atingă de ele.

La ferestrele cu drugi subţiri de fier atârnau perdele de pânză groasă de casă, ţesute în patru iţe, mai albe decât orice alb, iar pe jos drumuri de scoarţe alese bătrâneşti lăsau să se zărească printre ele câte o fâşie îngustă din blănile gălbui ale pardoselii.

O gravură înfăţişând omorârea lui Mihai Viteazul în Câmpia Turzii împodobea pereţii văruiţi ai încăperii, iar sub aceasta o mobilă înaltă din lemn de nuc cu capac – adusă tot de la Viena, ca şi alte obiecte ale casei – ascundea toate tainele spălatului şi toaletei.

Alături de uşa care dădea către sală, o ladă de zestre, înnegrită de bătrâneţe, sta umilită, aşteptând să se aşeze pe ea musafirii mai neînsemnaţi: finii, logofătul, fetele crescute şi înzestrate de stăpâna Stăicului care acum erau pe la casele lor, preoteasa lui popa Iorgu şi alţii care nu

îndrăzneau să păşească mai în inima iatacului cucoanei.Iarna, când, pentru a mai cruţa pădurea, salonul sta

închis, lampa mare de opalină trandafirie, presărată cu flori de miosotis, era adusă de acolo şi aşezată pe masa dintre paturi, sub oglindă, de unde, în serile lungi, când se înserează de timpuriu, răspândea lumina sa de aur, gonind gândurile triste.

Intrând în odaie, cucoana Masinca ocolise binişor aşternutul Anghelinei, aşezat ca de obicei pe jos, la picioarele patului dânsei, şi aprinsese lumânarea. Dar fata, pomenită de cum atinsese stăpână sa cleanţa, sătulă de somn, se ridică în sus.

— N-auzi tu, Anghelină, ia cată în dulapu din sală sticluţa cu „Balsam Tranquille” şi vino de mă trage o ţâră, numai de n-ai fi prea adormită, că mi-au cam înţepenit drevele gâtului, îi zise cucoana Masinca, lăsându-se ostenită pe marginea patului.

— Doamne, cucoană, şi’mneata! Şezuşi afară până la cântatu de-al doilea al cocoşilor şi ţinuşi de taină şi pe coconiţa a mică, îndrăzni s-o mustre Anghelina. Iaca mă duc acu să aduc „trănchinu”, şi se repezi pe uşe. De nu te-ar lua şi doru de şele, cucoană, că nici an, nici ălan, n-ai mai apucat să te duci la feredeele alea de dincolo… încercă fata să-şi dea părerea, pe când o trăgea, dar rămase la jumătatea vorbei când o auzi pe cucoana Masinca dregându-şi glasul, semn că era nemulţumită de îndrăzneala ei.

Scăpată din mâinile Anghelinei, cucoana Masinca îşi închiotură camizolul de noapte până sub bărbie, se legă cu tulpan tivit cu şpiţuri mărunte la cap şi se sui în pat, după ce-şi făcu rugăciunea cu obrazul întors spre răsărit. Suflă în lumânare şi, răzimată pe înălţimea alcătuită dintr-un căpătâi, o perină mai mare de puf, una mai mică şi un puişor, lăsă să i se perinde pe sub pleoapele închise şirul lung al celor plecaţi de pe lume.

Anghelina, adormită cu pătura trasă peste cap, răsufla

liniştit.Curând patul, cu pânzăturile sale albe, începu să

plutească pe unda uitării, ducând stăpână Stăicului, petrecută de amintiri şi umbre pe al căror chip şters abia mai putea desluşi un nume. Candela, lumină, până la ziuă, un zâmbet bun ce-i stăruia pe buze, pereche celui din icoana Sfântului Nicolae, „chip al blândeţelor”.

Cucoana de la Stăic era mulţumită că vroise Dumnezeu de se făcuseră toate ăstimp. Avusese parte de an bun, şi acum, în sfârşit de vară, făcându-şi socotelile, vedea că are să iasă bine: avea să poată plăti toate dăjdiile, dobânzilor pe unde era datoare şi să mai dea şi câte ceva din capete. Mai cu seamă prunele fuseseră aşa de multe, ca aproape să nu-i ajungă putinile, iar acum era cu ochii pe prunii, rapeni de prune vinete, care începuseră să dea şi ele în copt. În livedii era tăria Stăicului, de când ţinea dânsa minte, şi când era an de prune scăpa de necazuri.

Vara fiind cam plointe, stătuse tot cu inima sărită, căci de câte ori dăduse o ploaie se nimerise s-o prindă în strâns de bucate. Cosise de câteva zile a doua coasă în Dugălie – uneori făcea şi trei coase pe locurile de lângă Motru – dar nu apucase să strângă fânul şi se temea de ploaie. I-ar fi părut rău să se prăpădească tocmai cel din Dugălie – cel mai bun – care-l ţinea de obicei pentru cai.

Aşa cugeta cucoana de la Stăic la de-ale ei, şezând în dimineaţa de Sfântu-Ilie, singură în cerdac – din ai casei nu se arătase încă nimeni – în faţa ceşcuţei de cafea turcească, cu mâinile în poală. Privea peste luncă, aşteptând să vină Trică Bobic, logofătul de la canţelarie, după porunci.

Aburii se topiseră în soare şi vederea se deschidea până departe, către Piatra Cloşanilor. Copiii plecau cu vitele. Undeva, pe aproape, o muiere „spunea multe”, mânioasă pe nişte capre. Pe poteca ce suia spre biserică, se vedeau femei bătrâne.

Păşind fără zgomot pe iarba moale, Trică ajunsese lângă cerdac şi se oprise la scară cu căciula în mână. Om în putere, drept şi înalt, cu cercel în ureche – fiind întâiul născut în casa părinţilor –, se arăta mândru, primenit ca de zi mare, îmbrăcat, deşi era vară, cu cortel de postav negru peste ilicul cu buzunăraşe în care-şi ţinea ceasornicul cu lanţ, catastiful cu socoteli şi plaivazul. Nu lepăda niciodată această ţoală, oricât ar fi fost de cald, fiindcă-i părea semnul slujbei sale de logofăt ce-l deosebea de argaţii curţii.

Punând căciula pe parmalâcul scării, tuşi silit de două ori. Cucoana Masinca se întoarse către trepte.

— Săru-mâna cucoană!— Mulţumim dumitale, Trică, răspunse cucoana Masinca.

Nefiind nimeni de-ai curţii prin apropiere, stăpână sa îl numi Trică, dar obiceiul dânsei era să-i zică „logofete”, când erau argaţi sau cineva străin de faţă; la praznice însă, sau la vreo nuntă ori la vreun botez, când şedea în fruntea mesei, sau în casa vreunui gospodar cu toţi oamenii din sat, îi zicea „mazâlule”, Trică Bobic fiind şi el dintr-un neam de mazili mărunţi din partea locului.

— Văz că ploaia ne iertă azi noapte.— Mi-era de fânul din Dugălie, cucoană, vorbi Trică. De

două ori m-am pomenit azi noapte, de m-am uitat afară. Şi azi dimineaţă, când mă sculai, văzui că se arată a fi frumos. Eu zâc, măcar că e senin, vrea strânge fânu, că de o da o ploaie, îl prăpădeşte. Da’ mi-e că-i sărbătoare…

— De, Trică, îl vrea strânge, da’ o fi păcat, zise cucoana Masinca, ştii bine că-i rău de trăsnet azi.

Dânsa era credincioasă şi ţinea toate posturile, cum pomenise, dar ajunsese să cunoască, trecând prin viaţă, că păcat este numai când faci rău aproapelui tău, cu fapta sau vorba, ori mânii pe Dumnezeu cu un gând urât.

— Acu-i cam târziu, răspunse Trică, după ce stătu o clipă pe gânduri. O să toace îndată de liturghie. Ar fi să lăsăm să iasă popa din biserică şi pe urmă mă duc eu cu băieţii să-l

adunăm. Ne iartă Dumnezeu, că nu l-am furat.— Bine Trică, dacă zici dumneata aşa şi dacă or vrea

argaţii. Să-i iei numai pe ăi de vor ei. Şi să fie păcatu meu, că-s bătrână, glumi cucoana Masinca. Da’ să ai grije să cinsteşti băieţii cu ţuică şi să le dai câte un pac de tutun când or isprăvi. Mai vorbiră o vreme despre nişte boi ce trebuiau duşi la potcovit şi despre perceptor, apoi Trică plecă la treburile sale, după ce-şi puse căciula şi-şi potrivi fudul cârlionţii pe la urechi.

Soarele se ridicase sus, schimbând roua neluată în mii de oglinjoare. O adiere abia simţită aducea miros de ruzet şi de vanilii din grădina de flori. Auzind zgomot de tacâmuri, cucoana Masinca întoarse ochii într-acolo.

Anghelina aşternuse pe masa de sub umbrar o faţă de in încheiată cu şabac şi pusese în mijlocul ei o farfurie rotundă cu o moviliţă albă de unt, o strachină cu miere şi cana cu cicoare, iar acum aşeza cu grije ceştile scunde împrejur. Cucoana Masinca îi făcu semn să umble încet. Un miros de pâine caldă se apropie cu Maria-guşata, bucătăreasa, care sărise pârleazul dinspre cuhnie aducând în cap un coş acoperit cu ştergar vărgat de pânză de casă.

Isprăvind treaba, slujnicele plecară vorbind în şoaptă amândouă, deoarece poteca din grădină trecea pe sub ferestrele casei. Anghelina se plecă de rupse o cuişoară roşie şi şi-o puse la ureche. Se ducea să mai aştepte, tăinuind pe la cuhnie, până a fi s-o cheme cucoana să vină cu castronul plin cu lapte fierbinte de bivoliţă.

Dintr-odată se auzi toaca tocând mărunt. Uşa de la sală se deschise încet şi Dochiţa, părând şi mai subţirică între mânecile „gigot” şi foile largi ale rochiei de percal albastru cu dunguliţe roşii şi albe, se apropie de cucoana Masinca de-i sărută mâna. Părul îi era pieptănat neted, adunat la ceafă într-o plasă de mătase neagră cum ştia că-i place mamei mari. Subsioară ţinea o carte.

— Dară tu, aşa de noapte? zise cucoana Masinca, îndepărtând-o puţin ca s-o poată privi mai bine, după ce o

sărutase pe creştet.— Sunt pomenită de mult, mamă-mare, şi venii să mai

stau cu dumneata, numai noi amândouă, până o fi să se scoale ceilalţi, răspunse Dochiţa cu dulceaţă, ascunzând un gând al ei, şi se aşeză pe un scăunel, aproape de cucoana Masinca.

Îngustându-şi ochii, aruncă o privire către grădină; pregătirea pentru cafeaua cu lapte o făcu să încreţească din nas.

— Muică-mare, eu aşi vrea o cafea neagră, se rugă Dochiţa privind cum ştia ea când vroia să dobândească ceva.

— N-ar fi să te las, se împotrivi slab cucoana Masinca, zice că nu e bună pentru copii pe inima goală. Du-te de strigă la Anghelina să ne facă două cafele, c-aşi mai bea şi eu una. Da’ să facă în ceştile ale mici, se mai tocmi dânsa, pe când Dochiţa şi ajunsese în tinda din dos şi poruncea cafelele.

Tot codindu-se, Dochiţa n-apucă să-nceapă vorba despre pricina pentru care se sculase aşa de noapte ca s-o prindă singură pe cucoana Masinca, înainte de a fi supărat-o vreo treabă de-ale moşiei sau de-ale casei, până ce veni Anghelina cu tăviţa de argint, păşind mărunt, fără a slăbi cafelele din ochi.

— Adusăi căfelele, cucoană, şi pusăi şi o dulceaţă de cireş de ale amare coconiţei, că ştiu că-i place, zise Anghelina şi aşeză cafelele pe masă, mulţumită că n-a vărsat niciun strop din ele pe drum.

După ce plecă ea, singură cu cucoana Masinca, Dochiţa îndrăzni:

— Mamă-mare, ce-ar fi să mergem şi noi la o nedeie?— ’Taci acu fetică! Ce-ţi veni a vorbi, eu de nedeie sunt?

se miră cucoana Masinca. Nu ştii că eu nu umblu prin nedei? Dacă ţi-era drag să te duci, să fi spus de mult. De-mi spuneai la timp, punea caii şi plecai de ieri cu mademoisella şi cu băieţii, de durmeaţi la Tarniţa, la văru Babaneţ, şi azi

mergeaţi cu ei la Mărăşeşti, că el se duce cu ai lui în tot anu, fiindcă acolo se face nedeia a mai mare de Sfântu-Ilie.

— Mamă-mare, eu nu ziceam ca să mergem neapărat azi şi la orice nedeie. Aşi fi vrut să văd şi eu nedeia boierească de la Moara Mandii.

Cucoana de la Stăic înlemni. Luminile ochilor i se îngălbeniseră, o trecu un fior de moarte şi cu toată căldura zilei îşi simţi mâinile sloi de gheaţă. Fără a pricepe ce face, cea mai dragă dintre nepoate îi spusese nişte vorbe care deschiseseră vasul de otravă, neumblat de mult, din sufletul dânsei. Îi trebui un răstimp ca să-şi vină în fire şi să i se potolească bătaia sângelui în tâmple.

— Nu, asta nu se poate, acolo nu se duce nimeni din casa mea cât trăiesc eu, vorbi dânsa după o vreme cu un tremur în glas, dar stăpânindu-se totuşi cum îi era felul, şi rămase un timp cu buzele strânse.

— Mai târziu, când ăi fi mai coaptă, o să afli tu pentru care cuvânt, spuse cucoana Masinca după ce se mai linişti

— Muică-mare, nu fi supărată, te rog, spuse Dochiţa punând capul pe genunchii cucoanei Masinchii. Ştiu de pe acum. Moara Mandii este a unor boieri cu care eşti sfădită dumneata de mult, de mult, nici nu eram eu. Dar tocmai pentru că a trecut atâta vreme de atunci, credeam că ţi-a trecut mânia. Mai cu seamă că boierul cel bătrân, care te-a supărat cu un proces, a murit. Am auzit eu. De altfel de ce să-ţi faci dumneata sânge rău pentru un proces, mai avem noi şi alte procese cu pământul, destule. Zice că cei tineri care au moştenit moşia, urmă Dochiţa să-şi apere cauza, nu vin niciodată pe acolo, nici nu se mai ştie de când nu s-a mai deschis casa. Şi ce ne este nouă de ei, nici nu-i cunoaştem, sunt nişte streini.

— Dochie, nu mai stărui, vorbi cu asprime cucoana Masinca. Să ştii că mă supăraşi rău, tăman acu, la o zi mare. Cât oi mai trăi eu să nu mai pomeneşti de Moara Mandii, urmă dânsa şi se ridică dreaptă să plece.

Când îşi luă Dochiţa batista de pe ochi, nu mai era lângă

ea; alergă s-o ajungă în sală ca să-i ceară iertare, dar o văzu intrând în odaie şi închizând uşa după dânsa altfel decât îi era obiceiul.

Fetiţa se aşeză plângând pe o treaptă a scării – locul unde-şi plângea până nu de mult jucăriile stricate şi genunchii zgâriaţi – tristă şi ruşinată că a amărât-o pe mama-mare. Dacă ar fi ştiut că o supără aşa de rău, nu ar fi deschis gura nici picată cu ceară.

Îi venise această poftă auzind pe Anghelina vorbind cu Domnica într-o zi, dimineaţa, de curând, în timp ce făcea curăţenie prin casă, că le-ar fi drag să se ducă de sfântu-Pintilie la nedeia boierească, dar nu cuteză să se ceară la cucoană ca să meargă pentru că dumneaei a avut o pricină cu boierii de acolo pentru nişte pământ de pe lângă Motru şi nu are să le lase. Urmaseră apoi să tăinuiască în şoaptă între ele şi nu mai pricepuse ce spun. Dochiţa se gândise că mama-mare nu-i stricase niciodată voia şi nu avea să se împotrivească dacă o va ruga frumos şi o va lăsa să se ducă la nedeie luând şi fetele cu ea.Dar socoteala ei de copil nu fusese bună şi acum plângea cu lacrimi cât mărgelele. Tinereţea ei însă nu primi să se împerecheze prea multă vreme cu lacrimile şi ele i se uscară pe obraz înainte de a se fi luat toată roua de pe iarbă.

Simţi deodată cartea căreia nu-i dăduse drumul din subsuoară şi-şi aduse aminte că avea o mângâiere. O găsise în ajun, uitată de mama ei într-un sertar al scrinului din salon – pusă desigur acolo ca să nu-i cadă ei în mână – şi citise seara în pat până ce se topiseră două rânduri de lumânări din sfeşnicul de la căpătâi. Georges Ohnet îi dezvăluise, în „Le Maître des forges”, viaţa cu tainele şi patimile ei şi fetiţa era dornică să afle sfârşitul romanului.

Ca să poată ceti în linişte şi să-şi ascundă ochii plânşi, scăpând totodată şi de cafeaua cu lapte, Dochiţa îşi fluieră căţelul, se strecură prin grădină, dincolo de ogaş, şi se culcă în iarbă sub un măr rotat, unde rămase netulburată

până la ceasul mesei, păzită de departe de Braica şi de Diana, cele două copoaice, care nu îndrăzneau să se apropie de frica lui Gyp.

Nimeni din ai casei, nici fraţii Dochiţei, nici Mihu, nici Mademoiselle nu luase seama că se petrecuse ceva. Pe obrazul înflorit al Dochiţei nu mai stăruiau urmele lacrimilor vărsate, dar i se rupse inima când întâlni bieţii ochi ai mamei-mari încă tulburi de plâns. Nu o văzuse niciodată plângând şi se simţi nenorocită şi ruşinată ştiind că ea era vina.

La amiazi, cucoana Masinca, aşezată la masa rotată de sub umbrarul din grădină, între Tudor şi Mihu, avându-l în faţă la locul ce i s-ar fi cuvenit stăpânului casei, pe Statie, vorbea liniştită, supraveghiind serviciul, şi se arăta mulţumită că le plac copiilor mâncărurile. După ciorba de pui cu agrişe, urmase o ciulama de ciuperci, însoţită de mămăliguţă aurie. Anghelina schimbă grăbită farfuriile, căci o văzuse pe Domnica venind dinspre cuhnie cu o tavă lungă, încărcată cu plăcinte de mere, pe care abia o ducea.

— Am şi nişte halva turcească, îl vesti cucoana Masinca pe Statie, cunoscând slăbiciunea celui mai mare dintre nepoţii dânsei. De altfel, tot alaiul bucatelor era întocmit de stăpână casei – ca de obicei – pentru a mulţumi pe toţi şi a răsfăţa pe fiecare în parte. Ciorba de agrişe îi plăcea Dochiţei, ciulamaua de ciuperci lui Tudor, halvaua turcească o făcuse cu mâna dumneaei pentru Statie, iar plăcinta cu mere era prăjitura de care nu se sătura niciodată Mihu.

— Ai grije, Anghelină, să-i dai Mademoisellei brânză după ce o isprăvi cu prăjitura, îi şopti cucoana Masinca, aruncându-i o căutătură cam aspră. Ştia bine că pe Anghelina nu o prea trăgea inima să-i facă pe plac lui Mademoiselle, pe care o pizmuia – ca şi celelalte slugi – pentru că şedea la masă cu boierii.

Frumuseţea zilei însorite de vară, bunătăţile de la masă

şi învoirea dintre cei din jurul ei, în care se coprindea şi Mademoiselle, o străină de ţară, privită tocmai pentru aceasta ca un musafir, nu ca o simbriaşe, alcătuiau o bună stare în care se topea amărăciunea Dochiţei. Se simţea bine şezând la masă printre ai săi şi îi plăceau toate. O încânta grădina în care se ridica mirosul de pe florile dogorite de soare, farfuriile vechi cu chipuri, tacâmurile grele de argint aduse de bunicul de la Viena, care o chinuiseră altădată fiind prea mari pentru mâinile ei de copil, paharele groase de cleştar în dungi, aduse şi ele dintr-o călătorie la Karisbad, şi privirile muichii-mari, care o căutau cu duioşie peste masă, arătându-i că este iertată.

Cucoana Masinca îşi făcu cruce şi se ridică de pe locul ei. Pe când ieşeau cu toţi de sub umbrar în urma dânsei, se auzi tunând în depărtare şi dincolo de dealuri un fulger tăie văzduhul.

— Îmi pare că se apropie sfeti Ilie, îi aud cocia de foc duruind, zise cucoana de la Stăic, ridicând capul şi uitându-se pe cer, îngrijorată, aşa cum se uitau de veacuri cei din neamul său. Să aduci cafelele în salon, Anghelină, şi să dai târcol pe la ferestre, că parcă s-ar ridica un vânt de la deal, urmă dumneaei îndreptându-se către scara cerdacului.

Împreună cu cafeaua, Anghelina aduse vestea că o aşteaptă cineva pe cucoana Masinca.

— Cucoană, veni doda Anica-lu-Benone dascălu cu o azmă de pâine şi cu nişte colivă, că ştie că-i place lu coconiţa Dochiţa.

— Spune-i să îngăduie o ţâră şi dă-i drumu la mine în odaie, să vin acu să mai tăinuiesc cu ea.

Scurtând tabietul, cucoana Masinca puse ceaşca de cafea băută pe tavă şi plecă. În iatac o găsi pe Anica stând în picioare, lângă uşe, cu o strachină nouă plină cu colivă într-o mână şi cu o azmă de pâine învelită într-un ştergar alb ca floarea în cealaltă.

— Mulţumesc, fină Anică, are să se bucure fata, n-ai uitat că-i place coliva, spuse şi îi zâmbi de râs cucoana Masinca,

luând plocoanele în primire.După ce-i sărută mâna, Anica se trase câţiva paşi înapoi

şi aşteptă tăcând, cu mâna la gură.— Mai hodineşte şi tu colea, fină Anică, o pofti cucoana

Masinca, arătându-i un scăunel, şi se aşeză pe pat, răzimată pe perinile de la perete.

— Lasă, naşe, că nu-s obosită, răspunse Anica, trăgând scaunul mai către uşe, pe care se aşeza abia la al doilea semn de îmbiere.

Urmă o tăcere. Cucoana de la Stăic, cu gândul la ale ei, uitase de Anica; oftă prelung şi ridică ochii spre icoană.

— Naşe, venii să te întreb ce facem cu borangicu, că l-am răsucit, îndrăzni Anica. Năvădim tot borangic ori îl batem în inişor?

— De, fină, eu zic să-l batem în inişor, că nu se cărăreşte ca atunci când e borangic în borangic. Să-ţi caut o spată mai deasă ca să fie mai bătut. De o ieşi frumoasă pânza, m-am gândit să i-o dau fetei pentru faţă de rochie. Am înduplecat-o pe fii-mea Vena să lapede doliu la toamnă şi am vorbit amândouă că de-o avea musafiri la masă ori vreo sindrofie să nu mai ţină fata în odaie cu franţuzoaica. Vezi tu, e şi ea mare acu. Mi-ar fi drag să fie de la mine materia pentru a dintâi rochie de lume ce-şi face. Numai de i-ar coase-o frumos. Ar fi s-o dea la Craiova la cusut. Tot mă duc eu la toamnă pe acolo că am un proces la Curte, am să iau şi pe Dochiţa cu mine. I-aşi cumpăra şi o pălărie frumoasă, că e o marşandă acolo care aduce numai lucruri din Sus. De nu mi-aşi uita să-i duc să-mi schimbe şi mie bridurile de la pălăria bună, că s-a tăiat mătasea şezând în cutie.

Cucoana de la Stăic îi vorbea Anichii înadins de găteli şi de lucruri care să îndepărteze de la dânsa gândurile ce o munceau.

