eresursedrept.files.wordpress.com · 2020. 5. 30. · 693 capitolul 16 expertiza medico-legală...

693

CAPITOLUL 16

Expertiza medico-legală psihiatrică / Virgil-Tiberiu Dragomirescu. În: Tratat de medicină legală. – Bucureşti, 1995, pp. 693- 798;

16.1. Definiţie-Obiect-Principii — 693

16.2. Cadrul juridic şi organizatoric dc efectuare. Fundamentarea teoretică 703

16.3. Obiectivele generale şi metodologia soluţionării acestora Raportul de expertiză — 716

16.4. Responsabilitatea-Iresponsabilitatea şi criteriologia interpretării cauzale a acestor concepte - 730

16.5. Criteriile medicale ale discernământului. Factorii dc condiţionare şi variabilitatea piurifactorială a acestuia îu

sistemul personalităţii — 744

16.6 Personalitatea - funcţie de sinteză a psihismului şi utilizarea acestui concept în criteriologia expertizei — 750

16.7. Criteriologia psihopatologică. Aspecte particulare şi metodologie specifică — 756

16.7.1. Nedezvoltarea personalităţii — 756

16.7.2. Personalitatea nevrotică — 760

16.7.3. Personalitatea dizarmonică - 765

16.7.4. Personalitatea psihotică — 769

16.7.5. Personalitatea demenţială şi degradată 774

16.8. Asistenţa medico-legală şi cea social-juridică. Orientare criminologieă. Periculozitate socială. Obligare la

tratament şi măsurile de siguranţă cu caracter medical — 779

16.9. Valoarea şi limitele examinărilor paraclinice şi complementare — 786

16.10. Orientări deontologice. Etica diagnosticului psihiatric. Psihoetiea şi responsabilitatea expertului Crttc- riologia

şi finalitatea expertizei medico-legalc psihiatrice la noi şi în ţările comunităţii europene - 790

16.1. DEFINIŢIE - OBIECT - PRINCIPII

In practica judiciară expertiza

medico-legală psihiatrică apare mult mai

târziu, în comparaţie cu alte practici expertale,

deşi solicitarea opiniei medicului asupra stării

de sănătate mentală a făptuitorului unui act

antisocial este recunoscută ca fiind practicată

încă din antichitate. în sensul respectării unei

norme fundamentale a Dreptului Roman şi

anume că un bolnav psihic nu putea fi

considerat vinovat şi deci condamnat pentru

faptele sale.

Fără a insista asupra evoluţiei istorice a

concepţiei despre obiectivele acestei lucrări

medico-legale psihiatrice, putem spune că

acestea s-au desfăşurat de la necesitatea

afirmării responsabilităţii sau

iresponsabilităţii unui inculpat, până la

conturarea personalităţii cu trăsăturile aces-

teia, considerâtidu-se că “aprecierea asupra

personalităţii constituie un punct indis-

pensabil în realizarea completă a unui demers

cxpertal” (61). Dacă în investigarea personalităţii se

desfăşoară o activitate interdisciplinară în

care psihiatrul colaborează cu psihologul, cu

atât mai mult complexitatea expertizei

medico-legale psihiatrice impune o activitate

interdisciplinară de orientare, avizare şi

coordonare medico-legală. Pe acest teren de

activitate comună, de echipă, se realizează

colaborarea dintre medicii legişti şi psihiatri

694

cu psihologia, sociologia, psihopedagogia.

defectologia şi handicapologia. neurologia şi

geriatria ctc. Relaţiile interdisciplinare ale acestei

activităţi se extind în asistenţa social- juridică beneficiară cu aproape toate ramurile dreptului şi în special cu criminologia. în domeniul analizei psihologice a persoanei, expertul a fost şi este consultat în soluţionarea unor probleme de drept public (drept civil, drept privat, drept comercial, economic, social, administrativ) şi chiar în dreptul canonic (religios). încă din Roma antică, juristconsulţii lasă în sarcina medicilor diagnosticarea “alienaţiei mentale” în practica de drept civil (44).

Literatura de specialitate menţionează lucrările lui Paulo Zacchias “Questions mddico-legales” publicate de la 1624 la 1650 ca exemple ale preocupărilor în această direcţie, la fel ca şi lucrările lui Jean Wier. Bourneville. Porot şi Bardenat. Regnault. etc. (44)

în Evul Mediu românesc timpuriu ca şi în cel târziu, până în preajma secolului 18, bolnavii psihici erau priviţi din perspectiva elementelor de medicină populară şi a celor religioase din timpul respectiv. Astfel, învăţăturile bisericeşti, după care pierderea minţii erau consecinţa căderii în păcat, a acţiunii forţelor malefice ale satanicului, supuneau bolnavii periculoşi la exorcisme. îi îndrumau spre elementele cultului religios popular de venerare şi invocare a sfinţilor, a icoanelor făcătoare de minuni, a moaştelor şi relicvelor sfinte, de pelerinaj la lăcaşuri sfinte precum şi purtarea unor amulete, recurgerea la mijloace apotropaice, ex-veto-uri. De ase-menea. ei erau “internaţi” în bolniţele de “smintiţi de minte” ale unora dintre mănăstiri, unde rămâneau, timp mai scurt sau mai îndelungat, pentru "liniştirea” sufletului. în orice caz. manifestările religioase raportate la boala psihică, specifice spiritualităţii ortodoxe, bizantine, cu influenţă şi asupra bisericilor catolice din ţările române, au făcut ca abordarea alienaţilor (un fel de “obligare la tratament”) să se facă într-un mod mai mult

generos decât în cazul exorcismelor. adesea violent practicate, în Evul Mediu apusean, de vreme ce Arhiepiscopul catolic Marcus Bandinus scrie în “Codex Bandinus”, raportul din anul 1646 asupra vizitaţi unii canonice a bisericilor catolice din Moldova, că “modul blând de a adjura pe dracul, întrebuinţat de preoţii români, a provocat admiraţia iezuiţilor”.

Cele dintâi noţiuni despre legiferarea aspectelor legate de bolile mintale le găsim între anii 1700 şi 1730 în cele trei pravile “cu privire la chestiunile sanitare şi de asistenţă”. Aceste pravile sunt citate în “Colecţiunea de legiuirile României vechi şi noi promulgate dela 1 Ianuarie 1885” a lui Ion. M. Bujoreanu şi sunt următoarele: pravila lui Vasile Lupu. pravila lui Matei Basarab, pravila de la Govora, din Oltenia şi legile turceşti pentru proprietatea din Dobrogea (Buc. 1885, voi. III).

în spiritul de reformă legislativă al ţărilor române în acea perioadă, Vasile Lupu. în 1646, a alcătuit o serie de legi preluate din legiuirile străine în special din cele italieneşti. în "cartea românescă de la pravile împărăteşti şi de la alte gândeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala lui, Vasile Lupu, domnul ţării Moldovei, din multe scripturi tălmăcită din limba italienească pre limba românescă, în tiparul domnesc s-au tipărit în Mănăstirea a Tre-Svetitele în laşi de la Hristos 1646, cine va ceti să-nţeleagă...” se găsesc instrucţiuni pentru judecători, privitoare la nebuni, nebunie şi simulare în general. în acest context intervine aspectul iresponsabilităţii penale, lăsându-se la aprecierea judecătorilor să rezolve aspectele care rezultau din aceasta:

"Când va 11 neştine nebun şi dei-nafară de minte şi de-şi va ucide tată-său pre fiusău, acestuia să nu-i dea nici un fel de certare pentru că ce agiunge-i lui certarea că iaste nebun şi fără de minte...”, şi mai departe:

"A cincea pricină pentru care să îndeamnă gândeţul pentru a mai micşura certarea celui vinovat iaste aceasta, când nu-i omul cu toată mintea ce se zice eşit den fire-i nebun, de vreme ce învaţă şi pravila ce greşală are face

695

nu să va certa...”: “Nebunul şi cel de-nafară de minte de să

va înţelepţi cândva nu să va certa pentru greşalele ce au făcut la nebunia lui...”.

Precum se vede este stipulată aici non- inrputabilitatea sau micşorarea pedepsei alienatului psihic care îşi omoară fiul în timpul nebuniei. Un alt paragraf sugestiv este acela care scoate în evidenţă responsabilitatea alienaţilor psihici şi în special a psihoticilor maniaco-depresivi şi epileptici pe care legea îi absolvă de orice pedeapsă dacă crima sau infracţiunea a fost comisă în timpul crizei, lăsându-i intactă toată responsabilitatea în perioada intercalară.

“Cela ce-i când şi când nebun iară nu toate zilele, cum s-ar zice patru luni iaste nebun şi cinci şase luni iaste înţelept, acesta feal de va face vreo greşală în vremea nebuniei lui nu să va certa, iară de va greşi la vremea nebuniei lui nu să va certa, iară de va greşi la vremea ce iaste înţelept atunce să va certa tocmai după cum scrie în pravila ca şi fiecine, iară de va fi lucrul împărecheat ore nebun au fost au ba când au făcut ace greşală, atunce stă mintea gândeţului să cunoască de pre lucrurile ce vor fi fost pren pregiurul acelei greşeli”.

Sunt prevăzute, de asemenea şi un fel de "măsuri de siguranţă”, sub forma unui început de asistenţă socială a nebuniei şi de privare condiţionată a libertăţii alienatului, atâta timp cât durează nebunia:

“Cel nebun măcar că nu să va certa la nebuniele lui de va face vreo greşală iară tot nu se cade să-l slobozească de tot să îmbie pe drumuri slobod, ca să aibă pază pre lângă oamenii săi până se va înţelepţi”.

Replica valahă a pravilei lui Vasile Lupu este pravila lui Matei Basarab din 1652 cunoscută sub titlul de “îndireptarea leagei". Aici se vorbeşte de discernământul şi responsabilitatea nebunului, menţionând că dacă acesta comite o nesăbuinţă nu-i nici răspunzător, nici nu trebuie pedepsit pentru "că ajunge-i lui certarea că iaste nebun şi fără de minte", iar în privinţa actelor civile (realizarea testamentului) este obligatoriu să

aibă "mintea întreagă", chiar dacă trupul îi este bolnav sau. după acelaşi pravilist, "cela ce va să facă tocmeală, sau carte aceluia trebuie sâ-i fie mintea întreagă şi sănătoasă, iară nu trupul". Totodată se stipula faptul că acela ce stabilea suferinţa mentală era vraciul, care trecea ca un adevărat medic şi psiholog şi peste mărturia căruia nu se putea trece. Cu alte cuvinte, se consulta un specialist care avea calitatea de "expert", şi care efectua un fel de "expertiză".

Izolarea la mănăstire se făcea la începutul secolului al XlX-lea, la cererea familiei şi după dispoziţia Divanului, a Departamentului Trebilor Dinlăuntru sau a domnitorului pentru fapte ca: "necuviinţă" până la agresiune faţă de mamă, pentru un soţ beţiv şi alienat sau pentru un tânăr "zurbagiu” (poate un sehizofren sau oligofren) şi nu se elibera decât după porunca aceloraşi autorităţi.

lată cum se aplica un fel de "Decret 313/1980", un fel de obligare la tratament, în anul 1812 "pentru un fiu de boier, zurbagiu" (probabil suferind de schizofrenie hebcfrenică), dispunându-se de surghiunirea la mănăstirea Snagov:

"Bucureşti 10 martie 1812. De la întâiul Divan şi Comitat al Prinţipatului Valahiei. Fiindcă alesul Racoviţă au rămas fără de părinţi şi se înconjură pe poduri abătându-se în căi şi în urmări netrebnice, şi pentru a-şi veni în cunoştinţă, se dă volnicie... zapciu spătăresc, care ridicându-1 de acilea să-l ducă la monăstirea Znagovul.

îţi scrie divanul sfinţiei tale, năstavnice al numitei monastire, să se ţie acolo întru monastire în pază şi fără a doua poruncă a Divanului să nu fie slobod.

1812 martie 10, Polcovnic Loghinov, Isaac Ralet, Barbu Văcărescu , vel vistiernic, vel logofăt.”

Primul manual de psihiatrie judiciară şi socială, scris pe baze ştiinţifice, corespunzând actualităţii psihiatrice şi medico-legale de la acea vreme, apare în 1877: "Alienatul în faţa societăţii şi a ştiinţei", fiind elaborat de medicul primar în Spitalele Civile din Bucureşti, profesorul Alexandru Sutzu

696

(1837-1919), doctor în medicină al facultăţilor din Alena şi Paris, profesor de psihiatrie şi medicină legală la Facultatea de medicină din Bucureşti, din 1879 şi creatorul şcolii româneşti de psihiatrie prin iniţierea, acum 125 de ani. în perioada 1867-1868. a primului curs universitar de "Clinică a maladiilor mentale" prin prelegeri benevole susţinute la aşezământul Mărcuţa; lucrarea scoate în evidenţă dimensiunea socială a asistenţei psihiatrice, începând cu atitudinea colectivităţii, dc-a lungul istoriei, şi terminând eu metodele de reintegrare în viaţa curentă a fostului alienat, arătând că în relaţia social- medicală dintre bolnavul psihic şi medic: «nu este destul ca expertul chemat să fie doctor în medicină, "el trebuie să aibă suficiente cunoştinţe de psychiairie, adică trebuie să fie specialist în psychiairie, adică alienist"».

De altfel, manualul continuă alte lucrări ale aceluiaşi autor, "Ospiciul Mărcuţa", "Relaţiuni clinice şi medico-legale”/ 1869) sau "Raportul medico-legal asupra sănătăţii mentale a lui Ştefan Logotelopol”(1876), în care se fac referiri directe asupra problemelor medico-legale ale alienaţilor, asupra statutului social şi juridic al acestora. El pledează pentru o legislaţie clară privitoare la alienaţi şi faptele lor, subliniind importanţa aplicării regulamentelor în vigoare (de atunci). în ultimul capitol al cărţii din 1869, "Ospiciul Mărcuţa", sunt prezentate o serie de "con- sideraţiuni medico-legale", "delicte şi crime”, "smintiţi în temniţe", făcând o clasificare a "maniilor care duc la fapte primejdioase", cu referire la problema iresponsabilităţii penale şi terminând cu:

"Alienaţiunea mentală este interesantă din mai multe puncte de vedere. Ea intere-sează pe medicul care studiază după legile patologiei generale, considerând totul deodată şi caracterele propriei specialităţi, pe psychologul care studiază leziunile fa-cultăţilor intelectuale şi morale; poate pă-trunde fenomenele misterioase ale cugetului şi să descopere legile după care ele se manifestă... pe legistul în fine, care în toate zilele este chemat a judeca fapte comise în

urma unor perversiuni amorale... însă nici psychologul, nici legistul, nu vor putea niciodată înţelege alienaţiunea mentală fără ajutorul medicului, fără ştiinţa clinică... medicul este singurul în stare să aprecieze la adevărata lor valoare schimbările de caracter, ce se observă cu mult timp înaintea apariţiunii maniace (a iresponsabilităţii penale), perversiunilor ele., în fine adevărata natură a faptelor (natura iresponsabilităţii penale)... alienistul (psihiatrul), afiându-se într-un contact perpetuu cu morboşii lui. capătă noţiuni care lipsesc la alţii.... medicul care este chemat la Parchet trebuie să fie familia-rizat dacă nu voieşte să inducă în eroare justiţia."

Aşadar, un statul al bolnavului mintal privind internarea şi protejarea acestuia după comiterea unei infracţiuni sau la întocmirea unui act civil se configurează de la primele reglementări româneşti scrise, de la Pravile, continuându-se cu Regulamentul din 1864 şi apoi cu Legea alienaţilor din 1894, aceasta din urmă inspirată după modelul legii franceze din 1838. Legea aceasta, publicată în Moni-torul Oficial 203/15 dec. 1894, obliga spitalul de psihiatrie să informeze în scris organele de procuratură despre orice internare, inclusiv a bolnavilor psihici delincvenţi. Prefectul avea obligaţia să viziteze periodic spitalele de psihiatrie, sa controleze registrul de internări, să ceară precizări cu privire la bolnavii psihici spitalizaţi şi să tragă medicii la răspundere, în cazul nerespectării dispoziţiilor legale sau al îngrijirilor necorespunzătoare.

Utilizată mai mult sporadic în trecut, putem afirma că examinarea medico-legală psihiatrică la noi. îndeplineşte exigenţele unei expertize de mai bine cu 100 de ani în urmă. Profesorul Mina Minovici exemplificând cu "modele" din rapoarte din acest domeniu în "Tratatul complet de Medicină Legală", apărut în 1930 şi premiat de Academia Română (47).

Această activitate ia amploare în ultimii 50 de ani. iar din 1902, deci de peste 30 de ani. capătă o orientare modernă. urmând, pe lângă perfecţionarea legislaţiei penale şi

697

procedurale, primele indicaţii metodologice de fond, reactualizate după Consfătuirea de Psihiatrie şi Medicină Legală de la Bucureşti, de către consfătuirea interdisciplinară la nivel republican de la Predeal din 1987 (68).

O experienţă personală în această acti-vitate. din urmă cu 30 de ani. a fost completată de cercetarea ştiinţifică şi încearcă să motiveze actualul demers de sinteză în cadrul acestui capitol, după redactarea primului volum în literatura noastră de specialitate despre "Expertiza medico-legală psihiatrică" publicat în colaborare cu două personalităţi marcante ale psihiatriei moderne româneşti: dr. Octavian Hanganu şi dr. Dan Prelipceanu, de la catedra de Psihiatrie a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila” din Bucureşti (18).

Contribuţia nemijlocită la elaborarea rapoartelor ştiinţifice intitulate "Aspecte ale expertizei medico-legale psihiatrice în perioada 1962-1987" (68) şi "Asistenţa medico-legală în domeniul expertizei psi-hiatrice" (23), mă conduce în prezent la o reevaluare critică a conţinutului teoretic al acestora, raportată la cerinţele practice cu-rente ale activităţii, în sensul necesităţii de concretizare şi obiectivare a problemelor.

A existat şi mai există o tendinţă de distanţare a preocupărilor propriu-zise ale specialiştilor din sectorul medicinei legale clinice faţă de acest gen de lucrare, după cum apare şi firească o delimitare a preocupărilor celor chemaţi să practice marea psihiatrie într-un domeniu cu totul specific şi particular cum este cel al psihiatriei "judiciare".

în legătură cu această situaţie şi tendinţă putem afirma că nu se poate considera un specialist complet în domeniul medicinei legale (redusă uneori ca preocupări la domeniul tanatologiei şi al traumatologiei bazate pe fundamentarea morfopatologică) fără o practică de expertiză psihiatrică. O oarecare tendinţă de comoditate încearcă să scuze această slabă preocupare, invocându-se necesitatea unor temeinice cunoştinţe care aparţin unei alte specialităţi respectiv psihiatria şi în final o lipsă de competenţă. în

numeroase ocazii am arătat că, la fel cum este necesară o informare în domeniul anatomiei patologice, în aceeaşi măsură medicul legist are nevoie de o informare în domeniul psihi-atriei. Pentru cei care lucrează în mod per-manent în domeniul expertizei medico-legale psihiatrice, se impune însă o supraspecializare. fapt care explică de ce din cadrul specialităţilor de bază, s-a conturat un domeniu de sine stătător, cel al "psihiatriei judiciare". La fel psihiatrul chemat să lucreze în comisiile medico-legale de expertiză este necesar să aibă o pregătire corespunzătoare în domeniul metodologiei şi crileriologiei medico-legale referitoare la expertizele psihiatrice. Nu trebuie subestimat faptul că expertiza din acest domeniu este singura care are legătură cu aproape toate ramurile dreptului sau cu marea lor majoritate şi că practicianul din acest domeniu trebuie să aibă un minimum de cultură juridică, precum şi o informare corespunzătoare din domeniul psihologiei, sociologiei, etc.

Noi considerăm că Medicina Legală, la fel ca şi psihiatria, reprezintă domenii de ocrotire a sănătăţii publice, atât prin impli-caţiile particulare în patologia generală, prin metodele specifice de soluţionare a obiectivelor, cât mai ales. prin orientările cu caracter preventiv şi de combatere a unor aspecte de psihopatologie, sociopa- tologie şi criminologie. Pe tărâmul expertizei interdisciplinare, ambele specialităţi medicale intervin concomitent într-o activitate de investigare şi cercetare desfăşurată în echipă şi răspunzând prin mijloace specifice, însă cu respectarea unei metodologii unitare, aceloraşi obiective. Aceasta reprezintă o condiţie apriorică de creştere a eficienţei în realizarea cerinţelor impuse de aplicarea normelor de drept, faţă de cei care prezintă tulburări psihice, de validare a diagnosticului prin criterii clinice şi paraclinice de obiectivare şi de cuantificare a intensităţii acestor tulburări în dinamica şi evoluţia lor, de stabilire a legăturilor cauzale între trăsăturile de personalitate ale subiectului analizat, comportamentul general şi conduita

698

acestora în momentul şi circumstanţele concrete care marchează o acţiune sau inacţiune cu implicaţii social-juridice şi mai ales de orientare a unei atitudini terapeutice eficiente cu caracter curativ şi preventiv, în funcţie de prognosticul psiho-social-juridic.

în baza unei experienţe personale, ne permitem afirmaţia că o activitate practică concomitentă în domeniul expertizelor de traumatologie, tanatologie. sexologie sau privind capacitatea de muncă, ajută activitatea expertului în domeniul asistenţei medico-legale.

Deşi la noi în ţară preocupările de psi-hiatrie judiciară nu reprezintă numai o tradiţie, acestea existând încă de la începu-turile învăţământului medical superior şi de specialitate (Prof. Sutzu fiind în acelaşi timp profesor de psihiatrie şi de medicină legală) şi concreţizându-se mai ales în ultimii 50 de ani, integrându-se organic în specialitatea noastră prin conţinut. obiective şi metodologie, pe plan internaţional se mai poartă încă discuţii asupra apartenenţei domeniului.

Primul Congres al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie şi Psihologie judiciară (W.F.P.P.A.) care a avut loc la Paris (11- 13 noiembrie 1988) a adus în discuţie pe lângă aspectele legislative şi de drept comparat. problemele etice şi de ordin tehnic legate de expertiză, formarea expertului, probleme de pedopsihiatrie precum şi cele legate de cadrul instituţional de efectuare a expertizelor şi de acordare a asistenţei pentru această categorie de bolnavi.

Primul număr al revistei de specialitate a acestui organism internaţional în care Preşedintele W.F.P.P.A.. Prof. Serge Bornstein şi dr. Paule Dapres-Gallou directorul publicaţiei motivează necesitatea acesteia în sensul

"Constrângerea exercitată de medicina legală în practica psihiatrului ca şi a psi-hologului este astăzi în creştere. Rămâne de a sistematiza o documentaţie specifică asupra acestui subiect" (Psy-Lex nr. 1, noiembrie 1991).

Progresele realizate în direcţia investigării şi tratării bolnavului psihic nu pot rămâne fără corespondenţă în activitatea expertală şi de asistenţă medico-legală psihiatrică. Actualitatea preocupărilor de verificare pe plan internaţional a criteriologiei şi finalizării expertizei psihiatrice în dreptul penal în ţările Comunităţii Europene, necesitatea perfecţionării legislaţiei privind statutul bolnavului psihic şi a cadrului instituţional de asigurare a asistenţei impusă de tendinţa unei armonizări europene pe toate planurile se leagă nu numai de o definiţie internaţională a bolii mintale şi de utilizarea unei sistematizări unice şi perfecţionate a tulburărilor neuropsihice raportată la intensitatea lor, ci şi de o eriteriologie unitară de soluţionare a obiectivelor expertizei, de orientarea crimi- nologică a acesteia legată de sporirea continuă a exigenţelor justiţiei cu privire la exploatarea optimă a datelor pe care le poate furniza expertiza şi cercetarea ştiinţifică din acest domeniu al interdistiplinari taţii.

Cercetarea medico-legală psihiatrică poate aduce un aport considerabil în domeniul criminologiei clinice. Nu s-a precizat însă direcţia de aprofundare a investigărilor interdisciplinare. tactica de evaluare şi exploatare a indicilor criminologiei, de orientare prognostică psiho-socială privind confliclualitatea, agresivitatea adaptabilitatea şi recuperabilitatea. Se impune o amplificare corespunzătoare a capitolului de "discuţie a cazului" din raportul medico-legal de expertiză psihiatrică. obligativitatea aprecierilor de ordin prognostic şi individualizarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical, psiho-pedagogice. instituţionale şi chiar cu caracter coercitiv-educativ care se impun în con-cluziile raportului de expertiză.

Cercetarea trebuie să depăşească simpla funcţie de triaj şi de diferenţiere a unor categorii cu potenţial de periculozitate, în scopul izolării de restul societăţii şi instituirii unor măsuri de protecţie şi totodată de siguranţă cu obligarea la tratament diferenţiat, până la o bună remisiune cu posibilităţi de reinserţie socială, să găsească soluţii de

699

combatere a recidivei în sensul decompensărilor la "infractorii din obicei" şi deci a reiterării infracţionale. Trebuie stăpânite în permanenţă anumite cadre referenţiale având o logică şi limitele sale proprii, astfel:

- demersul nosografic care trebuie să fie calitativ, categorial, cercetarea sistematică a apartenenţei la un tip clinic definit;

- descrierea caracteriologică ce trebuie să facă apel la gradualitate, la continuitate, la cantitate şi la nuanţă;

- interpretarea dinamică impune o deosebită sobrietate în legătură cu funcţiile mentale ale subiectului şi nu trebuie niciodată interpretată ca judecată de valoare;

- analiza criminologică clinică nu poate pretinde depăşirea constatării prudente şi a măsurării parametrilor prognostici favorabili şi defavorabili la un moment dat şi trebuie să se limiteze la sugerarea condiţiilor prezumate optimale pentru a evita reiterarea infracţională.

Henri Ey, marele psihiatru francez, reproşa noului Cod de procedură penală din

ţara sa că a introdus "un amalgam absurd între descrierea psihologică şi expertiza în responsabilitatea penală. Pentru Daumezon au fost depăşite în mod progresiv contraindicaţiile la acţiunea judiciară pentru unii la indicaţiile unui tratament penal pentru cea mai marc parte. O serie de autori rămân ataşaţi unei stricte limitări a competenţei expertale, în timp ce alţii apelează la introducerea explicită a unei expertize privind capacitatea penală (echivalând cu exprimarea responsabilităţii). şi numai Leyrie va atribui şi

restitui rolului de expert veritabila dimensiune medico-legală a acestuia" (vezi D. Zagury, Ch. Koltler, B. Balliver - "Răflexions sur l'evolution de 1'experLise psychiatrique"- Primul Congres de Psihiatrie şi Psihologie Legală - Paris, nov. 1988 - voi. comunicări sub preşedinţia prof. Rosner (New York) şi Duche (Paris).

Această lucrare ilustrează, în mod reprezentativ, activitatea de asistenţă medico-legală şi social-juridică, deci pe o arie

extinsă, amplificând legătura cu dreptul penal prin orientarea criminologică şi, în ansamblul

aspectelor discutate, având o largă deschidere antropologică.

Or, eficienţa unei asemenea activităţi de asistenţă nu se poate asigura decât con-comitent pe toate planurile, desigur insistându-se diferenţiat pe o latură sau alta. în raport cu particularităţile individuale ale persoanei expertizate. nu numai în scopul ameliorării sau remisiunii tulburărilor ci şi al resocializării şi readaptării la condiţiile de viaţă, la normele de convieţuire, la exigenţele impuse de asigurarea protecţiei individuale în

aceeaşi măsură cu a întregii colectivităţi. Dacă până în prezent s-a insistat asupra

amplificării criteriologiei de investigare, asupra perfecţionării metodologiei de soluţionare a obiectivelor puse expertizei în scopul unei cât mai corecte soluţionări judiciare şi al unei exploatări eficiente a actului medical pentru justiţie, s-au diver-sificat insuficient atât măsurile de siguranţă cu caracter medical pentru adulţi şi pentru minori, unele dintre acestea neavând o corespondenţă instituţională adecvată (vezi art. 105 C.P.) cât şi măsurile propriu-zise de asistenţă care nu se pot asigura decât într-un cadru instituţional corespunzător dotat cu specialişti din toate domeniile specificate şi cu asigurarea tuturor condiţiilor tehnico-materiale corespunzătoare. Simplificarea şi chiar reducerea unor asemenea măsuri, desfiinţarea unor specializări în domeniul asistenţei sociale, al socio-psihiatriei. al psihologiei judiciare, al psiho-pedagogiei şi defectologiei cu carenţa de instructori pentru remedierea handicapaţilor şi recalificare profesională în raport cu posibilităţile individuale ale celor asistaţi medico-legal psihiatric, nu poate ajuta nici la evaluarea eficienţei unor eventuale măsuri propuse, nici la verificarea aplicării lor, nici chiar la realizarea unor evidenţe corespunzătoare în scop de dispensarizare specială. Se impune, credem, realizarea cadrului instituţional adecvat în sensul unui Institut Legal de Sănătate Mentală, aşa cum a fost recent preconizat (1) sau al unui sector

700

special de expertiză şi asistenţă medico-legală psihiatrică, socio-psihologie şi criminologie în cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală. Modelele internaţionale se adresează unei instituţii care să asigure interacţiunea între spitalele de psihiatrie şi instituţiile judiciare, în realizarea scopurilor susmenţionate.

<■ E. CHAVEZ-RICE, E.J. NEBUSH: 'Llnsii tut Lega] de Sânte Mentale - un mocRlc d'interaciion entre Ies institutions psycliiatrique ct judiciaire (1 Congr. de Assoc. Mondiale de Psycbiatrie et Psyhologie judiciaire. 1988).

Autocritic, putem recunoaşte nivelul încă scăzut al efectuării majorităţii lucrărilor de expertiză de acest gen, nerespectarea metodologiei de investigare şi redactare a actelor de constatare, expertiză şi chiar de nouă expertiză, neutilizarea tuturor criteriilor de obiectivare (uneori esenţiale) a diagnosticului şi neargumentarea corespunzătoare sau dimpotrivă argumentarea necorespunzătoare a concluziilor. Cele mai multe prime expertize nu menţionează măsurile de siguranţă, chiar daca este necesar să se facă precizarea. Din partea beneficiarilor, a organelor judiciare, constatăm aspecte de formalism in dispunerea efectuării unor asemenea lucrări, neinformarea asupra metodologiei în vigoare de redactare a concluziilor, asupra particularităţilor de investigare şi a condiţiilor de temporizare, asupra limitelor care îngrădesc competenţa experţilor, solicitând încă precizări cu privire la responsabilitate sau iresponsabilitate.

Dacă pe plan mondial problema se dis-cută încă în mod diferii în legătură cu criteriile de determinare a responsabilităţii penale, metodologia preconizată la noi este foarte clară cu condiţia utilizării cât mai precise şi adecvate de reconstituire a momentului de conştiinţă la data comiterii faptei, pe baza dalelor obţinute în momentul examinării în coroborare obligatorie cu întreg ansamblul de date privind elementele constitutive ale actului infracţional. cu antecedentele de ordin socio-psihologie. medical-psihiatric.

psiho-patologic. comportamental, penal, etc. Am propus. în plus. pe lângă reconstituirea circumstanţelor de ordin biopsihopatologic, cercetarea legăturii de cauzalitate între trăsăturile personalităţii făptuitorului şi ele-mentele constitutive ale actului antisocial comis. în vederea aprecierii indirecte a responsabilităţii. Mai mult, în lucrarea noastră despre "Expertiza medico-legală psihiatrică" (Hd. Medicală 1990), pe lângă discutarea noilor criterii medico-legale ale responsabilităţii, am făcut o sistematizare paralelă a criteriilor privind iresponsabilitatea şi incapacitatea psihică.

Astfel, A. Kruger <1>, în comunicarea referitoare la "Criteriile de determinare a responsabilităţii penale", face o analiză comparativă privind diversitatea acestora utilizate în Franţa, în Ţările de Jos, în l.esotho, în Regatul Unit şi în Statele Unite. în Franţa şi în Ţările de Jos, criteriul este de ordin cauzal: trebuie să existe o tulburare mentală în timpul delictului. Codul Penal american şi regulile Mc. Naghten în Anglia, aplică testul "right-wrong" (40).

Pe plan psihologic, criteriile folosite în Statele Unite şi în Regatul Unit se bazează în principal pe trăsăturile cognitive, pe când în Franţa şi Ţările de Jos ele au o bază psihologică mai largă.

în actualitatea asistenţei medico-legale de la noi se înscriu toate aceste aspecte şi, în plus. o abordare exhaustivă a problemelor de deontologie legate de o serie de acuzaţii privind "abuzurile" în psihiatrie care au implicat şi o pretinsă participare a experţilor, precum şi perfecţionări de ordin normativ şi organizatoric în perspectivă.

Afirmaţia că activitatea de expertiză medico-legală psihiatrică constituie pe lângă un domeniu de investigare complexă interdisciplinară a persoanei supuse exper-tizei, un domeniu al cercetării ştiinţifice şi totodată un domeniu al asistenţei largi medico-social-juridice. rezultă şi din diver-sitatea situaţiilor în care este solicitată. Schematic putem enumera:

- Expertiza medico-legală psihiatrică a

701

inculpatului adult sau minor: - pentru soluţionarea problemei

responsabilităţii penale - pentru aprecierea posibilităţii de

participare la desfăşurarea procesului penal

“iKRLIGER A.: 'Critdres <1e detcrmin.ilian de la

responsabil ii6 penale' (’Acles du premiei Congres

International al WFPPA, Paris 11-13 nov." 1988. p. 15-18).

- pentru ridicarea măsurilor de sigu-ranţă propuse de o expertiză anterioară şi instituite de instanţa de judecată

- pentru suspendarea executării pedepsei în cazul în care afecţiunea de intensitate psihotică nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a penitenciarului.

- Expertiza medico-legală psihiatrică solicitată în soluţionarea cauzelor civile:

- pentru stabilirea capacităţii de exerciţiu

- pentru punerea sub interdicţie - pentru aprecierea invalidităţii sau

infirmităţii în vederea despăgubirilor pentru daune

- pentru aprecierea stării de sănătate psihică în vederea posibilităţilor ulterioare de întocmire a unor acte cu valabilitate în justiţie.

- Expertiza medico-legală psihiatrică în vederea anulării sau desfacerii căsătoriei când unul dintre soţi este reclamat ca fiind bolnav mental:

- pentru încredinţarea copiilor mi-nori spre creştere, supraveghere şi educare.

- Expertiza medico-legală pentru sta-bilirea sexului şi schimbarea sexului civil în situaţii de transsexualism.

- Expertiza medico-legală a capacităţii de muncă, a infirmităţii şi invalidităţii neuro-psihice:

- pentru stabilirea capacităţii de conducere a autovehiculului pe drumurile publice

- pentru stabilirea aptitudinilor necesare exercitării unor funcţii.

Desigur că multe dintre aceste aspecte s-ar putea discuta în cadrul unor expertize "polisuri ptomatice".

Pentru a evita unele confuzii, trebuie să facem precizarea că expertiza medico-legală

psihiatrică nu se confundă cu ceea ce în literatura de specialitate franceză se denumeşte "examen medico-psihologic" şi nici cu ceea ce se preconizează în ultimul timp sub denumirea de "practică expertală a aptitudinilor”.

Ajungem astfel să conturăm de la bun început câteva dintre principiile de bază care să guverneze întreaga activitate de expertiză, asistenţă şi cercetare din acest domeniu.

Principiu] interdisciplinarităţii ca nece-sitate indiscutabilă în realizarea expertizei şi asistenţei de specialitate şi obligatorie în demersul unei activităţi competente de cercetare ştiinţifică.

Psihiatria medico-legală sau judiciară reprezintă, în opinia noastră, un domeniu interdisciplinar, aspect motivat dealtfel în repetate rânduri şi în care reprezentanţii ambelor specialităţi de bază lucrează în echipă, respectând o metodologic unitară de investigare şi redactare a actului medico-legal de expertiză şi o criteriologie specifică şi permanent perfectibilă de soluţionare a obiectivelor. Coordonarea acestei activităţi ca şi a celorlalte genuri de expertize o face Institutul Naţional de Medicină Legală "Prof. Mina Minoviei”, prin laboratoarele sale centrale şi judeţene, şi are ca bază de observaţie şi investigare clinică şi paraclinică spitalele şi secţiile de psihiatrie - autonomia şi competenţa acestui sector rezultând din unanimitatea punctelor de vedere şi consensul exprimat în concluziile actului încheiat. Delimitarea cadrului de preocupări specifice rezultă şi din faptul că "psihiatria medico-legală decantează cu valoare de analiză şi profilaxie doar devianţa patologică şi realizează cunoaşterea personalităţii omului în impact cu legea, promovând reinserţia sa cu ajutorul mijloacelor medico-psihologice. Obiectul expertizei medico-legale cuprinde şi preocuparea pentru sursele devianţei, preocupare ce formulează o viziune largă asupra conduitei unei persoane, în scopul de a răspunde efortului de resocializare şi revalorizare a personalităţii umane. La astfel de aspecte se referea Henri Ey când spunea: "psihiatria este o patologie a libertăţii,

702

aspectul său cel mai caracteristic fiind psihiatria medico-legală, atunci când boala psihică anulează libertatea şi responsabilitatea omului bolnav" (cit. 28).

- De acest principiu se leagă şi acela al necesităţii informării multidisciplinare

(sociologice, psihologice, juridice, psiho- pedagogice. defectologice. etc. ). medicale şi paramcdicale. alături de cea a unei informări juridice corespunzătoare.

- Ca discipline ale sănătăţii publice, atât medicina legală cât şi psihiatria trebuie să realizeze pe acest teren comun al expertizei o asistenţă preventivă tnedico- social-juridică. având nu numai posibilitatea cunoaşterii unor aspecte particulare ale psihopatologiei sau ale "delincvenţei patologice", ci şi aceea a evaluărilor de ordin prognostic şi a orientărilor terapeutice corespunzătoare, prin instituirea măsurilor de siguranţă adecvate, în funcţie de interpretarea individualizată a cazurilor.

- De acest principiu se leagă nemijlocit orientarea criminologică a asistenţei medico-legale psihiatrice atât prin intermediul expertizelor, cât şi prin cercetarea ştiinţifică legată de actualitatea concretă privind fenomenul infracţional (criminal). Ne gândim astfel la actuala situaţie a fenomenului infracţional de la noi şi în general intercondiţionat şi de acuitatea şi dinamica transformărilor de ordin social- politic şi economic.

- Pentru prima dată în acest domeniu al expertizei medico-legale psihiatrice am introdus principiul cauzalităţii, care guvernează, atât ca metodă de investigare cât şi ca instrument de interpretare, lucrările de expertiză din domeniul traumatologiei şi tanatologiei medico-legale (19). Vom reveni asupra acestui principiu, în subcapitolul referitor la criteriologia interpretării cauzale în vederea caracterizării medico-legale psihiatrice a conceptelor de responsabilitate şi iresponsabilitate.

- Necesitatea coordonării medico-legale a tuturor expertizelor interdisciplinare, inclusiv a celei psihiatrice,

se leagă de obligativitatea pregătirii şi cooperării bilaterale psihiatrico-medico-legale, în condiţiile asigurării unei metodologii unitare de soluţionare a cazurilor cu implicaţii judiciare. concomitent cu respectarea competenţelor şi a normelor deontologice şi excluzând interpretări sau concluzii judiciare.

- In această enumerare nu putem omite necesitatea respectării principiului de asigurare a continuităţii urmăririi cazurilor precum şi acela de amplificare şi per-fecţionare permanentă a criteriilor de obiectivare diagnostică, prognostieă şi de traducere pentru justiţie.

16.2. CADRUL JURIDIC Şl ORGANI-

ZATORIC DE EFECTUARE.

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

Manualele şi alte lucrări de specialitate încearcă să contureze un asemenea cadru, deşi acesta se referă în general la activitatea de expertiză medico-legală. fără reglementări speciale privind expertiza medico-legală psihiatrică, exceptând prevederile articolului 117 din Codul de procedură penală în vigoare, privind obligativitatea expertizei.

într-o lucrare anterioară (18) am prezentat acest cadru în capitolul referitor la "Teoria expertizei", căutând să subliniem o serie de particularităţi privind expertiza psihiatrică în privinţa organizării, desfăşurării, administrării ca probă în justiţie şi a căilor de verificare şi îndreptare. Am completat acest capitol cu referiri şi observaţii privind calitatea de expert, obligaţiile şi drepturile acestuia, formarea şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească în general şi în particular în domeniul psihiatriei medico-legale. responsabilitatea acestuia în condiţiile de ordin deontologic privind un anumit statut al expertului.

Revenim cu această ocazie pentru a semnala încă o dată necesitatea reglementării activităţii de expertiză medico-legală

703

psihiatrică, conform unor norme cores-punzătoare exigenţelor actuale, deoarece prevederile articolului 42, 43 şi 44 din capitolul IV al Regulamentului de aplicare a Decretului 446/1966 pentru organizarea instituţiilor şi serviciilor medico-legale sunt insuficiente şi nu respectă ordinea în care trebuie să se desfăşoare de fapt etapele acestei activităţi.

Având în vedere adresabilitatea mai largă a acestui tratat de medicină legală şi spaţiul rezervat capitolului privind expertiza medico-legală psihiatrică, ne gândim, pe lângă o mai bună sistematizare a subiectului, la completarea cu noţiuni sumare de drept penal şi procedural, indispensabile unei înţelegeri mai corecte şi pe cât posibil complete a problemelor prezentate.

Principalele prevederi legislative care reglementează materia expertizei se află în Codul de procedură penală (art. 116-127) şi în Codul de procedură civilă (art. 201- 214). Cadrul juridic şi organizatoric este completat de o serie de prevederi din Legea nr. 3/1970, Decretul 153/1970 şi Decretul nr. 51/1975 cu referire la normele de ordin organizatoric instituţional, asigurând cadrul legic pentru soluţionarea cazurilor de comportament anti-social al minorilor, precum şi al măsurilor de prevenire, educaţie şi recuperare. în ultimul timp şi nu numai în această direcţie s-au adus o serie de completări şi îmbunătăţiri normelor penale, civile şi procedurale şi este în curs de legiferare un nou regulament privind organizarea şi funcţionarea sectorului de medicină legală, aspecte care se vor reflecta desigur şi în domeniul expertizei medico-legale psihiatrice.

linele reglementări menite ocrotirii bol-navilor psihici pe plan social-juridic, în afara celor referitoare la asistenţa medico-legală psihiatrică şi socio-psihiatrică, trebuie cunoscute, deoarece uneori se referă şi la activitatea de expertiză în legătură cu punerea sub interdicţie, instituirea tutelei, a euratelei, etc.

în această direcţie, eu privire la etichetarea generică de "alienaţie sau

debilitate mintală cronică" utilizată încă în unele texte de lege. critica făcută de psihiatrie în sensul că terminologia respectivă nu este riguros exactă în raport cu noţiunile şi clarificările actuale ale afecţiunilor psihice, se impune o racordare a terminologiei juridice, cu terminologia psihiatrică contemporană. Datele de ordin ştiinţific pledează pentru o înlocuire a acestei exprimări. în sensul de a rezerva termenul de "alienaţie mintală" numai pentru o tulburare psihică majoră care evoluează în pusee sau în faze (deci ondu- lant) faţă de o "alienaţie mintală cronică", care evoluează progredient cu defect psihic major, care anulează funcţiile psihice bazale, cum ar fi toate sindroamele psihoorganice cerebrale de tip demenţial. La această exprimare judiciară, atributul de "cronic" poale duce la interpretări eronate pentru boli psihice recunoscute ca fiind incurabile, invalidante. în discordanţă cu posibilităţile terapeutice actuale.

Astfel, articolul 142 din Codul familiei prevede că "cel care nu are discernământul necesar pentru a îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie".

Din cauza absenţei discernământului, pentru ca o persoană să se bucure de deplina capacitate de exerciţiu, articolul 11 din Decretul nr. 31/1954 prevede la lit. b că "persoana pusă sub interdicţie nu are capacitate de exerciţiu". în concepţia juridică "alienaţii mintali şi debilii mintali au capacitate de folosinţă, deci aptitudinea sau capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, pentru că această capacitate de folosinţă o au, potrivit articolului 5 alineatul 1 din Decretul nr. 31/1954, toate persoanele fizice, chiar şi cele fără o voinţă conştientă sau insuficient dezvoltată. Ei nu au însă capacitatea de exerciţiu, deci aptitudinea, capacitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii ( de exemplu, dreptul de a-şi creşte, îngriji şi educa copiii, după declararea divorţului din aceste motive ) şi de a încheia personal acte juridice.

Potrivit articolului 144 din Codul fami-

704

liei, interdicţia se pronunţă de instanţa judecătorească. Celui pus sub interdicţie i se instituie o tutelă, tutorele fiind desemnat de autoritatea tutelară (art. 145 din Codul familiei). în caz de nevoie şi până la dezvoltarea cererii de punere sub interdicţie. autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor (art. 146 din Codul familiei).

Articolul 149 din acelaşi cod prevede că tutorele este dator să îngrijească de persoana celui pus sub interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă, precum şi că autoritatea tutelară. de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinând seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit la locuinţa lui sau într-o instituţie sanitară.

Interdicţia poate fi cerută de autoritatea tutelară, precum şi de persoanele sau organele de stat sau organizaţiile obşteşti, conform prevederilor art. 115 din Codul familiei. Aşadar, interdicţia alienaţilor şi a debililor mintali reprezintă o instituţie de ocrotire a acestora, necesitatea ei fiind constatată de instanţa de judecată iar organizarea concretă a ocrotirii fiind dată în sarcina autorităţii tutelare, care desemnează un tutore. Astfel, interdicţia alienaţilor şi a debililor mintali reprezintă o reală instituţie de ocrotire, subordonată scopului îngrijirii şi vindecării persoanei puse sub interdicţie, al recuperării ei sociale (Mironţov V. şi colab.,1986). Se apreciază că pentru a îndeplini condiţia prevăzută de lege pentru punerea sub interdicţie a unei persoane şi anume lipsa discernământului, prin aceasta trebuie să se înţeleagă "inaptitudinea unei persoane de a-şi manifesta raţional voinţa, cu alte cuvinte de a dispune de înţelegerea semnificaţiei actelor sale şi de a se conduce în conformitate cu această înţelegere". Această lipsă de discernământ trebuie să rezulte, de asemenea, "dintr-o stare de alienaţie sau debilitate mintală, de durată, nefiind vorba de o criză accidentală, fără să se ceară însă continuitatea lor absolută; existenţa unor intervale lucide

sporadice nu exclude, deci. necesitatea punerii sub interdicţie", după cum precizează autorii mai sus citaţi.

în domeniul dreptului familiei, princi-palele dispoziţii asupra bolnavilor psihici, sunt prevăzute de articolul 9 din Codul familiei, care "interzice căsătoria alienatului mintal şi a debilului mintal, precum şi a celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale (cât timp nu are discernământul faptelor sale)", de articolul 117 lit. a. care interzice a fi tutore cel pus sub interdicţie şi articolul 68 care prevede aceeaşi interdicţie pentru cel care înfiază. Trebuie menţionat, de asemenea, articolul 613 Cod procedură civilă, introdus prin Decretul nr. 680/1969. care prevede că dacă motivul de divorţ este că soţul pârât suferă de alienaţie mintală cronică sau debilitate mintală cronică, preşedintele instanţei fixează direct termenul de judecata fără termen de gândire (Mironţov V. şi colab.. 1986). Se precizează că raţiunea prevederilor cuprinse în articolul 9 din Codul familiei este aceea de a asigura, în cadrul căsătoriei, raporturi normale atât între soţi. cât şi între aceştia şi copii, precum şi de a înlătura posibilităţile procreării unor copii cu deficienţe psihice." în continuare. V. Mironţov - Tuculescu. V. Predescu şi C. Oancea, precizează în lucrarea menţionată, că "Tribunalul Suprem a decis să considere lipsită de relevanţă împrejurarea că soţul a cunoscut sau nu. anterior căsătoriei. existenţa stării de alienare sau de debilitate mintală a celuilalt soţ; deci căsătoria încheiată în astfel de condiţii este nulă. decizie justificată prin interese de ordin social. Psihiatrii consideră că. în determinarea cazurilor care intră în categoria "alienaţie mintală", noţiune folosită de asemenea în Codul familiei şi în instrucţiunile privind aplicarea Decretului 770/1966. trebuie să se ţină seama de o multitudine de factori. De exemplu, "pentru un schizofren declarat este admisibilă căsătoria, dacă există un consens al partenerilor, astfel după cum şi întreruperea sarcinii nu este obligatorie, ci doar posibilă într-un asemenea caz", etc.. şi mai departe: "întrucât interzicerea prin lege a căsătoriei unui bolnav psihic nu înlătură integral cauza

705

principală a instituirii acestei interdicţii - procrearea unor copii cu deficienţe psihice - difuzarea genei purtătoare de informaţie patologică putând să se producă şi în situaţia unui concubinaj sau a amorului liber, practicat destul de des de către alienaţii şi debilii mintali, psihiatria românească pune un accent deosebit pe utilitatea sfatului genetic în prevenţia primară."

Sintetizând regulile procedurale referi-toare la efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se poate spune că acestea constau în:

- obligaţia organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a aduce la cunoştinţa experţilor obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să răspundă (art. 120 C.P.P.);

- această expertiză face parte din cadrul expertizelor medicale şi se execută în cadrul instituţiilor medico-legale în care lucrează experţi oficiali în specialitatea respectivă:

- dreptul experţilor de a lua cunoştinţă de materialul dosarului, necesar pentru efectuarea expertizei (în cursul urmăririi penale aceasta se va face cu încuviinţarea organului de urmărire), de a cere lămuriri cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei (art. 121 C.P.P.);

- obligaţia expertului de a întocmi un raport scris, opiniile separate fiind con-semnate în raport sau într-o anexă (art. 122) care trebuie să includă între altele şi concluziile (art. 123);

- concluziile trebuie să cuprindă răspunsurile la întrebările puse şi aprecierile expertului asupra obiectului expertizei.

Articolul 48 din Codul penal în vigoare precizează că: "Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul - în momentul săvârşirii faptei - fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele". Conţinutul acestui articol defineşte în esenţă noţiunea juridică de iresponsabilitate. Pentru o mai bună înţelegere a acestei noţiuni este însă necesar să definim şi să caracterizăm noţiunea

de responsabilitate şi totodată să precizăm care sunt criteriile interdisciplinare prin care se concretizează şi se obiectivează această noţiune, aspecte pe care le vom discuta pe larg în capitolul următor.

Pe de altă parte, necesitatea expertizei în activitatea de probaţiune judiciară devine obligativitate, atunci când fapta antisocială apare ca rezultat al unei acţiuni patologice, deci când trebuie obiectivată existenţa unei boli psihice şi demonstrată legătura cauzală dintre boală şi fapta respectivă.

Astfel, obligativitatea expertizei este prevăzută de articolul 117 din Codul de procedură penală care precizează urmă-toarele:

"Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav. precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului''.

Sintetizând şi precizând totodată cir-cumstanţele în care organele judiciare pot solicita această expertiză. într-un material prezentai şi acceptat la Consfătuirea de psihiatrie şi medicină legală din 1962. s-a arătat că aceasta se constituie:

- când conduita anormală a persoanei în timpul anchetei este de natură a pune sub semn de întrebare starea de sănătate psihică a acesteia;

- când sunt indicii sau dovezi că învinuitul a suferit de unele boli, care ar putea avea repercusiuni psihice;

- când infracţiunea este lipsită de mobil evident sau s-a săvârşit cu o deosebită cruzime;

- când pe perioada detenţiei, con-damnatul are o comportare anormală.

