Elena Mădălina NICA

DREPT ELECTORAL

1

2

Elena Mădălina NICA

DREPTELECTORAL

Editura SITECHCraiova, 2010

3

Autorul este Asistent universitar doctor în cadrul Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative a Universităţii din Craiova şi membru fondator al Centrului de

Cercetări Juridice Fundamentale, centru ce îşi desfăşoară activitatea de cercetare sub egida Academiei Române.

Lucrarea de faţă este publicată sub egida Centrului de Cercetări Juridice Fundamentale, Craiova.

© 2010 Editura Sitech CraiovaToate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2010 Editura Sitech CraiovaAll rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be reproduced in any form or by any means, including photocopying or utilised any information storage and retrieval system without written permision from the copyright owner.

Editura SITECH din Craiova este acreditată de C.N.C.S.I.S. din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării pentru editare de carte ştiinţifică.

Editura SITECH CraiovaStr. Romul, Bloc T1, ParterTel/fax: 0251/414003

4

ISBN 978-606-530-979-1

5

CUPRINS

TITLUL I. Democraţia – cadrul de manifestare a sistemului electoral..........11CAPITOLUL I. Sistemul electoral...................................................................11

Secţiunea 1. Definiţia sistemului electoral...................................................11Secţiunea 2. Componentele sistemului electoral..........................................12Secţiunea 3. Rezerva de competenţă a legii organice în materia sistemului

electoral român.......................................................................14CAPITOLUL II. Democraţia............................................................................19

Secţiunea 1. Democraţia directă...................................................................20Secţiunea 2. Democraţia reprezentativă (electorală)....................................22Secţiunea 3. Democraţia semi-directă..........................................................26

A. Referendumul.....................................................................................27B. Vetoul popular....................................................................................30C. Iniţiativa populară...............................................................................31D. Revocarea populară.............................................................................32

CAPITOLUL III. Democraţia liberală semi-directă română................................32Secţiunea 1. Caracterul semi-direct şi liberal al democraţiei române...........32Secţiunea 2. Condiţiile constituţionale ale restrângerii exerciţiului drep-

turilor electorale în democraţia liberală semi-directă română.35Secţiunea 3. Procedeele de intervenţie cetăţenească în cadrul democraţiei

semi-directe române...............................................................39A. Referendumul şi revocarea populară...................................................40

A 1. Referendumul naţional şi revocarea populară a Preşedintelui.....40A 2. Referendumul local şi revocarea populară a aleşilor locali.........45

B. Iniţiativa populară...............................................................................49Secţiunea 4. Alegerile în cadrul democraţiei semi-directe române...................52

A. Definiţia alegerilor..............................................................................52B. Tipuri de alegeri..................................................................................53C. Caracterele alegerilor..........................................................................57

C 1. Caracterul politic al alegerilor.....................................................57C 2. Caracterul liber, periodic şi corect al alegerilor...........................62

D. Funcţiile alegerilor..............................................................................68Secţiunea 5. Specificul mandatului de drept public......................................71

A. Prin mandatul de drept public se transferă puterea, şi nu voinţa.........71B. Indeterminarea mandantului în dreptul public....................................72C. Modul de creare a obligaţiilor prin exercitarea mandatului public...........72D. Mandatul public nu este intuitu personae............................................73E. Mandatul public reprezentativ nu este imperativ.................................74F. Mandatul public nu este revocabil.......................................................77G. Mandatul public nu poate fi redelegat.................................................78

6

TITLUL II. Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales.......................................81CAPITOLUL I. Dreptul de a alege...................................................................81

Secţiunea 1. Trăsăturile sufragiului..............................................................81A. Universalitatea sufragiului..................................................................82

A 1. Sufragiul censitar – formă a sufragiului restrâns.........................82A 2. Evoluţia impunerii universalităţii sufragiului..............................84A.3. Condiţiile minimale ale exercitării sufragiului universal.............86

B. Egalitatea sufragiului..........................................................................88B 1. Unicitatea votului........................................................................88B.2. Votul plural..................................................................................90B 3. Votul multiplu.............................................................................91B 4. Egalitatea reprezentării corpului politic.......................................91

C. Caracterul secret şi personal al votului................................................92C. 1. Caracterul secret al votului.........................................................92C 2. Caracterul personal al votului......................................................94

C 2. 1. Garanţiile caracterului personal al votului..........................94C 2. 2. Prezenţa în cabina de vot şi a altor persoane în afara alegă-

torului...............................................................................96C 2. 3. Urna specială.......................................................................96C 2. 4. Votul electronic...................................................................97C 2. 5. Votul prin corespondenţă....................................................98C 2. 6. Votul prin procură (mandat)..............................................100

D. Caracterul facultativ al votului..........................................................101E. Sufragiul direct – sufragiul indirect...................................................102F. Caracterul liber exprimat al votului...................................................103

Secţiunea 2. Listele electorale....................................................................104A. Listele electorale permanente şi copiile de pe listele electorale perma-

nente................................................................................................105B. Listele electorale complementare şi copiile de pe listele electorale

complementare.................................................................................106C. Listele electorale speciale şi copiile de pe listele electorale speciale 107D. Listele electorale suplimentare şi tabele electorale...........................109

CAPITOLUL II. Dreptul de a fi ales..............................................................111Secţiunea 1. Condiţiile de eligibilitate........................................................112Secţiunea 2. Candidaturile..........................................................................116

A. Titularii dreptului de a propune candidaturi......................................117A 1. Formaţiunile politice ce pot propune/susţine candidaturi..........117A 2. Candidaturile independente.......................................................120

B. Propunerile de candidaturi................................................................122B 1. Alegerile parlamentare..............................................................122B 2. Alegerile europarlamentare.......................................................124B 3. Alegerile locale..........................................................................124B 4. Alegerile prezidenţiale...............................................................126

C. Depunerea, înregistrarea şi admiterea candidaturilor........................126C 1. Alegerile parlamentare..............................................................126C 2. Alegerile europarlamentare.......................................................127C 3. Alegerile locale..........................................................................128C 4. Alegerile prezidenţiale...............................................................129

D. Contestarea candidaturilor şi rămânea lor definitivă.........................130

7

D 1. Alegerile parlamentare..............................................................130D 2. Alegerile europarlamentare.......................................................131D 3. Alegerile locale.........................................................................132D 4. Alegerile prezidenţiale..............................................................133

E. Dreptul de renunţa la candidatură şi retragerea candidaturilor..........135Secţiunea 3. Egalitatea de şanse în materia dreptului de a fi ales....................136

A. Egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi în materia dreptului de a fi ales...................................................................................................136

B. Egalitatea de şanse a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale în materia dreptului de a fi ales..........................................139

Secţiunea 4. Consideraţii generale privind dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European şi la alegerile locale în cadrul Uniunii Europene..................................................................142

A. Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales pentru Parlamentul Eu-ropean..............................................................................................143

B. Dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale în cadrul Uniunii Europene.............................................................................146

CAPITOLUL III. Campania electorală......................................................148Secţiunea 1. Finanţarea campaniei electorale.............................................149

A. Finanţarea privată a campaniei electorale.........................................150B. Resurse financiare provenite din finanţare publică...........................153C. Controlul finanţării campaniei electorale..........................................155

Secţiunea 2. Utilizarea mass-media audiovizuală publică şi privată în cam-pania electorală.....................................................................156

A. Dreptul la antenă şi timpii de antenă ………………………………………..157B. Emisiunile electorale şi sondajele de opinie cu caracter electoral………….. 159

Secţiunea 3. Afişajul electoral şi asigurarea spaţiilor pentru întâlniri cu alegătorii...............................................................................162

Secţiunea 4. Controlul campaniei electorale..............................................163CAPITOLUL IV. Cadrul exercitării dreptului de a alege şi a dreptului de a fi

ales...................................................................................164Secţiunea 1. Circumscripţiile electorale.....................................................164

A. Definiţie şi principii de stabilire........................................................164B. Decuparea demografic dezechilibrată...............................................165C. Redecuparea periodică abilă (gerrymandering-ul)............................166

Secţiunea 2. Circumscripţiile electorale în România..................................166A. Circumscripţiile electorale în cazul alegerilor parlamentare.............167B. Circumscripţiile electorale în cazul alegerilor locale........................170C. Circumscripţiile electorale în cazul alegerilor europarlamentare şi

prezidenţiale.....................................................................................171Secţiunea 3. Secţiile de votare....................................................................172

A. Organizarea secţiilor de votare.........................................................172B. Delimitarea şi numerotarea secţiilor de votare..................................173

TITLUL III. Scrutinul......................................................................................176CAPITOLUL I. Tipuri de scrutin...................................................................176

Secţiunea 1. Scrutinul majoritar.................................................................176A. Scrutinul majoritar la un tur..............................................................177

A 1. Scrutinul majoritar la un tur uninominal...................................177

8

A 2. Scrutinul majoritar la un tur uninominal alternativ (preferenţial)179A 3. Scrutinul majoritar la un tur plurinominal (de listă)..................180

A 3. 1. Varianta listelor blocate....................................................180A 3. 2. Varianta listelor deschise (panachage)..............................180

A 4. Scrutinul majoritar la un tur plurinominal alternativ (preferenţial)181B. Scrutinul majoritar la două tururi......................................................181

B 1. Scrutinul majoritar la două tururi uninominal...........................181B 2. Scrutinul majoritar la două tururi plurinominal.........................182

Secţiunea 2. Scrutine pre-proporţionale.....................................................183A. Votul cumulativ................................................................................183B. Votul limitat......................................................................................183C. Minimul electoral..............................................................................184

Secţiunea 3. Reprezentarea proporţională..................................................184A. Evoluţie, avantaje şi inconveniente...................................................185B. Etape tehnice.....................................................................................187C. Variante ale reprezentării proporţionale............................................188

C 1. Reprezentarea proporţională integrală (la nivel naţional)..........188C 1. 1. Întregul teritoriu naţional este transformat într-o singură circum-

scripţie.............................................................................188C 1. 2. Varianta repartizării resturilor la nivelul provinciilor.......188C 1. 3. Repartizarea la nivel naţional a resturilor electorale.........189

C 2. Reprezentarea proporţională aproximativă (la nivel de circum-scripţie)....................................................................................189

C 2. 1. Variante ce uzează de câturi electorale.............................189C 2. 1. 1. Sistemul celui mai mare rest (metoda Hamilton 1792)189C 2. 1. 2. Sistemul celei mai mari medii.................................190

C 2. 1. 2. 1. Varianta clasică (metoda Jefferson 1792)........190C 2. 1. 2. 2. Sistemul Hagenbach-Bischoff (sistemul câtului rectificat)..............................................................................190

C 2. 1. 3. Sistemul Hare (vot unic transferabil)........................191C 2. 1. 4. Panachage-ul.............................................................192

C 2. 2. Sistemele prin divizori......................................................192C 2. 2. 1. Metoda Hondt...........................................................193C 2. 2. 2. Metoda Sainte-Lague (metoda Webster 1832).........193

D. Pragurile electorale...........................................................................194E. Desemnarea aleşilor în reprezentarea proporţională..........................196

Secţiunea 4. Scrutinele mixte.....................................................................198A. Definiţie, evoluţie şi criterii de clasificare........................................198B. Scrutine geografic mixte...................................................................199C. Scrutinele geografic omogene...........................................................200

C 1. Scrutinul de listă cu înrudire.....................................................200C 2. Scrutine mixte cu finalitate proporţională (compensatorii).......200

C 2. 1. Scrutinul german...............................................................201C 2. 2. Scrutinul italian din 1994.............................................202C 2. 3. Scrutinul japonez din 1994...........................................203C 2. 4. Scrutinul din Ungaria....................................................204

C 3. Scrutine ce combină scrutinul majoritar plurinominal şi reprezentarea proporţională.....................................................205

C 4. Scrutine mixte cu finalitate majoritară.......................................205

9

C 4. 1. Scrutinul mixt italian din 1924..........................................205C 4. 2. Scrutinul electoral municipal francez din 1983.................205C 4. 3. Scrutinul român din 1926..................................................206

CAPITOLUL II. Consecinţele tipurilor de scrutin..........................................207Secţiunea 1. Consecinţe asupra sistemului de partide................................209

A. Scrutinul uninominal la un tur şi bipartidismul.................................210B. Scrutinul majoritar la două tururi, multipartidismul şi bipolarizarea........213C. Reprezentarea proporţională şi multipartidismul..............................216

Secţiunea 2. Consecinţe asupra reprezentării parlamentare şi a guvernării 218A. Scrutinul majoritar, reprezentarea parlamentară şi stabilitatea guverna-

mentală.............................................................................................219B. Reprezentarea proporţională, reprezentarea parlamentară şi (in)stabili-

tatea guvernamentală.......................................................................220Secţiunea 3. Consecinţele asupra psihologiei electoratului........................222

TITLUL IV. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor.....................................224CAPITOLUL I. Organismele electorale.........................................................225

Secţiunea 1. Birourile şi oficiile electorale.................................................225A. Reguli generale privind birourile şi oficiile electorale......................225

A 1. Statutul juridic al birourilor şi oficiilor electorale.....................226A 2. Componenţa birourilor şi oficiilor electorale............................227A 3. Formarea birourilor şi oficiilor electorale..................................232A 4. Actele administrative jurisdicţionale ale birourilor şi oficiilor elec-

torale........................................................................................233A 5. Încetarea activităţii birourilor şi oficiilor electorale..................235

B. Biroul Electoral Central....................................................................236B 1. Componenţa Biroului Electoral Central.....................................236B 2. Constituirea şi completarea Biroului Electoral Central.............236B 3. Atribuţiile Biroului Electoral Central........................................238

C. Biroul electoral de circumscripţie electorală.....................................242C 1. Biroul electoral de circumscripţie electorală pentru alegerile par-

lamentare..................................................................................242C 2. Biroul electoral de circumscripţie pentru alegerile locale..........244C 3. Biroul electoral judeţean şi biroul de sector al municipiului Bu-

cureşti în cazul alegerilor pentru Parlamentul European şi al alegerilor prezidenţiale..................................................247

C 4. Biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate............248D. Biroul electoral al secţiei de votare...................................................249

D 1. Constituirea biroului electoral al secţiei de votare.....................249D 2. Biroul electoral al secţiei de votare din străinătate....................252D 3. Atribuţiile biroului electoral al secţiei de votare.......................253

E. Oficiile electorale..............................................................................254Secţiunea 2. Autoritatea Electorală Permanentă.........................................255

CAPITOLUL II. Desfăşurarea votării............................................................259Secţiunea 1. Buletinele de vot, semnele electorale şi ştampilele electorale259

A. Buletinele de vot...............................................................................259B. Semnele electorale...........................................................................263C. Ştampilele electorale.........................................................................265

Secţiunea 2. Votarea...................................................................................265

10

A. Etapa preliminară votării şi măsurile organizatorice ale votării........266B. Procedura votării...............................................................................267C. Observarea alegerilor........................................................................269

CAPITOLUL III. Stabilirea rezultatului alegerilor.........................................271Secţiunea 1. Numărarea voturilor şi consemnarea rezultatului votării.......271Secţiunea 2. Stabilirea şi publicarea rezultatelor alegerilor........................274

A. Centralizarea rezultatelor alegerilor în cazul alegerilor parlamentare, prezidenţiale şi europarlamentare..............................274

B. Stabilirea, validarea şi publicarea rezultatului alegerilor în cazul alegerilor prezidenţiale....................................................................275

C. Stabilirea rezultatului alegerilor, repartizarea şi atribuirea mandatelor în cazul alegerilor pentru Parlamentul European.............................277

D. Constatarea rezultatului alegerilor, repartizarea şi atribuirea man-datelor şi publicarea rezultatului alegerilor în cazul alegerilor parlamentare....................................................................................278

D 1. Stabilirea pragului electoral.......................................................279D 2. Repartizarea mandatelor la nivelul circumscripţiei electorale...280D 3. Repartizarea resturilor electorale la nivel naţional....................280D 4. Desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale281D 5. Alocarea pe colegii uninominale şi atribuirea mandatelor candi-

daţilor.......................................................................................282D 6. Publicarea rezultatului alegerilor...............................................283

Secţiunea 3. Centralizarea şi stabilirea rezultatului alegerilor în cazul alegerilor locale....................................................................284

A. Stabilirea rezultatelor alegerilor pentru funcţia de primar şi de preşed-inte al consiliului judeţean...............................................................284

B. Repartizarea mandatelor de consilieri...............................................285C. Atribuirea mandatelor de consilieri...................................................286D. Consemnarea în procese-verbale a operaţiunilor de centralizare a vo-

turilor, de repartizare şi atribuire a mandatelor................................286E. Eliberarea certificatul doveditor al alegerilor....................................287F. Centralizarea voturilor şi rezultatelor alegerilor la nivel judeţean.....287G. Centralizarea rezultatelor alegerilor la nivel naţional şi pub-

licarea rezultatelor alegerilor...........................................................288BIBLIOGRAFIE.................................................................................................290

11

TITLUL I. Democraţia – cadrul de manifestare a sistemului electoral

În democraţiile actuale, printre care şi cea română, importanţa sistemelor electorale, obiect de studiu al dreptului electoral, ţine de domeniul datului, al evidenţei de necontestat. Analiza necesară a realităţii normative a sistemului electoral în modelul democratic român, prin raportare la modele oferite de dreptul comparat, prilejuieşte însă accentuarea faptului că atât sistemul electoral, cât şi contextul politic şi constituţional în care se manifestă, dincolo de evidenţa anumitor aspecte contestabile, numeroase, ce le caracterizează, ţin de domeniul unui construit constant perfectibil.

CAPITOLUL I. Sistemul electoral

Secţiunea 1. Definiţia sistemului electoral

Una dintre cele mai recente definiţii date sistemului electoral în doctrina română1 îl reduce în mod eronat la sistemul normelor juridice electorale al căror obiect de reglementare ar fi reprezentat exclusiv de acele relaţiile sociale reglementate de dreptul constituţional care privesc alegerea deputaţilor, senatorilor şi a şefului statului. În continuare, se precizează că prin conţinutul lor, normele juridice electorale stabilesc care sunt drepturile electorale ale cetăţenilor, condiţiile ce trebuie îndeplinite de o persoană pentru a le exercita, garanţiile care asigură exercitarea lor efectivă, obligaţiile autorităţilor şi instituţiilor publice în legătură cu alegerea deputaţilor, senatorilor sau a şefului statului, regulile de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor votului (scrutinul).

Această optică asupra sistemului electoral nu poate fi acceptată, din mai multe considerente. Mai întâi, exclude alegerile locale din sistemul electoral, prin ignorarea atât a relaţiilor sociale corespunzătoare, cât şi a normelor din Constituţie ce constituie fundamente constituţionale ale alegerilor locale, respectiv a normelor electorale de rang infraconstituţional în materie.

În al doilea rând, definiţia exclude din aria sistemului electoral normele infraconstituţionale privitoare la alegerile naţionale, deşi, în continuarea demersului, autorii analizează asemenea norme.

În al treilea rând, definiţia nu include în sistemul electoral alegerile pentru Parlamentul European.

În sfârşit, definiţia pare să reducă sistemul electoral la sistemul de norme de drept electoral, cu neconsiderarea astfel a obiectului lor de reglementare - raporturile sociale ce cad sub incidenţa acestor norme, raporturile juridice de drept electoral.

1 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, Sistemul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 1

12

Într-un timp secund, autorul definiţiei precizează că sistemul electoral reprezintă o instituţie a dreptului constituţional, constând într-un ansamblu sistematizat de norme juridice de drept constituţional, reunite în acelaşi loc datorită obiectului comun de reglementare, şi anume relaţiile sociale care apar în procesul electoral (de alegeri), în legătură cu drepturile electorale, cu scrutinul şi tipurile acestuia2.

Considerăm că această definiţie elimină câteva dintre inexactităţile celei anterioare, câtă vreme include în sistemul electoral relaţiile sociale referitoare la alegeri, în general, precum şi normele ce reglementează aceste relaţii, precizând totodată componentele sistemului electoral. Astfel, şi această definiţie se vădeşte incompletă, întrucât exclude din sistemul electoral normele de rang infra-constituţional referitoare la relaţiile sociale ce apar în procesul electoral.

Considerăm că sistemul electoral reprezintă, pe de o parte, ansamblul relaţiilor sociale ce se manifestă în legătură cu alegerile, indiferent de nivelul la care acestea se manifestă şi în urma cărora se constituie organe reprezentative, indiferent de nivel (naţional, local sau european, în cazul Parlamentului European), iar pe de altă parte ansamblul normelor juridice, de rang constituţional sau infraconstituţional, ce reglementează aceste toate aceste relaţii sociale.

Secţiunea 2. Componentele sistemului electoral

Aşa cum rezultă din definiţia sistemului electoral, componentele acestuia, aşa cum vor fi analizate pe parcursul demersului nostru, sunt, pe de o parte relaţiile sociale, iar pe de altă parte normele juridice ce reglementează aceste relaţii, transformându-le în raporturi juridice, referitoare la drepturile electorale, la scrutin şi la procesul electoral (alegeri).

Drepturile electorale sunt reprezentate, pe de o parte, de drepturile politice fundamentale cu caracter electoral, garantate constituţional – dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, iar pe de altă parte, în relaţie de interdependenţă, de drepturile electorale subiective, garantate la nivel infra-constituţional, în legislaţia electorală.

Titularii drepturilor politice electorale cu caracter fundamental sunt exclusiv cetăţenii ce îndeplinesc, cumulativ, anumite condiţii minimale, a căror abordare în amănunt va fi realizată cu ocazii tratării distincte a dreptului de a alege, respectiv a dreptului de a fi ales. Ne limităm astfel, în cele ce urmează, la câteva consideraţii cu caracter general privind drepturile politice fundamentale cu caracter electoral garantate constituţional.

În primul rând, în contemporaneitate, dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales sunt manifestări ale libertăţii de participare la construcţia puterii politice a statului şi în cadrul acestuia, constituind, pentru titularii lor, facultăţi de a scăpa de constrângerea socială prin aceea că devin stăpâni ai devenirii lor politice3, permiţându-le să se implice

2 Gh. Iancu, Unele aspecte critice referitoare la sistemul electoral român, Revista de Drept Public 3/2008, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, p. 90-913 G. Lebreton, Libertés publiques et droits de l’homme, 7e édition, Ed. Armand Colin, Paris, 2005, p. 12

13

în jocul politic4, astfel încât a lua parte la crearea organelor statului ce exercită funcţie normativă echivalează cu participarea implicită, indirectă, la exerciţiul acestei funcţii.

Caracterul fundamental al acestor drepturi, tradus prin aceea că au caracter subiectiv, fiind inerente cetăţeanului, considerat ca om situat politic, homo politicus, în care operează formal sinteza libertăţii fiecăruia ca om şi a egalităţii tuturor ca subiecte ale ordinii juridice5, astfel încât statul doar recunoaşte şi garantează aceste drepturi, fără să le acorde el însuşi, constituie un câştig istoric, comparativ cu epoca în care dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales erau anvizajate ca simple funcţii publice acordate de stat şi al căror exerciţiu era, în această logică, obligatoriu.

Neîndoielnic, chiar şi în actualitate, odată depăşită această logică, natura drepturilor electorale fundamentale, rămâne, prin raportare la celelalte categorii de drepturi fundamentale, sui generis, atestând o continuă şi sensibilă tensiune specifică ambivalenţei ce le caracterizează. Pe de o parte, este vorba despre faptul că sunt drepturi ale subiectelor de drept cetăţeni, dar a căror manifestare îmbracă, din perspectiva statului, un puternic aspect funcţional, câtă vreme exerciţiul lor are ca efect însăşi construcţia puterii politice a statului, putere ce se manifestă în spaţiul public, şi nu manifestarea unei libertăţi-autonomie, a unei independenţe faţă de puterea publică, aşa cum se întâmplă în cazul celorlalte drepturi fundamentale.

Pe de altă parte, ambivalenţa drepturilor politice electorale fundamentale se vădeşte prin aceea că deşi sunt drepturi de participare prin excelenţă individuale, ce se apreciază la nivelul individului cetăţean, care le exercită de manieră personală, totuşi, fără existenţa unui cadru instituţional care să permită exerciţiul în colectiv al acestor drepturi, ele se văd golite de sens şi finalitate.

În sistemul român, dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales sunt garantate constituţional ca drepturi electorale fundamentale, în art. 36, respectiv 37 din legea supremă. Cât timp aceste dispoziţii constituţionale nu disting în raport de tipul de alegeri – parlamentare, prezidenţiale, respectiv locale, dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales se manifestă ca drepturi electorale fundamentale garantate constituţional atât în cadrul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, cât şi în cadrul alegerilor locale.

Având în vedere însă existenţa spaţiului european comunitar, din care face parte şi statul român, sfera tradiţională a drepturilor electorale cu caracter fundamental este extinsă, inclusiv în cazul sistemului nostru, cuprinzând atât dreptul de a alege şi de a fi ales al cetăţenilor europeni pentru autorităţile administraţiei publice locale autonome alese, garantat în art. 16 alin. (4) din Constituţie, cât şi dreptul de alege şi dreptul de a fi ales pentru Parlamentul European, garantat, în cazul cetăţenilor români, de art. 38 din Constituţie, iar în cazul cetăţenilor europeni cu domiciliul sau reşedinţa în România avându-şi fundamentul constituţional în art. 148 alin. (2) şi (3) din legea supremă, care dispun: „(2) ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor

4 L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, A. Pena-Soler, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, J. Trémeau, Droit des libertés fondamentales, 4e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2007, p. 2815 E. Kant, Théorie et pratique, Bibliothèque de la Pléiade, tome III, Gallimard, p. 270 şi 276, citat de S. Goyard-Fabre, Qu’est-ce que la démocratie ? La généalogie philosophique d’une grande aventure humaine, Ed. Armand Colin, Paris, 1998, p. 126

14

actului de aderare; (3) prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene”.

Drepturile electorale subiective sunt reglementate la nivel infraconstituţional, au caracter de cele mai multe ori procedural şi sunt reprezentate, pe de o parte, de drepturile electorale subiective prin care se concretizează drepturile electorale cu caracter fundamental, avându-i ca titulari pe titularii acestora din urmă, iar pe de altă parte, de alte drepturi electorale subiective implicate în procesul alegerilor, fără de care eficacitatea drepturilor electorale fundamentale ar rămâne iluzorie. Aceste din urmă drepturi electorale subiective îi au ca titulari pe alţi participanţi la alegeri decât pe titularii dreptului de a alege şi ai dreptului de a fi ales (de pildă, formaţiunile politice ce participă la alegeri propunând sau, după caz, susţinând candidaţi).

Totalitatea cetăţenilor titulari ai dreptului de a alege - electori, consideraţi cetăţeni activi, în opoziţie cu cetăţenii pasivi, şi anume cei care nu au exerciţiul acestui drept, formează corpul electoral, organ politic al poporului. Acesta intervine în momentul alegerilor, ca agent prin care poporul îşi exprimă voinţa, şi-şi dă asentimentul asupra unei anumite puteri politice în stat, astfel că din puterea de vot a corpului electoral, aşa cum se manifestă aceasta în sistemul electoral în cadrul democraţiei, derivă, direct sau indirect, întreaga putere etatică.

Nu putem fi de acord cu definiţia corpului electoral conform căreia acesta constituie ansamblul persoanelor juridice sau fizice care beneficiază de electorat, adică de dreptul de a vota conform unui anumit tip de scrutin6, întrucât definiţia se raportează şi la alte tipuri de alegeri decât cele politice în cadrul unui stat democratic, cum ar fi alegerile profesionale, de pildă.

Scrutinul, ca şi componentă a sistemului electoral, constituie ansamblul regulilor tehnice stabilite normativ şi destinate să departajeze candidaţii în alegeri, reguli cu ajutorul cărora voturile exprimate în urma exercitării dreptului de vot se transformă în mandate, aşadar reguli care determină cine sunt aleşii, reprezentanţii, în raport de voturile alegătorilor.

Procesul electoral, alegerile, a treia componentă a sistemului electoral, grupează totalitatea operaţiunilor electorale pe care le implică organizarea şi desfăşurarea exerciţiului dreptului de a alege şi a dreptului de a fi ales, în cadrul legal şi organizatoric-teritorial stabilit în acest scop, reprezentat de circumscripţiile electorale la nivelul cărora se constituie secţiile de votare.

Secţiunea 3. Rezerva de competenţă a legii organice în materia sistemului electoral român

Posibilitatea exclusiv pentru legea organică de a interveni în materie electorală are ca fundamente constituţionale, în sistemul român, pe de o parte art. 53 din Constituţie, iar pe de altă parte art. 73 alin. (3) lit. a) coroborat cu art. 115 alin. (1) şi (6) din legea supremă.

6 J.-L. Richard, Corps électoral, in Dictionnaire du vote, sous la direction de P. Perrineau et D. Reynié, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2001, p. 264, citat de Y. Lécuyer, Les droits politiques dans la jurisprudence de la Cour Européenne des droits de l’homme, Ed. Dalloz, Paris, 2009, p. 97

15

În primul rând, restrângerea exerciţiului drepturilor electorale în general, atât a celor fundamentale garantate expres de Constituţie, cât şi a celor electorale subiective nu poate fi realizată decât în condiţiile impuse de art. 53 din legea supremă, cât timp aceste dispoziţii se referă, de manieră generică, la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, fără a se distinge în raport de calitatea drepturilor sau a libertăţilor de a fi sau nu expres garantate constituţional, ca drepturi fundamentale. Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Astfel, art. 53 prevede, în primul său alineat, că „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”. În alineatul al doilea sunt precizate celelalte condiţii pe care restrângerea exerciţiului oricărui drept şi al oricărei libertăţi, aşadar inclusiv al exerciţiului drepturilor electorale, trebuie să le îndeplinească pentru fi constituţională: restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică; măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Această interpretare, ce nu distinge în raport de tipul dreptului, nu este însă acceptată de Curtea Constituţională, care apreciază, de principiu şi de manieră pe cât de tranşantă, pe atât de eronată7, că „drepturile şi libertăţile a căror exercitare poate fi restrânsă, conform art. 49 din Constituţie (actualul articol 53, sbl. n. ) numai prin lege şi în condiţiile stabilite de acest articol sunt cele reglementate în cuprinsul Constituţiei (...)”.

Termenul „lege” din art. 53 alin. (1) trebuie interpretat în sens restrâns, ca act legislativ, adică act ce normează general, direct şi primar un domeniu şi care emană exclusiv de la Parlament. Se instituie astfel o rezervă a competenţei parlamentare8, ce exclude posibilitatea intervenţiei Guvernului prin ordonanţe, acte în egală măsură de natură legislativă. Interpretarea dată de Curtea Constituţională termenului „lege” din cuprinsul art. 53 alin. (1) din Constituţie alege, din păcate şi în mod incorect, sensul larg, asimilându-i-se astfel legii parlamentare şi actul legislativ formal diferit, emanând de la Guvern – ordonanţa simplă9.

De altfel, în ce priveşte restrângerea exerciţiului drepturilor fundamentale în general, aşadar inclusiv a exerciţiului drepturilor electorale fundamentale, necesitatea intervenţiei, în materie, exclusiv a legii parlamentare se justifică prin necesitatea ca orice dispoziţie în materia drepturilor fundamentale să fie interpretată strict, necesitate specifică regimurilor liberale, în opoziţie cu cele totalitariste.

Faptul că legea competentă să normeze în materia drepturilor electorale, fie fundamentale şi garantate constituţional ca atare, fie subiective, trebuie să fie, în sistemul nostru, lege organică rezultă fără tăgadă, în al doilea rând, din art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, conform căruia sistemul electoral trebuie reglementat exclusiv

7 Decizia 250/20008 Ceea ce în sistemul german este considerat o rezervă a competenţei parlamentare, conform lui D. Capitant, Les effets juridiques des droits fondamentaux en Allemagne,Ed. LGDJ, Paris, 2001, p. 1429 Decizia 277/2001 în care Curtea admite ordonanţele ca temei al restrângerii

16

prin lege organică. Or, drepturile electorale, în genere, sunt o componentă a sistemului electoral.

Camera decizională în cazul legislaţiei electorale este Camera Deputaţilor, conform art. 75 alin. (1) din legea supremă. În acest domeniu, delegarea legislativă este prohibită prin art. 115 alin. (1) din Constituţie, astfel încât orice ordonanţă simplă de Guvern ce intervine în materie electorală este neconstituţională.