Cerul se întunecase de tot, undeva în casă se auzi o uşe trântindu-se de vânt, tunetele se apropiaseră, câţiva stropi mari bătură în şindrila acoperişului.

— N-auzi-mneata naşe, zise Anica, eu bag seama că ai ceva. Geaba îmi tot spui-mneata de feţe de rochii şi de marşantra de la Craiova, că eu te cunosc că ai o supărare. Nu te auzii eu oftând adineaori?

— Văd că nu-i chip să mă ascund de tine, răspunse cucoana Masinca, mulţumită oarecum că poate să vorbească cu cineva de amărăciunea dânsei.

Dar mai întâi se săltă puţin de-şi aruncă ochii pe fereastră, în curtea din dos, unde se auzea Idita-lu-Covrig silindu-se să închidă puii de curcă înainte de ploaie.

— N-o să mă crezi, fină, când ţi-oi spune că tăman Dochiţa mă supără azi dimineaţă. Fără să vrea şi fără să ştie, că n-are de unde să cunoască mititica toate păcatele noastre.

Cucoana de la Stăic tăcu o clipă, îşi trosni degetele de mai multe ori şi urmă.

— Auzi tu ce a fost zicând, că i-ar fi drag s-o duc de Sfântu-Pantelimon la nedeia boierească, la Moara Mandii.

— Îu, Doamne ia-mă! se lovi cu palma peste obraz Anica. Şi ’mneata ce ştiuşi răspunde?

Un fulger despică cerul, luminând încăperea. Trăsnetul se auzi căzând aproape. Cucoana Masinca şi Anica îşi făcură cruce, zicând încet, în acelaşi timp amândouă: Iartă-ne Doamne păcatele! Ploaia începu să cadă cu zgomot. Anica se trase cu scăunelul aproape de patul cucoanei.

— Şi cum îţi spuneam, fină, mă pomenii cu fata că îmi zice să ne ducem la nedeie la Moara Mandii. Se vede că nu ştie nimic, sărăcuţa. De unde să fi ştiind bietul copil de grozăvia făptuită de bărbatu lu nesoru-mea Lena. De unde să ştie că m-am jurat la icoană să nu iert şi să nu mai îmi calce picioru pe pământu blestemat de la Moara Mandii cât oi fi. Se uita la mine cu ochii ei ca de heruvim. Şi eu, muiere bătrână cum mă găsesc, nu fusei în stare să-mi ţin firea. O înfruntai şi o certai de parcă ar fi fost vinovată cu ceva şi acu mi-se rupe inima de ea.

Of! fină Anică, oftă cucoana Masinca. Mi-a mai fost zis

fata şi o vorbă ca să încerce să mă întoarcă, s-o las la nedeie, şi vorba asta n-o pot uita. A fost zicând că ce ne e nouă, nu cunoaştem boierii de la Moara Mandii, sunt nişte streini. Auzi tu, streini? Sora mea dintr-o mumă şi dintr-un tată şi cu copiii ei, streini! Ce blestem o fi fost asta pe neamu meu, fină Anică?

Amândouă rămaseră pe gânduri şi tăcură o vreme mai lungă. Fulgeră iar şi tresăriră când un trăsnet căzu cu zgomot mare ca şi când ar fi trăsnit între ele în odaie.

— S-aprindem lumânarea de la Paşti, zise Anica speriată, închinându-se şi se repezi s-o caute în chichiţa mesei unde ştia ea că şade. Nu trecu mult până ce ploaia se opri şi începu să se lumineze deodată. Cucoana Masinca se uită pe fereastră.

— Văd că stătu ploaia şi se sprânjesc nourii, se bucucă dânsa, netezindu-şi părul cu palmele. Haideţi să vedem ce-o fi pe afară, şi păşi pe uşa deschisă în lături de Anica.

Din pământul îndestulat de apă se ridica o fumegare străvezie. Ai casei veniseră şi ei în cerdac să se învioreze de răcoarea de după ploaie. Se auzeau streşinile picurând şi stropii alunecând pe frunzele lucioase ale pomilor dimprejur. Păsările ciripeau din nou. Florile erau mai vioaie şi iarba mai verde. Apa Domnului scăldase totul şi firea strălucea de prospeţime sub cerul albastru pe care nu se mai vedea nicio urmă de nour. Stăpâna Stăicului îşi roti ochii în toate părţile peste moşie.

— Ce o fi arzând în Dugălie, mi se vede o pălălaie mare de foc, vorbi dânsa cu o temere în glas, întinzând mâna după binoclu.

Chiar atunci trecu, ca azvârlit de praştie, călare, cu capul gol, Trică logofătul.

— Trăsni fânu de l-am strâns dimineaţa, strigă el trecând, şi o luă în goana calului peste mirişte, spre Motru.

Cucoana Masinca privea tăcută cu mâinile împreunate, stăpână pe dânsa, către focul din luncă, cugetând: „Doamne, îmî arătaşi astăzi două semne ale puterii Tale.

Trimiseşi mustrare asupra mea pentru păcatu ţinerii mâniei prin gura unui copil şi mă încercaşi lăsându-mă să mă iau după zisa altuia şi să nu păzesc datina hodinei la o zi mare…”

Pe neaşteptate se simţi trasă uşor de mâneca rochiei: era Anica de care-şi uitase. Cele două femei se priviră adânc în luminile ochilor.

— Naşe, şopti Anica galbenă la faţă şi cu un tremur pe buze, eu zic aşa, că vrea lăsa fata la nedeie la Moara Mandii.

— O vrea lăsa, răspunse, tot în şoaptă, cucoana de la Stăic.

— Întoarce-te, mai odată, încă odată şi gata, c-ai fi ameţit, puica muichii-mari.

Cucoana Masinca o încingea pe Dochiţa, care stătea în picioare, cu braţele ridicate, în mijlocul iatacului, şi se învârtea la porunca dânsei.

Mai întâi o pieptenase, împletindu-o cu împletitură în patru, cum numai bunica ei ştia împleti, lăsându-i cozile, care-i ajungeau până la brâu, slobode şi-i potrivise pe cap o cununiţă de mahmudele de aur.

O îmbrăcase apoi cu iia dumneaei, din vremea când era fată, cusută cu altiţă pe mânecă şi cu încreţ la umăr, şi peste poalele tivite cu şabac îi pusese opregul vişiniu cutat al dânsei, numai alesături în fir şi beteală, şi acum sfârşea încingând-o cu brăcirile, care i le ocolise de nenumărate ori în jurul mijlocului.

Anghelina şi Domnica, cealaltă fată în casă, ajutoarea ei, primenite şi gătite paie, căci aveau s-o însoţească pe coconiţa, umpluseră încăperea cu mirosul busuiocului ce li se încălzea în sân şi stătea pe lângă cucoană ca să-i dea în mână ce-i trebuia, fără a îndrăzni o vorbă.

Mademoiselle nu era de faţă, nici nu ar fi avut ce căuta acolo, când cucoana Masinca umbla la lăzile ei cele mai de taină, şi nici n-ar fi priceput nimic din toată rânduiala

acestui îmbrăcat, pe care cucoana Stăicului îl săvârşea ca pe o slujbă, după anumite reguli şi canoane. Desigur că dormea cu perdelele împreunate până a fi să se însereze, ca să poată face o plimbare pe răcoare.

Pe lada de lângă uşe şedea, aşteptând răbdătoare, cu mâna la gură şi cotul sprijinit în palme, fina Anica a lui Benone dascălul. Fina Anica pusese pe ea ţoalele cele mai bune, era îmbrobodită cu peşchir de borangic ales în mătăsuri şi avea salbă cu două rânduri de galbeni din cei mari la gât, ca să nu-i fie ruşine coconitei de ea.

Finul Benone aştepta în curte, pe lângă cai, imbrăcat şi el şi primenit ca pentru o zi mare şi pentru cinstea ce le-o făcea cucoana Masinca, naşa lor, încredinţându-le nepoata.

De pe marginea lăzii pe care şedea, fina Anica nu mai tăcea.

— Doamne ţine-o de coconiţă, că mult e mândră! Ia te uită cât e de năltuţă şi de subţirică în mijloc, nu se mai isprăvesc brăcirile! Şi ce cozi, mumă! Ce sodom de păr!

Vezi, naşe, că e bine că te-ai ţinut de obiceiu nostru ăl vechi şi ai pus pe fraila a bătrână, care a plecat, de a spălat fata în fiecare an cu homan pe cap de Sântoader. Să vedem acu cu asta nouă ce-oi face ’mneata, zise Anica cu înţeles.

Dochiţa, istovită, se lăsase pe marginea patului, puţin cam albă în obraji.

— Ar fi să plecaţi, fină Anică, zise cucoana Masinca, punând Dochiţei în mână o batistă cusută cu fluturi. Nu mai şedeţi, că acu-i noapte. Să fii cu grije, fină, şi să nu zăboviţi după scăpătatul soarelui, îi mai dădu dânsa în grije femeii sale de credinţă, şi se aşeză să se odihnească.

Alaiul Dochiţei ieşi pe uşe, urmărit de privirile cucoanei Masinchii, în sufletul căreia se împerechea bucuria de a-şi vedea nepoata ca o floare împupită cu nişte supărări vechi ce-i intârziau încă în minte.

Dochiţa se sui în trăsură şi luă pe fina Anica alături. Fetele se aşezară pe scăunel, finul Benone se săltă pe capră, lângă vizitiu, şi trăsura ieşi pe poartă însoţită de

sunetul clopoţeilor pe care poruncise cucoana Masinca să fie puşi la gâtul cailor, toţi câţi se găseau la magazie. Costăin ceruse fetelor să-i dea panglici de mătase şi le mai pusese şi funde la căpestre.

Bătrâna trăsură a curţii, întinerită de îngrijirile lui, umbla lin în lumina amiezii de vară şi, peste scurtă vreme, coti pe un drum ce nu-l mai călcase de peste douăzeci de ani.

Singură în iatacul dumneaei, cucoana Masinca şezu multă vreme să-şi cumpănească gândurile şi să lase drojdia amintirilor urâte să se aşeze.

Bătătura morii era toată numai sclipiri de fluturi şi de galbenii din sălbi. Pulberea ce se ridica în văzduh părea şi ea de aur în soarele amiezii. O horă ocolea domol taraful de lăutari din mijlocul ei. Pe lături mai cântau încet şi alte tarafuri. Mai la o parte, pe margine, la umbră, sub copaci, iarba neumblată era aşternută cu mese de pânză în jurul cărora şedeau oamenii însuraţi cu ai lor şi se cinsteau din ulcioarele şi ploştile de pe lângă ei, luând din mâna nevestelor aripa sau cotoiul de pui cu care îi îmbiau. Închinau ulcelele de băutură de la o masă către alta, făcându-şi urări de sănătate pentru vite şi pentru copii şi de mersoare bună pentru bucate.

Trăsurile şi cociile şedeau îmbulzite în drum pe sub plute. Caii împiedicaţi păşteau fără pază, peste tot locul. Moara nu umbla, apa Motrului curgea cuminte şi tihnită pe erugă.

Când se opri trăsura curţii de la Stăic, de se coborî Dochiţa cu însoţitoarele ei, se întoarseră multe capete din mulţime să privească. Nepoate ale cucoanei Masinchii nu se mai arătase până atunci prin nedei şi le plăcu la oameni s-o vadă îmbrăcată cu vâlnic şi cu cămaşă cu altiţă cu încreţ ca pe fetele lor. Câţiva oameni bătrâni, din cei ce cunoşteau întâmplarea, se uitară cu înţeles unii la alţii clătinând din capete. Erau mai bine de douăzeci de ani de când cucoana Masinca îl rămăsese pe stăpânul de aici la o judecată pentru un codru de pământ şi el, socotind că

tribunalul şi Curtea de apelaţie îi făcuseră strâmbătate, vroise să-şi facă singur dreptate cu puşca.

— Trec toate, ca apa pe Motru, şi surcelele ale tinere nu ştiu de ce s-a fost uscat trunchiu ăl bătrân, zise un unchiaş împingându-şi căciula pe frunte.

Muierile lor încremeniseră cu mâna la gură, se uitau şi nu le venea a crede.

— N-auzi ’mneata, cumnată, văzuşi fata năltuţă de intră acu-n nedeie? E nepoata cucoanei de la Stăic, zise o nevastă către Cătălina, bucătăreasa curţii, soţia lui Dragotă chelarul.

— ’taţi acu, cumnată, cum i-o fi dat drumu cucoana Hârgotoană să vină, că doar ’mneaei e sfădită de ani putrezi cu cucoana noastră şi nu s-au iertat nici după ce s-a prăpădit cuconu Traşcă. Mă tot mir!

— Îu Doamne ia-măăă! Ce trăi să văd! zise nevasta morarului, punând mâna streaşină la ochi. S-o fi ostoit veninu din inima cucoanei Masinchii, de lăsă fata să între în bătătura noastră.

Aşa vorbeau între ei cei ce ştiau, dar Dochiţa nu-i auzea şi înainta mulţumită printre lume, bucurându-se de priveliştea ce i se înfăţişa. O cunoşteau mulţi şi îi zâmbeau, ferindu-se în lături ca s-o lase să treacă. Nu ştia la care tacâm de lăutari să asculte şi încotro să se uite mai întâi. Câţiva oameni de la Stăic se sculară de o poftiră să şadă la masa lor ca să guste ceva, dar ea le răspunse că ar vrea dintâi să dea târcol nedeii, ca să vadă tot ce-i de văzut, şi se întoarce. Până atunci le lăsă zălog pe fina Anica şi pe finul Benone, căci pe fete le pierduse de mult.

Tot vorbind cu unii şi alţii şi privind la frumuseţea ţoalelor de sărbătoare, Dochiţa trecu de lume şi de nedeie şi ajunse lângă un gard scund, în faţa unei grădini de flori în care nu era nimeni, şi dincolo de ea văzu printre copacii bătrâni o casă joasă, cu tinda numai lubidragi şi răcorele albastre, a cărei uşă era dată în lături.

Chemată de liniştea şi de umbra de acolo, intră în

grădină, fără a şti bine ce face, dar când văzu uşa deschisă o cuprinse un fel de teamă şi de sfială. Îi păru însă că această grădină necunoscută era ca o soră a grădinii de la Stăic, pentru că înfloreau în răzoarele ei aceleaşi soiuri de flori; nu se mai simţi străină şi se plecă să rupă un fir de ruzet. Când se ridică văzu deodată, venind cu paşi mari dinspre moară, un tânăr înalt îmbrăcat în haine de călărie, care se apropie de ea cu pălăria în mână şi, zâmbindu-i, îi vorbi ca şi când ar fi cunoscut-o de când lumea.

— Sărut mâna, văruică, şi bine ai venit! Eram pe la moară când ajunseşi, îmi spuse moraru a cui e cuconiţa frumoasă din trăsură şi alergai într-un suflet să te primesc. Eu sunt Pârvu Cartianu, fecioru Venei.

Nimic din toată ştiinţa felului cum trebuie să te porţi în lume, cu care fusese pedepsită de mică Dochiţa, nu-i veni în ajutor şi nu putu răspunde o vorbă tânărului stăpân al grădinii în care intrase fără a fi poftită. I se păru că trecuse multă vreme până ce se auzi vorbind.

— Cum poţi fi fiul Venei, eu sunt fata Venei. Şi cum eşti dumneata văr cu mine, căci eu îmi cunosc toţi verii.

— Am să-ţi spun îndată. Pe mamele noastre le cheamă pe amândouă Vena şi sunt vere drepte, numai că pe a mea am pierdut-o de mult, eram aproape un copil atunci, şi glasul tânărului se frânse puţin. Oriunde te-aşi fi întâlnit însă, aşi fi ştiut că suntem rudă, căci îi semeni mult bietei mamei, ai aceiaşi ochi albaştri.

Dochiţa lăsă ochii în jos şi tăcu. Îndrăzni apoi să se uite la noul văr ce i se înfăţişa atât de neaşteptat şi i se păru că seamănă cu cineva, dar nu ar fi putut spune anume cu cine.

Era înalt şi subţire, cum erau toţi ai ei, şi purta părul castaniu închis cu unde mari dat pe după urechi, mai lung decât era obiceiul, ceea ce îi dădea o asemănare cu portretele vechi şi cu flăcăii din hora de la nedeia ce i se părea acum aşa de departe. Îmbrăcămintea tânărului era şi ea alta decât tot ce văzuse Dochiţa pe la oraş şi pe la Motru. Purta cizme înalte de piele galbenă, pantaloni de

postăvior în culoarea oului de raţă şi din haina cafenie încheiată foarte sus i se vedea o cravată albă de pichet care-i ocolea de mai multe ori gâtul şi se înnoda sub bărbie. Părea foarte tânăr, poate pentru că nu avea mustaţă, ceea ce era iarăşi un lucru neobişnuit. Pălăria de panama şi-o azvârlise într-un stobor din gard şi stătea în faţa Dochiţei aşteptând parcă ceva, fără a-şi putea lua ochii de pe ea.

— Ce mult seamănă grădina cu grădina noastră de la Stăic, zise Dochiţa; parcă ar fi rude şi ele. Şi ridicând ochii din nou, îi zâmbi, uitându-şi sfiala.

— N-am mai fost nici eu pe aici de când eram copil, dar văd că totu a rămas ca altădată. Să ştii însă că şi la Pârvuleşti înfloresc aceleaşi flori, alt semn de rudenie, râse Pârvu Cartianu. Am venit alaltăseară cu bunica mea ca să-i ajut la socoteli şi avem de gând să plecăm zilele astea la Pârvuleşti înapoi, urmă el cu vocea sa puţin tărăgănată.

Văruică, nu vrei să pofteşti în casă? Iartă-mă că te ţinui atâta vreme în picioare aici. Ne întoarcem pe urmă să-ţi arăt moara şi feredeul turcesc făcut de bunicu meu Traşcă. Intră te rog, să te vadă şi mama-mare, zise Pârvu, şi o apucă uşor de braţ călăuzind-o spre casă.

Dochiţa se lăsă dusă, ştiind însă în sufletul ei că nu e bine ce face, dar nu se putea împotrivi, i se părea că aşa trebuia să fie. Intrară pe uşa deschisă şi în primele clipe, venită din soarele de afară, nu putu deosebi nimic în umbra răcoroasă a încăperii. Înainta, călcând pe aşternuturi de scoarţe, în acelaşi miros de sulfină ca la Stăic. Ochii i se deprinseră şi totul în jurul ei i se păru cunoscut de mult. Pârvu o îndreptă către o canapea de lângă fereastră.

— Mumă-mare, ţi-am adus o fată frumoasă pe care nu o cunoşti deşi îţi este nepoată.

Dochiţa ştia că e ziuă şi că e trează, dar trăia ca într-un vis. Pe canapea şedea o cucoană bătrână, care era ca răsfrângerea într-o oglindă a mamei-mari a ei. Ştia că nu e cucoana Masinca, pe care o lăsase acasă la Stăic, dar nu putea crede că nu era dânsa. Acelaşi zâmbet bun, acelaşi

fel de a se îmbrăca, acelaşi fel de a şedea dreaptă. Urmându-şi visul, Dochiţa se aplecă de-i sărută mâna. Când se ridică, văzu două lacrimi alunecând pe obrazul ofilit.

— Ce face soru-mea Masinca, e sănătoasă? o auzi vorbindu-i ca dintr-o mare depărtare cu glasul mamei-mari. Şezi colea lângă mine.

Din mijlocul visului în care trăia de când intrase în grădină, Dochiţa pricepu. Cucoana era sora bunicii ei. Îşi aminti că a auzit fără să fi luat bine seama că mama-mare ar fi avut o soră de care o despărţise ceva grozav, bine nu ştia ce. Frânturi de lucruri auzite pe când era în fustiţă scurtă i se întorceau în minte.

— Îţi mulţumesc, mătuşe, mama-mare e sănătoasă. Am rugat-o frumos şi mi-a dat voie să vin la nedeie cu fina Anica şi cu finu Benone dascălu, răspunse Dochiţa începând să-şi vină în fire.

— Pârvule muică, o fi văzând cineva de creştinii ăia de veniră cu fata? se îngrijoră cucoana Lena. Strigă tu la morar să-i omenească cu ceva. Să mâne pe Cătălina să ne facă nişte cafele şi să aducă dulceţuri.

— Cum te cheamă fetică, întrebă după o vreme de tăcere şi de gânduri cucoana Lena, luând-o de mână.

— Eu nu îndrăznii s-o întreb, zise Pârvu care tăcuse până atunci, respectând tulburarea bunicii sale. Să vedem dacă numele i se potriveşte.

— Mă cheamă ca pe o babă urâtă şi rea dintr-un basm, râse Dochiţa, care nu se mai simţea străină. Mă cheamă Dochia. Când sunt cuminte ai mei îmi spun Dochiţa, dar numele creştinesc îmi este Evdochia, nume de călugăriţă.

— Dar şi de împărătiţă de la Ţarigrad. Şi ţi se potriveşte, vorbi Pârvu.

Cucoana Lena zâmbi şi clăti din cap a încuviinţare. Nu ştia dânsa bine cum o fi arătând împărătiţele de la Ţarigrad, i se păru însă că nepoata seamănă cu o icoană sprâncenată, cu ochi prelungi, dar cu obraz înflorit şi trup de căprioară. Poate că aşa o fi fost fiind împărătiţele

Ţarigradului.Vorbirea urmă multă vreme, ca între neamuri, în salonul

de la Moara Mandii. Cucoana Lena îi punea Dochiţei, după câte un răstimp de tăcere îngândurată, întrebări, cu un tremur de dor în glasul veştejit.

Pârvu pomeni despre plecarea lui în toamnă la Paris pentru a-şi sfârşi doctoratul în drept, amintind bunicii sale că mai rămâne o lună la dânsa, la Pârvuleşti, ca să-i ajute la treburile moşiei. Spunea aceasta ca să afle Dochiţa că mai întârzie prin partea locului, dar ştia bine că era degeaba, că nu o va mai vedea.

Nepotul cucoanei Lena nu mai era copil, şi cunoştea grozăvia care-i despărţea. Ştia că bunicul său Traşcă Pârvulescu trăsese cu puşca în tatăl Dochiţei chiar de pe locul unde se aflau acum. De la acea zi de Vineri a Patimilor în care se petrecuse fapta trecuseră douăzeci de ani, dar nu aduseseră nici iertare nici uitare. Blestemele înfricoşate şi jurămintele cumplite rostite în faţa icoanelor de amândouă fiicele postelnicesei Bălaşii stăruiau neclintite, cu aceeaşi tărie, după trecere de atâta vreme. Numai o nebăgare de seamă, sau o minune neînţeleasă o putuse aduce – ca într-un vis – pe fata cu ochi albaştri a Stăicului în pragul conacului de la Moara Mandii. Şi ochii albaştri ai postelnicesei Bălaşa muiaseră inima cucoanei Lenii.

Pârvu avea trei ani când se săvârşise încercarea de omor, iar Dochiţa nici nu era născută, totuşi între ei se ridica un zid ca de piatră.

— Tuşe-mare, văd că se înserează. Trebuie să plec. Bunica mea a dat în criceală finei Anichii şi finului Benone să ne întoarcem pe lumină. Mă duc să-i caut până a fi să mă caute ei pe mine, zise Dochiţa, şi se ridică de pe canapea.

Un val trandafiriu i se ridică în obraji când îşi dădu seama că prin aceste vorbe păşise pe calea ascunzişurilor.