în această direcţie, literatura juridică (Vasiliu Th. şi colab., 1972) aduce în discuţie conţinutul articolului 48 Codul penal, făcând următoarele comentarii şi precizări:

"Este iresponsabilă persoana care, din cauza incapacităţii psihice existentă în momentul săvârşirii faptei, nu poate să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu poale fi stăpână pe ele. O asemenea persoană nu înţelege de ce acţiunile sau inacţiunile sale

706

prezintă pericol social şi de cc acestea au caracter ilicit. O asemenea persoană iresponsabilă nu poate fi pedepsită, căci n-ar putea fi îndreptată prin aplicarea şi executarea pedepsei. Datorită lipsei capacităţii de a înţelege şi de a voi a făptuitorului, iresponsabilitatea are drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei."

Se apreciază că "incapacitatea psihică a unei persoane poate fi congenitală sau sur-venită. Uneori ea este permanentă, dar poate fi şi trecătoare (de scurtă sau de lungă durată). Iresponsabilitatea psihofizieă fiind datorată unor cauze care alterează facultăţile psihice ale unei persoane, constatarea incapacităţii psihice trebuie făcută de medici specialişti, care vor preciza în raportul lor dacă făptuitorul. în momentul săvârşirii faptei, avea capacitatea de a înţelege, îşi dădea seama de semnificaţia acţiunii sau inacţiunii sale şi de consecinţele ei, precum şi dacă putea fi stăpân pc faptele sale. Medicii specialişti cărora li se cere avizul în cadrul procesului penal nu trebuie să se pronunţe dacă persoana examinată răspunde sau nu penal, ci numai dacă făptuitorul - în condiţiile date - a fost apt de a-şi da seama de sensul faptei sale şi de a fi stăpân pe ea. Ţinând seama de concluziile medicilor de specialitate, organele judiciare vor stabili dacă persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală răspunde sau nu penal pentru acea faptă.”

Ne permitem de a interveni din nou pentru a reaminti că unul dintre principiile fundamentale ale lucrărilor de expertiză medico-legale, inclusiv a expertizelor intcrdisciplinare medico-legale psihiatrice, este de a nu face interpretări judiciare şi a nu formula concluzii de acest gen. depăşind astfel competenţa de specialist. Trebuie însă ca metodologia acestor lucrări să fie atât de bine pusă la punct. încât să se epuizeze toate criteriile de specialitate prin care să se deducă clar şi sugestiv pe plan judiciar o încadrare sau alta. Legislaţia noastră nu prevede conceptul de responsabilitate atenuată. Există încă o insuficientă înţelegere sau traducere a criteriilor medico-legale actuale în vederea aprecierii responsabilităţii sau

iresponsabilităţii. Astfel. aprecierea arbitrară a capacităţii de discernământ critic în păstrarea, absenţa şi diminuarea capacităţii de discernământ critic se traduce pe plan judiciar cu păstrarea responsabilităţii cu eventuale cir- cumstanţieri atenuante, pe care le apreciază exclusiv instanţele de judecată în contextul ansamblului de date şi a materialului probator referitor la personalitatea făptuitorului raportată la natura faptelor sale. O gradare a capacităţii de discernământ critic constituie o necesitate care în realitate nu se poate cuantifica cu anumite aproximaţii, aşa cum se apreciază procentual, prin bareme, scăderea capacităţii de muncă raportată la diferitele grade de invaliditate cu sau fără infirmitate, înclinaţia experţilor de a furniza criterii cât mai sugestive în aprecierea individualizată a responsabilităţii în raport de faptă şi făptuitor a determinat uneori exagerări, fără temei ştiinţific, de raportare a discernământului în raport cu vârsta cronologică a minorilor pornind de la prevederea legală că minorii sub vârsta de 14 ani nu răspund din punct de vedere penal, iar cei între 14 şi 16 ani. numai în situaţia în care probează că au acţionat cu discernământ.

Tocmai de aceea "incapacitatea psi- hofizică fiind o situaţie de excepţie, organele judiciare dispun examinarea făptuitorului de către medici specialişti, numai dacă au îndoială asupra capacităţii lui psihice. Potrivit prevederilor articolului 117 Cod procedură penală, expertiza psihică este obligatorie numai dacă făptuitorul a comis un omor deosebit de grav".

Ne permitem de a completa aceste comentarii din punctul nostru de vedere, bazat pe experienţa din practica de expertiză. De foarte multe ori expertiza medico-legală psihiatrică solicitată şi în cazuri de lovituri cauzatoare de moarte, tentativa la infracţiunea de omor. omor simplu şi chiar omor calificat, scoate în evidenţă reacţii de depăşire a intenţiei, situaţii conflictuale întreţinute între autor şi victimă, precum şi rolul indirect al victimei în determinarea propriului prejudiciu (victimologie). Considerăm că experţii nu îşi depăşesc competenţa atunci când, în

707

interpretarea cauzală a comportamentului heteroagresiv, scot în evidenţă rolul factorilor subiectivi, deşi aprecierea intenţiei ca element constitutiv al vinovăţiei cade exclusiv în sarcina justiţiei. în unele situaţii intenţia poate exista, însă poate fi depăşită datorită unor condiţii patologice din partea victimei (preterintenţie) iar medicul legist, coordo-nator al lucrării de expertiză interdiscipli- nară medico-legală psihiatrică, având şi formarea de morfopatolog poate corobora dalele rezultate din diferitele piese ale dosarului, între care există şi raportul de autopsie medico-legală. Din acest raport el poate face deducţii asupra gradului de agresivitate a făptuitorului, a descărcărilor patologice cu provocare de chinuri; în omorul cu cruzime prin diversitatea mijloacelor utilizate, între care nu trebuie subestimate mijloacele de atac proprii, urmele de muşcare în agresiunile sexuale, etc.

în consecinţă. în ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, expertiza poate coopera în vederea aprecierii intenţiei sau a culpei, atunci când precizează dacă autorul faptei, prin nivelul său de conştiinţă a putut prevedea urmările faptei imputabile (intenţia directă), a prevăzut şi acceptat posibilitatea producerii lor (intenţia indirectă), le-a putut prevedea dar a apreciat că nu se vor produce (uşurinţa) sau a neglijat efectele posibile ale acestora, deci cunoscute (imprudenţa).

"Pentru ca dispoziţiile articolului 48 Codul penal să fie aplicabile, trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

- a) făptuitorul, datorită stării sale de incapacitate psihică, să nu fi fost în stare să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu fi putut să fie stăpân pe ele:

- b) starea de incapacitate psihică să fi existat în momentul săvârşirii faptei;

- c) incapacitatea psihică să se datoreze alienaţiei mintale sau altei cauze;

- d) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală".

In literatura juridică aceste condiţii sunt comentate, considerându-se necesar să fie explicate. Cu atât mai mult apreciem că ele trebuie corect interpretate de către medicii

specialişti componenţi ai comisiei de experliz.ă medico-legală psihiatrică.

Astfel, făptuitorul care este lipsit de facultatea de a înţelege semnificaţia faptei sale ori nu poate fi stăpân pe acţiunile sale. adică nu are posibilităţi de "a-şi determina şi dirija manifestările volitive" sau de a-şi exprima liber voinţa, nu poate fi subiect de drept penal, căci în lipsa factorilor inteleetiv şi volitiv nu există vinovăţie şi deci nici responsabilitate penală.

Starea de incapacitate psihică trebuie să fi existat. în mod obligatoriu. în momentul săvârşirii faptei, adică în întreg intervalul de timp cât făptuitorul (prin acţiunea sau inacţiunea sa) a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Dacă în această perioadă de timp făptuitorul şi-a recăpătat capacitatea psihică, dar a continuat săvârşirea faptei, dispoziţiile articolului 48 Codul penal nu sunt aplicabile. De asemenea. dispoziţiile textului menţionat nu-şi vor găsi aplicare nici în ipoteza în care făptuitorul şi-a provocat cu intenţie incapacitate psihică (vezi drogarea), sau a convenit cu alte persoane să i-o cauzeze (starea de inconştienţă preordinată). în cazul faptelor omisive, pentru ca dispoziţiile articolului 48 Codul penal să-şi poată găsi aplicare, trebuie să se constate că starea de incapacitate psihică nu se datoreşte culpei făptuitorului. Neaplicarea prevederilor articolului 48 Codul penal, în aceste cazuri se datoreşte faptului că acţiunile sau inacţiunile sunt săvârşite numai aparent în stare de inconştienţă, căci făptuitorul şi lc-a reprezentat anterior, într-un moment în care putea să înţeleagă şi să-şi dirijeze voinţa, adică şi-a asumat riscurile comiterii faptei într-o asemenea stare. Dacă incapacitatea psihică survine după comiterea infracţiunii, făptuitorul va fi trimis în judecată, dar procesul penal se va suspenda până la însănătoşirea acestuia. Este posibil ca starea de incapacitate psihică să intervină după condamnarea definitivă a infractorului (vezi - psihoza de detenţie). în acest caz se va amâna executarea pedepsei până la însănătoşire, condamnatul putând fi internat într-un institut

708

medical de specialitate (spital de psihiatrie). în ce priveşte afirmaţia că "incapacitatea

psihică a făptuitorului trebuie să se datorească alienaţiei mintale sau altei cauze". în literatura juridică s-a arătat că prin condiţie "sau alte cauze" s-a voit să se deosebească cauzele care determină şi explică existenţa unor stări oarecum normale de insuficientă dezvoltare a capacităţii psihice, de neformare a discernă-mântului. cum ar fi minoritatea sau eroarea de fapt. în sfârşit, făptuitorul trebuie să fi săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală. Dacă se îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de lege, mai sus arătate, este înlăturat caracterul penal al faptei. Faţă de făptuitor se poate lua măsura de siguranţă cu caracter medical prin internare, chiar în cadrul procesului penal şi dacă s-a început urmărirea penală împotriva lui. Dacă urmărirea nu a început, făptuitorul poate fi internat pe baza prevederilor Decretului 313/1980.

S-a mai adus în discuţie în literatura juridică situaţia în care. în unele afecţiuni psihice. în care alterarea capacităţii psihice este doar parţială (vezi discernământ scăztit), se poate pune problema unei "răspunderi penale diminuate". Există părerea unor jurişti şi specialişti psihiatrii că infractorii atinşi de o alterare parţială a facultăţilor mintale trebuie sancţionaţi mai blând, ci având o răspundere penală "atenuată" - concept care ar fi consacrat în mod expres în unele coduri penale, cum ar fi de exemplu cel italian. Numeroşi jurişti combat acest punct de vedere, fiind considerat eronat, susţinând că nu se poate admite distincţia decât între persoane responsabile şi iresponsabile. Dacă facultăţile mintale ale unei persoane sunt alterate, dar aceasta nu şi-a pierdut facultatea de a înţelege şi de a-şi manifesta voinţa în mod conştient, ea va răspunde penal. Legea noastră penală. în vigoare, nu prevede o răspundere penală limitată sau atenuată, însă cadrul juridic oferit de articolul 72 Codul penal. îngăduie să se aibă în vedere - cu prilejul individualizării pedepsei - şi diferitele aspecte legate de capacitatea psihică a infractorului.

Din punctul nostru de vedere, pe care îl

vom expune mai pe larg în capitolul următor, referitor la conceptul mulţi- şi interdisciplinar de responsabilitate şi la critica "responsabilităţii atenuate" considerată teoretic ca fiind aplicabilă mai ales pentru personalităţile psihopatice sau dezvoltărilor dizarmonice de tip biopat sau de model sociopat, aplicarea unei pedepse "mai blânde" - în virtutea conceptului susmenţionat nu va duce la realizarea scopului educativ-exemplificator al pedepsei prevăzute de lege, cu atât mai mult pentru persoanele cu incapacitate parţială psihică mai ales prin afectarea funcţiilor afectiv-voliţionale. prin sugestibiliiate crescută sau alterarea posibilităţilor de stăpânire asupra pornirilor inslinctiv-emoţionale şi de exprimare liberă a voinţei, de auto-control etc., pedeapsa privativă de libertate - indiferent de durata acesteia - având acelaşi efect şocant sau mai corect spus aceeaşi reflectare de ordin psihologic negativ ca şi pentru persoanele fără tulburări psihice propriu-zise sau fără alterarea facultăţii de a înţelege rolul represiv al pedepsei penale. Mai mult decât atât, în literatura de specialitate este mult discutat efectul paradoxal, de încurajare ulterioară a recidivei pentru categoriile de personalităţi psihopatice care ar beneficia de această "atenuare" şi pentru care condiţiile de detenţie, condiţiile de frustrare a senti-mentului de libertate în multe situaţii determină chiar agravarea trăsăturilor psi-hopatice de fond sau chiar decompensarea.

în literatura juridică se mai aduce în discuţie şi aspectul dat de faptul că, la rândul ei. iresponsabilitatea poate veni în concurs cu unele dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei - cum ar fi legitima apărare, starea de necesitate etc.- ori poate ocaziona apariţia unei alte cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei. "Datorită complexităţii formelor pe care le poate prezenta incapacitatea psihică sau psihofizică pentru determinarea acestor situaţii este necesar să se stabilească cu o deosebită grijă starea de fapt în cazul concret ce urmează a fi soluţionat". Rolul expertizei medico-legale psihiatrice devine covârşitor în lămurirea unor

709

asemenea aspecte particulare, dar şi în orientarea caracterului măsurilor ce se impun faţă de făptuitor, atunci când lucrarea respectă normele metodologice de efectuare şi mai ales, când experţii dispun de suficientă experienţă practică în acest domeniu.

Articolul 49 din Codul penal în vigoare precizează, în aceeaşi ordine de idei, următoarele:

"Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă, produsă de alcool sau de alte substanţe. Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui. după caz. o circumstanţă atenuantă sau agravantă."

Respectivul articol de lege face referiri la intoxicaţia acută cu alcool sau cu alte substanţe când este produsă în mod fortuit, fără voinţa şi uneori chiar fără ştiinţa celui care a ajuns în această stare, motiv pentru care aceste forme de beţie mai sunt denumite accidentale sau fortuite.

Cu toate că textul de lege este foarte clar, se mai face uneori confuzia, în practică, între beţie acută voluntară şi cea intenţionată, adică între acea intoxicaţie voită în scopul obţinerii efectelor eufomanice şi aceea în scopul realizării unei "anestezii morale" sau de uşurare a deliberării şi realizării actului antisocial, aşa numita "beţie de curaj" şi care are cu totul alte consecinţe din punct de vedere penal.

Dacă în capitolul VIII am insistat asupra caracterizării medico-legale psihiatrice a diferitelor forme clinice de beţie, în acest capitol prezentăm câteva criterii medico-legale privind regimul juridic al beţiei.

"Starea de beţie completă este tradusă printr-un grad avansat de paralizare a energiei fizice şi de o întunecare a facultăţilor psihice. Făptuitorul este lipsit temporar de capacitatea de a înţelege şi de a voi, datorită tulburărilor psihice produse de alcool sau alţi ebrianţi. El nu-şi dă seama de faptele pe care le săvârşeşte

şi nici nu înţelege semnificaţia lor. Lipsin- du-i capacitatea de a înţelege şi de a voi. făptuitorul săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie şi. de aceea, caracterul penal al acesteia este înlăturat. Potrivii dispoziţiei din articolul 49 alineatul 2 Codul penal, beţia voluntară completă produsă de alcool sau alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz. o circumstanţă atenuantă sau agravantă.

Cadrul juridic procedural şi organizatoric de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice trebuie prezentat şi în contextul unor noţiuni elementare de drept, legate direct de obiectul şi obiectivele expertizelor.

Astfel, infraefiunea este definită ca fiind fapta care prezintă un pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Prin "faptă" se înţelege o manifestare exterioară a persoanei. Aceasta înseamnă că pol constitui infracţiuni numai actele de conduită exterioară a persoanei, nu şi procesele care au loc în forul ei interior, simplele gânduri, dorinţe sau năzuinţe. Fapta poate consta într-o acţiune, adică într-o manifestare pozitivă a persoanei (atunci când aceasta face ceea ce legea interzice să facă) sau poate consta într-o inacţiune, adică într-o manifestare negativă a persoanei (atunci când aceasta nu face ceea ce legea impune să se facă). Prezintă un pericol social fapta prin care se aduce atingerea uneia dintre valorile sociale apărate de legea penală şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. Valorile sociale apărate de legea penală sunt: România, suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, proprietatea, persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept.

Pericolul social al faptei variază de la o infracţiune la alta, în toate cazurile, acest pericol social este mai ridicat decât cel pe care îl prezintă alte fapte ilicite (administrative, disciplinare, etc.). Totodată, acest pericol social mai ridicat face necesară sancţionarea penală a faptei, adică aplicarea unei pedepse. Există \ino\ă(ie când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă. Fapta este săvârşită cu intenţie atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul

710

periculos al faptei sale şi a urmărit producerea acestui rezultat sau, deşi nu l-a urmărit, a acceptat totuşi eventualitatea producerii lui. în raport cu atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului periculos, intenţia este directă sau indirectă. Intenţia este directă atunci când făptuitorul. prevăzând rezultatul periculos al faptei sale, a urmărit producerea acestui rezultat (aplică o lovitură de cuţit, cu mare putere, în zona inimii, producând moartea persoanei). Există intenţie indirectă atunci când făptuitorul, prevăzând rezultatul periculos al faptei sale, nu l-a urmărit şi a acceptat numai posibilitatea producerii lui (loveşte o persoană, lăsând-o în stare de inconştientă pe câmp, în timpul iernii, iar din cauza frigului, persoana încetează din viaţă).

Culpa, ca formă a vinovăţiei, există atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul periculos al faptei sale, nu a urmării şi nici nu a acceptat posibilitatea producerii lui. ci, dimpotrivă, a crezut fără temei că rezultatul nu se va produce sau atunci când nu a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Rezultă, aşadar, că şi culpa, la rândul ei. prezintă două forme: culpa cu prevedere sau uşurinţă, şi culpa simplă sau neglijenţa. Culpa cu prevedere sau uşurinţa există atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale. nu urmăreşte şi nici nu acceptă producerea lui, ci crede fără temei că aceasta nu se va produce (un conducător de vehicul care. circulând cu viteză excesivă, produce din această cauză vătămarea corporală gravă sau chiar moartea unei persoane). Această formă a culpei are ca trăsătură comună cu intenţia prevederea rezultatului faptei. Dar. dacă în cazul intenţiei, făptuitorul urmăreşte sau acceptă posibilitatea producerii rezultatului. în cazul culpei cu prevedere sau al uşurinţei, el crede tară temei că acesta nu se va produce. Culpa simplă sau neglijenţa există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Pentru stabilirea acestei forme a culpei se folosesc două criterii: unul obiectiv şi unul subiectiv. Criteriul obiectiv constă în verificarea împrejurărilor de fapt în care a avut loc actul de conduită pentru a stabili

dacă. în aceste împrejurări, orice persoană din categoria din care face parte şi făptuitorul trebuia să prevadă producerea rezultatului periculos.

Criteriul subiectiv constă în verificarea posibilităţii reale a făptuitorului de a prevedea. în momentul şi în condiţiile săvârşirii faptei, rezultatul periculos al acesteia. Pentru ca fapta care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie să constituie infracţiune, mai este necesar ca aceasta să fie prevăzută de lege. Această cerinţă, care decurge din principiul legalităţii incriminării, este îndeplinită atunci, într-o anumită dispoziţie de incriminare, descrie fapta şi o interzice sub sancţiune penală. Infracţiunea, adică fapta prezentând trăsăturile fundamentale arătate, constituie singurul temei al răspunderii penale. Aceasta înseamnă că o persoană poate fi supusă răspunderii penale numai dacă săvârşeşte o faptă ce întruneşte trăsăturile unei infracţiuni.

Interdicţia judecătorească este măsura de protecţie pe care o persoană suferindă de alienaţie sau debilitate mintală, de natură să o lipsească de discernământul necesar facerii actelor civile, este declarată incapabilă şi pusă sub ocrotirea unui tutore însărcinat de a o îngriji şi reprezenta.

1) Caracterele generale ale interdicţiei judecătoreşti sunt următoarele: a) este o măsură de ocrotire a incapabilului care are la bază ideea de protecţie şi nu de pedeapsă; b) este pronunţată de instanţa de judecată civilă după o procedură specială combinată cu grijă, astfel încât să se împiedice luarea unei hotărâri cu uşurinţă şi fără garanţii pentru cel în cauză; c) are ca obiect numai capacitatea de exerciţiu. Sub interdicţie judecătorească, potrivit legii, cad alienaţia mintală şi debilitatea mintală. 2) Boala mintală nu trebuie neapărat să fie continuă pentru a putea constitui temei al punerii sub interdicţie. Chestiunea de a şti dacă este sau nu caz de punere sub interdicţie nu rezidă în diagnosticul bolii sau infirmităţii ca atare, ci în împrejurarea că celui în cauză îi sunt afectate facultăţile mintale lipsindu-1 de discernământul necesar de a se conduce şi a-şi

711

apăra singur interesele. 3) întrucât prin instituirea interdicţiei judecătoreşti se urmăreşte ocrotirea unei persoane lipsite de discernământ, cererea poate fi făcută de toate organele de stat care, în desfăşurarea activităţii lor, află de existenţa unui alienat sau debil mintal, lipsit de ocrotire, persoanele apropiate ale unui asemenea bolnav sau infirm, precum şi orice altă persoană. 4) Ce-rerea de punere sub interdicţie judecătorească trebuie să cuprindă elementele oricărei cereri adresate instanţelor judecătoreşti: numele, prenumele şi domiciliul petiţionarului; numele, prenumele şi domiciliul celui a cărui punere sub interdicţie se cere; faptele pe care se bazează cererea; arătarea dovezilor pe care se sprijină şi semnătura. Cererea de punere sub interdicţie judecătorească se introduce la judecătoria în raza căreia domiciliază pârâtul şi se judecă potrivii procedurii speciale reglementată în acest scop prin lege. Interdicţia judecătorească se bazează, ca act probator, pe expertiza medico-legală care atestă starea de alienaţie sau debilitate mintală cronică.

Delictul este denumirea dată atât în Codul penal din 1864 cât şi în cel din 1936. pentru desemnarea infracţiunilor prevăzute de a fi pedepsite cu închisoarea convenţională sau cu amendă. Denumirea nu mai este folosită de Codul penal în vigoare.

In ceea ce priveşte deliciul civil acesta reprezintă orice fapt păgubitor care dă naştere la obligaţia reparării prejudiciului. Noţiunea de delict civil include în conţinutul ei toate faptele ilicite cauzatoare de prejudicii. Se consideră a fi ilicită fapta potrivnică legii şi regulilor de convieţuire socială prin care se încalcă, totodată, un drept subiectiv sau interes legitim al altei persoane. Văzute prin prisma intenţiei (animus nocendi), delictele civile se împart în delicte propriu-zise şi quasi-delicte. Deşi ambele sunt păgubitoare, delictul propriu-zis se bazează pe intenţie, care la <7uasi-delict nu există. Delictul civil se deosebeşte de infracţiune prin aceea că aceasta din urmă este dăunătoare nu numai părţii civile, dar şi ordinei de drept. în general. Distincţia este clar evidenţiată de legea penală

care determină şi descrie orice infracţiune prin anumite trăsături esenţiale, pe când legea civilă face vorbire despre delictul civil la modul general: orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu. îl obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-1 repara.

Delincvenţa este ansamblul conduitelor contrare legii juridice (infracţiunii). în acest sens delincvenţa are un înţeles mai restrâns decât devianţa. Ca fenomen socio- individual, delincvenţa are o condiţionare completă (factori biomedicali, psiho-sociologici, culturali) şi rezonanţe socio-economiee profunde.

Delincvenţa infantilo-juvenilă reprezintă totalitatea infracţiunilor comise de copii şi adolescenţi până la 18 ani. Fenomen cu profunde implicaţii sociale, delincvenţa infantilo-juvenilă rămâne în continuare în atenţia a numeroase instituţii interdisciplinare naţionale şi internaţionale. Comple-xitatea fenomenului a făcut ca încercările de explicare a genezei delincvenţei infantilo-juvenile printr-un factor sau altul să rămână infructuoase, în mod real fiind vorba de un determinism polimorf şi complicat ireductibil la o singură variabilă. Din contextul elementelor mult discutate ca fiind implicate în cauzalitatea delincvenţei infantilo-juvenile desprindem: a) perturbări în sfera afectivităţii (inafectivitate. insensibilitate, egocentrism, imaturitate, răceală afectivă, carenţă afectivă); b) mo-dificări psihopatologice (nevrotice, psihotice. psihomotorii. etc.); c) factori bio-psihologici legaţi de pubertate şi adolescenţă; d) structura familiei, condiţiile socio-culturale şi psihoafective existente; e) climatul social general, influenţa mass-media. etc. Infracţiunile comise de copii şi adolescenţi sunt tot atât de variate ca şi cele ale adulţilor. în activitatea medico-legală se regăsesc practic toate tipurile de acte antisociale: furturi diverse, vagabondaj, distrugeri de bunuri, tâlhării, infracţiuni sexuale, agresiuni şi vătămări corporale grave. Omorurile sunt mai rare, în multe cazuri decelându-se modificări psihopatologice de personalitate.

712

Probleme particulare ridică violenţa de grup (violuri, tâlhării, furturi din şi de maşini etc.), care uneori îmbracă forme violente. Din punct de vedere juridic, copilul sub 14 ani este considerat iresponsabil (el neavând capaci-tatea înţelegerii încărcăturii sociale a actelor sale), între 14-16 ani responsabilitatea este prezumtivă dar poate fi răsturnată prin probe contrare; iar între 16-18 ani prezumţia de responsabilitate acţionează ca regulă. Expertiza medico-legală psihiatrică a minorilor ridică serioase probleme de competenţă şi responsabilitate legate de propunerea unor măsuri adecvate medico-pedagogice sau de reeducare specială în vederea reintegrării şi readaptării acestora în colectivitate.

Culpa'1' reprezintă atitudinea psihică a

autorului unei fapte ilicite - înainte sau în timpul săvârşirii acesteia - faţă de com-portarea sa social-juridică privind acea faptă şi urmările ei păgubitoare. 1) Culpa implică: a) Factorul intelectiv care presupune un anumit nivel dc cunoaştere a semnificaţiei sociale a faptelor şi a urmărilor acestora, cum ar fi de exemplu, efectuarea unei intervenţii chirurgicale în condiţii inadecvate fără o necesitate extremă; b) Factorul volitiv care presupune întotdeauna libertatea de deliberare şi decizie din partea autorului faptei, cum ar fi, de exemplu, cazul medicului care, datorită nepriceperii, nu instituie tratamentul adecvat: c) Legătura dintre ambii factori - intelectiv şi volitiv - care pe plan juridic, apare şi se apreciază ca o unitate - fapta culpabilă şi urmările ei - ce atrage în exclusivitate răspunderea autorului. în consecinţă, alte fapte culpabile sau împrejurări obiective - care l-au silit pe autor să acţioneze înlr-un anumit fel ori au concurat la producerea prejudiciului - cum sunt: fapta victimei, fapta unei terţe persoane; cazul fortuit sau de forţă majoră, pot atrage. în tot sau în parte, exonerarea de răspundere. 2) Culpa se poate prezenta sub următoarele forme: a) uşurinţă, în cazul în care autorul prevede consecinţele

(•) CIORNEA TH. (sub coord ): „Medicina i.egalâ -

definiţii şi interpretări" (Ed. Junimea - laşi. 1986. p.

140-s.u ).

posibile ale faptei sale, nu doreşte ca acestea să se producă şi speră, în mod uşuratic. că va putea să le preîntâmpine; b) neglijenţa. în cazul în care autorul nu prevede consecinţele faptelor sale. deşi putea şi trebuia să le prevadă. 3) Stabilirea culpei trebuie făcută printr-un examen obiectiv, bazat pe orice mijloc de probă, a tuturor împrejurărilor cauzei. Este necesar sa se pornească şi să fie avute în vedere - cumulativ - următoarele două categorii de elemente: a) exigenţa care se cerc, în abstract, oricărei persoane fizice capabile din punct de vedere civil dc a se abţine sau acţiona cu prudenţa şi diligenţa cerută de îndatoririle sale social-juridice şi regulile de convieţuire socială; b) particulari-tăţile subiective ale persoanei, cum sunt: gradul ei de pregătire pentru o anumită activitate; starea sănătăţii (care poate exclude culpabilitatea, fie prin lipsa de informare, necesară prevederii, fie imposibilitatea fizică de a împiedica producerea prejudiciului sau extinderea lui.

Măsurile de siguranţă reprezintă sancţiuni de drept penal cu caracter exclusiv preventiv, care se iau în scopul înlăturării unei stări de pericol şi preîmtâmpinării săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Măsuri de siguranţă se iau numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Ele pot fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, eu o singură excepţie privind măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi. Având un carac-ter exclusiv preventiv, măsurile de siguranţă 1111 se prescriu. De asemenea, amnistia, graţierea şi reabilitarea nu produc efecte asupra lor. Legea prevede următoarele măsuri de siguranţă: a) obligarea la tratament medical, care se poate lua dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate: b) internarea medicală, care se poale lua dacă făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare ce prezintă pericol pentru societate; c) inierzicerea unei funcţii sau profesii, care se poate lua atunci când făptuitorul a săvârşit fapta datorită

713

incapacităţii, nepregătiţii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea acelei funcţii ori pentru exercitarea acelei profesii, meserii sau ocupaţii; d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi, care se poate lua atunci când instanţa constată că prezenţa infractorului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi prezintă un pericol grav pentru societate; e) expulzarea, care poate ti luată faţă de cetăţeanul străin ce a comis o infracţiune; f) confiscarea specială, care se ia în cazurile când lăsarea anumiLor lucruri în sfera circulaţiei libere prezintă o stare de pericol prin aceea că ele ar putea servi la comiterea de fapte prevăzute de legea penală. Sunt supuse confiscării speciale următoarele: a) lucrurile produse prin fapte prevăzute de legea penală; b) lucrurile care au servit sau au fost deţinute să servească la săvârşirea unei infracţiuni, daca sunt ale infractorului; c) lucrurile care au fost dale pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor; d) lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; e) lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale. Unele măsuri de siguranţă pot fi luate în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecării (obligarea la tratament medical, internarea medicală). Interzicerea unei funcţii sau profesii şi interzicerea de a se afla în anumite localităţi pot fi revocate, prima numai la cerere, a doua şi din oficiu, după trecerea unui anumit termen, dacă se constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea lor.

Măsuri educative, sancţiuni de drept penal cu caracter exclusiv educativ aplicabile minorilor care răspund penal. Codul penal din 1968 prevedea următoarele măsuri educative: a) mustrarea; b) libertatea supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare; d) internarea într-un institut medical educativ. Decretul 218/1977 (devenit Legea 47/1977) a instituit alte două măsuri educative; a) încre-dinţarea minorului colectivului în care munceşte sau învaţă; şi b) trimiterea mino-rului într-o şcoală specială de muncă şi

reeducare pe o durată de la 2 la 5 ani. Aceste măsuri educative au înlocuit pe cele prevăzute anterior de Codul penal, cu excepţia internării într-un institut medical educativ, măsură aplicabilă în continuare minorilor care. din cauza stării lor fizice sau psihice, au nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaţie, încredinţarea minorului colectivului în care munceşte sau învaţă este măsură educativă. care se ia în mod obişnuit. Ea pre-supune respectarea de către minorul încre-dinţat colectivului a unor reguli stricte de disciplină şi comportare, stabilite o dată cu luarea măsurii, pentru a-i asigura reeducarea. Măsura se ia pe o durată nedeterminată, fiind menţinută atâta limp cât este necesară. Trimiterea într-o şcoală specială de muncă şi reeducare se ia faţă de minorii care săvârşesc infracţiuni deosebit de grave. Minorul internat într-o astfel de şcoală are obligaţia să muncească, să-şi însuşească o meserie şi să-şi termine pregătirea şcolară. Durata măsurii nu poate fi mai mică de 2 ani şi nici mai mare de 5 ani. Măsura poate să înceteze condiţionat. înainte de expirarea termenului pentru care a fost luată, după executarea a cel puţin jumătate din durata ei, dacă minorul şi-a însuşit o meserie §i a dat dovezi temeinice de îndreptare. în cazul încetării condiţionate a măsurii, minorul este externat, având obligaţia de a-şi continua învăţătura sau de a presta o muncă utilă, încetarea condiţionată poate fi revocată, dispunându-se executarea restului măsurii în şcoala din care minorul a fost externat, dacă acesta se sustrage de la învăţătură sau de la prestarea unei munci utile. Dacă minorul săvârşeşte din nou o infracţiune până la expirarea termenului pentru care s-a luat măsura trimiterii la şcoala specială, încetarea condiţională a măsurii se revocă, iar în urina judecării infracţiunii noi, minorului i se aplică o singură măsură educativă, ţinându-se seama de gravitatea faptelor, de posibilitatea de reeducare a acestuia şi de ceea ce a executat din măsura aplicată anterior. Dacă minorul a avut o comportare bună până la împlinirea duratei trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, măsura luata se consideră executată. Dată fiind natura şi

714

finalitatea lor. măsurile educative sunt excep-tate de la amnistie şi graţiere. Ele nu constituie antecedente penale.

Curatela, instituţie juridică înfiinţată în scopul de a ocroti persoanele fizice - aflate în anumite situaţii speciale - care nu-şi pot exercita şi apăra singure drepturile şi interesele lor legitime. 1) Potrivit legii, curatela se instituie: a) dacă din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană deşi capabilă, nu poate personal să-şi administreze bunurile ori să-şi apere interesele; b) dacă din cauza bolii sau alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un act în numele persoanei care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează; c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat mandatar general; d) dacă o persoană a dispărut fără a avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un mandatar general. 2) Organul competent să hotărască înfiinţarea curatelei este autoritatea tutelară. Curatela se instituie numai cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care acesta nu poate fi dat (de exemplu boală, infirmitate, dispariţie de la domiciliu, ele.), întrucât curatela urmăreşte ocrotirea unei persoane capabile, autoritatea tutelară va trebui să ţină seama de voinţa acesteia, atât la determinarea atribuţiilor curatorului odată cu înfiinţarea curatelei, cât şi mai târziu, pe parcursul funcţionării ei. Numirea curatorului se face prin decizia autorităţii tutelare. Dacă au încetat cauzele care au determinat instituirea curatelei, autoritatea tutelară va dispune ridicarea ei. Dovedirea stării de boală, de bătrâneţe, de infirmitate fizică, se face printr-o expertiză medico-lcgală.

Tutela reprezintă o instituţie juridică înfiinţată în scopul de a ocroti o persoană incapabilă printr-un tutore, sub suprave-gherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii tutelare. 1) Potrivit legii, tutela se instituie: a) pentru minorii sub vârsta de 14 ani în cazul în care ambii părinţi nu-şi pot exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti din orice cauză (de exemplu: sunt decedaţi, dispăruţi, decăzuţi din drepturile părinteşti,

etc.); b) pentru persoanele puse sub interdicţie din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale; 2) Caracterele generale ale tutelei sunt următoarele: a) este o sarcină socială şi, în principiu, gratuită; b) se exercită numai în interesul persoanei ocrotite; c) se instituie şi se exercită sub supravegherea autorităţii tute-lare; d) angajează răspunderea tutorelui pentru modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile. 3) Instituirea tutelei se face de către autoritatea tutelară la sesizarea per-soanelor sau instituţiilor cărora le revine prin lege această obligaţie (de exemplu: persoanele apropiate minorului, serviciul de stare civilă, instanţele judecătoreşti, procuratura, organele de poliţie, etc.), precum şi din oficiu dacă află prin orice mijloace despre un asemenea caz. Cu ocazia stabilirii tutorelui se vor avea în vedere cazurile excluderii de la tutelă (de exemplu: relele purtări, interese potrivnice cu ale persoanei incapabile, etc.), precum şi acelea în care persoana vizată poate refuza sarcina tutelei (de exemplu: din cauza bolii, a vârstei înaintate, exercitarea unei curatele, etc.). Numirea tutorelui se face prin decizie şi i se comunică acestuia în scris. Legea prevede că tutorele are obligaţia de a administra bunurile personale aflate sub tutela sa şi de a o reprezenta în actele civile; cât priveşte actele de dispoziţie, tutorele nu le poate face decât cu prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare. La încetarea tutelei sau a funcţiei tutorelui, acesta este obligat să prezinte autorităţii tutelare o dare de seamă generală. în unele situaţii care impun instituirea tutelei (alienaţie mintală, debilitate mintală, etc.) este necesară o expertiză medico-legală care să ateste stările care impun interdicţia exercitării unor drepturi.

16.3. OBIECTIVELE GENERALE Şl METODOLOGIA SOLUŢIONĂ-RII ACESTORA. RAPORTUL DE EXPERTIZĂ

O expertiză medico-legală psihiatrică nu

715

poate fi redusă la formularea sau enunţarea unui diagnostic, ci presupune o finalitate social-juridică, ce îi conferă valoarea sa probatorie, concludenţa sa. Ea este o sinteză a datelor ce rezultă din examinarea locului, a persoanelor lezate, a autorului, a obiectelor utilizate. Medicul legist, prin formaţia şi orientarea sa profesională, îşi aduce contribuţia la rezolvarea în sens juridic a tuturor elementelor şi particularităţilor menţionate. De aceea, o expertiză medico-legală psihiatrică nu se poate face decât sub îndrumarea sa. pentru că juristul nu se poate dispensa de aportul său. Aceasta nu exclude cooperarea cu diferite specialităţi: prin prisma criteriologiei şi metodologiei specifice a practicii medico-legale (18).

Plecând de la prevederile legislaţiei actuale şi de la necesităţile practicii juridice şi de asistenţă medico-legală, în baza unei suficiente experienţe în acest domeniu al expertizei, am stabilit o serie de obiective generale şi speciale, pc care dorim să le prezentăm anticipând metodologia soluţionării lor.

Astfel, principalul obiectiv general al expertizei medico-legale psihiatrice îl con-stituie precizarea stării de sănătate (nor- malilate) psihică a unei persoane. Efectuarea acestui gen de expertiză este necesară atât în unele cauze penale, în care se ridică problema existenţei discernământului şi - ca urmare - a vinovăţiei persoanelor care săvârşesc acte antisociale, precum şi în cauzele civile, în care interesează starea sănătăţii psihice a persoanei, cum este situaţia punerii sub interdicţie sau a desfiinţării acestei măsuri. Aceste situaţii de solicitare a expertizei sunt arătate în capitolul următor, care. prezentând actul care se întocmeşte şi metodologia redactării raportului medico-legal de expertiză psihiatrică, specifică pentru prin-cipalele situaţii obiective particulare. Totodată, aceste situaţii sunt specifice şi în al doilea capitol, privind relaţiile interdisciplinare medico-social-juridice.

Deoarece uneori se mai confundă obiectivele acestei expertize formulate de

organele judiciare şi concluziile raportului medico-legal de expertiză sau constatare psihiatrică, le vom prezenta în capitolul destinat metodologiei redactării raportului medico-legal.

Un alt obiectiv general îl constituie caracterizarea complexă a personalităţii individului expertizat cu specificarea trăsă-turilor acesteia atât în legătură cu diagnosticul psihiatric, cât şi din punct de vedere socio-psihologic, în vederea deducţiei asupra unui potenţial de decompensare sau antisocial.

Următorul obiectiv îl constituie, în ordine, stabilirea legăturii de cauzalitate între trăsăturile acestei personalităţi şi elementele constitutive ale actului infracţional sau antisocial săvârşit (natura actului sau felul infracţiunii, mobil, mod de realizare. circumstanţele de săvârşire, atitudinea premergătoare şi ulterioară).

Noi considerăm că acest obiectiv trebuie să constituie un criteriu suplimentar, care să pregătească obiectivul principal al oricărei lucrări de acest gen şi anume, furnizarea criteriilor de stabilire a integrităţii funcţiilor psihice, în general şi în momentul săvârşirii faptei, în special.

Criteriile de stabilire a integrităţii funcţiilor psihice decurg din analiza a trei factori principali şi anume:

1. Integritatea nivelului de conştiinţă şi a lucidităţii conştiinţei.

2. Dezvoltarea şi structurarea personali-tăţii.

3. Analiza reactivităţii normale şi pato-logice.

în legătură cu primul factor se vor urmări tulburările cantitative ale conştiinţei (de la suspendarea conştiinţei ca fenomen critic, de la stările de comă până la stările de obnubilare), precum şi tulburările calitative (de la îngustarea câmpului conştiinţei la di soluţiile conştiinţei începând cu stările confuzivo-onirice, stările crepusculare până la stările amentive).

Trebuie să reţinem ca liind cauzatoare de tulburări cantitative de conştiinţă toate

716

afecţiunile neuropsihice care dau amnezie de tip lacunar (beţia profundă, epilepsia, coma posttraumatică, cea diabetică, cea uremică etc.). Reţinem, ca afecţiuni cauzatoare de tulburări calitative, reacţiile exogene (toxice şi infecţioase, traumatice).

Al doilea factor îl constituie analiza dezvoltării şi structurării personalităţii nor-male şi patologice a stărilor psihopatoide, a psihozelor majore, a sindroamelor psihoorganice, deteriorative şi demenţiale, aspect care va fi larg analizat în secţiunea specială a acestei cărţi, rezervată criteriologiei psihopatologice şi metodologiei specifice de investigare.

Al treilea factor se referă la analiza reactivităţii normale şi a dezvoltărilor patologice (psihogeneza). Toate acestea servesc reconstituirii şi probării eventualelor tulburări şi a intensităţii acestora în momentul săvârşirii faptelor.

Raportul de expertiză Orice expertiză medico-legală reprezintă.

în fond, o activitate de cercetare ştiinţifică. ceea ce presupune o documentare prealabilă asupra obiectului investigării, consultarea literaturii de specialitate referitoare la particularităţile cazului studiat (speţă), analiza fiecărui element constitutiv al probei, în strânsă legătură cu precizarea prealabilă a obiectivelor cercetării (în principal, fixate de organele judiciare), coroborarea datelor obţinute din analiza acestor elemente într-o activitate interdisciplinară, în echipe de specialişti, ce se referă la aceiaşi parametrii, utilizând o terminologie unitară, consacrată şi recunoscută în aceeaşi măsură şi de instituţiile beneficiare, pentru a ajunge, în final, la o sinteză sugestivă, convingătoare, exprimată cu maximum de claritate.

Orice lucrare medico-legală se con-cretizează prin întocmirea unui act mcdico- legal, ce are diferite denumiri. în funcţie de circumstanţele de solicitare, momentul şi amploarea detaliilor pe care trebuie să le furnizeze. Nu trebuie înţeles, însă, în mod simplist faptul că ar exista situaţii în care se pot întocmi acte rezumative, de tipul unui

protocol formal sau alte lucrări mai ample. în sensul unor referate ştiinţifice. care presupun o serie de ipoteze, procedând la comparaţii şi discriminări, pentru a ajunge la concluzii prin excludere. Metodologia de desfăşurare şi concretizare a oricărei activităţi medico-legale trebuie să fie unitară şi trebuie generalizată la întreg teritoriul în care se aplică aceleaşi norme de drept. Indiferent că este vorba de o simplă "constatare", certificat medico-legal sau raport de expertiză, nu trebuie să se răspundă numai la obiectivele genera! cunoscute - în raport cu genul de lucrare medico-legală (traumatologică, tanalologică, de identificare sau psihiatrică, etc.), oricare altă constatare sau element semnificativ pentru activitatea de urmărire, anchetă sau judecată, fiind obligatoriu de inclus în concluziile actului respectiv. Astfel. aşa cum pentru concluziile unui act (concretizând un act de traumatologie) nu trebuie să ne limităm numai la prezentarea tipului de îngrijiri medicale, ci la toate situaţiile prevăzute de articolul 182 Codul penal, la fel, pentru activitatea de expertiză interdisciplinară medico-legală psihiatrică, trebuie precizate în concluziile actului nu numai criteriile medico-legale ale responsabilităţii sau ale capacităţii psihice. ci toate elementele semnificative privind elementele subiective ale actului infracţional, eficienţa măsurilor terapeutice aplicate anterior şi mai ales prognosticul psihosocial al cazului analizat.

Raportul medico-legal ca act de exper-tiză, reprezintă nu numai finalizarea unei activităţi de investigare, o cercetare ştiinţifică limitată ca extindere - dacă putem spune aşa - la cadrul unui singur subiect ca persoană fizică sau ca personalitate individuală pusă în situaţii particulare concrete, ci o adevărată oglindă a activităţii desfăşurată de expert în speţa respectivă şi, de ce nu, o oglindă a nivelului său de pregătire profesională, antrenând concomitent ştiinţa şi conştiinţa. El reprezintă, de altfel, ca orice act de asistenţă medicală, o problemă de etică şi deontologie, angajate la cel mai înalt nivel, având în vedere

717

consecinţele pe care le antrenează atât pe plan individual cât şi pe plan social.

Una dintre principalele trăsături ale acestei activităţi cu caracter interdisciplinar este tocmai reconstituirea unui eveniment (la timpul trecut bio-psiho-social) - despre care expertul nu este informat decât parţial, reconstituire pe care o face paralel şi concomitent în momentul examinării actuale şi împreună cu subiectul - mai mult sau mai puţin cooperant - pornind de la trăsăturile de fond ale personalităţii sale pentru a reactualiza, în sensul unei retrăiri a momentului faptei. Uneori este deosebit de dificil de a realiza aceste deziderate, intervenind elemente cu caracter reactiv funcţional secundar, până la modificarea însăşi a personalităţii subiectului. Poate, de multe ori, să fie mai uşor de a semnala un debut "medico-legal" pentru o afecţiune psihică, care să marcheze momentul şi conţinutul faptei antisociale, decât de a se elimina o simptomatologie reactivă supraadăugată care se agravează pe măsura înaintării în timp. de la data săvârşirii acestei fapte. O încărcătură reactivă la început funcţională se poate structura, iar variaţiile capacităţii de discernământ critic pot surveni în ambele sensuri, pornind de la integritate, până la scăderea considerabilă pe parcursul dezvoltării reacţiei sau. de la limitarea apre-ciabilă din momentul faptei, la integritatea absolută din momentul examinării.

Revenim, pentru a menţiona că raportul dc expertiză constituie în general un mijloc de probă cu particularităţi şi caractere care îi conferă o individualitate proprie. Experţii trebuie să facă o analiză individualizată a cazului respectiv, utilizând cele mai indicate metode de investigare, adaptate în consecinţă subiectului examinat şi situaţiei concrete de fapt. Există minori care pot fi responsabili pentru anumite fapte dar nu şi pentru altele. Discernământul nu trebuie raportat în mod formal la vârsta cronologică sau la dia-gnosticul de boală, ci la natura şi circum-stanţele de săvârşire a faptei, la elementele consecutive ale actului antisocial. Nu orice

psihotic este întotdeauna iresponsabil faţă dc faptele sale. Există psihotici care pot fi responsabili pentru anumite fapte iar pentru altele nu. Discernământul lor nu trebuie raportat în mod formal la diagnosticul de boală, ci şi la stadiul de evoluţie în care se află defectul specific, de diferite intensităţi, la caracterul concret în care subiectul a acţionat deliberat, deci dacă a avut în momentul respectiv şi pentru actul antisocial respectiv, nu numai capacitatea de a-şi exprima liber voinţa sau nu, ci mai ales, de a anticipa critic consecinţele ce vor decurge din faptele sale. Nimic nu este mai important decât de a aduce indicii valoroase de către expert, pentru probarea intenţiei, deşi acest aspect nu cade în sarcina sa. însă o lucrare de sinteză bine dirijată, suficient de explicită şi argumentată, constituie un mijloc de probă fundamental, deosebit de restul mijloacelor în acest sens, deoarece emană de la o persoană care. fără cunoaşterea anterioară a faptelor supuse judecăţii, însă care. datorită competenţei sale într-un anumit domeniu, pe baza unei experienţe în domeniul respectiv, poate aduce o contribuţie de o considerabilă valoare pentru o soluţionare judiciară corespunzătoare.

Despre cadrul juridic şi medico-legal de organizare şi efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice, ne vom ocupa permanent pe parcursul acestei secţiuni. în cele ce urmează vom face o serie de referiri la normele legale în vigoare care privesc conţinutul raportului de expertiză şi la metodologia recomandată în acest sens.

Art. 123 din Codul de procedură penală precizează: "Raportul de expertiză cuprinde: a) partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată,

care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de exper-tiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în

718

cursul expertizei; b) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile

sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert; c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei."

Se ştie că o constatare medico-legală psihiatrică se poate face imediat după săvârşirea faptei sau după prinderea făptaşului, la solicitarea organului de urmărire penala, tocmai având în vedere recomandarea de a surprinde tabloul psihopatologic cel mai

apropiat de situaţia existentă din momentul faptei, fiind binecunoscute modificările care pol surveni ulterior, în timpul anchetării sau în perioada de detenţie. în această situaţie, fiind vorba de o examinare de urgenţă, în condiţii ambulatorii, lucrarea se va baza, în fond. pe o investigare clinică de rutină. completată cel mult, în raport de timpul scurs de la faptă, de recoltarea unei probe pentru determinarea alcoolemiei iar locul examinării fiind fixat în raport de împrejurări (arestul poliţiei, cabinetul dispensarului. spital ele.). Comisia trebuie să respecte competenţa, pe lângă medicul legist participând doi medici psihiatri sau în lipsa unui psihiatru un neurolog. Actul se poate întocmi pe loc, având în vedere informaţiile primite operativ asupra conţinutului şi modului de realizare a actului antisocial, precum şi asupra comportării autorului faptei. Martorii pot furniza în unele cazuri şi informaţii asupra antecedentelor psihiatrice, comportamentale sau penale. Acest act se poate intitula Raport medico-legal de constatare psihiatrică, iar în structura sa va cuprinde aceleaşi trei părţi constitutive ca şi un Raport medico-legal de expertiză (nouă expertiză) psihiatrică. Prin denumirea sus-menţionată (pe care o folosim de peste 20 de ani), noi am subliniat că această lucrare are un caracter interdisciplinar. fiind de coordonare medico-legală. însă în care îşi aduc contribuţia, în egală măsură, ambele specialităţi medicale. cel de-al doilea psihiatru din comisie reprezentând o sursă de verificare

suplimentara, nefiind obligat de a-şi însuşi integral opiniile colegului său de specialitate cu privire la diagnostic sau prognostic. Principala sarcină a echipei este de a lucra disciplinat, de a colabora respectând normele deontologice, medicului legist revenindu-i sarcina nu de a arbitra, ci de a coordona întreaga activitate, participând direct la redactarea actului. Pentru aceasta trebuie să observăm încă o dată necesitatea unei informări complete şi suplimentare atât a medicului legist în domeniul psihiatriei (psihopatologiei), cât şi a medicului psihiatru în problemele de metodologie a investigărilor, pentru toate aspectele psihopatologice cu implicaţii medico-legale. Aportul medicului legist va creşte considerabil în activitatea de echipă, în expertizarea cazurilor cu implicaţii din domeniul traumatologiei generale şi ale traumatismului cranio-cerebral în special, al obstetricii-ginecologiei (vezi expertiza mamei în pruncucidere), al sexologiei aberante (vezi expertizele de transsexualism) sau al capacităţii de muncă. In plus. prin formaţia sa de morfopatolog, medicul legist va putea da relaţii într-o serie de probleme speciale şi totodată specifice expertizei interdisciplinare medico-legale psihiatrice, în automutilări, în interpretarea unor aspecte de victimologie, în autoagresivitate, în sinistroză. în expertizele pe bază de documente medicale, în vederea aprecierii capacităţii psihice a celor care au întocmit acte de înstrăinare a bunurilor, donaţii, testamente, vânzare-cumpărare etc. şi în care obiectul expertizei, respectiv una dintre părţi, lipseşte.

