ViolentaConcepte generale

Conceptul acoperă, atât în reglementările juridice, cât şi în practică, grade diferite de vizibilitate şi de încadrare a comportamentelor considerate agresive, de la cele care afectează starea de sănătate a victimei, la cele care afectează situaţia ei socială sau stima de sine. O privire de ansamblu asupra percepţiei şi încadrării formale sau informale a comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei arată o recunoaştere diferenţiată a comportamentelor şi atitudinilor, de la formele de violenţă fizică la formele de violenţă sexuală, verbală sau psihologică.

Din punct de vedere clinic o definitie larg acceptata a violentei domestice este aceea formula de Stark si Flitcraft: Violenta domestica este o amenintare sau provocare, petrecuta in prezent sau in trecut, a unei raniri fizice in cadrul relatiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi insotit de intimidari sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care apartin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potentiale surse de sprijin; amenintari facute la adresa altor persoane semnificative pentru victime, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimelor, alimentelor , deplasarilor, telefonului si a altor surse de ingrijire si protectie.

Definitii

Definitii diferentiate privind violenta Diferenţele apar în definirea termenului de violenţă şi în raport cu persoana care este victimă a violenţei; astfel este diferenţiată definiţia violenţei asupra femeii, asupra tânărului sau asupra persoanei vârstnice.

Astfel în definiţia descriptivă a termenului de violenţă apar forme cum ar fi: izolarea şi separarea persoanei de mediul social, refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse, ridiculizarea, hărţuirea verbală şi poreclirea (folosite pentru a determina o persoană să se aprecieze ca fără valoare personală, astfel încât aceasta să poată fi ţinută sub controlul agresorului), ameninţarea verbală privind abuzul sau tortura directă sau indirectă (asupra copiilor sau rudelor).

Inconsistenţa în modul de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei este dată de gradul diferit de percepţie şi conştientizare la nivel comunitar, atât a femeii şi copilului şi raportului acestora cu ceilalţi membrii ai familiei, cât şi de definire diferită a violenţei.

1

Un prim aspect implicat îl constituie percepţia culturală; studiile realizate pe grupuri delimitate cultural arată că încadrarea comportamentelor în definirea violenţei, la nivel comunitar, este făcută sub aspect cultural. Fiecare comunitate defineşte violenţa în cuplu în raport cu propriile cadre culturale de indentificare şi ierarhizare a gradelor de violenţă.

Spre exemplu, Williams & Becker (1999) au realizat cercetări privind violenţa asupra femeii. Cei doi cercetători au ajuns la concluzia că elementele cadrului cultural sunt esenţiale pentru modul în care o comunitate înţelege, defineşte şi dezvoltă acţiuni pentru combaterea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu; o altă concluzie a studiului a fost aceea că încercarea de a combate violenţa la nivel comunitar prin intermediul implementării măsurilor legislative nu este o soluţie în reducerea violenţei; la nivelul relaţiilor interpersonale nu este asumată definiţia legislativă a violenţei atunci când aceasta este impusă ca un mecanism extern de reglementare. Este imperativ ca membrii comunităţii să conştientizeze violenţa şi să-şi asume responsabilitatea confruntării cu problema violenţei.

Definitii stiintifice privind violenta Lipsa de consens privind definiţia violenţei asupra femeii, întâlnită la nivel socio-cultural, este regăsită şi în abordările cercetătorilor şi specialiştilor în domeniu. În literatura de specialitate nu există o definiţie care să acopere problematica violenţei şi care să fie bazată pe consensul cercetătorilor. Fiecare cercetător sau specialist a definit violenţa, sau a creat registre de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor care să delimiteze formele violenţei, în raport cu domeniul de specializare şi cu necesităţile de lucru; definiţiile violenţei depind de domeniul de apartenenţă al cercetătorului şi de scopul pentru care sunt elaborate. Astfel, definiţia violenţei elaborată cu scopul de a fi utilizată în procedurile penale va fi diferită de definiţia utilizată de către serviciile de asistenţă a victimelor violenţei. De asemenea, definiţia utilizată de către serviciile de sănătate publică diferă de definiţiile folosite de către psihologi în cadrul programelor de terapie a victimei sau agresorului.