Pârvu simţi că ar fi vrut să nu mai plece niciodată înapoi, dar nu îndrăzni măcar să o roage să mai rămâie şi tăcu

strângând sprâncenele.Cucoana Lena o închină oftând şi o sărută cu ochi umezi,

dar nici dânsei nu-i veni să-i spună că i-ar fi drag s-o mai vadă, nici să-i trimită vreo vorbă cucoanei Masinchii, ca unei surori. Dochiţa şi Pârvu ieşiră amândoi alături pe prundişul potecuţei dintre flori. „Pleacă mai departe decât dacă ar pleca pe alt tărâm”, se gândea Pârvu, privind-o cum păşea uşor în opincuţele cu nojiţe încrucişate pe gleznele subţiri.

Ajunsă la marginea grădinii, Dochiţa se întoarse spre el, îl atinse uşor cu mâna pe umăr şi îi zâmbi sfiită.

— Ar fi mai bine să ne despărţim aici, înainte de a intra în nedeie, ştii dumneata pentru care pricină. Şi zbură de lângă el.

În aceeaşi seară, la conacul cucoanei Masinchii, de unde plecase în ceasurile amiezii o fetiţă fără griji, se întoarse o fată mare cu o taină în suflet. Copilăria Dochiţei se încheiase.

Bunica înţeleaptă şi duioasă, care le simţea şi le pricepea atât de lesne pe toate, de rândul acesta nu pricepu nimic.

Biata fina Anica o urmărise din ochi pe cuconiţă la nedeie şi se luase îndată după ea, văzând încotro o apucă, ca dusă de mână, dar când o ajunse de pe urmă cuconiţa şi intrase în grădina boierească şi, în clipa ce urmă, o văzu vorbind cu un domnişor străin, care aducea cu domnişorii de la curte. Bănui îndată că o fi vreun nepot de ai lui cuconu Traşcă Pârvulescu şi se cutremură, îi văzu alături zâmbindu-şi. Un gând îi fulgeră mintea şi o făcu să se tragă înapoi. Cugetă că poate va fi venit ceasul să se curme blestemele şi hârele din neamul naşei ei. Poate că Dumnezeu vroia să-şi arate voia Lui prin ivirea domnişorului nalt şi sprâncenat care privea cu ochi de dragoste la coconiţă.

Anica se depărtă puţin şi se pitulă după nişte tufe, ca să poată minţi că au stat amândouă să hodinească la umbră. Destul de ruşine îi era să ascundă adevărul faţă de cucoana Masinca, dar se temea să nu spună dânsa multe pe faţă şi

de aceea hotărî să tacă. De altfel, se gândea Anica, de ce nu ştie omul nu-i pasă, ca şi când nu ar fi. Şi dacă o fi voia Celui de sus să le fie drag copiilor unul de altul, geaba s-ar împotrivi naşa Masinca şi cucoana Lena.

— Mi-era că te-o fi apucat durerea capului, de atâţia ochi câţi s-or fi mirat de tine, îi zise cucoana Masinca Dochiţei din capul scării, ori n-ai mai fi deschis umbreluţa şi te-o fi dogorit soarele pe drum. Da’ văd că n-ai nimic şi-ţi înfloriră nişte bujori în obraji, urmă dânsa, şi o sărută bucuroasă. De nu te-aşi deochia, tăman eu. Şi cucoana Masinca, râzând, se făcu a scuipa uşor deasupra ei, cum făcea cucoana Joiţa Mânăstireanca de o înfiora pe Dochiţa.

— Mulţumesc, mamă-mare, că mă lăsaşi la nedeie, era aşa frumos, zise Dochiţa cu o sfială în vorbă.

— Ia istoriseşte ce văzuşi pe acolo şi cu cine vă mai întâlnirăţi?

— Lume multă, mamă-mare, se grăbi cu vorba Dochiţa, mese întinse, lăutari, oameni cu nevestele lor îmbrăcaţi de nu-i mai cunoşteai. Fluturi şi mărgele şi sălbi de galbeni şi peşchire de borangic alese, de-ţi luau ochii. Dintre ai noştri, zării numai pe cucoana Nişuleasca şi pe cucoana de la Păpeşti, cu boierul dânsei. La plecare, mi se păru că văd trăsura uichii Macu Săvoiu, dar dumnealui nu era pe acolo. Văzui la gâtu unei neveste tinere şi frumoase cinci rânduri de galbeni austrieci, din cei mari. Îi ajungeau până la brâu. Fina Anica o cunoştea. Îi zice Marinoaica şi este din Lupoaia.

Cucoana Masinca îşi drese glasul, nemulţumită, şi privi în altă parte. Marinoaica cea frumoasă era ibovnica lui Macu Săvoiu de la Lupoaia, vărul dânsei, iar galbenii din salbă erau bucăţi din moşia părintească, pe care o fărâmiţa cu mândrele.

— Jucaşi şi tu în horă cu fetele? întrebă cu interes cucoana Masinca, schimbând vorba.

— Nici nu apucai, mamă-mare, că trecu timpul în fugă, se încurcă Dochiţa în răspuns, căci aşa i se păruse, dar

cucoana de la Stăic nu luă seama.— Tii! Păcat! Să te vrea fi prins şi tu, măcar o dată, să nu

zică oamenii că ne ţinem mari de ei. De alt rând, aşa să faci, Dochie.

Se auzeau zgomotele de seară ale satului şi pe la curţile oamenilor se ridica fumul gătitului de cină. Se întuneca încet, treptat, înspre apus mai întârzia o geană roşie de lumină. Din luncă venea o adiere cu miros de izmă.

— Dar băieţii, pe unde o fi fiind? Plecară cu soarele sus, zicând că se duc să se scalde la Motru, şi nu mai veniră.

Cucoana de la Stăic se ridică să plece.— Mă duc să văd de masă, că închinatele de fete au să

ne ţină până la cântatul cocoşilor, cu povestitul lor de la nedeie. Să ştii că ne făcu Maria-guşata o chisăliţă de prune dulci, cum îţi place ţie. Dă fuga de o împacă pe Mademoiselle, că o văzui cam tristă prin grădină, i-o fi fiind dor de acasă, sărăcuţa, îi dădu în grijă nepoatei sale cucoana Masinca, plecând spre cuhnie.

Curând după cina amânată din seara sfântului Pantelimon toţi ai casei se traseră pe la odăile lor.

Statie şi Tudor aveau încă de învăţat pentru examenele din toamnă, Mademoiselle era mulţumită, ca întotdeauna, să se culce de vreme, ca să-şi prelungească tinereţea. Dochiţa spusese că vrea să sfârşească de citit romanul început, iar cucoanei Masinchii îi era degrab să rămână singură, cu gândurile dumneaei cele multe.

Se apropia de miezul nopţii. Statie şi Tudor, osteniţi de scalda de la Motru, amânaseră învăţatul şi dormeau. Mademoiselle, care nu avea griji, tot la fel. Dochiţa însă privea peste filele cărţii, departe, lăsând să se topească lumânarea din sfeşnic şi asculta liniştea nopţii prin fereastra deschisă asupra vaniliilor şi verbinelor din grădină.

Auzea cârsteii şi greieri, când şi când cântat de pitpalac, încolo dormeau toate sub luna în plinul ei, înălţată în slava cerului.

Un car trecu încet şi un timp stăruiră încă vorbele de dor din cântecul ce cânta voinicul mânând boii.

Dochiţei i se părea că trecuse mult de când se suise în trăsură ca să plece la nedeie. I se părea că alta, nu ea petrecuse ceasurile de acolo. Se gândea la întâlnirea din grădina de la Moara Mandii şi se întreba pentru ce soarta adâncise o prăpastie între ea şi vărul ei. Îşi jură însă în minte că numai Pârvu îi va pune în deget inelul de logodnă. Nu vorbiseră nicio vorbă în ascuns şi nu luaseră nicio înţelegere asupra acestui lucru; cunoştea însă, fără să ştie cum, că şi el hotărâse tot aşa.

Cucoana de la Stăic nu dormea nici dânsa. Îşi asculta gândurile şi liniştea nopţii: cârsteii, greierii, pitpalacul; auzise cântecul flăcăului din car, când trecuse prin dreptul curţii; prin fereastra deschisă veneau aceleaşi adieri de pe flori ca şi prin fereastra alăturată a odăii Dochiţei.

Departe, către Motru, se auzi un treapăd înfundat pe drumul moale al ţarinii. Zgomotul se apropie, călăreţul duse calul la pas când ajunse în dreptul curţii, apoi iar la trap când trecu de curte.

Dochiţei îi bătea inima tare, asculta. Nu trecu mult şi călăreţul se întoarse; pas, treapăd, până se pierdu în liniştea nopţii. „Pârvu este, îi spuse inima Dochiţei. A trecut Motru prin apă, a tăiat peste luncă şi a venit să vadă dacă dorm”.

Cucoana Masinca simţise şi dânsa călăreţul apropiindu-se. Îl auzise venind în treapădul mare, schimbând pasul, iar treapăd, întorcându-se, trecând iar la pas în dreptul curţii, apoi iar în treapăd, până când se topise în noapte.

„Cine să fie la vremea asta?, se-ntrebă, are cal strunit bine”. De foarte departe, o amintire prinse chip, „Aşa trecea altădată, când eram de seama Dochiţei, Ioniţă al meu, să vadă dacă dorm”, oftă dânsa şi adormi.

— Bine că te nimerişi să vii, fină, că nu mai poate de durerea capului a mică. De ştiam, n-o mai lăsam la nedeie.

Mi-e că o fi prinzând-o frigurile, o întâmpină cucoana Masinca pe Anica lu’ Benone cu vorba, deschizând uşa, căci o auzi tuşind pe sală.

Anica intră în salon pe urma cucoanei.— Ba naşe, îi deochiată fata, o văd eu. Îi vrea descânta o

ţâră. Las-că o fac eu bine acuşi, şi se repezi pe uşe să aducă ce-i trebuia pentru descântat.

Cucoana Masinca privi spre Dochiţa şi-şi întoarse ochii în altă parte, văzând-o că-şi lăsase capul pe răzimătoarea canapelei şi părea a dormi. Dochiţa nu dormea, nici nu o durea capul, spusese numai aşa, ca să nu o supere nimeni şi să-şi poată descurca gândurile în tihnă.

Trei nopţi de-a rândul, după cântatul de-al doilea al cocoşilor, auzise pe drum treapăd de cal. În noaptea din urmă, îndrăznise să se apropie de fereastră şi cunoscuse, peste întinderea curţii, în lumina albă a lunii, călăreţul. Ştia de altfel cine era, chiar dacă nu l-ar fi văzut. Nu ştia însă că numai o dată călăreţul venise de la Moara Mandii, în cele două nopţi ce urmaseră Pârvu venise de la Pârvuleşti, cale de trei ceasuri, numai ca să treacă prin faţa curţii de la Stăic şi să vadă dacă în odaie la Dochiţa ardea lumânarea. Văzuse lumină prin perdelele de pânză şi din faptul acesta pricepuse că şi dânsa veghează fără somn la miez de noapte, poate cu gândul la el.

— Ia te uită ’mneata, naşe, cum căzură cărbunii la fund, vorbi Anica intrând cu ulcica cu apă neîncepută în care stinsese trei cărbuni.

— Îi deochiată, ce mai e vorba. Şi după ce-şi sumese mânecile cămeşii şi-şi muie degetele în apa cu cărbunii stinşi, începu să descânte în şoaptă, trăgând-o încet pe Dochiţa pe la tâmpe. „…voi deocheturilor şi râmniturilor, chemaţi-vă, strigaţi-vă şi duceţi-vă unde securea nu taie şi glas de fată mare nu se aude. Acolo să trăiţi, să locuiţi, acolo să deochiaţi. Dochia să rămână curată, luminată, ca steaua în cer, ca roua în câmp…”

Anica suflă asupra Dochiţei şi căscă cu zgomot de mai

multe ori, semn sigur că era deochiată.— Îi deochiată naşă, deochiată de muiere, şi urmă să

şoptească:„…Nu vă miraţi de Dochia că-i frumoasă, că nu-i

frumoasă, că-i vorbitoare, că nu-i vorbitoare, că-i râzătoare, că nu-i râzătoare. Miraţi-vă de o fată bătrână, cu haina săină, ce apucă prin sat şi câinii n-o bat, cu picioarele ca răşchitoarele, cu mâinile cât prăjinile, cu trupu cât ghinda, cu capu cât stanga. De ea miraţi-vă, dezmiraţi-vă…”

Cucoana Masinca îşi aduse aminte că descântecul este mai cu leac când se săvârşeşte fără martori, oftă şi plecă binişor din salon, închizând uşa cu grijă.

„…păsărică codilbică, pică piatra blestemată, piatra se sparse în patru, se sparseră deocheturile, râmniturile, strigoaicele, moroaicele, păduroaicele. Dochia să rămână cu somnu, cu Domnu”.

Şi Anica suflă încă o dată asupra Dochiţei. Când să înceapă din nou, întoarse capul după cucoana Masinca, dar văzu că dânsa nu mai era în odaie şi atunci schimbă descântecul.

„…din pat de aur mă sculai, pe uşe de argint plecai, pe cale de cărare, pe drumu ăl mare, către soare răsare, la luna fântână, cu vadra în mână, cu calea necălcată, cu roua nescuturată, cu dragostea neadunată. Eu calea am călcat-o, roua am scuturat-o, dragostea am adunat-o…”, şoptea Anica cu glas dulce, netezind-o uşor pe Dochiţa pe sprâncenele îmbinate.

Dochiţa zâmbea, numai puţin, ca în vis, fără a ridica pleoapele.

— Vine, mumă, vine, îi călător voinicu, pe drum de dragoste, vorbi Anica încet, tot ca din descântec.

„…Maica sfântă Maria nu mă lăsă, de mâna dreaptă mă luă, mă duse în dealu cu doru, în piscu cu bujoru. Cu bucium buciumă, dragostea o adună de la nouăzeci şi nouă de muieri cu copii mici, de la nouăzeci şi nouă de iepe cu mânzi mici, de la nouăzeci şi nouă de vaci cu viţei mici, de

la nouăzeci şi nouă de oi cu miei mici, de la nouăzeci şi nouă de capre cu iezi mici… nouă cuptoare încinse, nouă vetre aprinse, cum arde vatra de foc, aşa să ardă inima domnişorului…”

Anica descântă cu glas scăzut încă multă vreme. Dochiţa adormise cu adevărat, legănată de vorbele ei.

Păşind în vârful picioarelor, fina Anica ieşi încet, închise uşurel uşa după ea şi se duse să dea seama cucoanei Masinchii că a sfârşit cu descântatul şi că pe la o vreme cuconiţa se va trezi curată, luminată, ca steaua în cer, ca roua în câmp.

Nu se mai auzise de mult treapăd de cal la miez de noapte pe drumul Stăicului.

Dochiţa văzuse în romanele citite în ascuns că dragostea bărbaţilor e trecătoare, dar se împotrivea acestui gând, îndepărtând cu îndârjire îndoiala. Pârvu nu putea fi la fel cu alţii.

Noapte de noapte pândise până târziu. Numărând zilele, pricepea că timpul ce-l mai avea de stat la Pârvuleşti se scurta şi aştepta un semn de la el. Şi ea trebuia să plece curând. Mama ei, întoarsă de la băi, tot tristă şi suferindă, o cerea cucoanei Masinchii, care şi dânsa avea de gând să se ducă să-şi facă băile la Mehadia îndată ce se isprăvea făcutul cu cazanul.

Vara Stăicului se încheia în mirosul cazanelor de ţuică, cu rânduiala obişnuită a bulionului, a magiunului şi a murăturilor. Podul casei primise, în aşternutul de paie, darurile bogate ale meriior şi perilor din livedii, iar şoarecii duruiau cu larmă mare, toată noaptea, nucile răspândite pe blănile lui, fără a o mai speria pe Dochiţa ca altădată. Începuse să se însereze de timpuriu, dar zilele erau tot calde şi luminate de soare. Din toate părţile, se îndreptau spre curţile oamenilor, în pulberea de aur a scăpătatului, carele încărcate cu belşugul pământului. Femeile şedeau pe cergi în marginea drumului, bătând şi vânturând fasolea.

Grămezile de dovleci arămii ori albi turceşti se ridicau în bătătura gospodarilor. Orăteniile umblau peste tot, cârâind mulţumite, toate cu glas puţin faţă de ţipătul ascuţit al puilor de curcă şi al câţelor ciugulind de pe jos prisosul bogăţiilor.

Mai înserat, când se lăsau din lucru, treceau prin dreptul conacului oameni clătinându-se uşor ori cântând cu veselie în calea lor de la un cazan la altul.

În strânsul mesei de cină, Dochiţa îşi lua pe Gyp şi pleca în odaia ei, numai ca să nu mai aibă de răspuns la întrebări şi să aştepte în linişte, cetind sau gândindu-se, anume pas de cal pe drum.

Nu mai rămăsese decât puţin până la întâi de septembrie, când ştia că Pârvu va pleca la Paris. „Acolo negreşit că va uita de ceasurile din conacul de la Moara Mandii făcu Dochiţa loc îndoielii. Ea se va duce acasă, la Severin, şi va începe iarăşi viaţa ei de fetiţă, între lecţii, plimbări cu Mademoiselle Antoinette, lucrul de mână şi pian. Stavila dintre ei, înlăturată pentru atât de scurtă vreme în ziua de sfântul Pantelimon, se va lăsa iarăşi.

Să mai fi fost puţin până la ziuă, Dochiţa adormise de mult, când auzi, ca prin vis, pe Gyp mârâind înfundat de pe perina lui de lângă uşe. Tot ca prin vis, i se păru că aude treapăd de cal foarte apropiat, dar fără sunet, ca şi când ar fi alergat pe un covor ori ar fi fost potcovit cu pâslă. Aprinse lumânarea numai o clipă. Simţind că e aproape de tot, alergă la fereastră, o deschise puţin şi auzi desluşit un cal scuturându-şi frâul, lângă gard; în acelaşi timp ceva căzu cu zgomot moale pe iarba din curte. Călăreţul porni îndată şi peste puţin tăcerea se încheie din nou.

Tot sângele îi năvălise la inimă; când se ostoiră bătăile ciocanelor din tâmple şi clopotele din urechi, îşi puse halatul şi, urmată de Gyp, ieşi binişor în cerdac. Nu se vedea nimic. Noaptea era numai stele şi greieri. Dochiţa mai crezu odată – ca în anii copilăriei – că miile de stele cântau cu mii de glasuri. Coborî încet treptele cerdacului şi

roua din iarbă îi pătrunse pantofiorii subţiri de casă.— „Cherche Gyp, cherche!”, îşi îndemnă Dochiţa căţelul,

până ce-l auzi scâncind la câţiva paşi de ea şi-l zări, prin întuneric, cu labele amândouă pe un snop mare de flori. Se aplecă repede de-l ridică şi cu el în braţe se întoarse alergând, tiptil, în iatac şi închise uşa fără zgomot după ea.

Abia acolo, pe canapeaua de lângă fereastră, îşi veni în fire şi îndrăzni să aprindă lumânarea de pe măsuţa alăturată. Privind florile, luă seama că nu avea de ce le ascunde, ar fi putut fi culese din grădina cucoanei Masinchii. Zâmbi amintindu-şi că şi la Moara Mandii văzuse în vară aceleaşi flori ca la Stăic şi acum se încredinţă că şi la Pârvuleşti înfloreau aceleaşi soiuri.

Tufănele albe şi galbene, dahlii catifelate, muşcate roşii învoalte, gherghine şi trandafiri întârziaţi – toată slava toamnei – se revărsa în poala Dochiţei, pe canapeaua de macat, civit şi pe scoarţa de sub picioare, când le desfăcu legătura ca să vadă de ele. Din inima buchetului răsări un plic, închis cu pecete de ceară verde. Nu-l căutase, dar ştia bine că trebuie să fie acolo.

„Din Pârvuleşti, august 29

„Caut să-mi dau seama dacă e adevărat că ai intrat în grădină, la Moara Mandii, în ziua nedeii, şi m-ai privit cu ochi albaştri de sub sprâncene multe. N-am visat oare că ai două cozi lungi împletite din mătase castanie, în care soarele trezea luciri de aur, că ţi-e mijlocul subţire ca un pomişor tânăr şi că picioruşele îţi sunt făcute ca să încerce condurii roşii cusuţi cu pajuri de fir cu care aşteaptă afară trimişii împăratului de la Ţarigrad ca să te ducă mireasă fiului său?

Abia acum îndrăznesc să-ţi scriu, pentru că mai sunt câteva ceasuri până când mă voi sui în trăsură ca să plec la Turn, de unde iau batelu către Viena. Mă voi întoarce la anul, doctor în drept de la Paris.

Să nu pleci cu solii de la Ţarigrad! Aici la Pârvuleşti, în faţa ferestrei mele, se află un măr rotat, pomenit de mine din copilărie, şi a dat roadă bogată cu mere roşii, fără cusur, ca în toţi anii. Acest vechi prieten al meu mi-a îmbunat aseară – când mi-am luat rămas bun de la toate de pe aici – că-mi va păstra, pe cea mai înaltă ramură a sa, un măr care se va preface în măr de aur până la întoarcerea mea. Ai să vrei atunci oare să întinzi mâinile ca să-l primeşti?

M-am chinuit mult ca să găsesc felul în care să-ţi trimit aceste rânduri. Mi-a venit în minte să-l întreb şi pe moş Răducanu, logofătul de aici, care mi-a răspuns că eu să scriu sorisoarea, altă grijă să nu am, că ştie el cum să ţi-o aducă. Are el meşteşug, învăţat din tinereţe, ca să se apropie de curtea cucoanei de la Stăic fără să-l simtă nici pământul: a mai învelit el şi altă dată copitele calului cu cârpe ca să ajungă la dragostea stăpânilor săi. N-a vroit însă să-mi spună de care dintre ei e vorba, aşa că nădăjduiesc să nu mă trădeze nici pe mine.

Ştiu că voi întâmpina piedici multe – cunoaştem amândoi fapta ce ne desparte –, voi şti însă să le înlătur pe toate, dacă mă vrei. Iar dacă bunicile noastre vor rămâne împietrite într-ale lor şi nu se vor lăsa înduplecate, atunci va mai fi în neamul nostru încă o poveste cu o fată furată.

Îl aud pe moş Răducanu tuşind la uşă, a venit să ia scrisoarea.

Acolo, printre streini, voi tânji de dor şi mă voi gândi fără încetare la văruică mea de la Stăic. Voi îndrăzni, la întoarcere, să aduc un inel pe care-l voi alătura mărului de aur.

Mă închin, sărutându-ţi mâinile amândouă,

Pârvu”.

III

ÎN GRADINA STĂICULUI SE SCU-turase cel dintâi rând de flori ale primăverii. Mulţimea de bujori, acum în plinul lor, urmase tămâioarelor, zambilelor albastre şi caprinelor, dăruindu-şi, împreună cu trandafirul agăţător cu flori roşii din faţa cerdacului, mirosul şi frumuseţea. Valurile grâului înalt din ţarină prinseseră aur pe creste. Cireşii de pe dealuri erau încărcaţi cu mii de boabe în toate feţele mărgeanului, dar cucul se îngâna cu glas încă limpede, căci cele negre mai întârziau să se coacă şi, neapucând să se înfrupte din ele, nu răguşise. Prunii, nădejdea acestui pământ sărac, legaseră şi făgăduiau belşug. Mai era o săptămână până în Rusalii.

Văruit în Săptămână Mare, conacul, mândru de perdelele albe, scrobite şi călcate coală de hârtie din dosul geamurilor sclipitoare şi de blănile galbene ca lămâia care se arătau printre aşternuturile de scoarţe ale duşumelei din odăi, îşi aştepta musafirii.

Dintre toţi nepoţii şi nepoatele cucoanei Masinchii, Dochiţa se arătase cea dintâi, fără Mademoiselle Antoinette, plecată pentru totdeauna înapoi în Franţa. Venise însoţită numai de o fată în casă, care se întorsese cu trăsura de la oraş şi, fireşte, şi de Gyp, foxterierul.