In ceea ce priveşte conţinutul raportului. pe lângă normele de procedură mai sus arătate, trebuie respectată şi metodologia recomandată în acest sens pentru redactarea oricărui gen de expertiză medico-legalâ. Astfel, raportul va cuprinde o parte introductivă, o parte descriptivă de fond şi una de sinteză şi concluzii.

Introducerea. Referindu-ne la partea introductivă ca primă secţiune a raportului, precizăm că pe lângă preambulul, care se referă la numele şi calitatea membrilor

719

comisiei de expertiză, documentul scris (dispoziţia sau încheierea de efectuare) emis de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată (cu nr. şi dată precizate), data şi locul examinării, data întrunirii comisiei (sau datele succesive când examinările se repetă), precum şi data redactării raportului, această parte va cuprinde ca principal capitol, istoricul faptelor, care va menţiona infracţiunea sau actul antisocial cu detalii din care să rezulte toate elementele constitutive ale actului (conţinutul faptei antisociale, cu data, ora şi locul desfăşurării, mobil, modul de realizare şi circumstanţele particulare în care a avut loc. atitudinea premergătoare, precum şi cea ulterioară, imediat după realizarea faptei cât şi pe perioada de anchetă sau în timpul detenţiei). Nu trebuie omise, atunci când se cunosc, o serie de date privind situaţia conflictuală, modul de comportare a victimei, date cu privire la coautorii faptei (vârstă, antecedente psihiatrice, penale), modul de reacţie al anturajului apropiat (familie, colegi de muncă), în ce condiţii a fost reclamată sau descoperită fapta, alte amănunte de ordin criminalistic privind instrumentele sau substanţele utilizate, aspecte de la locul faptei, corpuri delicte, înscrisuri. bilete sau scrisori, acte medicale etc.

Dacă. datorită tulburărilor psihice de intensitate deosebită sau datorită unor trau-matisme, intoxicaţii acute voluntare post- faptci, etc.. autorul infracţiunii a necesitat internarea de urgenţă. In istoric se va nota şi o sinteză a foii de observaţie clinică din care să rezulte motivele internării, prezenţa leziunilor traumatice, datele de ordin clinic şi paraclinic (de laborator) care au stat la baza diagnosticului, evoluţia. în care trebuie să se noteze şi declaraţii semnificative ale pacientului şi în cazul în care internarea nu se face într-un serviciu de specialitate, rezultatul consultului făcut de un medic psihiatru sau neurolog. Medicii curanţi trebuie informaţi asupra implicaţiilor judiciare ale cazului pentru a lua măsuri de prevedere corespunzătoare, până Ia scoaterea bolnavului din pericol şi de a realiza o observaţie

"mascată". Considerăm că este locul de a face în

acest context o paranteză pentru a observa că uneori de un real folos pentru echipa de cercetare a locului faptei este cercetarea suplimentară a locuinţei autorului faptei, unde, pe lângă o serie de date de ordin criminalistic ce se pot culege, se pot găsi diferite documente, scrisori, jurnale de semnificaţie psihopatologică şi care ajută în mod deosebit la cunoaşterea personalităţii autorului şi la precizarea diagnosticului psihiatric.

Comportarea anormală din timpul arestului sau perioadei de detenţie trebuie consemnată de către organele de suprave-ghere. un referat în acest sens putând fi anexat la dosarul cauzei, constituind o motivare în plus pentru solicitarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Observăm o creştere a operativităţii în situaţiile în care dispunem de o documentaţie completă, sistematizată, din care nu lipsesc nici ancheta socială, nici cazierul judiciar, nici planşele foto cu reconstituirile dc la locul faptei, nici documentele medicale, precum şi înscrisurile personale ale subiectului expertizat (atunci când există).

în metodologia expertizei medico-legale psihiatrice dosarul judiciar prezintă principala sursă de documentare, care trebuie să se realizeze prealabil examinării cazului şi investigării cu probe şi tesle de specialitate.

Un alt capitol al părţii introductive îl constituie tocmai examinările preliminare. Acestea se referă de obicei la analiza do-cumentelor de ordin medical (certificate, prescripţii medicale, fişe de consultaţii, carnete de sănătate, bilete de ieşire din spital, buletine de analiză, radiografii şi mai ales foi de observaţie clinică, dacă subiectul a fost internat anterior în servicii de specialitate sau clinici (secţii) de psihiatrie). Mai rar, există o serie de documente medicale privind alte aspecte ale patologiei, alte afecţiuni decât cele de ordin neuropsihialric, mai ales atunci când odată cu solicitarea expertizei medico-legale psihiatrice cu obiectivele bine cunoscute, se

720

mai solicită să se precizeze dacă experţi zaţul poate beneficia de tratament de specialitate în reţeaua sanitară a D.P. Uneori, această întrebare se pune şi pentru o anume afecţiune neuropsihică, iar formularea de rutină a acestei întrebări este: "Dacă poate suporta sau nu regimul de penitenciar?". Formularea este improprie, deoarece nimeni nu poate suporta nici măcar gândul privaţiunii de libertate şi chiar persoane fără tulburări psihice manifeste în prezent pot face reacţii psihogene, stări depresive de diferite intensităţi până la antrenarea unor tulburări sau afecţiuni somatogene. Cu atât mai mult problema se ridică pentru psihopaţi sau personalităţile dizarmonice, care nici în condiţii de libertate, având o adaptabilitate deficitară, nu pot suporta situaţiile de frustrare (de exemplu regimul riguros şi de disciplinare din mediul militar, fiind deci inapte pentru stagiul militar), iar în mediul penitenciar pot recurge la automutilări. încearcă să evadeze sau pot face decompensări de intensitate variabilă, aspecte ce vor fi prezentate în capitolele următoare.

Datele semnificative din ancheta socială, situaţia şcolară, caracterizările de la locul de muncă şi chiar unele date care rezultă din autopsia medico-legală a victimei, pot completa acest capitol de examinări preliminare. Toate acestea, la fel cu alte date semnificative din dosar (aplicarea anterioară a prevederilor Decretului 313/1980. referatul medical al spitalelor de bolnavi psihici cronici în care subiectul expertizat a fost internat sub prevederile ari. 114 din Codul penal etc.), se vor nota la capitolul examinărilor preliminare.

Principalele direcţii de administrare a expertizei şi obiectivele generale. O dată înregistrata informaţia privind elementele constitutive ale actului infracţional (anti-social) expertul trebuie să înscrie în partea introductivă obiectivele şi motivarea soli-citării expertizei sau a unei noi expertize, aşa cum sunt formulate acestea în dispoziţia sau ordonanţa de efectuare a lucrării medico-legale sau în încheierea instanţei de

judecată. în practica expertizei medico-legale. în

general, am observat că în cursul urmăririi penale se solicită în mod obişnuit întocmirea unui Raport de constatare medico-legală sau a unui Raport pentru o nouă expertiză medico-legală; uneori organele judiciare solicită, când lucrarea medico-legală iniţială nu a răspuns complet sau la toate obiectivele, un supliment de expertiză sau o completare a expertizei din necesitatea de a face o serie de precizări sau de a clarifica o concluzie ce apare echivocă.

în literatura de specialitate, E. Mihuleac menţionează că: "în procesul penal expertiza se poate dispune atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii cauzei, după cum rezultă din art. 116 şi urm. C.P.P. S-a susţinut că momentul cel mai potrivit pentru efectuarea unei expertize în materie penală este "în timpul instrucţiei" (al urmăririi penale, considerat momentul normal pentru administrarea acestui mijloc de probă, motiv pentru care expertiza efectuată în acest cadru a fost denumită expertiză tipică (V. Manzini cit. de Tr. Pop). Autorul consideră că "exper-tiza se poate desfăşura în condiţii egale, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii, important fiind să se dispună în momentul în care se vădeşte necesitatea ei. Desigur, dacă această utilitate a apărut în cursul urmăririi penale, nu trebuie să se amâne efectuarea ei până în faza de judecată.

Există un acord unanim că, în principiu, orice expertiză medico-legală nu trebuie să facă concluzionări sau să dea soluţii de ordin judiciar, ci să furnizeze criterii medico-legale suficiente şi obiectivate ştiinţific pentru o bună interpretare pe plan judiciar. Fiind vorba de o activitate de probaţiune, expertiza trebuie să intervină cu mijloacele proprii şi totodată specifice în susţinerea unui verdict sau soluţionări judiciare. Poale că supraestimând la un moment dat capacitatea expertului în domeniul său de specialitate, s-a afirmat că le poate şi trebuie să dea în concluziile actului de expertiză "un verdict ştiinţific motivat”. Noi considerăm ca fiind deosebit de periculoasă

721

tentaţia de a furniza date suplimentare sau de a face imixtiuni în domenii care depăşesc competenţa expertului, numai din dorinţa de a scoate în evidenţă capacitatea de a furniza probe noi (uneori mai puţin verificate ştiinţific) şi de a anticipa cu aprecieri prognostice eventualele evoluţii ale cazului expertizat. Cu atât mai mult există acest pericol într-un domeniu în care nu se pot face afirmaţii categorice iar posibilităţile de explorare nu ating precizia unor aprecieri privind complexul ce formează personalitatea unei persoane, cu atât mai mult în situaţii critice - aşa cum este domeniul pe care îl discutăm.

Experienţa noastră din acest domeniu, ne conduce la formularea următoarelor obiective generale pentru expertizele din cauzele penale:

1. Dacă persoana expertizată prezintă sau nu tulburări psihice, în general, în ce cadru nosologic de fond şi care este diagnosticul stării actuale?

2. Excluderea simulării sau disimulării unei afecţiuni psihice.

3. Care sunt trăsăturile personalităţii subiectului în cadrul susmenţionat şi ce legătură au aceste tulburări cu anumită predispoziţie generală la acte antisociale şi cu elementele constitutive ale actului infracţional (antisocial).

4. Care este capacitatea de discernământ critic, exprimat prin criterii medicale, ca expresie a nivelului de conştiinţă. din momentul examinării actuale şi dacă. în consecinţă, subiectul poale fi anchetat şi judecat.

6. Care a fost capacitatea de discernământ din momentul săvârşirii faptei, prin reconstituirea bio-psiho-patologică a eventualelor tulburări sau modificări psihice din respectivul moment, motivaţia faptei în determinarea ei (legătură şi raportul de cauzalitate).

6. Aprecierile de ordin prognostic în evoluţia eventualelor tulburări psihice, şi asupra gradului de periculozitate actual şi în genera] (potenţialul infractogen, antisocial).

7. Orientarea conţinutului măsurilor

coercitiv-educative şi a celor de siguranţă do ordin medical, care se impun în prezent, în vederea prevenirii, tratării şi recuperării-reinserţiei sociale a subiectului supus expertizei.

Noi apreciem că, răspunzând !a aceste obiective generale, valabile pentru diferite situaţii supuse analizei şi judecării, expertul simplifică criteriile medico-legale ale responsabilităţii, pe care o exprimă indirect (prin aprecierile asupra gradului de discernământ în cele două momente prin-cipale. precum şi prin exprimarea legăturii şi raportului de cauzalitate). Pe de altă parte, asemenea concluzii permit, în contextul elementelor de argumentare din partea descriptivă a raportului, o serie de deducţii probatorii asupra laturii obiective a infracţiunii (acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasă, urmările acesteia, raportul de cauzalitate dintre acţiune şi urmări, locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire) prin precizarea caracterului comisiv sau omisiv al unor acte de violenţă. relaţia cauzală directă necondiţionată. cea condiţionată sau relaţia indirectă în producerea efectului, gravitatea acţiunii şi implicit a urmărilor acesteia, modul de realizare care uneori el însuşi poate pune amprenta "patologicului” sau să excludă existenţa eventualelor tulburări din perioada săvârşirii faptelor. Expertiza poate coopera, fără a se substitui sarcinilor exclusiv judiciare, şi în probarea laturii subiective a infracţiunii. Totodată, experţii cu experienţă pol semnala şi rolul victimei în realizarea propriului prejudiciu (victimologie) sau demonstra substratul patologic al agresivităţii autorului, când dosarul dispune de actele medico-legale şi eventual planşele-foto care constată leziu-nile traumatice cauzate victimei şi caracterul lor (diversitatea mijloacelor de realizare, producerea prin mijloace de atac proprii - muşcare, consecinţele unor acţiuni de cruzime, continuarea acţiunii traumatizante şi după moartea victimei etc.). Existenţa sau inexistenţa mobilului, caracterul imaginar sau aberant al acestuia, pot fi criterii suplimentare

722

pentru susţinerea prezenţei sau absenţei discernământului ca expresie a alterării sau nu a unuia dintre cele patru niveluri de conştiinţă (elementară. operaţional-logică, axiologică şi etică). Reamintim cu această ocazie că mobilul nu trebuie confundat cu motivul sau motivaţia actului antisocial. Studiul motivaţiei unei infracţiuni poate permite expertizei medico-legale psihiatrice să deducă mobilul unui act antisocial şi să aducă elemente probatorii asupra stării de necesitate, legitimă apărare, constrângere fizică sau morală etc. (motivaţie psihologică sau sociopsihologică), după cum caracterul patologic sau psihopatologic al motivaţiei se leagă de absenţa mobilului sau caracterul său imaginar etc. Aceste aspecte vor fi dezbătute mai pe larg în capitolul referitor la conţinutul tehnico- ştiinţifîc şi perfecţionarea metodologiei de efectuare privind criteriile medico-legale ale responsabilităţii.

în spiritul umanismului, prin concluziile expertizei psihiatrice, aceasta contribuie cu mijloace specifice medico-sociale în cadrul represiunii penale, la recuperarea şi reeducarea socială a infractorilor, făcând propuneri adecvate şi cu caracter individu-alizat (în raport cu fapta şi făptuitorul). în funcţie de receptivitatea delincventului pentru asemenea acţiuni (de exemplu, în stările limitrofe cu normalitatea, inadaptarea, delincvenţa infantilo-juvenilă etc.).

Se pot însă fixa şi obiective speciale sau particulare, în situaţiile de solicitare a expertizei medico-legale psihiatrice în cauzele civile.

Atunci când este adusă în discuţie condiţia civilă a unor bolnavi psihici, sc poate dispune stabilirea tutelei sau a curatelei pentru handicapaţii din punct de vedere fizic sau mintal, sau punerea sub interdicţie.

în asemenea situaţii, comisiei de expertiză i se poate formula direct obiectivul:

"Dacă persoana expertizată, prin carac-terul tulburărilor psihice pe care le prezintă, nu-şi poale administra singură bunurile şi nu îşi poate apăra interesele, este cazul să fie pusă sub interdicţie" şi în consecinţă să se

instituie o curatelă. Observăm, că, în unele cazuri se înain-

tează numai dosarul, conţinând materialul documentar, acte medicale, foi de observaţie etc. şi că se execută expertize care dau concluzii numai în baza diagnosticului cu care bolnavul este etichetat. Apreciem ca o obligativitate de ordin metodologic examinarea nemijlocită a subiectului supus expertizei. în alte situaţii. prin temporizări de diverse motive, până la prezentare, subiectul decedează şi se solicită o altă expertiză în vederea stabilirii capacităţii psihice necesare de a fi întocmit (la o dată sau date anterioare) acte de înstrăinare a bunurilor, testamente, acte de vânzare-cumpărare. donaţii cu anu-mite clauze de îngrijire etc. sau chiar de contractare a unei căsătorii. în scopul evident de a beneficia de îngrijiri atente până la data decesului.

în aceste situaţii se formulează, de obicei, obiective în sensul:

"Dacă numitul V.T. a prezentat tulburări psihice care să-i altereze conştiinţa şi discernământul şi dacă la data întocmirii actului respectiv, avea sau nu posibilitatea de exprimare liberă a voinţei, precum şi capacitatea de a prevedea consecinţele ce vor decurge din întocmirea acestui act".

Deşi nu intrăm în domeniul metodologiei care se recomandă în întocmirea unor asemenea acte de expertiză, ne permitem de a face observaţii că documentaţia pusă uneori la dispoziţie este foarte sumară, sau chiar lipsesc documentele medicale esenţiale privind cel puţin o orientare generală asupra stării de sănătate psihică. Nu se poate pune niciodată bază pe declaraţii de martori sau pe un simplu certificat de deces, în care sunt trecute diagnostice de afecţiuni cronice sau acute, care pot explica producerea morţii, dar din care nu se pot face decât vagi deducţii asupra discernământului critic. La fel de necesare ca observaţiile medicului curant asupra evoluţiei şi a simptomatologiei de fond. apar precizările cu privire ia tratament şi în special cel cu substanţe psihotrope şi analgezice, sub influenţa cărora subiectul expertizei se poate

723

alia în momentul întocmirii actului. Dacă în medicina legală agonia, ca stare terminală ireversibilă, antrenează de regulă iresponsabilitatea, trebuie să se reconstituie atât în funcţie de diagnosticul de boală, cât şi în raport cu evoluţia, coroborate cu celelalte acte probatorii de la dosar, dacă subiectul analizat putea să se afle într-o formă clinică de agonie lucidă. într-o formă delirantă sau alternantă. Acest domeniu al expertizei medico-legale psihiatrice, în care nu se poate face examinarea directă, nemijlocită a subiectului supus expertizei, decât prin intermediul unor documente medicale, pre-supune o experienţă în materie, precum şi angajarea în gradul cel mai înalt al respon-sabilităţii de expert, ştiinţa şi conştiinţa etică a acestuia.

în raporturile pe care le are expertiza medico-legală psihiatrică cu dreptul familiei uneori se solicită şi probarea condiţiilor medicale cerute pentru încheierea căsătoriei sau dacă s-a făcut încălcarea lor. justificând desfacerea căsătoriei. Expertizele din domeniul anulării căsătoriei sau desfacerii acesteia, din motivul invocat de art. 613 alin. a C.P.C.. în sensul "alienaţiei mintale sau debilităţii mintale cronice", pe care ar prezenta-o unul dintre soţi şi. în strânsă legătură cu această problemă, dacă i se pot încredinţa acestuia spre îngrijire şi educare, în continuare. copilul sau copiii minori. Fără a discuta orientarea metodologică actuală în această direcţie, ne permitem numai de a observa că. aşa cum apare formulat caracterul cronic al unor tulburări care conferă incapacitate psihică sau de exercitare a unor funcţii şi drepturi, în sensul conceptului de "alienaţie mintală cronică sau debilitate mintală cronică", acesta apare depăşit în raport cu nivelul cunoştinţelor şi al cerinţelor de etichetare şi încadrare ştiinţifică de specialitate a unor asemenea tulburări, iar pe de altă parte, o serie de afecţiuni psihice recunoscute în general foarte grave, trenante şi incurabile şi care nu pot beneficia uneori decât de ameliorări cu posibilitatea unor recăderi (schizofrenie, psihoză

maniaco-depresivă. paranoia, parafrenia). nu sunt considerate ca fiind cronice, având o evoluţie ondulatorie. în care se pot obţine foarte bune stări de remisiune, în care bolnavii pot desfăşura o activitate social-utilă, pot activa pe plan profesional şi în consecinţă, şi în familie. Spre deosebire de acestea, sindromul demenţial, sau toate stările în care există un caracter evolutiv progredient al tul-burărilor psihice cu caracter deteriorativ, poate fi considerat ca o alienaţie cronică, însă aceste cazuri sunt mult mai rare, în raport cu vârsta persoanelor la care se ridică problemele de drept mai sus arătate, deoarece apare la vârste înaintate.

Formularea obiectivelor pentru expertiza solicitată în asemenea situaţii s-ar putea face astl'el:

"Dacă persoana expertizată prezintă tul-burări psihice care să-i altereze conştiinţa şi discernământul, precum şi capacitatea psihică de exprimare liberă a voinţei şi de apreciere critică în special asupra consecinţelor ce pot decurge din contractul încheiat".

"Dacă tulburările pe care le prezintă împiedică sau contraindică supravegherea şi educarea copilului minor în prezent şi în viitor".

"Care sunt aprecierile de ordin prognostic şi recomandările comisiei de expertiză în vederea reinserţiei socio-familiale a persoanei în cauză".

în legătură cu rolul probator şi obiectivele expertizelor medico-legale interdisciplinare (psihiatrice) în alte situaţii cu implicaţii din domeniul civil, amintim şi aprecierea prejudiciilor civile rezultate din fapte penale. Problema aprecierii şi mai ales a evaluării gravităţii diferitelor incapacităţi fizice sau psihice rezultate din vătămări corporale cu caracter penal este foarte larg dezbătută în literatura de specialitate, însă criteriile de interpretare şi mai ales de cuantificare a tulburărilor restante cu caracter sechelar, de invaliditate temporară sau permanentă, precum şi de infirmitate diferă de la o ţară la alta sau chiar de la un autor la altul. în majoritatea ţărilor occidentale nu se face o

724

diferenţiere între noţiunile de infirmitate, invaliditate sau scăderea capacităţii de muncă (Scripcaru Gh. - Terbancea M. - Medicină Legală. F.DP Bucureşti, 1970. p. 236).

Noi considerăm că obiectul investigărilor din acest domeniu al expertizei îl formează mai ales tulburările neuropsihice cu caracter sechelar. consecutive unor traumatisme cranio-cerebrale şi mai rar unor politraumatisme. Metodologia efectuării acestei lucrări trebuie să respecte metodologia generală a expertizelor din domeniul traumatologiei cu obiective în direcţia aprecierii capacităţii de muncă, a gradului de invaliditate, ca incapacitate totală sau parţială, temporară sau permanentă şi a unei eventuale infirmităţi neuropsihice ca afecţiune posttraumatică caracterizată prin modificări morfofuncţionale ireversibile. Rezolvarea acestor probleme necesită utilizarea unei metodologii speciale şi căreia trebuie să i se aducă în continuare perfecţionări, în raport cu dezvoltarea şi îmbunătăţirea mijloacelor de investigare obiectivă şi totodată cu progresele din acest domeniu, făcute în ţări care au o amplă experienţă în acest domeniu. Apreciem totodată că principalele obiective ale expertizei medico-legale interdisciplinare de acest ordin, se pot sintetiza astfel:

1. Precizarea diagnosticului obiectiv de afecţiune neuropsihică posttraumatică.

2. Care sunt principalele trăsături mor-fofuncţionale pe care le antrenează.

3. Stabilirea legăturii de cauzalitate între traumatismul incriminat şi caracterul actualelor tulburări.

4. Dacă tulburările respective produc un prejudiciu morfofuncţional temporar sau permanent, care este gradul de invaliditate în care se încadrează sau în ce măsură afectează capacitatea de muncă actuală şi stabilirea gradului de deficit funcţional pe care îl generează boala posttraumatică în sensul unei aprecieri procentuale, pc bază de bareme, a deficitului funcţional, indiferent de profesia subiectului.

5. Eventualele aprecieri de ordin prog-nostic şi dacă se impune (motivat) reprofilare

profesională. Desigur că şi în acest domeniu al

expertizei problemele ce se pun devin deosebit dc complexe în măsura în care, de exemplu, trebuie discutate simularea sau, dimpotrivă, disimularea, excluderea unor tulburări din cadrul sinistrozei şi mai ales vehicularea cu multă uşurinţă a unor diagnostice de tipul "encefalopatie post- traumatică". cu care ne mai întâlnim destul de frecvent în activitatea de expertiză şi care trebuie, în mod obligatoriu, obiectivate prin investigări paraclinice şi de specialitate, repetate periodic, în condiţiile unei dispensarizări speciale în cadrul labo-ratoarelor de sănătate mintală teritoriale. Colaborarea cu serviciile şi comisiile de expertiză a capacităţii de muncă trebuie să devină o regulă în toate situaţiile în care se impune, de exemplu internarea, sau există documente medicale, emise de asemenea comisii de expertiză fără declinarea competenţei, chiar în situaţia în care se ajunge la un diagnostic diferit sau se intrică şi alte afecţiuni care afectează capacitatea de muncă însă nu au etiologic postlraumatică sau nu se leagă de prejudiciul actual (în discuţie) morfofuncţional. obiect al cauzei civile ce se judecă.

Asemenea aspecte ale expertizei conduc şi la stabilirea relaţiilor cu dreptul muncii, când se referă la stabilirea incapacităţilor consecutive unor traumatisme legate de procesul de producţie, la respectarea condiţiilor medicale de angajare. în scopul prevenirii accidentelor cum ar 11 de exemplu, stabilirea aptitudinii sau inaptitudinii de conducere a autovehicolelor pe drumurile publice - validitatea de a conduce un autovehicol sau de a executa o anumită activitate productivă, în condiţii de asigurare a securităţii individuale şi colective.

în practica de expertiză medico-legală psihiatrică ne-am întâlnit mai frecvent cu situaţii de stabilire a aptitudinii de conducere a aulovehicolelor. atât pentru profesionişti, cât mai ales la conducătorii auto amatori care. cu ocazia săvârşirii unui accident sau abateri

725

de la normele de conducere-auto. sau urmare a unor reclamaţii că beneficiază de permis de conducere fiind bolnav cu tulburări neuropsihice (antecedente psihopatologice) sunt trimişi pentru reevaluarea medico-legală a acestei capacităţi.

Pe de o parte, noi apreciem că nu trebuie să cadă în sarcina comisiei medico-legale psihiatrice o activitate de "atestare" a unor constatări medicale de specialitate ce formează obiectul unor certificate medicale emise de serviciile teritoriale, când este vorba de suspendarea temporară sau ridicarea permisului de conducere auto din cauza unei afecţiuni prevăzute în baremul Ministerului Sănătăţii în colaborare cu Ministerul Muncii. Sarcina de a răspunde la obiectivul "dacă tulburările constatate îl fac pe subiectul examinai apt sau inapt de a conduce autovehicole pe drumurile publice", poate constitui obiect de expertiză medico-legală. în măsura în care se leagă de o implicaţie judiciară. La fel se pune problema şi pentru acordarea sau ridicarea permisului de port armă de foc.

Am trecut în acest fel în revistă numai principalele situaţii de solicitare a unei expertize interdisciplinare medico-legale psihiatrice, precum şi obiectivele generale la care trebuie să răspundă această lucrare, în raport cu specificul implicaţiilor judiciare. Considerăm totodată că se pot formula şi obiective speciale, suplimentare ale obiectului expertizei, precum şi de cele generale, de ansamblul materialului probator, obiective ce trebuie formulate însă numai în limitele competenţei expertului. Fără a face digresiuni în domeniu] meto-dologiei acestui gen de lucrare deosebit de complexă, apreciem că pe lângă necesitatea unei informări în domeniul psihopatologiei din partea medicului legist, apare în aceeaşi măsură necesară informarea psihiatrului în "tehnologia” medico-legală de prelucrare a datelor de ordin biomedical, sociopsihologic şi de soluţionare a legăturilor şi raportului de cauzalitate în vederea furnizării unor criterii de obiectivare ştiinţifică a concluziilor,

precum şi informarea organelor judiciare în domeniile de fond ale medieinei legale şi mai ales asupra posibilităţilor de care dispune în prezent în soluţionarea problemei de spe-cialitate.

Partea descriptivă de fond - examenul psihiatric. După cum se ştie secţiunea sub-stanţială, de prelucrare, obiectivare şi argumentare a oricărui gen de expertiză medico-legală. o constituie partea descriptivă care în această direcţie este de obicei intitulată "examenul psihic".

Această parte nu se referă însă numai la descrierea simptomatologiei actuale pentru susţinerea unul diagnostic psihiatric, a intensităţii tulburărilor psihopatologice şi de aici, în mod automat, la deducţiile de ordin prognostic privind gradul de discernământ. Noi apreciem că această parte depăşeşte limitele unui examen psihiatric de rutină. în condiţii ambulatorii sau de observaţie prin internare, deoarece, de la început se trece la reconstituirea unor date ce privesc istoria formării personalităţii individuale (antecedente personale), trecutul patologic şi în special psihopatologic (antecedente neuropsihialrice) a condiţiilor de afirmare actuală în familie şi în societate (mediul social), precum şi a comportamentului deviant. antisocial (antecedente comportamentale şi penale). Cu atât mai dificilă apare această reconstituire pentru evenimentele cele mai îndepărtate privind naşterea şi prima copilărie, precum şi a antecedentelor heredocolaterale. mai ales când lipsesc documente medicale în acest sens, când subiectul în tendinţa sa de apărare invocă anumite evenimente patologice şi mai ales în direcţia traumatismelor craniene şi a crizelor de pierdere a cunoştinţei, aspecte care nu mai pot fi verificate sau nu se confirmă cu ocazia investigaţiilor actuale.

în consecinţă, considerăm că încă de la începutul părţii descriptive este necesar să se consemneze cele mai semnificative dale privind antecedentele personale, condiţiile de ordin medical, psihologic şi social de formare şi afirmare a personalităţii, insistând asupra

726

antecedentelor psihiatrice şi comportamentale, cu notarea surselor de informaţie şi în special autentificarea lor prin documente (certificate medicale, bilete de ieşire, buletine de analiză, prescripţii, fişe de evidenţă, cazier judiciar etc.).

Descrierea simptomatologiei actuale, în baza datelor de semiologie psihopatologică trebuie să fie grupate atât respectând ordinea de notare a proceselor de cunoaştere, a celor afective şi trebuinţe (instinctive), precum şi a celor privind activitatea şi voinţa, cât mai ales în legătură cu principalele criterii medico-legale psihiatrice de obiectivare a capacităţii psihice şi în vederea aprecierii responsabilităţii. în acest sens. fără a se modifica ordinea mai sus arătată, trebuie să se consemneze datele referitoare la dezvoltarea, conservarea sau dimpotrivă deteriorarea celor trei niveluri de conştiinţă, începând cu nivelul conştiinţei elementare, apoi a nivelului operaţional-logic. a celui axiologic cu referire particulară la conştiinţa etică. Toate aceste date se referă la momentul examinării actuale, la precizarea diagnosticului stării actuale (modificată în mod esenţial sau nesemnificativ faţă de cea din momentul faptei) şi la aspectele care influenţează sau nu discernământul, ca expresie a nivelului conştiinţei.

Se va trece în continuare la reconstituirea clinică a momentului faptei, solicitând ca subiectul supus expertizei să relateze pe scurt conţinutul faptei, mobilul, modul de realizare, circumstanţele de săvârşire, atitudinea premergătoare şi ulterioară faptei, redându-se pe cât posibil afirmaţiile proprii cu privire la factorii determinanţi ai actului antisocial, motivările acţiunilor sau inacţiunilor sale, încercările de disculpare, de simulare sau de disimulare, exprimarea regretului sau, dim-potrivă. elementele cu caracter funcţional supraadăugate. tendinţa de bravare, psiho- plastidtatea morbidă, revendicaţivitatea la fel ca şi indiferentismul, nepartieiparea sau răceala afectivă, lipsa de preocupare faţă de situaţia actuală şi în raport cu învinuirile aduse.

în continuare, se poate face o sinteză asupra trăsăturilor personalităţii actuale, la caracterul motivaţiei actului antisocial, la principalele criterii psihopatologice care au modificat personalitatea, conştiinţa şi dis-cernământul din momentul faptei. în sprijinul acestei reconstituiri şi în argumentarea unor constatări clinice, trebuie notate constatările investigaţiilor de specialitate. de punerea în situaţie, conţinutul şi rezultatele probelor sau testelor psihologice, ale tehnicilor proiective de personalitate, precum şi ale investigaţiilor paraclinicc speciale (electroencefalografice cu provocare la alcool) etc.

Apreciem ca fiind necesare noţiunile cu caracter prognostic şi de semnificaţie dia-gnostică referitoare la gradul de agresivitate, adaptabilitate şi recuperabilitate.

în situaţia în care subiectul a fost supus observaţiei clinice şi investigaţiilor de specialitate în condiţii de internare, descrierea trebuie să realizeze o sinteză a foii de observaţie elinică în care să se noteze evoluţia, rezultatele examinărilor paraclinice. simptomatologia înainte şi eventual după tratamentul efectuat în vederea curăţirii tabloului psihic de fond de elementele cu caracter reactiv funcţional supraadăugate.

în legătură cu obiectivele speciale ale expertizei la minori, acestea vor fi prezentate odată cu metodologia pe care o implică această lucrare cu deosebii de importante implicaţii de asistenţă preventivă şi curativă medico-social-juridică. La fel. vom face referiri separate privind probleme particulare ale expertizei pe care le ridică examinarea diferitelor categorii de bolnavi, în raport cu specificul manifestărilor şi conţinutul psihopatologic al tulburărilor pe care le prezintă.

Sinteza constatărilor - discuţia cazurilor şi concluziile expertizei. Trebuie să semnalăm. de la început, necesitatea de ordin metodologic. în sensul de a prezenta concluzii scurte şi clare şi totodată, obligaţia de principiu de a răspunde la toate obiectivele puse expertizei spre soluţionare. în măsura în care acestea nu depăşesc competenţa

727

expertului şi nu-1 obliga la interpretări sau concluzionări judiciare.

Totodată, apreciem că trebuie găsite soluţii de înlăturare pe cât posibil a carac-terului arbitrar pe care însă mai persistă să-i aibă concluziile acestui gen de lucrare medieo-legală interdisciplinară. Aceste soluţii rezultă în parte din cele menţionate mai înainte, în legătură eu modul în care trebuie formulate obiectivele şi cum trebuie dezvoltată partea descriptivă de fond. în situaţia în care exprimarea concluziilor apare lapidară. în raport cu complexitatea problemelor pe care le implică speţa respectivă şi când există tendinţa unor organe judiciare de a prelua în mod automat, din expertiză, exclusiv concluziile, se poale introduce, la fel ca în raportul mcdico-legal de autopsie sau traumatologie, capitolul de diagnostic psihopatologic funcţional şi simptomatologie, care să cuprindă, pe lângă trăsăturile de fond ale personalităţii patologice, elementele de acest ordin care explică afirmarea social- negativă la un moment dat ale acesteia şi. în plus. o discuţie a cazului din care să rezulte legătura şi raportul de cauzalitate cu fapta antisocială sau infracţiunea comisă.

După cum arătam, concluziile unui raport de expertiză medieo-legală psihiatrică trebuie să răspundă în mod obligatoriu la următoarele probleme:

a) Precizarea diagnosticului de fond şi a celui care se referă la starea actuală (cu excluderea simulării).

In legătură cu această concluzie ne referim la o etichetare completă şi concretă - în măsura în care poate fi susţinută şi obiectivată prin descrierea clinică şi investigările paraclinice şi de specialitate şi nu la o manifestare generală de ^"tulburări de comportament", necesitând ca orice manifestare funcţională să aibă fondul pe care apare sau cadrul general în care poate apărea;

b) Care sunt trăsăturile esenţiale ale personalităţii expertizatului, reflectate la diagnosticul precizat şi reflectarea în com-portament deviant? Ce tulburări sau mani-

festări funcţionale se adaugă în prezent, pentru caracterizarea stării actuale?

c) în ce stadiu evolutiv se află aceste tulburări, dacă ele au un caracter episodic, dacă s-au declanşat în momentul săvârşirii faptei antisociale şi dacă prezintă riscul de cronicizare sau agravare?

Prin răspunsul la aceste întrebări se pune în evidenţă nu numai caracterul motivaţiei antisociale (de ordin socio-psihologic. psihopatologic sau cu caracter complex), dar şi conţinutul măsurilor ce vor fi recomandate de comisia de expertiză pentru recuperarea şi reinserţia socială a subiectului.

d) Dacă. prin trăsăturile patologice ale personalităţii şi prin caracterul manifestărilor comportamentale, favorizate de anumiţi factori endo sau exogeni, subiectul analizat prezintă periculozitate socială, potenţial infracţional sau de decompensare - precizare care stă la baza argumentării caracterului măsurilor preventive, de combatere şi recuperare, care sunt propuse sau către care se orientează comisia, în acest sens.

în vederea aprecierii responsabilităţii de către organele judiciare. în general şi în mod special faţă de faptele săvârşite, concluziile trebuie să precizeze în plus:

- care este legătura de cauzalitate dintre trăsăturile personalităţii sau manifestările principale ale afecţiunii psihice şi elementele constitutive ale actului infracţional (antisocial) şi

- dacă aceste tulburări sau manifestări psihopatologice alterează conştiinţa (care dintre nivelurile sale) şi implicit dis-cernământul. cu referire precisă asupra capacităţii de apreciere critică asupra conţinutului şi în special a consecinţelor faptelor comise.

Ne permitem a discuta sursa caracterului arbitrar al majorităţii rapoartelor medico-legale de expertiză psihiatrică în exprimarea concluziilor care. de fapt. con-stituie criteriile medico-legale în vederea aprecierii responsabilităţii sau irespon-sabilităţii. din punct de vedere penal.

Se observă din practica de expertiză, la fel ca şi din practica judiciară, că majoritatea

728

cazurilor supuse expertizei, nu se încadrează nici în situaţia conservării integrale. nici în situaţia abolirii acestei capacităţi de discernământ critic şi că o apreciere gradată şi chiar mai mult "procentuală" (desigur. în legătură cu elaborarea unor bareme) nu poate fi realizată în practica curentă, deoarece din punct de vedere teoretic această capacitate prezintă o variabilitate infinită. în prezent, exprimarea arbitrară în cele trei mari categorii de discernământ: păstrat, scăzut sau absent, devine insuficientă necesitând să fie coro-borată cu alte criterii privind responsabilitatea sau iresponsabilitatea, fiind argumentată şi interpretată astfel:

- discernământul faţă de faptă păstrat în momentul săvârşirii acesteia, echivalează eu responsabilitatea sau conservarea capacităţii psihice de apreciere asupra conţinutului şi consecinţelor social-negative ce pot decurge din săvârşirea ei;

- discernământul faţă de faptă scăzut echivalează cu menţinerea responsabilităţii, însă cu diminuarea capacităţii de apreciere critică asupra conţinutului şi uneori numai asupra consecinţelor social-negative sau socialmente periculoase ce pot decurge din această faptă, prin destrămarea sau alterarea nivelului conştiinţei axiologice, la care. prin componenta etică exprimă de fapt conştiinţa socială, aşa cum se întâmpla, de exemplu, la personalitatea imatură. în această categorie se includ şi acele cazuri care traduc alterarea capacităţii psihice de exprimare liberă a voinţei sau a consimţământului, datorită naturii tulburărilor psihice care, chiar dacă nu au influenţat semnificativ nivelul intelectual (funcţiile de cunoaştere) traduc tulburări grave în sfera afectiv-volitivă, influenţând personalitatea prin creşterea sugestibilităţii. influenţabilităţii. a gradului de dependenţă faţă de unele persoane sau situaţii, şi având reflectarea negativă asupra personalităţii, în condiţiile concrete şi favorizante din momentul comiterii faptei;

- discernământul faţă de faptă absent sau anulat sau abolit sau neformat, în momentul săvârşirii faptei echivalează cu starea de iresponsabilitate sau lipsă a capacităţii psihice

de apreciere critică atât asupra conţinutului, cât şi asupra urmărilor social-negative ce pot decurge din comiterea acesteia.

Referindu-ne la o concluzie la fel de importantă ca semnificaţie, atât pe plan juridic cât şi pe plan medico-social. aprecierile de ordin prognostic privind existenţa sau nu a unor posibilităţi de evoluţie favorabilă, ameliorarea până la remisiune totală a unor tulburări psihice pe plan medico- social şi prin ce mijloace sau în ce condiţii şi care este caracterul măsurilor ce s-ar impune. în raport de ansamblul concluziilor precizate, acesta trebuie să finalizeze de fapt o activitate care completează în mod armonios probaţiunea judiciară cu asistenţa medico- Iegală, medico-socială, socio-psihiatrică, psiho-pedagogică. nu numai în sensul instituirii unor măsuri de siguranţă cu caracter medical, ci şi în sensul orientării unor măsuri cu caracter individualizat, în raport de faptă, făptuitor, mediul de provenienţă, condiţii de realizare etc.

Acest aspect implică competenţă şi totodată o mare atenţie, completate de experienţa atât a expertului, cât şi a organelor de asistenţă, cointeresate în obţinerea unor rezultate eficiente.

16.4. RESPONSABILITATEA - IRES-PONSABILITATEA Şl CRITERI- OLOGIA INTERPRETĂRII CAU- ZALE A ACESTOR CONCEPTE

Responsabilitatea nu se confundă nici cu imputabilitatea şi nici cu culpabilitatea, noţiuni cu semnificaţie limitată care derivă din conceptul mai larg al acesteia subliniind doar anumite laturi ale sale.

Considerând că această noţiune trebuie legală de starea de normalitate psihică, apreciem că ea trebuie să exprime un echilibru total al funcţiilor mintale superioare, fapt demonstrat printr-un echilibru stabil de comportament în familie, colectivul de muncă şi societate.

Normalitatea este o noţiune limită a psihiatriei şi psihologiei. Normalitatea psihică

729

are o sferă mai largă decât sănătatea psihică (Offer, Sabshin. G. Ionescu. E. Pamfil şi Ogodescu) şi ar putea fi definită ca "suma comportamentelor a căror finalitate este optimizarea adaptativă. Parametrii normalităţii sunt relativi iar capacitatea adaptativă pe care o exprimă poate fi con-cepută ca un continuum situat între extrema unei funcţionări adaptative minime. marginale şi cea a adaptării optime" (56).

A. Porot şi Th. Kammerer stabilesc următoarele trăsături ale personalităţii nor-male:

1. - Unitatea şi identitatea sa, care reali-zează un tot coerent, organizat şi rezistent.

2. - Vitalitatea sa. Aceasta constituie un ansamblu însufleţit, ierarhizat, a cărei exis-tenţă este condiţionată de oscilaţiile sale endogene şi de stimuli exteriori la care răspunde şi reacţionează.

3. - Conştientizarea. în virtutea sensului său cenestezic. a aferenţelor sale sensoriale multiple, a imprimărilor sale subconştiente sau a percepţiilor conştiente individul îşi făureşte o reprezentare mentală a tuturor activităţilor sale fiziologice şi psihice.

4. - Raporturile sale cu mediul ambiant. Acest contact cu ambianta este de cea mai mare importanţă. Personalitatea opune Eu-1 lumii exterioare şi îi dă astfel consistenta şi limitele sale. Dar nu este vorba numai de o simplă închistare, căci personalitatea trebuie să exercite o vigilentă constantă în fata mediului ambiant şi să regleze comportamentul în funcţie de circumstanţe.

Alterările izolate sau complexe ale acestor elemente diferite realizează patologia personalităţii, aspecte asupra cărora vom reveni în capitolul referitor la personalitate.

în sfârşit, am definit procesul de adaptare ca fiind homeostazia psihosocială în care intervin acele calităţi pozitive şi permanente ale personalităţii, de menţinere a echilibrului, tradus prin răspunsuri gradate şi adecvate la noile condiţii de mediu şi în primul rând la cele de origine confiictuală, atât exogene cât şi endogene (13).

Se defineşte adaptarea ca stare de fapt.

proces sau acţiune unilaterală a subiectului (care se autoconstruieşte pentru a atinge starea de adaptare) sau non-procesuală a mediului (care îl influenţează pe individ (Veil) ca armonizare/reactie la mediu (Linn, Hinsie şi Campbell, Selye), ca adaptabilitate (Porot) sau autogeneză (teoriile psihodinamice). Adaptarea/adaptabilitatea socială se identifică cu "inteligenţa socială" (Tredgold) şi defineşte "capacitatea de adaptare" (Porot) care participă la "sistemul de stări simbiotice" (Linn).

în legătură cu problemele aduse în dis-cuţie şi care vin să preceadă totodată pro-blema personalităţii - obiect de investigare şi caracterizare pe care trebuie să le facă expertiza în situaţia afirmării devianţei comportamentale antisociale, trebuie amintită şi lucrarea lui Emile Durkheim "Regulile metodei sociologice" care rezervă capitolul III în întregime regulilor cu privire la deosebirea dintre normal şi patologic şi în care preciza:

"Vom numi normale faptele care prezintă formele cele mai generale şi le vom da celorlalte numele de morbide sau patologice. Dacă convenim să numim tip mediu fiinţa schematică care s-ar constitui reunind într-un acelaşi tot, într-un fel de individualitate abstractă caracterele cele mai frecvente în specie cu formele lor cele mai frecvente, se va putea spune că lipul normal se confundă cu tipul mediu şi că orice abatere faţă de acest etalon al sănătăţii este un fenomen morbid. E evident că tipul mediu nu ar putea fi deter-minat cu aceeaşi claritate ca tipul individual. fiindcă însuşirile sale constitutive nu sunt pe deplin fixate, ci sunt susceptibile de variaţie".

Autorul formulează următoarele trei reguli în interpretarea fenomenelor sociale:

"1) Un fapt social este normal pentru un tip social dat, considerat într-o fază determinată a dezvoltării sale, atunci când se produce în media societăţilor din această specie, primite în faza corespunzătoare a evoluţiei lor".

”2) Se pot verifica rezultatele metodei precedente arătând că generalitatea fenomenului depinde de condicile generale

730

ale vieţii colective în tipul social considerat”. "3) Această verificare este necesară când

acest fapt se referă la o specie socială, care nu şi-a îndeplinit încă evoluţia în mod integral".

Nu este locul să comentăm valoarea afirmaţiilor acestui autor. Discuta începută prin interpretarea fenomenului biosocial este continuată prin discutarea aspectelor criminologice ale problemei (22).

Normalitatea şi adaptarea sunt noţiuni conexe. Prima trimite inductiv la valenţa normativă (statică), a doua la cea dinamică, evolutivă (dezvoltare, devenire, integrare). ambele fiind repere necesare în orice demers de evaluare a comportamentului uman.

Cum problema de fond a expertizei psihiatrice o constituie (şi într-o orientare criminologică) analiza cauzală a compor-tamentului antisocial al persoanei, de care se leagă stabilirea responsabilităţii persoanei faţă de o faptă infracţională comisă, putem spune în continuare că normalitatea şi responsabilitatea sunt, de asemenea, noţiuni conexe, la fel cum sunt anormalitatea cu iresponsabilitatea.

Am definit responsabilitatea ca pe o calitate care constă în capacitatea persoanei de a-şi asuma integral obligaţiile ce decurg dintr-o acţiune liber consimţită, pe care o deliberează şi o întreprinde şi totodată de a înţelege consecinţele acestei noţiuni în deplină concordanţă cu mobilul sau scopul urmărit, în interesul persoanei şi fără a prejudicia interesul colectivităţii (18).

în acelaşi context amintim şi definiţia dată de M. Kernbach (Manualul de Medicină Judiciară. 1958. Edit. Medicală. Bucureşti): "A răspunde, înseamnă a avea sentimentul libertăţii de acţiune în cadrul societăţii, constituită şi fundată pe o serie de drepturi şi îndatoriri fixate prin legi (norme juridice) al căror scop este de a asigura convieţuirea dintre oameni şi progresul social". Autorul menţiona că "problema de bază a expertizei psihiatrice constă în rezolvarea problemei responsabilităţii” şi mai departe "conţinutul medical al noţiunii de responsabilitate se referă la acele boli sau stări psihice care

alterează funcţiile sociale ale omului. Aceasta nu înseamnă că orice boală psihică, oricare ar fi gradul ci şi stadiul evolutiv, implică în mod absolut iresponsabilitatea. Numai diagnosticul psihiatric nu poate rezolva problema, fără cunoaşterea condiţiilor în care s-a săvârşit fapta imputată unui individ" etc. "Iresponsabilitatea începe atunci când se vor constata tulburări ale gândirii care împiedică alegerea acţiunilor deliberate, controlul lor" (p. 733-734).

Anticipând o serie de interpretări care au căutat punerea de acord a criteriilor de ordin filozofic şi medico-psihologic cu cele de ordin social-juridic. caracterizăm calitatea de responsabilitate prin capacitatea integratoare de asumare a unei anume conduite, din punctul de vedere al conţinutului şi consecinţelor acesteia, pe plan social, juridic, administrativ şi moral, conduită consimţită şi deliberată personal şi considerată ca o necesitate. în funcţie de cerinţele, exigenţele şi normele de drept contemporane, ce guvernează în epoca pe care o traversează şi momentul actual trăit, conduită ce este totodată condiţionată de exprimarea voinţei proprii, fără constrângeri sau lintiţe de ordin endogen (starea de sănătate psiho-fizică, integritate morală) sau reactiv (starea de normalitate în relaţiile cu lumea, cu societatea) în deplină libertate şi neutralitate, de experienţă de viaţă, de nivelul cultural, de poziţia socială şi situaţia concretă a existenţei actuale (la un moment dat), capacitate tradusă de ansamblul trăsăturilor unei personalităţi mature dispunând de potenţialul necesar de înţelegere şi angajare a riscului sancţionării social-juridice.

Responsabilitea este în consecinţă un atribut al persoanei şi totodată al colectivităţii care s-a format şi s-a perfecţionat pe parcursul dezvoltării ontogenetice. paralel şi condiţionat de formarea şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale, de perfecţionarea societăţii şi relaţiilor sociale. De aici rezultă şi concluzia că această calitate dublă, reflectare şi condiţionare, se va perfecţiona permanent în continuare.

731

Responsabilitea implică concomitent particularităţile personalităţii individuale, care nu poate fi "tipizată" decât arbitrar în: matură, imatură, nevrotică, dizarmonică. psihotică, deteriorată şi demenţială, existând o serie de nuanţări sau clasificări chiar în cadrul personalităţii normale- mature, precum şi condiţiile concrete şi diferite de afirmare a acesteia pe plan social, la un moment dat. Chiar la aceeaşi persoană există diferite grade de angajare responsabilă, de la angajarea plenară până la iresponsabilitate.

Normele de drept impun interpretarea individualizată a responsabilităţii şi a încălcării legii, deci în consecinţă şi a felului şi gradului (cuantumului) de pedeapsă în raport de faptă şi făptuitor. Chiar faţă de aceeaşi faptă nu pol răspunde la fel toţi membrii societăţii şi nici acelaşi individ pe parcursul existenţei sale, iar acest lucru, după cum se va vedea în capitolele următoare, nu depinde numai de ''discernământul vârstei cronologice".

Articolul 48 din Codul penal defineşte iresponsabilitatea astfel: "Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu-şi putea da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.

In literatura juridică, comentariul pe marginea acestui articol de lege aduce următoarele precizări (Predescu V. şi colab.. 1956; Vasiîiu Th. şi colab. cit. mai sus p. 360-361):

"Pentru ca dispoziţiile art. 48 din Codul penal să fie aplicabile trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

”a) făptuitorul, datorită stării sale de incapacitate psihică, să nu fi fost în stare să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu fi putut să fie stăpân pe ele";

”b) starea de incapacitate psihică să 1’i existat în momentul săvârşirii faptei";

”c) incapacitatea psihică să se datoreze alienaţiei mintale sau altei cauze"; şi "d) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de

legea penală”. în unele cazuri iresponsabilitatea - aşa

cum este definită de legea penală - se con-fundă cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 49. 50 şi 51) şi care vor fi discutate în subcapitolul intitulat "noţiuni elementare de drept, deontologie şi responsabilitate profesională în administrarea expertizei", aspecte pe care le apreciem indispensabile pentru nespecialişti şi în general pentru orice medic, indiferent de specialitate.