Se numeste violenta in familie orice act vatamator, fizic sau emotional, care are loc intre membrii unei familii. Desi pana de curand s-a presupus ca femeia este cel mai adesea victima violentei in familie, in urma unor cercetari s-a descoperit ca de fapt numarul barbatilor agresati este destul de mare.

Experţii care cercetează această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate poliţiei sau spitalelor.

Atât în domeniul ştiinţific, cât şi în cel juridic, sunt utilizate definiţii asupra violenţei care includ termenul de acţiuni intenţionate sau acţiuni percepute ca intenţionate. Aspectul de intenţionalitate1 delimitează realizarea actelor violente de intenţia de a produce suferinţă şi condiţionează definirea unui act violent de intenţia de a produce suferinţă.

1

2

Intenţionalitatea actelor violente este raportată la persoana care le utilizează, la motivaţia şi modalitatea în care este utilizată violenţa. Includerea ideei de intenţionalitate în operaţionalizarea conceptului de violenţă crează dificultăţi atât în încadrarea unor comportamente în registrul violenţei cât şi în măsurarea violenţei.

Studiu de caz

Maltratarea copiilor cu disabilităţi

Obiectivul: Se încearcă căutarea unor intervenţii eficiente faţă de maltratarea copiilor cu disabilităţi. Literatura care există recomandă formarea unei echipe de specialişti, ai cărei membri să înţeleagă exact considerentele speciale de a lucra cu copii disabili. Literatura nu defineşte nivelul de înţelegere curentă a membrilor echipei în comparaţie cu nivelul de cunoştinţe esenţiale.

Metoda: Studiul a folosit evaluatori speciali pentru fiecare dintre cele 3 grupuri : părinţi, educatori, investigatori. Ei au fost întrebaţi despre cunoştinţele pe care le aveau, experienţa cu şi interesul pentru maltratarea copiilor disabili.

Rezultate: În timp ce subiecţii păreau să fie conştienţi de unele părţi ale problemei, nivelul cunoştinţelor lor, era foarte mic. Majoritatea lor s-a arătat dornică să meargă la şedinţe de pregătire şi toate cele 3 grupuri au dorit ca problema maltratării copiilor cu disabilităţi să aibă prioritate în pregătirea lor. În majoritatea interviurilor, mai puţin de o treime din subiecţi au spus că erau la curent cu toate aspectele exceptând 54% din profesorii care considerau că este responsabilitatea profesionaliştilor de a raporta abuzurile suspectate. 43% din părinţi şi 71% din educatori bănuiau abuzul copiilor cu disabilităţi , 65% din educatori raportaseră ei înşişi abuzul bănuit sau în conjunctura unor altor profesionalişti. De asemenea 79% din educatori au spus că directorul lor duce o politică (tactică) de raportare a copiilor abuzaţi, totuşi 18% nu erau siguri, iar 3% au spus că directorul nu a avut o astfel de tactică. Pentru împrospătarea legilor în atenţia personalului şcolilor, 43% din subiecţi folosiseră profesionalişti care să-i asiste cu investigaţii ale abuzului sexual implicând copii cu disabilităţi. În aceste tipuri de asistenţe ale unor specialişti au participat Şcoala pentru surzi, psihiatrii pentru copii, psihologi terapeuţi, specialişti în retardul mental, din variate surse şi agenţii şi consilieri cu experienţă.

Concluzia: S-a ajuns la concluzia că echipa de intervenţie în maltratarea copilului cu disabilităţi, în integritatea sa, este receptivă, dornică de a urma cursurile de educaţie specială pentru a umple golurile din cunoştinţele deţinute.

Recentele studii din întreaga lume sugerează că maltratarea acestor copii a devenit, din păcate ceva comun în viaţa “multor, probabil majorităţii oamenilor cu disabilităţi” (Sabsez 1994) NCAAN a condus primul şi singurul efort naţional în determinarea frecvenţei maltratărilor copiilor cu disabilităţi (în 1991). Rezultatele sugerau că incidenţa maltratării acestor copii era de 1,7 ori mai mare decât incidenţa maltratării copiilor fără disabilităţi (NCAN, 1993). În timp ce cauzele abuzului sunt în general aceleaşi cu cele ale abuzului copiilor normali (Ammetmann &