Mama Dochiţei, Vena, nu avea de gând să vină; se pregătea de călătoria ce avea să facă în toamnă, deoarece hotărâse să petreacă iarna la Paris, unde băieţii mergeau pentru a studia la Şcoala de drept şi nu vroia să-i lase singuri chiar de la început. Pe Dochiţa avea de gând s-o dea la pensionul de maici „Couvent des Oiseaux”, deşi i se strângea sufletul de înduioşare şi grije ştiind cât va fi de

greu printre streini unui copil care nu fusese niciodată la vreo şcoală sau departe de casa părintească şi de Stăic, dar fiind la Paris putea s-o aibă lângă ea duminica. Eugenia îi scrisese cucoanei Masinchii că având multe treburi de descurcat înainte de a pleca pentru o vreme atât de îndelungată, nu va putea veni la Stăic. Dar mai avea şi alt temei pentru aceasta: nu mai vroia să-şi amestece lacrimile cu lacrimile mamei sale, ca să nu i se moaie inima şi să schimbe ceva din cele hotărâte.

Cucoana de la Stăic chivernisea trebile gospodăriei, cu neodihna obişnuită a începutului de vară. Mulţumită că anul se arăta bun, era totuşi îngrijorată de vistieria goală, cum se afla de obicei pe la toţi stăpânii de pământuri în toate primăverile şi chiar în alte vremi ale anului. Se sfătuise în această privinţă cu Trică Bobic mazilul, logofătul dumneaei, şi chibzuiseră amândoi că ar fi bine să mai vândă ceva ca să facă de cheltuială. Cucoana Masinca hotărâse să trimită un juncan şi o bivoliţă stearpă la târg la Strehaia, unde se făcea bâlci în toţi anii de Sfânta Treime, a doua zi de Rusalii.

Deşi nu era îndoită de cinstea argatului, om care o slujea de atâţia ani cu credinţă, cum o slujise şi tatăl lui, pe care-l apucase la curtea părinţilor ei, ştiind bine că nu va lua două preţuri pentru marfă şi nu avea să se îmbete la aldămaş, se gândise că ar fi bine să se ducă şi dânsa la Strehaia, să vadă cum umblă târgul şi să ia de ale băcăniei pentru casă. Dochiţa nu fusese niciodată pe acolo şi se gândea că poate i-ar fi şi ei drag să meargă. „Drumul şi forfoteala bâlciului au să-i mai schimbe gândurile şi s-o mai înveselească, îşi zicea cucoana Masinca în mintea sa, că prea sade tristă şi fără fire când crede că nu mă uit la ea, Doamne ţâne-o”.

Şi pentru cucoana de la Stăic era o mângâiere – căci de plăceri nu mai putea fi vorba pentru dânsa – dusul la hramul de la Strehaia. Se strânseseră prea multe necazuri grămadă şi nu mai era loc pentru plăceri. Rămasă de tânără fără bărbat, numai dânsa ştia cu câtă greutate îşi

crescuse fetele şi copilul de care nu avusese parte. Procese purtase destule, supărarea cu sora sa Lena n-o lăsase odihnită douăzeci de ani, iar acum, la bătrîneţe, trebuia să privească şi la văduvia fiicei dânsei celei mari, căci Dumnezeu îi luase pe ăl mai bun dintre ginerii săi. Ştia dealtminteri de când era Dochiţa mică, văzând-o că are un vârtej în creştet, că va rămâne săracă de un părinte. Slujba hramului de la mănăstirea Strehăii, la care hotărâse să fie faţă, era singurul fel de petrecere ce şi-l îngăduia mult încercata cucoană Masinca.

Duminică decuseară stăpână Stăicului dădu drumul lui Ilie argatul, om vechi la dânsa în curte, despre care nu se temea că va face vreo cârcotă, să plece către Strehaia, cu carul cu boi şi cu vitele de vânzare priponite de loitre. În car, pitulat pe sub fân ca să-l scape de plata acsâzului, se mai afla un acov de ţuică veche, din vânzarea căreia nădăjduia să se mai înlesnească şi să facă faţă cheltuielilor până după treerat.

Luni dimineaţa, până în ziuă, Costăin Hatârmeag vizitiul veni de bătu binişor în geam ca să-şi pomenească stăpână.

— Cucoană, sculaţi-vă de vă înciocălaţi, să plecăm, că se lumină demult!

— Bine Costăine, vezi de cai, că acuşi suntem gata şi noi, răspunse cucoana Masinca, trează de la cântatul al doilea al cocoşilor.

Scoală, Anghelină, de fă cafelele! porunci dânsa fetei în casă, care dormea dusă cu pătura peste ureche, şi plecă s-o trezească pe Dochiţa.

Când răsări soarele şi trase trăsura la scară, cucoanele erau gata. Dochiţa se îmbrăcase cu o rochie de călătorie drap, cu paltonaş pe talie şi o şemizetă de linon cu „entredeux-uri” de dantelă şi guleraş înalt pe balene. Între pantofii galbeni cu tocuri înalte şi fusta lungă, cum purta din anul acesta, se zăriră când se sui în trăsură, ca de un lat de palmă, ciorapii de fil d’Ecosse „à jour”. Peste pălăria mare, dar simplă, de pai gălbui de Italia, împodobită numai

cu o panglică de catifea neagră şi cu un singur trandafir, se legase, pentru drum, cu un voal albastru strâns sub bărbie într-o fundă mare. Ca întotdeauna, bunica ei era îmbrăcată în negru, cum îi era portul de văduvă, dar pentru că era vară, guleraşul şi plastronul rochiei erau de dantelă albă, iar pălăria cu briduri avea şi ea puţin alb pe margine. În mână purta, tot ca şi Dochiţa, mitene, dar ale dânsei erau negre, nu crem ca ale fetei. Fireşte că amândouă cucoanele puseseră pe dânsele, înainte de a se sui în trăsură, nişte haine lungi de pânză de in, ca să le apere de praf, şi cum se aşezară pe perini Anghelina se apropie cu o cergă tot la fel, pe care le-o aşeză peste picioare.

— Închideţi smintitu de căţel al fetei, să nu se ia după noi, că mi-e că mă face iară de râs şi de pagubă, cum m-a făcut an în bâlci la Broşteni, porunci în clipa de urmă cucoana Masinca, păţită cu nebuniile lui Gyp. În vara trecută, foxterierul se luase după trăsură şi, ajuns în bâlci la Broşteni, se încăerase cu nişte câini ciobăneşti; Gyp ieşise biruitor din luptă, numai cu o ureche spintecată, dar cucoana de la Stăic trebuise să plătească toată marfa negustorului cu farfurii şi castroane, din taraba căruia nu mai rămăseseră decât cioburi.

Costăin îşi făcu cruce, şuieră odată, pocni din bici şi trăsura trecu pe poartă, tocmai când se ridica soarele şi sticliră în mii de feţe boabele de rouă. Cum ieşiră la drum, dădură cu ochii de fetele şi nevestele, sculate de dimineaţă, care veneau de la apă cu urcioarele pline în cap şi cu câte o căldare în fiecare mână. Altele plecau către bunar cu ochii cârpiţi de somn şi cu vasele goale, pe care se grăbeau să le dea la spate sau să le ascundă sub opreg, ca să nu iasă cucoanei cu gol înainte. Toate ziceau: „Săru’ mâna” şi se ferea puţin din drum, zâmbind fără sfială cucoanelor din trăsură şi întrebând în fugă: „Da ’ncotro aşa de noapte?” Copiii cu traista cu demâncare de gât treceau cu vitele, muşcând din câte un codru de turtă de mălai.

Soarele, sus de tot acum, topise aburii de pe Motru şi

împodobea cu tinereţe şi frumuseţe o lume veche. Caii, odihniţi, nesupăraţi încă de muscă, alergau repede în treapăd mărunt prin răcoarea dimineţii, iar trăsura cu arcuri moi legăna domol socotelile bunicii şi visurile nepoatei. Până la Broşteni dramul îi era cunoscut Dochiţei, îl ştia de mică. Trecuseră de hotarul Stăicului şi de Valea Mănăstirii; la Lupoaia satul fiind ascuns printre dealuri în jurul aşezării boierilor Săvoi, nu se vedea. La Gura Ploştinii o luară la dreapta şi trecură Motrul prin vad la Meriş – podul fiind luat, ca în fiecare primăvară, de apă – şi ajunseră la Broşteni.

La hanul lui Cioată, Costăin trase sub poiată, ca să lase caii să răsufle. Hangiţa aduse cucoanelor la trăsură, pe tavă, dulceaţă cu apă scoasă atunci din bunarul cu cumpănă de lângă han, îi sărută mâna cucoanei de la Stăic, se miră de frumuseţea împupită ce şedea lângă dânsa în trăsură, întrebă fireşte de toate: unde porniseră aşa de noapte şi cu ce treabă, cât gândea dumneaei să ia pe bivoliţă şi pe juncan – omul curţii odihnise boii chiar aici, la han – cum se arată câmpul pe la Stăic, a căreia din cucoane era bujorul de fată. Se văită că s-au rărit călătorii şi s-au făcut chişavi, de abia le scoţi un crăiţar din chimir, că are dor de picioare şi de şale, şi câte toate. Degeaba îşi dregea cucoana Masinca glasul cu nerăbdare, cum făcea dumneaei când nu-i plăcea un lucru, căci gura hangiţei tot nu tăcea. Fără să-i mai răspundă, îi puse în palmă preţul dulceţilor şi al pacului de tutun cu cărticică de foiţă luat de vizitiu şi întoarse capul.

— Mână, Costăine, că acu-i noaptea! porunci dânsa scurt.Porniră iar, prin limpezimea dimineţii, de-a lungul

Motrului ce se lăsa pe stânga şoselei, încă fără praf la ceasul acesta. Pe luncă în faţa zăvoiului se arătă o clădire înaltă şi albă, cu acoperiş de şindrilă fumurie; un cerdac lung la catul de sus privea către drum, ferestre avea puţine şi mici, dar zidurile groase erau străpunse de metereze pentru puşti.

— Cula Cuţuieştilor, răspunse cucoana Masinca mirării

Dochiţei. V-am istorisit eu de Ghiţă Cuţui de la Broşteni, comandiru de panduri al Vladimirescului, pe care l-au spânzurat în târg la Bucureşti, după răzmeriţă, ca apostat.

Cucoana de la Stăic îşi întoarse faţa, de se închină către biserica ce se vedea peste drum.

— Biserica asta este ctitoria lor, îşi urmă dânsa vorba. Sunt toţi zugrăviţi în biserică, ăi tineri îmbrăcaţi nemţeşte şi ăi bătrâni pe vechime, cum se purta odată, da’ cucoanele lor sunt îmbrăcate în rochi de Paris. De o fi bine, de Sfinţii împăraţi, ne vrea duce la hram, că n-am mai fost de ani putrezi pe la cucoana Ilinca. Copilu căpitanului Ghiţă Cuţui, Dinu Cuţui, a fost înălţat biserica după ce s-a întâmplat moartea tătâni-său, urmă cucoana Masinca. Zice că atunci când a fost de l-a spânzurat pe căpitan au pus pe el suman şi l-au încălţat cu opinci, ca pe un om din prostime, că aşa e obiceiu pământului: să nu se ridice în furci obraz boieresc. Fiind lume multă strânsă atunci în privelişte, în târgu din afară al Bucureştiului, când l-au adus să-l dea călăului n-au cutezat să calce datina. De o fi să ne întoarcem mai devreme, ne oprim să vezi şi tu cula. Te pomeneşti că o fi luat seama dânşii că trecurăm, o fi cunoscut trăsura şi ne aşteaptă. Cula de aici e mai mare decât a uichii Costache Săvoiu de la Lupoaica, unde te-am adus an, dar nu are decât un cat peste pimniţă, nu două ca a Săvoilor. Să te rogi de cucoana Ilinca să-ţi istorisească de-ale lor din vechime, să-ţi spună dumneaei cum a furat turcii pe mumă-sa a bătrână, cum i-au călcat haiducii şi cum a fost când a plecat moşu lor şi cu moşu nostru cu cetele lor de panduri, de s-au alăturat lui sluger Tudor, că ştiu că atât îţi e să stai să asculţi la felu ăsta de întâmplări din bătrâni.

Tot vorbind aşa, trecură de hotarul Broştenilor şi ajunseră în dreptul altei aşezări ce se zărea printre copaci bătrâni, mai sus pe deal.

— Aici e la Saidaci, zise cucoana Masinca, nişte boieri de treabă cum nu se mai poate; şi de neam bun, sunt rudă după mumă cu Scafeşii. Mi-ar fi drag să mă opresc pe la ei

la întoarcere, da’ mi-e că n-avem timp.Apoi tăcu, gândindu-se la de-ale dânsei. Se bucura, ca şi

Dochiţa, de vreme bună, de frumuseţea drumului, de cântecul mierlei şi de mirosul socului şi al florilor din fân. Fel de fel de păsări îşi răspundeau în verdeaţa tânără a pădurii. Mai departe, pe malul Motrului, care curgea pereche cu drumul, lucind în soare, broaşte nenumărate slăveau şi ele, pe limba lor de broaşte, frumuseţea dumnezeiască a zilei.

— Drumurile astea de se băşcăşesc de şoseaua mare duc toate pe la de-ai noştri, luă iarăşi vorba cucoana Masinca. Pe acolo, la stânga, peste apă, mergi către Samarineşti; la dreapta, prin pădurea asta, e drumul spre Căzăneşti, la frate-meu Dumitru; pe văi, încolo, te duci către Şiiacu, la cula Grecescului. Da’ cine i-a mai văzut de atâţia ani? Vara cu munca, iarna cu drumu stricat, lipsuri şi necazuri tot anu, procese. Cucoana Masinca îşi duse mâna la gură ca să n-o vadă Dochiţa oftând. După ce trecem de pădure, ajungem în dreptul moşiei domneşti a Corcovei, cu viile ei lăudate. De locurile astea nu ştiu să-ţi spun mare lucru. Stăpânii moşiei n-au prea fost trăitori pe aici, au stat mai mult prin streinătăţi, conacu cel vechi a ars şi ăl nou nu le e de fală. De bunu pământului s-au bucurat mai mult vechilii. Arareori când venea pe la Corcova domnitoru Bibescu.

Valea începea să se deschidă către Strehaia. Când lăsară în urmă Corcova, cucoana Masinca se înălţă puţin din şale şi ridică ochii peste dealuri, cercetând depărtarea.

— Şi pe aici avem nişte neamuri, urmă cucoana Masinca cu glas mai încet, căutând să ascundă nepoatei sale o tulburare.

Dochiţa privi îndelung într-acolo. Ştia că moşia Pârvuleştilor se află pe lângă Corcova. Se întreba cu nelinişte când se va întoarce Pârvu de la Paris şi cum vor mai putea ajunge să se vadă.

— Aici e Jirovu, sat de moşneni bogaţi, arătă cucoana Masinca cu mâna spre un drum care o lua la dreapta.

Izvoarele din malu ăsta sunt de pomină. Au apă limpede şi rece care ţine şi de sete şi de foame. Trage, Costăine, la fântâna lu Broască, de adapă bieţii cai! Vrea bea şi noi, Dochiţă, o gură din sfânta asta de apă de aici.

Vizitiul coti puţin la dreapta pe un drumuleţ şi opri la fântâna cu acoperiş de şindrilă sprijinit pe patru stâlpi de lemn. Când sări el de pe capră să scoată căpicele cailor din cap, ca să-i frece la ochi şi să-i tragă de urechi înainte de a-i lăsa să se adape, scoborâră şi cucoanele din trăsură ca să se mai dezmorţească.

— Cât să fie ceasurile, întrebă cucoana Masinca, scoţând ceasornicul de aur din cingătoare. A trecut de şapte. Nu ţi-e foame, fetică? Nu vrei un cotoi de pui şi o ţâră de azmiţă?

— Nu, mamă-mare, mulţumesc, nu mi-e foame. Dacă mi-ai da o cafea, n-aşi zice nu, râse Dochiţa cu răsfăţ către bunica ei.

— Lasă că pusei eu şi cafea măcinată în coşu de drum şi ne face hangiţa de la Strehaia câte una după ce om mânca.

Caii sorbeau cu sete din vălăul de piatră în care curgea apa de la cele şase ţurţuri bogate ale fântânii şi nu se mai săturau. Cucoana Masinca îi privea răbdătoare.

— Mare pomană şi-a făcut creştinu ăsta cu fântâna lui la drum, că nu-i călător să nu zică „bogdaproste” când hodineşte aici sub poiată şi-şi udă şi el gura cu apa asta rece. Să mergem, Costăine, c-o fi trecut târgu şi slujba la mănăstire o fi început de mult.

— De ce e slujbă aşa de mare azi la mănăstirea Strehăii, mamă-mare? întrebă Dochiţa.

— Pentru că e Sfânta Treime, hramu ei, adică sărbătoarea căreia îi e închinată. Se pomenesc ctitorii care au ridicat-o şi au înzestrat-o cu podoabe şi averi, până la urmaşii lor cei mai de pe urmă. Acu fă bine şi deschide umbreluţa, că se încălzi soarele şi mi-e că iar te apucă doru de cap, migrena cum îi ziceţi voi, îi porunci cucoana Masinca nepoatei sale cu vorbă blândă.

Motru se depărtase de şosea, dar în toată lunca sa grâul

era înalt şi des ca peria. „De l-o ţine Dumnezeu aşa, se fac două chile la pogon”, se gândea cucoana de la Stăic.

Pe mâna dreaptă, sus în cioacă, se arăta o clădire albă, înconjurată cu acareturi bune. Cula de aici avea două caturi peste pivniţa înaltă şi cerdac cu stâlpi groşi de piatră la rândul de sus din care vederea putea cuprinde până departe.

— Aici e la Alecu Bengulescu, tot rudă de-a noastră şi el, chiar de două ori, după amândoi părinţii. Tatâne-său era nepot de-al moşului meu Benga, dar şi-au schimbat clitada, cum se face acuma, iară muma lui era fata uichii Costache Săvoiu de la Lupoaia, soră cu Macu şi cu Marghioala Severineanca. Nepotu Alecu Bengulescu e mare iubitor de cai de soi şi se pricepe la ei ca un geambaş. Are mână uşoară şi-i învaţă fel de fel de iscusinţe. Zice că ar fi având un cal de călărie învăţat să îngenunche la un semn al său când se opreşte să salute o damă. A moştenit pasmosul ăsta din partea Săvoilor, ca şi averea mare care-i îngăduie s-o urmeze. „Tot de la ei a moştenit patima mândrelor”, cugetă cucoana Masinca, fără a-i spune Dochiţei ce gândea, căci nu erau lucruri de vorbit cu o fată.

— Acolo e la Bălteanu, arătă dânsa către alte curţi. Mai la vale e la Butoi, boier cu pecete, adică strângător de dăjdii. Cordunu îl lăsarăm mai în urmă, nu se vede din drum. Acolo era aşezarea lu moşu-meu logofătu Benga, tatăl muichii. Nu mai e de mult în stăpânirea noastră, zice că nu se mai cunoaşte nici locu unde se ridicau altă dată casele. Eu însă l-aşi cunoaşte şi noaptea pe negură.

Cucoana de la Stăic, cu ochii umezi, tăcu şi se făcu a-şi şterge cu batista fruntea încălzită. Şezu apoi îndelung cu mâna la gură, ca plecată de lângă Dochiţa.

— Să ştii, fetică, şi să ţii minte că pe unde ţi se vede albind o casă mai mare e tot pe la de-ai noştri, că toţi câţi suntem ai pământului ăstuia, ne rudim între noi şi suntem un neam. Ai duşi de pe lume, care dorm sub brazdă verde în ogrăzile bisericilor făcute de ei cu greutate, punând

galben pe galben şi lipsindu-se de multe în zilele lor, să le iei tu seamă, Dochie, cum ne privesc din zugrăveala lor din perete, parcă vor să ne arate că nu ne-au lăsat singuri.

Dochiţa o luă de mână pe bunica ei şi rămaseră o vreme aşa, tăcând amândouă.

— Iacă-tă că ajunserăm şi la Cernaia, vorbi cucoana Masinca ieşind din gânduri. Întunecat nume mai are şi satul ăsta! Dacă o fi adevărată întâmplarea de la care i se trage, cu drept îl poartă.

— Care întâmplare? întrebă fără prea mult interes Dochiţa, privind în partea în care bănuia că s-ar afla Pârvuleştii.

— Muica, Dumnezeu s-o hodinească, ne istorisea că aici s-a cernit doamna Pârvului voievod când a ajuns-o vestea morţii bărbatului.

— Cum, mamă-mare, a cui doamnă? întrebă tresărind Dochiţa, şi se dădu mai aproape.

— Este o poveste lungă. Ţi-oi spune-o eu altădată.— Spune-mi-o acum, muică-mare, că dacă mai e până la

Strehaia mai scurtăm din drum cu povestea doamnei voievodului… cum îi ziseşi dumneata, căută Dochiţa s-o înduplece cu dibăcie.

— Lasă, Dochiţă, că acu sunt cam obosită de drum şi mi-e că nu sfârşesc povestea până ce ajungem la Strehaia. Îţi istorisesc eu acasă pe îndelete, dar până atunci află că din neamul lui şi de aici este Radu Pârvulescu, ăl care a zis că fură fata cuconului din Drugăneşti, fără a şti că părinţii nu se împotriveau şi că toate erau gata pentru nuntă. Flăcăul de atunci este moşu nostru, cum ţi-am istorisit eu an, pe vară.

Potriveşte-te şi tu o ţâră, că ajunserăm, spuse cucoana Masinca peste o vreme Dochiţei, întorcând-o din lumea visurilor.

Priveliştea se schimbase în apropierea Strehăii. Drumul era plin de oamenii care mergeau la bâlci şi de cei care se întorceau către casă cu ce târguiseră, îmbrăcaţi ca de zi

mare, cu nevestele primenite după ei, purtând câte o povară în cap. Cei veniţi mai de departe treceau în cociile lor, dând bice cailor şi cântând, ca la întorsul de la bâlci. Iar cei cu carele mergeau pe lângă boi, parte din ei – cei care se cinstiseră mai mult pe la tarabele răchierilor – cu căciula aplecată pe o ureche şi îmbujoraţi la faţă. Fetele şi nevestele îşi arătau una alteia mărunţişurile – mărgelele, panglicile şi spilcele – cumpărate la tarabele din târg.

Toate clopotele sunau la mănăstire, vestind începutul slujbei, când intră trăsura cucoanei de la Stăic pe bariera Strehăii.

— Începu slujba, dar noi o să mai întârziem. Aşi vrea să văd cum umblă târgu şi ce făcu Ilie cu vitele, zise cucoana Masinca. Costăine, dăm dintâi un târcol prin bâlci şi pe urmă ne întoarcem şi ne laşi la mănăstire. Cât om fi noi acolo, repezi-te tu la han la nemţoaica, de-i spune să ne gătească o odaie ca să mâncăm şi să ne hodinim o ţâră după slujbă, până a fi să luăm drumu înapoi, porunci dânsa vizitiului.

Slujba era pe la mijloc când ajunseră cucoanele la mănăstire, dar oamenii le făcură loc să treacă şi Dochiţa intră pe urma bunicii sale.

După săvârşirea sfintei liturghii, începu o a doua slujbă, parastasul ctitorilor. Numele lui Matei Voievod, al celorlalţi voievozi, al doamnelor, al domniţelor şi al coconilor domneşti fură pomenite în şirul lor lung, precum fu pomenit şi întreg neamul boierilor Craioveşti, fără pomelnic scris, în faţa mesei cu colivă. Clopotele sunară în clopotniţa porţii pentru vecinica pomenire şi preoţii ridicară coliva.