La rândul nostru, având în vedere că în cadrul cri teri ologi ei interpretării cauzale a conceptului de responsabilitate, am dat o definiţie proprie a acestei noţiuni, considerată concept mulţi- şi interdisciplinar. considerăm că am ajuns la momentul oportun de a preciza criteriile medico-legalc interdisciplinare ale iresponsabilităţii. ca o sinteză a celor prezentate până aici. sinteză ce reprezintă în fond o soluţie metodologică preconizată în perfecţionarea acestui gen de expertiză medico-legală.

Apreciem astfel, că în definirea medi-co-legală psihiatrică a iresponsabilităţii tre-buie avute în vedere următoarele criterii:

- neformarea discernământului critic, - handicapul grav mental sau psiho-

senzorial. - alterarea nivelurilor de conştiinţă ele-

mentară şi operaţional-logică, - motivaţia psihopatologică a momen-

tului săvârşirii actului antisocial şi în general a comportamentului deviant.

- existenţa unei legături directe de cauzalitate între trăsăturile patologice ale personalităţii şi elementele constitutive ale actului infracţional (antisocial) comis,

- reactivitatea patologică cu implicaţii medieo-legale paroxistice,

- debutul medico-legal al psihozelor endogene,

- incapacitatea psihică (intelectivă. afectiv-volitivă etc.).

în mod schematic şi foarte general metodologia expertizei interdisciplinare psihiatrice medieo-legale ar trebui să

732

urmărească analiza dialectică a următoarelor relaţii:

Personalitatea - persoana cu principalele sale laturi structurale (sintetizate după piramida lui Pende): biologică - psihologică şi socială - cu pulsiunile, tendintele proprii, nivelurile de conştiinţă - conştiinţa morală, de cenzură etică, fiind nivelul superior (l-am plasat în vârful piramidei schematice) axiologic, alături de nivelurile operaţional-logic şi elementar şi mai ales în relaţie cu factorii care afectează aceste niveluri - în sens de destructurare şi deci fără a scăpa din vedere subconştientul şi inconştientul pentru a sintetiza în final trăsăturile persoanei individuale (a subiectului analizat).

Analiza va urmări etapele relaţionale cu actul comis, în sens de anticipare, proiectare - deliberare şi angajare.

însă, în relaţia cauzală, trebuie precizat în sinteză caracterul motivaţiei pe care la un moment dat o confundăm cu cauza şi în mod subsidiar pentru expert (deoarece cade în competenţa exclusivă a organelor de justiţie) se vor face deducţii asupra intenţiei. Fără probarea intenţiei nu se poate susţine vinovăţia.

într-o etapă imediat următoare se va analiza fapta - în schema noastră cei trei "A” (actul-agresiv-antisocial) din care vom deduce concluzii diagnostice indirecte plasând de la normal la patologic: agresivitatea-reactivitatea şi conflictualitalea.

Actul antisocial, fapta comisă nu pol fi indentificate cu noţiunea juridică de infracţiune, decât prin analiza condiţiilor şi a circumstanţelor.

Conflictualitatea trebuie trecută în schemă tocmai la condiţii (subînţelegând însă situaţia conflictuală declanşatoare) trebuie plasat în cadrul primei etape de analiză a persoanei şi legat de motivaţie şi de aici de cauză.

Starea fiziologică particulară (oboseala, epuizarea fizică etc.) starea de boală somatică sau psihică trebuie legate de momentul faptei şi de cele mai multe ori implică o reconstituire ca şi momentul psihologic (frustrare,

ameninţare, teamă, aversiune, ură etc.). Condiţiile de ordin etiologic - al victimologiei, vor putea proba violenţa.

Abia în a treia etapă vom concretiza legătura de cauzalitate cu elementele con-stitutive ale actului infracţional (antisocial) utilizând o criteriologie medico-legală complexă completată cu conceptul de capacitate psihică, deci de ordin psihiatric, şi cel social-juridic - respectiv imputabilitatea pentru a caracteriza prin intermediul noţiunii universale de discernământ - efectul de responsabilitate (concept universal concretizat în noţiunile juridice de răspundere penală şi capacitate de exerciţiu). Răspunderea penală va fi concretizată de vinovăţie - legată de culpabilitate şi nu este deloc curios cum - aşa cum adesea se întâmplă pe plan filozofic efectul devine cauză - pe un alt plan al interpretării iar sarcina experţilor va fi de a proba pe lângă criteriile medico-legale interdisciplinare ale responsabilităţii, criterii subsidiare despre vinovăţie - competenţa exprimării - a stabilirii acesteia fiind exclusivă pentru justiţie.

Referindu-se la incapacitatea psihică şi la iresponsabilitate, literatura juridică (vezi lucrarea mai sus arătată sub red. lui Th. Vasiliu), precizează că este iresponsabilă persoana care. din cauza incapacităţii psihice existentă în momentul săvârşirii faptei, nu poate să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu poate fi stăpână pe ele. O asemenea persoană iresponsabilă nu este pedepsită, căci n-ar putea fi îndreptată prin aplicarea şi executarea pedepsei. Datorită lipsei capacităţii de a înţelege şi de a voi a făptuitorului, iresponsabilitatea are drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei. "Incapacitatea psihică a unei persoane poate fi congenitală sau survenită" (dobân-dită). Uneori, ea este permanentă, însă poate fi şi episodică de scurtă sau lungă durată). "Incapacitatea psiho-fizică fiind o situaţie de excepţie, organele judiciare dispun examinarea făptuitorului de către medicii specialişti numai dacă au îndoială asupra capacităţii lui psihice" etc.

De asemenea, se precizează care trebuie

733

să fie condiţiile pentru ca prevederile art. 48 Codul penal să poală fi aplicabile şi anume:

"a) Organul judiciar trebuie să constate că făptuitorul se află într-o stare de incapacitate psihică, adică ti lipseşte facultatea de a înţelege semnificaţia faptei sale. caracterul ei antisocial ori nu poate fi stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale, adică îi lipseşte posibilitatea de a-şi determina şi dirija manifestările sale volitive. Cel ce se află înlr-o astfel de situaţie nu poate fi subiect de drept penal, căci în lipsa factorului intelecliv şi volitiv nu există vinovăţie şi deci răspundere penală".

’’b) Starea de incapacitate psihică trebuie să fi existai în momentul săvârşirii faptei, adică în întreg intervalul de timp cât făptuitorul (prin acţiunea sau inacţiunea sa) a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Dacă în această perioadă de timp făptuitorul şi-a recăpătai capacitatea psihică, dar a continuat săvârşirea faptei, dispoziţiile art. 48 Codul penal nu sunt aplicabile. De asemenea, dispoziţiile textului menţionat nu-şi vor găsi aplicare nici în ipoteza în care făptuitorul şi-a provocat cu intenţie incapacitatea psihică sau a convenit cu alte persoane să i-o cauzeze (stare de inconştienţă preordinată). In cazul faptelor omisive, pentru ca dispoziţiile art. 48 Codul penal să-şi găsească aplicare, trebuie să se constate că starea de incapacitate psihică nu se datoreşte culpei făptuitorului. Neaplicarea prevederilor art. 48 Codul penal, în aceste cazuri se datoreşte faptului că acţiunile sau inacţiunile sunt săvârşite numai aparent în stare de inconştienţă, căci făptuitorul şi le-a reprezentat anterior, într-un moment când putea să înţeleagă şi să-şi dirijeze voinţa. Dacă incapacitatea psihică survine după săvârşirea infracţiunii, făptuitorul va fi trimis în judecată, dar procesul penal se va suspenda până la însănătoşirea acestuia. Este posibil ca starea de incapacitate psihică să intervină după consemnarea definitivă a infractorului. în acest caz. se va amâna executarea pedepsei până la însănătoşire. condamnatul putând fi internat într-un institut medical de specialitate".

”c) Incapacitatea psihică a făptuitorului trebuie să se datorească alienaţiei mintale sau altei cauze. S-ar părea că această condiţie este inutilă, fiindcă din momentul în care se constată starea de incapacitate psihică a făptuitorului, nu mai prezintă importanţă cauza care a determinat-o. în literatura juridică s-a arătat că prin condiţia "sau alte cauze ", s-a voit să se deosebească cauzele care, ca în alienaţia mintală, creează stări de incapacitate psihică. de cauzele care determină şi explică existenţa unor stări oarecum normale de insuficientă dezvoltare a capacităţii psihice. cum ar fi minoritatea sau care limitează în mod normal unele aptitudini ale capacităţii psihice, cum ar fi eroarea de fapt. în aceste ultime două situaţii nu vor fi aplicabile dispoziţiile art. 48 Codul penal ci cele privind minoritatea sau eroarea de fapt".

”d) Făptuitorul trebuie să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, altfel nu se poate pune problema aplicării dispoziţiilor art. 48 Codul penal".

Dacă toate aceste condiţii mai sus arătate sunt îndeplinite, caracterul penal al faptei comise este înlăturat. Faţă de făptuitor. se poate lua măsura de siguranţă a internării medicale în cadrul procesului penal, dacă se începuse urmărirea penală împotriva lui. Dacă urmărirea nu a început, făptuitorul poate fi obligat la tratament medical prin internare în baza şi condiţiile prevăzute de Decretul 313/1980.

Literatura juridică de specialitate mai precizează că legislaţia penală în vigoare nu prevede "o răspundere penală limitată" (responsabilitatea atenuată), dar cadrul oferit de art. 72 Codul penal îngăduie să se aibă în vedere - cu prilejul individualizării pedepsei - şi diferitele aspecte legate de capacitatea psihică a infractorului.

în acest sens. expertiza medico-legală psihiatrică are sarcina de a observa şi menţiona situaţiile concrete de ordin socio- psihologic. psiho-patologic sau bio-medical, care să limiteze capacitatea psihică prin scăderea posibilităţilor de discernământ critic, în condiţiile metodologice arătate privind

734

desfăşurarea expertizei şi redactarea raportului medico-legal.

în metodologia expertizei interdisciplinare medico-legale psihiatrice guvernează trei noţiuni fundamentale între care trebuie să se stabilească un acord: personalitatea - cauzalitatea şi responsabilitatea. Pe de altă parte, trebuie stabilit un acord între relaţiile cauzale din domeniul bio-psiho-social şi relaţiile cauzale în domeniul dreptului.

Prin formaţia de specialitate, medicul psihiatru va aborda problema personalităţii ca obiect esenţial al investigării, medicul legist - problema cauzalităţii şi împreună vor face deducţii utilizând o criteriologie adecvată, asupra personalităţii.

Este bine cunoscut faptul că orice gen de expertiză medico-legaiă are de soluţionat o mare diversitate de obiective, pornind de la şi bazându-se pe principiul cauzalităţii. După cum vom vedea mai departe, acest principiu este adesea limitat de necesitatea realizării unor scheme operaţionale nu numai inteligibile ci şi traductibile sugestiv pentru justiţie, fără prejudicierea adevărului ştiinţific şi totodată, în alte împrejurări, din dorinţa de a corespunde ambelor deziderate, este amplificat de o adevărată teorie a cauzalităţii sau a determinismului complex care, de multe ori, nu se poate finaliza practic.

în cadrul expertizei medico-legale psi-hiatrice. mai ales când s-a urmărit ampli-ficarea conţinutului criminologie, discuţiile au depăşit uneori cadrul determinismului concret al fenomenelor bio-psihologice la viaţa socială, generând dificultăţi în tra-ducerea relaţiilor cauzale din domeniul dreptului sau, de cele mai multe ori, o asemenea discuţie a fost ignorată, considerând ca sarcină principală furnizarea criteriilor medico-legale ale responsabilităţii, referitoare la gradul de discernământ ca expresie a nivelului de conştiinţă, legătura cauzală fiind subînţeleasa sau indirect exprimată între diagnosticul psihic şi fapta antisocială comisă. Această interpretare simplistă a fost de cele mai multe ori eronată, când s-a limitat numai la situaţia din momentul examinării sau numai

la relaţia dintre diagnosticul psihiatric şi gradul de discernământ, sau numai între vârsta minorului şi discernământ etc.

Dificultăţile ivite, ca urmare a unei asemenea orientări în traducerea cores-punzătoare a "echivalentelor" medico-legale ale responsabilităţii, conform scopurilor judiciare, au fost puse în seama actualelor criterii, care ar avea, pe de o parte, un caracter formal, arbitrar, iar pe de altă parte, nu pot fi cuantificate corespunzător necesităţilor de dozare individualizată a pedepsei.

Noi am venit şi cu alte ocazii în întâmpinarea soluţionării corespunzătoare a acestei probleme prin sublinierea necesităţii precizării trăsăturilor individuale şi particulare ale personalităţii subiectului expertizat şi determinarea actului antisocial sau, mai precis, între aceste trăsături şi elementele constitutive ale actului infrac-ţional. aspecte care ar lămuri mai bine latura obiectivă şi cea subiectivă a infracţiunii. potenţialul antisocial, unele cauze sau condiţii ale conduitelor deviante, aprecierile de ordin prognostic şi însăşi natura măsurilor corespunzătoare de siguranţă cu caracter medical, de prevenire şi recuperare pentru o reinserţie socială adecvată.

Revenind la terminologie, principiul cauzalităţii vine de la faptul că orice fenomen are o cauză şi că "în aceleaşi condiţii, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte".

Dcscartes (Nicourt B„ 1986) aprecia cauzalitatea "prin analiză, prin considerarea unor evidenţe logice succesive din care se poate deduce efectul cauzei sale. Kanl o vedea ca legea constitutivă a gândirii noastre anterioare, indispensabilă oricărei experienţe. Alţi filozofi (cum ar fi Ilume şi Stuart Mill) o deduc din repetarea unor fapte legale între ele în mod constant. Noţiunea de cauzalitate ar fi astfel sugerată înţelegerii noastre prin experienţa sensibilă şi ar fi puţin câte puţin impusă acesteia până când va apărea în mod logic ca ceva necesar".

Legându-se de o terminologie precisă. Claude Rousseau a distins noţiunea de "imputabilitate sau cauzalitate

735

medico-legală", apropierea situaţiei de eveniment, a cauzalităţii "calitate a cauzei sau, cu alte cuvinte, legătura sau relaţia între responsabilitatea autorului evenimentului şi situaţia considerată, care este de ordin juridic. Pe de altă parte, el definea relaţia sau legătura de cauzalitate ca mersul evenimentului sau desfăşurarea acestuia până la starea de fapt (situaţia creată); acestea ar fi puntea între evenimentul (traumatic) şi situaţia de fapt (patologică), pentru a cărei construcţie poate deveni adesea periculoasă" (R. Barrot).

Autorul sus-menţionat arată că trebuie precizaţi şi alţi termeni care sunt frecvent aduşi în discuţie în acest context, cum ar fi acela de probă (ceea ce demonstrează şi stabileşte adevărul despre un fapt şi cum se prezintă noţiunea de probă în medicină) precum şi termenul de convingere (ca stare de spirit care consideră anumite fapte ca adevărate); într-un fel este vorba de o cer-titudine judecată, raţionată. Opusul acesteia este dubiul născut din incertitudine.

Dacă aceste noţiuni de terminologie sunt banale, ele nu pot fi însă de prisos, dacă se observă că redactarea unei expertize trebuie să se bazeze pe precizie şi că fiecare frază, fiecare cuvânt. în cazul unor interpretări dificile, vor fi supuse unei analize critice minuţioase, cu atât mai mult în situaţia unei expertize medico-legale psihiatrice în care criteriile clinice de obiectivitate se pot modifica destul de rapid în timp şi deci, pe de altă parte nu se pot conserva în toate situaţiile pentru a putea fi supuse unei verificări ulte-rioare.

Este foarte adevărat că şi lucrarea mai sus menţionată şi majoritatea lucrărilor din literatura de specialitate, se referă la prin-cipalele tipuri de cauzalitate şi la metodologia interpretării legăturilor de cauzalitate în traumatologie. Pe de altă parte, aceste lucrări îşi pot găsi aplicarea în expertiza interdisciplinară medico-legală neuropsihiatrică din acest domeniu, în care se analizează mai ales efectele pentru a se ajunge la stabilirea sau excluderea unei cauze.

Dificultatea mersului nostru rezultă în

adresarea directă sau indirectă la cauza care a determinat un comportament antisocial. prin

examinarea autorului infracţiunii şi nu a victimei. De aici. anticipăm observaţia că, dacă în literatura de specialitate înţelegeam, când se vorbea de legătură cauzală directă şi necondiţionată între acţiunea antisocială (agresiune şi prejudiciu) impulabilitatea şi deci responsabilitate, în situaţia în care o discutăm în această lucrare, o legătură directă necondiţionată de cauzalitate între o stare psihopatologică şi efectul pe care l-a deter-minat (actul antisocial) echivalează cu ires-ponsabilitatea.

In activitatea de probaţiune juridică sau judiciară s-au vehiculat trei teorii principale. susceptibile de a fi utilizate, şi anume:

- teoria referitoare la "proxima causa". adică a cauzei celei mai apropiate de un eveniment care arc o pluritate de cauze, aceasta fiind considerată ca fiind cauza acestui eveniment;

- teoria echivalenţei condiţiilor în care toate evenimentele care concură la realizarea unui prejudiciu se consideră drept cauze echivalente. Aceste teorii ce au un caracter

simplist, uşurează interpretarea, care devine aproape automată şi mai poate fi întâlnită în traumatologia medico-legală. Este destul de greu. după cum vom observa în următorul capitol, de a se distinge în cadrul expertizei din domeniul psihopatologici. condiţii care pot fi echivalate în determinarea acţiunii antisociale şi uneori chiar în situaţia când actul antisocial are o motivaţie exclusiv patologică;

- teoria cauzalităţii adecvate care apre-ciază că nu pot fi considerate drept cauze

decât evenimentele care, în desfăşurarea naturală a faptelor, ar putea produce efectul dăunător sau prejudiciul. Barrot apreciază că noţiunea de "nomialitate" inclusă în concepţia cauzalităţii adecvate (adică desfăşurarea logică a legăturilor cauzale) realizează puntea între cauzalitatea mediată. rezultând din cunoştinţele şi tehnicile specifice acesteia şi cauzalitatea juridică rezultată logic şi

736

permiţând astfel de a vorbi de o cauzalitate medico-judiciară sau medico-legală.

Proba medicală trebuie să fie verificabilă în primul rând pe baza unei experienţe în materia de specialitate, în al doilea rând, prin epuizarea mijloacelor de obiectivare clinică şi paraclinică a unui diagnostic, prin excluderea tuturor surselor de eroare, precum şi a participării factorului subiectiv, care parazitează activitatea examinatorului clinician - şi de care trebuie să se debaraseze şi expertul, noţiunile de obiectivitate şi de neutralitate, reprezentând calităţi de acelaşi ordin cu cea de experienţă practică şi pregătire

teoretică. Anticipând discuţia privind etica şi

deontologia expertului, ţinem să menţionăm de pe acum principiile pe care trebuie să le respecte în soluţionarea problemei cauzalităţii şi anume:

- cunoaşterea precisă a sarcinilor care i-au fost încredinţate şi a obiectivelor la care trebuie să răspundă lucrarea încredinţată la solicitarea justiţiei;

- analiza precisă şi amănunţită a eveni-mentelor iniţiale precum şi a consecinţelor

presupune a fi rezultatul acestor evenimente sau fapte;

- studierea eventualelor intricaţii în lanţul cauzal sau a diverselor ipoteze care s-âu formulat;

- un raţionament medico-legal riguros. Toate acestea permit judecătorului de a

decide asupra cauzalităţii şi în consecinţă, asupra verdictului (ştiinţific motivat) pe care trebuie să-l dea.

Fără a face digresiuni în domeniul metodologiei expertizei de care ne ocupăm, apreciem că legătura de cauzalitate trebuie stabilită la următoarele niveluri sau etape:

- primul nivel, esenţial şi principal, este acela al stabilirii legăturii între eveniment (actul antisocial) şi constatările de ordin medical (psihiatric) cu ocazia expertizei;

- al doilea nivel este cel al stabilirii legăturii dintre simptomatologia obiectivă şi cea subiectivă, cauzată de expertizat;

- al treilea nivel este dat de stabilirea

corelaţiilor între constatările făcute la exa-menul clinic cu cele ale investigărilor paraclinice şi de specialitate;

- în ultimă instanţă se poate ajunge la stabilirea corelaţiilor între trăsăturile de personalitate ale experţi zaţului şi elementele constitutive ale actului antisocial care i se pune în sarcină.

Comportamentul deviant, după cum vom preciza în continuare, poate avea sau nu implicaţii judiciare, poate avea sau nu o motivaţie psihopatologică, poate forma sau nu obiectul unei expertize.

Noi vom discuta şi propune aplicarea principiului cauzalităţii, ca obiect de cercetare inlerdisciplinară, având în vedere nu numai diversitatea factorilor determinanţi ai fenomenului în sine, ci şi a diverselor efecte pe care le are pe plan social- juridic, situaţie de care se leagă diversitatea mijloacelor de prevenire şi combatere într-o analiză individualizată şi strict particularizată a cazurilor.

în ţara noastră, orientările moderne ale activităţii de asis cnţă şi expertiză medico-legală recunosc formularea principiilor teoretice de bază i . cercetarea procesului cauzalităţii cu nferire specială pentru domeniul tanatolog'ei, şi traumatologiei ca aparţinând profesorului Mihai Kembach pe care îl considerăm ca iniţiator al acestor principii şi totodată un precursor al orientărilor interdisciplinare referitoare la procesul cauzalităţii în expertiza medico-legală psihiatrică. Astfel, în primul său tratat de "Medicină judiciară" (1952) acesta arăta, pe bună dreptate, că "materia medicinii legale aparţine mai întâi lumii biologice, omului şi apoi fenomenelor sociale, infracţiunilor. Aici se intrică legile ştiinţelor legii naturii cu ale societăţii, în fond fiind o intersecţie bio-socială. Efectele diferitelor acţiuni fizico-chimice etc., care pot provoca moartea omului sunt cercetate de om. Pe de o parte cercetăm fenomenul cauză, determinat de obiectele care provin din lumea exterioară (fizică, chimică, biologică), iar pe de altă parte, fenomenul efect, imprimat pe corpul

737

sau în organismul uman. Raportul de cauzali-tate cuprinde concomitent mişcări ale lumii fizice exterioare, mişcări ale lumii vii şi apoi ale societăţii. Cercetarea medico-judiciară trece uneori şi asupra omului care a acţionai, cu toată complexitatea funcţiilor sale biologice, psihologice şi sociale, atunci când justiţia se interesează de starea funcţiilor sale mintale. într-o cauză penală, cercetarea adevărului aparţine justiţiei, medicina judiciară având aportul ci particular. îndeosebi în domeniul fizic, biologic şi psihologic.

Se poate afirma că în interpretarea determinismului unor fenomene complexe în care biologicul, psihologicul şi socialul se intrică. având o coloratură particulară raportată la personalitatea individuală, cauza unei modificări somato-psihice trebuie cercetată totdeauna în fenomenul de interacţiune, care de obicei apare ca inler- condiţionarea - interdependenţa între factorii interni ai unui sistem (personalitatea individuală şi mai precis tipul de persona-litate) şi cei externi acestuia (de ordin socio-psihologic, patologic sau mixt), evi-denţiind rolul declanşator atât al factorilor externi uneori, cât şi al celor interni, în alte situaţii, problema expertizei şi a cercetării fiind fundamentală în direcţia obiectivării acestor factori.

Trăsăturile şi particularităţile specifice acţiunii umane - cauzele capătă noi sensuri şi semnificaţii pe plan social-juridic.

Implicaţiile acestei acţiuni în domeniul dreptului penal se leagă de noţiunea de infracţiune (faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală). Vinovăţia rezultă atât din intenţie, când fapta apare săvârşită cu bună ştiinţă (delict) însă şi din greşeli (culpă). Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul prevede rezultatul (efectul antisocial), şi urmăreşte producerea acestui rezultat sau când prevede efectul şi deşi nu-1 urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Fapta este săvârşită din culpă atunci când autorul prevede rezultatul, dar apreciază că acesta nu

se va produce sau nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. De aici rezultă înlăturarea caracterului penal al faptei (mai precis a calificării acesteia ca infracţiune) atunci când se probează că a fost comisă în stare de legitimă apărare. în stare de necesitate, de constrângere fizică sau morală, caz fortuit. iresponsabilitate (actul antisocial săvârşii de bolnavul psihic cu tulburări care să-i altereze conştiinţa cu anularea discernământului) sau când făptuitorul este minor sub 14 ani (nu are discernământ format). Starea de beţie voluntară, obişnuită, chiar dacă este completă, nu înlătură caracterul penal al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul penal al faptei.

Aceste foarte sumare noţiuni introductive antrenează discutarea conceptului de responsabilitate şi a criteriilor medico-legale de interpretare şi probarea acesteia, subiect care se va dezvolta în legătură cu obiectul şi obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice.

Dreptul penal se interesează, după cum se cunoaşte, nu de orice acţiune conştientă a omului, ci numai de acele acţiuni îndreptate spre producerea de efecte dăunătoare, antisociale. Numai acţiunile voluntare ce prezintă pericol social fac parte din sfera de preocupări a dreptului penal. Din punct de vedere juridic, acesta distinge în mod fundamental acţiunea umană infracţională de fenomenele cauză care acţionează în alte forme de mişcare ale materiei şi chiar din alte domenii ale vieţii sociale (a se vedea Gr. Râpeanu: "Obiectiv şi subiectiv în dreptul penal" în Rev. Rom. de Drept nr. 7/1967, p. 14).

Efectul rezultat poate fi determinat nu numai de o cauză unică, ci şi de o multitudine sau pluralitate de cauze. în această ipoteză. în domeniul dreptului penal, relaţia cauzală se analizează, operându-se distincţia între cauze principale şi cauze secundare. între cauze directe (nemijlocite) şi cauze indirecte (mijlocite). între concursul de cauze concomitente (când două sau mai multe cauze

738

acţionează în mod independent, sau când două sau mai multe cauze determină împreună efectul) şi concursul de cauze succesive sau în lanţ cauzal, când fiecare cauză determină un efect care la rândul său determină un altul.

Rezultatul infracţional sau antisocial se poate produce fie în urma acţiunii directe a persoanei, fie prin mijlocirea altor forţe pe care subiectul le foloseşte în vederea comiterii faptei. în această ipoteză, gândirea persoanei îmbrăţişează întregul curs al acţiunii. întrevede modul în care vor acţiona fiecare din mijloacele propuse spre a fi folosite şi pe care şi le însuşeşte, le adoptă şi subordonează acţiunea acestora, scopului urmărit. Un asemenea rol îl pot avea mijloacele mecanice, fizice, chimice, biologice, dar şi eele psihice. în sensul noţiunii conştiente a unei alte persoane sau chiar a victimei însăşi (victimologie).

De aici. ajunge la definirea dis-cernământului ca unul din principalele criterii medico-legale în vederea aprecierii responsabilităţii. în sensul funcţiei de sinteză care se reflectă în capacitatea subiectului de a concepe planul unei acţiuni, scopul şi rezultatul acesteia, precum şi ordinea etapelor de desfăşurare şi care este de fapt condiţionat, pe lângă acest caracter de organizare motivată a faptei, de structura personalităţii individuale şi mai ales de structura conştiinţei acesteia la un moment dat.

în metodologia cercetării şi a expertizei înterdisciplinare noi am considerat că, la acest criteriu ce s-a instituit în mod oficial cu valoare şi obiectivarea răspunderii penale, trebuie să se adauge unul esenţial şi anume, stabilirea legăturii de cauzalitate între trăsăturile personalităţii individuale şi elementele constitutive ale actului antisocial, aspecte ce se vor dezvolta în capitolul următor. Din acest punct de vedere putem aprecia că reacţiile de cauzalitate vor fi utilizate în mod indirect în aprecierea responsabilităţii şi totodată în raport cu trăsăturile de fond ale personalităţii normale şi patologice. în sensul că o legătură direcLă din punct de vedere cauzal între trăsăturile

personalităţii psihice (sau momentul psiholic al acţiunii sau inacţiunii acesteia) şi elementele constitutive ale actului antisocial comis (conţinut aberant, mobil imaginar sau absent, motivaţie patologică. circumstanţe, mod de realizare, atitudine premergătoare de insecurizare sau. ulterioară, de autodenunţare) echivalează cu noţiunea de iresponsabilitate, după cum absenţa unei legături de cauzalitate pentru momentul şi conţinutul faptei (furtul comis de un schizofrenic în stare de remisiune. lovirea săvârşită de un epileptic în afara crizei) poate echivala cu responsabilitatea.

în situaţiile limită din cadrul conflictelor interpersonale se poate afirma ca factor activ nu numai cauza, ci şi efectul, structura obiectului asupra căruia acţionează cauza influenţând, la rândul său, producerea rezultatului. Personalitatea frustrantă în conflict cu personalitatea frustrată (victima, agresorul) determină ca fondul reactogen să devină reactiv cu direcţionare către înlăturarea cauzei, efectul primar asupra agresorului transformându-se în efect secundar asupra victimei. victima fiind sursa cauzală de realizare a propriului prejudiciu. Efectul se răsfrânge deci asupra cauzei, însă în anumite condiţii care nu pot fi prevăzute totdeauna, reacţia persoanei agresionate putând fi imprevizibilă ca natură şi intensitate.

Oamenii pun în realizarea scopurilor urmărite înseşi calităţile, structura obiectului, orientează acţiunea sau misiunea, astfel încât să beneficieze de sprijinul tuturor condiţiilor din mediul înconjurător, pentru realizarea scopurilor, respectiv a consecinţelor aflate în reprezentarea lor.

în măsura în care toate aceste mijloace acţionează ca urmare a voinţei subiectului care le dirijează, le coordonează şi le îndreaptă spre realizarea unui efect deter-minat. voinţa acestuia, ca şi întregul proces psihic din care a rezultat, nu mai apare străină de raportul cauzal ci intră ca parte componentă a acţiunii cauzale, privită ca un complex fizic şi psihic.

739

Din acest punct de vedere şi cu importanţă din punct de vedere al implicaţiilor juridice, o acţiune poate fi cauzală sau necauzală, după cum efectul s-a realizat cu voinţa sau fără voinţa subiectului, îndreptată spre producerea acelui rezultat. în ce măsură fapta antisocială a fost săvârşită în mod comisiv sau omisiv?

De această dată ne gândim la calificarea şi interpretarea noţiunii de pruncucidere. precum şi la criteriile pe care juristul le poate utiliza pentru diferenţierea de infracţiunea de omor calificat.

în contextul subiectului discutat pe tot parcursul acestei lucrări, pruncuciderea o considerăm ca o conduită reactivă, agresivă specifică cu caracter paroxistic şi cu implicaţii medico-legale. Mijloacele comisive de realizare, probate prin expertiza medico-legală ar pleda mai mult în favoarea calificării juridice de omor calificat. în timp ce evidenţierea omisiunilor (cu participarea parţială a voinţei şi conştiinţei mamei agresive) ar pleda mai mult pentru pruncucidere. Dar toate aceste aspecte sunt insuficiente pentru a stabili o relaţie de cauzalitate medico-legală şi mai departe una de cauzalitate social-juridică.

în practică este deosebit de dificil de probat uneori acea generică "stare de tul-burare pricinuită de actul naşterii" în sine. Primiparitatea. prelungirea şi dificultăţile travaliului, spontaneitatea declanşării, naşterea izolată. în condiţii de insecuritate fizică dar mai ales morală, teama con-secinţelor imprevizibile de ordin social etc. pot determina în momentul declanşării naşterii o stare negativă de afect cu îngustarea câmpului conştiinţei, pledând pentru o pruncucidere cu scăderea capacităţii de discernământ critic. O asemenea stare e mai greu de presupus la o multipară. fără semne de afecţiuni organice sau psihice în evoluţie, ca disimularea stării de gravitate, cu omisiunea solicitării asistenţei medicale de supraveghere a evoluţiei normale. cu pregătirea unor situaţii de a săvârşi actul fără martori şi mai ales cu atitudinea ulterioară de negare a naşterii. O personalitate vulnerabilă însă, cu incapacitate

frenatorie a pornirilor insiinctiv- emoţionale. cu posibilităţi scăzute de inhibiţie şi autocontrol, cu situaţii conflictuale familiale şi sociale în antecedente, poate avea totuşi, o conduită reactivă agresivă paroxistică declanşată de actul naşterii cu elemente de îngustare a câmpului conştiinţei, cu scăderea capacităţii de discernământ critic, însă nu în raport cu actul de pruncucidere, ci faţă de infracţiunea de omor calificat.

Infracţiunea fiind, după cum am mai arătat, un act individual antisocial, prevăzut şi sancţionat de legea penală, relaţia cauzală va fi desigur influenţată şi de modul în care legea penală defineşte anumite fapte ca infracţiune. Incriminând într-un anumit mod de activitate antisocială - în raport cu cerinţele obiective ale etapei de dezvoltare socială, cu gradul de dezvoltare a nivelului axiologic şi etic al conştiinţei membrilor societăţii, cu experienţa. tradiţiile şi specificul vieţii sociale - legea penală influenţează în mod implicit cercetarea raportului de cauzalitate, obiectivele şi întinderea acestei analize. Astfel, de exemplu, în cazul actelor infracţionale, cu periculozitate socială "ce-rinţa legii cu privire la efect se reduce în crearea unui pericol de vătămare a obiectului infracţiunii pe când în alte infracţiuni se cere ca acel pericol să se fi produs, să existe o modificare concretă a obiectului material al infracţiunii". Relaţia cauzală în domeniul dreptului va căpăta, în virtutea celor mai sus arătate, în mod inevitabil, şi unele particularităţi în funcţie de reglementarea legală a materiei.

în măsura în care se cercetează infracţiunea, ca act individual, cercetarea acelor procese psihice care stau la baza manifestării cauzale, capătă o importanţă deosebită, ajutând la explicarea corectă a mecanismului intern al relaţiei cauzale în cazul actelor antisociale.

Apare justificată deci o analiză a deter-minismului cauzal, sub aspectele arătate, a actelor antisociale pe plan individual şi abia într-o etapă superioară a investigărilor cu

740

caracter interdisciplinar, la interpretări de ordin criminologie ale cauzalităţii.

La fel de justificată ni se pare. în acelaşi sens. cercetarea unor aspecte concrete, legate de determinismul conduitelor reactive cu implicaţii antisociale ("reacţii medico-legale"), în vederea obţinerii unei orientări cât mai corecte în special cu privire la metodologia şi valoarea tehnicilor actuale de investigare.

în ceea ce privesc relaţiile medicinei legale cu oricare dintre ramurile dreptului în care este incriminată activitatea umană, se desprind în ordinea importanţei sociale, în primul rând. acelea din domeniul dreptului penal.

După cum s-a mai arătat, lucrările de conslatare şi expertiză medico-legală pot aduce în această direcţie o contribuţie deosebită în dovedirea elementelor consti-tutive ale actului infracţional, în special când obiectul acestuia îl constituie relaţiile social-juridice ce privesc personalitatea umană în manifestările sale sociale sau când avem în vedere normele de drept care garantează apărarea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanei.

în ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii (acţiunea sau inacţiunea social-mente periculoasă, urmările acesteia, raportul cauzal dintre acţiune şi consecinţe, locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a actului antisocial), expertiza poate preciza caracterul concisiv sau oncisiv al unor acte de violenţă, legătura sau relaţia cauzală directă necondiţionată sau condiţionată precum şi legătura sau relaţia indirectă în producerea unui efect biologic. psihologic sau psihopatologic, gravitatea acţiunii şi implicit consecinţele, modul săvârşirii unei agresiuni, cât şi mijloacele utilizate - ajutând la desco-perirea precum şi la calificarea unei fapte antisociale. în plus. se mai pot furniza probe privind numărul de agresori şi modul de participare, prin numărul, felul şi gravitatea leziunilor traumatice, ce constituie prejudiciul fizic sau vital şi în mod particular, prin stabilirea mecanismului de acţiune în cadrul

circumstanţelor de producere. în ceea ce priveşte probarea laturii

subiective a infracţiunii, deşi stabilirea intenţiei sau a culpei constituie în mod exclusiv sarcina de apreciere din partea organelor judiciare, expertiza cooperează la definirea lor, atunci când precizează dacă infractorul, prin starea sa de conştiinţă a cunoscut şi prevăzut urmările faptei imputabile (intenţia directă), a prevăzut şi a acceptat posibilitatea producerii (intenţia indirectă), le-a prevăzut dar a apreciat că nu se vor produce (uşurinţa), le-a prevăzut dar a neglijat efectele posibile ale acestora (imprudenţă). Mai puţin frecvent, expertiza se află în situaţia de a proba depăşirea efectelor unei agresiuni, prin preexistenţa unui fond morbid, de exemplu, în cazul intenţiei de lovire, după care survine decesul datorită unor condiţii patologice (preterintenţie).

Mai mult. prin stabilirea capacităţii de apreciere critică asupra conţinutului şi în special a consecinţelor unei fapte antisociale (gradul de discernământ) se probează nivelul de conştiinţă al unei persoane, în legătură cu fapta imputabilă. însă, după cum am mai arătat, o importanţă deosebită pentru stabilirea acestui fapt o are demonstrarea legăturii de cauzalitate între trăsăturile personalităţii făptuitorului şi elementele constitutive ale actului antisocial săvârşit.

Studiul motivaţiei unei infracţiuni permite expertizei medico-legale să deducă dar şi să califice mobilul unui act antisocial. mobilul putând lipsi sau să aibă un caracter imaginar în cadrul unei motivaţii patologice, putând fi insuficient conturat în cadrul unei motivaţii socio-psihologice sau putând fi numai aparent evident în cazul unei motivaţii complexe, cum se întâmplă în cazul conduitelor reactive cu implicaţii antisociale ("reacţii medico-legale"), pe care le aducem în discuţia acestei lucrări. Deşi motivaţia se mai etichetează în psihologie cu termenul de motiv, ca "act sau ansamblu, sistem de impulsuri, imbolduri sau mobiluri ale acţiunilor şi conduitei" ca unitate ce acţionează dinăuntru în afară, aceasta trebuie

741

înţeleasă fie ca un "ansamblu de motivaţie, fie ca proces al motivării sau împingere spre acţiune", modalităţile fundamentale de mobilizare, activare sau determinate. în acest fel, majoritatea motivelor apar ca dobândite, deşi ele sunt definite de Michotte drept "cauze interne" ale conduitei. P. Golu consideră că motivaţia "ar putea fi definită ca model subiectiv al cauzalităţii obiective, cauzalitate reprodusă psihic, acumulată în timp şi transformată prin învăţare şi educaţie. în achiziţie internă a persoanei". Există mai multe moduri de înţelegere a motivului, precum şi a modului de participare cauzală a motivaţiei, vom reveni asupra acestor aspecte în capitolul referitor la utilizarea acesteia ca instrument de interpretare în stabilirea determinismului conduitelor reactive. Anticipând, şi totodată în spiritul celor mai sus menţionate, considerăm că motivul (considerat ca o cauză internă) nu se poate suprapune decât parţial cu noţiunea de motivaţie, iar aceasta nu trebuie confundată cu mobilul unei acţiuni, antisociale - ca principal element constitutiv al unui act infracţional. Studiul motivaţiei în cadrul unui act antisocial sau în cadrul unor conduite reactive cu implicaţii medico-legale. poate aduce elemente probatorii şi pentru aprecierea stării de necesitate, de legitimă apărare, de constrângere fizică sau morală etc., cu alte cuvinte, acest "instrument de lucru” nu poate ajuta şi la interpretarea circumstanţelor de producere - identificând situaţia declanşatoare ca stimul specific extern reactogen asupra unui mecanism intern de reacţie sau de răspuns, concordant cu natura acestuia (psihologică, patologică, traumatică sau toxică, sociopatică sau mixtă).

Legătura medicinii legale cu dreptul penal rezultă într-o activitate inderdisciplinară de cercetare şi expertiză medico-legală psihiatrică, care. în spiritul umanismului legislaţiei sociale, contribuie prin conturarea cadrului de asistenţă medico- socială, individualizată în raport de faptă şi făptuitor, la recuperarea şi reeducarea socială a infractorilor, făcând propunerile adecvate în

acest sens, în funcţie de aprecierile cu caracter prognostic privind reinserţia socială în legătură cu receptivitatea delincventului la asemenea acţiuni (de exemplu. în categoriile psihiatrice subclinice, în stările limitrofe cu normalitatea, în delincvenţa minorilor etc.).

în plus, prin această activitate se furnizează criterii medico-legale şi totodată sociopsihologice în vederea stabilirii responsabilităţii penale, ajutând justiţia la stabilirea temeiurilor acesteia, precum şi a motivelor ce o agravează sau o atenuează.

Importanţa covârşitoare a acestei pro-bleme ne obligă la o serie de consideraţii mai ample, în capitolul rezervat discuţiei obiectului şi obiectivelor acestei cercetări.

Criminoîogia ca activitate multidisci- plinară ce are ca obiectiv cunoaşterea cauzelor şi condicilor ce determină fenomenul infracţional, precum şi cel referitor la stabilirea celor mai eficiente mijloace de combatere, implică într-o etapă iniţială activitatea de asistenţă şi expertiză medico-legală. desfăşurată în echipa de specialişti (psihiatri, sociologi, psihologi, pedagogi, pedopsihiatri, neu- roendocrinologi, geneticieni, antropologi), atunci când se referă la probleme de "criminologie-clinică” care se raportează la studiul cauzelor "patologice” ale delincventei şi la găsirea mijloacelor specifice de combatere. în cadrul unui ansamblu de măsuri. Studiul sociologic al stării infracţionale, cât şi particularităţile indi-viduale de personalitate, ce determină polimorfismul conduitei antisociale, chiar în aceleaşi condiţii situative. presupune aportul sociologului, psihologului, pedagogului şi al medicului, în vederea stabilirii unor soluţii adecvate de prevenire şi combatere a actului antisocial.

16.5. CRITERIILE MEDICALE ALE DISCERNĂMÂNTULUI. FAC-TORII DE CONDIŢIONARE Şl VÂRI ABILITATE A PLURIFAC- TORIALĂ A ACESTUIA ÎN

742

SISTEMUL PERSONALITĂŢII

Dacă prin personalitate înţelegem acel produs istorico-social. care se formează sub influenţa condiţiilor de viaţă şi de educaţie, a particularităţilor de climat social şi care reprezintă totalitatea însuşirilor psihice ale persoanei (senzaţii, percepţii, gândire, temperament, caracter, voinţă etc.), concretizată în conştiinţa individului despre unitatea şi continuitatea vieţii sale psihice, discernământul reprezintă rezultatul sintezei dintre personalitate şi conştiinţă, sinteză care are loc în momentul îndeplinirii unei acţiuni. El reprezintă o calitate şi totodată o funcţie. atunci când îl considerăm capacitatea unui individ de a delibera asupra acestei acţiuni. precum şi asupra consecinţelor acesteia şi de a-şi organiza astfel motivat activitatea, în vederea îndeplinirii acţiunii. Integritatea discernământului implică nealterarea funcţiilor cognitiv-conative. precum şi a conştiinţei etico-morale.

Conştiinţa este definită ca o sinteză complexă a funcţiilor psihice superioare, prin intermediul căreia omul se integrează în mediul ambiant, fixează şi asociază cu ajutorul gândirii şi judecăţii noţiunile primite. Este o proprietate a activităţii nervoase superioare, treaptă de dezvoltare proprie omului, care-i conferă sentimentul responsabilităţii morale în raport cu propria sa conduită.

Conştiinţa şi discernământul exprimă libertatea de acţiune a persoanei, de a săvârşi acte conform cu necesitatea social- istorică cu normele pe care le-a însuşit şi le respectă ca pe o comandă socială interiorizată, ca pe o datorie morală-ceiăţe- nească.

Considerând discernământul ca pe o aptitudine în sens de calitate funcţională a persoanei, calitate condiţionată de structura personalităţii individuale, gradul de dez-voltare intelectuală, a celui de instruire generală şi profesională, a celui de educaţie familială şi instituţională, de experienţa de viaţă, pe de o parte şi de structura conştiinţei (separat pentru momentul examinării şi reconstituit pentru momentul faptei) am

stabilit următorii parametri calitativ-funcţionali (vezi schema): tip de per-sonalitate - nivel de conştiinţă - calitatea motivaţiei - caracterele mobilului şi - natura faptei, în circumstanţele de declanşare ale principalelor manifestări comportamentale cu variantele lor de la normal la patologic (18).

Trebuie să reamintim faptul că dacă în metodologia preconizată până în prezent se pornea de la definiţia responsabilităţii, con-siderăm că este mai corect să pornim de la analiza şi mai ales caracterizarea perso-nalităţii (19).

Deci funcţia discernământului depinde de două mari categorii de factori:

a) de structura personalităţii individului care poate fi: matură, imatură, dizarmonieă, nevrotică, psihotică şi deteri- orată-demenţială şi

b) de structura conştiinţei individului în momentul comiterii faptei. în această structură putându-se stabili patru niveluri:

- 1) conştiinţa elementară, care asigură starea de veghe (vigilenţa) şi nivelul de prezenţă temporo-spaţială;

- 2) conştiinţa opera(ional-logică, prin care procesele intelectuale, perceptuale şi de gândire au coerenţă şi reflectă obiectiv realitatea;

- 3) conştiinţa axiologică, de opţiune a valorilor după criteriile sociale curente şi

- 4) conştiinţa etică, prin care persoana este capabilă să discearnă binele şi răul pe care faptele sale le pot produce societăţii.

Expertiza medico-legală psihiatrică tre-buie să stabilească care este structura per-soanei. gradul de dezvoltare intelectuală, gradul de instruire generală şi profesională. gradul de educaţie familială şi instituţională. experienţa de viaţă. Se poate constata cu ocazia expertizei existenţa unor factori organici cerebrali sau somato-viscerali de ordin traumatic, toxic, infecţios etc., susceptibili de a influenţa capacitatea de discernământ critic. în expertiză interesează atât stabilirea acestei capacităţi. în general - în momentul examinării, cât mai ales în momentul sau la data săvârşirii faptelor. Acest moment trebuie reconstituit din punct de

743

vedere bio-psiho-patologic. Circumstanţele biologice (starea de oboseală, travaliul la o gravidă ele.), cele psihologice (condiţia fizică, panică, ameninţare, izolare, ca şi situaţia grupului familial şi social în configuraţia conflictului). precum şi cele patologice (trauma fizică şi psihică, afecţiuni somatice concomitente. starea de beţie etc.) influ-enţează momentul de conştiinţă şi stau la baza MOTIVAŢIEI actului antisocial (socio-psihologică, psiho-patologică şi complexă), care nu trebuie confundată cu MOBILUL (scopul săvârşirii actului) şi nici cu MOTIVUL (din ce cauză s-a trecut la îndeplinirea actului).

în ce privesc criteriile modico-legale de evaluare a responsabilităţii penale şi a capacităţii de exerciţiu, ne vom referi la noţiunile de capacitate psihică, conştiinţă, discernământ critic şi relaţiile dintre acestea.

Capacitatea psihică reprezintă ansamblul de însuşiri psihice ale persoanei, de ordin cognitiv intelectiv, caracterial şi afecti v-voliţional. care pot asigura performanţa în desfăşurarea unei activităţi şi de a organiza motivat această activitate (respectiv, cea de exercitare a unei profesiuni), determinată de aptitudini, de gradul de maturizare a personalităţii şi tradusă prin fapte şi rezultate cuantificabile. Capacitatea de a răspunde presupune. în consecinţă, integritatea capacităţilor cognitiv- intelectuale şi voliţional-conative ale personalităţii mature, inclusiv a discernământului.

Până în prezent criteriul gradului de discernământ ca expresie a nivelului de conştiinţă s-a dovedit destul de sugestiv şi operant. Rezultat al sintezei dintre perso-nalitate şi conştiinţă, sinteză ce are loc în momentul îndeplinirii unei acţiuni, dis-cernământul reprezintă capacitatea şi calitatea unui individ de a delibera asupra acelei acţiuni, precum şi asupra consecinţelor ei şi de a-şi organiza astfel motivat activitatea în vederea îndeplinirii acesteia. Discernământul este consecinţa celor două funcţii de sinteză ale psihiatrului. prsonalitatea şi conştiinţa, inegritatea sa presupunând prezenţa nealterată

a funcţiilor cognitiv-conative. precum şi a conştiinţei etico-morale. în jurul acestei noţiuni se structurează teoria şi practica expertizei medico-legale psihiatrice, ea fiind definită şi operaţională pentru şi numai în cadrul acestui domeniu inderdisciplinar al psihiatriei clinice şi medicinii legale. Deşi gradarea discernământului numai în cele trei categorii (păstrat, diminuat şi abolit) apare şi în continuare arbitrară. ea corespunde - din aceleaşi motive - gradării - la fel de arbitrare, a celor 3 grade de invaliditate în expertiza medico-legală traumatologică.

Şi totuşi, în medicina legală prof. M. Terbancea şi unul dintre autorii acestei lucrări au sesizat cu mai mulţi ani în urmă (Terbancea M.. Dragomirescu V.T.. 1974) oportunitatea utilizării unui criteriu considerat mai cuprinzător şi mai corespunzător pentru categoria infractorilor minori şi anume: capacitatea psihică, propunând o serie de nuanţări - legate de caracterizarea unor personalităţi în formare.

Experienţa practică a dus însă la imagi-narea unor criterii suplimentare şi totodată de importanţă deosebită în soluţionarea cauzelor penale şi anume stabilirea legăturii de cauzalitate între trăsăturile personalităţii şi elementele constitutive ale actului infracţional.

Trebuie să facem, de asemenea, şi alte precizări în legătură cu această noţiune, de largă utilizare, care este discernământul. Discernământul, ca şi responsabilitatea, reprezintă noţiuni "universale”, dacă putem spune aşa, sau de utilizare generală, fără a exista criterii deosebite de a diferenţia un "discernământ medical”, un "discernământ psihologic” deoarece la baza noţiunii stau aceleaşi elemente definitorii - aceeaşi fundamentare ştiinţifică. Nu există criterii specifice de diferenţiere a unor diferite categorii de discernământ sau cărora să li sc atribuie înţelesuri diferite, întrucât discernământul caracterizează persoana umană în acţiune (sau inacţiune), ca "actant” cum ar spune E. Pamfil, ceea ce implică deplina ei integralitate, integralitate în care

744

diferitele niveluri de integrare (psihologic, social, etic) funcţionează simultan ca totalitatea nivelurilor conştiinţei, ca particularităţi definitorii ale personalităţii. A încerca să teoretizăm discernământul din perspectiva unor definiţii ale personalităţii sau din aceea a unora din ştiinţele omului, înseamnă să-l transformăm intr-o funcţie sintetică, adaptativă şi calitativă într-o noţiune artificial-didacticistă şi inoperantă, ruptă de realitatea dinamică a existenţei umane. Discernământul "medical”, "juridic”, "psihologic” nu există, dar există aceste trei categorii de criterii ale funcţionării şi evaluării discernământului, expresie a determinării sale plurifactoriale şi a vâri abilităţii sale consecutive acesteia.

Or, tocmai de asemenea criterii, universal-valabile, fără riscul unor interpretări echivoce, arc nevoie medicina legală. Criteriologia modico-legală atribuie deci noţiunii de discernământ o valoare episte-mologică.