Considerăm, de asemenea, că nici ordonanţele de urgenţă nu trebuie, conform legii fundamentale, să intervină în normarea diverselor componente ale sistemului electoral. Astfel, deşi Constituantul nu interzice emiterea de ordonanţe de urgenţă în domeniul legii organice, ceea ce ar putea legitima intervenţia ordonanţelor de urgenţă în materie electorală, art. 115 alin. (6) din Constituţie prohibeşte expres această facultate a Guvernului, instituind două interdicţii de normare prin ordonanţe de urgenţă. Se prevede, pe de o parte, că acestea nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, iar pe de altă parte că nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Astfel, pe de o parte, drepturile electorale ce se bucură de garanţie constituţională expresă sunt exceptate expres de la posibilitatea de a fi reglementate prin ordonanţă de urgenţă. Pe de altă parte, având în vedere exprimarea generică folosită de norma constituţională – drepturile electorale -, fără să se distingă între drepturile electorale fundamentale garantate sau nu ca atare în textul Constituţiei şi drepturile electorale subiective, aplicând acelaşi principiu de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, rezultă că ordonanţele de urgenţă nu pot afecta niciun drept electoral subiectiv, de rang infraconstituţional, aşadar, generic, nu pot afecta niciun drept electoral.

Cum sistemul electoral implică manifestarea drepturilor electorale, fie că este vorba despre cele garantate constituţional, fie că este vorba despre drepturi electorale subiective de rang infraconstituţional, rezultă că ordonanţele de urgenţă nu trebuie să afecteze materia electorală, în general.

Apreciem că sensul termenului folosit de Constituant - „a afecta” – se referă la normare, în general, indiferent de gradul de intervenţie şi de rezultatul acesteia, pozitiv sau negativ. De altfel, acest din urmă aspect a fost deja remarcat în doctrină, argumentându-se că „sensul noţiunii constituţionale de „afectare” a drepturilor trebuie să fie unul de drept comun, înţelegând prin aceasta orice modificare a drepturilor electorale, iar nu doar acele modificări care au un impact negativ. De cele mai multe ori este imposibil să se facă o disociere între intervenţia asupra drepturilor electorale şi impactul negativ asupra acestora, deoarece în general modificarea unui drept electoral în sens favorabil atrage modificarea în sens nefavorabil a unui drept electoral corelativ”10.

Orice ordonanţă de urgenţă adoptată în materia drepturilor electorale este lovită, ca şi ordonanţele simple, de neconstituţionalitate extrinsecă, de invaliditate, fiind aşadar lipsită de caracter juridic, întrucât adoptarea sa nu respectă condiţiile procedurale prevăzute de Constituant, câtă vreme intervine într-un domeniu de reglementare prohibit de către acesta.

10 C.-L. Popescu, Instabilitatea legislaţiei electorale, Noua Revistă de Drepturile Omului 3/2009, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, p. 4

17

Instanţa constituţională română este însă de altă părere, pe care o considerăm eronată, părere ce vădeşte un ataşament incorect atât faţă de distincţia între afectarea pozitivă şi cea negativă a drepturilor electorale, cât şi faţă de distincţia între drepturi electorale prevăzute de Constituţie, respectiv drepturi electorale de rang legislativ, în momentul în care interpretează, de principiu, interdicţia pentru ordonanţele de urgenţă de a afecta drepturile electorale.

Astfel, într-un prim timp, Curtea statuează11 că numai interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă în domeniul legilor constituţionale şi imposibilitatea ca asemenea ordonanţe să vizeze măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică sunt totale şi necondiţionate, pe când, în toate celelalte domenii enumerate în dispoziţiile art. 115 alin. (6), aşadar inclusiv în ce priveşte drepturile electorale, ordonanţele de urgenţă nu pot interveni atunci când „afectează” respectivele domenii, în sensul în care ar avea consecinţe negative de tipul suprimării, prejudicierii, lezării drepturilor în cauză. Pe cale de consecinţă, ordonanţele de urgenţă pot interveni dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive.

Într-un al doilea timp, distingând între drepturile electorale fundamentale, prevăzute de Constituţie, şi drepturile electorale prevăzute de legislaţia electorală, Curtea apreciază că dacă un drept electoral nu este prejudiciat sau lezat sub aspectul existenţei dreptului subiectiv, iar ordonanţa de urgenţă cuprinde numai condiţii şi modalităţi de exercitare a acestui drept, nu poate fi vorba de o nerespectare a legii supreme. Astfel, judecătorul constituţional acordă, din păcate, un gir de constituţionalitate posibilităţii ordonanţelor de urgenţă de a interveni în materia drepturilor electorale procedurale prevăzute de legislaţia electorală infraconstituţională, sub condiţia să nu aducă atingere existenţei acestora.

Oricât de regretabilă, poziţia Curţii nu este, totuşi, surprinzătoare. Dincolo de vasta jurisprudenţă în care aceasta nu cenzurează neconstituţionalitatea nici măcar a ordonanţelor de urgenţă ce intervin în materia drepturilor expres garantate în textul legii supreme, chiar şi cu ocazia adoptării atitudinii jurisprudenţiale contrare, în virtutea căreia constată neconstituţionalitatea extrinsecă a unor ordonanţe afectând drepturi fundamentale, altele decât cele electorale, Curtea argumentează incomplet şi foloseşte aceeaşi terminologie nuanţată de „afectează prin limitare drepturi fundamentale”, pe care nu o precizează12.

În sistemul român, legislaţia electorală ce constituie sediul materiei este constituită de legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului13, legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României14, legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European15 şi legea nr.

11 Ibidem, analizând Decizia 1189/2008.12 Decizia 82/2009. În speţă era vorba despre o ordonanţă de urgenţă ce afecta dreptul la pensie, prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie şi dreptul la muncă, prevăzut de art. 41 din legea supremă. Pentru detalii, vezi E. M. Nica, Notă la Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat şi al celor de serviciu, Revista română de jurisprudenţă 2/2009, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 87-9013 Publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 13 martie 200814 Publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 200415 Publicată în Monitorul Oficial nr. 28 din 16 ianuarie 2007

18

67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale16, aşa cum au fost amplu modificate şi completate, în special prin ordonanţe de urgenţă. Acestor legi li se adaugă, în ce priveşte anumite aspecte ale sistemului electoral, şi alte legi, care vor fi precizate, pe parcursul demersului nostru, cu ocaziile pertinente.

De marcat astfel că, în practică, reglementarea sistemului electoral prin ordonanţe de urgenţă s-a transformat, în România, dintr-o imposibilitate instituită constituţional, dar în mod condamnabil validată de către instanţa constituţională17, într-o realitate normativă constantă. Pe cât de constantă, pe atât de instabil efectul său asupra legislaţiei electorale. În acest context, consecinţele asupra procesului democratic electoral şi implicit asupra regimului constituţional sunt îngrijorătoare.

Mai mult, prin ea însăşi, o atare atitudine normativă a statului este neconstituţională, prin raportare la art. 1 alin. (3) din Constituţie. Acesta, garantând statul de drept, impune principiul securităţii juridice, ca şi exigenţă a acestuia, în virtutea căreia dreptul trebuie să aibă anumite calităţi – să fie cert, accesibil, precis, previzibil, predictibil şi clar şi situaţiile juridice să fie stabile – normele să nu fie retroactive, iar schimbările normative, ca şi acţiunile statului, în genere, să poată fi prevăzute de subiectele de drept pe care le vizează.

Toate aceste cerinţe se circumscriu principiului încrederii legitime dezvoltat în doctrina germană, ca o concretizare subiectivă a securităţii juridice. Principiul respectării încrederii legitime a fost definit ca principiul în baza căruia dacă un particular de bună-credinţă a crezut, în deplină încredere, în comportamentul unui organ public şi în menţinerea liniei de conduită astfel creată a acestuia, autorităţile trebuie, pe cale de consecinţă, să ţină cont de atingerile legitime suscitate pentru fiecare asemenea particular - care trebuie să suporte cel mai mic inconvenient posibil în caz de schimbare - adică nu trebuie să rupă încrederea, modificând de manieră neaşteptată şi brutală această linie de conduită, în orice caz în măsura în care niciun interes public imperios nu o cere18.

Or, prin raportare la exigenţele încrederii legitime, care presupun ca actele statului să nu aibă un conţinut sau să fie adoptate sau aplicate într-un asemenea mod încât să încalce încrederea legitimă a persoanelor în continuitatea acţiunii statale, modificările foarte dese şi însemnate cantitativ ale legislaţiei electorale române, în special prin ordonanţe de urgenţă, încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Dacă, în general, judecătorul constituţional român evită deseori să se pronunţe asupra încălcării diverselor implicaţii ale securităţii juridice impuse de art. 1 alin. (3) din Constituţie, într-o hotărâre recentă de respingere a cererii de anulare a alegerilor prezidenţiale pe motiv de fraudă electorală19, ce excede competenţei de exercitare a controlului de constituţionalitate, Curtea, se referă, totuşi, la „deficienţele legislaţiei electorale, de natură să genereze insecuritate juridică”.

16 Publicată în Monitorul Oficial nr. 271 din 29 martie 200417 Pentru o sentinţă critică fermă a acestei opţiuni a Curţii Constituţionale, vezi C.-L. Popescu, Instabilitatea legislaţiei electorale, op. cit., p. 8-918 S. Calmes, Du principe de la protection de la confiance légitime en droit allemand, communautaire et français, Ed. Dalloz, Paris, vol. 1, 2001, p. 297 şi 479, citat după A.-L. Valembois, La constitutionnalisation de l’exigence de sécurité juridique en droit français, Ed. LGDJ, Paris, 2005, p. 24919 Hotărârea 39/2009

19

Fără să se refere la neconstituţionalitatea modificării şi completării legii 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României prin OUG 95/2009, pe care le califică însă ca fiind substanţiale, Curtea face o serie de aprecieri asupra instabilităţii legislaţiei electorale, aprecieri lipsite de caracter constrângător, pe care şi le fundamentează prin citarea unor dispoziţii în egală măsură lipsite de caracter constrângător, cuprinse în Codul bunelor practici în materie electorală - Linii directoare şi raport explicativ, adoptat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept - Comisia de la Veneţia, în cadrul celei de-a 52-a Sesiuni Plenare (Veneţia, 18- 19 octombrie 2002).

Astfel făcând, Curtea citează din Cod următoarele: „stabilitatea dreptului este un element important al credibilităţii procesului electoral şi este esenţială pentru consolidarea democraţiei. Prin urmare, modificarea frecventă a normelor sau caracterul lor complex pot dezorienta alegătorul. Alegătorul poate conchide, în mod corect sau incorect, că dreptul electoral este doar un instrument cu care operează cei care sunt la putere şi că votul alegătorului nu mai este un element esenţial care decide rezultatul scrutinului.[...] Ar fi necesar a se evita, nu atât modificarea sistemelor de scrutin - ele pot fi întotdeauna îmbunătăţite -, ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (cei puţin un an) înainte de alegeri. Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare, modificările vor fi dictate de interesele iminente ale partidului politic.”

Deşi ar fi fost de dorit ca instanţa constituţională să aducă dacă nu argumente proprii prin care să adâncească analiza stării legislaţiei electorale în materia alegerilor prezidenţiale, cel puţin o formulare proprie a argumentelor citate, rămâne de remarcat propunerea pe care o realizează. Prin acesta, Curtea vine în întâmpinarea dezideratului deja exprimat în doctrină şi la care subscriem: ”necesitatea ca întreaga legislaţie electorală referitoare la alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, a Preşedintelui României, alegerile pentru Parlamentul European, precum şi la alegerea autorităţilor administraţiei publice locale să fie reexaminată, urmând a fi concentrată într-un Cod electoral ale cărui dispoziţii comune şi speciale să asigure, în concordanţă cu principiile constituţionale, organizarea unui scrutin democratic, corect şi transparent”.

Dincolo de aceste consideraţii, existenţa însăşi a sistemului electoral constituie, în actualitate, unul dintre resorturile esenţiale ale sistemelor democratice, de neconceput în afara unei participări cetăţeneşti la construcţia şi exerciţiul puterii politice, participare la realizarea căreia concură sistemul electoral. Astfel, specificul acestuia, variabil de la un model democratic la altul, este dependent de specificul democraţiei înseşi în care se manifestă.

CAPITOLUL II. Democraţia

În contemporaneitate, sistemul electoral se manifestă, ca regulă, în cadrul democraţiilor constituţionale liberale, înţelese nu doar ca simple mecanisme de construcţie a puterii prin participarea cetăţenească egală, ci ca veritabile regimuri politice, în care modalitatea de legitimare prin vot a puterii politice influenţează întreaga amenajare şi practică a exerciţiului său.

Pornind de la etimologia termenului „democraţie”, care trimite la popor – demos, respectiv la putere – kratos, democraţia este în mod tradiţional calificată ca

20

fiind o modalitate de exercitare a suveranităţii ce susţine guvernarea poporului de către popor şi pentru popor.

Aparent simplă, această circumscriere a democraţiei nu trebuie să inducă în eroare asupra înţelegerilor pe care le-au avut, de la un context istoric la altul, termenii înşişi de popor şi putere, cum nici asupra complexităţii mecanismelor, a procedurilor democratice însele, a valorilor idealului democratic – libertatea şi egalitatea sau a evoluţiei istorico-juridice a tipurilor de democraţie şi a conceptelor vecine şi complementare, cu care democraţia însă nu se confundă.

Dat fiind că esenţa democraţiei, aceea de a fi energia unei idei aparţinând unui context uman20 - un proces de cooptare a cetăţenilor la formarea şi exerciţiul puterii politice, a cărui construcţie este continuă, întrucât continuu perfectibilă -, formele pe care le îmbracă în practică au variat şi încă variază atât de profund, încât asistăm de fapt la manifestarea democraţiilor, şi nu a unui principiu democratic imuabil, ce ar putea fi epuizat prin cuprinderea sa într-o definiţie aplicabilă, în mod invariabil, indiferent de timp, spaţiu şi epocă, oricărui regim democratic.

Astfel, se impune o scurtă prezentare sintetică a principalelor tipuri categoriale de democraţii, prin raportare la criteriul formei realizării implicării cetăţeneşti în legitimarea, formarea şi exerciţiul puterii. Necesită abordate aşadar democraţia directă, respectiv cea reprezentativă (electorală) şi cea semi-directă (participativă sau asociativă), aceste din urmă două categorii fiind deseori grupate de către doctrină în noţiunea de democraţie indirectă.

Reamintim că noţiunea de sistem electoral, precum şi realitatea practică a acestuia, aşa cum a fost circumscris anterior, nu-şi găseşte aplicabilitate în democraţia directă, ci exclusiv în democraţiile indirecte.

Secţiunea 1. Democraţia directă

Constituind forma democraţiei teoretic cea mai pură, adică cea mai apropiată de sensul etimologic, tale quale, al termenului, democraţia directă, în care implicarea cetăţenilor în exerciţiul puterii politice, în actul guvernării, se face în mod egal şi nemijlocit este condamnată să rămână în ştiinţa politică şi juridică a ultimelor secole o simplă ideologie, fără aplicabilitate practică plenară.

Tributară teoriei suveranităţii populare, conform căreia poporul constituie atât sursă, cât şi titular al suveranităţii, reprezentând suma indivizilor cetăţeni absolut egali, deţinători ai unor părţi egale de suveranitate, ce le sunt inerente şi pe care, astfel fiind, nu le pot transfera, trebuind să le poată exercita, prin legiferare, fără intervenţia, sub aspectul acestei funcţii, a niciunei structuri intermediare între ei şi stat, democraţia directă poate fi aşadar considerată atât o formă de exerciţiu direct al suveranităţii, cât şi ca formă de guvernământ în care există identitate perfectă între guvernanţi şi guvernaţi.

În acest sens literal, democraţia directă nu a existat niciodată în practică. Însuşi creatorul teoriei suveranităţii populare şi susţinătorul cel mai fervent al guvernării directe, J.-J. Rousseau21, a recunoscut, chiar dacă nu tranşant, caracterul mai degrabă utopic al teoriei sale. Pe de o parte, autorul a admis necesitatea existenţei unui corp

20 S. Goyard- Fabre, op. cit., p. 22421 J.-J. Rousseau, Du contrat social. Présentation, notes, bibliographie et chronologie par Bruno Bernardi, Ed. GF Flammarion, Paris, 2001

21

intermediar între supuşi – indivizii cetăţeni, consideraţi fiecare la nivel particular şi suveran – voinţa generală, suma cetăţenilor consideraţi în bloc, ca şi corp distinct de elementele din care este compus. Acest corp intermediar este guvernul, care însă trebuie să aibă doar funcţie executivă, nu şi legislativă, să rămână un simplu executant, prin acte particulare, al voinţei generale şi intransmisibile a poporului suveran. Pe de altă parte, autorul acceptă imposibilitatea aplicării guvernământului direct în statele mari, chiar dacă refuză, de principiu, exerciţiul puterii prin reprezentanţi ai poporului suveran, considerând că reprezentarea voinţei generale omnipotente a acestuia constituie o renunţare a sa la propria libertate, la propria existenţă22.

Istoric, modelul cel mai apropiat de principiul democraţiei directe este cel al polisurilor greceşti din antichitate, care însă nu erau propriu-zis state, cel puţin nu în sensul acceptat în modernitate, termenul însuşi de stat apărând mult mai târziu, în Renaşterea italiană, fiind „lansat” de către Machiavelli. Astfel, înţelegerea specificului polisurilor, care le distanţează de realitatea desemnată astăzi prin noţiunea de stat, facilitează determinarea trăsăturilor fundamentale a ceea ce putem denumi modelul democratic practicat realmente de către greci.

În cadrul polisului, ca şi comunitate compactă, structurată în jurul unui mod de viaţă morală, etică, politică, socială (etos) convergent al tuturor cetăţenilor, consideraţi perfect egali (homoïoi), adoptarea legilor se realiza de către aceştia, în piaţa publică, fără intervenţia vreunor reprezentanţi şi cu respectarea regulii majoritare, considerându-se că întregul se află în majoritate: decizia se considera adoptată dacă majoritatea cetăţenilor îşi exprimau opinia în favoarea sa. Cetăţenilor li se cerea să îşi neglijeze condiţia umană şi să se dedice exclusiv actului guvernării, care se realiza nu pentru asigurarea libertăţii faţă de polis, ci în, prin şi pentru acesta. Interesul colectiv se definea în raport de polis, anihilând orice interes particular al cetăţeanului, libertatea sa de participare definindu-se prin raportare exclusiv la binele comun, iar singura garanţie împotriva abuzurilor era partea fiecăruia de suveranitate, egală cu a celorlalţi.

Astfel descrisă, construcţia democratică grecească era una simplă, rudimentară, chiar deficitară, comparativ cu idealurile democratice actuale, excluzând de la posibilitatea participării unele categorii sociale largi: femeilor şi sclavilor, parte a elementului uman al polisului dar care nu se bucurau de calitatea de cetăţeni, nu li se recunoştea posibilitatea de participare la viaţa publică, la luarea în comun a deciziilor care priveau pe toată lumea. Legile votate de către cetăţeni în piaţa publică erau aşadar create doar de o minoritate sociologică, ridicată la rang de majoritate politică.

Întrucât demosul grecesc era înţeles de o manieră prea restrictivă, diferenţierile majore dintre clasele sociale au antrenat prăbuşirea rapidă a polisurilor, ca forme de organizare politică, ce s-au dovedit astfel incapabile, în timp, să reziste construcţiei continue a unui sistem de guvernare care, în cele din urmă, s-a dovedit utopic.

În plus, practica formării şi exercitării puterii în polisurile greceşti doar aproximează ideea unei democraţie directe plenare şi datorită faptului că anumite decizii erau luate şi altfel decât de către cetăţeni, împreună şi fără intermedieri, câtă vreme existau structuri de conducere, desemnate, ce-i drept, nu prin alegeri, ci prin tragere la sorţi, dar deţinătoare de funcţii specifice puterii politice.

Cu toate acestea, trebuie subliniat că diferenţa dintre democraţia „aproape” directă grecească şi democraţiile actuale, indirecte, nu trebuie înţeleasă în sensul că

22 Idem, p. 133-134

22

acestea din urmă constituie efectul unui progres evoluţionist în raport cu prima. În primul rând, votul practicat în sistemele electorale existente în democraţiile actuale se aseamănă cu votul pentru sau împotriva unei decizii, exprimat de cetăţeni în piaţa publică în democraţia grecească antică, prin aceea că ambele exprimă o opţiune politică a unor cetăţeni consideraţi absolut echivalenţi, voturile de astăzi, ca şi cele de atunci, fiind egale în valoare şi deci interşanjabile23, chiar dacă au un obiect fundamental diferit – cele de astăzi se referă la desemnarea de reprezentanţi, cele de atunci referindu-se la însăşi decizia ce trebuia adoptată în cadrul guvernării.

În al doilea rând, în anumite democraţii actuale – cele semi-directe (participative, asociative) sunt practicate anumite mecanisme de consultare directă a cetăţenilor cu drept de vot, de cooptare a acestora în exerciţiul puterii. În al treilea rând, ruptura democraţiilor actuale faţă de cea grecească din antichitate se manifestă la nivelul conceperii înseşi a libertăţii de participare, precum şi a egalităţii în participare, aşa cum vom aborda cu ocazia argumentării caracterului liberal al majorităţii democraţiilor actuale.

Modele aproximative ale democraţiei directe, ce-i drept, pe cale de dispariţie, se regăsesc încă în practica democratică actuală. Este vorba despre anumite semi-cantoane elveţiene (cele două Unterwalden şi cele două Appenzell) şi despre cantonul Gloris, în care supravieţuirea modelului democraţiei directe nu se datorează însă unei continuări sau reluări a tradiţiei greceşti clasice, ci păstrării unor vechi obiceiuri germanice. De fapt, centrul real de decizie, de putere, în aceste semi-cantoane şi canton, nu este reprezentat de Ansamblurile Populare ale locuitorilor, reduşi ca număr, ci de Consiliul Cantonal, care pregăteşte lucrările Ansamblurilor, care, deşi au dreptul să dezaprobe soluţiile Consiliului, în practică nu o fac niciodată.

Secţiunea 2. Democraţia reprezentativă (electorală)

Esenţializând, acest tip de democraţie presupune că exerciţiul puterii politice se face prin reprezentanţi ai poporului, desemnaţi prin alegeri de către corpul electoral.

Istoric, apariţia statului modern, fundamental diferit de polisurile greceşti, nu doar în ce priveşte dimensiunile geografice şi demografice, cât mai ales la nivel existenţial şi al filozofiei de organizare politică, a făcut imposibilă consultarea directă a demosului în toate deciziile asupra problemelor importante, deci în guvernare. Însăşi înţelegerea demosului se schimbă, parcurgând etape deloc lipsite de bulversări, la capătul cărora se situează democraţiile liberale recente, considerate, evolutiv, manifestări ale democraţiei reprezentative cele mai favorabile libertăţii egale a cetăţenilor.

Începând cu Evul Mediu, în Europa se naşte noţiunea de reprezentare, fiind create primele Parlamente, ca structuri cărora cetăţenii le transmit, prin vot, capacitatea de decizie. Aceste structuri intermediare în relaţiile cu statul erau compuse din mandatari reprezentând diferitele clase sociale, astfel că votul nu prezenta caracter individual, ci social. Reprezentarea propriu-zisă a fost consacrată pentru prima oară de Constituţia Franţei din 1791.

Ideea exercitării suveranităţii şi a puterii politice prin reprezentanţi este tributară teoriei suveranităţii naţionale, al cărei autor, francezul Montesquieu,

23 O. Ihl, Le vote, 2e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 2000, paragrafele 31-32

23

considerând că suveranitatea aparţine naţiunii, înţeleasă ca un ansamblu organic, ca tot unitar indivizibil, distinct de indivizii cetăţeni care o compun, susţine imposibilitatea, din cauza acestor trăsături, a manifestării directe a naţiunii, de unde şi necesitatea principiului reprezentării acesteia printr-o practică a desemnării guvernanţilor, prin vot, de către cetăţeni, în numele naţiunii. Montesquieu afirma astfel că ceea ce poporul, deţinător al puterii supreme, nu poate îndeplini bine trebuie să facă prin „împuterniciţii, dregătorii săi” pe care trebuie să şi-i desemneze el însuşi.

Existenţa pură şi simplă a unor reprezentanţi prin care demosul îşi exercită kratosul nu echivalează totuşi cu democraţia reprezentativă (electorală) actuală. Nici Constituţia Franţei din 1791, ce garanta principiul reprezentării, nu era una democratică în sensul actual al termenului, căci reprezentanţii naţiunii ca sursă a suveranităţii erau Regele şi corpul legislativ, ce-i drept, ales, dar prin vot censitar.

Ulterior revoluţiilor burgheze din Franţa şi Anglia şi Războiului de Independenţă din SUA, abia în secolul al XIX-lea democraţia reprezentativă va începe să fie pusă în practică, într-o formă apropiată de cea a modelelor democraţiilor electorale contemporane, datorită mai multor factori: generalizarea alegerii reprezentanţilor prin sufragiu universal, mobilizarea partizană, consolidarea graduală a trăsăturilor sufragiului prin care se realizează participarea cetăţenilor la crearea puterii, în special a confidenţialităţii şi a egalităţii. Corpul electoral a fost aşadar extins la ansamblul populaţiei adulte, incluzând şi categorii sociale până atunci desconsiderate din raţiuni în special religioase sau rasiale.

Dincolo de aceşti factori, fundamentală pentru triumful democraţiei electorale, în care demosul îşi exercită kratosul prin reprezentanţi aleşi pe criterii politice, în mod liber şi egal, a fost evoluţia înţelegerii noţiunii de mandat oferit de către cetăţeni, prin vot, reprezentanţilor. Odată cu eliberarea cetăţeanului de structurile intermediare, ulterioară Revoluţiei franceze, mandatul în democraţiile electorale nu mai este conceput ca fiind imperativ, de maniera mandatului din dreptul privat, ci este reprezentativ, în sensul că aleşii, cărora li se transmite putere, şi nu voinţă, sunt reprezentanţii demosului în ansamblul său, şi nu doar ai unei părţi din acesta.

Democraţia reprezentativă, axată pe alegeri libere şi corecte, în care se exercită în mod egal şi universal dreptul de vot nu se confundă aşadar cu regimul reprezentativ, care îi preexistă atât istoric, cât şi conceptual, cum nici cu oligarhia sau parlamentarismul absolut. Specificul acestuia din urmă este că puterea poporului se vede limitată la simpla alegere a reprezentanţilor, cărora le transferă nu doar puterea de a guverna, ci şi voinţa, astfel că voinţa reprezentanţilor este nelimitată şi incontrolabilă, considerându-se a coincide direct cu cea a naţiunii. De aici derivă imposibilitatea controlării de către popor a actelor reprezentanţilor, Parlamentul confiscând suveranitatea, ceea ce s-a întâmplat în guvernământului ultra-reprezentativ.

Or, democraţia reprezentativă este centrată pe o putere de decizie reală a demosului, manifestată prin intermediul corpului electoral, pe posibilitatea acestuia de a alege nu doar persoane, ci de a-şi construi o voinţă politică, în funcţie de care să aleagă, precum şi pe capacitatea sa de controla actele guvernanţilor aleşi. Numai astfel participarea la legitimarea şi exercitarea puterii este democratică, apropiind realmente puterea de cetăţeni, făcând-o să pătrundă la nivelul poporului.

Pentru a evita riscul degenerării democraţiei reprezentative în pura reprezentare, fără democraţie şi pentru ca mandatul de drept public transmis prin alegeri să rămână un transfer de putere, nu şi de voinţă, în democraţiile electorale

24

actuale sunt instituite, prin norme de valoare constituţională, mecanisme de încadrare a puterii reprezentanţilor: separaţia puterilor, ierarhizarea normativă, controlul de constituţionalitate a actelor reprezentanţilor - legile.

Aceste mecanisme sunt oglindirea caracterului liberal al democraţiilor reprezentative actuale, constituind o moştenire a liberalismului, continuu perfecţionată în democraţiile liberale. Demosul ce exercită puterea în aceste democraţii este conceput ca o funcţie majoritară limitată de minoritate, aşadar ca o majoritate politică funcţională, şi nu sociologică, rezultată, ca şi minoritatea politică, prin exerciţiul liber şi egal al dreptului de vot de către fiecare cetăţean în parte, care, astfel făcând, se plasează voluntar şi nesupus vreunei constrângeri, fie în majoritate, fie în minoritate. Majoritatea şi minoritatea sunt astfel interşanjabile, constant convertibile una în cealaltă, în raport de opţiunea politică a corpului electoral, format din cetăţeni liberi şi egali.

Constituind aspectul substanţial al democraţiilor liberale24, valorile libertăţii şi egalităţii electorilor, fundamentate pe înţelegerea specifică liberalismului asupra acestora, cărora democraţiile liberale le adaugă însă valenţe noi, impun o anumită înţelege a aspectului procedural al democraţiei, reclamând nu doar o anumită modalitate de exerciţiu a puterii constituite prin vot, ci şi o organizare de ansamblu a ordinii juridice în jurul acestor valori25.

Libertatea cetăţeanului, specifică democraţiei liberale, este mai întâi o libertate-autonomie, impusă istoric de către liberalism, o libertate ce reclamă un spaţiu individual de independenţă faţă de stat, a cărui intervenţie în acesta trebuie să fie minimală şi încadrată, spre deosebire de libertatea cetăţeanului în polisurile greceşti, care exclude independenţa faţă de polis, fiind, dimpotrivă, concepută prin şi pentru acesta. În plus însă, libertatea în democraţia liberală înseamnă şi libertatea-participare, aceea de a lua act la construcţia statului, la formarea şi la exercitarea puterii, prin intermediul drepturilor politice fundamentale cu caracter electoral – dreptul de a alege şi de a fi ales.

Statutul de cetăţean presupune aşadar, în democraţiile actuale mai mult decât în cadrul oricărei democraţii, o tensiune continuă între independenţă şi angajarea în construcţia binelui comun, între eliberarea faţă de structurile primare de identificare şi implicarea în construcţia voinţei generale, de unde o dependenţă faţă de structurile intermediare, constituite prin liberă asociere, care contribuie la definirea şi exprimarea binelui comun (partide politice, grupuri de interese ş.a.).

Deşi cele două aspecte ale libertăţii cetăţenilor în democraţiile liberale nu pot fi ierarhizate sub aspectul importanţei, se poate afirma că între acestea există o relaţie procedurală, de secvenţialitate26. Ca şi condiţie a libertăţii de participare, cetăţeanul

24 Pentru detalii asupra democraţiei liberale, doctrina este abundentă. Cităm, cu titlu exemplificativ, G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed Polirom, Bucureşti, 1999; La démocratie libérale sous la direction de Serge Berstein, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1998. 25 Pentru o abordare sintetică a distincţiei dintre democraţia liberală şi cea clasică, a cetăţilor greceşti, precum şi faptului că adevăratul fundament al democraţiei moderne, liberale, este constituit de către doctrina liberalismului clasic, vezi M. Nica, Democraţia liberală, în D. C. Dănişor, S. Drăghici, G. Gîrleşteanu, M. Nica, S. Răduleţu, Metodologie pentru examenul de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Paralela 45, 2007, p. 35 - 4226 Idem, p. 40

25

trebuie să dispună mai întâi de libertate ca independenţă, ca libertate în relaţie cu ceilalţi, care să-i fie garantată, pentru a putea să comunice şi să se confrunte cu ceilalţi, în vederea formării unei convingeri asupra variantei politice pe care o va alege în momentul votului. Pentru exercitarea propriu-zisă a dreptului de a alege, cetăţeanul trebuie să poată să-şi folosească oportunităţile şi facultatea de alegere aşa cum sunt acestea susţinute de ansamblul drepturilor specifice democraţiei liberale, printre care drepturile politice se bucură de un rol privilegiat.

Astfel, drepturile electorale nu epuizează sfera drepturilor politice şi de natură politică garantate constituţional în democraţiile liberale, aceasta cuprinzând şi libertatea de opinie, de conştiinţă, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, libertatea de asociere, fără de care drepturile electorale fundamentale ar fi lipsite de eficacitate27.