Dintre sprâncenele stufoase, barba albă până la brâu şi pletele lungi ale egumenului, licări o privire, ca o chemare, către stranele din dreapta. În tăcerea din biserică Dochiţa, care se ruga în genunchi, cu ochii la icoana aşezată pe îmbrăcămintea de catifea albastră cusută cu mărgăritare a tetrapodului, simţi pas apăsat de voinic. Ochii albaştri se ridicară de pe catifeaua albastră şi văzură pe cel la care se

gândea. Pârvu trecu fără a privi în lături prin faţa cucoanelor de la Stăic, se apropie de masa pomenirii şi, sigur de sine, puse mâna pe marginea tăvii cu colivă.

Cucoana Masinca avusese timp să-l cerceteze pe tânăr în drumul lui de la strană până aproape de altar. I se păru cunoscut. „Cine să fie junele ăsta strein”, se întreba dânsa. Îi era cunoscut şi mersul şi felul de a-şi purta capul. „Parcă îl ştia. Da’ cu cine seamănă? Seamănă leit cu nenea Mihalache frăţâne-meu, cum era în tinereţea lui, şi calcă tăman ca el… Îu, Doamne ia-mă!” făcu încet cucoana Masinca şi-şi duse batista la gură ca şi când s-ar fi înecat.

Pricepuse cine era tânărul înalt, cu greu însă se putu ţine să nu-şi dreagă glasul şi să nu zică o vorbă de mustrare despre trufia unui neam de la Pârvuleşti. „Da’ frumos voinic! Doamne ţâne-l! E copilul bietei nepoată-mi Venii, dragostea Dochiţei. De-ţi este cu voie, Doamne, se rugă ea, împlineşte-le darul copiilor, iar nouă, ălor bătrâni, iartă-ne păcatele şi îndepărtează de la noi sfăzile, şi mâniile, care de la diavol sunt toate”.

Dochiţa cunoscuse pasul înainte de a-l fi văzut pe Pârvu şi se silea să stea cu fruntea în jos, strângând cu putere umbreluţa ca să nu i se ghicească tremurul mâinilor. Apucase după liturghie să-şi aşeze pălăria pe cap şi credea că aripile ei o feresc întrucâtva de privirile cucoanei Masinchii. Dumneaei însă era prea tulburată ca să mai întoarcă ochii în altă parte, aşa că Dochiţa putea crede că bunica sa, cufundată în gânduri cucernice, nu văzuse nimic.

Un călugăraş bălan şi sfios – mai mult un copil de casă – o opri pe cucoana de la Stăic pe când era în drum către altar, la miruit.

— Cucoană, îi şopti copilandrul încet, mă mână sfinţia sa, părintele stareţ, să-ţi cricesc să nu pleci, că ar vrea să mai tăinuiască cu dumneata şi te roagă să pofteşti la o dulceaţă la stăreţie.

— Bine, frate, spune sfinţiei sale că îi mulţumesc şi vin bucuroasă. „Ce o fi vrând să-mi spună părintele Serafim?

ziceam că nu mă mai ştie, de când n-am mai dat pe la mănăstire. De o fi să-mi ceară niscaiva bani pentru vreo meremetiseală, mare lucru nu pot să-i dau până la treerat”, se gândi cucoana de la Stăic nemulţumită de neputinţa bănească de care nu ajungea să se zviduiască.

După ce se socoti o clipă, se întoarse către Dochiţa, care în spatele dânsei îşi aştepta rândul la miruit, scoase o hârtie scrisă din punga de mătase cu ciucuri ce o purta pe mână şi nişte bani şi-i spuse încet:

— Te vrea duce tu singură cu trăsura, cât stau eu la părintele stareţ, să târgui băcăniile, că mi-e că înnoptăm prea rău. Acu eşti mare şi ştii seama. Uite lista şi banii. Pune-l pe Costăin să te ducă la hanu lu’ Vulpescu, că are marfă bună. Când eşti gata, vii să mă iei de aici. Spune lui Costăin să fie cu grije, să nu se sperie caii de ceva prin târg, Doamne fereşte!, îi mai aminti cucoana Masinca.

— Am înţeles, mamă-mare, îi răspunse Dochiţa, încet cum vorbise şi dânsa. Cred că am să te mulţumesc. De Paşti, tot eu am târguit mamei, că dumneata ştii ce inimă rea are la sărbători, săraca.

Dochiţa se strecură binişor prin mulţime şi ieşi din biserică, avea însă de umblat până la poarta mănăstirii, unde aştepta trăsura, printr-o năloagă de oameni aproape de nepătruns. Clopotniţa porţii, pe sub care trebuia să treacă, i se păru departe, dar întinse umbreluţa de mătase şi încercă, bărbată, să înfrunte frământarea de oameni din curtea mănăstirii.

— Văruică, rogu-te, ia braţul meu ca să te sprijin în această încercare, şopti un glas vesel, dar puţin tărăgănat lângă ea.

Mai trandafirie în obraji decât ar fi fost firesc să fie, chiar sub umbreluţa roşie, Dochiţa aşeză supusă o mână sfioasă pe braţul lui Pârvu şi păşi alături de el către poartă.

— Fă bine, moşule, de mă lasă să trec, fă-mi o ţâră de loc, să scot coconiţa până la poartă, glumi Pârvu cu un unchiaş de la munte care-i sta în drum, munte şi el, cu

desagii plini şi cu cojocul de berbece pe umeri.— Pofteşte, boierule, Doamne ţâne-o, că mândră cucoană

ai! Dă-te la o parte, mă nepoate! se răsti moşul către un băietan care rămăsese cu ochii la Dochiţa.

— Auzişi ce zise unchiaşu, Dochiţă?Dochiţa încuviinţă din cap, tot fără cuvânt.— Ştii că mai sunt numai câţiva paşi până la poartă şi

acolo trebuie să te las, ca să nu mă vadă vizitiu mătuşii Masinchii, că mi-e că mă cunoaşte. Aşi mai avea atâtea lucruri să-ţi spun, adunate de an până acuma, dar te întreb unu singur: pot să trag nădejde că vorba moşului fu vorbă de prooroc?

— Cât priveşte voinţa mea, da, răspunse Dochiţa foarte hotărât, şi îndrăzni să-i privească în ochi.

Pârvu se opri în loc tulburat. Aplecă după o clipă capul până la mâna care şedea cuminte pe braţul lui şi o sărută. Amândoi luară seama în acelaşi timp că ajunseră sub boltă, nu ştiau nici ei cum.

— Am priceput că eşti la Stăic când am sosit marţi către prânz, cu batelu pe care l-am luat de la Viena, la Turn. Am trecut chiar în aceeaşi zi, cum s-a înnoptat, prin faţa caselor dumneavoastră şi n-am văzut lumină la fereastra care bănuiam că e a iatacului dumitale. A doua zi am trecut iară de dimineaţă şi am văzut că era închisă. Noroc că-mi trimisese trăsura de la Pârvuleşti de-am plecat îndată, că nu mai puteam să aştept. Pierdusem răbdarea. Ai văzut ţiganu potcovar care a fost sâmbătă la Stăic, de a întrebat dacă nu este un cal de potcovit? Eu l-am mânat, e fieraru nostru din curte. Atât de bine l-a iscodit pe vizitiu mătuşii Masinchii încât mi s-a întors cu vestea „că vin cucoanele la hram la mănăstirea Strehăii”, aşa că mi-a stat inima la loc.

Râseră amândoi cu voie bună, uitând pentru scurtă vreme cât de grea are să le fie calea pe care apucaseră.

— Spune-mi, Dochiţă, repede, când te mai văd? o grăbi Pârvu, ţinându-i mâinile strânse în ale lui.

Dochiţa lăsă ochii în jos, mustrată de conştiinţă. Ştia că

muica-mare ar fi fost foarte supărată dacă ar fi aflat ce avea de gând. Dar vorbi totuşi:

— De când am venit la Stăic de rândul acesta, am rugat-o pe mama mare să mă lase să mă duc la plimbare peste luncă, către Motru, ca să mai pictez câte ceva, ori să citesc acolo liniştită la umbră, şi s-a învoit, aşa că mă duc aproape în fiecare zi pe jos acolo. Mă păzeşte numai Gyp, foxterierul meu.

— Când să vin şi unde să te aştept? întrebă Pârvu, pricepând pentru ce rostise Dochiţa aceste plimbări.

— Sub niciun cuvânt să nu vii decât în zi de sărbătoare, când nu sunt oamenii la muncă, la grădini, şi nici copiii cu vitele. Aşi muri dacă ne-ar vedea cineva vorbind şi ar spune bunicii mele.

— Atunci am să te aştept în toate zilele de praznic, la Motru în zăvoi, înainte de asfinţitul soarelui.

— Nu aşa curând, se apără Dochiţa, speriată de îndrăzneala vorbelor pe care-l lăsase să înţeleagă că nu s-ar sfii să-l întâlnească. În ziua de Drăgaica e hram la biserica de lemn din Conduleşti şi se duce tot satu şi toată curtea noastră la nedeie acolo. Oamenii închid vitele şi pleacă tineri şi bătrâni, cu copii cu tot, şi se întorc după ce se sparge nedeia, când înserează. Ai putea veni mai devreme.

— Până în ziua de 24 e o veşnicie. Adăst de un an ca să te văz singură şi să-ţi vorbesc, izbucni Pârvu cu patimă abia stăpânită.

— Mă duc, e târziu, şi nu mai găsesc nimic pe la han.Dochiţa plecă, smulgându-şi cu greu mâinile, uitate în

mâinile lui Pârvu.În timp ce se îndepărta, Dochiţa întoarse capul şi-i zâmbi

când să iasă pe poartă.— Vous saurez que j’ai pris mon doctorat, îl mai auzi

zicând. A dimanche quand même… Dar nu-l mai auzi şoptind: …mon amour.

Săltând iepureşte prin iarba înaltă, Gyp se apropie de Pârvu şi se opri scurt în faţa lui. Se bucura bătând pripit din puţina lui codiţă, întorcea mereu capul înapoi şi se ridica în două labe, lătrând vesel ca să vestească sosirea stăpânei sale.

Pârvu sări drept în picioare de pe pluta răsturnată pe care şedea de un timp ce i se păruse nesfârşit de lung. Cercetând printre desişul de sălcii şi anini din zăvoi, o zări pe Dochiţa venind domol pe potecă – ca şi când nu s-ar fi grăbit – cu umbreluţa deschisă, ca o floare roşie de mac prin care trecea lumina piezişe a soarelui, răzimată pe umăr şi cu pălărie mare florentină, cu panglici lungi de catifea atârnată pe mâna care ţinea o carte. Călca cu luare aminte, căutând să ferească volanul rochiei de percal alb cu floricele de costreiele de pe marginea cărării înguste.

Înţelegerea le fusese să se găsească către sfârşitul amiezii, la timpul la care încuviinţase cucoana de la Stăic plimbările nepoatei sale, după ce intra soarele în scăpătat, când nu joacă încă ţânţarii, dar Pârvu o aştepta de mult. De cum se trăsese cucoana Lena în iatac după sfârşitul mesei de prânz, nerăbdarea îl silise să ia drumul Motrului fără vreme. Trecuse puntea îngustă de picior şi, ajuns pe malul celălalt – pe pământul cucoanei Masinchii – căutase locurile mai adânci, cu gâldaie, cunoscute altădată de el, când se scălda pe acolo cu alţi copii din sat, de câte ori venea vara la conacul de la Moara Mandii. Mai târziu, tot cu aceiaşi copii, ajunşi flăcăi ca şi el, venise pe acolo la scaldă şi la vânătoare de mândre, prin zăvoiul cu desişuri neumblate şi iarbă prielnică. De acele ceasuri ale uceniciei de bărbat se ruşina acum faţă de el însuşi, îi păreau trăite de altul.

Lepădând hainele după el, înotase de-a lungul Motrului multă vreme. Răcoarea apei de sub radină şi mişcarea îi astâmpăraseră sângele tânăr şi-i mai cumpănise gândurile. Aplecat pe oglinda apei, îşi legase cravata din pichet alb, trecând-o de mai multe ori în jurul gâtului, şi-şi netezise pletele ude care i se răsuceau pe grumaz şi pe după urechi.

Aştepta, şezând pe pluta tăiată de rudari pentru postăvi şi pentru linguri. Cartea pe care o luase cu el ca să-şi mai înşele aşteptarea, ultima lucrare a lui Pierre Loti, despre care vorbea tot Parisul, un roman de dragoste, zăcea deschisă în iarbă, o zvârlise deoarece i se părea că niciun roman de dragoste nu putea fi aşa de frumos ca al lui.

Alergă, tăind prin iarba neumblată, până la cărarea pe care se apropia Dochiţa, şi când se opriră unul în faţa altuia urmă, ca de fiecare dată când se întâlniseră, o clipă de sfială între ei. Ca să curme tăcerea, Dochiţa prinse glas şi-l întrebă:

— Mă adăşti de mult?— Venii mai adineaori şi mai citii, se grăbi să răspundă

Pârvu cu două neadevăruri.— Iar te încumetaşi, vere, să pui piciorul dincolo de

Motru, pe pământu bunicii mele, pe care eşti jurat de bunica dumitale să nu calci, glumi Dochiţa, care chiar de la cea dintâi întâlnire învăţase să nu mai ia în seamă jurămintele celor două nesurori.

— Mult timp n-am s-o mai supăr cu încălcările mele pe mătuşa Masinca. După cum ştii, azi e Sfântu Ilie şi de acum într-o săptămână, în seara zilei de Sfântu Pantelimon, suntem înţeleşi să sfărâmăm blestemul.

Dochia îşi aduse aminte că se împlinea un an de când se cunoşteau. Privirile ce li se întâlniseră în grădina din flori de la Moara Mandii le fuseseră alegere pentru viaţă. În timpul acestui an nu îndrăznise niciunul nici altul cu o vorbă către bunicile lor. Nici mamei ei nu cutezase Dochiţa să-i spună că l-a cunoscut pe Pârvu şi să se mărturisească de hotărârea ce luase în sufletul ei, chiar înainte de a-i fi spus el că vrea s-o ceară. Aflase de la Pârvu că în vremea atât de îndepărtată în care moşul lui trăsese cu puşca, în ziua de Vinerea Patimilor, glonţul trecuse între cucoana Masinca şi tatăl ei. Scăpaseră amândoi neatinşi printr-o minune, dar nu s-a ştiut niciodată cui anume îi era sortit glonţul. Poate amândorura. Erau lucruri de care se vorbea numai în

şoaptă. Nu odată, intrând în încăperea în care se aflau ai ei, aceştia tăcuseră privindu-se cu înţeles. Nici Pârvu nu îndrăznise să-i vorbească cucoanei Lenii, despre care ştia că nu putea ierta, nici uita arestarea bărbatului ei în ajun de Paşti. Orfan foarte de mic de amândoi părinţii, Pârvu crescuse sub epitropia bunicii lui, văduvă şi ea. Îl crescuse cu blândeţe, revărsând asupra lui toată dragostea pentru fata ei Vena, pe care i-o luase Dumnezeu atât de curând. Îi făcuse toate voile, dar nici el nu o supărase, învăţase fără a-l fi silit nimeni (nici nu ar fi avut cine); în afară de asta deprinsese toate câte trebuie să le cunoască un stăpân de pământ, lucru care o mulţumea mai mult chiar decât ştiinţa lui la învăţătură, pe care, slava Domnului, o încheiase strălucit cu doctoratul luat la Paris. Se grăbise cu examenele înainte de vreme ca să se întoarcă mai curând, dar nu grija treburilor moşiei îl mânase înapoi în ţară, cum îşi închipuia el că crede cucoana Lena. Dânsa ştia însă prea bine ce dor îl adusese.

O umbră de tristeţe trecu peste obrazul îngust al Dochiţei când se gândi la amărăciunea ce-i pregătea cucoanei Masinchii. Cât ar fi dorit să nu o supere ştia numai inima ei. De ce vroise soarta să pună între ea şi Pârvu această grea piatră de hotar a urii! Dar înflorirea unui zâmbet luminos goni îndată nourul când ridică genele şi-l privi în ochi pe Pârvu, care îndrăzni s-o cuprindă şi s-o sărute, lucru pe care nu-l făcuse niciodată până atunci. Desfăcu însă îndată strânsoarea braţelor şi, îndepărtând-o de el, o aşeză pe o buturugă, văzând că se clatină. Îi păstrase însă mâinile strânse într-ale lui.

Dochiţa se linişti, ridică din nou pleoapele şi-l privi sfiită, dar încrezătoare, şi vorbi:

— Spune-mi încă o dată, ca să iau bine seama, ce trebuie să fac duminică seara?

— Un singur lucru, răspunse Pârvu, puţin cam răguşit din pricina tulburării prin care trecuse. După ce te încredinţezi că dorm toţi ai casei, te strecori uşurel afară – voi avea eu

grije ca portiţa pe care umblă paznicu să nu fie încuiată şi el să se afle adormit prin vreo claie de fân – şi te îndrepţi către poarta ţarinii, unde începe drumu care ne-a despărţit atâţia ani conacele în loc să le unească. De urât ştiu bine că nu-ţi este urât, de altfel nu e decât o palmă de loc din faţa curţii mătuşii Masinchii până la salcia bătrână sub care te voi aştepta, la întuneric, cu trăsura uşoară cu roţi de gumă pe care o aduce Răducanu, logofătul de la Pârvuleşti, pentru cuvântul că vine la nedeia noastră de aici. În două ceasuri de drum întins, înainte de a se lumina de ziuă, vom fi la Pârvuleşti; ăi doi cârlani roibi sunt iuţi, dar cuminţi, mă cunosc, să nu-ţi fie frică.

— Mai spune-mi, dar cu deamănuntul, cum e acolo? întrebă Dochiţa, spune-mi cum e casa, cum e grădina?

— Casa e înaltă, mai înaltă decât a mătuşii Masinchii, arătă Pârvu cu mâna spre casa care se vedea albind printre teii bătrâni din curtea aşezării. Are un cat pe pimniţă mare boltită, ca o biserică, în care i se găsesc mamei-mari toate bunătăţile de pe lume, aşezate pe rafturi ca la spiţerie; în fund stau rând butoaiele şi acoavele cu vinuri şi ţuică. O uşe zăbrelită, cu două canaturi, dă în sufragerie, care este tot sub casă, cum intri pe mâna dreaptă. Scara care suie sus în cerdac se află şi ea pe dinăuntru, ca la toate culele, deşi clădirea nu mai arată întocmai ca o culă, cum arăta când a fost ridicată, pentru că moşu-meu Traşcă – Dochiţa tresări uşor la auzul acestui nume, făcându-l pe Pârvu să piardă pentru o clipă şirul – a pus de s-au tăiat ferestre pe unde erau altădată metereze, ca să intre mai multă lumină în casă, şi a mai adăogat în dos o cuhnie pentru făcutul dulceţurilor, o cămară şi o sobă pentru doda Ioana, femeia de credinţă a bunicii mele, ca să n-o mai strige la orice vreme, tocmai de la odăile slugilor care se află în fundu curţii. Odăi sunt numai patru, care dau în sală, şi un salonaş mare zugrăvit cu chipurile domnilor ţării, iar pe peretele orb, în mai mare, cu al împăratului Traian încununat cu lauri.

— Da, da, mi-a vorbit mama-mare de zugrăveala asta, fără să-mi spună prea desluşit la cine era.

— Adevăratul salon însă, în care-şi petrece cele mai multe ceasuri muica-mare cât ţine vremea bună, este cerdacul. Acolo şade pe scaunul îmbrăcat cu macat de casă, în faţa mesei pe care-şi are rostul de cusut, ochelarii, cheile cămărilor şi dulapurilor, metaniile şi toate câte-i sunt de trebuinţă. De acolo îşi roteşte privirile peste parmalâc asupra curţii, supraveghind slugile. Mai are un obicei dumneaei, zise Pârvu. Cum intră un om sau o femeie pe poartă, îi pune la câte o treabă măruntă: să plivească buruienile printre răzoare, să aducă un urcior de apă de la bunar; ori să dea cu mătura pe unde nici nu ar fi nevoie de dat.

— Întocmai ca mama-mare a mea, la fel face şi dânsa, râse Dochiţa. Poate avem să facem şi noi tot aşa când om ajunge la anii lor, doar suntem din acelaşi sânge. Dar grădina cum este?

— Despre grădină pot să-ţi spun că seamănă aidoma cu cea de aici de la Moara Mandii pe care ai văzut-o an; înfloresc aceleaşi sorturi de flori. Ştiu că şi grădina dumneavoastră de la Stăic tot la fel este. E totuşi ceva deosebit în grădina noastră. Mi-ai spus că ţi-a istorisit tuşa Masinca cum a furat moşu-meu şi al dumitale jupâniţa de la Drugăneşti.

— Da, îi luă Dochiţa vorba, mă gândesc mereu, de când ne-am cunoscut, la basmul ăsta adevărat, cum spuneam eu când eram mică şi-i ceream muichii-mari să-mi spună basme. Dar să fie adevărat? Acum mi se pare că este o potrivire între destinul lor şi al nostru.

— Da, gândesc la fel şi eu. Pârvu tăcu o clipă. Să-ţi spun acel lucru deosebit pe care nu-l ştii, o fi uitat, tuşa Masinca să-ţi povestească de el, ori n-o fi ştiind nici dumneaei. Zice că moşu nostru Radu Pârvulescu a pus de a adus un car de nisip şi unu de pământ din grădina Drugăneştilor, după ce şi-a adus mireasa la Pârvuleşti. A presărat nisip pe

potecuţele grădinii ca să calce picioruşele nevestei pe el, când se plimbă printre florile crescute şi de din pământu adus de acolo şi aruncat pe răzoare, să-şi mai uite doru de casă. Aşa am să fac şi eu, urmă Pârvu, după ce m-o ierta mătuşa Masinca, fiindcă eu tot trag nădejde că mă va ierta până la urmă. Trimit două care să aducă pământ şi nisip din grădina dumneaei, atâta zestre cer din pământu Stăicului. Şi cum şedea în iarbă, la picioarele Dochiţei, se aplecă şi îi sărută, până să prindă ea de veste, vârful pantofilor unul după altul. Dochiţa îl privi mustrător şi-şi trase repede picioarele sub volanul rochiei largi.

— Cum îţi spusei adineaori, până a fi să se lumineze de ziuă suntem la Pârvuleşti. Acolo, îndată ce-o auzi doda Ioana a logofătului că deschid argaţii porţile, se repede la poalele scării de te primeşte. Ştie că vii. I-am cricit să nu-ţi dea cafea, să-ţi dea să bei apă de flori cu zahăr şi să-ţi descânte de somn. Eu rămân numai cât să-mi înhame altă pereche de cai la trăsură şi plec înapoi s-o aduc pe mama-mare.

— Ce are să zică mătuşa Lena! spuse Dochiţa, acoperindu-şi ochii cu mâna, îngrozită.

— Ştiu că va trebui să dau o bătălie grea, are să spună multe pe mine, ca în copilărie, când eram nestajnic şi n-o ascultam. Cred însă că până a fi să mă întorc eu de la Pârvuleşti, dumneaei va fi luat seama de lipsa mea şi dacă l-a întrebat pe moş Răducanu, negreşit că el nu va fi cutezat să-i ascundă adevărul. Aşa cum o ştiu eu, găsindu-se în faţa unui fapt împlinit, are să facă în aşa fel încât să acopere totul, ca să nu se ştirbească întru nimic cinstea neamului. De mătuşa Masinca mi-e mai frică.