Medicina legală atribuie noţiunii de discernământ un conţinut mai amplu decât reflectarea pur şi simplu a funcţiilor de cunoaştere, ea reflectând totodată şi calitatea funcţiei de afectivitate şi de voinţă, fiind bine cunoscute situaţiile în care, în anumite tulburări afectiv-volitive, stări care pol duce la îngustarea câmpului de conştiinţă. - la alterarea nivelului axiologic al conştiinţei - discernământul este afectat în sensul diminuării acestei capacităţi de apreciere critică în special asupra consecinţelor faptelor.

Discernământul nu variază numai în raport cu nivelul de dezvoltare a funcţiilor psihice în cadrul dezvoltării ontogenetice. ci şi în cadrul aceluiaşi tip de personalitate, în raport cu situaţia de moment, de condiţiile endogene şi circumstanţele exogene din momentul comiterii faptelor. Discernământul nu trebuie raportat în mod automat la vârsta cronologică (deşi legislaţia actuală fixează nişte limite de vârstă), acestea sunt la lei de arbitrare, legiuitorul subliniind necesitatea expertizei medico-legale pentru categoria

14-16 ani în vederea precizării acestei capacităţi. Raportarea nu se face automat nici la diagnosticul psihiatric sau stadiul evolutiv al bolii psihice, fiind cunoscute situaţiile in care discernământul variază în funcţie

Personalitate Conştiinţa DiscernămSnt Motivaţie Mobil Stimulare Comportament

747

normal a -sociopatic o Oi -tip criză > biopsiholog.

deviant

patologic

o -sensibilizare ţn biogenă

o -exacerbat pe a fond

patologic

> -declanşat o patologic

O 2

! -motivat patologic

CRITERII RELAŢIONALE DE INTERPRETARE CAUZALĂ A CONDUITELOR REACTIVE

CU IMPLICAŢII MEDICO-LEGALE PSIHIATRICE

748

de natura faptei, există fapte pentru care unii minori sau unii bolnavi psihici au dis-cernământ şi fapte antisociale pentru care nu îl au. sunt bolnavi care au păstrată această capacitate într-un anumit stadiu al bolii (de exemplu remisiune) şi în cadrul aceleiaşi boli în alt stadiu evolutiv (decompensare).

Discernământul mai trebuie interpretat şi prin faptul că el reprezintă o calitate a persoanei şi totodată o funcţie operaţională, prin care un individ este capabil să conceapă planul unei acţiuni, etapele de desfăşurare a acesteia şi consecinţele ce vor decurge din îndeplinirea acestei acţiuni, este capabil să organizeze motivat activitatea pe care o desfăşoară.

în afara oricăror tendinţe conserva- toriste. noi acceptăm orice altă soluţie fun-damentală din punct de vedere ştiinţific şi totodată care şi-a dovedit eficienţa, deci valoarea în activitatea practică.

Există în această activitate o tendinţă de comparare a activităţii medicului cu cea a judecătorului. Pentru o anumită afecţiune. tradusă printr-un ansamblu de simptome - în funcţie de evoluţie, medicul poate mări sau micşora doza medicamentoasă. La fel, judecătorul, pentru aceeaşi faptă sau infracţiune, poate mări sau micşora cuantumul de pedeapsă nu numai în raport de particularităţile individuale de la un făptuitor la altul sau chiar la acelaşi făptuitor şi pentru aceeaşi faptă.

Pornind de la faptul că. în încercarea unei definiţii mai cuprinzătoare şi totodată sugestive a discernământului - criteriul esenţial de apreciere intcrdisciplinară a responsabilităţii, actualele noţiuni apar uneori depăşite prin caracterul teoretic- arbitrar. fără suficiente repere concrete de cuantificare în practica de analiză a unui act comportamental, am elaborat o schemă generală de interpretare cauzală, considerând următorii parametri calitativ-funcţionali ai noţiunii: - tipul de personalitate, - nivelul de conştiinţă - calitatea motivaţiei - caracterele mobilului şi - natura simulării, în circumstanţele de declanşare ale principalelor categorii de comportament cu

variantele devianţei de la normal la patologic. O aliniere a acestor parametri - respectând

aceeaşi ordine ierarhică de gradare de la simplu la complex - de la elementar la superior - de la patologic la normal - scoate în evidenţă realizarea unor ecuaţii liniare - deci posibilitatea unei cuantificări prin utilizarea concomitentă a aspectelor calitative şi multiplicarea parametrilor de referinţă (Dragomirescu V.T.. 1985).

în criteriologia expertizei interdisciplinare există posibilităţi de obiectivare şi totodată de apreciere cantitativă a fiecărui

parametru analizat, determinând realizarea unei sinteze cât mai apropiate de realitate, în stabilirea corelaţiilor dintre particularităţile personalităţii şi modul de afirmare comportamentală a acesteia, în condiţiile concrete din momentul faptei sau între trăsăturile tipului de personalitate şi ele-mentele constitutive ale actului antisocial analizat.

Aceşti parametri au rezultat din încercarea stabilirii unor criterii relaţionale de interpretare cauzală a conduitelor reactive cu

implicaţii medico-legale psihiatrice. Ajungem la concluzia generală că în

aprecierea calităţii discernământului şi a posibilităţilor de variabilitate a acesteia, se pot analiza concomitent o serie de parametri funcţionali, care exprimă valoarea acestei capacităţi de sinteză, atât în istoria şi dinamica personalităţii, cât şi la un moment dat - mai precis. în situaţia concretă ce se analizează - raportat totodată la momentul anterior acesteia, cât şi la momentul actual al examinării.

O concluzie particulară se referă la faptul că variabilitatea calităţii discernământului din momentul faptei analizate este nu numai rezultatul unei variaţii de potenţial cognitiv, ci al întregului ansamblu de calităţi volitiv-afective în cadrul personalităţii individuale.

Schema 16.1. arată posibilitatea corelării parametrilor discutaşi, în ordinea următoare:

Personalitate (P): matură (M) -

749

nevrotică (N) - dizarmonică (Dz) - imatură (nedezvoltată) (IM) - deteriorată (Del) - psihotică (P).

Conştiinţa (C): etică (E) - axiologică (A) - operaţional-logică (OL) - elementară (EL)

Discernământ CD): păstrat (P) - scăzut (S) - mult scăzut (-S) - abolit (Ab).

Motivaţie (M): superioară socială (S) - sociopsihologică (SP) - complexă (Cx) - patologică (P).

Mobil (Mb): evident (E) - insuficient motivat (In) - imaginar (Im) - absent (Ab).

Simulare (S): sociogenă (S) - biogenă (B) - psihogenă (Pt).

Situaţie Comportament (C): normal (N) - reactiv

situaţional (RS) - deviant (D) - reactiv paroxistic (RP) - patologic (P).

însăşi capacitatea de discernământ are o evoluţie concomitentă cu a personalităţii în care pot exista perturbări de formare (de fond sau vicii de dezvoltare) experienţa câştigată şi capacitatea de prelucrare, alterarea secundară prin factori exogeni. alterarea patologică (psihopatologică).

Variaţiile individuale depind de situaţiile concrete care modifică calitativ parametrii funcţionali, la un moment dat.

De multe ori în cursul expertizei medico-legale psihiatrice expertul este pus în faţa unor situaţii speciale, care necesită o apreciere complexă, diferenţiată şi nuanţată a comportării expertizatului în faţa comisiei, a discernământului în cele două momente vizate îndeobşte de expertiză (comiterea faptei şi momentul expertizării), precum şi a indicaţiei privind aplicarea măsurilor de siguranţă.

Aceste situaţii pot fi sistematizate astfel: a. Starea din momentul comiterii faptei

este ecranată de tabloul unei patologii supraadăugate de tipul psihozei de detenţie. Criteriile medicale de aprecierea discernământului nu pot fi atinse astfel pentru ambele momente vizate, putându-se preciza doar diagnosticul stării prezente şi discernământul (scăzut, mult scăzut, abolit). Expertiza se temporizează; starea pacientului

fiind în plină evoluţie se indică tratamentul acestei stări în condiţiile de siguranţă prevăzute de art. 113 sau 114 CP. pentru o durată de 6-12 luni, după care pacientul va fi reexpertizat într-o stare de suficientă remisiune clinică, ce poate permite realizarea obiectivelor iniţiale ale expertizei.

b. Situaţia opusă constă într-o stare clinică apropiată de normalitate (este prezent cel mult tabloul unei reacţii situaţionale la condiţiile anchetei penale, detenţiei) în momentul expertizării care permite de cele mai multe ori o bună cooperare a expertizatului. Posibilităţile clinice ale acestei secvenţe, moment psihopatologic medico-legal - moment de remisiune sunt diverse: tulburare de conştiinţă în timpul căreia se comite fapta (beţie patologică, epilepsie, interferenţa psihotică în alcoolismul cronic, beţie complicată ete.), raptus melancolic, catatonic, manie coleroasă, furor maniacal, episod acut, florid al unei schizofrenii paranoide, decompensare gravă a unei psihopatii, psihoză reactivă. într-un caz expertizat de noi (omor deosebit de grav - tatăl îşi ucide fiica adolescentă), subiectul a fost atât înainte, cât şi după faptă - perfect normal, integrat la un foarte bun nivel profesional şi social (exceptând desigur o foarte coprehensibilă reacţie depresivă nevrotică post-fapta). Fapta a apărut totuşi în toată monstruozitatea ei în condiţiile unei dez-voltări psihogene prevalenţiale instalată de-a lungul întregii existenţe a subiectului (avea 40 de ani) pe fondul unei structuri de personalitate rigide, perfecţioniste şi justiţioase, cu nemulţumiri cronice legate de discrepanţa dintre aspiraţii şi realizări (deşi doreşte să devină jurist, urmează în acest sens câţiva ani facultatea de drept - rămâne maistru într-o uzină - cu o idealizare a căminului conjugal, compensaţie a absenţei unui cămin în propria copilărie, în care privarea afecţiunii materne este substituită de opusul ei, devalorizarea nemiloasă a imaginii mamei - de o moralitate îndoielnică - de propriul tată. în aceste condiţii soţia îl înşală, apoi ambele fiice se îndepărtează afectiv dc el. ca. în final,

750

pe fondul unei suspiciuni latente să descopere participarea flagrantă a fiicei celei mai mici într-o pseudo-casă de prostituţie. Aici intervine o descărcare afectogenă de tipul reacţiei de culise a lui Muller Suur în timpul căreia îşi molestează fiica până la comă şi apoi deces. Conduita agresivă de maximă violenţă este unică, dar fatală. în istoria individului. Ea apare comprehensibil legată de succesiunea evenimentelor înlănţuite într-un adevărat destin nefast, iar expertizatul - remis în momentul expertizei - o relatează critic ca atare, pe fondul unei trăiri dureros-depresive.

c. Alte situaţii, de o diversitate care face practic enumerarea imposibilă, sunt constituite de dificultatea stabilirii dis-cernământului datorită lipsei unei sinteze din care să rezulte circumstanţele de săvârşire a faptei, mobilul, motivarea, atitudinea post-faptă, comportamentul din momentul descoperirii şi arestării, din perioada arestului şi detenţiei. Sunt situaţii când expertiza se efectuează cu informaţii insuficiente sau în lipsa dosarului penal, ca şi unele menţionate mai sus (punctul a) în care datele despre expertizat sunt falsificate de comportamentul său simulat, suprasimulat sau reactiv psihotic.

16.6. PERSONALITATEA - FUNCŢIE DE SINTEZĂ A PSIHISMULUI Şl UTILIZAREA ACESTUI CON-CEPT ÎN CRITERIOLOGIA EX-PERTIZEI

Fie că este apreciată ca "normală” sau "patologică” personalitatea constituie problema de sinteză, indispensabilă în realizarea demersului expertal. Studiul per-sonalităţii constituie terenul activităţii inderdisciplinare, în care noţiunile psihiatrice şi psihologice se completează reciproc, necesitând însă o informare de ordin sociologic dirijată competent. în care nu sunt suficiente numai datele dosarului sau de anchetă socială.

De foarte multe ori observaţia clinică prin internarea subiectului supus expertizei poate

aduce o serie de elemente semnificative privind trăsăturile de personalitate, trăsături de caracter etc.

De multe ori personalitatea se lasă dedusă ca o entitate abstractă în care constituenţii interactivi se fixează şi se manifestă într-o lungă perioadă. Aceştia cuprind: elemente înnăscute (unele scheme comportamentale cum ar fi dominanţa, agresivitatea, sociabilitatea etc.), caracteristici rezultate din maturizarea individului (mecanisme de apărare a Eu-lui, gestiunea datelor biografice, legătura cu realitatea, modul de poziţionare socio-familială). modul de integrare a achiziţiilor (capacităţi cognitive, inteligenţă etc.), capacitatea şi calităţile de anticipare. Personalitatea imprimă subiectului propria sa dinamică în toate modurile de funcţionare mentală, în câmpul afectiv şi de acţiune; ea este implicată în adaptarea subiectului la lumea care îl înconjoară. Datorită capacităţii sale operaţionale în câmpul psihologic, noţiunea de personalitate vine să completeze noţiunea mai veche de "caracter” (care ea însăşi a succedat noţiunilor clasice de "temperament” şi de "constituţie” (1).

în preambulul oricărui studiu asupra personalităţii trebuie să fim prudenţi în studiul clinic care va trebui să adopte o metodologie clasificatorie identică celei utilizate pentru semnele clinice, conturând "trăsături de personalitate” sau "trăsături de caracter”. Dacă toate curentele teoretice psihiatrice, psihologice şi filosofice şi-au adus contribuţia lor în studiul personalităţii, trebuie să recunoaştem că în cele din urmă psihanaliza a permis, evidenţiind factorii ce scapă conştiinţei, reînnoirea axelor cercetării (1).

Desigur, în multiplicitatea cazurilor, interpretările analitice nu sunt întotdeauna funcţionale. Acestea prezintă interesul fun-damental al înţelegerii dezvoltării unui comportament deviani la o persoană care nu prezintă afecţiuni psihice, care nu prezintă o boală mintală, şi prin aceasta să demonstreze inutilitatea determinării unei frontiere între "normal” şi "patologic”. Confruntaţi cu practica de expertiză medico-legală. psihiatrii

751

sunt întrebaţi foarte frecvent asupra unei eventuale existenţe a unei boli psihice sau asupra unei personalităţi predispusă la delincvenţă (22).

Pinel cu "Mania fără delir”, Prichard cu "Nebunia morală”. Esquirol cu "Monomaniile homicidare” au furnizat modele ale curentului bioantropologic ce a dus la noţiunea de "degenerescenţă” care a dominat toate teoretizările criminologice ale secolului XIX, culminând cu descrierea "criminalului înnăscut” de către Lombroso. în consecinţă această concepţie a fost progresiv remaniată pentru a ajunge la entităţile nosografice mai puţin determinate de "psihopatie” şi de "sociopatie”, pentru care cîinicienii s-au străduit să găsească "trăsături de personalitate” mai frecvent întâlnite la delincvenţi: indiferenţă afectivă, agresivitate, labilitate emoţională şi egocentrism (pentru a nu cita decât pe cele care sunt unanim recunoscute). Psihiatrii şi psihologii fac apel în continuare la aceste noţiuni, aducând în cercetare aparenta uniformitate a populaţiei delincvenţionale cu determinisme polifactoriale, sociologice, familiale, educative şi uneori chiar genetice. "Biopatia” este o noţiune adusă frecvent în discuţie în formulările diagnostice din expertizele medico-legale psihiatrice. Se impune conturarea unui profil psihologic al delincventului şi găsirea soluţiilor pentru reinserţia socială, incluzând şi un tratament cu rol de prevenire a actelor infracţionale.

Personal, având în vedere multe din aceste principii şi mai ales pentru sublinierea rolului expertizei, asistenţei şi cercetării medico-legale inderdisciplinare. într-o orientare criminologică, am concretizat preocupările mai vechi în realizarea lucrărilor "Contribuţii la studiul medico-legal şi medico-social al psihopatiilor şi responsabilităţii atenuate” (teza de doctoral, 1969) şi "Psihosocielogia comportamentului deviant” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1976) - prima lucrare de acest gen din ţară, eu o serie de contribuţii originale, care au stat la baza elaborării ulterioare a altor lucrări de cercetare.

în lucrările sus-menţiohate. referindune la comportamentul deviant şi la delimitarea în acest cadru a formelor de trecere de la comportamentul antisocial accidental sau ocazional la comportamentul delictual propriu-zis şi la cel de semnificaţie pato-logică, am legat noţiunea de personalitate de aceea de adaptare încercând stabilirea unor corelaţii între trăsăturile şi organizarea tipologică a personalităţii, demonstrarea unor relaţii ”persoană-mediu” în legătură cu problema adaptării, precizarea legăturii între situaţia de conflict şi inadaptarea în concepţia dinamică despre personalitate, definirea personalităţii "normale” şi definirea adaptării, inadaptarea la personalitatea imatură, la cea nevrotică, dizarmonică, psihotică şi demenţială într-o sinteză antropologică (13).

Deoarece într-un capitol anterior ne-am referii la noţiunea de "normalitate” în legătură cu aceea de "responsabilitate”, aspect motivai de scopul propriu-zis al prezentării problemelor expertizei, ne vom referi în continuare la câteva noţiuni preliminare asupra personalităţii, în colaborare cu Dl. dr. Dan Prelipceanu. aşa cum am făcut în subcapitolul intitulat "Personalitate şi comportament” din lucrarea "Determinism şi reactivitate umană”, mai ales pentru interesul pe care îl prezintă pentru medicul legist ce participă în expertiza psihiatrică (18).

Personalitatea reprezintă o rezultantă dinamică a tuturor însuşirilor psihice ale individului, ca atare ea integrează şi celelalte funcţii de sinteză şi anume conştiinţa, temperamentul, caracterul şi intelectul. Dintre acestea, temperamentul constituie una din funcţiile de sinteză care exprimă legătura strânsă şi chiar directă a particularităţilor înnăscute de reactivitate. Temperamentul exprimă. în general, particularităţile de grad, tempo, viteză şi intensitate a reacţiilor psihice şi motorii, fiind stâns legat de fondul

dispoziţiei şi variabilităţii acestuia. Se consideră că el contribuie la definirea tipului particular de reacţie a subiectului, reprezentând din acest punct de vedere complexul de particularităţi înnăscute şi căpătate ale individului. El ar constitui

752

nucleul primitiv pe care se structurează caracterul, putând fi la rândul său modificat şi modelat de caracter.

Caracterul reprezintă un complex unitar de trăsături distructive, care diferenţiază personalităţile între ele după criteriul atitudinii faţă de sine şi faţă de cei din jur, după orientarea conştiinţei, conţinutul gândirii, valoarea sentimentelor şi a capa-cităţii de voinţă. Noţiunea este utilizată în acelaşi sens şi mai frecvent decât noţiunea de personalitate în limbajul obişnuit. Caracterul

cuprinde o serie de trăsături determinate istorico-social şi exprimate în atitudinea faţă de societate, faţă de colectiv, faţă de muncă (inclusiv faţă de instruirea personală), faţă de persoana proprie. De valoarea caracterului depinde comportarea care este de fapt un sistem de relaţii în acţiune, care determină. în fiecare moment al vieţii conştiente, atitudinea practică şi specifică a subiectului faţă de realitatea înconjurătoare. în funcţie de posibilitatea de a regla conştient întreaga activitate şi de capacitatea de a înlătura

greutăţile, se vorbeşte de trăsăturile voluntare puternice, sau slabe ale caracterului, de caracter ferm, puternic sau de caracter nehotărât, laş.

Comportamentul sintetizează toate ma-nifestările structurilor psihice care compun personalitatea.

Sistemul personalităţi se compune din structuri psihice dispuse ierarhic-stratificat, unele sub altele, rezultate printr-un îndelungat proces de devenire ierarhic-evolutivă, de diferenţiere şi specializare funcţională. Aceste structuri cuprind următoarele sectoare:

A. Sectorul visceral, care cuprinde sfera somatică viscerală, sistemul endocrin şi sistemul nervos vegetativ.

B. Sectorul psihologic este format din patru structuri:

1. Structura intelectuală, automată, corespunde vieţii instinctive, tendinţelor, trebuinţelor şi pulsiunilor individului (reflexul alimentar, sexual, agresivitatea, autoconservarea etc.). Aceste manifestări reprezintă "conduite de gradul I”, adică forme

inferioare de comportament instinctual. Structura instinctuală corespunde sectorului inconştient al personalităţii.

Instinctul şi impulsul constituie surse "energizante” pentru comportament. Instinctele animalelor pot fi modificate prin existenţa unei anumite ambianţe şi prin dresură (Bievens de Haan. 1940), deşi mecanismele lor sunt rigide şi caracteristice speciei. Cu cât animalul este mai sus situat pe scara zoologică, deci cu cât scoarţa lui cerebrală este mai dezvoltată, cu atât posibilitatea de modelare a instinctelor este mai mare. La om instinctele şi impulsurile au o importanţă socială redusă, ele fiind subordonate motivaţiilor determinate social.

Un aspect psiho-social important în caracterizarea conduitelor instinctive îl reprezintă agresivitatea.

2. Structura afectivă reprezintă sectorul subconştient al personalităţii, având un caracter semiautomat, posibil de a fi conştientizat şi, în consecinţă, parţial anali-zabil şi inteligibil de către individ. Structura afectivă cuprinde afectele, emoţiile, sentimentele şi pasiunile individului. Acestea se manifestă în exterior sub forma conduitelor de gradul 11 sau afective.

Spre deosebire de conduitele instinctuale, care urmăresc satisfacerea unor trebuinţe strict individuale, conduitele afective sunt manifestări de comportament care se deschid către lume. către real. Ele exprimă nevoia de legătură cu realul şi cu semenii, constituind premisa atitudinilor şi a relaţiilor umane din societate. Conduitele afective se manifestă prin dragoste sau ură, plăcere sau neplăcere, simpatie sau antipatie, apropiere sau repulsie, pasiune sau dezinteres etc.

3. Structura conativă are un caracter conştient, voluntar, corespunzător activităţii individului. Ea face parte din sectorul conştient al personalităţii, manifestată în exterior sub forma conduitelor de gradul III sau conative, care îmbracă două aspecte:

a. gnozice de tip receptor, reprezentate prin senzaţii şi percepţii, şi

b. praxice de tip efector, reprezentate

753

prin voinţă şi activitate. Ambele forme ale conduitelor conative

sunt supuse unui control conştient al indi-vidului şi declanşate de o decizie prealabilă, voluntar deliberată a acestuia. Ele sunt conduite de cunoaştere şi acţiune a persoanelor.

4. Structura simbolică are un caracter conştient, voluntar, corespunzând activităţii intelectuale a individului. Ea face parte din sectorul conştient al personalităţii, putând fi autoanalizabilă de către individ, care dispune de facultatea de dirijare a acesteia. Astfel, în cursul desfăşurării sale. ea poate fi declanşată, controlată sau întreruptă, în mod voluntar. Acest nivel structural al sistemului personalităţii se manifestă în exterior sub forma conduitelor de gradul IV. al conduitelor simbolice sau intelectuale, reprezentate prin gândire, memorie, imaginaţie, reprezentări, creaţii.

Sistemul ierarhizat al personalităţii umane şi structurile acesteia nu reprezintă o construcţie artificială, o schemă didactică, ci o realitate căreia îi corespund aparate diferenţiate morfologic, cerebrale.

Cercetări moderne ale influenţei trans-misiei genetice asupra unor constanţe psihofiziologice şi trăsături temperamentale ale personalităţii lasă să se întrevadă aspecte mult mai nuanţate ale raportului nature/nurture, în care primului termen al relaţiei trebuie să i se atribuie o pondere mai constantă, fapt relevat de aceste cercetări. Astfel, după o serie de date citate de McGuffîn (1984), substratul neu- rofiziologic al personalităţii (evidenţiat printr-o serie de tehnici psihofiziologice moderne, ca înregistrarea cantitativă a traseelor EEG, potenţiale evocate etc.) este într-o măsură importantă determinat genetic.

Echilibrul dinamic al sistemului per-sonalităţii presupune ierarhizare şi integrare (intrinsecă şi extrinsecă) ce se pol realiza deplin odată cu maturizarea personalităţii. Caracteristicile personalităţii bine integrate, parametru al normalităţii psihice, sunt după Melanie Klein (citat de Caverar jr. şi Walker, 1983) maturitatea emoţională, tăria de

caracter, capacitatea de a înfrunta conflictele emoţionale, oscilaţia continuă între viaţa interioară şi adaptarea la realitate cu coexistenţa capacităţii de a iubi şi urî. dar cu predominanţa primei, precum şi un concept integrat al self-ului.

Dincolo de cele câteva definiţii menţionate, o descriere chiar succintă, a diferitelor teorii ale personalităţii nu îşi are locul (şi nici spaţiul necesar) în lucrarea de faţa. Aspectele edificării şi patologiei per-sonalităţii comportă (după Sivadon, 1973) patru grupe de fenomene:

A) Structura personalităţii (diferenţierea şi integrarea, structurarea, constanţa şi adaptarea).

B) Dezvoltarea personalităţii (de la dependenţă la autonomie şi etapele evolutive sau geneza personalităţii).

C) Dinamica personalităţii. D) Tulburările integrării şi disoluţia

funcţională (patologia personalităţii). Pentru A. Porot şi T. Kammerer (1984)

personalitatea normală se caracterizează prin unitate şi identitate (care îi asigură totalitatea coerentă, organizată şi rezistentă), vitalitate (ansamblu animat şi ierarhizat a cărui viaţă constă în oscilaţii autonome, interioare sau determinate reactiv de stimulii mediului), perceperea conştientă, ca reprezentări mentale, a tuturor activităţilor fizice şi psihice ale individului (care se bazează pe o bună cenestezie. pe impresiile subconştiente şi percepţiile conştiente) şi raporturile cu mediul ambiant (prin intermediul cărora personalitatea opune ”eul” propriu lumii exterioare, conferindu-i acestuia conştienţa şi limitele şi reglându-i comportamentul în funcţie de circumstanţe). Organizarea dinamică a ”eu-lui” (denumit propriu de Allport ’Ttinţa spirituală personală” de N. Hartmann. "persoana culturală” de Barahona-Femandes) se petrece prin "indi-vidualizarea personalităţii” care, după H. Ey (1979). implică integrarea unui sistem de valori logice ca fundament al cunoaşterii şi gândirii proprii (instrumentele prin care individul "stăpâneşte” realitatea), istoria

754

personală ca suite de evenimente înlănţuite sub forma existenţei proprii, un ideal al ”eu-lui” (imagine unificatoare ce fundamentează propria identitate ca pe un "cineva”) şi autoconstrucţia (care permite autonomia şi - simultan - dependenţa faţa de celălalt şi faţă de lumea obiectivă). "Cheie de boltă a personalităţii” (Barahona-Femandes) "eul” se construieşte, după H. Ey (1979), în decursul a patru instanţe, prin intermediul cărora este succesiv "subiect al propriei sale conştiinţe” (instituindu-se ca fiinţă raţională aptă de a judeca), "artizan al propriei sale lumi” (de care se leagă pritr-un ansamblu de sentimente, credinţe, idei care reprezintă concepţia sa despre lumea al cărei centru este), "autor al propriei sale persoane” (constituind ceea ce Jung a denumit "persoana”, adică identificarea cu un personaj care îşi asumă rolul şi statutul său socialj şi "stăpân al propriul său caracter” (formându-şi fizionomia, definită prin modul de a simţi, reacţiona şi voi). Din enumerarea principalelor curente şi modele de gândire psihologică asupra personalităţii. reţinem ideea interacţiunii dinamice, procesuale individ-mediu în edificarea personalităţii după modelul unei "structuri în reţea” (Magnusson D.. Endler N. S., 1977) astfel încât mediul socio-cultural nu produce noi nevoi, ci doar condiţionează satisfacerea celor naturale, generate de structurile instinctuale (1981), asigurând şi menţionând atât homeostazia moţi vaţională, cât şi procesul homeoretic (care permite contracararea interferenţelor externe astfel încât evoluţia să nu ajungă doar acolo unde se află în momentul perturbării. ci acolo unde ar fi progresat dacă nu ar fi fost perturbată). Nivelul cel mai înalt al existenţei individuale conştiente, cel rcflexibil. exprimă nevoia de manifestare a personalităţii individului în conştiinţa celorlalţi, adică în cadrul "câmpului” social. Structurarea acestei trebuinţe (de rang superior în piramida motivelor a lui Maslow) se realizează cu participarea "relaţiilor cognitive reciproce” prin care trebuie înţeleasă participarea conştientă a persoanei la

şi în conştiinţa colectivă. în acest sens nucleul evoluţiei personalităţii îl constituie o evoluţie socializată şi socializanta a motivaţiei (alături de cea cognitivă şi în consonanţă cu cea afectivă şi morală). Psihologia genetică (Piaget) a oferit premisele teoretice şi experimentale ale acestei orientări prin studierea structurilor intelective ce stau la baza dezvoltării gândirii copilului, funcţia psihologică fiind pentru Piaget expresia acţiunii organismului fizic în mediul său înconjurător. El demonstrează astfel şi existenţa unui fond al judecării morale la copil (caracterizată printr-o obiectivitate care eludează evaluarea cauzelor şi motivaţiilor subiective în producerea unui fenomen) parte componentă a noţiunii de gândire egocentrică, specifică vârstei copilăriei. în cursul socializării acestui fundament înnăscut, adăugându-i-se reperele unei gândiri morale complexe, specifice mediului socio-cultural în care copilul a fost educat. Allport (citat de C. Mamali. 1981) sintetizează această evoluţie în trei etape: dependenţa totală din copilărie, independenţa relativă din timpul pubertăţii, responsabilitatea socială în adolescenţă, etape care presupun schimbări profunde în structura motivaţiei. Menţionăm că această standardizare se regăseşte în formularea de către Codul Penal (art. 99) a apariţiei răspunderii penale, fixate la vârsta de 16 ani (între 14-16 ani aceasta existând limitat. numai dacă se dovedeşte săvârşirea faptei cu discernământ). Stabilirea acestor limite convenţionale de vârstă nu este aşadar întâmplătoare. în anumite circumstanţe patogene, condiţionate biologic, psihogenetic, psihosociogenetic, persoana umană se poate situa pe o traiectorie deviantă care se poate intersecta cu delincvenţa. cu antisocialiLatea. expertul trebuind să-şi spună atunci punctul de vedere asupra gradului de implicare deliberată, conştientă a persoanei în comiterea actului antisocial. în aceste situaţii personalitatea constituie cadrul conceptual de formulare a diagnosticului medico-legal psihiatric, oferind fundamentul criteriologic medical de apreciere a discernământului, iar

755

în cazul patologiei psihice "marginale" (a cărei majoritate o constituie în expertiză categoria nosologică a psihopaţilor) aceasta constituie însuşi obiectivul nosografic şi taxonomic al operaţiei de diagnostic.

Personalitatea, concept psihologic abstract, constituie deci reperul teoretic de la care porneşte şi criteriul pragmatic la care se reîntoarce gândirea clinică: întreg eşafodajul nosologic se edifică pe şi în cadrul acestei noţiuni cheie, pe care Catell îl concepe de altfel ca "sferă a personalităţii”. aşa cum psihologia clinică şi experimentală. şcolară, socială, chiar cea comportamentală sau psihofarmacologia îşi raportează constant domeniile specifice de cercetare la cel al personalităţii, ca să nu mai vorbim de faptul că, aşa cum am arătat - psihologia personalităţii constituie ea însăşi un domeniu de sine stătător. în elaborarea diagnosticului medico-legal psihiatrie, diagnostic complex ce reuneşte criteriile antropologice (psihiatrico-medicale şi psihologice), criminologice şi sociologice (Dragomirescu V., 1980) şi al cărui scop este definirea stării psihice a făptuitorului şi argumentarea ştiinţifică a cauzalităţii dintre luptă şi persoana făptuitorului. noţiunea de personalitate ocupă un loc prioritar. Ba defineşte dimensiunea biologică şi psihologică a persoanei făptuitorului. preocuparea centrală a activităţii de investigare şi diagnosticare medico-legală psihiatrică, care argumentează criteriile antropologice ale metodologiei expertizei. în cadrul expertizei formularea diagnostică desemnează nivelul conştiinţei în momentul comiterii faptei (ca şi în cel al expertizei) ca expresie a gradului de structurare sau destructurare. disociere, regresiune, deteriorare, degradare, demenţiere, de nedezvoltare cognitivă sau imaturitate (cu absenţa consecutivă a unei structuri complete sau respectiv, cu structurarea dizarmonică. psihopatică sau psihopaloidă), a personalităţii făptuitorului. Diagnosticul medico-legal comportă astfel două niveluri sau etape: nivelul clinic (care se referă la diagnosticul

nosografic sau nosologic şi realizează un diagnostic al personalităţii făptuitorului) şi nivelul global (al persoanei aflate în acţiune de comitere a faptei). Primul nivel se reali-zează cu ajutorul criteriilor antropologice, cel de al doilea le include şi pe cele criminalistice şi sociologice. Trebuie menţionat însă că aceste două etape nu pot fi practic delimitate decât formal, demersul diagnostic presupunând - în funcţie de specificul fiecărui caz în parte - o conlucrare variabilă a fiecăreia dintre aceste trei grupe de criterii metodologice de desfăşurare a expertizei - personalitatea făptuitorului este diagnosticată - atunci persoana sa este expertizată.

16.7. CRITERIOLOGIA PSIHOPATO-LOGICĂ. ASPECTE PARTICU-LARE Şl METODOLOGIE SPE-CIFICĂ

în cele ce urmează nu insistăm asupra aspectelor tehnice ale examinării medico-legale psihiatrice şi a evaluării personalităţii bolnavului psihic. în general, ele fiind bine cunoscute oricărui medic-expert. Vom încerca însă, într-o sinteză, impusă de limitele extinderii acestui capitol, o sis-tematizare nosologică în raport cu structura personalităţii în psihiatria clasică cu prezentarea unor aspecte particulare de investigare pentru fiecare categorie în parte. în scopul obţinerii unei informaţii corespunzătoare şi pe cât posibil eficiente asupra traiectoriei biografice a personalităţii, care să fundamenteze diagnosticul psihiatric, să argumenteze motivaţia comportamentului delictual. în vederea unei cât mai riguroase evaluări a conştiinţei (la toate nivelurile sale) şi a particularităţilor de personalitate şi care să corespundă unei interpretări medico-legale complete cu valoare probatorie crescută pentru justiţie.

Astfel, personalitatea imatură în care lipsa dezvoltării diferitelor procese psihice duce la o personalitate de un nivel inferior;

- personalitatea nevrotică, care prezintă

756

particularităţi de inadaptare prin caracterul instabil, intolerant sau contradictoriu. consecinţă a nehotărârii, incapacităţii, neîndemânării în relaţiile sociale; personalitatea nu este profund alterată şi apare cel mai frecvent în condiţii de suprasolicitare;

- personalitatea dizarmonică sau psihopatică. în care pe lângă trăsăturile de fond ale personalităţii dizarmonice de origine biogenă, endogenă, intervin şi factori de ordin sociogen, care uneori apar preponderenţi în însăşi structura dizarmonică. Evoluţia are un caracter cronic, ondulatoriu cu acutizări, corespunzând pe plan psihiatric unor posibile decompensări, determinate în majoritate tot de condiţii negative de climat (microclimat social) sau în circumstanţe bio-psiho-patologice potenţate ori întreţinute sociogen, favorizante unor asemenea decompensări;

- personalitatea psihotică ce se dezvoltă treptat, distrugând componentele structural-funcţionale ale vieţii psihice de bază şi se caracterizează prin mare peri-culozitate socială;

personalitatea demenţială şi degradată în care apar modificări în întregul organism, de ordin somatic şi metabolic, care determină tulburări psihice prin modificarea personalităţii în sensul scăderii activităţii intelectuale, al scăderii treptate a memoriei, slăbirii posibilităţilor de înregistrare, diminuării interesului pentru tot ce este nou, ostilitate.

Trebuie să facem o menţiune specială pentru o aşa denumită personalitate anti-socială. pe care o asimilăm de multe ori cu personalitatea dizarmonică şi care se traduce prin anetopatie, absenţa identificării cu un altul şi a culpabilităţii şi ca în cazul psihopatiilor impulsive are în mod deosebit un mare potenţial agresiv. O formă de manifestare a agresivităţii este raptusul (psihopatie, epileptic, melancolic, catalonic) agresiv sau autoagresiv. Furorul epileptic şi maniacal ca şi iritabilitalea (prezentă în toate bolile psihice, de la neurastenie la deteriorare şi demenţă) constituie extreme posibile ale intensităţii agresivităţii clinice.

16.7.1. Nedezvoltarea personalităţii

Nedezvoltarea personalităţii apare în toate gradele de oligofrenie, în care lipsa dezvoltării diferitelor procese psihice duce la o personalitate de nivel inferior.

Lipsa de modulare a comportamentului în raport de consecinţele sociale, trăirile afective, difuze şi incapacitatea de previziune sunt trăsături care explică în parte inadaptarea acestor personalităţi imature. Pe de altă parte, pentru această categorie inadaptarea apare ca o trăsătură paradoxală, având în vedere sugestibilitatea crescută şi posibilităţile inductive aspra personalităţii lor. Există însă o serie de dificultăţi relaţionale, după cum remarca Henri Ey: reacţiile mediului în care trăieşte debilul determină în mare parte tulburările sale de adaptare. Există astfel câteva situaţii care pot coexista sau se pot succede şi anume:

- prezenţa în mediu a debilului mintal poate fi bine tolerată;

- el poate fi obiectul farselor sau bătăii de joc;

- poate fi supus tutelei de către părinţi, fraţi sau soţie;

- el este îndepărtat din anturaj, respingere care se poate manifesta deschis sau prin numeroase mijloace indirecte.

La aceste schimbări de intoleranţă şi neînţelegere. personalitatea imaturată răspunde prin reacţii afective elementare, care se orientează în trei direcţii:

a) reacţii de demisie, care conduc indi-vidul către inerţie sau refugiu înlr-o lume fantasmatică;

b) reacţie de opoziţie (supărare, refuzul hranei etc.);

c) reacţii de compensare (mitomanie, lăcomie, fuga şi alte reacţii cu conţinut medico-legal).

în ce privesc nedezvoltările de perso-nalitate constituie, după unele estimări. 7- 10% din bolnavii psihici cu comportament antisocial, situându-se în ordinea frecvenţei după psihopatie, schizofrenie şi epilepsie (Brânzei P. şi colab.. 1970).

J. Pinatel citează alte studii după care în

757

materie de criminalitate juvenilă procentajul debililor mintali ar varia între 7,6% (Bart) şi 83% (Briogmann). în cea adultă între 20.7% (Schrnid şi Schnell) şi 35.85%' (Ferrus) cifra medie de 25% fiind probabil cea mai apropiată de realitate, iar în recidivismul infracţional al adulţilor nedezvoltarea de personalitate fiind pentru unii autori un factor de recidivism. pentru alţii nu (Leyrie J., 1977).

Capacitatea psihică insuficientă în diferite grade, prin deficitul cognitiv, imaturitatea afectivă, dezinhibiţie instinctivă, impulsivitatea şi sugestibilitatea crescute, nu permite desfăşurarea procesului de instrucţie şi educare familială, şcolară. Incapacitatea înţelegerii situaţiilor, circumstanţelor de viaţă, a elaborării anticipative a unui plan de acţiune cu scop precis, adecvat, imposibilitatea achiziţionării de cunoştinţe şi deprinderii socializate fac oligofrenii incapabili de o inserţie adaptată în grupul primar şi secundar, dependenţi mai mult sau mai puţin de mediul familial şi în acelaşi timp respinşi de anturaj. Marginalizarea socială îi face sensibili la orice frustrare suplimentară, faţă de care reacţionează brutal şi impulsiv (consecutiv imaturităţii afective), inferiorizarea celor din jur le poate provoca atitudini contradictorii: fie de revendicare obstinată, ajungând la reacţia comportamentală heteroagresivă, fie dc frică, sentiment primar argumentat de imaturitate afectivă şi labilitate emoţională şi care poate genera tendinţa de a fi supuşi. într-un astfel de context afectiv dezorganizat, contradictoriu, lipsiţi de capacitatea de reflectare critică, disponibili prin sugestibilitatea lor crescută, consecinţă a defectului de voinţă şi absenţei maturizării ego-ului, oligofrenii pot comite acte antisociale ca urmare a manipulărilor de către adulţi (uneori chiar părinţii) recidivişti, tovarăşi de joacă, sau instigatori ocazionali.

Instabilitatea oligofrenilor devine mai manifestă comportamental şi clinic odată cu maturizarea impulsiunilor sexuale. Delincvenţa fetelor debile mintal este mai mare astfel în perioada premenstruală

(Katharina Dalton, 1960); adolescenţii debili îşi gratifică pulsiunile sexuale prin exhibare sau violenţă (violuri asupra unor femei în vârstă sau copiilor), fetele de aceeaşi vârstă fiindu-le inaccesibile, iar In mediul rural este frecvent întâlnită bestialitatea cu diferite animale domestice. Promiscuitatea sexuală poate continua şi după căsătorie, de cele mai multe ori cu un partener de acelaşi calibru intelectual. Bonhoeffer (1903), K. Schneider (1926). Tage Kemp (1936) cita(i de Mayer-Gross (1969) considerau că aproximativ 30% din prostituatele epocii lor erau debile mintal. Incapabili de a presta obligaţiile conjugale şi domestice, debilii îşi neglijează copiii, cu consecinţe grave educaţionale şi uneori asupra sănătăţii somatice a acestora. în experienţa noastră de expertiză am întâlnit chiar câteva cazuri de infanticid matern prin acţiuni necontrolate, impulsive. Copiii rezultaţi din astfel de cupluri au ei înşişi un risc crescut pentru delictualitale. ca şi pentru inadaptare la exigenţele vieţii. Ramer (1946) într-un studiu catamnestic găseşte la 600 foşti elevi ai unor şcoli speciale o rată a divorţului de 2.5 ori mai mare decât la un lot martor.

Delictele minore (furturi din magazine, de multe ori ”la vedere", furt de buzunar, vagabondaj) comise din proprie iniţiativă sau prin manipulare de către alţii sunt frecvent întâlnite. Crowe ş.a. (1968) găsesc un exces al acestor fapte în cadrul unui lot de fete recoltat din şcoli de corecţie, subiecţii având un QI de 70-79. sub valoarea de 70 a acestuia găsind mai puţine delicte, dar aproape toate cu conţinut sexual. Riscul delincvenţei infanto-juvenile este crescut la oligofreni. Burt (1948) găseşte 89 debili mintali din 197 delincvenţi, de ambele sexe. Studii mai recente arată însă o oarecare uniformizare între delincvenţa juvenilă a debililor mintali şi cea a adolescenţilor normali, ceea ce sugerează participarea mai importantă a factorilor mezologici pentru riscul delincvenţei juvenile.

Delietualilate minoră (atacuri deliberate. vătămări corporale, incendieri) apare în

758

contextul unui comportament aberant, impulsiv, necontrolat, uneori motivat prin răzbunare împotriva unor membri ai grupului secundar (colegi de muncă) care le induc şi accentuează sentimentul de inferioritate. Jaspers (1909) descrie cazul unor fete debile care au ucis copiii pe care îi aveau în îngrijire.

Deficienţele mintale grave (imbecilitatea) se caracterizează în cadrul faptelor antisociale prin explozivitate rezultată prin brutală descărcare afectivă, caracterul grosier al faptei, uneori cruzimea ei. discernământul acestor experţi zaţi fiind abolit. Debilii mintali beneficiază de discernământ diminuat, ei având în condiţii controlate, impuse, de viaţă şi muncă, o oarecare capacitate de a executa acţiuni socialmente utile, simple şi monotone, lipsite de exigenţe deosebite şi. în special, de schimbări care să le solicite capacitatea redusă de adaptare la situaţii noi. Pseudo- debilitatea mintală prin carenţe grave educative, afective şi instructive beneficiază de asemenea de discernământ scăzut.

Stările psihopatoide. "pseudopsihopati- ile”. "psihopatiile organice” sau ” simpto-matice" constituie un argument peremptoriu, chiar dacă indirect, al importanţei factorilor organogeni în dezvoltarea şi structurarea personalităţii normale. înir-adevăr, dincolo de valoarea clinică, etiopatogenică. nozografică a noţiunii de "dezvoltare lezională a personalităţii” (Suhareva), prin care noţiunilor de "tulburare de caracter”, "caracteriopatie” cu substrat organic li se conferea o dimensiune dinamică. mulL mai cuprinzătoare, introducerea ei a însemnat şi o dovadă a existenţei unor condiţii somatice (traumatice, infecţioase, toxice, metabolice, discrinice) obiectivabile clinic şi paraclinic, ce pot modifica în sensul psihopatizării, cursul firesc al dezvoltării personalităţii, asociind întotdeauna ca o consecinţă a injuriei encefalice, sindromul axial al slăbirii performanţelor psihice de tip organic cerebral (lipsa de prevedere şi deliberare a acţiunilor) evidenţiabil de cele mai multe ori şi printr-un grad de deteriorare cognitivă evidenţiabilă. Suhareva,

Tramer citaţi de Predescu şi Damian, (1976) au stabilii şi o limită de vârstă care ar delimita oligofrenia simptomatică (injuria se produce până la vârsta de 4-5 ani) de dezvoltarea lezională a personalităţii (când noxa acţionează după această vârstă).

Criticând această tentativă prea tranşantă şi univocă, Predescu şi Damian clasifică stările psihopatoide în: a) lezionale de dezvoltare (noxa a agresionat creierul înaintea organizării şi consolidării psihicului) în care caz evoluţia este foarte asemănătoare cu aceea a psihopaţilor şi b) leziunile prin regresiune psihică (agresiunea a acţionat după perioada organizării şi consolidării psihice) înainte sau după maturizarea personalităţii. Predescu şi Belciugăţeanu (1969) argumentează nece-sitatea acestei clasificări pe baza următoarelor particularităţi:

1. Leziunile prenatale sau din primii ani de viaţă constituie baza patoplastică a unor dezvoltări dizarmonice de personalitate (echivalente structurii psihopatice adevărate).

2. Leziunile dinaintea maturizării per-sonalităţii. când funcţiile psihice s-au con-solidat. sau după această perioadă, determină o regresiune psihică tranzitorie sau definitivă la subiect fără antecedente psihopatice.

3. Stările psihopatoide mai tardive, căpătate după maturizarea personalităţii, au în general un mai bun potenţial de remisiune în condiţii favorabile de mediu.

Fundamentarea diagnosticului de stare psihopaloidă sau dezvoltare lezională de personalite va necesita în cadrul expertizei obiectivarea anamnestică, clinică şi para- clinică (EEG. PEG, radiografia craniană, examen psihologic complet - nivel intelectual. deteriorare, profil al personalităţii, anchetă socială, uneori examene complementare - neurologic, neurochirurgical) a tipului de noxă şi gradului de afectare intelectuală ("sindromul axial al slăbirii intelectuale”) precum şi tipul clinic psihopatie reprodus de tulbutare. Diagnosticul multiaxial (cu cel cu cinci axe - DSM III) este un instrument util în inventarierea sindromului organic şi a celui al personalităţii. ca şi a altora, eventual asociate

759

în stările psihopatoide (ca de ex. crizele comiţiale simptomatice destul de frecvente în cazurile posttraumatice. postenccfalice).

Reactivitatea comportamentală crescută tradusă clinic prin instabilitatea comporta-mentului reflex al sensibilităţii encefalice instalate după acţiunea noxei, creşte sugestibilitatea acestor subiecţi atât la influ-enţele nocive ale mediului social (prin prezenţa unei sugestibilităţi mai augmentate). cât şi a unor noxe supraadăugate (alcoolul), cu posibilitatea unor asocieri sindromatice nevrotiforme (de tip isteric, astenic, obsesional) sau a unor repetate şi grave decompensări comportamentale, cu mare potenţial antisocial. Leziunile frontale (în cazul stărilor psihopatoide posttraumatice) generează binecunoscute reacţii comportamentale agresive, cu mare dezinhibiţie motorie, puisională (inclusiv sexuală) sau componentă mori atică ce duc deseori la consecinţe medico-legale. înlr- un studiu al personalităţii în stările psi- hopaloide bazat pe date furnizate în principal de un interviu clinic semistructurat special elaborat, date evaluate apoi pe scale originale care a urmării aspecte cognitive. motivaţionale, afective, volitive şi de activitate, atitudinea faţă de sine şi de rol precum şi inerţia socială, Rodica lonescu constată predominanţa formelor clinice astenice şi excitabile în stările psihopatoide (faţă de formele afecliv-distimice în lotul martor de stări psihopatice) forma clinică de stare psihopatoidă asociindu-se semnificativ tipului de factor etiologic. Stările psihopatoide posttraumatice sunt dominate de hipertimie şi distimie, excitabilitate, expîozivitate, diminuarea cenzurii şi controlului emoţional, tendinţa la exagerarea simptomelor subiective, cu note hipocondriace şi atitudine egoist-egocentrieă. Stările psihopatoide post- infecţioase nu suni atât de afectate cognitiv, putând asocia caracteristicilor comune ale formei anterioare aspectul obsesiv al preocupării pentru tulburările proprii, subiective şi mare conflictualitate. Stările psihopatoide de etiologie toxică prezintă pe

lângă o bună compensare chiar psihometrică, a nivelului cognitiv, o mare influenţabilitate, labilitate emotivă dominată de impulsivitate, minimalizarea tulburărilor, autosupraevaluare egofilă, perturbarea mai accentuată a inserţiei familiale în raport cu cea profesională datorită unei hipersociabilităţi. în ciuda sfidării normelor etice şi morale.

Aprecierea discernământului va ţine seama totdeauna de personalitatea pre- morbidă şi mai ales de gradul deteriorării psiho-organice cronice. în funcţie de care va fi considerai diminuat sau mult diminuat. ca şi de posibilitatea comiterii faptei în timpul unei decompensări psihotice (confuzie, paranoide. paranoiace etc.) situaţie în care discernământul este abolit.

Uneori. în stările psihopatoide posttraumatice, poate persista în timp şi o componentă revendicativă, reziduală după o eventuală "nevroză de rentă” din perioada iniţială a constituirii tulburării, când expertizatul invocă drept cauză şi. în acelaşi timp. de disculpare a faptei, situaţia traumatizantă cerebrală. Chiar în această situaţie existenţa deteriorării psihoorganice primează asupra minimelor măsuri de apărare şi de dezvinovăţire a subiectului, care nu trebuie considerate ca expresia unui deficit axiologic etico-moral (ca în cazul psihopatului), ci abordat în contextul global al suferinţei encefalice, cu afectarea în grade variabile a funcţiilor cognitive şi în special a posibilităţilor de autocontrol şi prevedere a conţinutului şi consecinţelor acţiunilor proprii.

Stările psihopatoide nelezionale post- procesuale (din schizofrenie) şi post-fazice (din cadrul perioadelor interfazice ale bolii afective) care sunt acceptate ca posibilitate de remisiune a bolii, cu defect comportamental, vor beneficia de asemenea - în contextul comiterii faptei - de discernământ diminuat.

16.7.2. Personalitatea nevrotică

Personalitatea nevrotică prezintă parti-cularităţi de inadaptare prin caracterul

760

instabil, intolerant sau contradictoriu. Acest lip de personalitate prezintă tendinţe la conduite agresive, complicate sau disimulate, deoarece nevroticului îi este frică de propria violenţă aşa cum îi este teamă de propria voinţă (Henri Ey et col.: "Manuel de psychiatrie”, Ed. Masson. Paris. 1970. p. 416-417). Aforismul psihanalitic după care "frustrarea generează agresivitatea” permite sesizarea legăturii profunde între agitaţia libidinală şi universul ei: libido şi agresivitate apar în final ca cele două comportamente elementare ale vieţii instinctivo-afective. Adesea frustrată în căutarea sa libidinată complicată, personalitatea nevrotică este totdeauna în iminenţă de agresivitate. Dar conduitele agresive inconştiente ale nevrozatului sunt ele însele angajate în încurcătura infinită a complicaţiilor şi paradoxurilor sale.