În sens invers, libertatea de participare nu ar fi suficientă să înlesnească, prin ea însăşi, independenţa, întrucât simpla implicare a cetăţeanului, prin vot, în construcţia şi exerciţiul puterii, prin vot, nu constituie o garanţie a faptului că puterea astfel constituită nu va fi arbitrară. Libertatea de participare trebuie deci să fie însoţită de libertatea-autonomie şi, totodată, să fie structurată pluralist. Auto-structurarea pluralistă a societăţii, în ansamblul său, prin exerciţiul liber al dreptului de asociere, aşadar pluralismul categorial, cât şi auto-structurarea pluralistă în cadrul fiecărei categorii asociative – pluralismul intra-categorial - constituie astfel o condiţie a democraţiei liberale. Consecinţele pluralismului constau în dubla independenţă a oricăror structuri asociative liber constituite, inclusiv a celor cu caracter politic, atât faţă de stat, cât şi unele faţă de celelalte. Sub acest din urmă aspect, fiecare grup asociativ este cantonat în exerciţiul scopului pentru care s-a constituit, fără să poată urmări, prin activitatea sa, realizarea altor finalităţi, specifice altor structuri asociative, de tip diferit.

Independenţa faţă de stat se manifestă la nivelul constituirii structurilor asociative, al funcţionării lor, precum şi la cel al desfiinţării. În primul rând, statul nu poate restrânge a priori dreptul la liberă asociere, prin instituirea unui regim de autorizaţie prealabilă în vederea exercitării sale. În al doilea rând, orice structură asociativă funcţionează conform voinţei membrilor săi, exprimată în statut, cu respectarea cadrului general stabilit de stat, acesta neputând sancţiona decât a posteriori, de la caz la caz, un grup asociativ sau altul, pentru încălcările neconstituţionale ale limitelor dreptului la liberă asociere, fără ca structurile asociative din aceeaşi categorie asociativă să suporte vreo consecinţă.

În ce priveşte egalitatea specifică democraţiei liberale, deşi porneşte de la înţelegerea specifică liberalismului, nu se confundă cu aceasta, conform căreia egalitatea este abstractă, juridică – egalitatea tuturor în faţa legii, ci este circumstanţiată, nuanţată, presupunând egalitatea de şanse, startul egal, accesul egal, fără însă a se transforma în uniformitate şi egalitate materială. În acest scop, statul poate interveni activ şi chiar introduce tratamente juridice diferenţiate, însă numai pentru menţinerea şi sprijinirea egalităţii în participare liberă şi în libertate-autonomie. Pentru ca intervenţia să fie conformă justiţiei sociale şi imperativului asigurării

27 În sistemul român, Constituţia garantează expres aceste drepturi în art. 29 – libertatea conştiinţei; art. 30 – libertatea de exprimare; ar. 39 – libertatea întrunirilor; art. 40 – dreptul la asociere.

26

oportunităţii de participare egală, statul uzează de criterii combinate ale egalităţii, în vederea reechilibrării continue a coeziunii sociale. Astfel, circumstanţele de pornire sunt egalizate (startul egal), se recunosc şi se recompensează meritele şi performanţele concrete şi egale (accesul egal), se corijează diferenţele de situaţie relevant diferite dintre cetăţeni, prin discriminări pozitive care să susţină nu identitatea, ci egalitatea de şanse.

Toate aceste aspecte ale egalităţii în democraţiile electorale liberale, precum şi exigenţele libertăţii cetăţeneşti de participare specifice democraţiei liberale, aşa cum vor fi abordate pe parcursul demersului nostru, se regăsesc, în actualitate, şi în democraţiile liberale semi-directe, care constituie o a doua mare categorie de democraţii liberale, pe lângă cele electorale, reprezentative.

Întrucât însuşi sistemul democratic român este unul liberal şi semi-direct, se impune abordarea, într-o secţiune distinctă, a specificului acestuia, ulterior configurării particularismului democraţiei liberale semi-directe, în genere.

Secţiunea 3. Democraţia semi-directă

Comparativ cu democraţiile liberale reprezentative, democraţiile liberale semi-directe actuale se fundamentează pe o cu mult mai redusă încredere acordată exerciţiului puterii prin reprezentanţi, chiar dacă aleşi în condiţii care să garanteze libertatea şi egalitatea cetăţenilor membri ai corpului electoral. Astfel, aceste democraţii, în cadrul unui sistem, în principiu, de democraţie electorală, ale cărui carenţe se doresc corijate, instituie cooptarea nemijlocită a corpului electoral la procesul decizional, împrumutând, în acest scop, din modelul democratic al cetăţilor greceşti, anumite tehnici şi mecanisme de intervenţie cetăţenească directă în exerciţiul puterii, pe care le adaptează modernităţii. Aceste mecanisme nu fac parte din sistemul electoral. Pentru a accentua aspectul de implicare cetăţenească directă, specific modelelor democratice semi-directe, o anumită parte a doctrinei le califică drept democraţii asociative sau participative.

Implicarea cetăţenească în aceste sisteme democratice se realizează, în ce priveşte palierul lor electoral, prin drepturile electorale fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum se manifestă în sistemul electoral. În ce priveşte intervenţia directă, exerciţiul direct al suveranităţii de către popor se face prin intermediul corpului electoral, ai cărui membri nu mai exercită însă, de această dată, drepturi electorale fundamentale, ci funcţie participativă, chiar dacă în cazul anumitor mecanisme de intervenţie directă (diversele tipuri de referendum, de pildă) vehiculul utilizat este votarea, aşadar exerciţiul dreptului de vot. În această situaţie, faptul că există identitate între titularii dreptului de vot şi titularii dreptului de a alege ca drept fundamental electoral, în urma exercitării căruia se constituie organe reprezentative, nu trebuie să conducă la confuzia dintre cele două drepturi.

Dreptul de vot prin care se exercită intervenţia directă constituie, comparativ cu dreptul de a alege ca drept electoral cu caracter fundamental, o facultate, o prerogativă prin care se manifestă participarea, însă nu în sensul libertăţii de participare inerente cetăţeanului ca homo politicus, specifică drepturilor electorale fundamentale. Este vorba, aşadar, despre o prerogativă cu caracter funcţional, circumstanţiată de

27

faptul că este pusă în slujba exerciţiului direct al suveranităţii demosului, fiind nu recunoscută de către dreptul obiectiv, ci oferită de acesta.

Din perspectiva opoziţiei clasice între cele două teorii tradiţionale asupra suveranităţii (teoria suveranităţii populare, susţinând guvernarea directă, respectiv teoria suveranităţii naţionale, impunând guvernarea exclusiv prin reprezentanţi), democraţiile semi-directe actuale se situează doar în mod aparent şi eronat la confluenţa celor două teorii, de altfel ireconciliabile, astfel încât nu poate fi vorba nici de posibilitatea de a ataşa aceste modele democratice ambelor teorii în acelaşi timp. Aceasta întrucât teoriile în cauză nu fac distincţia între sursa suveranităţii statului şi titularul acesteia, statul însuşi.

În realitate, considerăm că prin raportare la această distincţie, precum şi la modalitatea de exerciţiu a suveranităţii în stat, democraţiile semi-directe se situează dincolo de summa divisio clasică, reprezentată de opoziţia dintre cele două teorii. În aceste modele democratice sursa suveranităţii rămâne demosul, care însă nu este înţeles nici ca sumă de cetăţeni deţinători de parcele egale de suveranitate, nici precum un corp indivizibil şi abstract iremediabil distinct de elementele sale componente, ci precum o entitate politică procedurală în numele căreia competenţa de a lua decizia aparţine fie reprezentanţilor aleşi, prin vot, în numele său, de către corpul electoral, ca agent, fie de către corpul electoral el însuşi, în mod direct, tot prin vot şi în egală măsură ca agent al demosului.

Istoric, tehnicile democraţiei semi-directe au fost acceptate în actul guvernării fie în mod firesc (cazul Confederaţiei Helvetice şi al SUA), fie doar din necesitatea de a salvgarda democraţia. Actualmente, din ce în ce mai multe sisteme care erau democraţii reprezentative au devenit democraţii semi-directe. Printre acestea, de pildă, însuşi sistemul francez, sistemul austriac, suedez, german (la nivelul unor state federate), chiar şi cel român.

Generic, tehnicile democraţiei semi-directe prin care se realizează intervenţia populară în activitatea decizională a organelor puterii de stat sunt reunite sub denumirea de referendum, de practici referendare. Este vorba despre sensul larg al noţiunii, care acoperă toate cele patru procedee ale democraţiei semi-directe: referendumul propriu-zis, vetoul popular, revocarea populară şi iniţiativa legislativă populară.

A. Referendumul

Ca mecanism de intervenţie directă, referendumul desemnează, în sensul său restrâns28, modalitatea de asociere a demosului la puterea de decizie, corpul electoral pronunţându-se, prin vot, în sensul acceptării sau respingerii unei decizii adoptate sau care urmează sau ar putea urma să fie adoptată de către organele puterii statului.

Deşi constituie pentru membrii corpului electoral o modalitate de alegere între a acorda sau nu asentimentul, exercitată prin dreptul de vot, având astfel caracter electiv, referendumul nu este o tehnică electorală din perspectiva definiţiei sistemului electoral la care aderăm, anterior precizată, obiectul său neconstând în desemnarea membrilor unui organ reprezentativ.

28 L. Săuleanu, S. Răduleţu, Dicţionar de expresii juridice latine, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 280

28

Multiplele forme ale referendumului se disting în raport de criterii precum domeniul în care intervine, momentul în care intervine, caracterul obligatoriu sau facultativ, forţa obligatorie, respectiv facultativă ataşată efectelor sale, criteriile de clasificare putându-se combina. De asemenea, referendumul poate fi naţional sau local, în acest din urmă caz fiind important de subliniat că referendumul nu constituie, în statele unitare, o formă de exerciţiu direct al suveranităţii, câtă vreme comunităţile locale nu dispun de suveranitate proprie, de putere de auto-guvernare, neconcurând statul, titular unic al suveranităţii.

Varianta clasică a referendumului se referă la participarea directă a corpului electoral în procesul legislativ, înţeles în sens larg, aşadar incluzând şi adoptarea de legi constituţionale, participare ulterioară adoptării legii, prin care aceasta este perfectată juridic, neputând intra în vigoare decât dacă este acceptată, prin vot, de majoritatea cetăţenilor activi.

O asemenea formă de referendum este practicată, în mod tradiţional, în domeniul legilor constituţionale, cu ocazia adoptării democratice a constituţiilor noi, precum şi cu ocazia revizuirii constituţiilor în vigoare, acceptarea acestora prin referendum, de care este condiţionată însăşi validitatea actului normativ suprem constituind mecanismul prin care corpul electoral acţionează ca agent al poporului ce reprezintă puterea constituantă. Principiul ce legitimează acest tip de referendum este următorul: cât timp constituţia reprezintă pactul social fundamental ce emană de la puterea constituantă, prin care aceasta îşi exercită voinţa de auto-organizare şi constituie statul, instituind o putere politică şi fundamentând o ordine juridică, adoptarea, respectiv modificarea constituţiei trebuie, pentru a fi democratice şi pentru a se concretiza într-un act juridic valid, să permită exprimarea acestei puteri. Această variantă de referendum este, astfel, obligatorie, atât sub aspectul organizării, cât şi sub aspectul efectelor sale juridice, fiind întâlnită în majoritatea democraţiilor semi-directe actuale, precum Elveţia (la nivel federal), Austria, Danemarca, Irlanda, Spania, Franţa, statele Europei de Est.

Pe lângă acest tip de referendum calificat drept posterior, întrucât intervine ulterior adoptării legii, există şi varianta referendumului legislativ anterior adoptării legii, în cadrul căruia corpul electoral se pronunţă asupra principiilor ce se vor concretiza într-o lege care urmează să fie adoptată29.

Pe lângă referendumul în materie constituţională, referendumul obligatoriu, atât la nivel de organizare, cât şi sub aspectul efectelor, intervine şi în alte materii de o deosebită importanţă, expres şi limitativ prevăzute la nivel constituţional. De asemenea, o variantă de referendum obligatoriu, admisă la nivel internaţional, este referendumul ce are ca obiect exprimarea dreptului popoarelor la autodeterminare, a dreptului de a dispune de ele însele, cetăţenii unui teritoriu putând decide, prin vot, asupra independenţei lor, respectiv asupra menţinerii lor în statul în care se află.

În opoziţie cu referendumul obligatoriu se află, fireşte, referendumul facultativ30. Iniţiativa declanşării acestuia constituie o facultate, de regulă, a anumitor autorităţi ale statului expres prevăzute de către Constituţie: executiv, legislativ,

29 T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, Cluj-Napoca, 2000, p. 243 30 C. Debbasch, J. Boudon, J.-M. Pontier, J.-C. Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques, 4e édition, Ed. Economica, Paris, 2001, p. 54-55

29

executiv împreună cu legislativ sau chiar un anumit număr de membri ai corpului electoral. Sub aspectul efectelor juridice, rezultatul referendumul facultativ poate fi obligatoriu, respectiv facultativ.

De regulă, validitatea referendumului nu este condiţionată de numărul de cetăţeni activi care se pronunţă, cuantumul participării acestora depinzând de gradul de interes pe care-l suscită problema supusă pronunţării, pe care astfel îl atestă. Mai mult, în sistemele cele mai ataşate practicii referendare, cum este, de pildă, cel elveţian, abţinerea de la participare este de cele mai multe ori nu doar consistentă, ci de-a dreptul covârşitoare.

Un exemplu de referendum legislativ facultativ cu efecte obligatorii este cel instituit de articolul 11 din Constituţia Franţei. Declanşarea acestuia poate fi realizată de Preşedinte, la propunerea Guvernului sau a celor două Camere ale Parlamentului, precum şi de către o cincime din membrii Parlamentului, susţinuţi de o zecime din alegătorii înscrişi pe listele electorale. Obiectul referendumului constă într-un proiect de lege, respectiv o propunere de lege în materiile expres prevăzute de Constituant (de pildă, organizarea puterilor publice, reforme ale politicii economice, sociale sau de mediu), adoptarea proiectului sau a propunerii de lege având ca efect obligaţia pentru Preşedinte de a promulga legea astfel perfectată juridic, într-un termen de maximum 15 zile de la proclamarea rezultatelor consultării.

Alegerea acestui exemplu de referendum se datorează opţiunii judecătorului constituţional francez de a refuza controlarea constituţionalităţii legilor astfel adoptate, pe motiv că sunt adoptate de către popor şi deci constituie expresia directă a suveranităţii naţionale. Acest refuz31 constituie una dintre cele două variante posibile de tranşare a opoziţiei intens controversate doctrinar32 dintre, pe de o parte, necesitatea exercitării controlului de constituţionalitate, ca principiu al statului de drept, asupra oricărui tip de lege organică sau ordinară, indiferent că este de natură referendară sau nu, respectiv, pe de altă parte, imposibilitatea cenzurării legilor referendare, susţinută de principiul democratic conform căruia manifestarea directă a poporului exclude intervenţia justiţiei constituţionale.

Din punctul nostru de vedere, ne raliem opiniilor care consideră că în democraţiile liberale semi-directe actuale, care sunt, în egală măsură, state de drept, principiul supremaţiei Constituţiei în cadrul ierarhiei normative, specific acestui tip de stat, coroborat cu faptul că legile referendare sunt o manifestare a exerciţiului de către corpul electoral a funcţiei normative legislative, şi nu o manifestare poporului ca şi putere constituantă, sursă de suveranitate, impun includerea legilor referendare în sfera actelor legislative ce fac obiectul controlului de constituţionalitate. Orice altă soluţie ar constitui o „contradicţie logică” şi o „deconstituţionalizare a Constituţiei”33.

Astfel configurată, chiar dacă schematic, instituţia referendumului rămâne nu doar o modă a democraţiilor semi-directe actuale, la care se recurge din ce în ce mai

31 Manifestat încă din 1962 şi reiterat în 1992, în Decizia 92-131 DC din 23 septembrie, cu ocazia sesizării asupra legii referendare prin care se autoriza ratificarea Tratatului asupra Uniunii Europene 32 Pentru detalii, vezi Justice constitutionnelle et démocratie référendaire, Editions du Conseil de l’Europe, 199633 Idem, p. 15, fiind citaţi J. L. Quermonne, Le référendum: essai de typologie prospective, RDP 1985, p. 589 şi, respectiv, J.-F. Prévost, Le droit référendaire dans l’ordonancement de la Cinquième République, RDP 1977, p. 13

30

des şi din raţiuni dintre cele mai diverse34, ci şi obiectul unor ample controverse sub aspectul avantajelor, respectiv al inconvenientelor pe care le prezintă. Ca principale avantaje sunt deseori menţionate rolul cenzurativ al referendumului în raport cu organele statului şi faptul că prin acest referendum se realizează o educaţie civică a cetăţenilor în materia practicii democratice.

Un principal dezavantaj, cu care suntem de acord, rezidă în faptul că referendumul se poate transforma, printr-o utilizare nechibzuită, într-o armă de folosire a corpului electoral în scopul obţinerii unei legitimări pure şi simple a opţiunilor autorităţilor declanşatoare, în situaţia în care acestea se limitează să adreseze cetăţenilor cu drept de vot o întrebare cu obiect insuficient de precizat sau o singură variantă de text legislativ, asupra cărora aceştia pot să se pronunţe exclusiv prin da sau nu, ceea ce constituie un vot blocat35, cetăţenii activi nedispunând de o reală putere de alegere între mai multe variante decizionale sau propuneri care să-i fi fost înaintate spre apreciere.

Prin aceasta, în lipsa unor veritabile alternative supuse asentimentului sau dezacordului, referendumul riscă să fie deturnat de la finalitatea ce ar trebui să-i rămână specifică – reala cooptare a demosului la procesul decizional şi astfel să degenereze în plebiscit. Or, acesta din urmă, specific statelor totalitariste, constă, aşa cum practica sa de-a lungul istoriei a demonstrat-o, într-o ratificare pură şi simplă a unei decizii deja aplicate şi care nu mai poate fi pusă în cauză, într-o confirmare ulterioară a actelor guvernanţilor printr-o aclamare solemnă36.

B. Vetoul popular

Procedeu de intervenţie a corpului electoral în procesul legiferării asemănător referendumului legislativ, vetoul popular37 consistă în aceea că un anumit număr de cetăţeni cu drept de vot pot să ceară tuturor membrilor corpului electoral să se opună aplicării unei legi adoptate, astfel încât vetoul afectează nu intrarea în vigoare a legii sau elaborarea acesteia, precum referendumul, ci exclusiv aplicarea unei legi deja perfectată juridic.

Efectul vetoului popular constă în abrogarea legii sau a părţii din lege asupra căreia cetăţenii au cerut pronunţarea populară, în intervalul expres prevăzut în acest scop la nivel constituţional, dacă majoritatea membrilor corpului electoral s-a pronunţat în sens dezaprobator. Vetoul popular prezintă astfel două forme: total, respectiv parţial.

34 S. Belaïd, Essai d’une théorie générale du référendum, în Référendum et démocratie, Ed. Presses de l’Université des sciences sociales de Toulouse, Toulouse, 1998, p. 32, citat de L.-F. Uşvat, Pro sau contra referendumului, Revista de Drept Public 3/2008, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, p. 6435 L.-F. Uşvat, op. cit., p. 71, citând pe M. Guillaume-Hofnung, Le référendum, que sais-je?, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1994, p. 4936 C. Emeri, Elections et référendums, în M. Grawitz, J. Leca, Traité de science politique. Tome 2. Les régimes politiques contemporains, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1985, p. 33537 D. Chagnollaud, Droit constitutionnel contemporain, tome 1. Théorie générale. Les grands régimes étrangers, 2e édition, Ed. Armand Colin, Paris, 2001, p. 193-194

31

Acest mecanism de intervenţie directă, desemnat în doctrină şi sub termenul de referendum abrogativ, este practicat, de pildă, în Italia, în condiţiile art. 75 din Constituţie. Un număr de 500. 000 de cetăţeni activi sau 5 consilii regionale pot cere să se pronunţe asupra unei legi, cu excepţia celor fiscale, de amnistie, de ratificare a tratatelor internaţionale, pronunţarea nefiind posibilă dacă Parlamentul modifică în mod apreciabil textul legislativ în cauză. Pentru ca vetoul să fie valid, trebuie ca cel puţin 50% din cetăţenii activi înscrişi pe listele electorale să se pronunţe.

În practică, procedeul s-a demonstrat, în sistemul italian, un element contributiv la repunerea în cauză a sistemului politic amplu contestat de către cetăţeni. De pildă, în anul 1993, a fost înregistrată o participare a mai mult de 70% din cetăţenii activi în cazul a 8 cereri de veto popular, mai mult de 80% dintre participanţi pronunţându-se în sensul care a condus la suprimarea finanţării publice a partidelor, a anumitor ministere, a adoptării reprezentării proporţionale ca modalitate de scrutin pentru alegerea senatorilor.

C. Iniţiativa populară

Mecanism de cooptare a corpului electoral la procesul decizional, iniţiativa populară constă în posibilitatea recunoscută unui anumit număr de cetăţeni cu drept de vot fie de a declanşa procedura decizională, fie de a propune legi.

Într-o primă clasificare, iniţiativa populară, prin care Parlamentul este constrâns să legifereze, poate fi formulată, atunci când electorii propun Parlamentului un proiect de lege complet redactat sau non-formulată, în cazul în care electorii exprimă prin iniţiativă doar un principiu de legiferare, pe care Parlamentul este obligat să-l transpună într-o lege.

Efectele acceptării iniţiativei constau în perfectarea juridică a legii propuse, respectiv în adoptarea de către Parlament a legii care să concretizeze principiul propus de către corpul electoral. Dacă iniţiativa este respinsă de către Parlament, există sisteme care prevăd posibilitatea supunerii proiectului de lege iniţiat de către cetăţeni votului corpului electoral.

Mai mult, în anumite cazuri, exercitarea iniţiativei populare presupune non-intervenţia Parlamentului, astfel că iniţiativa poate fi adoptată direct de către corpul electoral, fără a fi nevoie de admiterea sa, în prealabil, de către Parlament, considerându-se că poporul este direct sesizat prin iniţiativa populară. Această variantă de iniţiativă populară, considerată o aplicaţie perfectă a ideii de democraţie, întrucât legea poate fi elaborată şi perfectată juridic fără nicio intervenţie din partea Adunării reprezentative38, constituie o formă de iniţiativă legislativă directă. În opoziţie cu aceasta, ori de câte ori este prevăzută intervenţia Parlamentului ulterior exercitării iniţiativei populare, aceasta este considerată indirectă39.

De remarcat, pe de o parte, că iniţiativa populară poate interveni nu doar în domeniul legilor ordinare, ci chiar la nivel constituţional, în materia revizuirii Constituţiei, iar pe de altă parte faptul că în anumite sisteme intervenţia cetăţenească în

38 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria generală, Ed. Sitech, Craiova, 2006, p. 11639 Pentru clasificarea în iniţiativă legislativă populară directă, respectiv indirectă, precum şi pentru exemplificări, vezi D. Chagnollaud, op. cit., p. 195-196

32

declanşarea procesului decizional poate fi admisă şi la nivel local, în acest caz nefiind însă vorba despre legiferare, ci despre adoptarea de acte administrative, ca urmare a exercitării, în acest scop, a iniţiativei cetăţeneşti.

D. Revocarea populară

Ca mecanism al democraţiei semi-directe, revocarea populară nu afectează, spre deosebire de referendum, veto popular şi iniţiativă populară, procesul decizional, ci mandatul reprezentanţilor aleşi, câtă vreme constă în posibilitatea pentru un anumit număr de cetăţeni cu drept de vot de a solicita consultarea populară în vederea deciderii încetării înainte de termen a mandatului fie al unui reprezentant, fie al întregului Ansamblu legiuitor.

Dacă este solicitată consultarea şi alesul este pus în minoritate, trebuie să se retragă; dacă însă nu este pus în minoritate, este considerat reales. În cazul în care revocarea priveşte întregul organ reprezentativ, efectele sale sunt similare dizolvării legislativului. De asemenea, revocarea populară poate avea ca obiect şi mandatul aleşilor locali.

Constituind o excepţie de la caracterul irevocabil al mandatului de drept public, transmis prin alegeri, revocarea populară nu se bucură, în democraţiile actuale, decât de o practică reziduală, SUA fiind singurul sistem ce a uzat de procedeul recall-ului. Cu toate acestea, procedeul există în state precum Elveţia, China sau Lichtenstein, în acest din urmă caz putând fi declanşat de grupul electoral al parlamentarului. În Indonezia este recunoscută o variantă modificată a revocării populare conform căreia titularului facultăţii de revocare este partidul politic care l-a susţinut pe parlamentar în alegeri.

Natura însăşi a revocării populare rămâne controversată încă, existând opinii doctrinare ce o consideră ca nefiind un mecanism de intervenţie cetăţenească directă, ci un veritabil drept politic fundamental cu caracter electoral40, opinii cu care nu putem însă fi de acord.

CAPITOLUL III. Democraţia liberală semi-directă română

Secţiunea 1. Caracterul semi-direct şi liberal al democraţiei române

Caracterul democratic al statului român este instituit de art. 1 alin. (3) din Constituţie, pentru ca art. 2 alin. (1), dispunând că „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”, să instituie caracterul semi-direct al democraţiei din România.

Astfel, pe de o parte, este impusă regula exerciţiului suveranităţii prin reprezentanţi aleşi, iar, pe de altă parte, este instituit şi exerciţiul direct al suveranităţii de către corpul electoral, în numele demosului, prin referendum. Termenul referendum este utilizat în sensul său larg, ce înglobează nu doar referendumul propriu-zis, ci şi

40 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 6

33

iniţiativa legislativă populară, precum şi o formă sui generis de revocare populară a Preşedintelui, astfel cum va rezulta din abordarea punctuală, în cadrul demersului nostru, a acestor mecanisme de intervenţie cetăţenească directă.

Sunt organe reprezentative ale poporului român prin care se exercită suveranitatea naţională, în sensul prevăzut de Constituant, Parlamentul şi Preşedintele, nu şi aleşii locali, ce exercită o competenţă locală şi care sunt reprezentativi pentru comunităţile locale la nivelul cărora sunt aleşi şi nici aleşii ce exercită competenţe internaţionale, şi nu statale – parlamentarii europeni.

La o primă lectură, formularea art. 2 alin. (1) din Constituţie pare să amalgameze, după modelul francez, cele două teorii ale suveranităţii, teoria suveranităţii naţionale, respectiv cea a suveranităţii populare, câtă vreme se exprimă în sensul că „suveranitatea naţională aparţine poporului”. În realitate însă, Constituantul, în înţelegerea sursei suveranităţii în statul democratic român, se situează dincolo de cele două teorii. Astfel, este exclusă viziunea organicistă asupra naţiunii, întrucât demosul nu este conceput în sens sociologic, imuabil, ci în sens procedural, ca o majoritate rezultată din votul liber şi egal al cetăţenilor, ca o funcţie normativă majoritară.

Mai mult, dacă suntem de acord că se poate vorbi, totuşi, în sistemul român, de o privilegiere a suveranităţii populare ce ar rezulta din redactarea art. 2 alin. (1) din Constituţie, precum şi din interpretarea sistemică a legii supreme - art. 4 alin. (1) ce instituie unitatea poporului, şi nu a naţiunii, ca fundament al statului; art. 4 alin. (2) ce normează că România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, indiferent de criterii obiective de diferenţiere, pe care le enumeră exemplificativ; art. 58 alin. (1) ce prevede că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român; art. 66 ce dispune că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului -, nu este vorba despre sensul dat poporului conform teoriei clasice a suveranităţii populare41.

Poporul sursă a suveranităţii nu este aşadar înţeles în România ca sumă de cetăţeni deţinători ai unor părţi de suveranitate ce le sunt intrinseci, ci este o realitate funcţională variabilă, care se constituie şi re-constituie periodic, în funcţie de votul exercitat de cetăţeni, atât în exerciţiul dreptului de a alege, ca drept electoral fundamental, cât şi cu ocazia manifestării intervenţiei directe în exerciţiul puterii, specifică democraţiei semi-directe. Cu toate acestea, poporul , ca sursă de suveranitate, nu se rezumă la corpul electoral, la cetăţenii cu drept de vot, prin care doar se exprimă. În acest sens, însăşi Curtea Constituţională statuează că „potrivit prevederilor art. 2 din Constituţia României, suveranitatea naţională aparţine întregului popor român şi nu numai celor care, dispunând de dreptul de vot, sunt în măsură să participe la alegeri”42.

Caracterul liberal al democraţiei semi-directe române are ca fundament constituţional acelaşi art. 1 alin. (3) din legea supremă, care instituie statul de drept social, al cărui aspect material, de conţinut, rezidă, conform Constituantului, în valorile supreme garantate ca atare: demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic. Libertatea-autonomie, fundamentată pe demnitatea umană şi pe libera dezvoltare a personalităţii

41 În acest sens, vezi D. C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii Generale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 119-120. 42 Idem, p. 120, citând Decizia 2/1992

34

umane este garantată, de altfel, şi de art. 23 alin. (1) din Constituţie, iar libertatea-participare, specifică democraţiei liberale fundamentează, în sistemul nostru, toate drepturile politice şi de natură politică, inclusiv drepturile electorale fundamentale expres garantate de către Constituant.

Egalitatea, ca valoare specifică democraţiei liberale, garantată de art. 16 din Constituţie, presupune, şi în sistemul român, o înţelege nuanţată, în sensul asigurării egalităţii de şanse, anterior precizat, inclusiv în materia drepturilor politice şi de natură politică, în virtutea dreptăţii sociale, fundamentată pe dreptate ca valoare supremă şi a caracterului statului de drept de a fi social. De altfel, Curtea Constituţională a consacrat, de principiu, egalitatea în sensul specific democraţiei liberale, statuând că „principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit… Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Inegalitatea reală, care rezultă din diferenţa de situaţii, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii” şi consacrând, totodată, un drept fundamental la diferenţă: „de aceea, principiul egalităţii conduce la sublinierea unui drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, a o impune constituie o discriminare”43.

De asemenea, auto-structurarea pluralistă a societăţii române, la toate nivele sale, inclusiv cel politic, prin exerciţiul dreptului la liberă asociere, care să susţină participarea cetăţenească în cadrul democraţiei liberale semi-directe, este garantată constituţional prin impunerea pluralismului, categorial şi intra-categorial, în art. 8 din legea supremă, ca şi condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale, odată cu garantarea, în art. 40, a dreptului de asociere. În acest sens, pluralismul politic garantat de art. 1 alin. (3) din Constituţie ca valoare supremă trebuie interpretat ca societate politică pluralistă, incluzând toate formele de pluralism ce concură la realizarea ei şi atestând caracterul liberal al democraţiei44.

Câtă vreme pluralismul este considerat de către Constituant condiţie a democraţiei constituţionale, toate consecinţele acestuia, indiferent de formele sale şi de nivelul la care se manifestă, aşa cum au fost deja precizate sintetic, au, în sistemul nostru, caracter normativ, orice încălcare a vreuneia dintre aceste consecinţe fiind sancţionabilă de către Curtea Constituţională, pe motiv de neconstituţionalitate.

Mai mult, faptul că art. 8 alin. (1) din Constituţie face din pluralism o garanţie a democraţiei constituţionale trebuie interpretat în sensul că garanţia este acordată cetăţenilor, sub forma unui drept fundamental distinct, dreptul la pluralism, astfel încât cetăţenii pot cere sesizarea Curţii Constituţionale pentru ca aceasta să impună pluralismul în faţa abuzurilor legiuitorului, chiar dacă niciun alt drept fundamental nu intră în joc45.

Caracterul semi-direct al democraţiei române se menţine, în mod simetric, şi la nivel local. Curtea Constituţională a statuat, cu ocazia declarării neconstituţionalităţii 43 Decizia 70/199344 D. C. Dănişor, Valorile supreme ale statului român potrivit Constituţiei României din 1991, Revista Română de Drepturile Omului 28/2004, Centrul pentru Drepturile Omului APADOR-CH, p. 3345 D. C. Dănişor, Constituţia României comentată, op. cit., p. 267

35

unor prevederi din legea privind alegerile locale, pe motiv că acestea contraveneau art. 1 alin. (3) şi art. 8 alin. (2) din legea supremă46, că pluralismul politic însuşi, alături de caracterul democratic al statului, vizează şi alegerile locale.

Democraţia semi-directă locală este descrisă prin coexistenţa alegerilor autorităţilor administrative cu mecanisme de intervenţie cetăţenească directă, al căror fundament legal este cert şi unanim acceptat în doctrină, dar care se bucură de un fundament constituţional controversat doctrinar.

Fundamentul legal al participării directe la nivel local rezidă în principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit47, expres prevăzut de art. 2 alin. (1) din legea 215/2001. Se consideră48 că fundamentul constituţional al acestui principiu rezidă în autonomia locală, consacrată de art. 120 din Constituţie. Există şi opinia conform căreia caracterul democratic al statului, instituit prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, este „reliefat” atât de autonomia locală, ca o concretizare a libertăţii-autonomie, cât şi, corelativ, de consultarea cetăţenilor, ca efectivizare a libertăţii-participare, ambele tipuri de libertate fiind aspecte ale libertăţii în democraţie49. Considerăm că ambele norme constituţionale sunt fundamente ale participării cetăţeneşti la nivel local.