— Mie nu mi-e frică de muica-mare, spuse ea. Îmi pare rău c-o supăr. Ştiu c-au să-i îngălbenească luminile ochilor, are să-şi frângă degetele, dar n-are să spună o vorbă şi are să caute şi dumneaei să acopere totul. Zic eu că nu mi-e frică, dar nu ştiu cum am să mă încumet vreodată să dau ochii cu dumneaei, dacă s-ar îndura să mă mai primească.

Şedeau ţinându-se de mână, fericiţi şi trişti totodată, unul lângă altul, când Dochiţa tresări speriată, văzând că începuseră să se ridice aburii pe Motru şi că se lasă seara. Uitaseră amândoi de trecerea vremii.

— Trebuie să plec îndată, altfel trimite muica-mare pe Anghelina după mine. Uitai să-ţi spun că duminică sunt nună. Cunun o fată de la noi de pe deal. Zice că mirele e de aici, de lângă curtea dumneavoastră. Inima-mi zice că este semn bun. Nu ştii cum mă bucur. N-am mai fost naşe până acum. O întreb mereu pe bunica mea cum trebuie să fac şi să mă port, că nu ştiu. Cununia are să fie la ceasurile douăsprezece, dar mi-a spus muica-mare că toate ale nunţii încep de dimineaţă. Îmi cântă lăutarii cât mă pieptăn, cum îi cântă şi miresei; apoi vine cumnatu de mână cu alţi şase flăcăi călări să zică oraţiile la scara noastră şi să mă ia la biserică. Cumnatu de mână merge călare înaintea trăsurii cu pomu împodobit şi cu plosca cu rachiu şi ceilalţi feciori în jurul trăsurii chiuind. Mama-mare mi-a spus că mă duce dumneaei, ca să mă înveţe ce am de făcut.

— Şi eu am cununat mai demult cu mama-mare, dar nu mai ţin bine minte cum se petrec lucrurile. Ştiu că este masă de nuntă după cununie şi ţine până seara târziu, se îngrijoră Pârvu.

— Da, aşa este, dar noi nu ne ducem la masă, spuse Dochiţa cam încurcată, masa va fi ca de obicei la mire, în casa socrilor mari, aici lângă conacul mătuşii Lenii, şi noi nu putem veni.

— E mai bine aşa, vei avea timp să te odihneşti până seara.

— Acum trebuie să plec îndată, că mă prinde noaptea pe luncă, se smulse Dochiţa din braţele lui Pârvu, care îndrăznise s-o sărute, fără ca ea să se fi ferit de rândul acesta.

Pârvu, care n-o putea însoţi dincolo de zăvoi, se uita în urma ei. Plecase mergând liniştit, ca o domnişoară bine crescută, dar nu trecu mult şi se luă la întrecere cu Gyp pe

marginea unei tarlale. Pălăria agăţată de gât cu panglicile de catifea îi atârna pe spate, umbreluţa şi cartea le strângea subsioară şi cu mâinile amândouă îşi ridica rochia ca să poată alerga.

„Vârsta Julietei, încă vârsta copilăriei”, zise Pârvu zâmbind, pe când o zărea prin aburii serii.

Petrecute de cântecul într-o singură strună al greierilor, ceasurile nopţii treceau încet, când nişte lătrături ascuţite şi dese sfredeliră liniştea.

— Da’ acu’, fetică! Ce-oi fi făcând noaptea prin grădină? O fi aproape de douăsprezece? ziceam că dormi de mult, vorbi peste fereastră cucoana Masinca, cu mirare prefăcută, umbrei pe care o bănuise de mult prin întuneric. Eu apucai de dormii un somn, da’ mă trezii în lătratu smintitului de căţel, bag seama că dădu de vreo urmă de arici (în adevăr nu pusese capul pe perină şi şedea pe marginea patului cu picioarele sprijinite pe un scăunel de când suflase lumânarea). Nu ţi-e urât, Dochiţă, pe negură?

Dochiţa se apropie, trecând prin iarbă fără a-şi alege drumul.

— Cum să-mi fie urât, maică-mare? Nu m-ai învăţat dumneata de când eram mică să nu-mi fie urât, că e ruşine? Nu putui să dorm de căldură, dar nu îndrăznii să aprind lumânarea să citesc, ca să nu intre ţânţarii pe fereastră. Ştii bine cum mă îmblândez eu dacă mă pişcă, nici nu m-ai fi cunoscut mâine dimineaţă.

Dochiţa nu spunea nici ea adevărul. Nu căldura din iatac o mânase la miez de noapte să-şi răcorească obrajii în grădină. Aşteptarea până în seara zilei de Sfântul Pantelimon, când avea să i se împlinească scrisa, i se părea fără sfârşit, deşi bucuria îi era împărţită ştiind bine că-i va rupe inima cucoanei Masinchii. Ar fi vrut să încerce să i se mărturisească, să-i ceară iertare şi ajutor, dar nu se încumeta.

— Nu fii supărată pe Gyp, găsi un arici în nişte tufe şi uită

de buna creştere, te rog să-l ierţi.— Doamne ia-mă pe mine! Ia te uită la ea, numai în

cămăşuica de noapte! Apucându-se cu amândouă mâinile de drevele de fier ale ferestrei, cucoana de la Stăic îşi răzimă fruntea de ele, încercând să pătrundă întunericul de afară. Dă fuga în casă să nu te ia răceala, vin şi eu acu la tine să mai tănuim amândouă, până a fi să ne vină somnu.

Trecând sala, cucoana Masinca intră în odaia Dochiţei, închise cu grabă fereastra înainte de a aprinde lumânarea din sfeşnicul de pe măsuţa de căpătâi şi tocmai sfârşise de închinat perina când se ivi şi ea în uşe.

— Lapădă îndată pantofiorii de casă, că i-o fi pătruns roua din iarbă şi intră în aşternut, muiculiţă. Îs frumoase şabacele late de le-a cusut Răicoanea pe cămăşile de ţi le-a făcut acu, da’ parcă le-a greşit prea lungi, spuse cucoana Masinca privind cum sumeţea Dochiţa, uşor, numai cu vârfurile degetelor, pânza de casă cam groasă, ca şi când ar fi purtat o rochie de bal. Nu-i nimic, mai creşti tu, da’ să nu creşti prea mult că m-ai şi întrecut.

Du-te şi tu pe perina ta, prăpăditule, că eşti ud, avu cucoana Masinca o vorbă şi pentru foxterierul, care tremura mai mult de furie că nu putuse dovedi ariciul decât din pricina umezelii adunată din iarbă în perişorul său scurt.

Dochiţa intrase în aşternut, cum o silise cu blândeţe bunica ei care îi potrivi plapuma de vară, făcută cu igliţa, şi-i răsfiră pe perină palele lungi de păr cu luciu de mătase.

— Vezi, dacă te-ai spălat toată vara cu floare de romaniţă pe cap şi ai stat la soare până ce ţi s-a uscat păru, s-a deschis de parcă ar fi al muichii Bălaşii, cum îl avea dumneaei când eram eu în anii tăi, oftă cucoana Masinca.

— Şezi, muică-mare, colea lângă mine, se alintă Dochiţa şi spune-mi un basm, un basm adevărat, cum ştii tălică să istoriseşti. Mi-ai rămas datoare unul de când am fost noi la Strehaia la hram. Un basm adevărat cu un voievod şi cu o doamnă: m-ai îmbunat atunci că mi-l spui altădată, spune-mi-l acum, că tot ne fugi somnul.

— Ţi-l-oi istorisi, puica muichii-mari, că avem timp şi de dormit pân’ la ziuă.

Cât o fi de adevărat basmu de vrei să-l afli tu, nu ştiu, da’ aşa l-am auzit şi eu. A fost unu din neamu nostru – Dumnezeu să-l ierte – care, de trufaş şi de fudul ce era, istorisea la toţi că se trage din neamu lui Pârvu Voievod; ştia şi el, ca şi mine, din părinţi şi din moşi, că aşa ar fi. Ruda fudulă şi trufaşă a cucoanei Masinchii părăsise de mult această lume plină de răutăţi, de prigoniri şi de judecăţi pentru pământuri şi ea tăcu ca să nu-i pomenească numele. Se mai gândi un pic, se aşeză mai bine lângă Dochiţa, îi netezi trâmbele de păr de pe perină, în care jucau licăriri de aur vechi, îşi drese uşor glasul, îşi trosni încheieturile degetelor, cum îi era obiceiul, şi urmă să istorisească cu glasul ei dulce care înfrumuseţa vorbele cele mai obişnuite.

Zice că odată, cine ştie cât o fi fiind de atunci, în vremea veche, se ridicase domn după moartea tătâni-su un voievod tinerel din neamu Basarabilor, cu numele de Pârvu, şi domnu ăla era plăcut ţării fiind crescut în frica lui Dumnezeu, cu milă de popor şi iscusit în toate câte trebuie să le ştie unu care stă în scaunu domnesc. Da’ nu apucă să cârmuiască în pace nicio lună când veni asupra lui un frate vitreg – frate din păcate domneşti, al unei roabe, greşi cu vorba povestitoarea – şi cu putere cumpărată îl zgorni din moştenire, fugărindu-l ca să-l omoare. Un dregător de credinţă al lui Pârvu Voievod, pe nume i-ar fi fost zicând Semen, care era de pământ din partea locului, îl călăuzi încoace împreună cu doamna şi cu coconu crud, abia înţărcat, de li-l dăduse Dumnezeu. Anevoie, cu mare fereală, în haine schimbate, izbutiră, trecând numa prin păduri, pe poteci târcolite, să se strecoare călări înspre părţile noastre, cercând să ajungă la Glogova, unde avea neamuri boieru Semen.

Ajuns de pe urmă, Pârvu Voievod, pe vorba frăţâni-su că o să-i cruţe viaţa, se dădu prins. Ocrotită de boieru

credincios, doamna, cu coconu în braţe, scăpă umblând călare toată noaptea pe un drum ferit, ca să înşele pe urmăritori. La ziuă ajunseră într-o vale frumoasă, dincolo de Jirov, unde izvora un pârâiaş limpede dintre nişte camene mari de piatră şi poposiră acolo. Doamna îşi spălase slăvită faţă în izvor, beuse apă din pumni şi cu coconu în poală sta aşezată în nişte pietre la umbră, să hodinească, poftind să guste ceva. Da’ în disagi nu află merinde, găsi numai auricale, podoabe şi galbeni, că, vezi bine, grija de-ale mâncării nu o cunoscuse doamna până atunci.

Prunii abia se scuturaseră de floare prin livedii, iarba era covor, caii împiedicaţi păşteau mulţumiţi, rânchezând încetinel, da’ hrană pentru oameni unde să găseşti în luna lu’ april? Coconu domnesc scâncea de foame, ca orice copil, în braţele muichii-si şi-şi ridica mereu mânuţele privind în sus. Nici doamna, nici boieru nu pricepuseră după ce se întindea copilu, când, ridicând ochii, văzură minunea: asupra lor se aplecau crengile rapene de poame coapte ale prunului sub care hodineau. Boieru Semen îngenunchie şi căzu cu faţa la pământ, mulţumind Celui de Sus pentru ce-i îngăduise să vadă ochii. Prunu de lângă izvor dăduse roadă şi el tot făr-de vreme ca să stâmpere foamea unui prunc fugar.

Când fu să plece ca să-şi urmeze calea pribegiei, doamna zâmbi locului şi spuse: „Binecuvântată să fii tu, vale care ne-ai ocrotit şi ai alinat foamea şi setea coconului meu, în veac să te numească oamenii Valea Bună”.

Puţinu şi necăjitul alai porni iară, da’ boieru, care nu mai fusese din tinereţe prin părţile astea, pierdu drumu, aşa că rătăciră până în seară ocolind. Abia în scăpătatu soarelui ajunseră în altă vale, mai puţin sălbatică, unde zăriră din departe nişte bordeie umilite, şi doamna spuse că vrea, cu preţul primejdiei, să încerce să se apropie ca să întrebe dacă creştinii care locuiau acolo nu vor să-şi facă pomană cu o ulcică de lapte pentru cocon. O biată muiere văduvă, la uşa căreia bătură, mulse capra de-i dădu copilului lapte

şi din puţinu ei îi îndestulă şi pe ceilalţi călători. Aşternu Doamnei o ţoală curată pe o laviţă ca să se hodinească şi plecă să-i arate boierului unde să priponească, la un loc ferit şi la iarbă mai bună, caii pentru noapte.

Doamna şedea singură cu coconu în poală şi-l legăna ca să-l adoarmă – ca orice mamă – când i se auzi un treapăt de cal şi i se făcu spăimântă, da’ cunoscu îndată lătratu câinilor care alergau în goană înaintea călăreţului. Erau ăi doi copoi de vânătoare ai voievodului, care-l urmaseră ca nişte slugi credincioase ce se găseau şi tot ei dovediseră adulmecând şi urma fugarilor. Doamna îşi culcă binişor coconu pe laviţă, ca să nu-l trezească, şi se repezi să iasă înaintea soţului şi stăpânului iubit. Văzu însă din depărtare că bărbatu de se apropia pe urma câinilor nu era voievodu, da’ cunoscând sluga domnească, se bucură totuşi de ştafetă. Când omu sări de pe cal ca să i se închine, îl văzu că era în capul gol şi că sineaţa de pe umăr avea ţeava îndreptată către pământ şi pricepu vestea de moarte. Ridică mâinile cuprinzându-şi tâmplele, scoase un ţipăt ca de rană şi căzu la pământ.

Oşteanu povesti cum îl uciseseră pe domn oamenii frăţâni-su, în valea în care li se dăduse prins, şi plecasecă cu căpăţâna s-o închine stăpânului lor, lăsându-i trupu părăsit într-o băltoacă de sânge. El se uitase cu ochii, neputincios, din nişte tufe în care sta pitulat, la grozăvia faptei. După plecarea călăilor, săpase toată noaptea, numai cu toporaşu de la brâu şi cu degetele o groapă la poalele ălui mai bătrân stejar de pe vale, ca să cunoască locu, şi culcase trupu voievodului în fundu ei pe pământ, înfăşurat în dulama de călătorie. Îi aşezase pe piept spada cu mâner de aur în chip de cruce şi zisese Tatăl Nostru, pe când trăgea pământu peste el, că altă rugăciune nu ştia.

Vorbeau în şoaptă, mai la o parte, ca să nu se trezească coconu, şi cu vorbe ocolite, ca să nu rupă inima doamnei. Doamna nu auzea însă nimic, pentru că nu mai ştia de ea. Femeia la care erau traşi o păzi pe doamnă, schimbându-i

basmalele ude pe frunte şi descântându-i. În timpu ăsta sluga voievodului îi povestea pe afară boierului Semen cum îl munciseră oamenii domnului cel nou pe Pârvu Voievod, retezându-i la urmă capul. Zisa lor că-i vor cruţa viaţa fusese numai o minciună ca să-l prindă mai lesne.

Când ieşi doamna din bordei, galbenă la faţă, cu buzele vinete şi cu ochii secaţi de plâns, de văzu soarele luminând, ridică peste obraz capetele peşchirului ca să nu-l mai vadă. Îşi aduse însă aminte că peşchiru era de nemeteţ alb, ales cu flori de fir, şi-l trase de pe cap, aruncându-l la pământ unde-l călcă în picioare strigând cu glas tare să i se dea o cârpă neagră. Biata gazdă îi aduse, din lada ei de muiere săracă, o basma neagră şi doamna îşi astrucă mândreţea de cozi bălane, plângând şi cântându-se: „Blestemată să fii tu, vale, în care mi-au ucis vânzătorii pe soţu şi domnu meu şi Valea Rea să-ţi zică oamenii în veac, iară ţie, loc unde m-am cernit cu năframă de văduvă, Cernaia să-ţi fie numele de azi înainte”.

Plecând de aici şi mergând ei până către seară, ajunseră la un loc blând, sub un deal, într-o margine de pădure, unde tăbărâră peste noapte. Doamna istovită de oboseală şi de inimă rea dormi sub coverca de crengi făcută de omu domnesc şi când se pomeni a doua zi de dimineaţă, îi zâmbi în faţă o poiană cu un covor verde numai flori, care cobora până în malu Coşuştei; mai la o parte lucea un heleşteu ca o oglindă rotundă. Era o vreme bună şi cântau păsările de te slăveau, ai fi zis că nu mai sunt răutăţi pe lume. Doamna pofti să mai rămână în poiana în care stătuseră noaptea, simţind că o coprinde un fel de linişte, ca o uitare. Liniştea şi uitarea erau frigurile care o prinseseră şi o ţinură şase săptămâni fără să cunoască pe nimeni şi fără să ştie de ea. Din fierbinţeala mare ce avea, lozea zi şi noapte, fără şir vorbind cu duşii de pe lume. Când deschise ochii şi săltă capu, după ce o lăsară frigurile, se văzu culcată într-un pat de nuiele împletite şi încăperea în care se găsea îi păru a fi într-o casă. Chiar aşa era. Bieţii

oameni ai doamnei, adică boieru şi sluga voievodului, văzând-o aşa bolnavă, se osteniră de-i ridicaseră o colibă de lemne numai în câteva zile. La picioarele patului, pe un covor scump – cioltaru de sub şeaua doamnei – şedea ciucită baba care-i găzduise şi-i făcea jucării coconului, care râdea fără grije.

Doamna se întremă foarte anevoie şi, sleită de puteri cum era, nu mai vru să plece, zicând că e mai bine să rămână acolo unde nu-i ştia nima până în toamnă. Poate că până atunci s-o linişti ţara şi s-o putea duce cu coconu să-şi caute dreptăţile. Ţara însă nu se linişti şi timpu căutării dreptăţilor nu mai veni. Trecură toamne, ierni, primăveri şi pribegii tot în poiana din latura pădurii sălăşluiau. Doamna împleti de timpuriu cosiţă albă, boieru vechi de zile şi ostenit de necazuri închise ochii, apucase însă să le facă rosturi bune şi să le înjghebeze o curte înainte de a-i lăsa. Coconu domnesc – Pârvu îl chema, după numele tătâni-su – crescu şi când îi veni vremea însurătorii îşi luă nevastă din casa unor boieri tot din neamu lui, care-şi aveau pământurile mai către partea câmpului, la Vlădaia. Urmaşii lor s-au încuscrit cu neamurile de pe aici, mai târziu unu de-al lor şi-a luat jupâneasă nepoata de fiu a vornicului Drugănescu – cum ţi-am istorisit eu an – da’ de pe locurile astea n-au mai plecat, rămânând ohabnici, iară satul care s-a ridicat în jurul curţii lor îi zice şi în ziua de azi Pârvuleşti.

De la un timp Dochiţa nu mai asculta, adormise legănată de vorbele basmului adevărat. Biata cucoana Masinca tăcu ostenită. Vorbise ca sub o poruncă. Povestea ce sfârşise de istorisit o credea uitată de mult, dar o spusese fără să greşească o vorbă, ca şi când ar fi trăit-o dânsa. O cunoştea din gura postelnicesei Bălaşa, Pârvulească şi ea după mumă; însoţirea cucoanei Lenii, sora cucoanei Masinchii, cu Traşcă Pârvulescu fusese a doua încuscrire între casele lor, iar acum venise timpu să se unească pentru a treia oară alte două lăstare tinere ale acestui trunchi bătrân. Dacă voia Celui de Sus era ca să se ia copiii, degeaba le-ar sta

împotrivă. De altfel, ura şi mânia ce o ţinuse de o viaţă de om cu sora dânsei se topiseră în toamnă, când tot voia Lui potrivise să se întâlnească amândouă în băi la Mehadia. Şezând de vorbă ca două surori pe bancă la muzică, în soarele călduţ de toamnă, uitaseră de toate blestemele şi de toate legămintele ce le despărţeau. Cucoana Masinca îşi iertase cumnatul creştineşte, cum se iartă morţii, ginerele dânsei nu mai era nici el printre vii, se cuvenea să fie lăsaţi în tihnă, ca viaţa să-şi urmeze cursul. Cum sângele apă nu se face, trecuseră peste toate şi se îmbrăţişaseră plângând. Cele două surori se înţeleseseră nici să-i îndemne, nici să le pună piedici copiilor, să lase să se împlinească lucrurile aşa cum era scris. Un singur lucru ar fi vrut: să se facă toate fără să afle streinii, că prea fusese cunoscut de lumea albă că dânsele sunt sfădite pe câteva palme de pământ. Le era ruşine de lume şi ar fi vrut să scape de toate cele de dinaintea nunţii: peţitori, căutători de casă, masă de logodnă şi câte toate, ca să nu umble gura lumii şi să mai iasă cine ştie ce vorbe.

Femeie fiind, cucoana Masinca îşi aducea aminte că şi dânşii i-a fost drag de cuconul Ioniţă de cum îl văzuse, i-ar fi plăcut să i se mărturisească Dochiţa de dragostea ei ca s-o poată povăţui. Dochiţa însă nu cunoştea schimbarea din inima cucoanei Masinchii, nici împăcarea cu sora ei, îşi aducea aminte numai cât o supărase de rău an când poftise să se ducă la nedeia boierească de la Moara Mandii fără să ştie ce grozăvie despărţea pământul Stăicului.

Când cucoana Masinca se ridică să plece, se lumina de ziuă, lumânarea din sfeşnic se topise de mult înainte de sfârşitul poveştii. Binişor, se mai aplecă odată să potrivească perna Dochiţei şi zări lucind printre firele şabacelor un lănţişor de aur pe care atârna, între sânii abia iviţi, un inel de logodnă. „Sufletu muichii-mari, şopti încet pentru sine cucoana Masinca, bietu copil, nu cutează să-l poarte în deget”, întrebându-se cum ar putea face ca s-o aline să nu se mai zbată atât. Inima o îndemna să-i spună

că dorul îi va fi împlinit, fără a supăra pe nimeni, în ziua hotărâtă de ea şi de Pârvu, dar fiind legată de jurământul făcut cu cucoana Lena, sora ei, nu avea dreptul să vorbească.

Nu se luminase bine de ziuă când cucoana Masinca, îmbrăcată încă în halat de casă şi legată la cap cu tulpan cu şpiţuri mărunte, deschise binişor uşa şi ieşi în cerdac să cerceteze cum se arată vremea. Cerul era fără urmă de nour, nu sufla nicio adiere de vânt, mirosea a verdeaţă reavănă, roua lucea pe iarba neumblată din curte şi păsările chemau, cu glasuri felurite şi voioase, ieşirea soarelui. Totul era făgada unei zile slăvite de sfârşit de vară. Asupra porţilor un brăduţ împodobit cu panglici şi flori în toate culorile vestea satului şi drumeţilor sărbătoarea ce se pregătea la aşezarea cucoanei de la Stăic.

Fereastra Dochiţei era deschisă şi perdelele de pânză albă erau împreunate aşa cum le potrivise dânsa când intrase să-i închine perina înainte de culcare.

„Doarme ostenită de gânduri şi de temeri, mititica”.Dinspre curtea orăteniilor răsună răguşit trâmbiţa unui

cocoş bătrân, căreia îi răspunseră îndată altele, după care urmară cele ale tuturor cocoşilor din sat.

„Ar fi să mă îmbrac, că se făcu ziuă, să nu mai zăbovesc când o fi să gătesc mireasa şi să-i pun sovonu pe cap”.

Anghelina îşi strânsese în lipsa stăpânei sale aşternutul, îi făcuse patul, adusese de spălat şi o aştepta tăcută ca să-i ajute la îmbrăcat.

Rochia de mătase neagră şi toate ale îmbrăcatului erau rânduite decuseară pe patul cel neumblat. Pălăria nouă, tot neagră, dar prin ţesătura căreia se arătau fire de aur ca şi la plastronul rochiei, aştepta în cutia ei, pe un scaun alături. Anghelina nu ar fi pus pălăria pe pat, ştiind că e rău de sănătate.