Inadaptarea personalităţii nevrotice este o consecinţă a nehotărârii. incapacităţii, neîndemânării în relaţiile sociale.

Dacă această categorie de etiologie psi-hogenă apărută cel mai frecvent în condiţii de suprasolicitare, se caracterizează prin faptul că personalitatea nu este profund alterată, am subliniat raporturile pe care le prezintă cu anumite forme de inadaptare deoarece ele se pot exprima, la un moment dat, prin reacţii autoagresive majore şi specifice (suicid). Ne referim în special la formele obsesivo-fobice ale personalităţii nevrotice, ca şi la unele forme mixte.

Ar fi poate cazul de a aminti în acest context iatrogeniile cu formele lor polimorfe acute sau prelungite, în care modificările de personalitate au drept cauză atitudinea greşită a medicului faţă de bolnav. Cu atât mai serioase apar formele de inadaptare. cu cât această atitudine greşită s-a reflectat asupra unei personalităţi psihopatice, putând să determine apariţia unei paranoia ipohondrică (bolnavii se consideră incurabili, suferinzi de "cancer”, "turbare”. SIDA etc.).

Psihogenii le constituie un grup polimorf de tulburări psihice din manifestarea clinică (reacţii psihotice. dezvoltări patologice reactive de intensitate psihotică şi nevrotică,

nevroze) şi relativ uniform prin etiologie, psihogeneza recunoscând ca determinism principal rolul traumelor psihice. Ele se situează astfel în domeniul aşa-zisei "psihiatrii marginale” în sensul în care unele tablouri (nevrozele, reacţiile nevrotice, reacţia de doliu) se plasează ca trăire subiectivă la limita cu trăirea existenţei normale, trăire care presupune o continuă şi variabilă alternare a situaţiilor frustrante şi stresante cu altele resimţite afectiv în limitele normalităţii, dar pot îmbrăca şi forme clinice severe (reacţiile de şoc, dezvoltările psihotice) care reproduc simptomatologie tablourile psihotice severe din endogenii sau psihozele simptomatice. chiar dacă evoluţia lor este scurtă, de cele mai multe ori (cu excepţia dezvoltărilor) spre completă remisiune.

în practica psihiatrică judiciară clasa clinică a psihogeniilor se prezintă în două alternative: fie în relaţie de cauzalitate cu fapta, comisă în timpul sau ca urmare a tulburării psihice generate prin mecanism psihogenetic, fie ca urmare a faptei şi declanşării anchetei şi procesului penal, care acţionează ca momente declanşatoare ale psihogenezei. Expertul va investiga aşadar tulburarea psihogenetică din momentul comiterii faptei sau, respectiv, pe cea supraadăugată în momentul expertizării. Există fireşte şi a treia posibilitate ca tulburarea psihogenetică din momentul faptei să se continue eventual evoluând cu o altă coloratură clinică, şi în momentul expertizării. Precizăm de la bun început că delimitarea clară a acestor posibilităţi are o importanţă hotărâtoare pentru diagnosticul medico-legal psihiatric, de aici decurgând opţiuni diferenţiate ale expertului faţă de capacitatea de discernământ, condiţionată de implicarea motivaţională diferită a expertizatului în fiecare din aceste trei posibilităţi. Subliniem de asemenea că motivaţia joacă un rol precumpănitor în ecuaţia personalităţii subiectului aflat într-o stare de tulburare psihogenă, sensibilizând până la influenţare mecanismul psiho- genelic în funcţie de interesele, de implicarea afectivă a

761

expertizatului în situaţie, prin intermediul "retrostructurării ” (Hintergrund-ului descris de K. Schneider) sau "culisei” (Miiller-Suur). Expertul nu trebuie să piardă din vedere acest detaliu, situaţia de anchetă putând ea însăşi constitui "momentul patogen” de care vorbeşte Birnbaum. ceea ce va orienta cercetarea clinică din cursul expertizei într-o direcţie precisă, menită să evidenţieze rolul patologic al personalităţii expertizatului conjugat cu situaţia concretă, în vederea unei evaluări diagnostice corecte.

Predescu (1976) sistematizează psi- hogeniile astfel:

A. Reacţii şi dezvoltări patologice: 1. Reacţii acute de şoc (stupoarea şi

agitaţia psiho-motorie, afectul patologic, stuporul reactiv).

2. Reacţii acute de subşoc (depresiile reactive, paranoidul reactiv, psihozele de detenţie, psihozele isterice).

3. Dezvoltările reactive (paranoide, hipocondriace. nevrotice).

B. Nevrozele: 1. Neurastenia. 2. Nevroza obsesivo-fobică. 3. Nevroza isterică. 4. Nevrozele mixte (motorii). în cadrul acestei clasificări interferenţele

tnedico-legale interesează în mod cu totul excepţional grupa nevrozelor. Conflictul nevrotic, actual sau fixat pe un eveniment psihotraumatizant. şi frustrant anterior, este intrapsihic şi orientează problematica psihopatologică egopet şi egofob. De aceea nu există premizele psihopatologice ale constituirii unui act antisocial. In cazurile cu totul accidentale în care pot apărea astfel de acţiuni ele au un caracter de reacţie nevrotică în care starea nevrotică poate constitui fundalul sau retrostructura unei scurtcircuitări afectogene. acesta fiind în fapt - şi nu nevroza propriu-zisă - direct cauzatoare a ripostei comportamentale cu eventual potenţial antisocial.

Reacţiile şi dezvoltările patologice ale personalităţii sunt însă deseori întâlnite în practica medico-legală psihiatrică datorită

caracterului intempestiv al manifestării fenomenologiei clinice, cu mare descărcare afectivă în cazul primelor şi acumulării lensional-afective în timp a trăirilor paranoide. paranoiace. intens şi prelungit frustrante în cazul dezvoltărilor psihogene ale personalităţii. Se pot declanşa astfel, prin depăşirea exogenă a "pragului” vulnera-bilităţii în acest mod constituit, mari descărcări afective, însoţite de vectoriali zarea comportamentului împotriva persoanelor considerate delirant a fi "vinovate” de neajunsurile subiectului sau numai reactiv considerate răspunzătoare de frustrările acestuia. Aprecierea discernământului va lua în considerare intensitatea tabloului clinic (psihotică. nevrotică, psihopatiformă în cazul "psihopatizării”, nevrozei din cadrul dez-voltării nevrotice), indiferent de forma clinică: în reacţiile acute de şoc şi în unele forme ale celor acute de subşoc, ca pseu- dodemenţa isterică, sindromul Ganser, intensitatea psihotică este datorată suspendării sau tulburării predominant calitative a conştiinţei, în dezvoltările psihotice, modificării ei delirante. în funcţie de ca-racterul intempestiv sau elaborat al faptei, se va aprecia şi posibilitatea prevederii conţinutului şi consecinţelor faptei. în "reacţiile primitive” scurt-circuitate, afec-togene, subiectului lipsindu-i răgazul necesar să o facă, conştiinţa fiind în plus chiar, uneori, suspendată, iar în cazul acelora din dezvoltările psihotice conştiinţa operaţio- nal-logică fiind substituită de conţinutul şi logica delirantă a subiectului psihotic.

Sistematizarea propusă de Predescu în clasificarea cea mai recentă a psihogeniilor cuprinde unele forme clinice distincte, des întâlnite în practica expertizei prin caracterul lor specific mediului penitenciar sau situaţiei de anchetă, care le generează pe fondul unor predispoziţii de personalitate premorbidă.

Sindromul Ganser a fost descris de autor în 1897 (deşi Molii descrisese şi el în 1888 o tulburare identică) în mediul penitenciar (la trei deţinuţi) fiind definit de el ca "stare confuzională isterică neobişnuită”.

762

Simptomul Ganser (care poate fi uneori întâlnit izolat) sau "răspunsul alături” este caracteristic sindromului: la întrebările puse. pacientul dă un răspuns constant greşit, fără să fie în acelaşi timp şi absurd, de vreme ce subiectul dovedeşte că a înţeles întrebarea. De exemplu la întrebarea "câte picioare are oaia?” va răspunde "cinci", arătându-i-se degetele mâinii şi cerându-i-se să precizeze câte sunt. va răspunde "şapte” etc.

Whitlock, preluând distincţia simptom Ganser - sindrom Ganser (Scott, 1965), defineşte sindromul ca atare prin asocierea la simptomul "răspunsului alături” a tulburării de conştiinţă urmată de amnezie lacunară, tulburările caracterizându-se prin remisiune bruscă.

Simptomele accesorii ale sindromului constau în tulburarea predominant calitativă. crepusculară a conştiinţei; dezorientarea temporo-spaţială, amnezia lacunară restantă după remisiunea episodului psihotic. rareori prezenţa unor fenomene halucinatorii (auditive, vizuale) asemănătoare celor din stările confuzionale oneiroide, anestezii şi analgezii frecvente în episoadele crepusculare isterice. Sindromul Ganser este întâlnit aproape exclusiv la subiecţii aflaţi în stare de detenţie, cu precădere în faza arestului preventiv şi mai rar în alte situaţii reactogene (prizonierat). De aici frecventa confuzie pe care o fac unii clinicieni cu simulaţia. argumentată de aparenta motivaţie care ar sta la originea lui şi de beneficiul secundar, eventual urmărit. Totuşi mai poate fi întâlnit şi în schizofrenia catatonică (Nissle) ca semn de negativism ca şi - mai rar - în alte psihoze (Weiner). Goldin (1955) descriindu-1 şi în depresia de involuţie. Porot în sindroamele psiho- organice şi Dumont la debilii mintali. Unii autori l-au descris şi în epilepsie şi alcoolismul cronic, astfel încât Michaux (1965) concluzionează că acest sindrom nu poate fi socotit patognomonic nici unei afecţiuni particulare, apărând rareori în stare pură. Nu putem fi însă pe deplin de acord cu părerea acestor autori întrucât cel puţin componenta amnezică nu mai poate fi corect

apreciată în situaţia preexislenţei unei tulburări care prin ea însăşi presupune tulburări de memorie (ca în cazul sindromului psihoorganic sau oligofreniei). Mai exact ar fi să considerăm posibilitatea apariţiei doar a simptomului Ganser în diferitele entităţi invocate de autorii mai sus menţionaţi şi să limităm apariţia sindromului Ganser în forma sa pură la stările crepusculare isterice (aşa cum consideră de altfel însuşi Ganser sau Daemer- Zustand, Predescu şi alţi autori).

Aspectul său clinic constant, caracterul patognomonic al "răspunsului alături”, sur-venit într-o tulburare confuzională a conştiinţei dominată de aspectul calitativ crepuscular, situează incontestabil sindromul Ganser. aşa cum arată Predescu, în afara psihozelor isterice.

Pseudodemenţa isterică (descrisă de Wernicke în 1906) are numeroase aspecte clinice comune cu sindromul Ganser, diferenţierea de acesta fiind de multe ori dificilă. Circumstanţele etiologice sunt identice (anchetă, detenţie etc.). Alături de simptomul Ganser în pseudodemenţa isterică se constată prezenţa unui comportament care reproduce demenţa adevărată; orientarea temporo-spaţială şi autopsihică (la propria persoană) sunt perturbate, subiectul confundă denumirea şi utilizarea unor obiecte familiare (îmbracă o cămaşă cu nasturii în spate, duce la gură fundul şi nu gura paharului, nu identifică o cheie etc.). Sejnevski, Felinskaia (citaţi de Predescu. 1976) admit două forme de pseudodemenţă isterică: forma depresivă (cu inhibiţie motorie, clinostatism şi detaşare faţă de situaţie timp de zile întregi, iar simptomul Ganser şi comportamentul pseudodcmenţial isteric iau forma răspunsurilor negative) şi forma agitată (logoree, nelinişte psiho-motorie, grimase, deplasări inutile dintr-un loc într-altul, stare hipo- maniacală de aspect nătâng, mimarea unor aproxii în executarea unor gesturi şi acţiuni familiare, ca în demenţa adevărată).

în sfârşit, puerilismul isteric constituie o a treia formă a psihozelor isterice întâlnită frecvent în situaţia de expertiză. Alte forme

763

ale psihozelor isterice mai rar întâlnite în mediul penitenciar sunt starea crepusculară isterică şi reacţia pseudocatatonică (combinaţie a unor elemente inhibitorii din reacţiile isterice cu unele componente ale sindromului catatonic). Puerilismul isteric constă într-o regresiune comportamentală la nivel infantil: dicţiunea, topica frazei, comportamentul ostentativ ludic, atitudinea de dependenţă şi răsfăţ faţă de anturaj, apelativele diminutivate, chiar utilizarea unor jucării.

Sindromul Ganser, pseudodemenţa isterică, puerilismul isteric nu pot fi con-siderate forme ale simulării întrucât se manifestă clinic ca: agregate simptomatice care au în comun nota reactivă, obtuzia conştiinţei şi demonstrativitatea simptomelor. particulare naturii generale a isteriei” (Predescu). De altfel studii recente, citate de Goodwin şi Guze (1984) indică o asociere semnificativă între isterie şi comportamentul antisocial ("tulburarea antisocială de personalitate” - DSM III). Astfel, rude masculine de gradul I ale istericilor prezintă prevalenţa crescută pentru antisocialitate şi alcoolism (Arkonac, Guze 1963), iar rude de sex feminin de acelaşi grad ale bărbaţilor delincvenţi aveau prevalenţă crescută pentru isterie (Guze, ş.a.. 1967). Studii pe copii adoptaţi ai căror părinţi biologici aveau comportament antisocial au demonstrat frecvenţa mai mare decât cea normală pentru isterie la aceştia, ca şi acuze somatice diverse explicabile prin somatizarea fenomenelor isterice (Cadoret, 1978, Cadoret ş.a., 1976) ceea ce ar dovedi valabilitatea ipotezei unei relaţii etio-patogenice între isterie şi personalitatea antisocială.

Situaţiile concrete, medico-legale. în care stări psiho-patologice psihogene, reactive sau de dezvoltare, pot fi cauze ale faptei sunt diverse. O enumerare exhaustivă este practic imposibilă. Cel mai frecvent întâlnite şi comentate în literatură sunt omorurile pasionale (sau vătămările corporale, provocarea unor leziuni cauzatoare de moarte, mutilări, incendieri din răzbunare, infanticidul

din răzbunare etc.). Pot fi comise în stări de afect patologic cu îngustarea sau suspendarea crepusculară a conştiinţei, ceea ce va afecta variabil calitatea discernământului sau în cadrul unui delir erotoman dezvoltat prin mecanismul "delirului senzitiv de relaţie” descris de Kretschmer la "fetele bătrâne", când discernământul poate fi de asemenea afectat. Stări pasionale decompensate ca efect patologic sau delir erotoman se mai pot întâlni la debili mintali, impotenţi sexuali sau în deteriorările senile. în vederea unui diagnostic diferenţial psihiatric cât mai complet, necesar unei cât mai detaliate înţelegeri a cauzalităţii, amintim două circumstanţe clinice ale delirului de gelozie: gelozia conjugală şi aşa-zisa "paranoia conjugală”.

După H. Ey, gelozia conjugală constituie "trăirea infidelităţii nu ca reală, ci ca posibilă sau virtuală”, uneori putând exista situaţia paradoxală ca, deşi "infidelitatea să fie reală, gelozia să fie patologică”. Desigur dezvoltarea delirului de gelozie. pornind de la această premisă a trăirii psi-hopatologice. presupune existenţa unei anumite structuri de personalitate (de tip "hipoparanoiac” cu rigiditate, neîncredere, orgoliu, tendinţa la falsificarea judecăţilor sub influenţa convingerilor proprii). Un diagnostic diferenţial corect va ţine cont de posibilităţile clinice ale dezvoltării sau apariţiei unui delir de gelozie, aşa cum le sistematizează Jaspers (citat de Ey. 1959): 1) gelozia delirantă ca dezvoltare a per-sonalităţii; 2) gelozia delirantă determinată de o alterare procesuală a personalităţii; 3) gelozia delirantă simptomatică unui proces organic. Această enumerare ar corespunde în plan nosologic unei dezvoltări delirante cu teme de gelozie (erotomanie, "paranoie conjugală”), respectiv unei schizofrenii paranoide cu temă delirantă de gelozie sau manii, depresii delirante cu aceeaşi temă şi, în ultimul şi cel de al treilea caz, alcoolismul, altor toxicomanii, involuţii senile etc. în care gelozia constituie epifenomen al diminuării potenţei sexuale. "Paranoia conjugală” sau "sindromul Othello” este o posibilitate clinică

764

a paranoiei cu tematică de gelozie manifestată la soţ şi care dezvoltă de la suspiciozitate până la delir, cu consecinţele medico-legale enunţate deja. Sindromul ca atare s-a dovedit eterogen din punct de vedere nosologic. un studiu citat de Walker şi Brodie (1985) demonstrând că din 18 pacienţi cu acest sindrom 11 s-au vindecat fără recăderi după 2 ani şi jumătate, 5 au fost diagnosticaţi cu paranoia şi 2 cu schizofrenie paranoidă. Se poate presupune că grupa majoritară a acestui lot prezenta o dezvoltare patologică a perso-nalităţii pe fundalul unei structuri dizarmonice de tip paranoiac, ceea ce confirmă rolul personalităţii premorbide în dezvoltările patologice, fapt relevat încă de K. Schneider şi alţi autori clasici.

Aprecierea medico-legală va ţine seama de imensitatea tulburării, de modificarea conştiinţei în sens delirant când dis-cernământul va fi considerat abolit. Fuga patologică Insolită de crepuscul al conştiinţei. obiectivat clinic şi criminologie. nu va presupune prezenţa discernământului în situaţiile în care se însoţeşte de consecinţe penale. în cazul delirului indus ("folie â deux” - Lasegne şi Falret) cu comiterea unei fapte penale de către partenerul indus prin sugerarea acesteia de către inductor se pun delicate probleme medico-legale psihiatrice şi juridice. în eventualitatea în care motivaţia faptei este psihotică, delirantă în cazul ambilor subiecţi implicaţi se va opta pentru anularea discernământului. Obiectivarea clinică necesită o atentă şi îndelungată observaţie, ca şi o evaluare sociologică complexă (prin ancheta socială). Atât acest din urmă caz. al delirului indus, cât şi delictele împotriva persoanei etc. produse prin reacţii psiholice sau dezvoltări delirante pasionale necesită o evaluare a relaţiei cauzale în cadrul cuplului în care se produc de obicei, rolul victimei în declanşarea actului putând avea o importantă semnificaţie eriminologică şi con-secinţe juridice în sensul unor circumstanţe atenuante acordate agresorului. Rolul cuplului victimă-agresor "raportat la o anumită situaţie ce creează climatul desfăşurării unui

comportament aberant este strâns legat de motivaţia acestui comportament şi o explică adeseori” (Brânzei P. şi colab.).

Stările psihogene ca situaţii clinice cauzatoare de comportamente antisociale sunt admise de drept în cazul depăşirii legitimei apărări datorită emoţiei puternice (Scripcaru Gh., Terbancea M.. 1978) şi presupun aşadar afecte puternice, trăite cu maximă acuitate emoţională (indiferent de conţinutul propriu-zis al trăirii, care poate fi furie, ură. gelozie) ce pot duce la îngustarea câmpului conştiinţei şi deprecierea sau suspendarea unei perceperi adecvate a realităţii, a ”insight”-ului. ceea ce atrage implicit modificarea capacităţii de autocontrol deliberate, deci de apreciere a conţinutului şi consecinţelor propriilor acţiuni. în aceste stări trăite la limita sau dincolo de limita realului "disperarea şi speranţa” îşi schimbă locul după legea "totul sau nimic”, frica putând obnubila conştiinţa (Scripcaru Gh., Trebancea M., 1978). după cum şi rememorarea lor poate redeclanşa alte reacţii în timp, la distanţă de psiho-trauma şi trăirea ei reactivă iniţială (aşa-z-isele reacţii "condiţionate” sau "vehiculate” - M. Bleuler, 1982). Pot apărea astfel de reacţii cu conţinut de refulare (delir de refulare) sau culpă (delir de culpă). Dincolo de comentariile expuse de noi mai sus, expertul va aprecia cât mai complex şi judicios o realitate clinică în care impactul nemijlocit cu realitatea uneori surprinzătoare a "evenimentelor de viaţă” generează situaţii nu mai puţin surprinzătoare. care solicită deplin competenţa şi probitatea profesională a psihiatrului aflat în ipostază de expert.

16.7.3. Personalitatea dizarmonică

Personalitatea dizarmonică sau psi- hopatică reprezintă prototipul comporta-mentului deviant prin trăsături esenţiale care realizează inadaptarea în mediul social de origine.

înţelegând prin personalitate o construcţie care se elaborează în acelaşi timp prin maturizarea bio-neurologică, prin experienţa

765

proprie, prin relaţiile interumane, culturale, afective şi sociale, prin funcţiile psihice de bază. prin caracter şi temperament traduse în aspectul de sinteză al vieţii psihice care este conştiinţa şi exteriorizate la un moment dat prin procese psihice cognitive, instinctiv-afective şi volitiv comportamentale, putem aprecia că pentru aprofundarea cunoaşterii acesteia, metoda clinică descriptiv-comprehensivă sau care face o sistematizare prin gruparea caracteristicilor în aşa-numitul "sindrom al personalităţii” nu este suficientă. Se impune o explorare dinamică, prin reconstituirea biografică individuală a condiţiilor de structurare ale acesteia.

Observabile noastre asupra comporta-mentului deviant şi a condiţiilor în care se manifestă inadaptarea la personalitatea dizarmonică, pe lângă faptul că s-au axat asupra acelor cazuri în care conduitele deviante au avut conţinut şi efecte de anti- sau asocialitate. au ţinut seama şi de acest deziderat, având în vedere faptul că aceste observaţii nu erau destinate numai cercetării ci necesitau o aplicare practică, concretă, în activitatea de expertiză.

Inadaptarea în mediul social, consecinţa unor trăsături particulare deosebite şi polimorfe ale acestor personalităţi, rezultă sugestiv din sintetizarea pe care am făcut-o în urma observaţiilor asupra marii varietăţi de forme clinice coroborate cu rezultatul investigărilor psihologice şi sociologice privind comportamentul deviant. Acest comportament se traduce prin:

a) Un mare potenţial de anti- şi aso-cialitate;

b) un comportament delictual polivalent; c) spontaneitatea acţiunilor deviante, nu

prin insuficienţa capacităţii de deliberare, cât prin necesitatea satisfacerii imediate a pulsiunilor instinctiv-emoţionale şi imatu- rităţii afective;

d) agresivitatea, exacerbată de tendinţele narcofilice;

e) rolul de inductor negativ, activ, soeiopatic pe care-1 desfăşoară;

f) tendinţele de bravare şi de simulare;

g) malignitatea conduitelor deviante atât prin efectele social-negative cât şi prin posibilităţile de decompensare, în care tulburări majore, de intensitate psihotică. pot antrena concomitent grave implicaţii pe plan social.

Pe lângă trăsăturile de fond ale per-sonalităţii dizarmonice de origine biogenă, endogenă, demonstrate de numeroase cercetări de specialitate, intervin factori de ordin sociogen, care uneori apar prepon-derenţi în insăşi structurarea dizarmonică, întreţinerea condiţiilor de inadaptare şi afirmarea social-negativă, respingerea sau îndepărtarea sistematică de restul societăţii, stigmatizarea (uneori plastic exprimată în vocabularul românesc) şi care justifică denumirea dizarmonici ca sociopatie.

Pe de o parte, această etichetare este justificată deci de consecinţele pe plan social ale comportamentului deviant al acestor personalităţi dizarmonice (dezechilibraţi, degeneraţi, perverşi, idioţi- morali-anetopaţi etc.), iar pe de altă parte, există o serie de argumente care pot susţine noţiunea de sociopatie, astfel:

a) Debutul în perioada formării per-sonalităţii. debut remarcat atât de psihiatric cât mai ales de medicina-legală. prin incidenţa delictuală primară a reacţiilor comportamentale. în condiţii de relaxare sau. dimpotrivă, de înăsprire a supravegherii şi frustrare.

b) Cronicitatea evoluţiei, cu aspect ondulatoriu şi acutizări. corespunzând pe plan psihiatric unor posibile decompensări determinate în majoritate tot de condiţii negative de climat (microclimat social) sau în circumstanţe bio-psihopatologice potenţate sau întreţinute sociogen. favorizante unor asemenea decompensări.

c) Aspectul endemo-epidemic dat de receptivitatea vicioasă şi rolul de inductor activ, social-negativ.

d) Frecvenţa de reiterare antisocială şi inetîcienţa măsurilor comune de reeducare şi recuperare socială.

Din punct de vedere social-economic

766

această categorie nu-şi poate aduce un aport suficient datorită incapacităţii de adaptare la condiţiile unei activităţi sociale organizate, de încadrare în normele obişnuite ale unei activităţi susţinute sau de disciplinare riguroasă. Toate aceste trăsături, cu caracter în general permanent, adăugate defectivităţii moral-caracieriale. sugerează o invaliditate permanentă.

Pornind de la aceste observaţii, schematic argumentate, însă recunoscute de toate sectoarele de specialitate interesate în problemă, ne-am propus pentru capitolul următor al acestei lucrări aprofundarea unor aspecte particulare şi cu rezonanţă majoră pc plan social în legătură cu comportamentul deviant. şi anume a Formelor specifice: conduitele hetero- şi autodistructive, simularea şi reiterarea antisocială. încercăm sub această formă prezentarea rezultatelor aplicării unor metode noi de investigare, precum şi a valorii şi limitelor acestora în cercetare şi în diferitele sectoare de activitate interesate în problemă.

Definiţia psihopatiei datorată lui K. Schneider este de altfel bine cunoscută: "Personalităţile psihopatice sunt acele per-sonalităţi anormale care suferă datorită anormalităţii lor şi a căror anormalitate provoacă suferinţă şi societăţii”. Cele două particularităţi definitorii ale sale pot fi regăsite şi în definiţia "tulburărilor de personalitate” din DSM III "trăsăturile de personalitate sunt modalităţi îndelungate de percepere şi reflectare a mediului sau propriei persoane şi sunt exteriorizate într- un larg şi important context personal şi social; când aceste trăsături de personalitate sunt rigide şi provoacă dezadaptare cu o semnificativă diminuare a funcţionării sociale, profesionale, precum şi suferinţe subiective se constituie tulburările de personalitate”. "Proprietăţile psihice generale” (K. Schneider). "trăsăturile de personalitate” (DSM III), "radicalii” de personalitate (Binder) constituie aşadar criteriile clinice şi coordonatele teoretice, conceptuale şi taxonomice, pe care le caută clinicianul în cursul observaţiei sale şi pe baza

cărora îşi edifică diagnosticul de clasă psi-hopatologică (psihopatia) şi categorie tipo-logică (tipul clinic de psihopatie). Subliniem însă prudenţa cu care psihiatrul trebuie să ia în considerare aceste particularităţi ale personalităţii, care trebuie atent evaluate clinic, atât secvenţial cât mai ales longitudinal (Widlocher spune: "istoria tulburărilor este deja un simptom”) global, la nivelul personalităţii şi persoanei puse în situaţie şi individualizate de trăirile ei particulare. caracteristice. Petrilowitch insistă de altfel asupra caracterului multidimensional al diagnosticului psihopatiei (deziderat ce poate ti realizat astăzi şi cu ajutorul schemelor de diagnostic multiaxial) arătând că "trebuie să ne ferim în a considera un psihopat în funcţie de o singură trăsătură de comportament” (Petrilowitch N.. 1966). în continuare, acelaşi autor precizează "distincţia clară” ce trebuie stabilită între "desfăşurare” şi "fenomen” pe de o parte şi "structura” persoanei (ca "fundal transfenomenal”) pe de alta. Pentru Petrilowitch structura persoanei este constituită din "potenţialităţile de trăire şi randament care se diferenţiază în trăirile şi performanţele corespunzătoare”. adică ”un sistem de forţe formatoare (modelatoare), o corelaţie de însuşiri înnăscute. reprezentări. predispoziţii potenţiale, instincte şi aptitudini care stau la temelia a tot ceea ce numim desfăşurare şi stări de conştiinţă” (ibid.). Acest concept este pentru autorul citat "neutral din punct de vedere psihologic pentru că se extinde în egală măsură peste timp. suflet şi spirit. în măsura în care acesta cola-borează la activitatea armonioasă a orga-nismului” (ibid.). Insistăm asupra noţiunii de structură a persoanei întrucât ea constituie un cadru teoretic cu mare valoare operaţională pentru elaborarea diagnosticului de psihopatie oferind jaloane cuprinzătoare atât pentru aspectele fenomenale ale clinicii acestei stări, cât şi pentru înţelegerea fenomenologică a fiecărui caz în parte, ca personalitate pusă în situaţie. De altfel, viabilitatea ei este argu-mentată de Petrilowitch prin faptul că "această esenţială şi habituală totalitate a omului" se

767

corelează cu teoriile sistemice ale biologiei modeme care concep "forma” (Gestalt) înlr-o totalitate ca "psyche" alcătuind "unitatea dezvoltării corporale şi fizice a umanului din nou (Portmann)" (ibid.).

în conformitate cu dezideratul "maximei obiectivităţi posibile" invocat de Petrilowitch în descrierea clinică şi înţelegerea psihologică a psihopatiei, Predescu şi Milea (1976) arată că aceasta se caracterizează prin inegalitatea dezvoltării şi maturizării unor funcţii psihice. Diferiţi autori insistă asupra diverselor aspecte de manifestare a acestei inegalităţi comportamentale: manifestările psihopatului sunt reductibile în decursul biografiei sale, fapt care s-ar datora imaturităţii sale emoţionale (E. Revitsch. G. M. Davidson) şi ele ar fi caracterizate prin egocentrism, impulsivitate, inconstanţă (Revitsch) la care se adaugă (F. C. Thorne). ignorarea principiului realităţii şi tendinţa spre satis-facerea rapidă a instinctelor, precum şi (N. H. Gough) incapacitatea pentru "jocul de roluri" şi pentru evaluarea importanţei sociale a consecinţelor acţiunilor proprii, sau prin predominanţa agresivităţii la unii psihopaţi, a pasivităţii şi inadecvării sau creativităţii la alţii (Henderson), iar pentru H. Cleckley - printre altele - prin persistenţa şi inadecvata motivare a unui comportament antisocial, ignorarea urmărilor unor acţiuni proprii chiar extrem de banale, inexplicabila incapacitate de a deosebi adevărul de neadevăr, incapaci-tatea de a suporta critica, de a învăţa din propria experienţă şi de a iubi. reacţii neaşteptate la consumul de alcool, absenţa "insight"-ului. persistenţa de-a lungul exis-tenţei a unor modele ale conduitei autodistructive. raritatea suicidului în pofida deselor ameninţări demonstrative de a-1 întreprinde, prezenţa unei dezvoltări intelectuale bune.

Cât priveşte noţiunea de "caracteri- opalie" însăşi ea nu mai este astăzi echivalentă psihopatiei pentru că ar limita sfera de cuprindere psihologică a acestei stări care înglobează întreaga personalitate şi se extinde asupra consecinţelor de rol şi statut, adică a persoanei. Se acceptă utilizarea ei pentru

caracterizarea unei perioade din structurarea personalităţii psihopatice (în timpul pubertăţii, adolescenţei) subliniindu-se astfel rolul central al caracterului în structurarea personalităţii dizarmonice. cât şi efectul patoplastic al factorilor biologici şi socio-familiali.

Teoria psihopatiei se bazează deci pe premisa, enunţată clar de K. Schneider, a abaterii cantitative de la normalitatea psihică. Pentru a nuanţa această idee şi a oferi un reper utilizabil în clinica tulburărilor psihice "marginale" în care de multe ori clinicianul se află în impasul de a nu putea opta tranşant între reacţia normală, reacţia anormală şi tulburarea de personalitate, Leonhard introduce noţiunea de "personalitate accentuată". Pornind de la aceleaşi "trăsături fundamentale ale personalităţii". ea şi K. Schneider. acest autor le consideră ca fluctuante în anumite limite, mai largi ale normalităţii, astfel încât ele se pot manifesta ca însuşiri ale caracterului şi personalităţii care pot "aluneca" spre anormal, constituind "trăsăturile accentuate” (Leonhard. 1973); ele pot exista latent şi la individul normal, dar sunt mai puţin numeroase decât "trăsăturile fundamentale". Aceste "trăsături accentuate" nu modifică personalitatea până la anormalitatea psihopatică întrucât nu ajung să modifice structura acesteia, punându-şi doar "amprenta" asupra ei. Spre deosebire de personalitatea anormală care manifestă decompensări dezadaptative chiar în lipsa unor circumstanţe exterioare nefavorabile "personalităţile accentuate" - care se menţin alături de "individualităţile obişnuite" în limitele largi ale normalului - nu pot fi diferenţiate după criterii fixe de indivizii normali. Apariţia unei tulburări psihice la aceste personalităţi ar avea astfel un caracter reactiv situaţional. prezenţa "trăsăturilor accentuate" (demonstrativă, hiperexaclă, hiperperseverentă. nestăpânită, hipertimică. distimică. labilă, emotivă, exaltată, anxioasă etc.) de caracter şi/sau temperament putând însă imprima o anumită coloratură tulburărilor tranzitorii, ce apar. în condiţii de mediu,

768

suprasolieitanle. Pentru a defini acele personalităţi psi-

hopatice "de nucleu" cu mare potenţial antisocial se acceptă în nomenclaturile actuale ale psihopatiilor (DSM III. ICD-9) categoria taxonomică a "personalităţii antisociale". Termenul ni se pare acceptabil din următoarele motive: coincide unei realităţi clinice precum şi direcţiei modeme, argumentate ştiinţific, imprimate de K. Schneider, K. Kolle. Petrilowitch şi alţii, denumirii psihopatiilor ca tulburări ale dezvoltării şi structurării personalităţii, per-mite o mai justa şi restrânsă delimitare a comportamentului antisocial de restul com-portamentelor psihopatice, care nu sunt totdeauna antisociale, înlocuieşte denumirea confuză de "sociopatie" care insistă exclusiv asupra impactului social al tulburării, eludând componenta intcrper- sonală a dezadaptării. Aceasta din urmă, utilizată îndeosebi în literatura anglo-saxonă (ultimul tratat englez editat de G. Shepherd în 1983-84), îl mai menţine ca denominaţie a aproape tuturor psihopatiilor) este datorată lui Partridge (1930).

16.7.4. Personalitatea psihotică

Personalitatea psihotică se dezvoltă treptat distrugând componentele structural- funcţionale ale vieţii psihice de bază. Motivarea comportamentului deviant pentru această categorie psihiatrică clasică este în esenţă patologică. Nu se poate face o prezentare globală a acestei categorii decât sub forma periculozităţii sociale pe care o generează frecventele "reacţii medico-legale" ce le caracterizează. Interesul criminologiei pentru marea patologie psihiatrică se îndreaptă constant atât către interpretarea efectelor majore ale conduitelor antisociale la aceste personalităţi, cât mai ales în realizarea securităţii sociale.

N. Schipkowensky (60) psihiatru şi cri- minolog de renume a adus o critică obiectivă teoriilor lombroziene privind instinctul primitiv, la fel ca şi adepţilor concepţiei lui

Freud. în situaţia personalităţii psihotiee, reacţia heterodistruclivă. omorul "patologic" apare ca rezultat al ciocnirii personalităţii patologice care se dezvoltă treptat cu personalitatea anterioară restantă, manifestându-se pregnant personalitatea patologică (18). Astfel. între psihozele afective, mania prezintă o periculozitate socială mai redusă decât melancolia. Comportamentul antisocial din manie se manifestă în cadrul variaţiilor bruşte de dispoziţie, impulsive şi stereotipe. Datorită excitaţiei psihomotorii, actul antisocial nu poate li pregătit minuţios ca în melancolie. iar trecerea la îndeplinirea sa se face rapid, fără deliberare. Gravitatea pe plan social a comportamentului deviant melancolic decurge din orientarea ambivalenţă a agresivităţii, de la pruncucideri, omucideri, până la automutilări şi suicid. Faţă de maniac, care este descoperit frecvent în flagrant delict, melancolicul disimulează cu abilitate faptele săvârşite.

Dereglarea unităţii şi integrităţii psi-hicului în schizofrenie explică polimorfismul şi particularităţile tulburărilor sale de comportament. Adesea debutul bolii se însoţeşte de manifestările cele mai periculoase cu violenţe şi impulsuri nediscriminatorii. Alegerea victimei sau victimelor se motivează psihopatologic ca autoapărare, în perioada de stare, scăderea capacităţii de adaptare şi afectivitatea neadecvată, ca şi înstrăinarea şi delirul contradictoriu determină conduite heteroagresive. acuzaţii sau injurii. Observăm periculozitatea crescută a schizofeniei paranoide atât prin frecvenţa conduitelor deviante patologice, cât mai ales prin gravitatea actelor agresive săvârşite cu ferocitate, prin provocarea de leziuni multiple şi folosind mijloacele cele mai variate de atacare. Dacă. pe de o parte, periculozitatea rezultă din alegerea întâmplătoare a victimei în unele cazuri, motivearea fiind sistemul delirant specific sau halucinaţiile, pe de altă parte apare impresionantă alegerea victimelor dintre membrii familiei, motivarea patologică fiind constituită de scopuri "altruiste" (într-un

769

caz dc triplu asasinat un tată îşi ucide cei trei copii, pentru ca aceştia "să nu sufere în viaţă").

Aspectele medico-legale privind mani-festările antisociale la schizofrenici în raport cu expertiza medico-legală psihiatrică. Periculozitatea socială reprezentată prin actele medico-legale înfăptuite de schizofreniei ridică probleme deosebite privind aprecierea capacităţii psihice şi a discernământului precum şi a măsurilor de siguranţă medicale care trebuie recomandate.

După Castets. schizofrenicul, prin actele sale de violenţă, tinde în mod simbolic să se autodistrugă prin distrugerea celorlalţi.

Ceea ce este caracteristic pentru aceste manifestări este contrastul frapant între brutalitatea lor. caracterul lor monstruos şi trăirea lor rece. aproape ca şi mecanic, fără participare emoţională, cu o detaşare bizară şi în acelaşi timp definitorie pentru schizofrenie.

Frecvent, acestor conduite agresive le cad victime persoane din anturajul bolnavului: părinţi, soţ. copii, colegi, personal medico-sanitar pe care pacientul le include fie într-o atmosferă, sistem sub influenţa unor idei delirante, impenetrabile Ia argumentare, absurde, nemolivate şi inutile faţă de care manifestă deseori ambivalenţă afectivă.

Schizofrenicul manifestă de asemenea o permanentă ostilitate la cea mai mică incitaţie sau poate prezenta un raptus ce întrerupe brusc o stare catatonică, ceea ce duce inevitabil la acte de violenţă. Faptele banale pot lua o importanţă majoră şi declanşa un comportament agresiv.

Dar. în afară de faptele comise sub influenţa unor impulsuri brutale şi impre-vizibile datorate fenomenelor productive psihotice (halucinator. delirante), există şi săvârşirea unor crime de omor pregătite extrem de minuţios dinainte şi cu mult rafinament.

Pe lângă impulsiuni, idei delirante, halucinaţii imperative, sugestibilitatea cres-cută. la baza actelor agresive stă şi o motivaţie delirantă, absurdă sau inexistentă.

Schizofrenicii pot comite acte antisociale ca: furt, escrocherii, tentative dc omor. omor

deosebit de grav. automutilări. sau suicid. De asemenea, mai pot comite şi alte acte care deranjează societatea ca: provocare de scandal, ultraj cu violenţă, delapidări absurde, trecere frauduloasă a frontierei, prostituţie.

Datele din literatura de specialitate, experienţa noastră nu a observai şi a obiectivat o predilecţie a conduitei delirante halucinatorii sau impulsiuni a schizo-frenicului pentru un anumit act antisocial.

De o importanţă deosebită este debutul tnedico-legal în schizofrenie. în perioada de dubut, pacienţii pot comite acte extrem de periculoase, mai ales crime, tentative de omor, loviri etc. Se pare că un factor foarte important de amorsare a acestor conduite agresive este rejecţia, mai ales din mediul familial sau în cazul în care subiectul se află într-o colectivitate care conferă un statut deosebit (stagiul militar).

De cele mai multe ori debutul medico-legal la schizofrenici nu a fost impus de o tulburare delirant halueinatorie ci mai mult de comportamentul bizar, de multe ori fantastic în conţinutul gândirii. Iară o motivaţie comprehensibilă şi fără repre-zentarea consecinţelor social-juridice ce decurg din faptă. Urechea şi Mihalescu descriu fugile şi vagabondajul cu lipsa cle-mentelor emotive şi a simţului critic.

Debuturile medico-legale de multe ori în afara unui comportament bizar manifestat prin răceală afectivă, reverii, apragmatisrn sexual, acte de negativism sau ostilitate pot îmbrăca o conduită normală prin capacitatea de a disimula cu gijă trăirile delirante.

în perioada de dubut, ei nefiind dia-gnosticaţi. nu li se poate aplica nici un fel de măsură medicală de siguranţă. De obicei, diagnosticul se pune chiar pe caracteristicile infracţiunii, după modul de comitere a ei, lipsa unei motivaţii plauzibile, lipsa de alegere şi precauţie manifestate în comportamentul după comiterea faptei.

în situaţiile în care experţii au îndoieli asupra veridicităţii, un debut clar mcdico- legal al schizofreniei, comisia a adoptat întotdeauna principiul "expectantei", prin-

770

cipiu conform căruia s-au instituit măsurile de siguranţă medicale conform ari.114 c. p. pe timp de un an, după care subiectul era revizuit de aceeaşi comisie.

Schizofrenia hebefrenică determină deseori vagabondaj şi fugă cu caracter patologic. Pacienţii ne dau explicaţii puerile asupra motivelor. Ei nu manifestă nici o părere de rău pentru neplăcerile ce Ic pricinuiesc părinţilor. Se mai consemnează furturi patologice, al căror obiect este deseori simbolic, având caracter de fetiş. Actele sunt automate impulsive, absurde şi ilogice. Schizofrenia catatonică prezintă un mare pericol în momentul accesului de "agitaţie catatonică" cu mare potenţial homicidar.

în schizofrenia paranoidă. majoritatea actelor antisociale sunt determinate de ideile delirante sau de halucinaţiile impulsive pe care la prezintă bolnavul, file reprezintă un pericol social important, deoarece această formă este frecventă, iar implicaţiile sunt grave, severe. O dată cu fixarea delirului, bolnavul îşi modifică comportamentul. în sens delirant: caută sisteme exoterice. face cercetări minuţioase, stabileşte religii sau dogme sau îşi schimbă locul de muncă ori domiciliu când este convins că este persecutat, urmării, că i se vrea răul, devine suspicios, interpretativ, ostil.

De multe ori. pacientul interpretează mediul ambiant, inclusiv persoanele apropiate de familia sa în conformitate eu ideile delirante astfel. încât modificarea stării sale apare din ce în ce mai pregnantă.

Bolnavii care se cred persecutaţi, atacă "pentru a se apăra” de presupusul persecutor. Un studiu efectuat de Turkatt şi Buz.zel în America. în 1983, a arătat că 30% dintre spitalizările repetate se datorează actelor violente împotriva familiei. 40% din toţi spitalizaţii cronici şi-au maltratat familia cel puţin o dată. 83% dintre cei admişi şi-au violentat familiile cel puţin o dată. Acuzele de violenţă faţă de persoanele străine s-au înregistrat într-o proporţie doar de 5%.

Familia trebuie să respecte caracteristicile unice ale comportamentului bolnavului şi

familiei. Un mare pericol sunt şi delirurile de prejudiciu, influenţă, gelozie, cele interpretative şi revendicative.

în cazul conduitelor homicidare se menţionează în literatura de specialitate că trebuie reţinut, că un astfel de pacient poate să apară relaxant, chiar apatic. Apoi. după o zi, două. are loc trecerea la act. Deseori, omorul poate fi premeditat sub influenţa ideilor delirante, fii este precedat şi urmat de un comportament straniu, neobişnuit, iar atitudinea faţă de act este de indiferenţă şi răceală afectivă. Crimele sunt executate cu cruzime, se înfăptuiesc uneori şi asupra mai multor persoane şi sunt inutile.

Se admite că autodenunţarea în cazurile de omor patologic săvârşite de schizofrenici este rară.

O altă manifestare agresivă importantă la schizofrenicii cu delir de influenţă este autoagresivitatea, automutilările şi suicidul.

Automutilările pot fi expresia unor dis- morfofobii. unor idei delirante asupra unor îmbolnăviri sau a unor idei delirante mistice. Wileox. Schroeder şi Masrallah au comunicat în 1984 un caz de amputare a penisului prin agresiune de către un schizofrenic care motivează delirant fapta comisă, susţinând că el este femeie şi a fost determinat să treacă la act citând pasajele din Biblie despre "organele agresive" şi că i-a fost frică să nu fie violat. Ulterior a spus că şi-a tăiat "cordonul ombilical". Toate acestea indică că agre- sionându-1 pe celălalt, el practic considera că s-a autocastrat. iar aserţiunea sa despre cordonul ombilical indică o gândire agresivă.

Suicidul este un mare pericol pentru schizofreniei. Statisticile americane au indicat un procent de 4% în rândul bolnavilor cronici. Maniera de realizare a suicidului la schizofrenici poartă amprenta suicidului patologic, monstruos, bizar, nemotivat. Se admite, practic, că suicidul la scizol'renici nu poate fi prevăzut. Kaplan şi Sadoc consideră că rata cea mai mare este la bolnavii cu schizofrenie incipientă care devin conştienţi de boala ce este pe cale să apară şi se sinucid.

Violul se efectuează mai ales asupra unor

771

persoane din mediul apropiat şi inferioare sau superioare, ca vârstă, cu nivel mental mai scăzut şi sugestibilitate mai mare, are caracter absurd sau impulsiv. Incestul se petrece şi el fără legături afective şi nu se manifestă doar ca scurt-circuit instinctual, ci poate fi motivat delirant. Se citează cazul unei mame schizo- fenice care a întreţinut relaţii sexuale cu fiul în timpul spitalizării, motivând "sacrificiul mamei pentru fiu pentru absolvirea de complexul Onan". Homosexualitatea la schizofrenici reprezintă una din problemele controversate din punct de vedere medico-legal. Homosexualitatea manifestată în procesele schizofrenice are drept trăsătură fundamentală psihopatologică disociaţia erotism/scxualitate. în schizofrenie ea este fără ataşament afectiv faţă de partener.

Homosexualitatea împreună cu celelalte devianţe sexuale ale comportamentului sexopat se datorează tuburărilor psihopa-tologice specifice impulsiumlor, trebuinţelor instinctive care au loc liber în condiţiile disociaţiei personalităţii.

Homosexualitatea la schizofrenici trebuie interpretată în constelaţia fenomenologică. psihopatologică şi semiotică a procesului disociativ faţă de manifestarea delimitată în cadrul entităţii nozografice a perverşilor sexuali.

Furtul schizofrenicului poate fi şi el realizat sub influenţa unui mecanism halucinator delirant şi are un caracter absurd, deseori simbolic, de fetiş, realizai fără pre-cauţie. uneori de tip colecţionari st. Escrocheriile se constată rar. Piromania este rar întâlnită în schizofrenie, de obicei apare în stările halucinator-delirante, ca o "reacţie firească" la o interpretare faţă de "obiectul iubit" (casa iubitei).

Fuga patologică (aşa-zisa dromomanie a schizofrenicului) se caracterizează prin: durata ei dacă e accesuală sau habituală. felul debutului, factorii ce o declanşează, comportamentul în timpul fugii, şi după încetarea ei. Fuga în schizofrenie e bizară şi nemotivată, el este a verşi v, aprognatic sau agresiv la cea mai mică incitaţie.

Subliniem că unul din simptomele car-dinale ale schizofreniei "ambivalenţa" în condiţiile de expertiză medico-legală psihiatrică manifestată prin interes - dez-interes, anexietate - indiferenţă: simulare - disimulare, stări de aprobare sau dezaprobare. apragmatism - agitaţie, stări distimice reactive, constituie elemente obiective în aprecierea discernământului şi a capacităţii psihice.

în ceea ce priveşte stadiul evolutiv al procesului schizofrenic cu tipul de efect (psihotic. psihopatie, nevrotic) schizofrenia remisă cu defect apare în scena socială cu multiple implicaţii medico-legale.

Schizofrenia remisă cu defect psihotic specific şi cele cu defect psihopatoid poate furniza la bolnavi manifestări antisociale ca: înşelăciuni, delapidare, substituire de persoană, viol. tentativă de omor. chiar crimă. Gregory constată că acestea oferă un procent destul de mare din totalul infractorilor, fapt care impune prin potenţialul antisocial, conform Decretului 313/80, aplicarea unor măsuri de siguranţă constând în internare şi tratament obligatoriu. în privinţa raportului între forma clinică şi defectul psihopatoid. pe primul loc se situează schizofrenia paranoidă. Cercetările privind interrelaţiile dintre con-semnul şi tratamentul bolnavilor schizofrenici se găsesc destul de des în literatură. Akiskal, Kimmel au descris la schizofrenici fenomenul de tolerantă încrucişată cu alcoolul şi deci potenţial de dependenţă şi politoxicomanie.

Ingestia concomitentă de alcool pe fun-dalul unui tratament de întreţinere poate fi urmată dacă se întrurupe brusc consumul de alcool şi terapie cu neuroleptice de fenomene de sevraj alcoolic.

Aprecierea discernământului în starea de defect impune expertului o analiză psi- hodinamică a evoluţiei în funcţie de vârstă, evoluţie, tratament şi caracterul intensităţii defectului.

Expertiza medico-legală psihiatrică în cazul conduitei antisociale a pacientului schizofrenic, impune o observaţie, investigaţii complexe în condiţii de internare a pacientului

772

pentru a stabili capacitatea psihică şi discernământul în funcţie de intensităţile psihopatologice ale procesului discordant faţă de momentul comiterii faptei şi în momentul expertizei.

Psihoză endogenă cu evoluţie cronică, continuă, a unui sistem delirant durabil, nehalucinator impenetrabil la contraargu- mente care modifică fondul unei personalităţi caracteristice (hipertrofia Eului, rigiditate, orgoliu) şi cu conservarea completă a ordinci şi clarităţii.

După DSM III elementul esenţial este dezvoltarea insidioasă a unei tulburări paranoide cu un sistem delirant permanent şi incurabil, acompaniat de perseverarea unei gândiri clare şi ordonate. Frecvent, individul se consideră pe sine a fi dotat cu capacităţi unice şi superioare.

Din punct de vedere medico-legal psi-hiatric una din tulburările întâlnite destul de frecvent la paranoici este disimularea. Ea se daloreşte unei atitudini lipsite de critică a pacienţilor faţă de delir. Favorizaţi de relativa păstrare a personalităţii, care permite un bun contact cu realitatea, ei pot comite acte antisociale legate de conţinutul temei delirante.

Paranoicii pot comite acte antisociale cu premeditare, iar motivarea şi conduita. comportamentul delirant se află în raport direct de cauzalitate cu ideile, tema sau sistemul delirant.