Odată astfel precizate, exigenţele pluralismului, esenţiale în stabilirea configuraţiei societăţii democratice româneşti, inclusiv la nivel local, devine oportună, în acest context, analiza, în cele ce urmează, a exigenţelor pe care trebuie să le respecte, într-un sistem ierarhizat, legea organică română competentă să intervină în materia drepturilor electorale şi în materia sistemului electoral, în genere, aşa cum rezultă din art. 53 din Constituţie.

Secţiunea 2. Condiţiile constituţionale ale restrângerii exerciţiului drepturilor electorale în democraţia liberală semi-directă română

Pentru a fi constituţională, restrângerea prin lege organică a exerciţiului

drepturilor electorale trebuie, conform art. 53 din Constituţie, să se facă numai pentru motivele limitativ enumerate în primul alineat al articolului50: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Niciun alt motiv în afara acestora sau care excede sferei lor de cuprindere nu poate constitui fundament al

46 Decizia 1219/200747 Principiul se bucură de numeroase abordări în doctrina română. Cu titlu exemplificativ: C. L. Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 115-117; C. Manda, C. Manda, Dreptul colectivităţilor locale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 140-150; M. Voican, Principiile administraţiei publice. Principiul consultării cetăţenilor, Ed. Universitaria, Craiova, 200748 C. Manda, C. Manda, op. cit., p. 14049 Pentru detalii, vezi G. Gîrleşteanu, Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a administraţiei publice din România, Ed. Sitech, Craiova, 2008, p. 117-11950 Interpretare dată şi de către Curtea Constituţională, în Decizia 4/1992 „aceste restrângeri (…) nu pot fi altele decât cele ce rezultă (…) din art. 49 din Constituţie (actualul art. 53, n. a.)

36

restrângerii exerciţiului niciunui drept, în general, aşadar nici al exerciţiului drepturilor electorale.

Urmărirea realizării acestor motive, a respectării valorilor pe care le protejează trebuie, pentru ca restrângerea pe care o reclamă să fie constituţională, pe de o parte să nu se poată realiza prin nicio altă acţiune a statului, în acest sens art. 53 folosind sintagma imperativă „se impune, după caz, pentru”, iar pe de altă parte, să fie nemediată51.

Sfera de cuprindere a motivelor trebuie înţeleasă procedural, conjunctural, de la caz la caz, în funcţie de restrângerile pe care le legitimează52, şi nu substanţial, a priori. Aceasta întrucât motivele temei al restrângerii trebuie interpretate prin raportare la valorile supreme garantate în art. 1 alin. (3) din Constituţie, ce reprezintă astfel limite ale limitelor dreptului statului de a restrânge exerciţiul oricăror drepturi sau libertăţi, aşadar inclusiv al drepturilor electorale.

Alegerea este impusă de necesitatea unei neutralităţi ideologice specifice societăţii democratice, la care însuşi art. 53 face referire în alin. (2), impunând necesitatea restrângerilor într-o societate democratică. Caracterul democratic al statului şi pluralismul reclamă lipsa oricărui consens comprehensiv în înţelegerea valorilor şi astfel o neutralitate ideologică prin care acestea să nu fie ataşate nici fluctuaţiilor opiniei publice, nici vreunei dogme ortodoxiste, specifică totalitarismului.

Necesitatea restrângerilor într-o societate democratică face să fie neconstituţională orice restrângere prin lege organică a exerciţiului drepturilor electorale ce nu respectă libertatea de participare, limitată de opinia minorităţii, dar egală şi structurată pluralist. De pildă, o restrângere ce ar contribui la transformarea majorităţii şi minorităţii în realităţi sociologice imuabile53.

În virtutea art. 11 şi 20 din Constituţie54, aprecierea caracterului necesar al restrângerilor într-o societate democratică trebuie să se raporteze totodată la sensul pe care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului îl dă acestui caracter,

51 Curtea, în Decizia 217/2003, apreciază că „restrângerea se impune dacă fără ea valoarea sau drepturile apărate prin restrângere ar fi grav afectate” şi că a constitui unele fonduri bugetare prin restrângerea operată, care ar fi utilizate pentru protecţia unor drepturi ale cetăţenilor constituie o protecţie mediată a acestor drepturi şi nu verifică condiţia de necesitate pentru a putea fi operată restrângerea altor drepturi, căci nu se deduce din această protecţie „mediată” în ce măsură drepturile ar fi compromise fără restrângerea operată.52 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 622-627. 53 Pentru detalii, vezi D. C. Dănişor, Consideraţii privind reglementarea constituţională a restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Noua Revistă de Drepturile Omului 2/2008, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, p. 1354 Art. 11 al Constituţiei prevede că „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”, iar art. 20 al legii supreme are următorul conţinut normativ: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

37

conturabil în raport de valorile toleranţei şi ale spiritului de deschidere, pe lângă cele ale pluralismului. Referirea la toleranţă şi spiritul de deschidere se regăseşte, de pildă, în cauza Dudgeon contra Regatului Unit al Marii Britanii, din 22 octombrie 1981. Alte elemente proprii democraţiei şi spiritului democratic, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, sunt garanţia faţă de riscul incertitudinii şi arbitrariului, cea a clarităţii, flexibilităţii şi aplicării corecte a legilor55.

Pentru a fi constituţională, odată respectate condiţiile deja precizate, restrângerea prin lege organică a exerciţiului drepturilor electorale trebuie să fie, cumulativ, conform art. 53 alin. (2) din Constituţie, proporţională cu situaţia care a determinat-o. Referentul controlului de proporţionalitate este situaţia juridică ce a determinat restrângerea, situaţie ce se raportează atât la fapte, cât şi la norme, cuprinzând motivul, obiectul şi scopul legii într-un sistem integrat, presupunând deci o adecvare a măsurii de restrângere la o situaţie extrem de complexă şi analizabilă în trepte. Motivele legii constituie datele, raţiunile de fapt şi de drept pe care legiuitorul le utilizează ca bază logică a regulii juridice pe care o emite, obiectul legii reprezintă rezultatul ei imediat, ce rezultă în mod logic din motive, iar scopul legii constituie rezultatul mediat, practic, metajuridic urmărit de legiuitor, putând diferi de rezultatul real obţinut prin aplicarea normei56.

Primul element al proporţionalităţii57 constă în adaptarea, adecvarea măsurii la scopul urmărit, adică aptitudinea măsurii de a realiza a priori acest scop. Cea de a doua rezidă în necesitatea restrângerii (distinctă de necesitatea restrângerii într-o societate democratică), fără de care scopul urmărit să nu poată fi atins, ceea ce impune ca dacă există mai multe măsuri adecvate a priori să realizeze scopul urmărit, legea să aleagă măsura minimă, care aduce cea mai blândă atingere drepturilor. Ultima condiţie a proporţionalităţii constă în adecvarea concretă dintre mijloacele folosite de lege şi scopul restrictiv urmărit, altfel spus binele pe care îl urmăreşte ingerinţa legislativă să fie în valoare absolută cel puţin egal cu răul pe care îl reprezintă restrângerea exerciţiului dreptului prin ingerinţa în cauză.

Conform ordinii instituite în art. 53 alin. (2) din Constituţie, următoarea condiţie pe care trebuie să o respecte restrângerea exerciţiului drepturilor electorale rezidă în aceea că măsura de restrângere trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu. Aceasta înseamnă, în primul rând, că legea trebuie, la nivelul formulării, să respecte egalitatea, ca nediscriminare, în sensul specific democraţiei liberale, prin care să se permită mai multă participare şi egal acces la spaţiul public. Totodată, trebuie respectate şi exigenţele egalităţii ca prohibire a arbitrariului.

Astfel, ca să fie constituţională, orice diferenţă de tratament juridic58 în materia drepturilor electorale trebuie, mai întâi, să fie justificată de un motiv obiectiv şi

55 M. Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 8956 D. C. Dănişor, Consideraţii privind reglementarea constituţională a restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, op. cit., p. 20, pornind de la distincţia clasică realizată de R. Bonnard, Le pouvoir discrétionnaire des autorités administratives et le recours pour excès de pouvoir, RDP, 1923, p. 362 57 Pentru sistemul german, în care principiul proporţionalităţii a luat de altfel naştere, la nivel jurisprudenţial, componentele proporţionalităţii sunt precizate de M. Fromont, Le principe de proportionnalité, AJDA, no. spécial, juin 1995, p. 16058 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 658-663

38

rezonabil, constând fie într-o diferenţă relevantă de situaţie în care se află subiectele vizate, fie, în lipsa unei asemenea diferenţe, în consideraţii ce ţin de interesul general sau de dreptate ori de justiţia socială. Caracterul relevant al diferenţei se apreciază în funcţie de afectarea participării la exerciţiul puterii demosului sau la beneficiile ori obligaţiile spaţiului public sau în raport de afectarea pluralismului ca şi condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale.

Mai apoi, mijloacele utilizate prin reglementarea identităţii sau diferenţei de tratament trebuie să fie adecvate cu scopurile urmărite, adecvare ce presupune acelaşi multiplu control de necesitate, adecvare şi de proporţionalitate pe care îl reclamă principiul proporţionalităţii mai sus precizat. Egalitatea este judecată nu doar în ce priveşte efectul legii asupra celor vizaţi, ci şi asupra subiectelor ce nu fac parte din sfera ei de aplicare59. Tratamentul juridic diferit pentru situaţii diferite este deci admisibil şi justificat tocmai de cerinţa ca aplicarea legii să nu atragă privilegii sau discriminări60.

În al doilea rând, toate aceste condiţii trebuie apreciate, în sistemul român, şi în raport de măsurile de aplicare a legii, orice act de aplicare, fie administrativ, fie judiciar, a legii organice care restrânge exerciţiul drepturilor electorale trebuind deci să respecte egalitatea, să nu fie discriminatoriu, în sensul precizat, în caz contrar atrăgând neconstituţionalitatea legii înseşi pe care o aplică. Aceasta întrucât în sistemul român actele de aplicare a legii însele, chiar dacă neconstituţionale, nu pot face obiectul controlului din partea Curţii. Aplicarea este discriminatorie ori de câte ori este făcută pe baza unuia dintre criteriile de nediscriminare enumerate de art. 4 alin. (2) din Constituţie sau pe baza unui criteriu de natura celor enumerate, aşa cum trebuie acestea interpretate, prin raportare la demnitatea umană, valoare supremă garantată de art. 1 alin. (3) din actul fundamental.

Demnitatea impune ca existenţa discriminării să fie judecată substanţial, luându-se în consideraţie eventuala excludere sau situare injustă prin efectul reglementării, iar pe de altă parte extinde sfera criteriilor de nediscriminare, determinând ca diferenţa de tratament juridic să fie discriminatorie chiar dacă nu este bazată pe unul dintre criteriile expres prevăzute sau pe unul de natura acestora, dacă ea aduce atingere demnităţii umane, şi anume dacă accentuează sau perpetuează un stereotip cu privire la caracteristicile persoanei sau grupului de apartenenţă a acesteia, acreditând ideea că persoana este mai puţin valoroasă uman decât altele şi dacă promovează o atare opinie, chiar în lipsa prealabilă a unui atare stereotip61. Toate aceste condiţii trebuie respectate, fireşte, nu doar de măsurile de aplicare a legii, ci şi de formularea însăşi a acesteia.

Ultima condiţie impusă de Constituant în materia restrângerii exerciţiului drepturilor electorale constă, conform art. 53 alin. (2) din legea supremă, în aceea că măsura de restrângere nu trebuie să aducă atingere existenţei acestor drepturi. A fortiori, legea însăşi ce restrânge exerciţiul nu poate fi formulată de aşa natură încât să afecteze existenţa drepturilor în cauză. Măsurile de aplicare a legii ce aduc atingere existenţei drepturilor determină neconstituţionalitatea legii înseşi pe care o aplică. Întrucât criteriile de apreciere a afectării existenţei unui drept, aşa cum rezultă din

59 Idem, p. 66660 Decizia Curţii Constituţionale 1/200061 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 617-621

39

jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu permit stabilirea certă a graniţelor dintre exerciţiul dreptului şi existenţa sa, considerăm că atingerea existenţei, atât prin lege, cât şi prin măsurile de aplicare a acesteia, se întâmplă ori de câte ori un element al dreptului - titularul, obiectul, relaţia juridică şi protecţia juridică implicând nu doar garanţiile jurisdicţionale, ci şi pe cele materiale rezultate din art. 53 din Constituţie - este fie anihilat printr-o atare lege sau măsură de aplicare a acesteia, fie afectat în alte condiţii decât cele impuse de însuşi art. 53.

Astfel, în sistemul român, schema de analiză sistemică şi etapizată a constituţionalităţii restrângerii prin lege organică a exerciţiului drepturilor electorale, impusă de art. 53 din Constituţie, este următoarea: verificarea caracterului parlamentar al legii, precum şi a caracterului organic al acesteia, a îndeplinirii de către lege a condiţiilor de inteligibilitate şi neretroactivitate; verificarea urmării caracterului imperios al satisfacerii uneia dintre condiţiile limitativ prevăzute de art. 53 alin. (1); verificarea caracterului necesar al restrângerii într-o societate democratică; verificarea proporţionalităţii restrângerii cu situaţia ce a determinat-o; verificarea aplicării nediscriminatorii a măsurii de restrângere şi verificarea neatingerii de către lege şi de către măsura de aplicare a existenţei dreptului în cauză.

Sistemicitatea acestor condiţii determină ca, urmărind această ordine, odată constatată încălcarea uneia dintre ele, Curtea Constituţională să concluzioneze asupra neconstituţionalităţii legii controlate, fără să mai fie nevoie să treacă la analiza respectării condiţiilor următoare. Ceea ce însă Curtea nu face, nici în genere, nici în ce priveşte drepturile electorale, după cum am accentuat anterior, privându-le astfel de eficacitate. Schema de analiză este aplicabilă în cadrul atât al controlului a priori, cât şi al celui a posteriori, concret.

Secţiunea 3. Procedeele de intervenţie cetăţenească în cadrul democraţiei semi-directe române

Procedeele de intervenţie cetăţenească prin care se realizează exerciţiul direct al suveranităţii demosului, reunite de articolul 2 alin. (1) din Constituţie sub denumirea generică „referendum” sunt, în sistemul român, referendumul propriu-zis, revocarea populară a Preşedintelui (referendumul de demitere a acestuia) şi iniţiativa populară.

Simetric, la nivel local, intervenţia directă a cetăţenilor în procesul decizional îmbracă forma referendumului, a revocării populare a aleşilor locali (prin referendum pentru demiterea primarului sau preşedintelui consiliului judeţean, respectiv prin referendum pentru dizolvarea consiliului local sau a consiliului judeţean) şi, respectiv, a iniţiativei populare. Acesta din urmă constă în iniţiativa cetăţenească în sensul propunerii de proiecte de hotărâri.

Participarea cetăţenească directă la realizarea democraţiei locale are ca fundament art. 3 alin. (3) din legea 215/2001, ce prevede că: „dispoziţiile alin. (2) (referitor la organele prin care se exercită autonomia locală, n. a.) nu aduc atingere posibilităţii de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetăţenilor la treburile publice, în condiţiile legii”.

Principiul consultării cetăţenilor este obligatoriu pentru organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, impunându-se aşadar autorităţilor acesteia şi nefiind o simplă posibilitate a cărei punere în practică ar fi lăsată la libera lor apreciere,

40

aşa cum ar putea rezulta din terminologia „posibilităţii de a recurge la consultarea locuitorilor”. Legiuitorul pare să înţeleagă că între principiul consultării cetăţenilor şi noţiunea de participare directă există identitate, cât timp se referă la consultarea cetăţenilor „prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă”, instituind, totodată, ca regulă, caracterul nelimitat al formelor de participare directă – „orice altă formă”.

Consultarea nu trebuie înţeleasă în sensul că intervenţia cetăţenească directă la nivel local are efecte facultative, indiferent de forma în care intervine. Dimpotrivă, în majoritatea cazurilor, efectele intervenţiei cetăţeneşti sunt obligatorii, aşa cum va rezulta din abordarea lor în cele ce urmează.

41

A. Referendumul şi revocarea populară

A 1. Referendumul naţional şi revocarea populară a Preşedintelui

Referendumul naţional, indiferent de varianta sub care se prezintă, trebuie reglementat, conform art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie, prin lege organică, fiind exclusă delegarea legislativă. Legea-cadru în materia referendumului naţional este legea 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Pentru ca referendumul naţional să fie valabil, trebuie să se bucure de participarea a cel puţin jumătate plus unu din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi în listele electorale permanente, cu excepţia referendumului pentru demiterea Preşedintelui, care se consideră valabil exprimat indiferent de numărul cetăţenilor participanţi62.

Au dreptul de a participa la referendum toţi membrii corpului electoral, adică toţi cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv. Sunt excluşi debilii sau alienaţii mintal puşi sub interdicţie, precum şi persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale63.

În cazul tuturor tipurilor de referendum naţional, în virtutea art. 146 lit. i) din Constituţie, Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. Atribuţia este reluată în art. 46 alin. (1) din legea 47/1992. Aceeaşi lege prevede că în scopul îndeplinirii acestei atribuţii, Curtea poate cere informaţii de la autorităţile publice, iar Biroul Electoral Central este obligat să prezinte, la solicitarea Curţii, informări asupra fazelor şi operaţiunilor de desfăşurare a referendumului64.

În scopul exercitării de către Curte a competenţei sale, legea 3/2000 prevede, în art. 44, că Biroul trebuie să înainteze Curţii, cu pază militară, rezultatele referendumului aşa cum le-a centralizat la nivel naţional, cuprinzând numărul voturilor valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe buletinul de vot şi numărul voturilor nule, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării.

Conform art. 47 alin. (1) şi (2) din legea 47/1992, plenul Curţii decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului, printr-o hotărâre ce stabileşte dacă a fost respectată procedura pentru organizarea referendumului şi prin care, totodată, confirmă rezultatele acestuia. Potrivit celui de-al treilea alineat al treilea al art. 47, hotărârea se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună, după care Curtea trebuie să publice hotărârea în Monitorul Oficial, Partea I. Obligaţia de publicare a rezultatului referendumului în Monitorul Oficial, precum şi în presă este prevăzută şi de art. 45 din legea 3/2000, care stabileşte, totodată, pe lângă atribuţia Curţii de a confirma rezultatele referendumului, obligaţia acesteia de a prezenta Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea referendumului65.

Conform art. 151 alin. (3) din Constituţie, o primă formă de referendum naţional este referendumul decizional ce se organizează, în mod obligatoriu, în

62 Art. 5 alin. (2), coroborat cu art. 10 din legea 3/200063 Art. 4 din legea 3/200064 Art. 46 alin. (2) şi (3) din legea 47/199265 Art. 45 alin. (1) şi (3) din legea 3/2000

42

cazul revizuirii Constituţiei, fiind vorba de un referendum ale cărui rezultate sunt obligatorii: „revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire”66. Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA” sau „NU” la întrebarea înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?”, rezultatul referendumului stabilindu-se în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară67. Obiectul şi data desfăşurării acestui referendum sunt stabilite prin lege, cu respectarea termenului prevăzut de Constituant68.

Un asemenea referendum a fost organizat în 18-19 octombrie 2003, validarea acestuia, precum şi confirmarea rezultatelor sale fiind realizate prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003, conform căreia participanţii la referendum au constituit 55,70% din totalul persoanelor cu drept de vot înscrise în liste, 89, 70% dintre participanţi răspunzând „Da”.

Legea de revizuire a Constituţiei intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului69.

A doua formă de referendum naţional instituită de Constituţie, în art. 90, este referendumul consultativ, facultativ, pe care îl poate iniţia Preşedintele şi ale cărui rezultate sunt, de asemenea, facultative: „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”. Obiectul acestui tip de referendum poate fi simplu sau multiplu, constând fie într-o singură problemă de interes naţional, fie în mai multe asemenea probleme70.

Conform interpretării date de către judecătorul constituţional, art. 90 din legea supremă nu defineşte problemele de interes naţional şi nici nu statuează prevederea lor ulterioară prin lege, astfel că Preşedintele are un drept exclusiv de a decide care sunt problemele de interes naţional71. Nu pot face însă obiect al acestui referendum problemele ce nu pot constitui obiectul revizuirii, conform art. 152 din Constituţie72. Acesta dispune: „(1) dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii; (2) de asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”.

66 Caracterul obligatoriu al organizării, precum şi al rezultatelor acestui referendum sunt prevăzute şi de art. 6 alin. (2) din legea 3/200067 Art. 7 din legea 3/200068 Art. 15 alin. (1) lit. a) din legea 3/200069 Art. 45 alin. (2) din legea 3/200070 Art. 2 alin. (3) din legea 3/200071 Aceeaşi opinie este prezentă şi în Decizia 70/1999: “în realitate, Preşedintele este singurul îndreptăţit să stabilească “problemele de interes naţional” asupra cărora poate cere poporului să îşi exprime voinţa prin referendum”. De asemenea, acest punct de vedere este exprimat şi în doctrină : I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 579-580, citat de G. Gîrleşteanu, Organizarea generală a administraţiei, ediţia a doua, Ed. Sitech, Craiova, 2009, p. 15172 Art. 3 din legea 3/2000

43

Problema sau probleme care se supun referendumului, precum şi data desfăşurării acestuia, se stabilesc de către Preşedinte, prin decret73.

Dispoziţiile legislative care circumscriau sfera problemelor de interes naţional74 şi-au încetat efectele, prin declararea neconstituţionalităţii lor prin Decizia 567/2006 a Curţii Constituţionale75 şi nepunerea lor de acord cu dispoziţiile Constituţiei, de către Parlament, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie.

Singura condiţie constituţională pe care trebuie să o respecte Preşedintele pentru a putea iniţia un referendum consultativ este consultarea prealabilă a Parlamentului, neexistând nicio altă condiţie instituită de Constituant. Referendumul se poate desfăşura oricând în cursul anului, fiind neconstituţională, aşa cum a confirmat şi Curtea Constituţională, instituirea prin lege a imposibilităţii desfăşurării referendumului simultan cu alegerile prezidenţiale, parlamentare, locale sau pentru Parlamentul European ori într-un interval de timp anterior sau posterior oricăruia dintre aceste tipuri de alegeri76.

Punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedinte nu condiţionează dreptul acestuia de a iniţia organizarea referendumului şi se exprimă prin hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, în termen de cel mult 20 de zile de la solicitarea Preşedintelui. Dacă Parlamentul nu transmite punctul de vedere în acest termen, Preşedintele emite decretul privind organizarea referendumului după expirarea termenului, procedura constituţională de consultare a Parlamentului considerându-se îndeplinită77.

La acest tip de referendum, cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei sau problemelor supuse consultării, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul ţării78, fără însă a fi vorba despre o decizie căreia să-i fie ataşate efecte juridice obligatorii pentru vreun subiect de drept.

Un asemenea referendum a avut loc în 25 noiembrie 2007, atestând complementarizarea sistemului electoral prin care se realizează reprezentarea cu intervenţia cetăţenească directă în exerciţiul suveranităţii, întrucât referendumul a vizat tipul de scrutin practicat la alegerile parlamentare, componentă a sistemului electoral. Întrebarea înscrisă pe buletinele de vot a constat în „sunteţi de acord ca, începând cu primele alegeri organizate pentru Parlamentul României, toţi deputaţii şi senatorii să fie aleşi în circumscripţii uninominale, pe baza unui scrutin majoritar la două tururi?”.

Prin Hotărârea nr. 8 din 29 noiembrie 2007, Curtea Constituţională a confirmat rezultatele referendumului, 81, 36% din participanţi răspunzând „DA”, statuând însă că numărul participanţilor (doar 26,51% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi) este insuficient pentru ca referendumul să fie declarat valabil. Cu toate acestea, votul

73 Art. 11 alin. (2) din legea 3/20074 Art. 12 alin. (1) din legea 3/200075 Publicată în Monitorul Oficial nr. 613 din 14 iulie 200676 Decizia 147/2007, în care Curtea declară neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale de completare a legii 3/2000 conform cărora organizarea referendumului nu poate avea loc simultan cu desfăşurarea alegerilor prezidenţiale, parlamentare, locale sau a alegerilor pentru Parlamentul European ori cu mai puţin de 6 luni înainte de data alegerilor menţionate77 Art. 11 alin. (3) şi (4) din legea 3/2004, introduse prin OUG 103/200978 Art. 12 alin. (2) din legea 3/2000

44

majoritar favorabil al corpului electoral, deşi lipsit de constrângere juridică pentru Parlament, a contribuit la adoptarea unei noi legi în materia alegerilor parlamentare, legea 35/2008, care însă, spre deosebire de formularea întrebării de la referendum, nu instituie un scrutin majoritar la două tururi79.

Al doilea moment în care s-a organizat referendum consultativ la iniţiativa Preşedintelui a fost 22 noiembrie 2009, simultan cu primul tur de scrutin pentru alegerea Preşedintelui, corpului electoral fiindu-i supuse spre aprobare sau dezaprobare două probleme considerate de interes naţional. Cele două întrebări înscrise pe două buletine de vot diferite au fost următoarele: „sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?”, respectiv „sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?”. Prin Hotărârea nr. 37 din 26 noiembrie 200980, Curtea Constituţională a validat referendumul şi a confirmat rezultatele acestuia, după cum urmează: 72,31% din participanţi au răspuns „DA” la prima întrebare, respectiv 83,31 % la a doua, participarea fiind de 50,94 % din totalul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pentru referendum.

În doctrină s-a exprimat opinia conform căreia acest tip de referendum ar trebui să fie utilizat „cu o anumită prudenţă şi chiar parcimonie”, „deoarece în materie de opinii consultative poporul este liber oricând să îşi exprime orice părere şi să îşi schimbe orice opinie odată formulată, nimic neputând limita această libertate a sa (…) legitimarea aparentă a unei decizii luate ulterior pe baza unui astfel de referendum-plebiscit (…) poate fi oricând răsturnată în orice moment ulterior”81.

Conform art. 95 alin. (3) din Constituţie, o a treia formă de referendum naţional se organizează, în mod obligatoriu, pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui României, ulterior suspendării din funcţie a acestuia, în condiţiile art. 95 alin. (1) şi (2) din Constituţie, rezultatele referendumului fiind obligatorii. Astfel, art. 95 dispune: „(1) în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută; (2) propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui; (3) dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui”.

De asemenea, conform art. 99 din Constituţie, persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte poate fi demisă în aceleaşi condiţii ca şi Preşedintele ales, dacă săvârşeşte fapte grave, prin care încalcă prevederile Constituţiei.

Singura condiţie constituţională necesară pentru organizarea acestui tip de referendum este aprobarea suspendării din funcţie a Preşedintelui de către Parlament, cu majoritatea cerută de Constituant, legiuitorul neputând adăuga legii supreme şi impune alte condiţii. Astfel, acest referendum, la fel precum cel consultativ iniţiat de Preşedinte, se poate desfăşura oricând, chiar simultan cu oricare tip de alegeri, nefiind 79 Pentru opinia contrară, cu care nu putem fi de acord, că rezultatul referendumului “s-a concretizat” în legea 35/2008, vezi L.-F. Muşat, op. cit., p. 7080 Publicată în Monitorul Oficial nr. 923 din 30 decembrie 200981 Ibidem, citând pe I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. 12, vol. II, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 141

45

condiţionat de organizarea şi desfăşurarea acestora, aspect confirmat de Curtea Constituţională, cu aceeaşi ocazie cu care a statuat, în acelaşi sens, cu privire la referendumul consultativ organizat de Preşedinte82.

În realitate, sub terminologia de referendum, Constituantul instituie, în ce priveşte referendumul pentru demiterea Preşedintelui, revocarea populară a acestuia, ca procedeu al democraţiei semi-directe de sine stătător, întrucât, chiar dacă declanşarea procedurii nu aparţine corpului electoral, ci Parlamentului, care, în acest sens, îl suspendă pe Preşedinte din funcţie, efectele aprobării demiterii de către corpul electoral, prin referendum, constau în încetarea înainte de termen a mandatului prezidenţial. Este vorba, aşadar, despre o sancţiune pe care corpul electoral o exprimă, şi nu de un referendum propriu-zis, despre o revocare, şi nu despre o demitere, aşa cum se exprimă Constituantul, care face astfel confuzie între două procedee de intervenţie cetăţenească directă distinctă - referendumul, respectiv revocarea populară83.

Păstrând, totuşi, terminologia aleasă de legiuitor, aceea de referendum, această variantă a sa, precum şi data la care se desfăşoară, se stabilesc prin hotărâre a Parlamentului, cetăţenii care participă având dreptul să se pronunţe prin „DA” sau „NU” la întrebarea înscrisă pe buletinul de vot constând în „Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”84.

Pentru a fi considerat valabil, referendumul nu trebuie să se bucure de participarea majorităţii cetăţenilor înscrişi, Preşedintele fiind demis dacă majoritatea cetăţenilor participanţi la referendum se pronunţă, prin voturi valabil exprimate, în favoarea demiterii. Considerăm că această soluţie a legiuitorului85, ce impune un singur tip de majoritate pentru demiterea Preşedintelui, este neconstituţională prin raportare la majorităţile diferite cu care este considerat ales Preşedintele, conform Constituţiei86. Astfel, pentru a fi considerat ales după primul tur de scrutin, Preşedintele trebuie să fi obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate ale alegătorilor înscrişi în listele electorale, numai în cazul în care este ales după al doilea tur de scrutin Preşedintele trebuind, în acest sens, să obţină majoritatea voturilor valabil exprimate de către participanţii la scrutin, indiferent de numărul acestora din urmă.

Or, principiul paralelismului formelor şi competenţelor impune ca, având în vedere că atât alegerea Preşedintelui, cât şi demiterea acestuia presupun intervenţia votului cetăţenesc, chiar dacă alegerea este o competiţie electorală, iar demiterea o sancţiune, reglementarea majorităţii cu care este demis Preşedintele să fie diferită, în funcţie de alegerea după primul tur, respectiv după al doilea tur, şi anume: în cazul Preşedintelui ales după primul tur majoritatea necesară demiterii să fie cea a cetăţenilor înscrişi pe listele pentru referendum, iar în cazul Preşedintelui ales după al doilea tur de scrutin, majoritatea să fie cea a cetăţenilor participanţi la referendum, indiferent de numărul de participanţi. O atare dispoziţie legislativă instituind, în mod constituţional, aceste două majorităţi diferite, a fost considerată însă neconstituţională de către Curte87.

82 Decizia 147/2007, precitată83 D. C. Dănişor, G. Gîrleşteanu, Procedura referendumului, comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 147/2007, Revista Curierul Judiciar 4/2007, Bucureşti, p. 2184 Art. 8 şi 9 din legea 3/200085 Art. 10 din legea 3/2000, aşa cum a fost modificat prin articolul unic al Legii 129/200786 Art. 81 alin. (2) şi (3) din Constituţie87 Pentru detalii, precum şi pentru critice Deciziei 147/2007 a Curţii, vezi D. C. Dănişor, G. Gîrleşteanu, op. cit., p. 26-28

46

De remarcat faptul că, întrucât legiuitorul, întocmai precum Constituantul, nu face distincţie între Preşedintele ales, respectiv persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte, dispoziţiile legislative privind referendumul de demitere i se aplică şi acestuia din urmă.

Măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului88.

În istoria democraţiei semi-directe române actuale a avut loc şi un referendum pentru demiterea Preşedintelui, la data de 19 mai 2007. Prin Hotărârea nr. 5 din 23 mai 200789, Curtea Constituţională a constatat respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, la care au participat 44, 45% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe lista pentru referendum şi a confirmat rezultatele acestuia, constatând că nu s-a întrunit majoritatea necesară pentru ca Preşedintele să fie demis, doar 24, 75% din participanţi răspunzând favorabil demiterii.

Indiferent de varianta pe care o îmbracă referendumul naţional, operaţiunile pe care le presupune desfăşurarea sa au loc în circumscripţiile electorale şi la secţiile de votare organizate potrivit prevederilor legii 35/200890. Dacă referendumul are loc simultan cu procesul electoral desfăşurat pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, respectiv pentru alegerea Preşedintelui României ori alegerile pentru Parlamentul european sau alegerile locale, organizarea şi desfăşurarea referendumului au loc potrivit dispoziţiilor legii 35/2008 pentru alegerea parlamentarilor, respectiv ale legii 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui, sau ale legii 33/2007 referitoare la alegerile europarlamentare. În această situaţie, ambele scrutine se realizează în cadrul aceloraşi secţii de votare, operaţiunile electorale fiind îndeplinite de către aceleaşi birouri electorale, constituite potrivit legii91.