3

Baladerian, 1993), factori unici contribuie la creşterea numărului de abuzuri ale copiilor disabili. Aspecte ale anumitor disabilităţi plasează unii copii într-o poziţie chiar mai vulnerabilă, putându-se proteja mai greu decât cei normali (A&B, ‘93). De asemenea, subestimând măsurile ce ar trebui luate la adresa copiilor cu disabilităţi contribuim la incidenţa abuzurilor (A & B, ’93; Sobsez ‘94). Slăbiciuni în sistemul de intervenţie în acest proces se regăsesc pe lista factorilor cauzali ai fenomenului. “Este o greşeală să dăm vina pe oamenii din sisteme, dar nu este o greşeală să privim atenţi sistemele în care operăm şi să spunem <<Nu este suficient de bine, este prea târziu, prea puţin din acest lucru, prea mult din celălalt>>”

Copilul abuzat sexual de părinte

Obiectivul: Scopul major este acela de a găsi un răspuns empiric la următoarea întrebare : “experienţa unui abuz sexual din copilăria unei femei, are sau nu un impact asupra structurii şi conţinutului percepţiilor şi principiilor privind propriul copil ?

Metode: Amintirile şi descrierile curente ale copiilor, sinele, multe altele ca şi părinţii au fost comparate longitudinal, pe două grupuri de mame în perioadele când copii lor aveau: 6 luni, 1 an şi respectiv 2 ani. Unul dintre grupuri era format din mame ce raportaseră că fuseseră abuzate în copilărie; grupul de control era format din mame care nu suferiseră abuzuri. Cele două grupuri au fost comparate în funcţie de vârsta copilului, rasă şi statut socio-economic.

Rezultate:Perceperea propriului copil era diferită cu mult de la un grup la celălalt. Mamele abuzate au rămas cu mult în urma celorlalte, prin cât de mult se diferenţia modul negativ, denaturat în care îşi percepeau copii faţă de cel optimist, pozitiv al celuilalt grup.

Freud vorbea despre “excepţii” – “cei care au avut o mare suferinţă în prima copilărie de care ei se simt fără nici o vină, încât refuză frustrarea, efortul, şi legea. Ei gândesc că au suferit destul pentru a avea la maturitate dreptul de a nu se supune noilor exigenţe pe care nu le-ar mai suporta, se consideră excepţii şi ţin să se izoleze” (“Quelques caracteres degages par la psychanalise )

Violenta in familie

Obiectiv: Prin acest studiu se incearca aflarea unei realitati crunte cat si definirea si delimitarea unor atributii familiale in care copii sunt neglijati si chiar abuzati fizic si psihic.

Metode: In cadrul acestui studiu au fost folositi evaluatori specialisti in domeniul asistentei sociale cat si psihologi, care au incercat sa afle calitatea parintilor si raportul acesteia cu cei doi copii. S-au folosit metode precum interogarea parintilor, cat si a personalului didactic, si au fost comparate cu trairile si aspectele fizice ale copiilor.

Rezultate: Familia Popescu locuieşte la bloc şi are o fetiţă Cristina, în vârstă de 3 ani, şi un băiat, Alex, în vârstă de 8 ani.

4

Într-o noapte, vecinii au auzit ţipete, fata plângea foarte tare şi s-au hotărât să cheme poliţia. Reprezentanţii poliţiei au venit să discute cu vecinii şi să-i întrebe ce s-a întâmplat, apoi au mers în apartamentul familiei, unde au stat de vorbă cu mama.

Aceasta a declarat că nu s-a întâmplat nimic grav - doar o discuţie cu soţul ei care, între timp, a adormit. Poliţiştii au vrut să vadă copiii şi au observat că erau speriaţi. Au încercat să le vorbească blând şi să-i pună întrebări băiatului de 8 ani, dar acesta nu voia să răspundă, iar fata se ascundea, cu lacrimi în ochi, după mama ei. Considerând că situaţia nu impune intervenţia lor, poliţiştii i-au recomandat mamei să contacteze SPAS, pentru că erau totuşi îngrijoraţi de situaţia copiilor, şi au înştiinţat-o că vor raporta şi ei incidentul la SPAS.