În scurtă vreme cucoana Masinca fu gata şi începu să umble prin iatac, trosnindu-şi degetele.

O bătaie uşoară se auzi în geam.— Săru-mâna cucoană şi bună dimineaţa, să-ţi trăiască

copiii şi să fie într-un ceas bun, spuse Trică logofătul, care de câtăva vreme ştia ce hotărâse şi-şi ajutase stăpână să le potrivească pe toate. Veni taica, gătit şi primenit parcă el e ginerile, îndrăzni o glumă logofătul, ca să mai alunge gândurile cucoanei Masinchii. Îl încinsăi cu marama de borangic şi-i dădui drumu să se ducă la biserică, să aştepte acolo şi să le spună oamenilor.

— Am cununat de atâtea ori cu tătâne-tu, Trică, şi iată că ne fu dat să trăim şi bucuria asta.

— Ia te uită dumneata, cucoană, se strânseră oamenii năloagă.

Într-adevăr, curtea din dos a conacului era plină nu numai cu cei ce ţineau de casa cucoanei Masinchii. Scoborâseră oamenii de pe deal cu femeile şi cu copiii după ei şi toţi vorbeau veseli între ei, dar cu glasuri scăzute.

— Ce ziseră când le spuseşi că mărit fata şi după cine o dau? Fu mirare lumii?

— Prea puţini se mirară, cucoană; simţiseră ei ceva mai demult. Baremi din juratele de muieri nu se miră uniţa.

— Bine că ne grăbirăm, mazâlule, mâine era prea târziu. Vorba aceea: dragostea şi capu de om nu se poate ascunde multă vreme. Care va să zică ştie lumea albă, numai mireasa şi mirele nu.

— Cum facem cu iertăciunile, cucoană, când o fi să pleci cu mireasa, că dacă trebuie să se îngenunche pe perină înaintea dumitale, cum este datina, mi-e că o să-i dea în gând.

— Mazâlule, fata nici nu trebuie să se pună în genunchi în faţa-mi. Nu m-a supărat cu nimic. Noi, ale bătrâne, eu şi soru-mea, suntem cu păcat că am ţinut mânie peste douăzeci de ani. Să ne ierte mai întâi Dumnezeu pe noi.

Neastâmpărul duse din nou pe cucoana Masinca prin faţa uşii Dochiţei, care o simţi deşi dânsa umbla cât putea de încet.

— Muică-mare, strigă Dochiţa alintat. Cât sunt ceasurile?— Abia trecu de opt, ce te-ai fi pomenit aşa de noapte?— Ca să apuc să bem amândouă cafeaua în tihnă şi să

am răgaz să mă gătesc cu rochia nouă de mi-ai poruncit-o tălică la Viena şi nu m-ai lăsat s-o pun până azi, încercă Dochia să arate că nu avea decât grija gătelii. Dar obrazul îi era tot atât de alb ca perina de sub cap şi atât de îngust că se pierdea în părul lung despletit.

Cucoana Masinca bătu din palme ca să cheme pe Anghelina, care de altfel aştepta şi ea în dosul uşii.

— Anghelină, adu cafelele şi pune-i coconiţei dulceaţă de cireşe amare. Glasul bunicii tresări uşor la gândul că era cea din urmă oară că mai şedeau amândouă la acest tabiet al dimineţii.

— Muică-mare, de ce ai vrut să fie rochia albastră? Ai ţinut ascuns de mine, dar ai nimerit tocmai culoarea care-mi place cel mai mult.

Cucoana Masinca tăcu, nevroind să răspundă că toate fetele din neam, din mamă în fiică, se cununaseră îmbrăcate în rochie albastră.

Anghelina, care aştepta în sală, luă de pe credenţă tava, împinse cu piciorul uşa rămasă numai alăturată şi intră, aducând împreună cu rostul cafelei şi dulceţii miros proaspăt de busuioc şi de săpun de pelin. Dădu voioasă bună-dimineaţa Dochiţei, puse cu băgare de seamă tava pe măsuţa de lângă căpătâiul patului şi păşi puţin înapoi.

— Ia apropie-te, Anghelină, să văd mai bine frumuseţea de ciupac cu care te îmbrăcaşi. Tu l-ai cusut? zise Dochia împreunând uşor genele lungi ca să vadă mai bine. Da’ mărgelele multe de la gât cine ţi le-a dat, că bine îţi sade cu ele?

Anghelina zâmbi măgulită şi puse mâna la gură, dar nu răspunse ca să nu spună vreo vorbă nepotrivită şi s-o înfrunte cucoana.

— Cum sfârşim, Anghelină, vino cu toate ale scăldatului. Aduci postava nouă, căldarea cu apă fiartă cu tărâţe,

căniţele cu apă neîncepută şi ştergarele noi de le-am tăiat aseară din vig. Ia şi pe Domnica şi strigă şi la nişte fete mari din curte, că văzui că se strânseră sumedenie, să-ţi ajute la cărat, că aşa-i obiceiu la o zi ca asta.

— Dochiţă puică, îndată ce ai isprăvit cu feredeu şi ai pus rochia pe tine, chiamă-mă să te pieptăn şi să te potrivesc la cap. Acu’ mă duc să mai văd de ale casei.

Rochia de etamină albastră cerulie, cu foi largi până în pământ, strânsă la mijloc de cingătoarea lată cu căpătâie lungi ce-i ajungeau aproape de tivul cu volan încreţit, făcea şi mai albaştrii ochii Dochiţei care, aşezată pe un scaun rotund, fără spetează, îşi zâmbea în oglindă.

Cucoana Masinca puse pieptenul pe măsuţă, alături de oglindă, îi luă batista de nansuc de pe umeri, se dădu un pas înapoi, o privi lăsând capul puţin într-o parte şi păru mulţumită.

Zumzetul de bondari al tacâmului de lăutari, cântând de „pieptănatul miresei”, se auzea slab din depărtarea porţilor. Deşi ferestrele erau deschise amândouă, cuvintele nu ajungeau până la Dochiţa, care auzea numai oftaturile cu foc scoase de starostele ţiganilor.

— Nu sunt gata, muică-mare? întrebă nerăbdătoare Dochiţa. Mă împletişi în patru, ca an de nedeie. Numai tălică ştii iscusinţa asta. Şi cum îmi aşezaşi de bine cozile peste cap, departe de frunte, cum îmi place mie. Şi dădu să se ridice.

— Aşteaptă o ţâră, muiculiţă, porunci cu glas dulce cucoana Masinca, şi luă dintr-o cutie de mucava înflorată o maramă lungă de borangic alb, subţire ca un abur, o vântură de câteva ori şi i-o potrivi pe cap, înapoia cununii de cozi de care o prinse cu două spilci. Apoi deschise bisacteaua adusă, ca şi cutia cu marama, din sertarul cel mai de taină al scrinului dumneaei, luă de pe o perinioară de catifea o cununiţă mică de aur bătută în turcheze şi mărgăritare mărunte şi, turburată, cu mâinile amândouă puţin tremurătoare, o aşeză binişor pe creştetul Dochiţei.

— Acu ridică-te să te văz, sufletu muichii-mari.Dochiţa se sculă în picioare, mai aruncă o privire în

oglindă şi se întoarse către cucoana Masinca.— Mă gătişi ca pe o împărătiţă de la Ţarigrad, muică-

mare, zise Dochiţa, amintindu-şi de cuvintele spuse de Pârvu în salonul de la Moara Mandii acum un an, în aceeaşi zi. Mi-e că o să fiu mai frumoasă decât mireasa când om intra în biserică.

— La cununie mireasa îi totdeauna mai mândră, zise cucoana Masinca apăsat.

Dochiţa roşi crezând că s-a semeţit prea mult şi a spus un lucru ce nu s-ar fi cuvenit să-l spună.

Cucoana de la Stăic se apropie şi dânsa de oglindă – oglinda cu pervaz de argint, prinsă între doi stâlpişori pe cutia cu sertăraşe pentru ace şi pieptănuşe, primită de la răposatul împreună cu veriga de aur, după cum este obiceiul să dea ginerele de logodnă – îşi mai potrivi odată pălăria nouă, îi legă bridurile sub bărbie şi scoase ceasul pus pe lanţ lung de aur din cingătoare.

— Sunt ceasurile unsprezece şi câteva minuturi.În aceeaşi clipă răsunară în poartă, covârşind cântecul

lăutarilor, chiote puternice, ropot de potcoave, nechezat de cai şi împuşcături de pistoale.

— Viu eu să te iau când o fi să plecăm. Până atunci mai răsuflă şi tu câta. Acu mă duc să primesc voinicii de veniră, că au să-mi ceară ceva, spuse cucoana Masinca trăgându-şi mitenele pe mâini şi ieşi din încăpere.

Cu inima îndoită, Dochiţa privea pe fereastră la intrarea vorniceilor călări în curte. Se gândea cât i-ar fi fost de drag să fie ea mireasa fericită care avea să fie dusă cu alai la biserică. Alesese însă să se lase răpită decât să cuteze o vorbă faţă de bunica ei, în sufletul căreia credea că mai stăruie încă vechea mânie, la fel cum crezuse şi Pârvu despre bunica sa. Dochia se luptase cu gândurile toată noaptea, zicându-şi că avea să plece pentru totdeauna din casa bătrânească în care trăise verile copilăriei fericite şi

alintate şi adormise plângând, ştiind ce amărăciune îi pregătea cucoanei Masinchii. Nimeni însă nu ar fi putut lua seama prin ce frământări trecuse. Obrazul îi era tot atât de proaspăt şi ochii nu-i erau mai puţin albaştri decât turchezele cununiţei de pe creştet.

Cucoana Masinca, ajunsă în cerdac, sta în picioare dreaptă, cu mâinile rezemate pe parmalâc, când năvăli în curte iureşul vorniceilor călări, încinşi cu peşchire de borangic şi chite de flori la pălării, oprindu-şi scurt caii în faţa treptelor. Cumnatul de mână se săltă în scările şeii, înălţă plosca de rachiu, o întinse peste prispă stăpânei Stăicului, care se prefăcu a gusta din ea şi i-o dădu înapoi, în timp ce flăcăii călări îşi jucau caii, chiuind asurzitor. Cu plosca – numai crestături şi înflorituri vârstate – ridicată, cumnatul de mână începu a zice, după cum îi era îndatorirea:

Tânărul nostru împăratDe dimineaţă s-a sculatFaţa albă şi-a spălatChica mândră a pieptănatCu straie noi s-a îmbrăcatRoibul şi l-a înşeuatCu trâmbiţa a sunatMare oaste a adunat.. . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . .Şi deterăm de urmă de fiară Unii ziseră că-i urmă de zânăSă-i fie împăratului cunună. . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . .Da ’ncoace privindVăzurăm o floricică frumoasă. . . . . . . . . . . .Şi cu toţii pornind

Venirăm la curţile dumneavoastrăPe faţa pământuluiPe aburii vântuluîCu târnăcoape de argintSă scoatem floricica din pământS-o ducem la împăratuÎn grădină acolo să-nfloreascăSă rodească!. . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . .

Când sfârşi, cucoana Masinca întoarse capul, căutând pe cineva ca să trimită poruncă la grajduri să tragă Costăin trăsura la scară. Nu era greu de găsit, în cerdac se înghesuiseră toate femeile curţii, cele mai bătrâne priveau ştergându-şi ochii cu mâneca ciupacului ori cu căpătâiul ştergarului de pe cap. Toţi cei ce ţineau de curtea şi de casa Stăicului pricepuseră de ce la ziua asta mare, în care de atâţia ani şedea ascunsă în odaia cea mai dosnică a conacului, ca să nu vadă lumea trecând la nedeia de la Moara Mandii, cucoana lor primea acum în lumina dimineţii Sfântului Pantelimon vorniceii de nuntă.

Cucoana Masinca intră s-o aducă pe Dochiţa, pe care o găsi tot în picioare, privind mirată pe fereastră la cele ce se petreceau în curte. Cuprinsă de o încântare copilărească, uitase de temerile şi de împlinirea de care o mai despărţeau doar puţine ceasuri.

— Ne ducem să luăm mireasa? întrebă Dochiţa, care aflase despre îndatoririle ce le are naşa.

— Nu, răspunse cucoana Masinca, pe mireasa de azi o duce muma-bătrână a ei la cununie.

Când se arătă Dochiţa în uşa casei, trăsura era la scară. Costăin şedea pe capră, ţeapăn, cu hăţurile ţinute sus şi biciuşca cruciş peste ele, cum învăţase în tinereţe la armată. Argaţii care ţineau caii înaintaşi de căpice abia-i putură stăpâni ca să se suie cucoanele în trăsură, când

izbucniră iarăşi chiotele vorniceilor, cărora se uneau acum şi ale oamenilor strânşi în drum.

Înainte de a porni, cumnatul de mână, care ducea pomul miresei numai panglici şi flori şi avea cal strunit cu meşteşug, îl ridică de câteva ori în două picioare, ceilalţi şase flăcăi călări pe buiestraşi – toţi, ca şi el, tovarăşi de joacă de altă dată ai lui Pârvu – se înşiruiră pe laturile trăsurii, sloboziră pistoalele şi alaiul ieşi pe poartă.

Şezând dreaptă pe perinile de postav civit ale trăsurii de Viena cu două coviltire, la dreapta Dochiţei, cucoana de la Stăic trecea prin mulţimea care aştepta pe marginea drumului, strigând „bună dimineaţa”, cum se zice la nuntă până la miezul nopţii ca să le fie viaţa toată răsărit de soare însurăţeilor, zâmbea, mulţumind din cap şi răspundea tot cu „bună dimineaţa” urării.

Zvonul despre nuntă zburase din om în om, de cum se luminase de ziuă, când văzuseră bradul împodobit în poartă la curte şi auziseră lăutarii cântând de îmbrăcatul miresei. Înţeleseseră îndată că mireasa se află în conac, înapoia perdelelor încă împreunate de la iatacul coconiţei. Unii din ei se întrebau însă cine să fie ginerele şi se mirau că nu au fost vestiţi din timp să vină la cununie.

Bucuroasă că avea să fie nună şi că era atât de frumos gătită pentru acest prilej, Dochiţa zâmbea şi ea în toate părţile şi cu greu se înfrâna ca să nu bată din palme de mulţumire, ca un copil ce era.

Foarte devreme, în dimineaţa zilei de Sfântul Pantelimon, gătită în rochie de mătase neagră şi cu broşa de diamanturi cu camee la mijloc prinsă în guleraşul înalt de guipură îngălbenită de timp, cucoana Lena Pârvulescu şedea dreaptă pe scaun, cu mâinile împreunate, la masa din tinda conacului de la Moara Mandii.

De acolo privea în depărtare: privea peste grădina de flori, peste bătătura morii, dincolo de zăvoi şi de apa Motrului, căutând la poalele dealurilor o casă albă cu cerdac ridicat, al cărei prag nu-l mai trecuse de douăzeci şi

unu de ani. Când şi când îşi mai întorcea ochii către odaia nepotului dumneaei.

Din fundul grădinii, abia simţit, venea un bâzâit de dible. Glasul unui ţigan zicea încet, în şoaptă. Aduse de adierea dinspre erugă, se auzeau cuvinte răzleţe:

. . . . . . . . . .dimineaţă

. . . . . . . . . . . . . .Nu ştiu soare-a răsăritOri mirele a înflorit. . . . . . . . . .frumos…Cu mireasma câmpului. . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . .L-au gătit de cununie. . . . . .Cu cunună aurie. . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . .Oof! Pusei briciu pe obrazCă-i mireasa mititicăMi-e să n-o. . . . . . cu frică.. . . . . . . . . . . . . .

Pe obrazul ofilit al cucoanei Lenii alunecă o înduioşare care îl întineri pentru câteva clipe. „Zic lăutarii de bărbieritu ginerelui, după obicei, cum le cântă la toţi flăcăii, în zori, de ziua cununiei, de când e lumea”… Dânsa cunoştea cuvintele cântecului şi le urma şirul în minte, cu gândul la timpuri duse demult.

Soarele se ridicase sus, copiii trecuseră de mult înapoi cu vitele, moara era oprită, peste aşezare domnea liniştea tihnită a zilei de sărbătoare. Printre răcorelele ce năzuiau către streaşina lungă, cucoana Lena vedea cerul albastru ca şi ele, vestind vreme senină de vară. Undeva, peste apă, se auzi un clopot dogit apoi urmară toate să sune de-a lungul văii Motrului. Cucoana Pârvuleasca se ridică de pe scaun, se închină cu faţa spre răsărit şi intră în casă să

aprindă candela de la icoane. Când se întoarse de-şi luă iarăşi locul, se deschise uşa şi se arătă Pârvu cu obrajii supţi şi cu ochii adânciţi de nesomn.

— N-ai avut somn, voinicule, te-am tot auzit umblând prin grădină toată noaptea. Mi se păru că intraşi să te culci tăman la ziuă, îi zice bunica sa, netezindu-i pletele de după urechi, când se aplecă de-i sărută mâna.

— Am apucat să încep o carte aseară şi nu m-am lăsat până ce am isprăvit-o, şi pe urmă mi-a pierit somnu, răspunse Pârvu cu ochii în altă parte.

— Of, şi tu cu cărţile tale, ai să-ţi strici vederea cetind la lumânare. Ia şezi colea lângă mine. Cucoana Lena tăcu o vreme şi oftă.

— Pârvule, muică, ştii ce zisăi eu, pentru că tot suntem aici şi aveam de mult de gând să-i pomenesc pe ai noştri, zic că ne vrea duce azi la liturghie peste Motru, la Stăic. Ştii bine că biserica de acolo e făcută de iznoavă de moşu-miu Ioniţă, comandiru de panduri, începu să vorbească mai repede cucoana Lena, văzând uimirea ce se arăta pe faţa nepotului său, şi toţi ăi din neamul nostru sunt astrucaţi acolo. Ar fi să dau şi eu de pomană peste morminţii lor, după atâţia ani, la ziua asta mare, că prea mi se arată taica în vis supărat şi muica Bălaşa lăcrimând.

Mirarea lui Pârvu fu aşa de mare la auzul acestor vorbe neaşteptate, că rămase fără răspuns o vreme. Se uită îngrijorat spre bunica sa, crezând că poate va fi aflat ceva şi vrea să-l încerce, dar i se păru că o vede liniştită şi fără bănuială. Îi veni în minte nădejdea că poate soarta vrea să-l ajute, aşternând un dram de uitare asupra vechii duşmănii şi glumi:

— Să mergem, mamă-mare, dacă aşa ai hotărât dumneata, dar ce facem cu tărăşenia a veche şi cu „nesoru-mea Masinca”, îndrăzni a-i zice Pârvu, pentru că se aflau numai ei doi singuri şi nu auzea nimeni.

Cucoana Pârvuleasca se sili să nu zâmbească şi răspunse ca şi când nu ar fi priceput, potrivindu-şi cutele rochiei largi,

fără a-şi ridica ochii de la această însemnată treabă.— Noi ne ducem acolo, aşa cum merge orice creştin.

Drumu peste podu nostru duce drept la Stăic, de la poarta ţarinii nu mai avem decât priporu de urcat. Ai curţii, de acolo, n-o să fie la slujbă acu de dimineaţă, că au treabă; aflai eu din oameni că azi cunună un băiat de la noi, din finii lor de moştenie, cu o fată de acolo. Ai fi auzit şi tu în curtea de orătenii a noastră cârâind bietele găini şi bieţii pui de două zile, îmi păru că văzui pe acolo şi casapu de l-au adus ieri de la Baia, să taie ăi doi viţei de i-au cumpărat de la noi. Toate muierile mai meştere din sat sunt grămadă pe lângă socăciţa, venită de la Severin ca să gătească masa de nuntă, s-a rugat de mine vecina, soacra-mare, s-o îngădui să gătească la cuhnia noastră de oameni, că-i loc mai mult.

— Înţeleg, asta fu pricina pentru care auzii lăutarii până în ziuă, când mă bărbieream, spuse Pârvu încruntându-se puţin, şi tăcu strângând buzele, cum îi era obiceiul când îl nemulţumea ceva. Peste puţin, gândul că numai ceasurile zilei îl mai despărţeau de împlinirea planului făurit împreună cu Dochiţa îi descreţi fruntea şi-i lumină faţa. I se păru că potrivirea era semn bun: lăutarii, cântând pentru un mire din sat, îi cântaseră fără să ştie şi lui, în dimineaţa asta, întocmai cum cere rânduiala datinilor cununiei.

— Până a fi să se strângă oamenii la nedeia noastră de aici, avem timp să ne tot întoarcem, urmă cucoana Lena. Aşi vrea să fim înapoi la vreme ca să mai stau de vorbă cu oamenii, ştii bine că nu am mai fost pe aici de an. Să te vază şi ei, să le spui că ai sfârşit învăţătura de la Paris şi că ai să rămâi stăpân aici de acu înainte.

— N-auzi tu, Cătălină, fă cafelele, că se sculă domnişoru, şi dă fuga de-i spune vizitiului să vază de cai, strigă cucoana Lena peste prispă.

— Auud, auud! răspunse Cătălina din depărtare.— Şi eu mă pomenii azi dimineaţă de noapte, înainte de

a te fi întors tu să te culci, sătulă de somn (în adevăr însă nici dânsa nu închisese ochii de gânduri, toată noaptea),

aşa că luai ceva pe mine, începu cucoana Lena altă vorbă, şi pornii să cercetez şi eu rosturile de pe aici. Pârvu se arătă că ascultă cu interes, dar gândurile îi erau călătoare.

— Ce să zic, e vrednic şi cu grije logofătu ăsta de-l avem. Aşa era şi tătâne-su, Bidileci ăl bătrân. Nu e vorbă, are parte şi de muiere bărbată. Văzui eu că-l ajută şi ea. Găsii curat şi rostit peste tot, cămările ca la spiţerie, pimniţa rânduită, grajdurile şi coteţele de orătenii salon; pe la cuhnia oamenilor, pe sub şopru, tot aşa. Nu avusei să le bag vină de nimic o dată. Toate la locu lor şi curat oglindă peste tot. Da’ peste ce crezi tu că dădui sub şopru de trăsuri? urmă cucoana Lena. Şedea acolo învelită cu două cergi de cânepă, ştearsă de praf şi cu vopseaua verde ca nouă, trăsura de Viena de mi-a dat-o taica de zestre, în care am plecat eu mireasă din casa părintească. Mă uitai şi la îmbrăcămintea de postav roşu, nouă şi ea, n-a atins-o niciun mol, au schimbat bieţii oameni florile de sulfină printre perini în fiecare an, mirosea de te slăvea, ca în sertarele scrinului. Îmi şi uitasem de ea, cu încercările şi supărările de le-am petrecut, oftă iar cucoana Lena. Abia acu mi-adusei aminte c-a lăsat-o bietu Traşcă aici într-o toamnă, când se puseseră ploile de timpuriu şi se stricase drumu, şi aici a rămas, că de când s-a prăpădit dumnealui eu nu m-am mai învrednicit s-o iau la Pârvuleşti. Când o văzui aşa mândră, pusei să-i ungă roatele şi poruncii să înhame caii la ea, când o fi să plecăm la biserică la Stăic.

Cătălina, legată la cap pe bătrâneşte, cu peşchir alb de bumbac adus pe sub bărbie, primenită cu iia cusută cu altiţă pe mânecă şi încinsă cu brăcirile pe sub pântece, peste vâlnicul vişiniu cutat, numai alesături, rămas de la soacră-sa, venea încet pe cărare, păşind mărunt şi creţ, ca să nu verse vreun strop din cafelele de pe tavă.

— Ia vezi tu, Pârvule, cât o fi ceasornicu din casă, îi făcu cucoana Lena drum nepotului.