A 2. Referendumul local şi revocarea populară a aleşilor locali

Legea 3/2000 prevede în art. 2 alin. (2) o primă formă a referendumului local: referendumul asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale. Acest tip de referendum se organizează şi se desfăşoară potrivit legii 3/2000, astfel încât este considerat valabil dacă se bucură de participarea a cel puţin jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale, având dreptul să participe toţi cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv şi fiind excluşi debilii sau alienaţii mintal puşi sub interdicţie, precum şi persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale92.

Referendumul asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale are caracter facultativ, la nivelul organizării.

Această variantă de referendum local se poate organiza atât la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale, cât şi la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, astfel că se poate desfăşura un referendum în toate satele şi localităţile 88 Art. 45 alin. (2) din legea 3/200089 Publicată în Monitorul Oficial nr. 352 din 23 mai 200790 Art. 17 alin. (1) din legea 3/200091 Art. 15¹ alin. (1) şi (2) din legea 3/200092 Art. 4 şi 5 din legea 3/2000

47

componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea, referendumul la nivel judeţean putându-se organiza în toate comunele şi oraşele din judeţ sau numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate93.

Un atare tip de referendum local se poate organiza simultan cu un referendum naţional, printr-o consultare unică a electoratului, ce va purta asupra a două probleme, una de interes naţional şi una de interes local, înscrise pe buletine de vot separate94. Simetric problemelor de interes naţional ce pot face obiectului referendumului naţional iniţiat de Preşedinte, problemele de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale ce pot face obiectul unui referendum local se stabilesc de către consiliile locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean sau a unei treimi din numărul consilierilor locali, respectiv al consilierilor judeţeni95. Dreptul de a decide problemele are ca titulari exclusivi pe consiliile locale, respectiv judeţene, primarilor, preşedinţilor consiliilor judeţene, respectiv unei treimi din concilierii locali sau judeţeni, după caz, revenindu-le exclusiv dreptul de a propune asemenea probleme.

Procedeul prin care consiliile decid care probleme propuse pot fi considerate de interes deosebit este adoptarea sau respingerea, prin hotărâre, a problemei propuse, astfel că determinarea unei probleme ca fiind de interes deosebit presupune exprimarea voinţelor atât a persoanelor sau organelor ce pot propune atari probleme, cât şi a celor ce au dreptul de a decide, niciuna dintre aceste două categorii neputând stabili singură caracterul deosebit al unei probleme96.

Problemele de interes deosebit nu pot avea decât natură administrativă, şi nu politică, întrucât puterea de reglementare proprie autorităţilor administraţiei publice locale prin care se realizează autonomia locală în statul român, ca stat unitar descentralizat, este limitată la organizarea aplicării legilor, aceste autorităţi nedeţinând competenţa de normare directă şi primară, specifică exerciţiului funcţiei legislative.

Sfera problemelor considerate de interes deosebit trebuie să respecte limitele materiale constând în aceea că nicio problemă nu poate fi calificată şi nici stabilită ca fiind de interes deosebit dacă excede cadrului competenţelor organelor administraţiei publice decizionale implicate în adoptarea unei hotărâri asupra unei asemenea probleme97.

De asemenea, ca şi în cazul referendumului iniţiat de Preşedinte asupra unor probleme de interes naţional, nu pot fi considerate probleme de interes deosebit şi deci nu pot face obiectul referendumului local, problemele care, conform art. 152 din Constituţie, nu pot face obiectul revizuirii98.

Obiectul şi data referendumului local se stabilesc şi se aduc la cunoştinţă publică, prin orice mijloace de informare în masă, cu cel puţin 20 de zile înaintea desfăşurării acestuia, care nu se poate realiza decât într-o singură zi, ce nu poate fi decât duminica99. Obiectul referendumului poate fi simplu sau multiplu, constând

93 Art. 13 din legea 3/200094 Art. 2 alin. (3) din legea 3/200095 Art. 14 alin. (1) din legea 3/200096 G. Gîrleşteanu, Organizarea generală a administraţiei, op. cit., p. 154. Pentru exemplificări de posibile probleme de interes deosebit, vezi Idem, p. 15597 Idem, p. 15698 Art. 3 din legea 3/200099 Art. 16 din legea 3/2000

48

aşadar într-una sau în mai multe probleme de interes deosebit pentru unitatea administrativ-teritorială.

Asupra acestora, cetăţenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială la nivelul căreia se organizează referendumul sunt chemaţi să-şi exprime voinţa prin „DA” sau „NU”, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale respective100.

Supravegherea organizării şi desfăşurării referendumului local se realizează de către prefect101.

În ce priveşte efectele referendumului local asupra unor probleme de interes general, ne raliem opiniilor ce consideră că acestea sunt obligatorii pentru autorităţile publice locale, în sensul că instituie în sarcina acestora o obligaţie de conformare, de receptare prin acte juridice a problemei supuse consultării102.

În cazul în care consiliile locale sau judeţene refuză explicit să recunoască voinţa cetăţenească exprimată prin referendum, în sensul că adoptă acte juridice al căror conţinut este contrar deciziei electoratului, prefectul poate sesiza instanţa de contencios administrativ, în virtutea art. 123 alin. (5) din Constituţie, care dispune: „prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”. Instanţa poate fie declara nelegalitatea actului atacat, fie să oblige, prin hotărârea pronunţată, consiliul emitent al actului să adopte un act administrativ care să înglobeze voinţa exprimată prin referendum103.

Un al doilea tip de referendum local are ca obiect modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor. Acest tip de referendum local se organizează şi se desfăşoară în condiţiile legii 3/2000, ale cărei dispoziţii sunt aplicabile în mod corespunzător. Este vorba despre un referendum obligatoriu, art. 13 alin. (3) al legii dispunând că „proiectele de lege sau propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor se înaintează Parlamentului spre adoptare numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. În acest caz, organizarea referendumului este obligatorie”. De asemenea, art. 22 din legea 215/2001 prevede că modificarea limitelor teritoriale ale diferitelor forme de organizare administrativă a teritoriului României poate fi efectuată numai prin lege şi după consultarea prealabilă a cetăţenilor prin referendum. Sensul noţiunii de lege este cel de lege parlamentară, delegarea legislativă nefiind posibilă în această materie.

Rezultatele acestui referendum sunt obligatorii, creând în sarcina subiectelor ce pot exercita iniţiativă legislativă, prevăzute de art. 74 alin. (1) din Constituţie, obligaţia de a exercita iniţiativa în sensul exprimat prin referendum.

O a treia formă şi a patra formă de referendum local sunt referendumul cu privire la trecerea localităţilor de la un rang la altul, respectiv cel pentru organizarea de noi comune, prevăzute de art. 3, respectiv art. 5 ale legii 215/2001. Organizarea şi desfăşurarea acestor referendumuri, care sunt obligatorii, se supune, în mod corespunzător, dispoziţiilor legii 3/2000. Modificarea rangului localităţilor, 100 Art. 14 alin. (2) din legea 3/2000101 Art. 46 alin. (1) din legea 3/2000102 C. Manda, C. Manda, op. cit., p. 148, citaţi de G. Gîrleşteanu, Organizarea generală a administraţiei, op. cit., p. 160103 G. Gîrleşteanu, Organizarea generală a administraţiei, op. cit., p. 161

49

precum şi organizarea de noi comune se realizează prin lege, numai după organizarea referendumului corespunzător, dublat de consultarea instituţiilor implicate. În cazul organizării de noi comune, sunt consultaţi prin referendum atât cetăţenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială din care se preiau localităţile rurale, cât şi cei din unităţile administrativ-teritoriale ce preiau localităţile rurale în cauză.

Similar confuziei dintre referendum şi revocarea populară a Preşedintelui, în cadrul democraţiei semi-directe de la nivel local, legiuitorul face aceeaşi confuzie între referendum şi revocare populară atunci când o instituie pe aceasta din urmă, folosind terminologia de referendum, prevăzând posibilitatea pentru cetăţenii cu drept de vot de a decide încetarea înainte de termen a mandatului organelor administrative alese. Astfel, art. 55 alin. (3) – (7) din legea 215/2001 reglementează referendumul ce are ca obiect dizolvarea consiliului local; art. 99 alin. (3) – (7) prevede referendumul având ca obiect dizolvarea consiliului judeţean; art. 70 reglementează, cu trimitere la art. 55 alin. (3) – (7) în privinţa procedurii, referendumul având ca obiect demiterea primarului, iar art. 102¹ instituie demiterea prin referendum a preşedintelui consiliului judeţean.

În cazul referendumului ce are ca obiect dizolvarea consiliului local, iniţiativa aparţine, conform art. 55 alin. (3), unui procent de minimum 25 % din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Valabilitatea referendumului este condiţionată, conform art. 55 alin. (6), de prezentarea la urne a cel puţin jumătate plus unu din numărul total al locuitorilor cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială respectivă. Efectul referendumului, constând în dizolvarea consiliului local, conform art. 55 alin. (6), este condiţionat de pronunţarea în acest sens a cel puţin jumătate plus unu din numărul total de voturi valabil exprimate. Prin prisma acestui efect - încetarea înainte de termen a mandatului întregului organ reprezentativ local -, produs, conform art. 55 alin. (7) din lege, la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de validare a rezultatelor referendumului, putem susţine că este vorba despre o veritabilă revocare populară colectivă.

Simetric, acelaşi lucru se poate susţine şi despre referendumul având ca obiect încetarea înainte de termen a mandatului consiliului judeţean, singura diferenţă procedurală faţă de referendumul pentru dizolvarea consiliului local constând în procentul cetăţenilor ce îl pot iniţia, mai redus de această dată, şi anume 20 % din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale judeţului.

Referendumul având ca obiect încetarea înainte de termen a mandatului primarului, adică demiterea acestuia, în termenii legii 215/2001, spre deosebire de referendumurile privind dizolvarea consiliului local, respectiv judeţean, poate fi iniţiat de minimum 25 % din numărul total al electorilor înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale în cauză, care însă trebuie, conform art. 70 alin. (2) şi (4) din lege, să adreseze în acest sens o cerere scrisă prefectului. Procentul trebuie să fie întrunit, conform art. 70 alin. (4), în fiecare dintre localităţile componente ale oraşului, municipiului, comunei. Cererea trebuie să conţină, conform art. 70 alin. (3) din lege: motivele ce i-au stat la bază, ce sunt circumscrise de alin. (2) al aceluiaşi articol – nesocotirea de către primar a intereselor generale ale colectivităţii locale sau neexercitarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului; datele de identificare ale alegărilor ce solicită organizarea referendumului (nume, prenume, data şi locul naşterii, seria şi numărul buletinului sau ale cărţii de identitate); semnăturile olografe ale acestora.

50

Efectele acestui referendum, produs la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de validare a rezultatelor sale, legitimează faptul că în realitate este vorba despre o revocare populară individuală, chiar mai eficace decât revocarea Preşedintelui, întrucât aceasta din urmă nu poate fi iniţiată direct de către cetăţeni. Simetric, aceleaşi precizări îl vizează şi pe preşedintele consiliului judeţean, (căruia, conform art. 102¹ din lege, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 70).

B. Iniţiativa populară

Ca procedeu de intervenţie directă a corpului electoral prin care se exercită direct suveranitatea, iniţiativa populară este instituită, sub forma iniţiativei legislative în materia legilor organice şi ordinare, în art. 74 din Constituţie, respectiv sub forma iniţiativei în materia revizuirii Constituţiei, în art. 150 din legea supremă. Ambele tipuri de iniţiativă sunt formulate.

Potrivit art. 74 alin. (1) din Constituţie, iniţiativa legislativă aparţine, după caz, guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100. 000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5. 000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

Obiectul iniţiativei legislative cetăţeneşti nu poate consta, conform art. 74 alin. (2), în probleme fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Cetăţenii ce exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi, conform alin. (4) al aceluiaşi articol constituţional.

Conform art. 150 alin. (1) şi (2) din legea fundamentală, iniţiativa populară în materia legilor constituţionale, a revizuirii Constituţiei, poate fi exercitată de cel puţin 500. 000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20. 000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

Nu pot face obiectul acestei forme de iniţiativă populară dispoziţiile constituţionale la care face referire art. 152 alin. (1), şi anume cele privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. De asemenea, dispunând că nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, art. 152 alin. (2) din Constituţie prohibeşte orice iniţiativă populară de revizuire constituţională cu un atare efect.

Cu respectarea exigenţelor constituţionale, condiţiile concrete ale exercitării iniţiativei populare, atât în materie legislativă organică şi ordinară, cât şi în ce priveşte legile constituţionale, fac obiectul legii 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni104.

Astfel, promovarea iniţiativei legislative a cetăţenilor se asigură de către un comitet de iniţiativă, care îi reprezintă pe cetăţenii ce susţin propunere legislativă şi care este alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot, care nu pot fi persoanele

104 Art. 2-9

51

alese in funcţie prin vot universal, membrii Guvernului, persoanele numite in funcţie de primul-ministru sau care nu pot face parte, potrivit legii, din partide politice. Componenţa comitetului se aduce la cunoştinţă, împreună cu propunerea legislativă obiect al iniţiativei, prin publicare in Monitorul Oficial al României, Partea I.

Propunerea legislativă obiect al iniţiativei legislative trebuie întocmită de comitetul de iniţiativă în forma cerută pentru proiectele de lege si însoţită de o expunere de motive semnată de toţi membrii comitetului. Propunerea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în maximum 30 de zile de la emiterea avizului obligatoriu de către Consiliul Legislativ, realizată în cel mult 30 de zile de la sesizare. Avizul se publică odată cu propunerea legislativă.

Promovarea propunerii legislative publicate se face pe baza adeziunii cetăţenilor, atestată prin semnarea de către aceştia a listelor de susţinători. Pentru a atesta respectarea condiţiilor de situare în teritoriu impuse de Constituant, listele se întocmesc cu respectarea organizării administrativ-teritoriale a ţării şi cuprind, sub sancţiunea neluării în considerare: denumirea propunerii legislative obiect al iniţiativei şi identificarea Monitorului Oficial al României în care a fost publicată, judeţul şi localitatea în care îşi au domiciliul sau reşedinţa susţinătorii, numele, prenumele, domiciliul, menţionarea actului de identitate şi a codului numeric personal, precum şi semnăturile lor. Delegarea sau reprezentarea sub orice formă pentru semnarea listei sunt prohibite. Pentru a proteja libertatea susţinerii prin semnarea listei, este incriminată ca infracţiune constrângerea unei persoane sau inducerea ei în eroare ori determinarea ei în orice alt mod ca împotriva voinţei sale să semneze lista de susţinători.

Legiuitorul prevede expres condiţiile de imprimare a listelor de susţinători, precum şi cele privind păstrarea listelor, odată semnate, exemplarul în original păstrându-se la Curtea Constituţională, iar o copie a acestuia la Parlament.

Atestarea calităţii de cetăţean cu drept de vot şi a domiciliului susţinătorilor se face de către primarul localităţii fie personal, fie, în localităţile urbane, prin funcţionarii primăriei pe care îi împuterniceşte în acest scop. Termenul de atestare este de cel mult 15 zile lucrătoare de la înregistrarea dosarului la primărie. Atestarea se face prin verificarea listei de susţinători, iar în ce priveşte domiciliul, în colaborare cu organul local de poliţie, dacă este cazul. În vederea atestării, dosarul cuprinzând listele în original cu datele şi semnăturile susţinătorilor din localitate se depune la primărie.

Semnăturile, precum şi orice altă prevedere cuprinsă în listele de susţinători pot fi contestate de orice persoană interesată, care are, în acest sens, dreptul de consulta dosarul. Contestaţia se adresează primarului, în scris. În cazul în care contestaţia priveşte realitatea semnăturii, primarul o soluţionează, solicitând susţinătorului să confirme semnătura. Dacă acesta nu poate să confirme semnătura sau refuză să o facă, lista nu va fi luată în considerare. Dispoziţia primarului prin care soluţionează contestaţia poate fi contestată la judecătorie, care se pronunţă cu citarea părţilor, potrivit procedurii ordonanţei preşedinţiale. După atestare lista de susţinători nu mai poate fi contestată. Înregistrarea propunerii legislative obiect al iniţiativei populare se face la Camera competentă a Parlamentului, însoţită de expunerea de motive şi de originalele listelor de susţinători, la cererea semnată de membrii comitetului de iniţiativă. În vederea promovării şi susţinerii iniţiativei după înregistrare, cererea trebuie să cuprindă şi împuternicirea a cel mult 5 membri care reprezintă comitetul în acest scop. Camera

52

trebuie să trimită originalele listelor de susţinători la Curtea Constituţională şi păstrează o copie a acestora.

Înregistrarea propunerii se face în termen de cel mult 6 luni de la data publicării acesteia, după împlinirea acestui termen propunerea nemaiputând fi prezentată decât ca o nouă iniţiativă legislativă. Dacă la data înregistrării nu sunt atestate toate listele de susţinători ca urmare a nerespectării termenului de atestare, preşedintele Camerei Parlamentului solicită Guvernului urgentarea operaţiunilor de atestare, listele de susţinători depuse în completare, dar nu mai târziu de 7 zile de la atestare, fiind considerate în termen.

În virtutea exercitării de către Curtea Constituţională a competenţei sale constituţionale prevăzute la art. 146 lit. j) din legea supremă, aceea de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, Curţii îi vor fi trimise numai liste de susţinători atestate. Curtea, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa, verifică105

următoarele: caracterul constituţional al propunerii legislative obiect al iniţiativei; îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea propunerii; dacă listele de susţinători sunt atestate; întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, prevăzut la art. 74 şi, după caz, la art. 150 din Constituţie; respectarea dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul Bucureşti, prevăzută de aceleaşi articole.

Curtea se pronunţă în termen de 30 de zile de la sesizare asupra propunerii legislative şi în termen de 60 de zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire a Constituţiei. Decizia sau, după caz, hotărârea Curţii se comunică preşedintelui Camerei Parlamentului care a sesizat-o şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. De la data primirii hotărârii Curţii, Camera Parlamentului sesizată cu iniţiativa legislativă începe procedura parlamentară de legiferare. În acest din urmă caz Curtea se pronunţă, prin decizie, şi asupra constituţionalităţii propunerii de revizuire a Constituţiei, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie.

Ca procedeu de participare cetăţenească la luarea deciziilor la nivel local, iniţiativa populară este prevăzută de legea 215/2001106, conform căreia proiectele de hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene pot fi propuse nu doar de consilierii locali, respectiv judeţeni, de primari sau viceprimari, de preşedinţii consiliilor judeţene sau de vicepreşedinţii acestora, ci şi de către cetăţeni107.

Dreptul de iniţiativă cetăţenească în materie se exercită prin propunerea de către cetăţeni, consiliilor locale şi consiliilor judeţene pe a căror rază teritorială domiciliază, spre dezbatere şi adoptare, a unor proiecte de hotărâri. Promovarea unor asemenea proiecte poate fi iniţiată de unul sau mai mulţi cetăţeni cu drept de vot, dacă proiectul este susţinut, prin semnături, de cel puţin 5% din populaţia cu drept de vot a unităţii administrativ-teritoriale respective.

Iniţiatorii au obligaţia de a depune la secretarul unităţii administrativ-teritoriale forma propusă pentru proiectul de hotărâre, care va fi afişat prin intermediul secretarului, în scopul informării publice. Listele de susţinători trebuie întocmite de către iniţiatori, sub forma formularelor puse la dispoziţie de către secretarul unităţii

105 Art. 7 din legea 189/1999; art. 48 şi 49 din legea 47/1992 de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale 106 Art. 109-111107 Art. 45 alin. (6) şi art. 97 alin. (2) din legea 215/2001

53

administrativ-teritoriale. Listele trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: numele, prenumele şi domiciliul, seria şi numărul actului de identitate şi semnăturile susţinătorilor, putând fi semnate exclusiv de către cetăţenii cu domiciliul pe raza teritorială a unităţii administrativ-teritoriale respective. Consiliul local sau judeţean al acesteia va dezbate proiectul de hotărâre astfel depus.

După depunerea documentaţiei şi verificarea acesteia de către secretarul unităţii administrativ-teritoriale, proiectul de hotărâre iniţiat de cetăţeni urmează procedurile regulamentare de lucru ale consiliului, local sau judeţean.

Secţiunea 4. Alegerile în cadrul democraţiei semi-directe române

A. Definiţia alegerilor

A alege, în modernitate, în cadrul unei democraţii, înseamnă a selecta108. Alegerile, în sens general, indiferent de tip, desemnează, ca termen distinct de noţiunea de votare, procesul prin care cetăţenii cu drept de vot îi aleg pe membrii unei autorităţi publice reprezentative109. Alături de acest tip de definire, la care aderăm, întrucât îl considerăm suficient de general formulat încât să acopere diversitatea tipologiilor alegerilor şi în egală măsură ştiinţific precis, cât timp precizează elementului comun al tuturor categoriilor de alegeri - constituirea, ca rezultat al desfăşurării lor, a unor organe reprezentative în raport cu cetăţenii care aleg -, alegerile au mai fost definite în doctrină ca procedeu tradiţional democratic prin care poporul, deţinător al suveranităţii naţionale, îşi desemnează autorităţile reprezentative110.

Această opţiune, pornind de la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Constituţia României, referitoare la sursa suveranităţii în statul român şi la modalităţile de exerciţiu ale acesteia, este însă restrictivă, căci nu dă seama de toate tipurile de alegeri existente în cadrul unui sistem constituţional, ignorând, de pildă, alegerile locale, ce pot fi considerate, simetric, procedeu democratic tradiţional prin care cetăţenii îşi desemnează autorităţile reprezentative la nivel local.

Alegerile au un conţinut mai restrâns decât cel al votării, deşi ambele sunt cadre în care se exercită dreptul de vot. Aceasta din urmă implică, pe lângă desemnarea, prin exercitarea dreptului de vot, a unei autorităţi reprezentative, şi pronunţarea cetăţenilor, prin votare, asupra unor reguli sau hotărâri. Astfel, votarea are ca termen sinonim în doctrină noţiunea de referendum, înţeleasă însă în sensul său larg, deja menţionat, de mecanisme şi tehnici prin care se realizează intervenţia cetăţenească directă în actul de guvernare la nivel naţional, respectiv în exerciţiul puterii administrative la nivel local.

108 Alegerile ca selecţie constituie o formulă celebră în literatura de specialitate, motiv pentru care paternitatea sa nici nu mai este, din păcate, reamintită, în ultimele decenii, de către autorii ce o folosesc. Printre cei care însă au precizat-o se află C. Emeri, op. cit., p. 317. Autorul menţionează că înţelegerea alegerilor ca selecţie îi aparţine lui G. Sartori, Théorie de la démocratie, Ed. Armand Colin, Paris, 1973, p. 84, traducere revizuită şi adăugită a Democratic Theory, New York, Praeger, 1962.109 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 9110 I. Muraru, Alegerile şi corpul electoral, în I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, A. Muraru, K. Benke, M.-C. Eremia, Gh. Iancu, C.-L. Popescu, Şt. Deaconu, Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 1

54

B. Tipuri de alegeri

În doctrina de drept public română, clasificarea alegerilor suscită încă opţiuni ştiinţifice diferite. Pe de o parte, anumite opinii consideră procedurile de intervenţie directă, pe care le denumesc generic proceduri referendare, ca fiind o formă de alegeri în cadrul democraţiei semi-directe111. Pe de altă parte, alţi autori apreciază că „toate alegerile au un caracter referendar, întrucât candidaţii sau partidele propun alegătorilor programe politice de activitate, programe pentru a căror realizare aleşii dispun de o anumită libertate, iar cetăţenii se pronunţă prin vot asupra lor”112.

Considerăm mai întâi că, prin raportare constantă şi fidelă la definiţia alegerilor pentru care am optat, excluzând aşadar din sfera acestora mecanismele prin care, exercitând dreptul de vot, corpul electoral optează, „alege” altceva decât organele reprezentative, procedurile referendare, nu pot fi incluse într-o clasificare a alegerilor. În al doilea rând, nu suntem de acord cu existenţa unui caracter referendar al tuturor tipurilor de alegeri, indiferent de clasificarea acestora, decât dacă termenul „referendar” ar primi în acest caz o accepţiune mai largă chiar decât sensul larg, tehnic şi de drept public, al referendumului, referitor la toate procedeele de intervenţie cetăţenească directă în exercitarea puterii, şi anume înţelesul de „aprobare a ceva”, de act de a spune da sau nu cu privire la o propunere ce ne este adresată.

Criteriile pe care le apreciem ca fiind pertinente pentru a distinge diferitele tipuri de alegeri sunt multiple, putându-se combina. Astfel, în funcţie de obiectul lor, alegerile pot fi parlamentare, prezidenţiale, ale primarilor, ale preşedinţilor consiliilor judeţene, ale consiliilor locale şi judeţene, ale europarlamentarilor.

În funcţie de aria în care se desfăşoară operaţiunile electorale, aşadar în raport de amplitudinea lor spaţială, alegerile sunt naţionale şi locale.

Alegerile naţionale, în funcţie de obiect, sunt parlamentare, prezidenţiale şi pentru Parlamentul European. Aceste tipuri de alegeri naţionale se pot derula concomitent sau la date diferite, în funcţie de durata mandatelor reprezentanţilor. În funcţie de cadrul geografic în care se desfăşoară operaţiunile electorale, alegerile naţionale pot fi în cadrul statului (desfăşurându-se într-o singură circumscripţie electorală organizată pe tot teritoriul statului), respectiv în cadrul circumscripţiilor electorale ce reprezintă doar porţiuni din teritoriul statului. De regulă, alegerile prezidenţiale sunt alegeri naţionale în cadrul statului, iar alegerile naţionale parlamentare şi pentru Parlamentul European sunt alegeri în cadrul circumscripţiilor electorale teritoriale.

Alegerile locale sunt acele alegeri organizate pentru desemnarea autorităţilor reprezentative locale, autorităţi ale administraţiei publice locale, numiţi şi aleşi locali . În România, aleşii locali sunt primarii, consiliile locale, consiliile judeţene, respectiv preşedinţii consiliilor judeţene (începând cu anul 2008).

În funcţie de numărul de reprezentanţi aleşi, alegerile parlamentare pot fi generale, dacă sunt aleşi toţi parlamentarii, respectiv parţiale, dacă este aleasă numai o parte dintre aceştia. Astfel, alegerile generale se organizează în cadrul tuturor

111 C. N. Iliescu, Studiu comparativ privind sistemele electorale, Ed. Sitech, Craiova, 1999, p. 18-24112 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 46

55

circumscripţiilor electorale, pe când cele parţiale se organizează numai la nivelul anumitor colegii uninominale din cadrul circumscripţiilor electorale.

O primă situaţie în care au loc alegeri parlamentare parţiale intervine ca urmare a anulării de către Biroul Electoral Central, în cadrul alegerilor generale, a alegerilor dintr-unul sau mai multe colegii uninominale, în urma constatării că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc printr-o fraudă electorală de natură să modifice atribuirea mandatelor, operaţiunile electorale privind numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor la nivel general suspendându-se până la obţinerea noilor rezultate de la nivelul colegiului sau colegiilor pentru care s-au organizat alegerile parţiale113.

Un al doilea caz în care se organizează alegeri parlamentare parţiale intervine în afara alegerilor generale, şi anume în caz de încetare a mandatului unui deputat sau senator, pentru ocuparea locului vacant, alegerile parţiale organizându-se la nivelul colegiului uninominal în care a fost ales respectivul deputat sau senator, doar dacă nu ar urma să aibă loc cu mai puţin de 6 luni înainte de termenul stabilit pentru alegerile parlamentare. Termenul în care are loc această formă de alegeri parţiale este de cel mult 3 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Camerei Deputaţilor sau a Senatului, după caz, prin care se constată încetarea mandatului deputatului sau senatorului114. Încetarea mandatului care atrage alegeri parţiale intervine, conform art. 70 alin. (2) din Constituţie, în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.

Simetric, alegerile locale pot fi generale, totale, atunci când în cadrul aceloraşi alegeri se desemnează toate categoriile de asemenea autorităţi, respectiv parţiale, dacă se alege numai o parte din aceste autorităţi sau numai o parte dintre consilierii locali, judeţeni, ai consiliului general al municipiului Bucureşti. Alegerile parţiale se organizează numai la nivelul anumitor circumscripţii electorale şi au loc, într-o primă situaţie, în cadrul alegerilor generale, atunci când Biroul Electoral Central dispune anularea alegerilor dintr-o circumscripţie electorală, în urma constatării că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc printr-o fraudă electorală de natură să modifice atribuirea mandatelor în circumscripţia electorală respectivă, organizarea alegerilor parţiale având loc, în acest caz, în cel mult două săptămâni de la constatarea fraudei115.

O a doua categorie de situaţii în care se organizează alegeri locale parţiale este intervenţia vacanţei postului de primar, respectiv a celui de preşedinte al consiliului judeţean, ca urmare a încetării, de drept, a mandatului acestora, înainte de expirarea duratei sale normale, în caz de116: demisie, incompatibilitate, schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială, sub condiţia să fi fost efectuată în actul de identitate al celui în cauză a menţiunii corespunzătoare, de către organul abilitat potrivit legii, condamnare, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, punerea sub interdicţie judecătorească, pierderea, prin demisie, a calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă a fost ales, deces, refuzul depunerii declaraţiei privind 113 Art. 15 alin. (3) din legea 35/2008114 Art. 48 alin. (1) din legea 35/2008115 Art. 37 alin. (1) lit. h) din legea 67/2004116 Art. 11 alin. (2), 15 alin. (2), 17 alin. (3), 82 alin. (2) din legea 393/2004; art. 60 alin. (2), 69 alin. (2), 70 şi 102¹ din legea 215/2001

56

interesele personale, demisie de drept în cazul refuzului de a depune jurământul; imposibilitate a exercitării funcţiei datorită unei boli grave, certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic, neexercitare, în mod nejustificat, a mandatului timp de 45 de zile consecutiv; demitere prin referendum.

În aceste situaţii, alegerile parţiale se organizează în termen de maximum 90 de zile de la vacantarea funcţiei, constatată prin ordin al prefectului, respectiv de la expirarea termenului în care ordinul poate fi contestat sau de la data pronunţării instanţei de contencios administrativ asupra contestaţiei, după caz117.

O a treia categorie de situaţii în care se organizează alegeri locale parţiale este reprezentată de încetarea înainte de termen a mandatului consiliului local în ansamblul său, inclusiv a consiliului locale al sectorului municipiului Bucureşti, respectiv a mandatului consiliului judeţean în ansamblul său, inclusiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ca efect al dizolvării, prin referendum118.

În al patrulea rând, se organizează alegerile locale parţiale119 în cazul invalidării mandatului funcţiei de primar şi de preşedinte al consiliului judeţean, supusă regimului invalidării mandatelor de consilieri şi ce survine în cazul în care se constată încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean, s-a făcut prin fraudă electorală, constatată în condiţiile legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.

În cazul tuturor acestor categorii de alegeri parţiale ce au loc în afara alegerilor generale, cu excepţia celor ce se organizează ca efect al invalidării mandatelor, noile autorităţi administrative alese în cursul unui mandat încheie mandatul precedentei autorităţi a administraţiei publice locale. În cazul invalidării mandatului, mandatul noii autorităţi alese va fi unul nou.

O altă categorie de alegeri locale parţiale constă în alegerile organizate pentru completarea consiliilor locale, respectiv a celor judeţene, inclusiv a consiliului general al municipiului Bucureşti120. Aceste alegeri parţiale se referă la situaţia în care, cu ocazia constituirii, în scopul validării alegerilor, a şedinţei de constituire a consiliului local, respectiv judeţean, anumiţi consilieri aleşi lipsesc nemotivat la 3 convocări succesive ale prefectului şi nu pot fi înlocuiţi cu supleanţii înscrişi pe listele lor de partid. Absenţa se consideră motivată dacă se face dovada că a intervenit din cauza unei boli ce a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezenţa, a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră. Pentru locurile acestor consilieri, a căror vacanţă este declarată prin ordin al prefectului ce poate fi atacat de către cei în cauză la instanţa de contencios administrativ, în 5 zile de la comunicare, se vor organiza alegeri pentru completarea consiliului, în condiţiile legii 67/2004.