SPAS primeşte sesizarea în dimineaţa următoare şi decide ca un asistent social să viziteze familia pentru a verifica dacă există o situaţie de risc pentru copii. În timpul vizitei, asistentul social observă că nu este curăţenie în casă, iar Cristina este neglijent îmbrăcată şi se joacă singură pe covor cu o maşinuţă a lui Alex, care este la şcoală. Mama este pasivă, nesigură şi reticentă la unele întrebări privind relaţia cu soţul ei. Totodată, află că veniturile actuale ale familiei sunt compuse din ajutorul de şomaj al tatălui, care, de cinci luni, nu mai lucrează, şi alocaţiile celor doi copii.

Asistentul social decide să culeagă mai multe informaţii. De la vecini află că, de când a rămas fără slujbă, tatăl vine tot mai des în stare de ebrietate şi episoade precum cel din seara trecută au mai avut loc şi în alte ocazii.

De la medicul de familie află că în ultima perioadă, atunci când mama a venit cu copiii pentru consultaţii sau vaccinări, ea prezenta urme evidente de violenţă şi a solicitat medicamente antidepresive.

Învăţătoarea lui Alex îşi face probleme în ceea ce priveşte situaţia băiatului, deoarece acesta a început să lipsească tot mai des de la şcoală. În ziua respectivă întârziase la prima oră şi, în general, îşi neglijează temele şi are dificultăţi de concentrare în timpul orelor.

Asistentul social consideră că nu există dovezi privind un posibil abuz asupra copiilor în familie, dar aceasta se confruntă cu o situaţie de criză şi se impune acordarea unor servicii de sprijin. În ziua următoare, asistentul social invită părinţii la sediul SPAS, pentru a schiţa împreună un plan de servicii. Mama vine însă singură şi acceptă propunerea de a înscrie fetiţa la grădiniţă, pentru a avea timp să-şi caute un loc de muncă.

Ea nu consideră totuşi că Alex ar trebui să meargă la un centru de zi după terminarea orelor de la şcoală şi nici că soţul ei are probleme cu alcoolul şi ar avea nevoie de consiliere.

În procesul de monitorizare a aplicării planului de servicii, asistentul social vizitează, după o lună, şcoala şi grădiniţa frecventate de copii. De la învăţătoare află că situaţia şcolară a lui Alex nu s-a îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, iar acesta a devenit agresiv faţă de colegi. Educatoarea lui Cristina îi comunică suspiciunea că fetiţa este tăcută, retrasă, nu se joacă cu ceilalţi copii şi nu participă la activităţile grupei. Asistentul social încearcă să viziteze din nou domiciliul părinţilor,

5

dar nu găseşte pe nimeni acasă. Vecinii îi spun că tatăl continuă să vină beat acasă, iar scandalurile sunt tot mai dese.

Concluzii: Sprijinul acordat de către SPAS nu a condus la îmbunătăţirea situaţiei. Acest fapt îl determină pe asistentul social SPAS să sesizeze DGASPC, care evaluează, la rândul său, situaţia şi ajunge la concluzia că în familie există o situaţie de risc potenţial pentru copii.

Este clar că tatăl are probleme cu alcoolul şi că mama nu are destulă energie şi resurse pentru a se confrunta cu aceasta. Dacă în ceea ce-i priveşte pe copii, nu există dovezi de abuz, violenţa asupra mamei este evidentă.

Datele colectate îi determină pe reprezentanţii DGASPC să organizeze o întrunire cu membrii familiei extinse pentru a evalua posibilităţile ca familia extinsă să aibă grijă de copii până când părinţii depăşesc perioada de criză. Întrucât bunicii din partea mamei locuiesc în apropiere şi au atât dorinţa, cât şi condiţiile necesare pentru a avea grijă de copii, se propune plasarea copiilor la bunici cu consimţământul părinţilor. Pentru a face posibil acest lucru, se stabileşte un plan individualizat de protecţie şi propunerea este înaintată Comisiei de Protecţie a Copilului, care decide plasamentul.

Hotărârea comisiei este comunicată asistentului social al SPAS, care informează reprezentanţii şcolii şi medicul de familie cu privire la situaţia familiei. SPAS şi DGASPC hotărăsc împreună modalităţile de sprijin acordate părinţilor pe perioada plasamentului în vederea reîntregirii familiei: terapie şi consiliere în vederea obţinerii unui loc de muncă.

6