Cătălina ocoli, în vârful picioarelor, scaunul cucoanei, aşeză binişor ceşcuţele cu cafea pe masă şi aşteptă cu

mâna la gură.— Gata Cătălină? Plecă cocia cu darurile? Da’ ăi şase

flăcăi din sat călări şi cumnatu de mână porniră? Îi încinseşi cu peşchirele de borangic? Dăduşi plosca cu rachiu cumnatului de mână?

— Poi dară! Gata toate, răspunse femeia, măgulită de încrederea cucoanei sale şi îi sărută mâna. Să le ajute Dumnezeu, urmă ea, făcându-şi cruce, că multe mătănii am mai bătut ca să nu mai fie vrăjmăşie în neamu stăpânilor mei. Ia te uită ’mneata pe colo, cucoană, spuse Cătălina, arătând spre drum, vezi noru ăla învolburat de praf, ei sunt, băieţii noştri, aleargă prin sat să poftească oamenii la nuntă. Le dădui ceasornicu omului meu la ei ca să ştie, şi când o mai fi o ţâră pân’ în unspre’ce cumnatu de mână să zică ce are de zis, cum e datina, la scara cucoanei Masinchii, aşa cum i-ai poruncit ’mneata.

— Să plece dară, Cătălină, şi ăi cu cocia cu lucrurile îndată, că noi venim mai întârziat, ca să fim acolo când o sfârşi popa de miruit. Ai grijă de înveleşte baniţele cu azmele de nuntă cu ştergare curate, să nu le bată prafu. Nu uitaţi cotăriţele cu flori şi cu poame. Să aştepte după noi în poarta bisericii. Cum om pleca noi aşterneţi mese cât ţine curtea. Muieri de ascultare ai destule?

— Sunt cucoană, am şapte, şi cum oi striga la ele vin toate muierile din sat, năpârstan.

— Dă fuga, Cătălină, că acu-i noaptea.Cucoana Lena se întoarse către Pârvu, care venea din

casă.— Sunt ceasurile nouă şi jumătate, şi apăsă pe un şurub

al ceasului său de buzunar, care sună de nouă ori tare şi de două ori mai încet.

— Văz că eşti gata şi tu, urmă dânsa privindu-l, mândră de flăcăul rupt din soare de lângă ea.

Îi era drag să-l vadă că se poartă în haine de călărie şi în cizme înalte şi-i părea bine că avusese gândul să-şi poruncească la Paris – unde cine ştie cum s-o fi purtând

junii de seama lui – ţoale de boier de ţară. Sorbiră amândoi cafelele încet, ascunzând sub tihna obişnuită a tabietului dimineţii tulburarea sufletească.

— Ar fi să plecăm şi noi. Mă duc să mă potrivesc o ţâră, spuse cucoana Lena, şi intră în casă.

Rămas singur, Pârvu se întreba, chinuit de grije şi nerăbdare, cum se vor sfârşi toate. Era înţeles cu Răducanu, logofătul de la Pârvuleşti, slugă veche şi credincioasă a neamului său – slugile vechi şi credincioase fiind deobicei gata să-şi înşele stăpânii pentru trebile de dragoste ale stăpânilor cei tineri – să-l aştepte la miezul nopţii, până a ieşi luna, sub pluta bătrână de lângă poarta ţarinii, cu cei doi roibi iuţi înhămaţi la brişcă uşoară cu roţi de gumă. Locul hotărât era aproape de conacul cucoanei de la Stăic. El avea de gând să treacă Motrul călare şi să dea calul în seama lui Răducanu, ca să-l aducă înapoi. Tot în Răducanu îşi pusese Pârvu încrederea ca să aştepte la uşa cucoanei Lena până dimineaţa, ca să-i spună ce s-a întâmplat şi să încerce s-o îmbuneze.

„Numai de nu s-ar teme şi s-ar răzgândi Dochiţa. Plecând la miezul nopţii de la Stăic, ar fi la Pârvuleşti înainte de a se lumina de ziuă şi ar rămâne să se judece cucoana Lena şi cucoana Masinca între ele, cum vor şti”, zâmbi Pârvu bucuriei sale, părăsind mustrarea de cuget.

— Pârvule, strigă tu la vizitiu să tragă la scară. Iacă-tă îmi leg bridurile de la pălărie şi vin, vorbi prin uşa deschisă cucoana Pârvuleasca din iatacul dumneaei.

— Trage trăsura, Gligore! trimise Pârvu mai departe porunca, întorcând capul către grajduri, şi se ridică de pe parmalâcul tindei pe care şedea întunecat, cu mâinile la piept.

Trăsura se opri la portiţa grădinii de flori. Clopoţeii sunaseră vesel în scurtul drum de la grajduri până acolo şi mai zăngăniră încă o vreme.

— Bine, mamă-mare, la aşa ceva nu mă aşteptam! Îmi vorbişi dumneata adineaori de „echipajul” ăsta de altă

dată, dar nu credeam că o să călătorim chiar în corabia lui Noe, trasă de patru murgi înaripaţi, cu atâta sumedenie de clopoţei la gât, de abia îi pot duce, cu panglici de mătase la căpice şi în coamele şi în cozile împletite! Ia te uită, şi lui Gligore îi flutură panglici la pălărie! Până şi biciuşca e legată cu fundă, se veseli Pârvu ca un copil.

Gligore stătea ţeapăn pe capră, râzând fericit, dar caii fiind tineri şi iuţi trebuiau stăpâniţi, aşa că nu putu pune mâna la gură, cum s-ar fi cuvenit.

— Aduce şi cu trăsura din Prater pe care am văzut-o copil când am fost cu dumneata la Viena, mai spuse Pârvu pe când îi ajuta cucoanei Lenii să se suie în trăsură.

— Nepoate, nepoate, dacă nu mi-ar fi că vede toată curtea, te-aşi trage de urechi, cât eşti de mare, că-mi pare că vorbişi cam în periplezon, spuse cucoana Lena cu prefăcută supărare, potrivindu-şi rochia lungă de mătase pe lângă ea.

— Iartă-mă şi ia-mă de urechi cum om ieşi la drum, zise Pârvu, şi-i sărută degetele care-i ieşeau albe şi subţiri din mitena de dantelă. Trăsura e frumoasă, miroase a sulfină şi se potriveşte locurilor noastre. „Adevărată caretă de boieri de Motru”, continuă Pârvu în gând.

Zâmbea cu îngăduinţă, aducându-şi aminte că la Paris, în anii de învăţătură petrecuţi acolo, ochii i se deprinseseră cu altfel de echipaje, cele pe care le vedea trecând ca nişte năluci spre plimbarea de la Bois de Boulogne, ori înapoindu-se la pas de acolo. Trăsurile „victoria” şi landourile cu arcuri moi, strălucitoare de lacuri şi alămării, trase de cai trăpaşi pe care abia îi ţineau vizitii în livrele îmbumbate şi pălării înalte „haut-deforme”, cu cocarde în culorile stemei stăpânilor, sau în culorile închipuite de o vremelnică regină a frumuseţii pentru care se ruinau bancherii şi-şi pierdeau onoarea numele mari ale Franţei. Pârvu nu uitase aceste minuni văzute pe aleea de castani înfloriţi, alb şi roz, din Avenue du Bois, dar totuşi bătrâna trăsură a curţii de la Moara Mandii îl înduioşa şi nu se ruşina de ea.

— Mână Gligore! porunci cucoana Lena, fără a spune însă încotro, dar Gligore nu mai avea nevoie să întrebe.

Caleaşca fermecată din alte vremi trecu falnică, pe roţile sale înalte cu spiţe roşii, printre oamenii aflaţi în bătătura morii, care-şi scoaseră căciulile arătând obraze voioase, şi apucă la stânga pe drumul ţarinii. Vizitiul se silea să-şi ţină caii la pas, ca să nu ridice nisipul adus de viiturile Motrului. Cucoana Lena se pregătea tocmai să deschidă umbrela de soare cu volane multe din tulle, când ajunşi pe podul fără parmalâc – podul lui Traşcă – caii prea odihniţi se feriră în lături, speriaţi de tropotul potcoavelor pe bârne. Dumneaei rămase nemişcată şi închise ochii, dar fără a arăta că se teme. Oftă, zicându-şi în gând: „Bieţii cai, nu au trecut niciodată podu nostru”. Când începu şoseaua de pământ, Gligore plezni din limbă, şuieră, slobozi puţin hăţurile şi caii porniră la drum întins.

Tăcută, cucoana Pârvuleasca cercetă cu ochii locurile atât de cunoscute, care nu le mai văzuse de ani îndelungaţi. I se părea firesc să se afle pe pământul pe care se pomenise: zestrea dumneaei, Moara Mandii, şi Stăicul, zestrea sorii ei, fuseseră altă dată un singur trup.

Nici Pârvu nu era dornic de vorbă: bucuria împlinirii, de care nu-l mai despărţeau decât ceasurile zilei, nu-i lăsa loc pentru nimic altceva, îndepărtase şi mustrarea de cuget pentru supărarea ce avea să-i facă bunicii sale, ca şi teama de răspunderea ce-şi lua. Tăcea zicându-şi că drumul făcut acum în lumina soarelui avea să-l folosească încă o dată, în taină, aproape de miezul nopţii, pentru a veni să-şi răpească mireasa.

Tresăriră amândoi deodată când de sus, de pe dealul la poalele căruia ajunseseră fără a lua seama, se auzi clopotul bătând de sfârşitul liturghiei.

— Când ajunserăm? întrebă cucoana Lena, întoarsă din călătoria amintirilor. Priporu-l mai avem de urcat şi acu suntem în deal la biserică. Cât se făcu ceasu, nepoate?

— Mai avem un sfert de ceas până în unsprezece,

răspunse Pârvu, întors şi el la clipa de faţă. Ce de lume în satul ăsta al dumitale, mamă mare. Nevestele şi fetele primenite şi gătite, cu chite de flori în mână, parcă şi-au cules toate grădinile şi toate sacsiile de pe prispă, urmă Pârvu fluturându-şi pălăria ca să mulţumească oamenilor care se descopereau la trecerea lor.

— Vezi bine, e zi mare azi, Sfântu Pantelimon. Se duc la nedeia noastră, ca în tot anu. Văzuşi şi tu ce năloagă de lume era în bătătura morii, de când plecarăm noi.

În loc să lase la pas, cum s-ar fi cuvenit, când începu suişul pieptiş Gligore dădu bice şi-şi îndemnă din gură caii, care porniră în goană mare. Prins fără veste, Pârvu stăpâni cu greu sudalma urâtă ce-i veni pe buze – ca orice domnişor crescut la ţară avea cunoştinţe bogate în această privinţă – pentru că se afla alături de bunica lui. Dânsa nu arăta a fi mirată de felul neastâmpărat de a mâna al bătrânului vizitiu pe care Pârvu – cunoscând dragostea ce purta cailor – nu-l putea înţelege. Când opriră în poarta bisericii nu-i mai zise nimic, ca să nu-l înfrunte de faţă cu lumea strânsă acolo.

Pârvu sări jos, ocoli trăsura prin spate şi întinse amândouă mâinile ca să-i ajute cucoanei Lenii să coboare de la înălţimea neobişnuită a trăsurii, îi dădu braţul ca să treacă printre oamenii care se dădură cuviincioşi la o parte, lăsându-le drum până la o laviţă lungă, aşternută cu o foaie de scoarţă, aleasă cu dragobeţi şi cu flori – pregătită de Anica-lu-Benone – pe care cucoana de la Moara Mandii se aşeză, la umbră, căutând cu privirea chipuri cunoscute prin mulţimea adunată acolo.

Aplecă uşor capul de mai multe ori, în toate părţile, şi zâmbi tuturor.

Întreg satul Stăicului era de faţă. Mai erau şi oameni veniţi mai de departe, stând pe lângă cocii, cu nevestele şi cu copiii dincolo de îngrădire. Vorbeau între ei cu veselie, dar încet, sfiindu-se de cucoana bătrână – necunoscută celor tineri – care se arăta printre ei. Câte un râs subţire şi

alintat de fată mare izbucnea când şi când, dar înceta sub aruncătura de ochi mustrătoare a părinţilor.

Plutea o aşteptare. Nu toţi cei de faţă ştiau ce aşteaptă, cei mai mulţi auziseră numai că se va săvârşi o cununie la ceasurile douăsprezece şi că era să cunune cucoana de la curte.

Înalt şi drept, un unchiaş, cu trup care se împotrivea anilor, în ţoale de dimie albă, cu cioarecii lipiţi de coapse tiviţi cu găetane negre, ca şi băibăracul fără mâneci prin deschizătura căruia se vedea cămaşa de pânză nălbită, numai şabace pe piepţi, încins cu brâu lat de lână roşie pe sub chimirul de piele bătut în ţinte de alamă, se apropia călcând fără zgomot în opincile legate cu nojiţe late de curea, pe iarba măruntă din ogradă. Chica lungă îi era retezată pandureşte şi în urechea stângă îi lucea un cercel de argint. Cu căciula în mână, păşi înaintea cucoanei de la Moara Mandii, se opri şi tăcu, aşteptând să înceapă dumneaei vorba.

— Te cunosc mazâlule, ai îmbătrânit, da’ tot chipeş ai rămas! Erai vătăşel de curte la taica în vremea când eram eu codană, cred că suntem cam de o seamă, zise cucoana Lena întinzându-i mâna.

Ion Bobic, mazilul, îi sărută mâna, o duse la frunte şi se întoarse întrebător către Pârvu.

— E copilu bietei fii-mi Venii, fie iertată. Acum că a sfârşit cu învăţătura, vreau să-l las pe el stăpân la Moara Mandii, la zestrea mea din pământu Stăicului, şi-i caut mireasă.

Mazilul se luptă o clipă să-i sărute mâna lui Pârvu, care, venit nu de mult din Apus, nu mai încuviinţa aceste obiceiuri de altădată, dar până la urmă, ca să nu-l mâhnească pe bătrân, primi semnul de cinstire şi-i strânse şi el mâna prieteneşte.

— Mireasa şi-o găsî-o dumnealui singur, dacă nu şi-o fi şi găsât-o. Doamne ţâne-l de voinic, că frumos mai e! Să-ţi ajute Dumnezeu, cucoană, să ai parte să-i săruţi cununiile fără zăbavă.

Cucoana Pârvuleasca şi mazilul se priviră, zâmbindu-şi ca doi prieteni vechi care se înţeleg fără cuvinte.

— Ce mândreţe de peşchir de naş ţi-a mai ţesut fina de-o cununi, Ioane, se minună cucoana Lena de marama de borangic subţire, cu alesături pe tot câmpul, pe care o purta Ion Bobic trasă peste umăr şi legată la şold.

Pârvu o lăsă pe bunica lui vorbind de ale lor, din trecut, cu mazilul şi se apropie încet de biserică, aşteptând să iasă lumea de la miruit ca să intre şi să poată rămânea singur. Prin uşa scundă se vedeau în întunericul dinăuntru pâlpâind câteva lumânări aduse de credincioşi, care nu se topiseră încă, şi în faţa icoanelor împărăteşti bobul de lumină al candelelor licărind slab. La puţina lor lumină i se păru că zăreşte – neaşteptat de bogată podoabă de aur vechi în umilitul lăcaş – două trâmbe de beteală lucind.

— E beteala mamei, care s-a cununat aici. Mi-a spus mama-mare odată că a dăruit-o Sfintei Fecioare.

Înainte de a intra, Pârvu ridică ochii încercând să desluşească slovele vechi, pe jumătate şterse, ale pisaniei aflate deasupra intrării.

„Această sfântă şi Dumnezăiască bisearecă…”— Până a nu fi nesurori dregeau biserica împreună,

cugetă Pârvu cu amar.

Din vale se auziră chiote, pocnituri de pistoale şi de bici, urmate de o scurtă tăcere. Peste puţin sunară clopoţei mulţi, cu glas de argint, la gâtul celor patru cai repeziţi în goană mare la deal. Când Costăin se lăsă pe spate, trăgând hăţurile cu putere şi ţinând caii pe loc ca să scoboare cucoanele în poarta bisericii, Dochiţa mai apucă să întrebe:

— Da’ unde-i mireasa, muică-mare?Răspunsul cucoanei Masinchii – dacă va fi răspuns – fu

acoperit de noi chiote şi pocnituri de pistoale, în timp ce o luă de mână şi intră cu ea în ograda bisericii, pe porţile date în lături.

Tocmai atunci Pârvu se pregătea să intre în biserică.

Întorcându-se ca să vadă pricina acelei larme, rămase împietrit, alb la faţă şi fără cuvânt. Ca din vis îi răsări înaintea ochilor Dochiţa, încununată cu turcheze şi cu sovon de mireasă pe cap, care făcu câţiva paşi adusă de mână de cucoana de la Stăic. Un zâmbet, abia îndrăznit, îi înflori pe obraz când se opri alături de bunica ei, aşteptând. Ridică genele lungi şi privi spre el.

Mulţimea îşi ţinu suflarea. Clipa în care nu se mai auzi decât foşnetul de frunze al copacilor din ogradă şi ciripitul păsărilor slăvind frumuseţea zilei de vară păru un an.

Mazilul, care se apropiase de Pârvu, tuşi de două ori în dosul palmei şi cu mâna cealaltă îl îndemnă uşor din spate, vorbind hotărât, dar Pârvu îl auzea ca dintr-o mare depărtare.

— Fine Pârvule, eu zic că vrea ieşi înaintea miresei, s-o primim după obicei.

FINE

ANEXA

GLOSAR

de cuvinte rare, desuete şi regionalisme

acov – vas, butoiaş (scr.).acsâz – taxă asupra băuturii şi a altor articole de consum

(fr.)agie – prefectura de poliţie, de la aga (tc.).an – cu un an în urmă.apostat – rebel (fr.)ălan – cu doi ani în urmă.batel – vapor (fr.).băibărac – haină bărbătească scurtă (ucr.).a băşcăşi – a despărţi, de la başca (tc.).Beci – Viena (tc.).bunar – puţ (scr.).camenă – piatră, stâncă (sl.).cantor – birou (rus.).căpăţel – colac ce se împarte la praznice, de la căpete

(cantitate mică de făină).chantilly – varietate de dantelă (fr., de la oraşul

Chantilly).chembrică – pânză subţire de bumbac (engl. „cambric”,

de la oraşul francez Cambrai).chişav – rău, zgârcit.chită – buchet (scr.)cicic – roşu aprins (tc.).ciopor – cârd (mag.).a se ciuci – a se lăsa pe vine, adică cu genunchii îndoiţi

fără a şedea pe ceva (mag.).ciupac ( ciupag) – haină femeiască din stofă subţire (sl.).civit – albastru închis (tc.).cârnelegi ( câşlegii de iarnă) – perioada anului de la

Bobotează la Lăsata secului de la postul mare, când nu se posteşte (lat.).

câta – puţintel (de la cât).clironomie – moştenire (ngr.).clitadă – numele de familie (ngr.).cochinţ – străin, venetic, în special grec (pej.).cocie – trăsură (scr.).cortel (şi dim. cortelaş) – haină bărbătească de lână cu

mâneci din postav alb.cotăriţă – coş de nuiele (scr.).covei – ocol (sl.)credenţă – bufet (germ.).credenţbursch – fecior în casă (germ.).a crici – a da de ştire, a pune în vedere (scr.).cuhnie – bucătărie (ucr.).cumândare (comândare, comând) – pomenire, parastas

(lat.).a da în altele – a-şi pierde minţile.diblă – vioară (ser.).dor – durere.dragobete – ziua de 3 martie, considerată ca a însoţirii

păsărilor şi deci a începutului primăverii; ca motiv de artă populară, două păsări stilizate aşezate faţă în faţă.

drap – bej.a dudui – a alunga (onom.).evghenie – nobleţe (ngr.).fanchon – voal (fr.).a firitisi – a felicita (ngr.).frailă – guvernantă (germ. „Fräulein”).frânc, frâncesc – apusean de origine latină (sl.).fucie – butoiaş, în special de ţuică (scr.).fulie – diademă (tc.).

gadină – animal sălbatic (bg.).guipură V dantelă fără fund (fr.).heghemonicon V etichetă, ceremonial (ngr.).hâră – ceartă, de la hâr (onom.).indrişaim – plantă agăţătoare ce se cultivă pentru florile

ei frumoase, cu miros plăcut (tc.) „sângele voi nicului”.a se izâdi – a se risipi.a se îmblândi a face blânde, – adică bubuliţe (de la blând,

în sensul de benign).împupit îmbobocit, de la pup – boboc (scr.).a închina perina – a potrivi perna (mai ales unui copil), cu

un anumit ritual.a se înciocăla – a se îmbrăca, a se pregăti.a înţăra – a împământeni.a jimui – a scormoni (mag.).liubov – iubire (sl.).liveji – zeama care se scurge din prunele puse la dospit şi

în care se pun murături.a lozi – a vorbi aiurea (sl.).lumea albă – toată lumea.marşandă – comerciantă (fr.).menzil – poştă şi staţia respectivă (tc.).mol – molie.naimoduri – articole de ultima modă (germ. „neu Mode”).nansuc – ţesătură foarte subţire de bumbac (fr., din

hindi).năloagă – mulţime, îngrămădire (ser.).năpârstan ( nepristan) – numaidecât (sl.).nemeteţ – văl (sl.).nestajnic – care nu stă locului, neastâmpărat.olmaz – diamant (rus.).opalină – substanţă vitroasă opalescentă din care se fac

vase de preţ (fr.).oricel – un lucru mărunt, un mic dar (de la orice).orândă – destin (sl.).ornic – ceasornic (de la oră).

a se ostoi – a înceta (sl.).pac – pachet (germ.).paie – fără cusur, „tiptop” (tc. „peyk”, soldat din garda

sultanului).pasmos – pasiune (ngr.).pembe – roz (tc.).periplezon, – bătaie de joc (ngr.).plaţ – loc de casă (germ.).a (se) pomeni – a (se) trezi din somn.pomojnic – ajutorul zapciului (rus.).posâclit – neproaspăt şi decolorat.postavă – albie (scr.).radină – rădăcini şi crengi de copac care atârnă de pe

mal în apă (scr.).reticul – poşetă mică de bal (fr.).roate – vorbind de cai, vânăt roate ( rotat) – vânăt cu

pete rotunde mai închise.ruda vorbind de flori, a se prinde ruda – a se dezvolta

bine după plantare, a se prinde.ruzet – rezedă (floare de grădină cu flori galbene verzui,

frumos mirositoare).sacnasiu –încăpere ieşită în afara planului clădirii, de

obicei în partea opusă intrării şi deci mai retrasă (tc.).sacsie – ghiveci (tc.).socăciţă fem. de la socaci – bucătar, bucătăreasă (mag).sodom – mulţime, cantitate mare (şi., de la oraşul biblic

Sodoma).sovon – văl de mireasă (bg.).spilcă – ac de păr sau agrafă (ucr.).a se sprânji – a se risipi.sudalmă – înjurătură (mag.).a surchidi – a hărţui, a chinui (mag.).Sus (în Sus, din Sus) – la Viena, din Viena.ştirică ( ştirie) – coţofană.taft – sediul subprefecturii (tc.).talieni – italieni.

a udi – a rămânea.ulei – stup primitiv făcut dintr-un trunchi de arbore

scorburos (bg.).uniţa – niciuna.vig – trâmbă (mag.).zăuşi vorbind de cai, a lua zăuşi – a se speria şi a-şi lua

vânt, nemai ascultând de stăpân.zăvează – ţesătură ce atârnă pe perete (sl.).zgoandă – glumă (scr.).a zgorni – a alunga (prin contaminare din „a scorni” şi „a

izgoni”)a zvidui – a vindeca, a scăpa de (scr.).