Alegeri parţiale pentru completarea consiliilor locale, respectiv judeţene, inclusiv a municipiului Bucureşti, se mai organizează, în situaţia în care consilierii locali sau judeţeni declaraţi aleşi renunţă la mandat înainte de validare sau refuză să 117 Art. 69 alin. (3) – (6), 72 alin. (4) şi 102¹ din legea 215/2001, respectiv art. 16 din legea 393/2004118 Art. 55 alin. (3) – (7) din legea 215/2001 referitor la consiliile locale, respectiv art. 99 alin. (3) – (7) din aceeaşi lege, referitor la consiliile judeţene119 Art. 26 alin. (2), 31alin. (4), 58 alin. (2) şi 89 alin. (2) din legea 215/2001120 Art. 30, respectiv art. 89¹ din legea 215/2001

57

depună jurământul şi locurile rămase vacante nu pot fi completate cu supleanţi, conform legii, iar numărul de consilieri se reduce astfel sub jumătate plus unu121.

De asemenea, au loc alegeri parţiale pentru completarea consiliilor în următoarele ipoteze: locul vacant al unui consilier aparţinând unui partid politic, unei alianţe politice sau electorale nu poate fi ocupat de un supleant de pe lista partidului, respectiv a alianţei, întrucât lista respectivă nu mai are supleanţi; a intervenit vacanţa mandatului unui consilier independent; a intervenit vacanţa mandatului unui consilier ales pe lista unui partid politic ce a fost radiat, în condiţiile legii, din registrul partidelor politice. Soluţia se impune în urma declarării de către Curtea Constituţională 122 a neconstituţionalităţii art. 96 alin. (10) din legea 67/2004 ce prevedea, în toate aceste cazuri, ca locul devenit vacant să fie ocupat de primul supleant de pe lista care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate.

În ce priveşte alegerile din România pentru Parlamentul European, se organizează alegeri parţiale ca urmare a anulării de către Biroul Electoral Central, în cadrul alegerilor generale, a alegerilor din secţiile de votare unde a constatat o fraudă electorală de natură să modifice atribuirea mandatelor, alegerile parţiale organizându-se în cel mult 10 zile de la data admiterii cererii de anulare a alegerilor, operaţiunile electorale privind numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor la nivel general suspendându-se până la obţinerea noilor rezultate de la nivelul secţiilor de votare în cadrul cărora s-au organizat alegerile parţiale123.

Un alt criteriu de clasificare a alegerilor este momentul organizării şi desfăşurării lor, în raport cu care alegerile sunt la termen (adică la sfârşitul mandatului) sau anticipate. Alegerile anticipate se organizează, în sistemul român, în cazul alegerilor naţionale parlamentare, în urma dizolvării Parlamentului (realizată în condiţiile art. 89 din Constituţie), iar în cazul alegerilor prezidenţiale, ca urmare a vacanţei funcţiei (intervenită, conform art. 97 alin. (1) din Constituţie, în urma decesului, a demiterii prin referendum, ulterior suspendării din funcţie a Preşedintelui conform art. 95 din Constituţie, a demisiei sau a imposibilităţii definitive de exercitare a atribuţiilor). În măsura în care nu intervin în acelaşi timp pentru toate categoriile de aleşi locali, ipoteză cvasi-imposibilă în practică, alegerile locale anticipate sunt mereu parţiale.

C. Caracterele alegerilor

Indiferent de tipologia lor, alegerile au, în democraţiile contemporane, în primul rând caracter politic. Acestuia i se adaugă, în dreptul comparat, caracterul liber, periodic şi corect (onest), fie ca exigenţă constituţională expresă, fie ca exigenţă constituţională implicită, rezultând din caracterul democratic al statului prevăzut explicit în textul Constituţiei.

În sistemul constituţional român actual, art. 2 alin. (1) al legii fundamentale consacră expres libertatea, periodicitatea şi corectitudinea alegerilor, dispunând că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin

121 Art. 33, respectiv art. 90 din legea 215/2001122 În Decizia 1219/2007, precitată123 Art. 14¹ alin. (1) lit. g) şi alin. (3) din legea 33/2007

58

referendum”. Atari dispoziţii constituţionale exprese privind caracterele alegerilor lipsesc în sisteme în care democraţia electorală poate fi considerată tradiţională124.

La nivel internaţional, inclusiv în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, libertatea, corectitudinea şi periodicitatea alegerilor sunt garantate utilizându-se o terminologie variabilă.

C 1. Caracterul politic al alegerilor

Nu puţine sunt poziţiile din doctrina de drept public ce încă justifică existenţa caracterului politic al alegerilor în contemporaneitate de manieră reducţionistă, aplicând un criteriu insuficient, şi anume implicarea formaţiunilor politice în alegeri. Această opţiune limitează însă, în mod regretabil, sfera elementelor de cauzalitate a căror interacţiune a avut ca efect impunerea, în timp, a caracterului politic al alegerilor, la un singur asemenea element, ignorând astfel o dinamică mult mai complexă şi care nu este expresia, cu necesitate, a unui fenomen istorico-evolutiv, aşa cum ştiinţa politică argumentează.

În accepţiunea sa de bază, chiar dacă aparent prea generală şi imprecisă, politicul rămâne expresia unei apartenenţe obligatorii la un anumit tip de societate în care se urmăreşte realizarea beneficiului tuturor, şi nu doar a beneficiilor unor grupuri primare de apartenenţă şi de identificare (clase sociale, grupuri etnice, profesionale ş.a.).

Sintetizând, apariţia partidelor politice şi implicarea lor în competiţiile electorale nu au făcut decât să contribuie la politizarea alegerilor, adăugându-li-se, ca factori complementari, apariţia cetăţeniei, calitate acordată individului de către stat pentru a-i recunoaşte apartenenţa la acesta independent de orice altă apartenenţă, individualizarea opiniei alegătorului cetăţean şi, ulterior, reglementarea etatică a competiţiei pentru obţinerea puterii la capătul alegerilor125.

La polul opus opiniilor ce consideră caracterul politic al alegerilor drept rezultanta exclusiv a implicării partidelor politice în alegeri se situează autorii de drept public care, considerând probabil caracterul politic al alegerilor în democraţiile contemporane ca fiind un câştig evident şi deci aproape subînţeles, se rezumă să menţioneze, ca unic fapt justificativ, din ansamblul factorilor ce au concurat la politizarea alegerilor, doar participarea alegătorului la acestea în calitatea sa de cetăţean, membru al unui corp politic, şi nu în calitatea sa de individ caracterizat prin apartenenţa la o anumit tip de colectivitate umană, naţională (sau locală, în cazul alegerilor locale)126.

Însă, odată acceptate şi înţelese contextual resorturile extra-juridice ale procesului de durată de transformare a alegerilor din ocazie a manifestării unui vot lipsit de caracter politic într-unul ce exprimă o opinie politică, din punct de vedere juridic, caracterul politic al alegerilor are multiple fundamente constituţionale, în cvasi-

124 De pildă, sistemul francez, a cărui Constituţie se rezumă, în art. 3, să normeze că „ suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin reprezentanţii săi şi pe cale de referendum”.125 O. Ihl, op. cit., paragraf 73126 L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, A. Roux, O. Pfersmann, G. Scoffoni, Droit constitutionnel, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 461

59

totalitatea sistemelor electorale contemporane. Este vorba, mai întâi, de garantarea în legile supreme a caracterului democratic al regimului politic în se manifestă alegerile şi de garantarea constituţională a caracterului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat al votului cetăţenesc.

În al doilea rând, sunt fundament constituţional al caracterului politic al alegerilor şi acele dispoziţii din legile supreme ce consacră rolul partidelor politice în materie. Este şi cazul României, unde Constituţia garantează nu doar pluralismul în genere, la toate nivelurile societăţii, ca o „condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale” (art. 8 alin. (1) din Constituţie), ci şi, în mod expres, pluralismul politic ca valoare supremă (art. 1 alin. (3) din Constituţie), rolul constituţional al partidelor politice fiind acela de a contribui la „definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor” (art. 8 alin. (2) din Constituţie).

De manieră similară, în sistemul francez, de pildă, rolul constituţional al partidelor şi grupărilor politice, aşa cum este impus în art. 4 alin. (1) şi (2) din Constituţie, este de a concura la exprimarea sufragiului, respectiv de a contribui la realizarea accesului egal al femeilor şi bărbaţilor la mandatele electorale şi la funcţiile elective, precum şi la responsabilităţile profesionale şi sociale, acces egal garantat la în art. (1) alin. (2) din Constituţie.

Dacă, spre deosebire de sistemul român, pluralismul în general nu este garantat expres în textul Constituţiei franceze, în urma recentei revizuiri constituţionale din 23 iulie 2008, art. 4 alin. (3) din Constituţie consacră garantarea prin lege a exprimării pluraliste a opiniilor, precum şi participarea echitabilă a partidelor şi grupurilor politice la viaţa democratică a Naţiunii. Cu decenii înainte de această revizuire, aşadar în absenţa acestei prevederi, se considera deja în doctrină că recunoaşterea valorii constituţionale a pluralismului a fost câştigată, câtă vreme Consiliul consacrase calitatea pluralismului de a constitui fundament al democraţiei, sub aspectul interesând curentele de idei şi de opinie în domeniul politic şi electoral127. De asemenea, Consiliul statuase că pluralismul este „una dintre garanţiile esenţiale ale respectării altor drepturi şi libertăţi, precum şi a suveranităţii naţionale”128.

Dacă asupra evidenţei caracterului politic al alegerilor naţionale (parlamentare şi prezidenţiale, precum şi al celor europarlamentare), există consens doctrinar, în cazul alegerilor locale acest caracter este contestat încă în doctrina română. Anumite opinii consideră că alegerile locale sunt exclusiv administrative; altele, mai nuanţate, apreciază că alegerile locale au un caracter politic redus, incidental, datorat existenţei unui anumit „scop politic determinat de rolul partidelor şi al altor formaţiuni politice în organizarea şi desfăşurarea lor”129. Acest ultim tip de abordare este datorat distincţiei neriguroase ştiinţific între, pe de o parte, scopul principal, imediat al alegerilor, care în cazul celor locale este considerat a fi nepolitic - desemnarea „gospodarilor” localităţilor în care se desfăşoară şi, pe de altă parte, criteriul implicării partidelor politice în organizarea şi desfăşurarea alegerilor, care ar conferi totuşi, inclusiv alegerilor locale, un caracter politic implicit.

127 D. Rousseau, Droit du contentieux constitutionnel, 6e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2001, p. 315. Este vorba despre Decizia 89-271 şi Decizia 2004-490 128 Decizia DC 84-141 din 1984129 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 47

60

Considerăm, pe de o parte, că justificarea caracterului politic al alegerilor, astfel cum a fost precizată anterior, se aplică şi alegerilor locale, iar pe de altă parte, că fundamentele constituţionale ale caracterului politic al alegerilor în sistemul român vizează şi alegerile locale, în cadrul cărora alegătorul se manifestă, în egală măsură precum în cadrul alegerilor naţionale, în calitatea sa de cetăţean membru al corpului politic naţional, unic, unitar şi indivizibil (conform art. 4 alin. (1) din Constituţie), neconstrâns de apartenenţa la grupuri primare.

Reamintim că însăşi Curtea Constituţională a României a consacrat caracterul politic al alegerilor locale, statuând că fundamentele constituţionale ale acestuia se regăsesc în caracterul democratic al statului, precum şi în pluralismul politic, aşa cum sunt garantate în Constituţie130. Astfel, consecinţele normative ale pluralismului politic vizează şi alegerile locale131.

Mai mult, acestor fundamente constituţionale li se adaugă un altul: art. 120 alin. (2) din Constituţie ce garantează autonomia locală. Pentru ca aceasta să fie eficace, să constituie o reală şi efectivă independenţă a comunităţilor locale în plan administrativ, adică în ce priveşte exclusiv aplicarea legii, independenţă impusă de constituţie la nivel local, în limitele pe care le reclamă caracterul unitar al statului, ea trebuie să dispună de anumite garanţii, în primul rând instituţionale. Prima dintre acestea rezidă în chiar caracterul reprezentativ, ales, al autorităţilor deliberative şi executive ale administraţiei publice locale în raport cu comunitatea umană existentă la nivel local şi ale cărei necesităţi şi interese specifice trebuie gerate relativ autonom faţă de puterea centrală.

În acest sens, art. 121 din Constituţia României normează: „(1) Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii. (2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe. (3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor”. Cu privire la consiliul judeţean, „autoritate de coordonare a activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean”, conform art. 122 alin. (1) din Constituţie, alin. (2) al aceleiaşi prevederi dispune că este „ales şi funcţionează în condiţiile legii”.

Legiuitorul român a concretizat cerinţa reprezentativităţii autorităţilor administraţiei publice locale, ca şi garanţie a autonomiei locale, reglementând alegerea acestora de către cetăţenii cu drept de vot din colectivitatea locală respectivă132. Mai

130 Decizia 1219/2007, precitată131 Susţinând această teză, autorul său, D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 119, citează Decizia 46/1994 a Curţii Constituţionale, în care se consideră neconstituţională „prevederea regulamentară (care) deplasează calitatea de titular al dreptului la informaţie de la Cameră şi comisiile parlamentare la senator, deşi acesta constituie un aspect al controlului parlamentar care nu poate fi conceput ca un atribut personal al senatorului. O asemenea soluţie este contrară autonomiei administrative şi pluralismului politic pe plan local, întrucât ar putea fi exercitată cu referire la aspecte confidenţiale, privind procesul de elaborare a unei decizii, precum şi în dauna opţiunii politice pe plan local, dacă aceasta este diferită de aceea a partidului din care face parte senatorul”. 132 Definită, în art. 3 alin. (4) din legea 215/2001, ca fiind „totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială”

61

mult, eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale este normată ca principiu distinct de organizare şi funcţionare a administraţiei publice în art. 2 alin. (1) din legea 215/2001133. Corelativ, art. 3 alin. (2) din lege dispune că autonomia locală „se exercită de către consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”.

În ce-i priveşte pe preşedinţii consiliilor judeţene, care sunt aleşi în sistemul administraţiei publice locale române abia începând cu anul 2008134, acordul legii cu Constituţia poate părea este mai puţin evident. Această noutate legislativă, urmărind întărirea autonomiei locale la nivelul judeţelor, este doar aparent neconstituţională, prin raportare la art. 121 şi 122 din legea fundamentală, în realitate neadăugând acesteia. Cât timp constituantul nu precizează, pe de o parte, că prin consiliile judeţene se realizează autonomia locală la nivelul judeţelor, iar pe de altă parte, nici modalitatea de desemnare a preşedinţilor acestora, ci doar alegerea consilierilor judeţeni, îi este permis legiuitorului ca, în stabilirea configuraţiei autonomiei locale şi cu scopul eficientizării acesteia, să instituie ca garanţie instituţională suplimentară alegerea preşedinţilor consiliilor judeţene prin acelaşi tip de vot ca şi în cazul primarilor şi consiliilor locale şi, pe cale de consecinţă, să îi includă printre categoriile de aleşi locali ce realizează autonomia locală.

În acest sens, însăşi Curtea Constituţională, sesizată cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale ce introduc alegerea prin vot uninominal a preşedintelui consiliului judeţean, pe motiv că o atare alegere îi conferă acestuia „un caracter instituţional propriu, nemaifiind membru al consiliului judeţean, instituţia ca atare nefiind prevăzută în Constituţie”, consideră că prevederile criticate „sunt reglementări de susţinere a dispoziţiilor constituţionale privitoare la autonomia locală, în virtutea cărora alegerea prin vot uninominal a preşedintelui consiliului judeţean este rezultatul votului popular şi nu al unor tranzacţii politice ale competitorilor electorali”135.

Impunând votul universal, direct, secret, egal şi liber exprimat ca fiind situat la baza alegerilor reprezentanţilor la nivel local, legiuitorul român a înţeles ca, în virtutea şi în vederea autonomiei locale, să condiţioneze alegerile locale de caracterul lor politic136, precum şi să dea seama de acesta, consacrând astfel aplicabilitatea, şi în această materie, a principiilor constituţionale privind trăsăturile dreptului de vot. Aceste trăsături ale votului la nivel local sunt reluate şi în art. 1 alin. (2) din legea 67/2004: „Consiliile locale şi consiliile judeţene, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”, precum şi în art. 2 alin. (2) din legea 393/2004 privind statutul aleşilor locali: „Consilierii locali şi consilierii judeţeni, primarii, precum şi preşedinţii consiliilor judeţene se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat de către cetăţenii cu drept de vot din

133 Alături de principiile descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, legalităţii şi consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. 134 Art. 77 din legea 35/2008 modificând art. 1 alin. (1) din legea 67/2004 în sensul introducerii preşedinţilor consiliilor judeţene în categoria autorităţilor administraţiei publice locale alese135 Decizia 305/2008136 J. Bernard-Auby, La décentralisation et le droit, Ed. LGDJ, Paris, 2006, p. 99, citat după G. Gîrleşteanu, Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a administraţiei publice din România, op. cit., p. 80

62

unitatea administrativ-teritorială în care urmează să-şi exercite mandatul, potrivit legii 67/2004”.

De manieră comparativă, însă fără a intra în dialectica autonomie locală – liberă administrare, ce ar presupune o analiză amănunţită a unor aspecte ce exced obiectului şi scopului prezentului demers, este necesar totuşi să precizăm că în anumite sisteme, precum cel francez, se consideră că una dintre garanţiile liberei administrări rezidă în natura politică a alegerilor locale. În acest sistem, autonomia locală nu este garantată constituţional, însă art. 72 alin. (3) din Constituţie dispune: „În condiţiile prevăzute de lege, aceste colectivităţi (teritoriale, n. a.) se administrează liber prin consilii alese şi dispun de o putere reglementară pentru exercitarea competenţelor lor”. Începând cu Decizia 82-137 din 25 februarie 1982, valoarea constituţională a liberei administrări este consacrată de către Consiliul Constituţional francez într-o jurisprudenţă constantă şi abundentă137.

Desigur, comparativ cu caracterul politic al alegerilor naţionale, cel al alegerilor locale este unul mai temperat, din diverse raţiuni. În primul rând, în statele-membre ale Uniunii Europene, existenţa normelor de drept comunitar direct şi prioritar aplicabile, inclusiv a celor interesând materia electorală, precum şi instituirea cetăţeniei unice europene, cu toate consecinţele sale normative, vizând şi materia electorală, inclusiv alegerile locale, au antrenat recunoaşterea dreptului pentru cetăţenii Uniunii Europene de a participa la aceste alegeri, fără să le fie impusă condiţia politică de a fi cetăţeni naţionali ai statului în care participă propriu-zis la aceste alegeri.

Ponderarea caracterului politic al alegerilor locale comparativ cu cele naţionale rezultă în al doilea rând din specificitatea scopului propriu şi din natura cadrului mai restrâns în care se desfăşoară, fiind astfel facilitat un contact între alegători şi aleşi cu mult mai puţin mediat decât în cazul alegerilor naţionale. Deşi regulile fundamentale ale alegerilor locale urmează în principiu linia regulilor aplicabile în cazul alegerilor naţionale, acest contact aproape nemijlocit între elector şi alesul local se reflectă în special în modalitatea de desfăşurare a campaniei electorale, dar şi în mecanismele de control de care dispun la nivel local alegătorii în ce-i priveşte pe aleşi, pe durata exercitării mandatului acestora, mecanisme de cele mai multe ori inexistente cu privire la aleşii la nivel naţional.

În contrapartidă, abordarea comparativă a diferitelor sisteme de drept ne permite să susţinem că există şi posibilitatea ca alegerile locale să aibă un caracter politic foarte pregnant, în acele state în care alegerile naţionale parlamentare pentru desemnarea membrilor camerei superioare a Parlamentului sunt indirecte, cum este cazul Franţei, de exemplu138. Aleşii locali constituie, în această situaţie, corpul electoral intermediar ce îi alege pe membrii Senatului, asigurându-se astfel reprezentarea în

137 Pentru o pledoarie pornind de la comparaţia cu sistemul francez, în sensul consacrării în jurisprudenţa constituţională română a liberei administrări în calitate de posibil drept fundamental al colectivităţilor locale ca persoane juridice, drept ce se bucură de garanţie constituţională implicită – art. 120 alin. (2) din Constituţie, fiind corolar al autonomiei locale, de care este distinct, precum şi pentru stabilirea titularului, a conţinutului, a garanţiilor şi a consecinţelor normative ale liberei administrări, vezi M. Nica, Timpul sau timpii liberei administrări – drept fundamental à la roumaine?, Revista de Studii Socio-Umane, nr. 7/2005, Ed. Themis, Craiova, p. 111-121.138 În aceeaşi direcţie s-a înscris şi sistemul instituit de legea electorală română din 1925.

63

cadrul acestuia a colectivităţilor teritoriale139 şi o mai bună reprezentare a intereselor acestora inclusiv la nivel naţional, cât timp colectivităţile teritoriale sunt subdiviziuni ale statului unitar şi se bucură, ca subiecte de drept distincte de acesta, de dreptul fundamental la liberă administrare.

C 2. Caracterul liber, periodic şi corect al alegerilor

La nivel internaţional, deşi una dintre regulile fundamentale rezidă în dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, aşadar de a decide suveran cum să reglementeze materia electorală, consacrarea caracterului liber, periodic şi corect al alegerilor nu se regăseşte sub această terminologie, dar rezultă din mai multe dispoziţii ce garantează participarea cetăţenească la construcţia puterii de stat, printr-un anumit tip de exerciţiu al drepturilor electorale, în anumite condiţii expres prevăzute.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 21, că „(1) Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi; (2) Orice persoană are dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa; (3) Voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc periodic prin sufragiu universal, egal şi exprimat prin vot secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului”. Termenul „nefalsificate” se referă la caracterul corect al alegerilor, la onestitatea acestora.

De asemenea, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice dispune, în art. 25, că: „Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără niciuna dintre discriminările la care se referă art. 2 şi fără restricţii nerezonabile: a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi; b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegatorilor; c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa”.

Odată cu sfârşitul Războiului Rece şi căderea zidului Berlinului, obiectivul de exigenţă democratică s-a afirmat plenar, astfel că în 1990, după adoptarea de către Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, reunită la Copenhaga, a unui document în care se recunoştea „că democraţia pluralistă şi statul de drept sunt esenţiale pentru a garanta respectarea tuturor drepturilor omului”, un seminar de experţi ai acestei organizaţii concluzionează că democraţia pluralistă trebuie să se fundamenteze pe „alegeri periodice şi libere şi pe sufragiu egal”140.

Asistăm aşadar în dreptul internaţional la refuzarea regulii liberei alegeri de către state a regimurilor lor politice, economice şi sociale, în favoarea democraţiei liberale bazată pe drepturile omului şi libertăţile fundamentale141, care implică anumite exigenţe referitoare la alegeri.

Aceeaşi absenţă a terminologiei exprese de „alegeri libere, periodice şi corecte” se regăseşte şi în dreptul comunitar, de această dată şi mai lacunar în ce

139 Pentru detalii, vezi L. Favoreu P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, A. Roux, O. Pfersmann, G. Scoffoni, op. cit., p. 463-464140 Y. Lécuyer, op. cit., p. 14141 Idem, p. 16, citând pe R.-J. Dupuy, Concept de démocratie et action des Nations Unies, Bull. du centre d’information des Nations Unies, 1993, nr. 7-8, p. 61

64

priveşte impunerea anumitor calităţi ale alegerilor, care să susţină exerciţiul dreptului de a alege şi de a fi ales. Art. 39 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se limitează să dispună că „membrii Parlamentului sunt aleşi prin sufragiu universal direct, liber şi secret”, iar art. 45 din proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa, instituind principiul democraţiei reprezentative ca bază a funcţionării Uniunii Europene, prevede, în alin. (3), că „fiecare cetăţeană sau cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile sunt luate în mod cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat de cetăţean”.

Încă din 1991 articolul 8 al Tratatului de la Maastricht (art. 19-2 al Tratatului CE) garanta dreptul cetăţenilor Uniunii de a alege şi de a fi aleşi ca membru al Parlamentului European, în statul membru unde îşi au reşedinţa. De asemenea, acelaşi tratat garanta dreptul cetăţenilor Uniunii de alege şi de a fi aleşi la alegerile locale în oricare dintre statele-membre, sub condiţia de a avea reşedinţa în statul respectiv.

În sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se remarcă142, într-un prim timp, tăcerea absolută a textului acesteia cu privire la garantarea expresă a drepturilor politice şi implicit a anumitor calităţi corelative ale alegerilor, care să constituie garanţii ale drepturilor politice electorale. Mai multe elemente ale Preambulului atestă însă prezenţa tacită a acestora: trimiterea la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, referirea la „un regim politic cu adevărat democratic” şi la „un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice”.

Într-un al doilea timp, Primul Protocol Adiţional al Convenţiei prevede expres în art. 3 că „Înaltele Părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”. Analiza interpretării acestei dispoziţii în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a permis stabilirea sensului său, şi anume a faptului că ne aflăm în prezenţa unei clauze politice europene al cărei obiectiv constă în, pe de o parte, garantarea unor drepturi subiective de participare politică şi, pe de altă parte, în instituirea unor garanţii procedurale ale acestora.

S-a vorbit astfel, cu privire la drepturile subiective de participare, despre consacrarea convenţională a acestora ca şi componente ale dreptului la alegeri libere, drept „fabricat” jurisprudenţial pe baza art. 3 din Primul Protocol, Comisia (începând cu 1975) şi Curtea (prin hotărârea fondatoare Mathieu Mohin contra Belgiei, din 2 martie 1987) consacrându-l printr-o interpretare extensivă a prevederilor ce se adresau, textual, exclusiv statelor-părţi, instituind obligaţia obiectivă pentru acestea de organiza alegeri legislative libere, la intervale rezonabile şi cu vot secret.

Curtea a exprimat, în hotărârea Mathieu Mohin, caracterul mixt al dreptului la alegeri libere, faptul că acesta presupune atât un aspect instituţional, cât şi drepturi subiective. Astfel, aspectul instituţional constă în obligaţia nu doar negativă, de abţinere şi de non-ingerinţă a statelor-păţi, ci şi într-o obligaţie pozitivă a acestora de a lua măsuri pentru a organiza alegeri democratice.

142 Consideraţiile ce urmează constituie o sinteză a precizărilor cuprinse în remarcabilul demers ştiinţific al lui Y. Lécuyer, op. cit., p. 20-87. Motivaţia alegerii noastre metodologice este susţinută în special de calităţile de unicitate, exhaustivitate, noutate ale abordării autorului, precum şi caracterul recent al publicării demersului acestuia.

65

În ce priveşte aspectul subiectiv al dreptului la alegeri libere, a fost dedus jurisprudenţial caracterul său compus, şi anume că presupune mai multe drepturi subiective. Componentele dreptului sunt dreptul de vot, exercitat exclusiv cu ocazia alegerilor politice (fiind excluse, de pildă, alegerile profesionale), dreptul de a candida şi, de manieră surprinzătoare, chiar dreptul de a exercita mandatul.

Garanţiile procedurale ale componentelor dreptului la alegeri libere, ce se constituie în obligaţii impuse statelor-părţi, evidente prin simpla lectură a art. 3 din Primul Protocol, sunt organizarea alegerilor la intervale rezonabile, adică periodicitatea alegerilor, respectiv caracterul liber al alegerilor prin practicarea scrutinului secret. Deşi nicio afacere privind periodicitatea alegerilor la intervale rezonabile nu a ajuns până la nivelul jurisdicţional, Comisia a statuat că aceasta trebuie analizată „în lumina obiectului alegerilor” şi ţinând cont de tradiţiile politice şi specificul legislaţiilor naţionale, în limita „uzajului normal practicat de statele libere”. Curtea a practicat, în materie, o jurisprudenţă precaută şi succintă, bazată pe recunoaşterea marjei de apreciere pe care o au statele ţinând cont de diversitatea în spaţiu şi de variabilitatea în timp a legilor naţionale în materie.

În ce priveşte regularitatea alegerilor, şi anume caracterul lor liber asigurat prin secretul votului, Comisia a interpretat în sensul asigurării, de către state, a absenţei de presiuni asupra alegătorului, care nu trebuie să fie incitat, pe nedrept, să voteze pentru un partid sau altul. Nici cu privire la această garanţie nu au existat probleme jurisprudenţiale, însă, în mod regretabil, deocamdată nu există o analiză jurisprudenţială relativă la implicaţiile şi punerea în practică a obligaţiei statelor de a asigura secretul votului şi nici referitoare la modalităţile practice, tehnice, de a vota. În 1981, Comisia se rezuma la a constata că votul prin corespondenţă ridică probleme încă nerezolvate, fără să-i condamne însă practica.

Dincolo de amplificarea noţiunilor cuprinse în art. 3 din Primul Protocol al Convenţiei, Curtea a stabilit, printr-o acţiune prospectivă, anumite caractere induse ale dreptului la alegeri libere: principiul egalităţii de tratament în faţa legii electorale, care nu presupune însă justa reprezentare a corpului electoral şi nici o egalitate de şanse a candidaţilor (adică egalitatea în legea electorală), respectiv caracterul onest al alegerilor.

Egalitatea de tratament a alegătorilor, cât şi a candidaţilor, în exercitarea dreptului de a alege, respectiv de a fi ales este consacrată de Curte în mod autonom faţă de art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea pe anumite criterii prevăzute de manieră exemplificativă. În 2004 însă, Curtea condamnă, prin hotărârea Aziz, diferenţa de tratament în materia drepturilor politice, bazată pe apartenenţa la o anumită comunitate geografică, ca fiind contrară atât art. 3 din primul Protocol, cât şi art. 14.

Caracterul onest al alegerilor, deşi neprevăzut expres în clauza politică europeană, a fost, într-o primă fază, latent, aşa cum rezultă din jurisprudenţa europeană, întrucât este consubstanţial noţiunii de alegeri libere şi de liberă exprimare a voinţei poporului. Dacă la nivel naţional caracterul onest al votului presupune, în principal, sinceritatea votului şi absenţa fraudei electorale, Comisia se referă, în anul 1976, exclusiv la „imposibilitatea ca alegerile să presupună vreo presiune sau constrângere asupra alegerii unui candidat sau a unui partid, iar alegătorul nu poate, în cadrul acestei opţiuni, să fie incitat, pe nedrept, să voteze cu un partid sau un altul”.

Abia în 1997 Curtea se referă expres la caracterul onest al alegerilor, consacrându-l definitiv în 2005, însă nerevenind asupra sa utilizând termenul de

66

onestitate, ci de manieră subadiacentă, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că nu ne aflăm în prezenţa unui caracter al alegerilor inclus în sistemul Convenţiei, ci în prezenţa unui principiu exclusiv jurisprudenţial. Cu privire la sinceritatea votului, care în mod tradiţional însoţeşte onestitatea, Curtea nu s-a pronunţat.

Precizarea configuraţiei, în linii mari, a dreptului la alegeri libere în sistemul Convenţiei trebuie să ţină seama de limitările acestuia: dreptul se referă exclusiv la alegerea corpului legislativ (limită organică, expres prevăzută de art. 3 din Protocol), respectiv inaplicabilitatea drepturilor procedurale – dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv - în materia contenciosului electoral (limită jurisdicţională, cu atât mai criticabilă).

Într-un prim timp, noţiunea de corp legislativ a fost precizată jurisprudenţial de manieră restrictivă, uzând criteriul funcţional al exercitării puterii legislative. Pentru Comisie, corpul legislativ este un organ ce dispune de atribuţii normative (fiind excluse organele cu atribuţii consultative), adică orice instituţie susceptibilă să adopte acte ce au forţă de lege în materiile ce-i sunt atribuite în mod expres. Curtea defineşte corpul legislativ uzând de trei criterii cumulative: reprezentarea electorală, participarea la adoptarea de texte legislative şi puterea de control asupra organelor de executare a legilor, apreciind de manieră formală caracterul legislativ al unei norme. Caracterul legislativ al corpului la care se referă art. 3 este deci apreciat prin prisma puterii de a vota o normă legislativă şi presupune o putere de decizie primară, care nu derivă din lege, şi anume facultatea de a adopta norme obligatorii având un rang normativ echivalent celui de care dispune legea.

În ce priveşte alegerea şefului statului, atât Comisia, cât şi Curtea consideră că nu-i este aplicabil art. 3 din primul Protocol.