Frecvent întâlnim gelozia delirantă sau "paranoia conjugală" în care individul este convins, fără un motiv anume că soţul (respectiv soţia), este infidel. Geloşii pato-logici bănuiesc, îşi urmăresc mereu soţia, mici frânturi de "probe" cum sunt neglijenţa vestimentară sau petele de pe cearceaf, orice vorbă, gest sau mişcare sunt interpretate şi utilizate spre a justifica ideea delirantă. Deseori conduita delirantă se manifestă prin scandaluri, ameninţări, tentative de omor sau omor.

în cadrul tulburărilor psihice paranoice actele antisociale îmbracă conţinutul temei delirante. Notăm că delirul de invenţie

manifestă o conduită în care pacientul este convins că a făcut o invenţie însemnată. Mai frecvent apare ideea că au fost deposedaţi. Din persecutat devine persecutor prin conduita comportamentală delirantă. Se mai semnalează manifestări antisociale ca ultraj cu violenţă, denunţuri, înşelăciuni.

Psihoză endogenă cronică cu delir sis-tematizat halucinator manifestată printr-o producţie fantastică a delirului cu păstrarea relativă şi durabilă a personalităţii. Debut tardiv cu conservarea unor deprinderi, ati-tudine la limita normalului prin care pacientul îşi menţine poziţia sa în profesie. societate şi familie, păstrarea îndelungată a unei afectivităţi cvasinormale.

Comportamentul antisocial dat de psi-hozele parafrenice se poate traduce prin manifestări agresive (lovire, ultraj, chiar omucideri) cu caracter bizar, nemotivat, iar în ceea ce priveşte comportamentul după comiterea faptei este straniu, lipsit de comprehensiune.

Sindromul Ganser. pseudodemenţa isterică, puerilismul isteric nu pot fi con-siderate forme ale simulării întrucât se manifestă clinic ca: agregate simptomatice care au în comun nota reactivă, obtuzia conştiinţei şi demonstrări vi tatea simptomelor, particulare naturii generale a isteriei (Predescu). De altfel studii recente, citate de Goodwin şi Guze (1984) indică o asociere semnificativă între isterie şi comportamentul antisocial ("tulburarea antisocială de personalitate" - DSM 111). Astfel, rude masculine de gradul 1 ale istericilor prezintă prevalenta crescută pentru antisocialitate şi alcoolism (Arkonac, Guze, 1963), iar rude de sex feminin de acelaşi grad ale bărbaţilor delincvenţi aveau prevalenţă crescută pentru isterie (Guze ş.a., 1967). Studii pe copii adoptaţi ai căror părinţi biologici aveau comportament antisocial au demonstrat frecvenţa mai mare decât cea normală pentru isterie la aceştia, ca şi acuze somatice diverse explicabile prin somatizarea fenomenelor isterice (Cadoret, 1978, Cadoret ş.a.. 1976) ceea ce ar dovedi valabilitatea ipotezei unei

773

relaţii etiopatogenice între isterie şi personalitatea antisocială.

Psihozele de detenţie ("psihozele peni-tenciare". Delbruck, 1847. sau "careelare” - A. Porot, 1984) au constituit preocuparea unor psihiatri de prestigiu (Kraepelin, Bonhoeffer, Rudin, Heuyer, Fouquel). în apariţia lor, ca şi în aceea a psihozelor isterice, joacă un rol important constituţia premorbidă a personalităţii de obicei de natură dizarmonică (paranoiacă, instabilă, isterică, limopată etc.), caracterizată uneori însă şi printr-un grad de nedezvoltare cognitivă (debilitate mintală). A. Porot (1984) sintetizează caracteristicile lor principale: 1) survin în general la delincvenţi primari (aflaţi pentru prima oară în situaţia de anchetă şi detenţie); 2) apar de obicei imediat sau la puţină vreme după reţinerea în penitenciar; 3) sunt de cele mai multe ori tranzitorii, răspund pozitiv la tratament. Tabloul clinic cel mai frecvent întâlnit (Rudin. Heuyer) este cel depresiv, manifestat fie ca depresie psihotică, melaneoliformă. fie ca depresie anxioasă, uneori agitată până la starea confuzională sau sluporoasă, însoţită sau nu de halucinaţii auditive şi fragmente de idei delirante (cu teme de persecuţie, revendi-care, cverulenţă). Temele delirante specifice sunt delirul de graţiere care apare după pronunţarea pedepsei, are caracter absurd (subiectul este convins de iminenţa graţierii, uneori în pofida pronunţării pedepsei capitale) sau delirul de nevinovăţie, strâns înrudit tematic şi etiologic cu primul: constă în idei de auto-justificare. dezvinovăţire, graţiere, nevinovăţie faţă de crima de care este acuzat. Aceste tenie delirante pot apărea şi în cazul unei schizofrenii paranoide în cadrul căreia pacientul se crede acuzat de o crimă ima-ginară (elaborând aceleaşi teme delirante, secundare însă unei teme principale, de obicei, de persecuţie ca în delirul de graţiere şi nevinovăţie), comisă eventual de o "sosie" a sa a cărei existenţă o susţine la modul delirant. Acest delir face parte totdeauna la schizofren dintr-un complex delirant, instalat prin mecanism interpretativ sau al delirului primar, a cărui temă primară este persecuţia sau

autoacuzarea. Psihozele de detenţie pot îmbrăca şi forma unor stări confuzionale. agitate, sau stuporoase, asociind gatismul şi necesitând intervenţia medicală complexă, inclusiv asistenţă terapeutică intensivă, de rehidratare şi reechilibrare hidro- electrolitică, alături de terapia psihotropă. Aceste forme apar mai tardiv (câteva săptămâni până la câteva luni de la începutul detenţiei).

16.7.5. Personalitatea demenţială

şi degradată

în psihozele de involuţie apar modificări în întregul organism de ordin somatic şi metabolic, care determină tulburări psihice prin modificarea personalităţii în sensul scăderii activităţii intelectuale, scădere treptată a memoriei, slăbirea posibilităţilor de înregistrare, diminuarea interesului pentru tot ce este nou, ostilitate. Degradarea personalităţii în sensul unei regresiuni a eficienţei proceselor activităţii psihice globale se traduce cu o frecvenţă remarcabilă în comportament deviant, nuanţat ca formă de exprimare care este predominant agresivă, impulsivă, reactivă sau instabilă.

Remarcăm de la început importanţa aspectelor etio-patogenice (etilismul cronic. traumatismele cranio-cerebrale şi involuţia) sau aspectul de regresiune psihică de intensitate variabilă pe fondul aterosclerozei cerebrale. Interpretarea conduitelor devianle la această categorie de personalitate se leagă de degradarea capacităţii de estimare calitativă â discernământului până la anularea acestei capacităţi. Comportamentul inadaptat cu conţinut agresiv se întâlneşte sub forma dublei direcţionări: hetero sau autoagresivitate. Motivarea suicidului care se produce prin excelenţă în faza predomenţială este constituită frecvent de episodul depresiv, individul fiind încă conştient de decăderea sa progresivă. Acest aspect apare mai ales în demenţele arteriopatice şi presenile.

Adesea o stare confuzională. un delir melancolic creşte riscul suicidului la aceste categorii.

774

Reacţiile medico-legale ale patologiei presenescenţei şi senescenţei îmbracă forme tipologice delictuale diverse (de la acte de neglijenţă cu consecinţă asupra bunurilor proprii, ale altora, obşteşti şi furturi absurde la viol şi incendieri voluntare), riscul lor de producere fiind greu de estimat, literatura de specialitate neglijând aceste aspecte. O evaluare incompletă a aproximat în Franţa cifra condamnaţilor în vârstă de peste 60 ani la 1-2% din totalul condamnărilor, ceea ce permite evaluarea totală a actelor antisociale a acestor persoane - la fel de aproximativ - la de 2-3 ori mai mulţi (ţinând cont de numărul celor care nu au avut responsabilitate juridică şi nu au fost condamnaţi).

Modificările psihologice caracteristice acestei vârste (deteriorarea cognitivă, pro-gresivă şi ireversibilă, labilitatea afectivă, pierderea creativităţii şi curiozităţii, con-servatorism şi refuzul noului cu restrângerea sferei de interese şi dificultatea de adaptare la nou, chiar mizoneismul, dependenţa), modifică orizontul bătrânului asupra vieţii prin schimbarea perspectivei personale (raţionale, emoţional-experienţiale. existenţiale) care devine dominant pesimistă, chiar depresivă. Atitudinile sociale (uneori chiar instituţionalizate) sunt deseori gerofobice. ceea ce nu face decât să accentueze trăirea unui profund şi chinuitor sens al declinului. Aşa cum arată Hy. Bernard şi Brisset (1979), o interpretare dinamică a senescenţei cuprinde declinul psihologic, social, existenţial şi reversul său psihologic reprezentat de tendinţele de a-1 compensa. De multe ori aceste compensări, fireşti şi chiar necesare, devin supracompensări şi se traduc prin dezadaptări comportamentale, care pot lua forma reacţiilor medico-legale. Depresia cronică, morozitatea, irascibilitatea, apre-hensiunile diverse se pot organiza treptat, trecând prin etapa intermediară a suspi- ciozilăţii şi suspiciunii, în interpretări şi idei delirante (de persecuţie, prejudiciu moral şi material, gelozie, otrăvire) în care primul acuzat devine, nu de puţine ori. partenerul conjugal. De altfel. Verwoerd (1981) vorbeşte de mecanismul "ţapului ispăşitor” la această

vârstă şi în cazul normalilăţii, individul acuzându-şi partenerul conjugal de necazurile vârstei.

Situaţiile clinice întâlnite la expertiză cuprind sindroame psiho-organice acute (confuzii delirant-oneiroide survenite pe fondul suferinţei cerebrale vasculare) sau cronice (deteriorative), demenţe şi psihoze paranoide de involuţie. în cazul primelor, indiferent de actul antisocial comis dis-cernământul va fi abolit, ca şi în cazul demenţelor sau psihozelor paranoide şi melancoliei de involuţie. în cazul deteri-orărilor, discernământul va fi apreciat în funcţie de nivelul funcţiilor cognitive restante, de situaţia existenţială a expertizatului şi de circumstanţele comiterii faptei, de obicei fiind scăzut.

Faptele comise au de multe ori conţinut legal de regresiunea instinctivo-afecti vă cu exteriorizarea instinctului erotic şi comiterea de delicte sexuale impulsive şi exhibiţionism, atentate la pudoare, tentative de viol ale căror victime sunt adesea copiii (legea lui Tardieu specifică de altfel că "victima va fi cu atât mai tânără cu cât bătrânul va fi mai bătrân"). Ultrajul, calomnia, rezultate ale cvcrulenţei. suspiciozităţii agravate de singurătate pot 1'i de asemenea întâlnite. Ataşamentul excesiv la proprietate, consecinţă a avariţiei şi apre-hensiunilor legate de viitorul incert poate duce la furturi absurde prin motivaţie sau mod de efectuare (colecţionarism. obiecte inutile sau lipsite de valoare, comiterea "la vedere" a furtului în cazul demenţelor), la reacţii de răzbunare motivate aberant sau delirant (de cele mai multe ori în cadrul unei teme de gelozie), incendieri (de asemenea din răzbunare faţă de "infidelităţi" imaginare). în pofida unei "faţade" de integrare socială adecvată actul medico-legal apare surprinzător pentru anturaj sau victimă, păstrarea unor deprinderi automate comportamentale, de conduită. de exprimare verbală având de fapt doar un caracter parţial, fapta survenind când motivaţia delirantă (de obicei micromanică sau de gelozie) sau deteriorarea psiho-organică (de obicei mixtă, vasculară şi involutivă) depăşesc tiparele minime de comportare.

Ateroseleroza cerebrală poate fi cauza

775

unor crize de epilepsie (epilepsie vasculară cerebrală sau aterosclerotică) a căror frecvenţă şi evoluţie sunt favorabile, dar care traduc clinic amploarea suferinţei psihoorganice cu consecinţe în planul capacităţii de discernământ, a capacităţii de înţelegere şi exprimare liberă a voinţei.

Patologia psihică a acestei vârste ridică probleme şi în expertizarea capacităţii de testare (efectuată de cele mai multe ori pe baza unor acte medicale prin intermediul căruia se reconstituie capacitatea de a efectua tranzacţii, de a testa într-un anumit moment al evoluţiei suferinţelor psiho-organice şi somatice, eventual asociate).

Formele alcoolismului acut sau cronic constituie atât factori predispozanţi (prin modificările de pesonalitate) sau favorizanţi (prin dezinhibiţie comportamentală, pierderea controlului voinţei), cât şi determinanţi (prin asocierea celor două tipuri anterioare de mecanisme comportamentale antisociale). Beţia acută simplă (vulgară) este foarte des asociată unui act antisocial comis de un psihopat; apare ca interferenţă în alcoolismul cronic delictogen ("psihopatizat"). în epilepsie şi în general în orice altă situaţie clinică psihiatrică cu incidente medico-legale. Dezinhibiţia şi excitaţia psihomotorie, sedarea anxietăţii (efectul "psihotrop" anxiolitic, antidepresiv al alcoolului) cu euforizare chiar, suprimarea cenzurii morale explică efectul potenţator antisocial al alcoolului în aceste situaţii. Caracterul voluntar al intoxicaţiei îi conferă din punct de vedere juridic valoarea de circumstanţă agravantă.

Interferenţele subacute (predelirium tremens) sau acute (delirium tremens) sunt criminogene în funcţie de amploarea tul-burărilor predominent calitative a conştiinţei şi de tipul ei clinic (stările delirante fiind mai grave medico-legal). Şi aici victima poate fi implicată cauzal (victimologic) în cazul unei infracţiuni contra persoanei. prin rolul provocator al unOr intervenţii care se suprapun întâmplător pe tema delirant-neiroidă a bolnavului şi declanşează acte comportamentale defensive din partea acestuia. Discernământul este abolit în aceste

situaţii. Delirul alcoolic cronic se remarcă prin

tema delirantă de gelozie, asociată uneori cu preocupări hipocondriace sau compor-tamentale aberante (homosexualitate, incest). Actele agresive care vizează partenera sunt de o mare violenţă, ajungând până la omor. Exista însă şi posibilitatea inversă, a agresării violente a delirantului de către parteneră, în sensul unei "binemeritate" pedepse pentru suferinţele fizice şi morale îndelungate. Incendierile sunt de asemenea întâlnite ca reacţii vindicative secundare delirului de gelozie (dar şi în cadrul altor teme conflictuale, cu persoane diferite). întâlnindu-se la alcoolic şi în beţia patologică, stările de delirium tremens sau "beţia ludică morbidă". în delirul de gelozie demonstrat clinic ca fiind de intensitate psihotică ca şi în halucinoza Wernicke. dicernământul este abolit.

Beţia patologică (indiosincratică) este cantitativ şi calitativ anormală: constă într-o stare crepusculară de tulburare a conştiinţei (intersectată şi cu elemente halucinaturii. delirante, dar dominată de excitaţia motorie cu comportament ambulator şi elector foarte bine coordonate) care apare brusc la o cantitate foarte mică de alcool. Debutează cu o perioadă agitată. urmează confuzia profundă, comportamentul coordonat putând lua forma unor acte grave antisociale (mutilări, omu-cideri colective, violuri, incendieri etc.). Sfârşitul episodului este tot atât de brusc ca şi debutul, rămânând post-critic o amnezie lacunară a episodului. Durata este de câteva ore: episodul se poate repeta, după cum poate rămâne şi unic în existenţa bolnavului. Substratul cerebral ar fi lezional (microsechelar post-traumatic. post-encefalic. idiopatic), afecţiunea trebuind diferenţiată de epilepsia temporală, alte intoxicaţii exogene (în special barbiturice. psihotone) şi similare. Având în vedere regimul juridic distinct al intoxicaţiei alcoolice indiosincratice (discer-nământ abolit pentru primul episod) aprecierea medico-legală va ţine seama de o interpretare nuanţată ncurofiziopatologică a acestei stări (Terbancea M.. Dragomirescu

776

V.T., 1972). Criteriul judiciar, relevat de dosarul penal, pune în evidenţă caracterul neobişnuit al faptei în contrast cu personalitatea subiectului, motivaţia aberantă, comportamentul post- faptă care este de tip reactiv depresiv la constatarea proporţiilor comportamentului propriu. Criteriul clinic evidenţiază particularităţile clinice psihiatrice ale tulburării, ale comportamentului post-critic. anamneză evidenţiind cinci momente de conştiinţă analizabile: momentul ingestiei. cel crepuscular, cel hipnotic post-critic. momentul de trezire amnezică, momentul expertizării (Dragomirescu). Criteriul paraelinic urmăreşte evidenţierea electroeneefalografică a substratului microle- zional cerebral prin activare cu alcool. Diagnosticul de beţie indiosincratică nu poate fi pus decât după o atentă şi complexă examinare care să o delimiteze de "beţia profundă" (complicată, cu hlackoul-uri), care din punct de vedere juridic nu beneficiază de acelaşi regim cu beţia indiosincratică dat fiind că ea survine la o personalitate indemnă lezional cerebral, care acţionând voluntar şi fiind aptă de aprecierea consecinţelor actelor sale deliberate îşi asumă şi posibilele riscuri ale acestora.

Incidenţele criminologice ale bolnavului epileptic sunt bine cunoscute oricărui clinician psihiatru. Dificultăţile de apreciere medico-legală rezidă din diversitatea tablourilor clinice psihice pe care le poate îmbrăca epilepsia: stări crepusculare sau eonfuzionale (oniroide), tulburări intercritice de tip psihopatoid sau " caracteriopalic", deteriorări encefalopatice sau demenţieri. stări psihopatice schizoforme sau de furor epileptic (cu mare heterodis- tructiviiate şi risc de comitere a unor crime cu cruzimi, nemotivate, "omor patologic"). absenţe, crizele psihomotorii sau epilepsia temporală, crizele psihosenzoriale. afazice, dismnezice. vegetative, de automatism psihomotor, crizele de epilepsie parţială, tablouri în care tulburările de conştiinţă sunt valabil reprezentate critic, post-critic şi calitativ. Aprecierea medico-legală va ţine seama de

gradul de afectare psiho-organică (prin obiectivare psihometrică). cu atât mai accentuată cu cât istoricul crizelor este mai îndelungat, de eventuală determinare etiologică (în cazul epilepsiei post-traumatice îndeosebi, dar şi - mai rar - a celei tumorale, survenite pe fond vascular cerebral etc.). Stările crepusculare se pot manifesta clinic prin alternanţa unor faze oneiroide (halueinator- delirantc) cu altele de relativă luciditate şi păstrarea unui comportament aparent normal. în cadrul trăirilor psihotice oneiroide, spontan sau prin favorizarea unei provocări din exterior, bolnavul se poate manifesta - ca urmare a destructurării parţiale a câmpului de conştiinţă - cu agresivitate extremă (furor epileptic) şi violenţă ce se poale solda cu omoruri multiple. nemotivate, incendieri, diverse alte acte de violenţă. Acest comportament lasă impresia că epilepticii se eliberează prin crizele motorii heteroagresive de toate impulsiunile lor. menţinute până atunci la nivelul subconştient şi permanent controlat (Di Tullio). Caracterul frapant patologic al acestor acte antisociale atrage în expertiză concluzia dicemământului abolit.

Epilepsia psihomolorie sau temporală se manifestă comportamental aparent normal, tulburarea psihopatologică centrală fiind de Lip crepuscular, deambulând, executând automat acţiuni complexe, coordonate. acţiuni care uneori pot lua forma unor acte antisociale (incendieri, atentate la pudoare, loviri, furturi "la vedere" etc.) al căror discernământ, după o judicioasă obiectivare clinică şi paraclinică. este abolit.

O mare gamă tipologică de acte anti-

sociale comit epilepticii cu tulburare de personalitate şi caracter în perioada inter- crilică. Dintre multiplele descrieri ale acestor modificări reţinem pe cea a lui Lemperriere (1953) care vorbeşte de următorul "psihotip" epileptic: - eficienţa activităţii variabilă, bradipsihia şi perseverarea ducând la diminuarea ei de regulă, prin automatismul şi stagnarea iniţiativei, persistenţa "perfeeţionistă" într-o activitate: - impulsivitatea, explozivitatea reacţiilor

777

adaptative, labilitate dispoziţională. Pe fundalul acestei "constituţii epilep-

toide" (F. Minkowska) pot apărea paroxisme critice, confuzionale sau furorul epileptic (care se substituie unui paroxism critic. îl precedă sau urmează). Furorul durează câteva ore. are tendinţa de a se repeta, apare spontan, dar, şi la contrarieri exterioare, se acompaniază totdeauna de manifestări somatice şi neurovegetative (vasodilataţie periferică cu facies congestionat. tahicardie, tahipnee, hipersecreţie salivară, transpiraţii,

midriază. piloerecţie). Stările psihotice epileptice, de aspect

clinic atipic, dar sugerând toate tipurile nosologice (schizoforme, afective, inter-pretative. confuzionale) se întâlnesc la 5- 10% din epileptici. După momentul apariţiei lor în raport cu episodul sau ritmicitatea episoadelor critice aceste stări se împart în: psihoze epileptice propriu-zise ("critice", corespunzând unei adevărate crize cerebrale epileptice, neconvulsive, manifestate prin stări confuzive agitate, stări crepusculare, stări

de rău sau crize parţiale, complexe din epilepsia temporală). stări psihotice post-crilice (confuzionale. disforice. paranoide de scurtă durată) şi intercrilice, denumite şi "alternative" (Janz. Wolf) datorită fenomenului de balanţă prin care ele se manifestă în raport cu crizele epileptice. Landolt (1950) a descris în cazul psihozelor "alternative" intercrilice fenomenul electric de "normalizare forţată" (înlocuirea traseului intercritic cu unul puţin reactiv, rigid, cu numeroase ritmuri rapide). Stările psihotice

epileptice apar mai frecvent în epilepsiile simptomatice. îndeosebi de lob temporal. formele schizoforme mai des în cazul focarului lezional situat în emisferul dominant, iar cele de aspect afectiv când focarul este situat în emisferul minor.

Dacă în cazul actelor antisociale comise în timpul unor stări psihotice discernământul este abolit, pentru cele apărute intercritic pe fundalul tulburărilor de personalitate de tip epileptic acesta va fi considerat diminuat. în

pofida reputaţiei criminogene în general admisă pentru epileptici. Di Tullio consideră potenţialul lor antisocial mai puţin însemnat decât s-ar crede, punând această supraestimare criminogenetică pe seama unei analogii nejustificate a comportamentului acestor bolnavi cu cel al psihopaţilor.

Leyrie (1977) citează un studiu al lui Barande pe 1930 dosare medicale de delincvenţă, din care 159 au fost epileptici, 38 având o relaţie directă de cauzalitate între boala şi faptă, 37 o relaţie indirectă şi 84 o relaţie de coincidenţă. Tipologia delictuală cuprindea furturi, escrocherii (68 cazuri), omor (41, deci 25%), vătămări, vagabondaj, scandal (27 cazuri), atentate la moravuri (11 din care 8 violuri), incendieri voluntare (10 cazuri). Ca factori asociaţi bolii s-au găsit debilitatea mintală (25% din fapte), ereditate epileptică (20%), alcoolism cronic (30%). alcoolism ocazional, factori socioculturali. Prezenţa acestor factori asociaţi a diminuat suplimentar specificitatea criminogenă a epilepticilor studiaţi.

Acelaşi autor (op. cit., p. 79) citează un set de criterii utile stabilirii relaţiei de cauzalitate între diferitele manifestări clinice ale epilepsiei şi fapta antisocială.

- Criterii clasice: 1. Conjugarea actului cu manifestarea

convulsivantă (fapta comisă imediat înainte sau imediat după criză).

2. Caracterul intempestiv a! comiterii faptei.

3. Amnezia sau torpoarea consecutivă faptei.

4. Repetiţia şi tendinţa stereotipă a faptei. 5. Absenţa motivaţiei logice şi a pre-

meditării faptei. 6. Neconcordanţa faptei cu atitudinile

habituale ale subiectului. - Criterii modeme : 7. Alterarea conştiinţei vigile. 8. Fenomene de dezinhibare psihomo-

torie în comiterea actului antisocial. 9. Alterarea traseului EEG. 10. Eficacitatea unui tratament

antiepileptic de probă.

16.8. ASISTENŢA MEDICO-LEGALĂ

778

Şl CEA SOCIAL-JURIDICĂ. O-

RIENTARE CRIMINOLOGICĂ.

PERICULOZITATE SOCIALĂ.

OBLIGARE LA TRATAMENT Şl

MĂSURILE DE SIGURANŢĂ CU

CARACTER MEDICAL

Din punct de vedere socio-psihologic, condiţiile de formare şi structurare a per-sonalităţii ca funcţie de sinteză a psihismului, apar covârşitoare în comparaţie cu fondul biologic - constituţional, insuficient aprofundat până în prezent, uneori imposibil de explorat şi cu atât mai mult obiectivat.

Din punct de vedere criminologie şi al patologiei sociale, personalitatea infractorului sau cea "sociopată", psihopatia antisocială, trebuie individualizate într-o măsură corespunzătoare, existând particularităţi de afirmare social-negativă şi de reacţie medico-legală sau antisocială, în funcţie de natura condiţiilor şi circumstanţelor de săvârşire, de natura mobilului şi de intensitatea tipului dc motivaţie.

PuLem spune că ni. avem dc a face cu infracţiuni (deşi ele sunt bine definite şi delimitate de legislaţie, la fel ca şi entităţile nosologice în patologie), ci cu infractori. După cum semnalam şi cu alte ocazii, eficienţa măsurilor de prevenţie, intervenţie şi rccuperare-reinserţie socială depinde de individualizarea acestora. în funcţie de personalitatea infractorului. La recidivişti, în evoluţia activităţii lor antisociale, există momente de reactivitate diferită de la o situaţie la alta. totdeauna legale de tulburări de personalitate sau modificări de atitudine comportamentală, chiar la infractorii "din obicei" sau la cei cronici, ceea ce face greu de stabilit un specific infracţional legat de o bio-tipologie. psiho-tipologie sau. de ce nu, o socio- tipologie. Se afirmă că fiecare tip de organizare socială are infractorii pe care-i merită. Desigur, se face în primul rând o apreciere de ordin cantitativ privind extin- dcrea fenomenului infracţional şi mai puţin de ordin calitativ - privind gravitatea actelor de violenţă comise şi de agresivitate. De aici, necesitatea unei interpretări criminologice

individualizate, utilizarea unei tactici şi metodologii de diagnosticare particularizate, precum şi o mai judicioasă diferenţiere a măsurilor de ordin profilactic şi terapeutic - de prevenire şi combatere a fenomenului în sine şi mai ales de recuperare şi reinserţie socială. în orientarea acestor măsuri organele judiciare pot beneficia de o argumentare în plus. printr-o expertiză medico-legală psihiatrică judicios alcătuită, la care adăugăm menţiunea necesităţii unui cadru instituţional corespunzător. adecvat diversificării actualelor măsuri de siguranţă cu caracter medical sau de obligare la tratament medical. atât pentru infractorii adulţi şi cu atât mai mult pentru minori. Observăm formalitatea care mai persistă în instituirea sau ridicarea măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 114 C.P. şi mai ales 113 C.P. pentru adulţi, la fel ca şi cele prevăzute de art. 105 C. P. pentru minori.

în lucrarea sa intitulată "Adaptare - periculozitate şi boală psihică". Dan Prelipceanu (56) citează câteva definiţii ale noţiunii de periculozitate (Brooks, Sarbin. Rennie, Scott, Leyrie. Cotin, Pinatel. Di Tullio, Houchon. Seeling, de Greci') dis-cutând controversele conceptuale dintre psihiatri, criminologi şi jurişti din ţările în care noţiunea a fost un subiect important de discuţie ( îndeosebi cele din America de Nord) în raport cu evoluţia standardelor legale de internare obligatorie care. în ultimii 25 de ani. s-au deplasat de la accentul pus pe "nevoia de tratament" spre "starea ele a fi periculos pentru sine fi pentru al fii” (Stan ton, Segal. Monahan). Autorul discută modelul descriptiv (Brooks). periculozitatea din perspectiva criminologiei clinice italiene, care operează cu noţiunile de temibilitate şi adaptabilitate (Garofalo), precum şi opiniile altor autori, semnalând o serie de dificultăţi şi incertitudini în clasificarea acesteia. Se subliniază diferenţa specifică faţă de peri-culozitatea delictuală. în care se poate vorbi de o tipologic şi se argumentează avantajele abordării globale a periculozităţii pre-delictuale mai apropiată de realitatea interacţiunii individ-mediu. în continuare se

779

face o discuţie asupra violenţei în raport cu agresivitatea şi devianţa ca gen proxim al periculozităţii, în raport cu toleranţa socială, citând lucrările din această direcţie ale lui Sellin şi Dragomirescu.

Autorul propune abordarea "tridimen-sională" a periculozităţii în sensul : 1) evaluării statistice a periculozităţii pre- delictuale (magnitudinea fenomenului la scara internărilor psihiatrice): 2) relevanţa predictivă a criteriilor cuantificabile (acu-rateţea predicţiei) şi 3) expertiza medico-legală psihiatrică. în sensul unei perspective complexe şi complete a multiplelor determinări ale actului antisocial cu implicaţii medico-legale ( ).

în concluziile lucrării susmenţionate se arată că predicţia de periculozitate necesită criterii pragmatice, care să permită intervenţia terapeutică rapidă pentru a proteja persoana şi societatea, dar şi pe medicul psihiatru, în raport de codul său etic şi profesional. Se discută azi noţiuni cum sunt cele de "stări" şi "situaţii" de periculozitate. conferind persoanei un anume risc de moment sau de durată ceva mai lungă. Autorul ajunge la concluzia că periculozitatea scade cu vârsta, "aceasta devenind factor predictiv doar în asociere cu alţi 3 factori: atitudinea în momentul evaluării, abuzul de alcool, antecedentele infracţionale". Periculozitatea predelicluală apare mai târziu în evoluţia bolii, în raport cu cea delictuală, odată cu eliminarea - prin diverse mecanisme - a capacităţii de adaptare socială. Subiecţii mai heteroagresivi (verbal şi fizic) au în evoluţie decompensări mai frecvente. îndeosebi datorită tulburărilor de dezvoltare ale per-sonalităţii. Periculozitatea domină la sexul masculin, acesta asociindu-se semnificativ şi cu vârsta tânără.

Periculozitatea predelictuală este influ-enţată mai mult de caracterul acul al stării clinice decât de o anumită afecţiune psihică. "Profilul clinic al subiectului cu periculozitate predelictuală este caracterizat constant şi pregnant de hiperexcitabilitate. toleranţă scăzută la frustraţii, ostilitate şi labilitate

afectivă, la care se asociază - mai puţin pregnant - starea de furie sau tendinţa de a se mânia uşor. Excitaţia, agitaţia. suspiciozitatea, ideile delirante (indiferent de tematică) şi furia domină starea clinică ce determină periculozitatea. Ultimele trei simptome au un caracter remanent, persistând, mult atenuate, chiar şi în momentul remisiunii şi externării. Periculozitatea predelictuală şi agresivitatea sunt mai accentuate cu cât tabloul psihopatologic este mai sever. în momentul luării deciziei de internare obligatorie" (56).

Ne propunem aprofundarea înţelesului juridic propriu-zis referitor la această noţiune. făcând o serie de precizări pe care le considerăm de interes deosebit pentru experţi, fie medici legişti, fie psihiatri dar şi pentru practicianul de medicină generală care se întâlneşte în activitatea sa cu asemenea situaţii. Am precizat anterior că primul eşalon de la care dorim nu numai receptivitate ci deosebită solicitudine şi multă seriozitate în evidenţă, tratamentul propunerilor privind aplicarea prevederilor Decretului 313/1980. îl formează dispensarele de cicumscripţie conduse de medici de medicină generală.

Pe de altă parte, o serie de precizări preliminare de ordin teoretic sunt necesare şi pentru experţi. Există o serie de diferenţieri şi nuanţări pe care le face literatura de specialitate în legătură cu natura, conţinutul şi modul de aplicare a acestor măsuri, atât pentru minori cât şi pentru adulţi cu tulburări care să justifice instituirea lor. Astfel, în dispoziţiile art. 112 CP. sunt prevăzute limitativ măsurile de siguranţă care se pot lua faţă de persoanele care prezintă o stare de pericol. Faţă de minorii între 14 şi 18 ani se pot lua "măsuri educative", denumire care o înlocuieşte pe cea de "măsuri de siguranţă pentru minori", prevăzută de codul penal anterior.

In literatura juridică se face o siste-matizare în raporl de unele elemente comune mai multor măsuri de siguranţă şi totodată ţinându-se seama de mai multe criterii, astfel:

în raport de scopul urmării prin luarea acestor măsuri, acestea pot fi:

- curative, care se iau pentru a-1 vindeca

780

pe făptuitor de anumite maladii psihice sau mintale. Vindecarea făptuitorului se poate realiza fie prin obligarea lui la tratament medical, fie prin internarea lui pentru a fi tratat într-un institut medica] de specialitate;

- educative, când se iau în vederea reeducării făptuitorului, pentru a nu se afla în situaţia de a comite infracţiuni datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru a ocupa o funcţie sau a exercita o profesie, meserie etc. Libertatea făptuitorului este restrânsă, măsura durând atâta timp cât subzistă cauza care a determinat luarea ei.

In raport de drepturile la care se referă, măsurile de siguranţă pol fi :

- privative de libertate, dacă constau în privarea de libertate a făptuitorului. Ele se realizează prin internarea medicală a alie-natului mintal într-un institut spitalicesc;

- restrictive de libertate, când constau fie în obligarea la tratament medical, fie în interzicerea de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesie, o meserie sau orice altă ocupaţie, ori de a se afla în anumite localităţi;

- privative de drepturi, când constau în interzicerea unei persoane de a se afla în localitatea unde a săvârşii infracţiunea sau în alte localităţi, dacă prezenţa ei în aceste locuri prezintă un pericol grav pentru societate;

- patrimoniale, când constau în confis-carea unor bunuri a căror deţinere de către persoana care a săvârşit fapte prevăzute de legea penală prezintă pericol social.

în raport de persoanele faţă de care se iau : - măsuri de siguranţă care se iau faţă de

făptuitorii care răspund penal pentru fapta săvârşită (obligarea la tratament medical, interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o altă ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi);

- măsuri de siguranţă care se iau faţă de făptuitorii care nu răspund penal, dar care prezintă o stare de pericol care obligă să se ia măsura internării medicale.

în raport de durată, măsurile de siguranţă pot fi:

- măsuri de siguranţă pe durata nede-

terminată, adică pe durata stării de pericol a făptuitorului (internarea medicală, obligarea la tratament medical, interzicerea de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesie. meserie sau altă ocupaţie);

- măsuri de siguranţă pe durata deter-minată, adică pe un timp prestabilit (inter-zicerea de a se afla în anumite localităţi);

- măsuri de siguranţă definitive, asupra Cărora, după executarea lor. nu se mai poate reveni (expulzare străinilor, confiscarea specială).

Principiile de drept, care stau la baza instituirii şi aplicării acestor măsuri de si-guranţă se pot sintetiza astfel:

- Apărarea societăţii împotriva infracţi-unilor nu ar putea fi asigurată. în mod eficient, dacă în acest scop s-ar folosi numai aplicarea de pedepse, oricât de severe ar fi ele, atât ca durată cât şi ca regim de executare. Infracţiunea trebuie analizată în raport cu persoana care a săvârşit-o şi nu izolat, ca o noţiune abstractă, fără nici o legătură cu viaţa socială, iar tratamentul penal care urmează a fi aplicat trebuie să aibă în vedere tot ceea ce caracterizează persoana făptuitorului, aşa cum se vădeşte în prezent şi cum se profilează în viitor.

Apreciem că ar fi necesar să se introducă în legea penală şi unele sancţiuni preventive care, împreună cu pedepsele, să realizeze îndreptarea făptuitorului şi readaptarea la viaţa socială, asigurând în acest fel. într-un mod mai eficient, apărarea societăţii.

- Societatea nu trebuie să aştepte ca acele persoane - în privinţa cărora există probabilitatea că vor săvârşi infracţiuni sau fapte prevăzute de legea penală - să tulbure din nou ordinea de drept.

- Sancţiunile preventive au fost introduse în legislaţia diferitelor state începând de la sfârşitul secolului XIX şi continuând cu secolul al XX-lea, având rolul de a completa efectul pedepselor, sporind astfel capacitatea de luptă a societăţii, faţă de unii infractori "din obicei" sau "cronici" sau toxicomani ori bolnavi mintali.

- Denumirea de "măsuri de siguranţă" a

781

fost aleasă de Uniunea Internaţională de Drept Penal pentru aceste sancţiuni preventive. Prin însăşi această denumire se face deosebirea între pedepse şi sancţiunile preventive şi de aceea a fost acceptată de aproape toate legislaţiile.

- în legislaţia noastră, măsurile de si-guranţă au fost introduse pentru prima dată în codul penal din 1936, fiind prevăzute ca sancţiuni de drept penal, distincte de pedepse.

- în literatura juridică actuală, unii jurişti au susţinut că, în locul pedepselor şi măsurilor de siguranţă, ar trebui introdus un sistem de acţiuni denumite "măsuri de apărare socială" ţinându-se seama de criterii psihice, sociale şi morale. Alţi jurişti susţin că trebuie menţinute atât pedepsele cât şi măsurile de siguranţă (Vasiliu Th.. 1972).

O observaţie de ordin general pe care o facem pornind de la definiţia infracţiunii ca faptă prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie, este aceea că nu se poale extinde şi asupra faptelor antisociale, periculoase societăţii, săvârşite de un bolnav psihic, care a comis fapte fără dicernământ şi pentru care se opiniază pentru aplicarea măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 114 C.P. Tocmai de aceea, de multe ori. pe parcursul acestei lucrări, referindu-ne la faptele penale comise de asemenea bolnavi, le-am etichetat ca acte antisociale, fără a considera denumirea de infracţiuni ca improprie şi făcând totodată distincţia dintre delict şi culpă. Am considerat. în consecinţă. ca fiind de valoare indispensabilă, completarea acestui capitol cu câteva noţiuni elementare de drept.

Dacă principiile de drept fundamentează teoretic instituirea în legea penală a măsurilor de siguranţă, având ca motive de fond apărarea societăţii împotriva infracţiunilor, permitem de a adăuga principiile de ordin medical, psihiatric şi medico-legal. referitoare la statutul juridic şi social al bolnavului psihic, care vizează în plus apărarea şi ocrotirea bolnavului psihic, adăugând la rolul de sancţionare preventivă şi de completare a efectelor pedepsei în scop de reeducare, rolul

de asistenţă medico-legală şi socio-psihiatrică. în vederea tratamentului corespunzător, ce vizează recuperarea şi reinserţia socială a acestuia.

Trecând peste consideraţiile de ordin teoretic pe care se bazează statutul social al bolnavului psihic, reamintim că acesta beneficiază, p^ lângă reglementările juridice de bază şi de alte reglementări privind diferite categorii de relaţii sociale şi care formează împreună statutul juridic al bolnavului psihic, al unei categorii care trebuie ocrotită datorită stării de sănătate. O culegere sistematizată a acestor norme, cu eventuale comentarii şi propuneri de lege ferenda, ar prezenta interes pentru cei care au răspunderi privind această categorie de persoane (Mironţov Tuculescu V. şi colab.,1986). Statutul bolnavului psihic reclamă un raport deosebii faţă de statutul oricărei alte categorii de pacienţi. Particu-laritatea rezidă din incapacitatea bolnavului psihic - a celui psiholic mai ales - de a recepţiona starea sa de boală şi deci. de a apela la un ajutor medical calificat, de a urma tratamentul prescris, de a se menaja, într-un cuvânt - de a fi partener de roluri, împreună cu medicul în cadrul contractului. De asemenea, bolnavul psihic nu este întotdeauna capabil să-şi formuleze pretenţiile şi revendicările faţă de grupul social. Din acest motiv, la întâlnirea dintre roiul şi statutul suferindului mintal, psihiatrul devine reprezentantul moral auto-rizat al acestuia în dialogul lui deosebit cu grupul şi. în acelaşi timp. reprezentantul grupului, prin tot ceea ce acesta poate oferi bolnavului psihic, motive pentru care psihiatrul trebuie să examineze bolnavul cu meticulozitate, în totală independenţă şi libertate (Baruk H., 1981).

După cum am mai menţionat, o primă răspundere revine sectorului de asistenţă psihiatrică care nu va adopta o atitudine terapeutică diferenţiată, indiferent de nivelul la care se acordă asistenţa de specialitate, indiferent dacă bolnavul psihic a fost etichetai ea periculos înainte sau după săvârşirea unei fapte antisociale, indiferent dacă "periculozitatea" a fost redusă teoretic din

782

gravitatea afecţiunii psihice sau s-a manifestat antisocial prin acte infracţionale, indiferent dacă se află internat în unităţile sanitare din reţeaua Ministerului Sănătăţii sau din reţeaua sanitară a direcţiei penitenciarelor (spital-penitenciar) din reţeaua Ministerului de Interne.

Trebuie reamintit că şi medicii de medicină generală, potrivit legii, au sarcina să efectueze examinările medicale şi să informeze asupra manifestărilor bolnavului presupus periculos. în vederea aprecierii de către comisia medicală competentă, singura în măsură să stabilească dacă este într-adevăr periculos, în sensul art. 2 din Decretul nr. 313/1980 şi dacă necesită instituirea unui tratament medical obligatoriu. Facem din nou observaţia - pe care o să o reluăm în capitolul respectiv - că şi medicul de medicină generală poate să-şi dea seama şi să stabilească periculozitatea unui bolnav psihic însă nu are competenţa să o ateste în mod oficial sau să o certifice. Calitatea, gradul sau funcţia, participarea ocazională ca membru al unei comisii nu constituie totdeauna garanţii de competenţă. Onestitatea, modestia, scrupu- loziiatea în exprimarea unui verdict medical ştiinţific motivat şi mai ales experienţa practică întărită de o suficientă documentare teoretică conferă condiţii mai sigure de competenţă.

în arî. 9 din aliniatul 3 din Decretul 313/1980 se prevede dreptul şi totodată obligaţia comisiei medicale de a dispune, la nevoie, efectuarea unor examinări medicale suplimentare ori completarea datelor culese anterior. Decizia de instituire a tratamentului medical obligatoriu aparţine în exclusivitate comisiei medicale, astfel încât şi răspunderea aparţine în exclusivitate comisiei respective pentru hotărârea luată, hotărârea trebuind să reflecte starea reală a sănătăţii bolnavului supus examinării. Această obligaţie devine şi mai importantă când sc decide tratament me-dical obligatoriu în condiţii de spitalizare, măsura implicând o privare de libertate. Pentru fiecare caz în parte va trebui să se ţină seama de dispoziţia art. 28 din Decretul

313/1980 care prevede că internarea unei persoane ca bolnav psihic periculos, instituirea sau menţinerea tratamentului medical obligatoriu fără respectarea dispoziţiilor decretului, atrage răspundere materială civilă, disciplinară sau penală.

O răspundere asemănătoare şi tot mai importantă revine şi personalului medical în acordarea asistenţei la nivelul cel mai înalt tuturor bolnavilor psihici, cu aplicarea tuturor procedeelor terapeutice în vederea însănătoşirii sau ameliorării stării bolnavului (termenul de "însănătoşire" folosit de art. 114 C.P. fiind interpretat într-un sens mai larg atât ca vindecare, cât şi în sens de ameliorare - mai ales când se referă la reducerea la minimum până la anihilare a potenţialului de periculozitate socială în stările de remisiune). Neapîicarea procedeelor terapeutice, corespunzătoare, precum şi orice întârziere în instituirea unor metode sau a unei game terapeutice indicate constituind o încălcare a obligaţiilor de serviciu, care atrage, după caz, răspunderea disciplinară sau penală.

în măsura în care infracţiunile sunt considerate ca "stări de pericol", ele nu pot fi combătute, fireşte, numai prin sancţiuni penale - pedepse. Stările izvorăsc din realităţi ce nu constituie încălcări ale legii penale. De aceea, în cadrul Codului Penal, alături de mijloacele cu caracter represiv, s-a instituit un cadru complementar de mijloace de constângere cu caracter pur preventiv - cadrul măsurilor de siguranţă.

Măsurile de siguranţă, deşi sunt luate faţă de persoanele care au săvârşit lapte prevăzute de legea penală, au o incidenţă ce nu este determinată de existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită, ci de existenţa "stării de pericol" relevată de acea faptă. în acest sens art. 113 şi 114 Cod Penal stabilesc două astfel de măsuri care au un caracter medical, scopul lor fiind înlăturarea stării de pericol şi preîn-tâmpinarea săvârşirii altor fapte prevăzute de legea penală; ele prevăd obligarea la tratament medical şi internarea medicală. Ca rezultat se urmăreşte în acest fel înlăturarea "stării de pericol" şi obţinerea unei "stări de siguranţă".

783

Menţionăm că starea de pericol, ce serveşte ca temei la luarea măsurilor, nu se confundă cu pericolul social pe care-1 prezintă fapta prevăzută de legea penală. 12a priveşte persoana făptuitorului sau anumite lucruri în legătură cu fapta sa. ce constituie o ameninţare pentru viitor.

Măsurile de siguranţă cu caracter medical având caracter de sancţiune de drept penal, luarea lor este, de regulă, de competenţa instanţelor judecătoreşti. Cu titlu provizoriu, ele pot fi luate şi de organele de urmărire penală. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi luată faţă de făptuitor indiferent dacă acestuia i s-a aplicat sau nu o pedeapsă.

în ce priveşte boala ori intoxicaţia cronică (art.113 C.P.) ele trebuie constatate de organele sanitare de specialitate, singurele ce se pot pronunţa asupra existenţei situaţiilor ce

impun obligarea la tratament medical. Medicii specialişti pot aprecia dacă boala ori intoxicaţia este cronică, dacă are un caracter de durată. Măsura se ia pe o durată nedeterminată.

în cazul încetării urmăririi penale, a scoaterii de sub urmărire penală sau când procesul penal ia sfârşit în faţa instanţei de judecată şi se constată aici că fapta ce formează obiectul învinuirii nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârşită de inculpat, măsura obligării la tratament

medical. luată provizoriu, va înceta, tratamentul în caz de necesitate urmând a fi efectuat ca pentru orice alt bolnav psihic. Când măsura însoţeşte pedeapsa închisorii, tratamentul se va efectua şi în timpul executării pedepsei în condiţiile legii.

în ce priveşte locul tratamentului, unitatea sanitară unde a fost repartizată persoana în cauză pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanţei care a dispus executarea, modul cum se comportă cel în cauză, dacă tratamentul este eficace sau

dacă tratamentul poate fi continuat în aceleaşi condiţii. Când comunicarea se referă la prezenţa, persoanei la tratament, atunci ea se face instanţei ce a dispus executarea. Celelalte

date se comunică instanţei care a dispus executarea numai dacă se află pe aceeaşi rază teritorială cu unitatea sanitară, în caz contrar, comunicarea se face judecătoriei pe a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară. Când persoanele obligate la tratament medical se află în stare de detenţie, comunicarea se face locului de detenţie. Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical nu se prezintă regulat la tratament. se poate dispune internarea medicală.

Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, dar aceasta nu suspendă executarea măsurii.

Art. 114 C.P. prevede că atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării intr-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire. Această măsură îşi găseşte temeiul în starea de pericol ce decurge din alterarea capacităţii psiho-fizice şi de săvârşirea din această cauză a unor fapte prevăzute de legea penală. Spre deosebire de prevederile art. 113 C. P. în acest caz măsura se ia când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman, adică atunci când starea psiho- fizică este grav alterată, din care cauză individul nu mai poate fi stăpân pe acţiunile sale. Totodată, ceea ce justifică internarea este şi temerea gravă că făptuitorul dacă nu va fi internat, va săvârşi şi alte acte antisociale; deci. se ajunge la concluzia că numai prin această măsură se poate înlătura starea de pericol. în general. această măsură se ia în cazul bolnavilor irecuperabili. Potrivit reglementărilor actuale, măsura internării medicale se ia de către instanţa care judecă pe făptuitor pentru săvârşirea unei infracţiuni, după ce s-a efectuat o expertiză medico-legală care constată că cel în cauză este bolnav mintal ori toxicoman. Odată stabilită măsura, cel în cauză este privat de libertate. fiind internat într-o unitate medicală de specialitate, unde trebuie să se supună tratamentului prescris.

Măsura prevăzută de art. 114 C.P. poale fi luată faţă de făptuitor indiferent dacă starea de

784

boală mintală ori toxicomania a existat în momentul în care subiectul săvârşea infracţiunea sau survine după aceea.

Internarea medicală poate fi dispusă, după cum am arătat, şi în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. dacă procurorul sau instanţa de judecată constată în actele dosarului că învinuitul sau inculpatul este bolnav mintal sau toxicoman. Această măsură de precauţie va fi luată când pericolul pe care-1 prezintă făptuitorul este iminent. Măsura va rămâne în vigoare până la confirmarea ei de către instanţa de judecată.

Când intervine vreo cauză de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală, procurorul va sesiza organele administrative pentru a dispune internarea medicală.

Dacă boala mintală intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de con-damnare, înainte de începerea executării pedepsei, sau în timpul executării, se dispune amânarea executării pedepsei sau întreruperea executării până la însănătoşire, iar dacă făptuitorul este periculos, se ia măsura internării medicale. Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are, pe lângă obligaţia de a supune persoana respectivă la tratament adecvat, şi pe aceea de a încunoştiinţa judecătoria din raza teritorială în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară (art. 433 C.p.p.).

16.9. VALOAREA Şl LIMITELE EXA-

MINĂRILOR PARACLINICE Şl

COMPLEMENTARE __________

Se delimitează în cadrul crileriologiei psihopatologice a expertizei categoria tul-burărilor psihice cu substrat organic obiec- tivabil. între care beţia patologică, epilepsia şi cele posttraumatice cranio-cerebrale impun, pe lângă observaţia clinică, reconstituirea simptomatologică anamnestică şi mai ales investigări paraclinice, complementare de specialitate. Ne propunem în cele ce urmează o sinteză a acestor aspecte. impusă dc spaţiul acordat în economia de tratare a lucrării.

Ţinem să menţionăm că ne-am ocupat de aceste investigări cu mai mulţi ani în urmă la personalităţile psihopatice, stabilind corelaţii cu aspectele eleclroencefalografice constatate la un lot de delincvenţi minori (pornind de Ia ipoteza existenţei unui fond organic ence- falodistrofic preexistent) şi remarcând uti-litatea lor în diagnosticul diferenţial cu psihopatizările şi stările psihopatoide, de asemenea în stările reactive situaţionale (supraadăugate) (22).