De asemenea, Curtea a exclus din câmpul de aplicare a clauzei politice europene Camerele superioare ale Parlamentelor statelor-părţi la Convenţie, pentru a fi în acord cu lucrările preparatorii ale Primului Protocol, în cadrul cărora Comitetul de miniştri s-a opus adoptării obligaţiei de a organiza alegeri legislative, pe motiv că aceasta ar fi putut fi interpretată ca instituind obligaţia pentru statele cu Parlamente bicamerale de a organiza alegeri pentru ambele Camere.

Într-un al doilea timp, aplicarea art. 3 din Primul Protocol a fost extinsă jurisprudenţial prin lărgirea, pe verticală, a înţelesului noţiunii de corp legislativ, atât în jos, în ce priveşte democraţia locală, cât şi, sub anumite rezerve, în sus, referitor la Parlamentul European. În privinţa democraţiei locale, a fost refuzată aplicarea clauzei politice europene în cazul alegerilor locale, chiar şi în state puternic descentralizate precum Franţa, considerându-se în schimb că sunt organe legislative în sensul Convenţiei atât anumite organe federate din Marea Britanie, cât şi Parlamentele sau Consiliile statelor federate din cadrul statelor-părţi federale şi, respectiv, Parlamentele regionale din Spania şi Italia.

Referitor la aplicarea clauzei politice europene la Parlamentul European, evoluţia jurisprudenţei atestă inexistenţa unui consens. Începând cu 1975, Comisia considera că Parlamentul European nu constituie încă un corp legislativ în sensul acordat în mod obişnuit acestui termen, pentru ca în hotărârea Matthews din 18 februarie 1999, Curtea să afirme că „în măsura în care Statele contractante organizează structuri constituţionale sau parlamentare comune prin tratate internaţionale, Curtea trebuie să ţină cont, pentru a interpreta Convenţia şi Protocoalele sale, de schimbările structurale operate prin aceste acorduri reciproce”. În continuare, pentru a demonstra

67

calitatea Parlamentului European de a fi organ legislativ în sensul clauzei politice europene, Curtea apreciază că evoluţia competenţelor acestuia în dreptul comunitar îl face să fie „suficient de asociat la procesul legislativ pentru a putea fi considerat ca parte a unui corp legislativ” (în speţă a celui din Gibraltar). Cu toate acestea, Parlamentul European nu este considerat încă, în mod unanim în sistemul Convenţiei, precum un corp legislativ în sens plenar.

La nivel naţional, în sistemul român, în virtutea art. 11 şi 20 din Constituţie, clauza politică europeană cuprinsă în art. 3 din Primul Protocol al Convenţiei şi jurisprudenţa relativă la aceasta se aplică direct şi cu prioritate faţă de legislaţia naţională, sub condiţia să fie mai favorabile, Convenţia şi protocoalele sale făcând parte din dreptul intern în urma ratificării lor prin legea 30/1994143. De acelaşi regim se bucură şi art. 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi art. 25 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.

Mai mult, art. 2 alin. (1) din Constituţie garantează expres caracterul liber, periodic şi corect al alegerilor, însă exclusiv al celor prin care se constituie organele reprezentative ale poporului român prin care acesta exercită suveranitatea naţională. Considerăm că această dispoziţie constituţională este privitoare la drepturile politice fundamentale – dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, întrucât instituie obligaţii obiective ce incumbă statului în materia legiferării condiţiilor de exerciţiu al acestor drepturi. Aceste obligaţii se constituie în tot atâtea garanţii ale egalităţii în materia drepturilor politice, precum şi ale universalităţii, egalităţii, caracterului secret, sincer şi liber exprimat ale dreptului de a alege.

Astfel, statul trebuie să organizeze alegerile conform unor standarde care să efectivizeze toate caracterele constituţional consacrate, expres sau implicit, ale dreptului de a alege şi ale dreptului de a fi ales, precum şi egalitatea în materia acestor drepturi.

În calitate de dispoziţie interesând dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales ca drepturi electorale fundamentale, în virtutea aceloraşi art. 11 şi 20 din Constituţie, sensul caracterului liber, periodic şi corect al alegerilor la care face referire art. 2 alin. (1) din Constituţie trebuie interpretat în concordanţă cu art. 3 din Primul Protocol al Convenţiei, aşa cum a fost interpretat în jurisprudenţa din sistemul Convenţiei, cu precizarea, importantă, că, sub anumite aspecte, dispoziţiile constituţionale din sistemul român trebuie considerate mai favorabile şi să aibă astfel prioritate.

Este vorba, în primul rând, de faptul că la nivel organic, comparativ cu sistemul Convenţiei, sfera de aplicare a exigenţelor instituite de art. 2 alin. (1) din Constituţie este mult mai largă. Pe de o parte, aceste prevederi vizează, explicit, nu doar alegerea Parlamentului, ca organ reprezentativ ce exercită suveranitatea în plan legislativ (aşadar corp legislativ în sensul art. 3 din Primul Protocol al Convenţiei), ci şi alegerea Preşedintelui, în calitatea sa de organ reprezentativ ce exercită suveranitate în plan executiv.

Pe de altă parte, considerăm că art. 2 alin. (1) din Constituţie trebuie interpretat prin raportare la art. 1 alin. (3) din legea supremă, ce garantează caracterul democratic al statului, astfel încât toate consecinţele normative ale exigenţelor constituţionale de libertate, periodicitate şi corectitudine a alegerilor se impun, de manieră implicită, şi în materia celorlalte tipurilor de alegeri politice - alegerile locale şi cele pentru

143 Publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994

68

Parlamentul European, în virtutea caracterului democratic al statului român, căruia aceste calităţi ale alegerilor îi sunt implicite.

În al doilea rând, spre deosebire de clauza politică din sistemul Convenţiei, corectitudinea alegerilor la care face referire Constituantul român nu se rezumă la caracterul onest al alegerilor şi la sinceritatea votului, ci trebuie interpretată prin raportare la art. 1 alin. (3) din Constituţie, ce garantează dreptatea ca valoare supremă în statul român, astfel încât corectitudinea alegerilor trebuie înţeleasă totodată ca sinonim al justiţiei şi echităţii electorale, noţiuni ce constituie aplicaţii în materie electorală ale dreptăţii. Astfel concepută, corectitudinea alegerilor vizează egalitatea în legea electorală, şi anume justa reprezentare a corpului electoral şi egalitatea de şanse a candidaţilor.

În ce priveşte libertatea alegerilor, aceasta presupune, în sistemul român, ca şi în sistemul Convenţiei, caracterul secret al tuturor alegerilor politice, sinceritatea votului, regularitatea alegerilor şi a procesului electoral.

Cât despre periodicitatea alegerilor, garanţie a caracterului temporar al puterii politice a statului, oricare ar fi nivelul la care se constituie organe reprezentative, naţional sau local, periodicitatea trebuie interpretată în sensul Convenţiei, ca fiind însoţită de un caracter rezonabil. Durata mandatelor aleşilor, în sistemul român, susţine acest caracter rezonabil: 5 ani în cazul mandatului Preşedintelui şi al celui de parlamentar european, respectiv 4 ani în cazul mandatului de parlamentar, de consilier local, judeţean, de primar şi preşedinte al consiliului judeţean.

D. Funcţiile alegerilor

În cadrul democraţiei electorale şi semi-directe, în principiu, funcţiile alegerilor sunt aceleaşi indiferent de tipul de alegeri, cu precizarea că specificitatea funcţiilor alegerilor locale este dată de aceea că nivelul local nu este sursă de suveranitate în statele unitare, cum este şi România, suveranitatea fiind indivizibilă, astfel încât corpul electoral acţionează, la nivel local, exclusiv pentru a constitui organe de natură administrativă, ale căror competenţe nu pot concura statul, unic titular de suveranitate.

S-a susţinut că, în principiu, funcţiile alegerilor trebuie să satisfacă trei cerinţe: justiţia, libertatea şi eficacitatea, a căror respectare depinde, în mod concret, de caracterele sistemului electoral şi ale regimului politic în care ele funcţionează, de tipul de scrutin aplicat, de caracterele dreptului de vot144, aşa cum sunt normate constituţional.

Eficacitatea alegerilor se măsoară prin gradul în care acestea satisfac cerinţele de periodicitate, libertate şi corectitudine.

Dincolo de specificitatea diverselor sisteme naţionale, funcţiile generale ale alegerilor stabilite în doctrina de drept public converg în mare măsură, deşi nu coincid, cu cele reţinute în doctrina de ştiinţe politice, nici la nivelul terminologiei folosite pentru exprimarea lor, nici la nivelul nuanţelor de conţinut. Considerând că cele două optici se complementarizează, vom preciza, într-o încercare de sinteză, pe de o parte, acele funcţii ale alegerilor cu care este de acord cvasi-totalitatea doctrinei de drept

144 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 106

69

public, iar pe de altă parte, vom aminti pe cele mai importante funcţii ale alegerilor din perspectiva ştiinţei politice.

O primă funcţie a alegerilor, comun admisă în doctrina de drept public şi în cea de ştiinţe politice, constă în desemnarea titularilor puterii, a guvernanţilor, alegerile permiţând corpului electoral să îi selecteze pe cei ce vor exercita puterea în numele şi pentru poporul care astfel le-o transmite. Puterea de vot se constituie astfel în puterea din care derivă, direct sau indirect, cea statală, la toate nivelurile sale funcţionale. În cazul alegerilor locale, această funcţie trebuie nuanţată, în sensul că prin alegeri nu se desemnează guvernanţi locali, ci exclusiv titulari ai puterii administrative, ce exercită exclusiv putere de a organiza aplicarea legii.

În mod corespunzător, în ştiinţa politică se consideră că, înainte de toate, alegerile au ca funcţie să departajeze echipe aflate în competiţia formal liberă pentru leadership politic şi putere, votanţii alegându-i pe pretendenţii la funcţii publice, alegând între partidele competitoare, în vederea controlării aparatului de guvernământ145.

În contemporaneitate, alegerile ca selecţie a celor ce vor exercita puterea asigură organizarea paşnică a concurenţei pentru putere, înlocuind astfel atât simpla cooptare la putere, realizată fără a se face apel la aprobarea populară prin vot, practică deseori întâlnită pentru desemnarea titularilor funcţiilor de conducere în cadrul Bisericii, cât şi lupta pentru putere, de pe poziţii de forţă, chiar violente.

Astfel, alegerile implică o ordine convenţională ce „dezarmează” violenţa, competiţia electorală presupunând renunţarea la aproprierea puterii prin forţă şi manifestarea votului, în democraţiile electorale moderne, ca expresie nu doar a spiritului civic, ci a demnităţii cetăţeneşti înseşi, într-un spaţiu special creat în acest scop - sala de vot, spaţiu solemn, paşnic, supravegheat şi neutralizat, adevărat sanctuar civic146. Sala de vot constituie totodată şi spaţiul de manifestare, normativ încadrată, a dezacordului. În plus, violenţele colective ce pot încă să însoţească fenomenologic alegerile sunt sancţionate juridic, în scop nu doar de control, ci şi preventiv.

În al treilea rând, alegerile, aşa cum sunt concepute în contemporaneitate, înlocuiesc hazardul practicat în antichitatea greacă şi care presupunea ca desemnarea deţinătorilor anumitor funcţii de putere să se realizeze prin tragere la sorţi, în scopul menţinerii egalităţii perfecte între cetăţenii prezumaţi interşanjabili. Tragerea la sorţi ar fi imposibil de conceput în democraţiile contemporane, întrucât cetăţenii sunt prea diferiţi unii de alţii147.

În concret însă, măsura în care guvernanţii, respectiv aleşii locali depind de alegători este condiţionată nu doar de caracterele dreptului de vot, ci şi de existenţa structurilor asociative intermediare la nivelul societăţii civile – partide politice, grupuri de presiune, mass-media, care condiţionează opţiunea electoratului şi selecţia însăşi a reprezentanţilor148.

145 O. Ihl, op. cit, paragraf 67. Autorul îi citează, în acest sens, pe J. Schumpeter, M. Lipset şi A. Downs146 Idem, paragrafele 98-99. Autorul împrumută de la Max Weber noţiunea de civilitate electorală, opusă celei de violenţă. 147 R. Aron, Penser la liberté, penser la démocratie, Ed. Quattro Gallimard, Paris, 2005, p. 1265-1266148 Pentru detalii, vezi D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 106

70

De asemenea, în dreptul public se consideră că prilejuind exprimarea acordului corpului electoral, ca organ al poporului, asupra puterii organizate în stat , alegerile au şi funcţia de a acorda şi retrage legitimitatea puterii publice. Nicio putere nu este bună în sine, legitimă în sine. Pentru a o distinge de forţă, ea trebuie legitimată, acceptată de cei asupra cărora se exercită, care să-şi manifeste convingerea că puterea este necesară şi are un fundament bun. Votul exprimat în procesul electoral joacă, în modernitate, acest rol, din el rezultând puterea. Dacă însă puterea astfel delegată statului devine abuzivă, tot alegerile sunt mecanismul prin care poporul îşi exprimă protestul, retrăgând legitimitatea acordată anterior puterii şi construind o alta. Periodicitatea alegerilor le permite deci acestora să-şi manifeste nu doar capacitatea de a construi puterea etatică, ci şi pe aceea de a o sancţiona, ca formă de control, alături de capacitatea de prevenţie.

Mai mult, alegerile au funcţia de a permite încredinţarea către aleşi a unei misiuni de reprezentare, ceea ce unii autori de drept public numesc teoria juridică a mandatului, iar autorii de ştiinţe politice consideră a fi acea funcţie prin care se permite alegerea între programe de guvernare149. Există, în esenţă, două modalităţi de a concepe exercitarea acestei funcţii.

Pe de o parte, se poate considera că alegerile favorizează o comunicare reciprocă şi continuă atât cu câştigătorii în alegeri, cât şi cu pierzătorii, ceea ce face ca oamenii politici să-şi ajusteze programele în funcţie de comportamentul electoratului în alegeri. Astfel, a fost elaborată teoria votului retrospectiv, conform căreia prin alegeri electoratul nu exprimă neapărat direcţiile în care se orientează societatea, ci mai degrabă sancţionează, în raport de performanţele trecute ale partidelor aflate la putere, exprimând totodată anumite aşteptări prospective pe care consideră că partidele sunt sau nu capabile să le satisfacă, odată ajunse la putere.

Pe de altă parte, alegerile pot fi privite ca un indicator al opţiunilor publice care definesc agenda guvernamentală, fiind un consimţământ calculat ce determină axele politicii guvernamentale.

De manieră corespunzătoare, în doctrina juridică se apreciază că alegerile deţin funcţia de a măsura oficial impactului diferitelor tendinţe politice, cât timp permit observarea şi cuantificarea impactului pe care o anumită organizare viitoare a societăţii o are asupra conştiinţei colective a poporului (respectiv a comunităţii locale, în cazul alegerilor locale) la un moment dat, aşa cum această organizare este concepută şi propusă de către fiecare competitor electoral în parte, spre a fi selectată şi acceptată în momentul votării. În raport de tipul de scrutin practicat, tendinţa politică ce se va detaşa va fi sau fermă, în cazul scrutinului majoritar sau nuanţată, în cazul reprezentării proporţionale, aceasta permiţând, prin chiar specificitatea sa, exprimarea proporţională a unei pluralităţi de opinii politice ale electoratului.

În pofida caracterului lor evident, cu mult mai supuse riscului de a fi trecute cu vederea de către abordările excesiv de tehniciste ale juriştilor de drept public, ce par să ignore importanţa construirii unei viziuni mai ample, care să ia în considerare aporturile ştiinţei politice în cadrul interdisciplinarităţii, sunt funcţia ritualică şi cea ludică a alegerilor.

Funcţia ritualică se exprimă prin aceea că alegerile au un puternic caracter simbolic, contribuind la dezvoltarea şi menţinerea credinţei în regimul politic, prin

149 O. Ihl, op. cit., paragraf 68

71

faptul că permit obiectivarea, în momentul votului, a valorilor dominante în societăţile democratice, valori care sunt percepute de obicei drept simple categorii abstracte şi pe care momentul alegerilor le face să existe de la sine (suveranitatea, Naţiunea ş.a.) 150. Este vorba despre ceea ce unii autori exprimă utilizând o terminologie prin care alătură alegerilor noţiunea de adeziune, pentru a accentua faptul că prin alegeri se facilitează dominaţia exercitată de către statul modern, inclusiv la nivelul simbolurilor de legitimare, dominaţie cu mult mai redusă în democraţiile electorale decât în statele totalitariste. În cazul acestora din urmă alegerile sunt considerate, din perspectiva ritualică, o ratificare de către alegători, prin vot, a deciziilor politice ce sunt monopolul statului, şi nu o adeziune la exerciţiul puterii prin stat151.

În egală măsură impregnată de un puternic caracter ritualic, funcţia ludică a alegerilor152, poate cea mai lesne de observat practic, şi, din această cauză, trecută în mod paradoxal cu vederea, fiind considerată de la sine înţeleasă, exprimă faptul că alegerile îl transformă pe cetăţean, în momentul votării, în executantul unui automatism, fără să gândească şi fără să aleagă propriu-zis. Se susţine că în marea majoritate a cazurilor, alegătorii votează în necunoştinţă de cauză, manipulaţi de propagandă, ceea ce antrenează, în definitiv, o inversare a rolurilor: aleşii, cu ajutorul structurilor sociale, îi domină pe alegători, şi nu invers, aşa cum ar trebui să fie regula convenţională democratică a jocului puterii.

Nici contactul mult mai direct în teritoriu între alegător şi candidaţi, în cazul anumitor tipuri de alegeri (cele locale, cărora în România li se adaugă alegerile parlamentare uninominale) nu anihilează această funcţie, reuşind doar să o atenueze. În acelaşi sens merge, în numeroase sisteme, absenteismul la vot, tradus prin faptul că un număr apreciabil de alegători preferă să rămână în afara jocului politic şi să nu se prezinte la urne.

Secţiunea 5. Specificul mandatului de drept public

Deşi tema statutului aleşilor excede obiectului dreptului electoral, fiind o problematică de drept constituţional şi drept administrativ (în cazul aleşilor locali), respectiv de drept comunitar (în ce-i priveşte pe membrii Parlamentului European), abordarea sa tangenţială şi punctuală este necesară demersului nostru, pentru a contextualiza relaţia dintre alegători şi aleşi şi pentru a da seama astfel de anumite coordonate ale acesteia ce se prelungesc şi dincolo de procesul alegerilor.

Statutul aleşilor se configurează în raport de specificul mandatului de drept public obţinut prin alegeri, care condiţionează regimul juridic a trei categorii de calităţi: imunităţile, interdicţiile şi incompatibilităţile. Având în vedere importanţa caracteristicilor interdependente ale mandatului de drept public pe care aleşii îl exercită în urma dobândirii sale prin efectul alegerilor, vom încerca, în cele ce urmează, să le prezentăm esenţa de o manieră sintetică, prin raportare comparativă la instituţia mandatului din dreptul privat153, fără a intra însă într-o analiză de detaliu a mandatului ca instituţie de drept public.

150 Idem, paragraf 69, citându-l pe Y. Deloye151 C. Emeri, op. cit., p. 333-334152 Preluată, în doctrina română, din modelul francez, de către D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 107

72

În dreptul privat, mandatul este un contract între mandant şi mandatar, prin care persoana mandantului îl împuterniceşte pe mandatar să îl reprezinte, mandatarul obligându-se, în virtutea acestei împuterniciri, să încheie acte juridice pe seama persoanei mandantului, pe care îl reprezintă.

A. Prin mandatul de drept public se transferă puterea, şi nu voinţa

Ideea de reprezentare pe care o presupun democraţiile contemporane nu se revendică de la ideea de reprezentare pe fundamentul căreia au fost constituite guvernămintele reprezentative pure. Aceasta din urmă presupunea, în virtutea unei transpuneri în dreptul public a teoriei mandatului din dreptul privat, că mandatul transmis, prin alegeri, reprezentanţilor ce urmau să exercite puterea în numele naţiunii avea ca obiect un transfer de voinţă dinspre naţiune către reprezentanţi. Ca şi în dreptul privat, se considera că la baza actelor mandatarilor stă nu propria lor voinţă, ci voinţa mandantului, a naţiunii, transmisă prin alegeri şi pe care mandatarii o exprimă. Efectele acestei viziuni constau în imposibilitatea de control asupra reprezentanţilor, câtă vreme prezumţia de identitate între voinţa acestora şi voinţa naţiunii era irefragrabilă, suveranitatea naţiunii fiind astfel confiscată de organul reprezentativ.

În cadrul democraţiilor actuale, a căror ruptură cu guvernământul reprezentativ nu este numai una istorică, ci de paradigmă politică, reprezentarea pe care o asigură instituţia mandatului presupune că obiectul acestuia din urmă se rezumă la un simplu transfer de putere, fiind exclusă posibilitatea ca prin alegeri naţiunea să transmită propria-i voinţă către mandatar. Acţionând prin intermediul corpului electoral, naţiunea transmite prin vot către organul reprezentativ funcţia de legiferare şi pe cea de control asupra guvernanţilor, dar nu şi propria-i voinţă. Actele organului reprezentativ rezultat din vot sunt expresia propriei voinţe, despre care se admite că poate fi în dezacord cu voinţa naţiunii şi sunt aşadar controlabile în raport de aceasta (controlul de constituţionalitate). Suveranitatea exercitată de organul reprezentativ în sfera sa funcţională nu se substituie naţiunii ca sursă a suveranităţii statului, ci trebuie să o respecte, fiindu-i subordonată.

B. Indeterminarea mandantului în dreptul public

Spre deosebire de contractul de mandat din dreptul privat, în care atât persoana mandantului, cât şi cea a mandatarului, sunt cunoscute în mod cert şi individualizat, în dreptul public mandantul este o entitate nu foarte clar determinată. Convenţia impune ca naţiunea să fie considerată mandant, sursă a puterii etatice, sursă a suveranităţii acestuia, titular al puterii constituante, al puterii de auto-organizare, însă în mod practic, ca entitate colectivă indivizibilă şi distinctă de indivizii ce o compun, ea se exprimă, în procesul alegerilor, prin intermediul corpului electoral. Acesta însă, de cele mai multe ori, nu participă la vot în integralitatea sa, astfel încât cei ce transmit propriu-zis mandatul prin vot sunt doar cetăţenii ale căror voturi sunt valabil exprimate, ei constituind astfel agentul electoral al naţiunii ca mandant.

153 Pentru o abordare a mandatului aleşilor naţionali, comparativ cu mandatul din dreptul privat, vezi D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 107-111

73

Mai mult, mandatarul, reprezentantul, primeşte mandatul propriu-zis de la o circumscripţie electorală, la nivelul căreia a candidat pentru mandatul pus în joc sau pentru unul dintre mandatele puse în joc la acest nivel, după cum scrutinul este majoritar sau ne aflăm în prezenţa reprezentării proporţionale cu scrutin de listă.

C. Modul de creare a obligaţiilor prin exercitarea mandatului public

În opoziţie cu mandatul din dreptul privat, care presupune că executarea mandatului dă naştere la obligaţii ce incumbă doar celui ce împuterniceşte, astfel încât actele juridice încheiate de mandatar în limitele mandatului îl obligă exclusiv pe mandant, fără să producă efecte în ce-l priveşte pe mandatar, considerat a acţiona juridic în numele şi pe seama mandantului, ca o simplă prelungire a voinţei acestuia, exercitarea mandatului de drept public dă naştere la obligaţii nu doar pentru alegători, ci şi pentru mandatar.

Astfel, legile, acte normative adoptate de Parlament, deţinător al puterii legislative în baza mandatului primit ca efect al alegerilor, sunt general obligatorii, pentru toţi indivizii şi grupurile ce compun naţiunea, inclusiv pentru reprezentanţi, ca subiecte de drept ce fac parte din aceasta. În acest sens, art. 1 alin. (5) din Constituţia României, dispunând că în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, consacră obligativitatea respectării legilor de către orice subiect de drept, inclusiv de către Parlament ca organ reprezentativ.

Obligativitatea generală a legilor nu trebuie însă interpretată ca instituind subordonarea naţiunii, ca entitate colectivă ce constituie statul, faţă de Parlament, organ reprezentativ al naţiunii, creat de aceasta prin vot. Voinţa naţiunii rămâne, după cum am precizat, superioară voinţei Parlamentului, suveranitatea legislativă a acestuia subordonându-se naţiunii ca sursă de suveranitate, astfel încât naţiunea respectă actele Parlamentului doar întrucât consimte la aceasta. De altfel, acesta este şi semnificaţia supremaţiei Constituţiei la care se referă acelaşi art. 1 alin. (5) din Constituţie.

D. Mandatul public nu este intuitu personae

În democraţiile contemporane, mandatul nu se acordă, prin alegeri, cu luarea în considerare a calităţilor personale ale aleşilor, ca indivizi, aşadar nu este propriu-zis intuitu personae, cum se întâmplă în cazul contractului de mandat din dreptul privat, în care mandatarul este ales de către mandant să îl reprezinte tocmai în virtutea unor calităţi personale ce îl recomandă în acest sens. Lipsa caracterului intuitu personae se verifică indiferent de tipul de scrutin practicat, fiind mai uşor de observat în cazul celui de listă, atunci când electorii îşi exprimă opţiunea pentru tendinţa politică prezentată ca oferă de către lista cu candidaturi propuse, persoanele înscrise pe liste fiind încarnări ale acestei tendinţe politice.

Chiar şi în situaţia scrutinului uninominal, atunci când alegătorii votează nu pentru liste de candidaţi, ci pentru câte un singur candidat, precum şi în cea a candidaţilor independenţi, care nu se bucură de susţinerea unei formaţiuni politice, votul se acordă în baza unui program de natură politică pe care aceştia îl propun în alegeri. Curtea Constituţională română a remarcat de altfel acest aspect, statuând, ce-i drept, în ce priveşte alegerea consilierilor, că „în cadrul procesului electoral, mandatele

74

se obţin numai ca rezultat al voturilor exprimate de alegători în favoarea formaţiunilor politice” 154. Mai mult chiar, în ce priveşte scrutinul uninominal practicat în sistemul nostru pentru alegerea deputaţilor şi a senatorilor, Curtea a consacrat faptul că „alegătorul votează personal un candidat propus de un competitor electoral şi totodată îşi manifestă preferinţa pentru partidul politic din care acesta face parte”155.

154 Decizia 1219/2007, precitată155 Decizia 305/2008, precitată

75

E. Mandatul public reprezentativ nu este imperativ

Caracterul reprezentativ al mandatului public, aşa cum a fost teoretizat de către doctrinarii susţinători ai suveranităţii naţionale, exprimă faptul că mandantul este întreaga naţiune, care, alegându-şi reprezentanţii prin intermediul corpului electoral, le transmite acestora puterea oferindu-le un mandat general. În virtutea acestuia, reprezentanţii decid în numele naţiunii în orice problemă care poate apărea, fără ca nicio decizie punctuală a acestora să necesite ratificare din partea alegătorilor. În raport cu aceştia, exerciţiul mandatului este liber şi independent.

Mandantul nu poate astfel să-i impună mandatarului ce acte juridice să emită în exerciţiul mandatului, aşa cum se întâmplă în mandatul din dreptul privat, care este, în esenţa sa, imperativ, mandatarul fiind dependent de mandant, neputând încheia în numele şi pe seama acestuia decât actele juridice vizate de mandat, trebuind astfel să ţină cont de toate interdicţiile impuse de mandant.

Mandatul public reprezentativ nu este deci imperativ. În acest sens, în sistemul francez, în mod tradiţional ataşat suveranităţii naţionale, interzicerea la nivel constituţional a mandatului imperativ datează încă din 1791: „reprezentanţii numiţi în departamente nu vor fi reprezentanţi ai unui anumit departament, ci ai întregii naţiuni şi nu li se va putea da niciun mandat (în sens de ordin, s. n. )”, pentru a fi reluată, după un secol, în art. 13 al legii electorale din 1875: „orice mandat imperativ este nul şi are efecte nule”156. Art. 27 alin. (1) din Constituţia franceză din 1958 dispune, de asemenea, că „orice mandat imperativ este nul”.

La nivel doctrinar, non-imperativitatea mandatului public a fost justificată din punct de vedere material în următorii termeni: „nu trebuie să uităm, circumscripţiile electorale sunt simple diviziuni teritoriale necesare în virtutea întinderii ţării şi a operaţiunii materiale a votării. A permite circumscripţiilor să dea deputaţilor lor un mandat imperativ ar însemna să li se permită să uzurpeze prerogativele întregului corp electoral. Circumscripţia alege deputatul, dar acesta primeşte un mandat din partea întregii ţări. (…) dacă deputaţii ar fi legaţi în mod riguros de declaraţiile făcute înainte de alegeri, şi-ar pierde orice independenţă la nivelul Camerei; discuţiile ar deveni inutile şi viaţa parlamentară ar fi ea însăşi imposibilă”157 .

În sistemul român, reprezentativitatea mandatului este impusă de art. 69 alin. (1) din Constituţie, ce dispune că „deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”, pentru ca alineatul doi al aceluiaşi articol să impună caracterul neimperativ al mandatului: „orice mandat imperativ este nul”. În ce-i priveşte pe aleşii locali, art. 20 alin. (2) din legea 393/2004 privind statutul aleşilor locali garantează „libertatea de opinie şi de acţiune în exercitarea mandatului alesului local”, caracterul reprezentativ al mandatului fiind impus de art. 3 alin. (2) din lege care prevede că aleşii locali sunt în serviciul colectivităţii locale.

Consecinţele non-imperativităţii mandatului reprezentativ rezidă în independenţa mandatarului, a reprezentantului, atât în raport de alegători, cât şi faţă de formaţiunile politice care i-au susţinut sau propus în alegeri. Alesul este astfel juridic iresponsabil, nu dă socoteală nimănui pentru voturile şi opiniile politice exprimate în

156 C. Leclercq, Droit constitutionnel et institutions politiques, dixième édition, Ed. Litec, Paris, 1999, p. 40 157 Ibidem, citându-l pe L. Duguit, Leçons de droit public général, 1926

76

exerciţiul mandatului, chiar dacă moralmente şi politic răspunde în faţa alegătorilor, putând fi sancţionat de aceştia prin refuzul de a-l realege. Acesta este, de altfel, sensul iresponsabilităţii parlamentare, ca formă de imunitate parlamentară ce caracterizează statutul alesului şi al cărei scop este protecţia independenţei funcţiei de deputat, respectiv de senator. Art. 72 alin. (1) din Constituţia română garantează iresponsabilitatea parlamentară prevăzând că „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Aceeaşi imunitate se aplică şi Preşedintelui României, în virtutea art. 84 alin. (2) teza finală din Constituţie.

Efect al caracterului neimperativ al mandatului reprezentativ, independenţa aleşilor, ca mandatari, faţă de structurile asociative cu caracter politic ce i-au susţinut în alegeri, face ca existenţa mandatului să nu depindă de voinţa acestora. Astfel, pierderea calităţii de membru al formaţiunii politice respective pe parcursul exercitării mandatului nu trebuie să poată avea ca efect încetarea mandatului, atunci când această pierdere se datorează excluderii din structura partizană din cauza voturilor şi opiniilor politice exprimate de către ales în exerciţiul mandatului. Acesta nu este conferit aleşilor de către structurile partizane, ci de către electorat.

Însă, dacă alesul decide liber, voluntar, pe parcursul exercitării mandatului, să părăsească structura partizană care l-a propulsat în alegeri şi graţie tendinţei politice a căreia a obţinut adeziunea alegătorilor prin vot, îşi pierde totodată legitimitatea şi nu va fi protejat de non-imperativitatea mandatului, acesta trebuind să înceteze.

Distincţia între caracterul voluntar sau impus al pierderii calităţii de membru al structurilor partizane, cu consecinţe diferite asupra mandatului, trebuie aşadar avută în vedere când se analizează non-imperativitatea acestuia, fie că este vorba despre parlamentari, fie că este vorba despre aleşi locali. Dacă în cazul scrutinului de listă distincţia este mai uşor de realizat, ştiut fiind că votul acordat unei liste se acordă tendinţei politice pe care o propune, caracterul uninominal al scrutinului practicat pentru alegerea parlamentarilor, recent introdus în sistemul român, respectiv scrutinul uninominal utilizat pentru alegerea primarilor şi preşedinţilor consiliilor judeţene nu înlătură caracterul neimperativ al mandatului acestora şi nici consecinţele sale diferite în raport de distincţia precizată. Aceasta întrucât, pe de o parte, votul uninominal nu echivalează cu un caracter intuitu personae al mandatului public, aşa cum am arătat, iar, pe de altă parte, în ce-i priveşte pe parlamentari, însăşi Curtea Constituţională a statuat, după cum am precizat, că votul personal acordat candidatului propuşi de un competitor electoral manifestă totodată preferinţa alegătorului pentru partidul politic din care candidatul face parte158.