In expertiza şi cercetarea interdiscipli- nară medico-legală neuropsihiatrică, inves-tigările paraclinice şi examinările de spe-cialitate complementare (psihologice, soci-ologice etc.) şi-au căpătat în ultimii douăzeci de ani un loc din ce în ce mai bine precizat şi motivat, o importanţă crescută în amplificarea rolului de probă ştiinţifică a expertizei. O serie din aceste investigări au o valoare diagnostică esenţială sau intrinsecă, altele sunt utilizate ca mijloace complementare de stabilire a diagnosticului clinic uneori ajutând dia-gnosticul diferenţial, altele sunt utilizate în scopul verificării evoluţiei în timp a unor afecţiuni sau leziuni şi deci - în parte a eficienţei tratamentului, altele ne pot orienta aprecieri de ordin prognostic şi de aici de adoptare a unei atitudini de asistenţă preventivă şi altele pot fi utilizate în scop de reconstituire medical-obiectivă a unor tulburări episodice majore din momentul săvârşirii faptelor (de ex. EEG cu activare sau provocare la alcool în comemorative de beţie patologică"). Pe lângă toate aceste aspecte, la fel ca şi alte probe biologice care se pot conserva (preparate histologice, radiografii, înregistrări grafice, fotografii) ele constituie documente medicale verificabile - în orice moment - asupra autenticităţii diagnosticului la data respectivă şi de aici ale argumentării concluziilor. Dacă ne gândim la metode cu totul particulare, cum ar fi înregistrarea poligrafică ("detectorul de minciuni"), a vocogramei sau fonografice - nu numai în scop de identificare ci. la fel ca şi înregistrarea mascată a discursului expertizatului, putând da unele indicii asupra stării emoţionale - uneori "specifice", metode pentru detectarea

785

simulării, înţelegem în plus că simptomatologia clinică psihiatrică cu multe criterii subiective, ce se pot împrumuta (de exemplu, în mediu de recidivişti, există o adevărată "şcoală" în care se învaţă reproducerea unor "semne" dc boală psihică) necesită găsirea unor criterii de obiectivare şi multiplicare a obiectivelor dc referinţă.

Majoritatea expertizelor medico-legale sau, mai bine-zis, în majoritatea examinărilor din domeniul traumatologiei (agresiuni prin lovire, accidente de trafic rutier sau alte accidente cu implicaţii judiciare) în evaluarea gravităţii prejudiciului fizic şi neuropsihic, în aprecierea incapacităţii lor de muncă şi a gradului de invaliditate etc., investigările paraclinice s-au impus ca metode obligatorii de investigare. Progresele tehnice realizate pe plan naţional şi internaţional completează arsenalul neuroradiologiei prin introducerea tomodensiometriei sau scanner-ului Rx (T.D.M.). Imaginarea (de fapt "redarea în imagini" - fără păstrarea iniţialei de abreviere) prin Rezonanţă Magnetică (l.R.M.) medicina nucleară şi ultrasonografia. Ecografia (ECHO). electrocorticografia (ECOG). stereoeîectroencefalografia (SEEG), sono- encefalografia (SEG) sau encefalografia. scintigrafia cerebrală, rheoencefaiografia etc., vin să perfecţioneze rezultatele obţinute prin metodele radiodiagnostice, convenţionale (radiografia "standard", en:efalotomografia gazoasă, ventriculografia iodată. pneumoencefalografia (P.E.G.), angiografia (respectiv atât arleriografia cât şi flebografia - atât cu valoare diagnostică cât şi terapeutică) şi tomografia modernă (baleiaj spiralat sau hipocicloidal) şi prin metode electrodiagnostice (EEG simplu şi cu activare medicamentoasă sau provocare la alcool), EMG (electromiografia). Toate acestea trebuie coroborate nu numai cu examinările clinice de specialitate (neurologic. psihiatric şi medico-legal. endocrinologie şi somatic general) ci şi cu explorări de ordin genetic (citogenetic - testul Barr, cariotip), antropogenetic - dactilo- scopic (dermatoglife digito-palmare) şi biologic -

hemoleucogramă, VSH, glicemic, urce. creatinină, acid uric, colesterolemie. probe de disprolcinemie, RBW. sumar de urină, examenul lichidului cefalorahidian (LCR) sau de neurooftalmologie (examenul fundului de ochi).

Examinări clinice de specialitate. în special cele care se adresează organelor de simţ (oftalmologie. O.R.L.) vor fi utilizate în raport de indicaţii speciale şi vor fi interpretate în contextul investigărilor clinice şi paraclinice uzuale sau de rutină.

în cele ce urmează, ne vom referi la cele mai obişnuite investigări paraclinice, utilitatea şi semnificaţia lor practică, indicaţiile obligatorii sau majore de utilizare, valoarea şi limitele lor. comunicând totodată rezultale ale unor cercetări originale, alături de observaţiile de ordin critic din experienţa practică de expertiză.

Anticipând, putem aprecia că s-au extins posibilităţile de valorificare tehnică atât a metodelor convenţionale clasice (uzuale) cât şi a unor metode şi tehnici perfecţionate, modeme, fără a scăpa din vedere că o regulă nu trebuie să se transforme în abuz şi că numai expertul are atitudinea de a aprecia utilitatea lor - în funcţie de particularităţile clinice ale cazului şi numai în măsura în care nu există alte mijloace de obiectivare sau de inves-tigare. Se ridică pentru expert, la fel ca pentru orice alt specialist, problema "bunului simţ clinic şi radiologie" care, atât pe plan internaţional, cât şi la noi este singurul capabil să depăşească o perioadă prelungită a "crizei de aparatură", o parte din aceasta fiind deosebit de costisitoare, o parte din investigările moderne devenind la un moment dat " o modă" a investigării până la etelarea snobismului "ştiinţific" numai pentru a dovedi că investigarea a fost tăcută la cel mai înalt nivel tehnic. De fapt în ceea ce ne priveşte, este vorba de a înlătura aproximaţiile în conturarea cli- nică a diagnosticului, însă niciodată aceste metode nu vor soluţiona prin ele însele interpretările medico-legale din concluziile expertizei. La fel, o etichetare diagnostică în

786

care există indicaţia obligatorie de a fi atestată paraclinic. nu poale fi luată în considerare în cazurile în care aceste investigări de specialitate sau de laborator nu au fost efectuate.

între metodele electrodiagnostice, cel mai des utilizată este electroencefalograma. atât în expertiza medico-legală psihiatrică, cât şi în expertizele medico-legale din domeniul traumatologiei, cu referire specială la etichetarea şi obiectivarea unor tulburări cu caracter sechelar sau a infirmităţii (encefalopatia posttraumatică), în situaţiile în care se aduc în discuţie capacitatea de muncă şi stările de invaliditate - în vederea acordării unor despăgubiri civile pentru daune (în raport cu gravitatea prejudiciului morl'o-funcţional posttrau- matie); uneori o investigare în timp cu caracter de verificare dinamică paraclinică a evoluţiei, paralelă cu observaţia clinică, această investigare ajută la stabilirea legăturii de cauzalitate dintre traumatismul incriminat în antecedente şi prejudiciul constatat în prezent sau reclamat ulterior de victimă.

Trecând peste indicaţiile de ordin general în stabilirea diagnosticului pozitiv şi diferenţial şi pe care V. Predescu (1976) îl semnalează pentru tumori, epilepsie, meningo-encefalite. leziuni vasculare, trau-matice. demenţe senile şi presenile, indicaţiile de ordin medico-legal mai sus arătate pot lî completate astfel:

D. Hill arată că electroencefalografia este indicată în :

"1) cazurile acute, atât pentru diferen-ţierea unei stări comoţionale de o contuzie cerebrală, cât şi pentru localizarea şi limitarea unei leziuni;

2) pentru diagnosticul complicaţiilor tardive (epilepsii cicatriceale, abces cerebral. hematom subdural cronic);

3) pentru obiectivizarea sindromului cronic posttraumatic, în cazul când exa-minările neurologice şi psihiatrice nu dau rezultate şi concluzii sigure".

Considerăm că EEG este necesar ca metodă de explorare atât în cazurile de

certitudine, pentru a întări şi motiva expertiza, dar mai ales în cele dubioase, unde examinările psihice şi neurologice nu arată modificări evidente. Cel mai recomandabil ar fi studiul comparativ al acestor examene. în care să nu lipsească electroencefalograma dinainte de traumatism, cât şi a celor efectuate imediat după traumatism, când unele modificări pot dispare relativ repede, ceea ce în practică nu se poate realiza, cel mai adesea fiind în faţa unui caz cu comemorative de traumatism cranio-cerebral şi fără nici o documentaţie medicală. Deseori, amprenta LEG a unui traumatism, indiferent care a fost gravitatea lui. poate persista timp foarte îndelungat, deşi clinic s-au şters toate semnele iniţiale, care arătaseră în mod cert o suferinţă cerebrală. Aceste date dovedesc, pe de o parte intensitatea şi stabilitatea tulburărilor funcţionale declanşate de traumatism. iar pe de altă parte relevă valoarea EEG în sindroamele tardive posltraumatice. în general nu există un paralelism şi o corelaţie perfectă între valorile obţinute şi modificările morfofuncţionale posttraumatice.

După Gaffaux se pot întâlni următoarele eventualităţi:

1. Tulburări psihice posttraumatice tar-dive sunt consecinţa sigură a traumatismului, când traseul este de un voltaj scăzut real. unde nu se decelează o activitate mai mare de 10 V (autorul exclude traseele cu voltaj scăzut habitual întâlnit la indivizii anxioşi, la care se notează o augmentare a amplitudinii la închiderea ochilor şi în cursul hiperpneei). Acest traseu ar traduce o defuncţie a regiunilor profunde cu rol în a genera activităţi elective cerebrale (substanţa reticulată, centrencefal).

2. Tulburările sunt posibile datorită traumatismului când:

a) există o activitate paroxistică în salve, apărând în derivaţiile anterioare;

b) există o activitate proxistică bilaterală (adesea bilemporală), asincronă, la indivizii depăşind 50 de ani;

c) activitatea paroxistică bilaterală, sin-cronă, predominentă la nivelul regiunii anterioare;

787

d) activitatea disritmică difuză cu reacţie de oprire negativă.

3. Tulburările nu par a se datora trau-matismului:

a) activitate disritmică posterioară, reacţionând la deschiderea ochilor;

b) activitate paroxistică bilemporală asincronă întâlnită la indivizii peste 50 de ani.

Valoarea unui traseu normal poale fi luată în consideraţie atunci când examinarea se practică numai în primele zile după accident, iar după Eoeb şi Favalle, un traseu normal nu permite nici o concluzie medico-legală. Traseele au tendinţă la normalizare în 6 luni. Nu există diferenţe apreciabile între relaţiile EEG obţinute la 6 luni şi cele obţinute la 12 luni de la traumatism. După aceiaşi autori traseele EEG desincronizate, considerate de unii autori ca sechele tipice ale trau-matismelor cranio-cerebrale sunt lipsite de semnificaţie clinică şi medico-legală.

Max Dondey afirmă că, în caz de expertize, numai atunci are importanţă EEG-ul şi se poate face o relaţie între anomaliile EEG de lip difuz nelocalizate şi traumatism, dacă din întâmplare există un EEG dinaintea accidentului. In toate celelalte cazuri, aprecierea se va face cu cea mai mare precauţie şi se va ţine cont de aspectul evolutiv.

Trebuie subliniat faptul că în formularea expertizelor, traseele nu au decât un rol secundar complementar, cel al unui examen paradi nic. care pot deveni însă însemnate atunci când anomaliile sunt incontestabil patologice. Se va avea întotdeauna în vedere aspectul clinic. In concluzie examenul EEG are importanţă în adoptarea unei atitudini corecte, numai în coroborare cu aspectul clinic şi cu celelalte examinări.

Un traseu normal nu permite nici o concluzie medico-legală, ştiul fiind faptul că traseele au tendinţă exprimată de a se normaliza, chiar dacă a fost vorba de un traumatism cranio-cerebral grav. Indicat ar fi efectuarea unui examen dinamic EEG. înţelegând prin aceasta înregistrarea imediat după traumatism şi repetarea lor în timp, ceea ce ne dă indicaţii asupra evoluţiei.

Unii autori atribuie caracter funcţional modificărilor EEG (Small. 1962), în legătură cu tulburări de emotivitate decelabile clinic şi psihologic, care ar antrena, odată cu ameliorarea lor. normalizări de traseu.

Considerând că în determinismul anomaliilor bioelectrice intervin anomalii constituţionale genetice sau leziuni cerebrale timpurii - ambele putând determina tulburări de maturizare cerebrală, numeroşi autori au insistat asupra factorilor lezionali cerebrali cu rol în geneza modificărilor de treseu EEG în stări psihopatoide şi psihopatii. Aceste modificări ar realiza "traseul de tip organic sau sechelar" (Koch, Kohen). corespondent EEG al aşa- numiiei "disfuncţii cerebrale minore" (minimal brain damage, disfonction cerebrale mincun Gibbs, Schwabe. Dell. Loomis considera că este vorba de un substrat organic mai ales atunci când există tendinţa focalizărilor bine delimitate şi când. în mod concordant, testele psihologice evidenţiază semne de psihoorganieitate. Caracteristica traseului de lip organic ar constilui-o disritmia lentă, relativ stabilă, cu unde lente focalizate predominent temporal şi reactivitate patologică la stimuli exteriori. Din punct de vedere clinic, traseului imatur i-ar corespunde, după Yoshi şi Yamamoto, o uşoară retardare intelectuală însoţită de reacţii afective brutale. primitive, iar după Remi şi Charriere - numai o insuficientă dezvoltare afectivă.

încercările de a stabili coleraţii clinico- electro-encefalografice nu sunt însă totdeauna fructuoase, având în vedere plurietiologia stărilor psihopatoide. care implică o pondere inegală a factorilor organici şi psihologici, de la un caz la altul.

16.10. ORIENTĂRI DEONTOLOGICE.

ETICA DIAGNOSTICULUI

PSIHIATRIC. PSIHOETICA Şl

RESPONSABILITATEA

EXPERTULUI.

CRITERIOLOGIA Şl FINA-

LITATEA EXPERTIZEI MEDI-

788

CO-LEGALE PSIHIATRICE LA

NOI Şl ÎN ŢĂRILE COMUNI-

TĂŢII EUROPENE __________

Nu putem încheia acest capitol fără a face câteva consideraţii referitoare la implicaţiile de ordin deontologic, expertiza medico-legală psihiatrică constituind activitatea interdisciplinară de asistenţă şi cercetare ştiinţifică în care responsabilitatea şi conştiinţa etică a experţilor este angajată în cel mai înalt grad. Complexitatea lucrărilor de expertiză din acest domeniu impune o metodologie corespunzătoare, un nivel tehnic conform exigenţelor de argumentare ştiinţifică a unor fapte de ordin bio-psiho-patologic. în care dificultatea de obiectivare şi de reconstituire a momentului de conştiinţă la data evenimentului trecut impune nu numai epuizarea explorărilor de specialitate de fond (clinice) şi complementare (paraclinice) la data exa-minării ci şi o informare prealabilă core-spunzătoare asupra obiectului (personalitatea) şi obiectivelor expertizei. Consensul specialiştilor în redactarea concluziilor unui act de expertiză, angajează în aceeaşi măsură responsabilitatea fiecăruia în parte, medicul legist care coordonează întreaga activitate, depăşind rolul de simplu moderator iar lucrarea redactată depăşind rolul de simpu mediator specific, printr-o informare corespunzătoare în domeniul psihiatriei (cel puţin cu sumarele noţiuni pe care le-am trecut în revistă în acest capitol) în care să dispară o delimitare a competenţelor de expert în domeniul psihiatriei judiciare sau de expert psihiatric în domeniul medico-legal şi disputarea apartenenţei acestui gen de expertiză medico-legală.

încă din momentul investigărilor trebuie să se contureze un diagnostic psihiatric cât mai precis asupra stării actuale a subiectului supus expertizei, alături de un diagnostic de fond asupra trăsăturilor de personalitate. în care să se delimiteze pe cât posibil un diagnostic pentru momentul săvârşirii faptelor.

Etica diagnosticului psihiatric reprezintă o problemă de deontologie a expertului şi face parte din cadrul mai larg al deontologiei şi responsabilităţii medicale.

După unii autori (58) acest aspect s-ar încadra în ceea ce numesc (desemnează) “psihoetică” pe care o delimitează arbitrar de "bioetică” considerată ca “etică a disciplinelor somatice”. Oricum, noi considerăm bioetică ca pe un domeniu mai larg de preocupări cu obiective distinct-specifice. în legătură cu progresele teoretice, tehnice şi în parte terapeutice, realizate în biologie.

In practica de expertiză medico-legală implicaţiile etice ale diagnosticului afecţi-unilor somatice nu se pot separa de cele ale diagnosticului afecţiunilor psihice prin criterii specifice. însă se poate afirma că pentru acestea din urmă problemele elice se aduc mai frecvent în discuţie, atât prin carenţa mijloacelor evidente de obiectivare în raport cu afecţiunile somatice, cât şi prin elementele de subiectivităţi legale de obiectul expertizei - reprezentat cel mai frecvent de infractor şi comportamentul său antisocial care de multe ori semnifică “patologicul” fără a fi totdeauna expresia unei afecţiuni psihice. Intervine în plus subiectivitatea experţilor sau cea antrenată de o anumită politică faţă de fenomenul infracţional sau de ordin criminologie.

Medicina legală readuce în discuţie perfecţionarea legislaţiei referitoare la asis-tenţa bolnavilor psihici şi nu numai exclusiv a celor cu comportament antisocial. atâi în cauzele de ordin penal cât şi de drept civil (public), al familiei, al muncii, administrativ etc.

Aplicarea principiilor indicate de O.M.S. privind urgenta şi oportunitatea tratamentului corespunzător de specialitate în instituţii profilate, apărarea bolnavului mintal faţă de orice abuz sau tratament inadecvat, faţă de orice îngrădire (limitare) sau pierdere nejustificată a drepturilor sale sau frustrare a dreptului de libertate (resimţită de bolnav), impun respectarea unor norme metodologice în tehnica expertizei de către toţi specialiştii

789

care realizează această activitate de asistenţă interdisciplinară.

Din aceste motive readucem în discuţie principalele implicaţii etice ale diagnosticului psihiatric pe care am încercat să le sistematizăm în legătură cu etapele de elaborare şi să le discutăm mai pe larg într-o altă lucrare (21).

Astfel. în legătură cu elaborarea diag-nosticului. observaţia clinică nu trebuie subordonată urgenţei, în vederea asigurării operativităţii actului medical pentru justiţie. în psihiatrie, prelungirea observaţiei este eu atât mai justificată, cu cât. cu ocazia expertizei, s-au constatat sau există suspiciunea unor elemente de simulare. disimulare, suprasimulare. metasimulare. “sinistroză” sau tabloul de fond apare estompat sau modificat de o stare reactivă situaţională.

- în legătură cu obiectivarea diagnos-ticului se impune pe lângă epuizarea mijloacelor de investigare paraclinică şi de specialitate, a celor psihologice prin testele sau tehnicile indicate de specificul obiectului analizat, o descriere completă şi sugestivă semiologică a simptomatologiei prin care se etichetează diagnosticul. Formularea diagnostică se impune a respecta nomenclatura internaţională (D.S.M.I1I-R).

- Validarea diagnosticului trebuie înţe-leasă atât în sensul concordanţei caracterului tulburărilor pe care le defineşte cu elementele constitutive ale actului infracţional (conţinut, mobil, mod de realizare, circumstanţe, atitudine premergătoare şi ulterioară), cât şi în sensul veridicităţii şi a posibilităţii ca diagnosticul să poată fi oricând susţinui şi demonstrat ca element probator în justiţie. Trebuie evitate atât “hiperdiagnosticarea” cu scopul sublinierii caracterului patologic al actului antisocial, cât şi “hipodiagnosticarea” sau exprimarea mai generală, nesigură sau vagă a diagnosticului.

- Ne referim la evaluarea şi reevaluarea diagnostică în situaţia necesităţii evidenţierii intensităţii tulburărilor psihice sau a gradului

de deteriorare psihică, de exemplu. în cazul în care se solicită expertizareu legată de

instituirea tutelei, a punerii sub interdicţie, a probării lipsei capacităţii de autoadministrare.

- în legătură cu verificarea eficienţei diagnosticului psihiatric şi a valorii probatorii ;i expertizei pentru justiţie, apreciem că o confirmare a respectării principiilor etice în activitatea medico-legală şi în relaţiile cu beneficiarul principal - justiţia, o poale da cunoaşterea de către expert a soluţionării judiciare ulterioare a cazului, pe baza concluziilor formulate şi a orientărilor terapeutice indicate în expertiză.

- Confirmarea diagnostică se face la noi prin activitatea specifică a comisiilor de avizare şi control a actelor medico-legale şi de către Comisia Superioară medico-legală formate din specialişti de înaltă competenţă.

- în legătură cu prognozarea diagnostică în elaborarea expertizelor, aceasta are un caracter complex, deoarece nu se referă numai la posibilităţile evolutive ale bolii ci şi la implicaţiile sociale privind condiţiile în care s-ar putea realiza recuperarea şi reinserţia socială. Orientarea criminologică a acestui

gen de expertiză se concretizează şi în motivarea măsurilor individualizate de prevenire terapeutice şi de siguranţă de ordin medico-legal.

Medicul legist expert nu este un simplu interpret sau traducător al diagnosticului psihiatric, care să asigure în mod “simbolic” validitatea actului medical pentru justiţie. Această concepţie .sau prejudecată nu poate ti calificată decât falsă şi contrară normelor elice pe care le promovăm.

- Responsabilitatea expertului este şi mai mult subliniată de activitatea de deosebită dificultate tehnică-metodologică referitoare la reconstituirea diagnostică, deci de o apreciere retroactivă.

Medicina legală trebuie să tindă la realizarea unui consens âl normelor de drept cu procesele ştiinţifice biomedicale care, uneori, tind la devansarea acestora. Ca “mediator-metodologic” contribuie la realizarea unui echilibru între cerinţele şi normele de ordin soeio-cultural. juridic, religios, administrativ etc. cu permanentele

790

cuceriri ale ştiinţelor biologice. Intervenţia medicinei legale în probleme

de bioetică apare evidentă când se aduce în discuţie încălcarea normelor de ordin medical şi de ordin social-juridic în acest domeniu. S-ar putea afirma că actualele preocupări, diversitatea şi abundenţa unei literaturi de specialitate în acest domeniu deosebit al cercetării bio-medicale moderne cu grave implicaţii social- juridice a devenit o "modă” sau o preocupare care aparent caută să abată atenţia de la preocupările de fond ale eticii şi deontologiei medicale şi medico-legale. După cum se cunoaşte, problemele din acest domeniu s-au amplificat şi nu sunt nici pe departe rezolvate.

Profesorul A. Romilă şi Dr. Valerian Tuculescu (58) arătau că “psihoetica este geamănă cu bioetică. formând etica medicală” şi că “psihoetica va răspunde de un psihiatru liber, bazat pe diagnostic şi tratament, conform normelor internaţionale şi conştiinţei profesionale europene. Bazele psihoeticii stau în unire cu bioetică, pe de o parte şi pe de alLă parte în integrarea psihosomatică. Prima consecinţă a acestui postulat ar fi posibilitatea constituirii psihiatriei libere şi independente, care să nu mai fie un instrument de abuzuri, să nu fie o frică pentru nimeni de a lua contact cu psihiatrul şi cu psihiatria, pentru a-i recon-stitui psihiatrici dreptul la confesiune şi intimitate, pentru a nu vedea în psihiatru un agent de delaţiune, de ordine publică, de igienă publică, un om de toate com-promisurile. Pentru aceasta, psihoetica se referă în primul rând la formarea psihiatrului, care este de fapt intermediarul nu între stal, forţă şi individ, ci în primul rând intermediarul între cultură şi prin aceasta tot ce a adus cultura individului, pe de o parte şi. pe de altă parte, unirea cu baza biologică, cu somaticul cu corporalul. în al doilea rând este constituirea noţiunii de fiinţă umană, de ontologie umană. în care trebuie reconstruit etajul superior, psihic, sufletesc, afectiv şi care, prin însăşi superioritatea sa. să integreze etajele inferioare. Din asta rezultă că somaticul, ca vector sexual şi de libido,

trebuie integral înlr-o personalitate supe-rioară. spirituală. Demnitatea omului, ver-ticalitatea lui şi posibilitatea eticii vine numai din reconsiderarea acestui specific.

Responsabilitatea expertului în medicină legală trebuie interpretată în acelaşi cadru general de principii ce guvernează responsabilitatea profesională medicală, cu sublinierea că aceasta se amplifică în raport cu răsunetul direct pe care-1 poate avea medicina legală nu numai faţă de individ şi societate, ci şi asupra activităţii desfăşurate în sectorul social-juridic, sau alte sectoare ale asistenţei curativo-profilactice medico-sociale.

O nuanţare a acestei responsabilităţi decurge din însăşi definiţia “expertului”, căruia Littre îi dă următorul înţeles: ...”care are. prin experienţa câştigată, o mare abilitate într-un domeniu al profesiunii şi care este chemat să verifice şi să decidă asupra unor fapte”. Darmesteeter şi Hatzfeld arată că expertul este cel care, fiind versat în cunoaşterea unui fapt este însărcinat în a decide în caz de contestări în domeniul respectiv. P. Robert precizează că expertul este persoana aleasă pentru cunoştinţele sale tehnice şi însărcinată de a face, în vederea soluţionării unui proces, examinări, constatări sau aprecieri asupra faptelor. Jurisprudenţa precizează că expertul este acela care primeşte calitatea respectivă prin determinarea legii. Derobert arată că medicul-expert este ales în virtutea cunoştinţelor sale tehnice şi el trebuie să apeleze în misiunea sa fie la examinări clinice, fie la cele biologice, fie la metode medico-biologice sau să formuleze aprecieri obiective asupra unor fapte.

Asupra calităţii de expert trebuie să facem observaţia că, în ce priveşte situaţia de la noi. a existat tendinţa unei supraevaluări a sarcinilor ei, în sensul universalizării obiectivelor pe care expertul este chemat să lc rezolve, după cum a existat şi tendinţa minimalizării acestei calităţi, reducând-o la rolul unei “avizări tehnice de specialitate”, banalizând efortul real depus de către acesta pentru învingerea unor dificultăţi tehnice de investigare - ivite în special în direcţia

791

excluderii sau selectării aspectelor patologice, intricate cu numeroase surse de eroare, sau în direcţia coroborării diferitelor categorii de date (unele contradictorii) pentru realizarea unei sinteze în scop de obiectivare în activitatea de probaţiune ştiinţifică.

Noi credem că problema trebuie pusă astfel. ş‘i anume, după cum am mai arătat, că această calitate de expert este indisolubil legată de noţiunea de competenţă, care presupune, pe lângă un nivel corespunzător de cultură generală şi medicală, o specializare şi o perfecţionare aprofundată în domenii limitate ale patologiei medico-legale sau în raport cu obiectul expertizei, ceea ce justifică diferenţierea medicilor legişti-experţi în raport eu profilarea activităţii lor într-un sector sau altul al activităţii de expertiză. Totodată, nu trebuie uitat că noi înţelegem prin activitatea de expertiză nu o simplă muncă de analiză şi interpretare a datelor tehnice sau de specialitate, ci o adevărată activitate de cercetare ştiinţifică, motivată de faptul că fiecare caz investigat prezintă particularităţi şi situaţii concrete de manifestare. Aceasta exclude riscurile generate de o activitate de rutină şi implică informarea permanentă a expertului, completarea “la zi” a noţiunilor teoretice şi a experienţei practice de care dispune. F.tica şi deontologia expertului se confundă astfel cu etica şi deontologia cercetătorului ştiinţific. In consecinţă. responsabilitatea expertului trebuie interpretată în primul rând prin această prismă.

Pe de altă parte, responsabilitatea expertului nu diferă de responsabilitatea oricărui cetăţean. Faptul că expertul execută o misiune în justiţie nu îi conferă nici o imunitate particulară (Derobert). Calitatea de “auxiliar al justiţiei” nu-1 exonerează de greşelile pe care Ie poate săvârşi în exercitarea funcţiilor sale. aceasta fiind evident limitată în cadrul strici al misiunilor sale. Dacă activitatea expertului nu va consta decât în furnizarea exclusivă de “avize" pentru justiţie, fără legătură cu convingerea intimă a judecătorului, această atitudine poate fi

greşită şi, în consecinţă, poate să-i fie reproşată. Sistemul procedural de la noi favorizează evitarea unor asemenea situaţii, prin etapele pe care le parcurge lucrarea medico-legală, începând de la constatarea iniţială şi până la raportul de nouă expertiză (supraexpertiză) medico-legală, activitatea de avizare - fără valoare de act probator în sine - având un caracter de control şi de verificare a metodologiei utilizate de expert în susţinerea concluziilor sale, precum şi a modului în care au fost formulate înseşi concluziile. Sunt lipsite de relevanţă ştiinţifică concluziile nefundamentate sau neobiectivate prin conţinutul actului de expertiză. la fel ca şi cele care au un caracLer echivoc sau nu răspund direct obiectivelor (care trebuie să fie dealtfel judicios formulate) propuse de organele judiciare.

De multe ori însă, activitatea de cercetare ştiinţifică desfăşurată cu ocazia unei expertize devansează, prin amploarea datelor pe care le-ar putea furniza. înseşi unele din aceste obiective sau posibilităţile de normare juridică. Apreciem că. făcând parte intergrantă din etica expertului, furnizarea oricăror date suplimentare despre care acesta are convingerea intimă că, în primul rând nu vor aduce nici un prejudiciu unei corecte interpretări judiciare şi. în al doilea rând, că pot sesiza unele situaţii de fapt care ar putea scăpa activităţii de anchetă sau organelor de judecată. este necesară şi ea trebuie să fie asumată ca atare.

Responsabilitatea expertului poate avea implicaţii, după cum am arătat la începutul lucrării, în dreptul penal, în dreptul civil, precum şi în legătură cu relaţiile deontologice care se stabilesc în desfăşurarea activităţii sale.

în cadrul relaţiilor care se stabilesc cu ocazia desfăşurării fiecărei expertize în parte, medicul legist, ca şi personalul cu care colaborează, poate fi influenţat. în comportamentul său deontologic, de o serie de factori de natură obiectivă şi subiectivă, care îşi pun amprenta asupra modului de rezolvare a cauzei.

Din categoria factorilor de natură

792

obiectivă care merită a fi reţinuţi în ce priveşte ponderea influenţei pe care o pot exercita, se menţionează:

- progresul teoriei şi practicii medico-legale;

- progresul dreptului prin perfecţionarea ştiinţelor social-juridice şi în raport cu noua etapă de dezvoltare social-politică şi economică pe care o străbatem;

- orientarea actuală predominant pre-ventivă a practicii medicale şi a celei social-juridice;

- desfăşurarea actului ntedico-legal sub incidenţa legislaţiei noastre;

- perfecţionarea cadrului organizatoric de asigurare a asistenţei medico-legale.

Factorii de ordin subiectiv, de egală valoare cu cei de ordin obiectiv din punctul de vedere al consecinţelor pe care ei le pot determina rezultă din:

- pregătirea profesională; - nivelul de conştienţă etico-socială şi

profesională; - modul de observare şi analizare a

materialului supus expertizei; - gradul de informare cu privire la datele

oferite de investigările de la locul faptei, asupra corpurilor delicte şi a capacităţii lor vulnerante, precum şi din examenul extern al victimei;

- încrederea exagerată în propria capa-citate profesională şi în unele consecinţe însuşire în cadrul experienţei;

- limitarea fundamentării concluziilor pe rezultatele furnizate exclsiv de examinările de laborator, minimalizând - din comoditate - examenul morfopatolo'gic macroscopic;

- superficializarea în examinare şi în respectarea desfăşurării timpilor obligatori ai unei expertize sau ai investigării medico-legale de laborator;

- elaborarea unor concluzii insuficiente întemeiate sau chiar hazardate;

- influenţa unei mentalităţi viciate de păreri preconcepute;

- uşurinţa admiterii diverselor versiuni de anchetă.

Considerăm că nu este cazul de a mai sublinia neobli găti vi tatea întrunirii tuturor

factorilor de ordin obiectiv şi subiectiv pentru a deduce depăşirea. în diferite grade, a cerinţelor comportamentului deontologic al expertului, cu întregul său lanţ de consecinţe. Nu trebuie omis. că. în situaţia unei expertize cu un anumit grad de complexitate, executată la un nivel superior şi, în cazul celor prevăzute de lege. prin participarea în comisie a mai multor experţi, iese şi mai pregnant în evi-denţă caracterul de activitate în echipă. Această activitate de echipă nu difuzează sau slăbeşte răspunderea, nu o divizează între membrii comisiei, ci dimpotrivă. îi conferă noi dimensiuni, obligând la o apreciere globală, şi în acelaşi timp, individualizată a răspunderii.

Necesitatea examinării minuţioase şi obiective a materialului supus expertizei este impusă de obligativitatea relatării exacte a realităţilor constatate personal de expert. Acesta trebuie să verifice, prin toate mijloacele de care dispune, existenţa sau inexistenţa celor afirmate de persoana examinată, să nu se mulţumească cu declaraţiile, uneori tendenţioase şi interesate, pe care acesta le poate face, pentru a nu risca un gest care să atragă revendicarea unor despăgubiri nejustificate obiectiv din partea acestuia. Brouardel atenţiona pe experţi în sensul “Nu daţi niciodată crezare aparenţelor; în medicina legală, mai puţin ca în oricare alt domeniu, prezumţiile nu pot niciodată înlocui dovezile ştiinţifice”.

Reamintim că medicul expert nu este nici martor, nici anchetator sau judecător; el trebuie să emită concluzii fundamentate pe întregul material documentar medical, interpretat ştiinţific şi coroborat cu restul materialului probator; concluziile nu trebuie să se angajeze în presupuneri. Opinia experţilor va trebui să aibă o bază obiectivă de apreciere, întrucât instanţele - mai ales în materie de prejudicii, îşi vor extrage de aici elemente de evaluare a pagubelor.

Dacă medicul chemat ca expert trebuie să spună tot adevărul în faţa justiţiei, acesta rămâne totuşi un secret profesional în faţa terţilor. Orice comunicare a concluziilor expertizelor medico-legale făcute presei sau

793

publicului larg, cu o descriere suficientă a părţilor, susceptibile de a fi recunoscute public. înainte ca aceste fapte să devină notorii pe alte căi. constituie un fapt ilicit. în această privinţă medicul legist este legat nu numai de respectarea secretului medical, ci şi de cea a secretului judiciar.

In prezent se afirmă pe plan internaţional că “după o perioadă istorică fecundă, practica expertală este puţin căzută în uitare, aparţinând de cele mai multe ori unei practici academice” (5). Istoria raporturilor medico-judiciare suscită în fiecare epocă tentative de redefinire a rolului fiecăruia dintre protagonişti. Evoluţia considerabilă a clinicii şi a terapeuticii din ultimele decenii nu poale să nu modifice sau să nu influenţeze expertiza, chiar dacă problemele cele mai des puse sunt aceleaşi de peste treizeci ani. Se tinde ca activitatea expertală să-şi regăsească dimensiunea terapeutică. Aceasta pentru Europa.

Progresele realizate în direcţia investigării şi tratării bolnavului psihic, actualitatea preocupărilor de verificare pe plan internaţional a criteriologiei şi finalizării expertizei medico-legale psihiatrice cu implicaţii în dreptul penal în ţările Europei comunitare (vezi congresul de la Genova din mai 1992) ridică şi problema perfecţionării legislaţiei cu referire la statutul bolnavului psihic, al asistenţei medico- social-juridice precum şi a cadrului instituţional de asigurare. O aşa-zisă “armonizare Europeană” se leagă nu numai de o definiţie internaţională a bolii mintale, de utilizarea unei sistematizări unice şi perfecţionate a tulburărilor psihice (vezi DSM III şi DSM III - revizuit în 1986) şi de preconizarea unei criteriologii unitare de soluţionare a obiectivelor expertizei, de orientare criminologică a acesteia mai ales. cu rol preventiv, de sporirea continuă a exigenţelor justiţiei cu privire la exploatarea optimă a datelor pe care le poate şi trebuie să le furnizeze expertiza şi cercetarea ştiinţifică în acest domeniu.

In legătură cu realizarea acestor deziderate, se ridică problema formării experţilor în domeniul discutat, pornind în

spiritul francez de la premisa că “formarea expertului psihiatru presupune un rezultat de competenţă şi inteligenţă”. în prezent, se suprapun numeroase sisteme de formare: asocierea, încercarea (essais - erreurs), şcolarizarea. Fineltain ("La formation de l’expert psychiatre”. 97-99) pledează în favoarea unei formări în doi timpi: învăţământ medico-legal teoretic, apoi practica în cadrul unei structuri regionale. R. Tollemer (“L’evolution de la formation des experts en psychiatrie” - Id. p. 93-96) afirmă că această formaţie de bază a expertului trebuie să se însoţească de o reciclare constantă. Autorul aduce în discuţie o serie de posibilităţi: activitate pe lângă experţi, cu ocazia “Zilelor Medicinei Legale” sau cu ocazia participării la congrese.

Pe lângă problemele de etică şi deon-tologie a experţilor, o serie de probleme de etică le ridică experţii psihiatri americani (71). Aceştia arată că cea mai mare parte dintre ei sunt sensibilizaţi la problemele etice ce reprezintă o sursă de conflict potenţial între “valorile medicale tradiţionale” şi cele ale sistemului judiciar. Lipsa de independenţă constituie o problemă etică majoră. Părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea.

• La noi, criteriologia şi finalitatea expertizei medico-legale psihiatrice, în sensul obiectivelor largi de asistenţă pe care şi le propune, au fost relativ bine stabilite şi reamintite permanent pe parcursul acestui raport. Nu vom susţine superioritatea actualei criteriologii sau valoarea actualei metodologii. în măsura în care ea nu se aplică decât parţial în practică şi nu există criterii de evaluare a eficienţei, în situaţia de necunoaştere a soluţiilor judiciare pentru fiecare caz în parte. Apreciem că o problemă de deontologie este şi aceea care priveşte relaţia sau relaţiile expertului cu beneficiarii.

în ceea ce privesc problemele deonto-logice, acestea s-au extins mult în diverse planuri, având şi implicaţii politice. Discuţii privind “abuzuri” în psihiatrie s-au reflectat şi în acest domeniu al expertizei când s-a

794

invocat o coparticipare medico-legală într-o serie de cazuri de “hiper- diagnosticare” sau de amplificare a gravităţii tulburărilor psihice pentru o serie de expertizaţi în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni împotriva dictaturii comuniste, în perioada premergătoare revoluţiei. în afara unor cazuri în care s-a ocolit comisia oficială de expertiză din cadrul Institutului, se poate afirma că, fără a face o verificare sistematică pe întreg materialul de arhivă că poate, în unele cazuri şi numai în intenţia de a absolvi sau de a uşura subiectul de consecinţele grave pe care infracţiunea pusă în sarcină le-ar fi antrenat, s-a înclinat spre o accentuare a trăsăturilor patologice ale personalităţii, către afirmarea unei legături cauzale între aceste trăsături şi faptă, dar nu au fost stigmatizaţi cu etichetări psihiatrice subiecţi sănătoşi din punct de vedere psihic, nu au fost obligaţi la tratament medical în sensul instituirii măsurilor de siguranţă prevăzute de art.113 şi în special art.114 C.P. Reamintim că obligarea la tratament medical conform fostului Decret 12/1965 şi ulterior a Decretului 313/1980 iese din competenţa instituţiilor medico-legale, fiind exclusiv dc competenţa psihiatriei.

Medicina legală trebuie însă să-şi spună cuvântul, să ia în serios menirea de arbitrare atunci când. în conflictul pentru şi dc dragul “supremaţiei” sau al “puterii” între două sau mai multe grupuri de specialişti psihiatri, s-au invocat ca pretexte, în mod nedeontologic şi cu o amplificare de natură de a pune într-o lumină nefavorabilă întreaga activitate dusă cu onestitate a corpului medical românesc şi a specialiştilor de înaltă competenţă profesio-nală. asemenea acuzaţii de “abuz”.

Abuzuri reale se fac însă în alte domenii de activitate şi se reflectă şi în asistenţa medicală în general, impunându- se o dezbatere mult mai amplă, chiar în cadrul unui congres, a problemelor de etică profesională, deontologie medicală şi deontologia expertului.

B i b l i o g r a f i e s e l e c t i v ă

1. Banncl Charon J. - La person- aJil«S du deJinquant. Interet mddico-l^gal de sa

connaissance (Rev. Annales Mcdico-Legales Nr. 4.

1957, 221-225).

2. Becker H.S. - Studies in the Sociology of Deviance (Free-Press. New-York. 1965).

3. Benezech M. - Reflexions sur la passage ă lâcte et la responsabililc penale du criminel: perte

d'ohject, dămencc juridique (Rev.. Anuales

medico-psychologique. Masson-Paris. 1974).

4. Benezech M. - Breve kistoire de l'irrespon- sabilitd penale des malades mentaux de I'antiquitd â nos jours" (Actes du premier congres internaţional du W.F.P.P.A.. Ed. Expcnsiou Scientifique

franţaise-Paris. 1991. p.7-15). 5. Benoil Gui, Kottler Ch., Motte-

Moitreaux J.F. -"Expertise et pathologie mentale” (Psy-Lex. rev. WEPPA, Nr.i-1991, 21-

30).

6. Benquc Ch. - Le paradoxe de I'irrespon-

sabilite (Aetes du premier congres internaţional de

W.F.P.P.A.. Ed. Expension Scientifique

franţaise-Paris. 1991, p. 43-47).

7. Bcrnheim J. - Lcs aspccls mddicaux du dossier

de la personnalitd (Rev. Int. de criminol. et de police

tcchnique, 1963. 269-270). 8. Blando F., Bereskin P., Chavez-Rice E.

- Vers une definition internaţionale de la maladie

mentale (Actes du premier congres intern de

WFPPA. Ed. Expension Scientifique franţaise-Paris.

1991. p 43-47).

9. Bogdan T. - Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. 1973, 116-120.

10. Bornstein S. - Premier Congres de la WFPPA

(Buletin de la WFPPA Nr. 1 juillet 1989, Paris - Ed

A Benssad Paris. 1-2)

1 1. Bowen - Caracteriologie el criminologie des

psychopathes crintincls et delinquants anormaux

(Rev Annales Medico-legale, Nr. 4. 1948, 81- 90).

12. Bray (De) L. - Les melhodes d'observation sociale et leur contribution â l'Ctude el du traite- metit des delinquants (Rev. lat. de Politique Criminelle, 1953, 68-72).

13. Brânzei P., Scripcaru Gh., Pirozyn- ski T. - Comportamentul aberant în relaţiile cu

mediul (Ed. Junimea, Iaşi. 1970, 64-69. 110- 124).

14. Breton J., Rudler ML - Ea formation â Ia

pratique de l'expertise psyehialrique et de l'examen

mcdico-psychiatrique (J. MCd. Leg.-Droit medical.

1986. 29. 6. 525-528). 15. Charlcs-Nicolas A. Toxicomanie et delin-

quancc (Id. 1, p. 380-384).

16. Devoto A. et coli. - Le problCme de l'etude psychologique sur l’inculpe (Rev. Annales internat. de criminol., 1964. 640-643).

17. Debuysl M.Ch. - La violcnce dans ia soci- ete (Inst de rcchcrcbe criminol.. Strassbourg. 1972.

795

165-171. 173-223. 228-236).

18. Dragomirescu V.T., Hanganu O.. Prclipccanu D. - Expertiza medico-legală

psihiatrică (Ed. Medicală. Bucureşti. 1990).

19. Dragomirescu V.T. - Capacite psycbique rapportee â la responsabilii - un model rela- tionnel interdisciplinnaire inedico-legal (Acta Med. Legalis et Socialis voi. XXXVIII) 2, 1988, p. 183-189).

20. Dragomirescu V.T., Buda O. - Aspecte medico-legale psihiatrice în vechiul drept românesc

(Rev. Medicină Legală, an I, voi I. Nr,2. Bucureşti. 152-155).

21. Dragomirescu V.T.- Problematică şi metodologie medico-legală. Ed. Medicala- Bucureşti. 1980.

22. Dragomirescu V.T. - Psihosociologia com-

portamentului deviant (Ed. Ştiinţifică şi Enciclo-

pedică, Bucureşti. 1976).

23. Dragomirescu V.T. - Asistenţa medico-legală

în domeniul expertizei psihiatrice (Raport la al Il-lea

Congres Naţional jubiliar de Medicină Legala. Bucureşti, sept. 1992).

24. Ellenberger H.F. - Aspects biologique et

psychialriqucs de la criminali te (Ed. Denis Szabo

- P ET. Montreal. 1968. 45-78).

25. Enăchescu C. - Igiena minlală (Ed. Medicală. Bucureşti, 1979. 36-45. 50-57. 132).

26. Ev H. - La nolion de “reaction” en psyclto-

pathologie (essai critique). Confrontation psy-

ehiatrique. 1974. 12. 43-63.

27. Ey H. -Conştiinţa (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Bucureşti. 1983).

28. Ey I!., Bernard P., Brisset Ch. - Manuel de psyehiatrie (Ed. Masson, Paris, 1974. p.

564-574, 577-585).

29. Frechcte Ml. - Le criminal et l'autre: analyse des relations interpersonneles de Ehomnie crirni- nel (Acta Criniinologica-Eludes sur la conduite antisociale - Les Presses de l’EIniversitd de Montreal, III. 1970. 11-102).

30. Gerin C. - In tema di causalita materiale. 11

concorso di cause (Zacchia, 1952, 30. 155-164),

31. Gisselmann A., Marin A. - A propos de l'expertise psyehialrique penale el de la suppre ssion de la dualite des experts (Actes du premier Congres Internat, de WFPPA. Ed. Expansiou Scientifique Franţaisc, Paris. 1991. 100-108)

32. Golu M., Dicu A. - Introducere în psihologie

(Ed. ştiinţifică. Bucureşti. 1972. 202-221).

33. Gramatica F. - Les factcurs criminogânes de Droit penal (Rev. Annales Internat, de criminologie Paris. Nr.l, 1978, 49-63).

34. Gulian C.I. -Antropologie filosofică (Ed. Politică. Bucureşti. 1972. 241-262).

35. Ilerskovits M.I. - Les bases de l'anlhro- pologie cultiirclle (Ed. Pegot, Paris, 1967).

36. liochmann J. - Concept de soeiopatie. Vers une

critique de la raison nosograpliique. Ed. Dessart,

Bruxelles, 1968.

37. Ionescu G. - Introducere în psihologia medicală (Ed. ştiinţifică - Bucureşti, 1973, 21-83, 100).

38. Kernbach M. - Dragomirescu V. - Grundprobleme des psychiatrischen Gutachtene bei

Erwachsenen. al 47-lea Congres de Med. Legală şi

Socială, Innsbruck, 1968.

39. Kingberg O. -Problfemes fondamentaux de la

criminologie (Cujas. Paris, 1960).

40. Kruger A - Criteres de detennination la

responsabilite penale (Actes de Prem. Congres

Internat, de WFPPA - Ed. Expansion Scienti- fique

Franţaise, Paris, 1991, 15-19).

41. Lăzărescu M. - Introducere în psihopatologia

antropologică, Ed. Facla, Timişoara. 1989). 42. Leyrie J. - Manuel de Psychiatrie Legale et de

criminologie clinique (Libraire Psylosophique,

Paris. 1977. 78).

43. Lombroso Cesare - L’uomo delinquente in

rapporto alTantropologia. alia giurisprudenza ed alic

discipline carceraric (ed. V. Ed. Fratelli Bocea,

Torino, 1896).

44. Lormeail Yves - Aperţus sur l'histoire de

l‘expertise (Psy-Lex) rev. WFPPA, Nr. 1, 1991, p.

40-43).

43. Miklos V. The fundamental question of

Criminology (A. W. Sigthoff Layden, Akadimial Kiado. Budapest, 104-122).

46. Minkowski E. - Trăite de psychopalhologie (Ed.

PUF, Paris. 1966).

47. Minovici M. -Tratat complet de Medicină

Legală (Ed. Socec, Bucureşti. 1928, voi. I-II).

48. Milrofan N., Zdrenghca V., Butoi T. - Psihologie judiciară (Casa de edit. şi presă Şansa

-SRL, Bucureşti. 1992).

49. Morarii 1. - Medicina Legală (Ed. Medicală. Bucureşti. 1967. 814-822. 825-836, 861-863. 887).

50. Moraru I. - Determinismul comportamentului

ac(tonai (Rev. de filosofie, 1978. 6. 9).

51. Moraru I Costea V., Voinea V., Dragomirescu V. - Problemele tnedico- legale

şi juridice ale recidivismului (Rev. Probleme de

Med. Legală şi criminalistică, voi. 9. 1971, 1-14).

52. Pamfil Ed., Ogodescu D. - Persoană şi devenire (Ed. ştiin(ificâ. Porto. 1986).

53. Parhon I.C. - Raportul dintre psihiatrie, ştiinţa dreptului şi criminologie (Rev. Drept penal şi ştiinţa penitenciară. Bucureşti. Nr. 8-9. 1936).

54. Pinlo da Costa J.- Responsabilidade medica (Ed I.M.L.P . Porto, 1986).

55. Porot A. - Manuel alphabetique de psychiatrie

clinique et tlxSrapeulique (Paris, PUF, 1964. 521).

56. Prelipceanu D. - Adaptare - periculozitate şi boală psihică (Teză de doctorat, Timişoara. 1993).

57. Roche Louis - Le lien de causalite en Droit Comrnun (Raport manuscris extras XII Simposion al Acad. Internat, de Med. Legală şi Med. Socială. Geneva. 7-9 mai 1992).

58. Romila A., Tueulescu V. - Consideraţii

796

despre psihoetică (Revista de Medicină Legală, voi. I. Nr. 2. 1993. 183-186).

59. Rosner R. - L’evaluatiqn en psychopalhologie

infanto-juvenile â des fins mcdico-lcgalcs (Actes du

Prem. Congr Internat, de WFPPA. F.d. Expansion Scientifique Franţaise, Paris. 1991. 240-257).

60. Sehipkovvensky Nicolas - Die Antipsy- ehiatrie in Vergangenheit und Gegenvvart (Fortschritte der Neurologie - Psychiatrie. Hept 6. Stuttgart, juni 1974).

61. Scripcaru Gh., Ciornea T., Ianovici N. - Medicină şi Drept (Ed, Junimea - laşi.

1979).

62. Sivadon P. - Traitd de psychologie medicale (Ed,

PUF. Paris. 1973).

63. Stănoiu R. M - Metode şi tehnici de cercetare în

criminologie (Ed. Academiei Române. Bucureşti.

1981).

64. Sutherland E., Cressey D. - Principes de

criminologie (Cujas - Paris, 1966).

65. Szabo D., Fattah E.A. - Criminologie (E M C. - Psychiatrie, 37906 A-10, 1969).

66. Szabo D., Gagne, Alice Parileau - L'adolescent et la societii (Ed, Dessart, Bruxelles, 1972. 9-67, 75-135).

67. Terbancea M., Dragomirescu V.T. - Expertise neuropsyhiatrique et medico-legale en lanţ que inediatrice specilîque dans la recherche de la responsabilii^ (Acta Med. Legalis et socialis voi. XXXVIII/2. 285-290).

68. Terbancea M. şi colab - Aspecte ale expertizei medico-legale psihiatrice în perioada 1962- 1987 (Raport Conf. Med. Legală şi Psihiatrie, Predeal. 1987).

69. Tollemer R. - Pour une bonne exploitation du certificat medical de psychiatre traitanl lors d'une expertise en droit commun ou en assu- rance (Actes du Premier Congres Intern, de WEPPA, Ed. Expansion Scientifique Franţaise Paris, 1991).

70. Zagury D., Kottler Ch., Ballivet B. - Rcflexions sur l'dvolution de 1‘cxpertise psychiatrique (Idem p.72-81).

71. Weinstock R. (Los Angeles - California SUA) - Problhmes ethiques: opinions des psy- chiatres experts americains.

eresursedrept.files.wordpress.com · 2020. 5. 30. · 693 capitolul 16 expertiza medico-legală...

Documents