Cu toate acestea, în mod regretabil, jurisprudenţa aceluiaşi judecător constituţional atestă, în ansamblul său, un refuz constant de a analiza non-imperativitatea mandatului aleşilor cu luarea în considerare a distincţiei în raport de natura cauzei ce a dus la pierderea calităţii de membru al structurilor partizane, nici în ce-i priveşte pe parlamentari şi nici în ce-i priveşte pe aleşii locali.

Referitor la mandatul parlamentarilor, în Decizia nr. 44/1993, Curtea aplică un raţionament cantitativ, şi nu unul calitativ, aşa cum ar fi trebuit, înlesnit şi de faptul că scrutinul practicat era unul de listă. Luând în considerare doar caracterul reprezentativ al mandatului, nu şi pe cel neimperativ, aşa cum ar fi trebuit, Curtea consideră că e

158 Decizia 305/2008, precitată

77

contrară Constituţiei numai situaţia în care, ca efect al unor „renunţări, afilieri şi transferuri”, se ajunge la reprezentarea în Parlament a unui partid politic ce în urma alegerilor nu a reuşit să trimită în legislativ niciun candidat, în realitate principiul care interzice migrarea politică în timpul mandatului nefiind însă este cantitativ, ci este acelaşi cu cel care interzice orice tip de modificare a reprezentării politice dacă ea se produce prin iniţiativa alesului de a părăsi partidul pe lista căruia a candidat. Acelaşi raţionament este reluat şi în decizia nr. 45/1994, fiind ulterior aplicat şi referitor la mandatul aleşilor locali159.

Referitor la aceştia din urmă, poziţia legiuitorului însuşi este ambiguă în privinţa distingerii între efectele caracterului neimperativ al mandatului în raport de caracterul voluntar sau nu al pierderii de către alesul local a calităţii de membru al structurii partizane. Astfel, pe de o parte, art. 9 alin. (2) lit. h¹) din legea 393/2004 prevede că mandatul de consilier local sau judeţean încetează de drept înainte de expirarea duratei normale a mandatului în cazul pierderii calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţilor naţionale pe a cărei listă a fost ales, aşadar indiferent de cauza pierderii calităţii în cauză. Pe de altă parte, art. 15 alin. (2) lit. g¹) al aceleiaşi legi dispune că mandatul de primar încetează de drept în cazul pierderii, prin demisie, a calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă a fost ales.

Recent, Curtea a fost sesizată cu privire la neconstituţionalitatea primeia dintre aceste dispoziţii, atât în raport cu non-imperativitatea şi reprezentativitatea mandatului, cât şi cu egalitatea în drepturi, autorii sesizării pe cale de excepţie susţinând că „prevederile atacate, nedeterminând natura cauzei pentru care consilierul local a fost exclus din respectivul partid, pot antrena situaţia în care, fără să poarte vreo vină, consilierul local să-şi piardă mandatul, exercitarea efectivă a acestuia depinzând, aşadar, de voinţa discreţionară a partidului politic pe a cărui listă a fost ales. Principiul egalităţii este încălcat prin faptul că legea creează regimuri diferenţiate pentru consilier, respectiv pentru primar, deoarece primarul pierde mandatul doar dacă demisionează din partid, deci printr-un act de voinţă unilateral, nu şi atunci când este exclus din partid, aşa cum se întâmplă în cazul consilierului local sau judeţean. Or, atât primarul, cât şi consilierul fac parte din categoria aleşilor locali, sunt aleşi în acelaşi mod, statutul lor fiind reglementat în mod unitar. Pierderea calităţii de membru al partidului politic pe listele căruia a fost ales consilierul local sau judeţean, indiferent dacă acesta este sau nu vinovat de săvârşirea unei anumite abateri, împiedică exercitarea dreptului său (…) de a-şi îndeplini mandatul, care (…) are caracter reprezentativ, la fel ca şi mandatul parlamentar”.

Făcând trimitere la o abundentă jurisprudenţă anterioară160, pe care şi-o menţine, Curtea a respins excepţia, considerând161, de o manieră foarte tranşantă, că „de vreme ce alesul local nu mai este membru al partidului pe listele căruia a fost ales înseamnă că nu mai întruneşte condiţiile de reprezentativitate şi legitimitate necesare îndeplinirii programului politic pentru care alegătorii au optat. Prin urmare, nu se mai 159 Pentru detalii, vezi analiza Deciziilor Curţii 44/1993, 45/1994 şi 46/1994 cu privire la parlamentari şi a Deciziei 61/2007, cu privire la aleşii locali, în D. C. Dănişor, M. Nica, Cu privire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Noua Revistă a Drepturilor Omului nr. 2/2007, Ed. C. H. Beck, Bucureşti160 Deciziile 61, 773, 915 din 2007, 677 din 2008, 485 şi 1118 din 2008 161 Decizia 273/2009

78

justifică menţinerea acestuia în funcţia publică. Altfel spus, pierderea calităţii de membru al partidului politic pe a cărui listă a candidat şi a fost votat de corpul electoral are drept consecinţă şi pierderea calităţii de consilier local sau de consilier judeţean. Din această perspectivă nu are, aşadar, importanţă dacă pierderea calităţii de membru al partidului politic are loc ca urmare a demisiei sau a excluderii”.

Cât despre nerespectarea egalităţii prin regimul diferit al încetării mandatului consilierilor, respectiv al primarului, instanţa constituţională s-a limitat să reţină că „distincţia pe care o face textul asupra modalităţii de încetare a mandatului vizează două categorii diferite de aleşi locali, supuşi unui statut distinct atât prin Legea nr. 393/2004, cât şi prin Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001”, ignorând faptul că discriminarea pe care o face legea este neconstituţională, întrucât, din perspectiva felului în care obţin mandatul, primarii şi consilierii nu se află în situaţii juridice relevant diferite, care să justifice, obiectiv şi rezonabil, tratamentul juridic diferenţiat, atât mandatul primilor, cât şi mandatul celor din urmă fiind acordat prin alegeri.

În opoziţie cu teoria suveranităţii naţionale, teoria suveranităţii populare, de principiu neîncrezătoare în ideea de reprezentare, susţine, în acord cu ideile contractualiste ale lui Rousseau şi cu specificul mandatului din dreptul privat, necesitatea mandatului public imperativ. Aceasta se fundamentează pe ideea că aleşii trebuie să execute voinţa generală, pe care nu o reprezintă, fiind doar un produs automat al acesteia, astfel încât mandatul aleşilor nu este decât o misiune pe care cetăţenii titulari ai unor părţi egale de suveranitate, ca mandanţi, şi nu naţiunea, ca fiinţă colectivă, o acordă, fiecare în parte, unora dintre ei - mandatari, misiunea constând în exercitarea puterii în numele şi pe seama mandanţilor.

În această optică, istoric depăşită, mandatul imperativ presupune dependenţa mandatarilor faţă de mandanţi, transpusă în obligaţia de a se conforma directivelor pe care aceştia din urmă au dreptul să le dea, pe toată durata mandatului, celor dintâi. Pe cale de consecinţă, mandatarii sunt responsabili în faţa mandanţilor, putând fi revocaţi de către aceştia, ceea ce teoria mandatului reprezentativ neimperativ nu acceptă, considerând că singura formă posibilă de revocare rezidă în posibilitatea pentru naţiune, ca întreg indivizibil reprezentat, să nu îi mai realeagă, prin corpul electoral, pe aceiaşi mandatari, cu ocazia următoarelor alegeri162.

F. Mandatul public nu este revocabil

Esenţialmente revocabil, mandatul de drept privat presupune, în virtutea acestei calităţi, faptul că mandantul poate retrage mandatul în orice moment, ad nutum, pe motiv că interesele sale nu sunt bine apărate de către mandatar.

În principiu, mandatul public se situează, şi din acest punct de vedere, la antipozii celui privat, fiind irevocabil, în sensul că odată transmis prin vot, nu poate înceta înainte de termen. Considerăm că fundamentarea irevocabilităţii mandatului exclusiv pe caracterul său neimperativ, specifică doctrinei franceze163, este încă

162 J. Barthelemy, P. Duez, Traité de droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1933, citaţi de Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 7163 J. Bourdon, Les assemblées parlementaires sous la Ve République, La documentation française, Paris, 1978, p. 22, citat de D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 108; C. Leclercq, op. cit., p. 40

79

tributară fundamentării caracterului neimperativ pe teoria suveranităţii naţionale, în opoziţie ireductibilă cu suveranitatea populară, care susţine imperativitatea mandatului, ambele teorii păcătuind însă, aşa cum a fost deja argumentat, prin confuzia dintre sursa suveranităţii şi titularul acesteia.

Astfel, considerarea irevocabilităţii mandatului drept efect automat al caracterului său neimperativ trebuie nuanţată, aşa cum practica a demonstrat-o, în sensul că non-imperativitatea nu presupune cu necesitate irevocabilitatea, putând coexista cu revocarea. Aceasta rămâne însă un procedeu marginal în ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii de la nivel naţional, o alterare a caracterelor mandatului reprezentativ tipic, SUA fiind singurul sistem, incontestabil democratic, ce a utilizat procedeul revocării mandatului de Preşedinte – recall-ul -, în condiţiile admiterii caracterului neimperativ al acestui mandat. Frecvenţa redusă a practicii recall-ului se explică, de altfel, prin frecvenţa crescută a alegerilor164.

Coexistenţa non-imperativităţii mandatului cu încetarea sa înainte de termen ca efect al voinţei alegătorilor este specifică mandatului aleşilor locali, în cazul cărora problema exerciţiului suveranităţii, naţionale sau populare, nici nu se ridică, având în vedere că, deşi alegerile sunt şi în acest caz politice, organele administraţiei publice alese nu guvernează, ci administrează. Sistemul român este exemplificativ în acest sens, cât timp, pe de o parte nu admite revocarea mandatelor de parlamentar, iar pe de altă parte, aşa cum am precizat cu ocazia pertinentă, instituie posibilitatea ca alegătorii să decidă, prin voinţa proprie exprimată prin referendum, încetarea înainte de termen a mandatului aleşilor locali, consideraţi responsabili faţă de colectivitatea locală în serviciul căreia se află165, ceea ce echivalează cu o revocare populară, precum şi revocarea populară a Preşedintelui, însă nu la iniţiativa corpului electoral, ci ulterior suspendării Preşedintelui din funcţie, de către Parlament.

Această facultate a cetăţenilor nu echivalează însă cu posibilitatea de a-i constrânge pe aleşii locali să exercite mandatul de o manieră sau alta, cu acordarea de directive în acest sens, aleşii păstrându-şi, pe durata mandatului, libertatea de opinie şi acţiune politică în exerciţiul mandatului. În realitate, demiterea primarilor, a preşedinţilor consiliilor locale, a Preşedintelui ţării, respectiv dizolvarea consiliilor locale sau judeţene ca forme de revocare funcţionează ca o sancţiune a posteriori a modalităţii în care aleşii îşi exercită mandatul, al cărei efect - încetarea mandatului înainte de a ajunge la termen - nu constituie o constrângere a priori şi nici pe parcursul exercitării mandatului.

G. Mandatul public nu poate fi redelegat

Dacă în dreptul privat mandatarul, în executarea obligaţiilor obiect al mandatului, îşi poate substitui o altă persoană şi deci să retransmită mandatul, să-l redelege, în dreptul public, indiferent că este vorba despre nivelul naţional sau local, mandatul nu poate fi retransmis, redelegat, în virtutea principiului delegata potestas non delegatur. Singura situaţie în care puterea transmisă prin mandat poate fi redelegată unui alt organ decât cel rezultat prin alegeri este dacă însăşi Constituţia o permite. Legiferarea se va face de această dată în forma specifică actelor organului în

164 D. Chagnollaud, op. cit., p. 193165 Art. 3 alin. (2) din legea 393/2004 privind statutul aleşilor locali

80

favoarea căruia a avut loc retransmiterea. În cazul României, o atare redelegare a puterii legislative, de la Parlament, organ mandatar rezultat în urma alegerilor, către Guvern, este instituită prin art. 115 din Constituţie, conform căruia Guvernul poate emite ordonanţe prin care să legifereze, în temeiul unei legi speciale de abilitare în acest sens, lege ce emană de la Parlament.

În virtutea democraţiei, imposibilitatea de redelegare a mandatului obţinut în alegeri, corelată cu caracterul reprezentativ al acestuia, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local, are drept consecinţă faptul că în cazul în care un mandat, astfel cum a fost obţinut în urma scrutinului, devine vacant, trebuie organizate alegeri parţiale pentru ocuparea sa. Aşadar, mandatele devenite vacante nu se pot transfera altei liste de partid sau altor candidaţi, independenţi sau aleşi uninominal (în cazul alegerilor parlamentare din sistemul român) altfel decât prin organizarea de noi alegeri. Astfel se asigură exigenţa ca opinia politică a alegătorilor, aşa cum se exprimă valabil prin actul votării, să rămână unica sursă a delegării de putere şi a stabilirii noului mod de atribuire a respectivelor mandate devenite vacante.

Soluţia s-a impus în cazul alegerilor locale române în urma declarării de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii art. 96 alin. (10) din legea 67/2004166. Această dispoziţie prevedea ca dacă locul devenit vacant al unui consilier aparţinând unui partid politic, unei alianţe politice sau electorale nu poate fi ocupat de un supleant de pe lista partidului, respectiv a alianţei, întrucât lista respectivă nu mai are supleanţi, dacă a intervenit vacanţa mandatului unui consilier independent sau dacă a intervenit vacanţa mandatului unui consilier ales pe lista unui partid politic ce a fost radiat, în condiţiile legii, din registrul partidelor politice, locul astfel devenit vacant să fie ocupat de primul supleant de pe lista care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate.

Apreciind, de manieră corectă, că o atare soluţie legislativă încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, garantând caracterul democratic al statului, precum şi pluralismul politic instituit de art. 8 alin. (2) al actului fundamental, instanţa constituţională a statuat că atribuirea mandatului în aceste cazuri de vacanţă „se poate face doar în urma unui vot exprimat de corpul electoral, în cadrul unor alegeri parţiale de completare a structurii consiliului local sau judeţean respectiv”. Considerentele de principiu ale Curţii, pe care considerăm oportun să le cităm textual, fiind univoc şi precis formulate, au fost următoarele: „legea poate stabili mecanisme de transformare a voturilor în mandate şi modul de atribuire a acestora, ca rezultat al alegerilor, dar nu poate, în niciun caz, să prevadă acordarea unui mandat de consilier prin transfer de la un partid la altul, (...) fără ca prin această operaţiune să nu modifice configuraţia politică, aşa cum aceasta a rezultat din voinţa electoratului, iar prin aceasta să se contravină principiului constituţional, potrivit căruia „România este stat de drept, democratic şi social”. (...) Un mandat care a fost atribuit, în urma rezultatelor votului, listei unui partid sau candidat independent, nu poate ca, ulterior, în caz de vacanţă a acestuia, să fie transferat unui alt partid, nici chiar dacă acesta este cel care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate. În mod nejustificat se ajunge la o majorare a numărului mandatelor unui partid cu un alt program electoral decât al celui care a obţinut iniţial mandatul şi care ulterior a devenit vacant în cazurile prevăzute de lege”.

166 Decizia 1219/2007

81

De asemenea, în cazul încetării mandatelor de deputat, respectiv senator, având în vedere că scrutinul este uninominal, şi nu de listă, reamintim că legea 35/din 2008 prevede, în art. 48 alin. (16), că pentru ocuparea locului vacant se vor organiza alegeri parţiale la nivelul colegiului uninominal în care a fost ales respectivul deputat sau senator al cărui loc a rămas vacant, cu excepţia cazului în care vacanţa intervine cu mai puţin de 6 luni înainte de termenul stabilit pentru alegeri parlamentare.

82

TITLUL II. Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales

În modelele democratice actuale, printre care şi cel român, specificul sistemului electoral este dependent de configuraţia, garanţiile şi condiţiile de exerciţiu concret al drepturilor electorale fundamentale – dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, în calitate de componente esenţiale ale acestui sistem, a căror înţelegere necesită o abordare raportată, chiar dacă nu de manieră strict evoluţionistă, la avatarurile pe care aceste drepturi le-au cunoscut de-a lungul timpului.

CAPITOLUL I. Dreptul de a alege

Ca drept electoral fundamental, dreptul de a alege constituie elementul ce determină componenţa corpului electoral şi, având în vedere importanţa acestuia, implicit caracterul regimului constituţional în ansamblul său. În contemporaneitate, o atare concepere a acestui drept, ca fiind fundamental, are drept consecinţă existenţa unui corp electoral extins, din care sunt excluşi doar cetăţenii nedemni sau incapabili. În schimb, considerarea dreptului de vot ca fiind o simplă funcţie publică pe care cetăţeanul o îndeplineşte în procesul electoral, specifică practicilor electorale de acum câteva secole, are drept consecinţă o restrângere drastică a corpului electoral, statul fiind cel care poate decide discreţionar care cetăţeni pot fi alegători şi pe care să îi elimine.

Într-un prim timp, o abordare evolutivă a trăsăturilor sufragiului poate evidenţia că dincolo de reglementările juridice pentru care optează fiecare sistem constituţional în materie electorală, dinamica luptei forţelor politice şi sociale reale, concrete şi contingente, tensiunile şi interesele existente la nivelul societăţii în ansamblul său constituie veritabilele resorturi ale realităţii corpului electoral şi ale rolului acestuia.

Într-un timp secund, exercitarea concretă al dreptului de a alege de către membrii corpului electoral, exprimarea sufragiilor, este condiţionată de înscrierea acestora în listele electorale, documente atestatoare ale calităţii de elector.

Secţiunea 1. Trăsăturile sufragiului

În democraţiile actuale trăsăturile sufragiului sunt universalitatea şi libertatea. Libertatea constituie rezultanta mai multor caractere ale votului: egalitatea, caracterul personal, caracterul direct, caracterul facultativ, secretul votului şi sinceritatea sufragiului, corolar al caracterului liber exprimat al acestuia.

Reamintim că în sistemul român votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat este garantat la nivel constituţional în art. 62 alin. (2) din legea supremă, în cazul alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi în art. 82 alin. (1) în cazul alegerii Preşedintelui.

83

La nivel legislativ, trăsăturile votului sunt reluate în cazul tuturor tipurilor de alegeri: art. 3 alin. (1) din legea 35/2008 dispune că „(1) alegerile parlamentare în România se desfăşoară cu respectarea caracterului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat al votului; (2) cetăţenii români au dreptul de vot şi de a fi aleşi indiferent de rasă, sex, naţionalitate, origine etnică, limbă vorbită, religie, opinie politică, avere sau condiţie socială”; art. 1 alin. (2) din legea 370/2004 dispune că Preşedintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat; art. 1 alin. (2) din legea 67/2004 dispune: „Consiliile locale şi consiliile judeţene, precum şi primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”; art. 1 alin. (2) din legea 33/2007 prevede că „membrii din România în Parlamentul European sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”.

În cele ce urmează, trăsăturile sufragiului vor fi tratate prin raportare la alternativele lor istorice, începând cu opoziţia sufragiu restrâns - sufragiu universal, acestea fiind cele două mari opţiuni în funcţie de care se poate constitui corpul electoral; dintre ele, numai sufragiul universal este astăzi compatibil cu idealul democratic.

A. Universalitatea sufragiului

Universalitatea sufragiului rezidă în aceea că toţi cetăţenii care îndeplinesc anumite condiţii minimale pot exercita dreptului de vot. Înţelegea evoluţiei impunerii caracterului universal al sufragiului reclamă abordarea, în primul rând, a sufragiului censitar, ca formă de sufragiu cel îl precede istoric şi cu care sufragiul universal se află într-o opoziţie considerată clasică.

În al doilea rând, cucerirea universalităţii sufragiului, astfel cum o cunoaştem garantată în democraţiile electorale actuale, printre care şi cea română, şi anume în condiţiile egalităţii în drepturi, fără discriminări în raport de criterii precum sexul, profesia, studiile, vârsta, domiciliul, presupune opoziţia sufragiului universal faţă de orice formă de sufragiu restrâns în baza acestor criterii.

Astfel, sufragiul restrâns reprezintă totalitatea tehnicilor prin care statul limitează dreptul de vot, rezervându-l unor anumite categorii de cetăţeni, uzând în acest scop de criterii de selecţie variabile în timp şi spaţiu, de la un sistem la altul.

A 1. Sufragiul censitar – formă a sufragiului restrâns

În mod eronat considerat un compromis provizoriu din punct de vedere istoric sau un sufragiu universal în devenire, sufragiul censitar constituie, în realitate, creuzetul unui anumit tip de competiţie politică şi punctul cheie al unei întregi filosofii de stat, care, nerecunoscând egalitatea în drepturi, favorizează dominaţia unei anumite categorii sociale, considerată privilegiată167 (fie cea a proprietarilor de pământuri, fie cea a comercianţilor, fie ce a aristocraţilor, fie cea a întreprinzătorilor, fie cea a burgheziei). În plan european, justificarea teoretică a sufragiului censitar rezidă în ataşamentul faţă de suveranitatea naţională, ce reclamă considerarea votului ca fiind o funcţie, pe care doar anumiţi cetăţeni sunt consideraţi, de către naţiunea suverană, apţi să o exercite.

167 O Ihl, op. cit., paragraf 78

84

Sufragiul censitar presupune că dreptul de vot, precum şi dreptul de a fi ales, sunt recunoscute doar cetăţenilor care au o anumită avere. Filosofia justificativă a acestui tip de sufragiu, pe cât de tributară inegalităţii, pe atât de pragmatică, rezidă în aceea că persoanele bogate, cărora situaţia materială le permite să contribuie cel mai substanţial la finanţarea spaţiului public, se bucură de o prezumţie de capacitate, precum şi de aptitudine politică şi morală de a participa la buna funcţionare a ţării. Se consideră că aceşti cetăţeni sunt îndreptăţiţi să participe la deciziile privind modul în care este gestionat spaţiul public, având interesul ca afacerile publice să meargă bine şi fiind totodată responsabili civic, căci dispun de mijloacele financiare necesare să fie educaţi. Averea, prin care se realizează legătura între proprietate şi vot, permite deţinătorilor săi să acţioneze urmărind interesul general, binele public, şi nu pe cel personal, astfel că sufragiul censitar era privit ca un gaj de stabilitate şi de securitate juridică168.

Determinarea cuantumului averii dincolo de care este permisă exercitarea votului, obiect a veritabile bătălii politice în decursul secolului al XIX-lea, se poate realiza, într-o primă variantă, prin luarea în consideraţie a impozitului direct plătit (censul propriu-zis), dovada plăţii condiţionând exerciţiul concret al votului.

Acesta a fost cazul României sub imperiul Constituţiei din 1866: pentru alegerea deputaţilor, corpul electoral era împărţit în 4 colegii ţinând cont de avere şi origine socială (art. 58-65), iar pentru alegerea senatorilor în 2 colegii, conform aceloraşi criterii (art. 68-72). Din primul colegiu pentru alegerea deputaţilor făceau parte alegătorii cu un venit funciar de „300 de galbeni în sus”; din al doilea colegiu făceau parte „acei cari au un venit fonciar de 300 galbeni în jos pene la 100 inclusiv”; din al treilea colegiu făceau parte comercienţii si industrialii cari plătesc către Stat o dare de 80 lei”, iar din al patrulea colegiu „toţi aceia cari plătesc o dare către stat ori cât de mică şi care nu intră în niciuna din categoriile de mai sus”. Art. 64 din Constituţie dispunea că „censul nu se pote dovedi de cât prin rolul de contribuţiune, chitanţele sau avertismentele din partea împlinitorilor de dări pe anul încetat şi pe anul curent”.

În ce priveşte votul pentru senatori, primul colegiu era compus din proprietarii de fonduri rurale din judeţ cu un venit funciar de 300 de galbeni cel puţin, al doilea colegiu, al oraşelor reşedinţe, compunându-se din „proprietarii de nemişcătore avend un venit fonciar de 300 galbeni in jos”, venitul dovedindu-se prin rolurile de contribuţiune. Conform art. 70 din Constituţie, „în oraşele unde nu s'ar găsi un numer de 100 alegători pentru a forma cel d'al duoilea colegiu, acest număr se va complecta cu proprietarii judeţului, posedând un venit fonciar între 300 si 100 galbeni, preferindu-se pururea cei mai greu impuşi şi orăşanii asupra proprietarilor de moşii”.

De asemenea, în sistemul francez, în timpul Restauraţiei (1814), votul pentru Camera Deputaţilor se putea exercita doar ca urmare a plăţii unui impozit de 300 de franci, pentru ca aproape două decenii mai târziu, regele Louis-Philippe să scadă censul la 200 de franci.

O a doua modalitate de stabilire a censului de avere este luarea în considerare a averii rezultate din folosirea unei proprietăţi funciare (Anglia până în 1918, România între 1864 şi 1866).

168 D. C. Dănişor, op. cit., p. 375, D. Rousseau, Liberté politique et droit de vote, în R. Cabrillac, M.-A. Frison Roche, Th. Revet, Libertés et droits fondamentaux, 7e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 290, Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 12

85

86

A 2. Evoluţia impunerii universalităţii sufragiului

Impunerea universalităţii sufragiului, în sensul său actual, s-a realizat treptat, odată cu adâncirea luptei liberale de recunoaştere în mod egal a valorii individului cetăţean, ca ficţiune democratică a unei fiinţe fără calităţi, aşadar independentă de orice apartenenţă169, de tipul celor specifice zorilor societăţilor industriale, cărora le este caracteristic sufragiul censitar. Astfel, regimul reprezentativ nu a avut ca efect automat sufragiul universal şi egal, fiind necesară înlocuirea pieţelor politice censitare cu pieţele politice lărgite şi dezvoltarea unui cult al participării, inclusiv graţie implicării partidelor politice în alegeri, participare care să antreneze masele, de cele mai multe ori sub impulsul aristocraţiei, în scopul întăririi legitimităţii guvernării.

În condiţiile în care sufragiul universal masculin era deja proclamat în mai multe sisteme europene (Marea Britanie, Franţa), efectivizarea sa a constituit un prim timp al impunerii universalităţii sufragiului, Franţa fiind pionierul european în acest sens, cu ocazia alegerilor din aprilie 1848. Acestea s-au desfăşurat în urma Revoluţiei din februarie, printre cuceririle căreia s-a numărat sufragiul universal, proclamat la data de 5 martie 1848. În Germania, sufragiul universal masculin s-a impus în 1871, în Elveţia în 1874, în Finlanda şi Norvegia în 1906.

În România, sufragiul universal s-a introdus sub imperiul Constituţiei din 1866, în urma modificării acesteia în 1917, pusă în aplicare prin Decretul-lege din 16 noiembrie 1918, aplicat în Vechiul Regat, Basarabia şi Dobrogea. Constituţia din 1923 proclamă votul universal, stabilind că prin legi speciale se vor determina condiţiile în care femeile pot exercita drepturile politice, pe baza deplinei egalităţi între cele două sexe (art. 6 alin. (2) ).

În afara Europei, votul universal a fost impus în America odată cu eliberarea negrilor din sclavie, în 1867.

Un al doilea timp al efectivizării sufragiului universal a fost constituit de recunoaşterea sufragiului feminin. Pionierii în această direcţie au fot statul Wyoming în 1869, coloniile neozeelandeze în 1893 şi Australia (Australia de Sud în 1894, iar la nivel federal în 1908), precum şi ţările scandinave – Finlanda în 1906, Norvegia în 1913, Islanda în 1915. Marea Britanie a recunoscut dreptul de vot pentru femeile de peste 30 de ani odată cu recunoaşterea sufragiului universal masculin, în 1918, abia în 1928 recunoscându-l pentru femeile de cel puţin 21 de ani, pentru ca, ulterior celui de-al doilea război mondial, sufragiul feminin să fie garantat în numeroase alte state: Danemarca în 1918, Germania în 1919, Germania, Belgia, Luxemburg în 1919, SUA şi Canada în 1920, Suedia şi Irlanda în 1921.

În România, în pofida dispoziţiilor din Constituţia din 1923, dreptul de vot este admis plenar şi pentru femei abia sub imperiul Constituţiei din 1938, acestea nefiind însă eligibile decât pentru Senat, nu şi pentru Camera Deputaţilor.

În Franţa, deşi Camera Deputaţilor adoptase dreptul de vot pentru femei încă de la sfârşitul primului război mondial, Senatul, dominat de Partidul Radical, s-a opus, de teamă ca femeile să nu voteze masiv pentru dreapta, sub influenţa Bisericii, astfel încât, abia începând cu 21 aprilie 1944, sufragiul este extins şi în favoarea femeilor,

169 O. Ihl, op. cit., paragraf 74

87

renunţându-se la concepţia conform căreia acestea nu au dreptul să participe la treburile publice, trebuind să se limiteze la cele private170.

Sufragiul feminin a fost recunoscut în Italia în 1946, în Grecia în 1952, în Monaco în 1962, în Libia în 1963, în Elveţia la nivel federal în 1971, în San Marino în 1974, iar în Liechtenstein abia în 1984.

Un al treilea timp al extinderii universalităţii sufragiului a fost constituit de eliminarea restricţiilor acesteia, altele decât cele bazate pe criteriul sexului. Este vorba, mai întâi, de eliminarea sufragiului capacitar. Specificul acestui tip de sufragiu rezidă în restrângerea dreptului de vot în funcţie de capacitatea intelectuală, de un anumit nivel de instrucţie pe care cetăţeanul să fie apt să îl dovedească. Fundamentat pe necesitatea unei democraţii de calitate, ce presupune în mod necesar o anumită calitate a votului, susţinută de nivelul de studii al alegătorului, sufragiul capacitar a constituit deseori, în practică, o modalitate de a ascunde discriminări bazate pe rasă sau pe origine şi statut social.

Astfel, în SUA, deşi al 15-lea amendament al Constituţiei interzicea orice discriminare rasială în materie electorală, în anumite state ale sudului, după 1870, dreptul de vot era recunoscut doar cetăţenilor care ştiau să scrie, să citească şi dacă erau cetăţeni încă din 1867 sau dacă erau capabili să demonstreze că bunicul era cetăţean al SUA („clauza bunicului”), uneori trebuind chiar să poată comenta Constituţia. Acest tip de dispoziţii au fost eliminate abia în 1970. Discriminările rasiale privind dreptul de vot al indienilor au fost eliminate în statele din vestul SUA abia în 1948. În anumite cazuri discriminarea rasială a fost oficială, expres prevăzută ca atare în legi (Africa de Sud sub regimul apartheid-ului). În modernitate, în statul american Mississippi se cere ca alegătorii să cunoască măcar parţial Constituţia, să o înţeleagă când o citesc şi să o poată interpreta171.

În România votul capacitar a funcţionat sub imperiul Constituţiei din 1866 şi în aplicarea legii electorale din 1884, alături de votul censitar pe bază de avere. Art. 61 din Constituţie prevedea că sunt scutiţi de cens în al treilea colegiu pentru alegerea deputaţilor „profesiunile liberale, oficerii in retragere, profesorii si pensionarii Statului”. Ca urmare a Constituţiei din 1923 şi în aplicarea legii electorale din 1926, deputaţii şi o parte din senatori erau aleşi prin vot universal; o altă parte din senatori era aleasă prin vot indirect, de către membrii aleşi ai consiliilor locale şi judeţene, iar o altă parte prin vot capacitar, adică de către Camerele de industrie, Camerele de agricultură, de comerţ şi de muncă şi de către universităţi. Legea electorală din 1939, adoptată în aplicarea Constituţiei din 1938, recunoştea dreptul de vot doar „ştiutorilor de carte”.

Impunerea sufragiului universal a reclamat, de asemenea, eliminarea sufragiului restrâns bazat pe criteriul vârstei, care, în sistemele ce impuneau o vârstă prea mare pentru exerciţiul dreptului de vot (23, 25, chiar 30 de ani), masca realitatea înlăturării de la vot a tineretului, ca şi categorie socială. În plus, universalitatea efectivă a sufragiului a impus abandonarea sufragiului restrâns în baza criteriului/censului profesional. Un asemenea cens a existat în sistemul român sub imperiu Constituţiei din 1938 şi al legii electorale din 1939, concomitent cu

170 Pentru detalii, vezi D. Rousseau, Liberté politique et droit de vote, op. cit., p. 291 şi P. Martin, Les systèmes électoraux, Ed. Montchrestien, Paris, 1197 paragraf 16171 P. Martin, op. cit., paragraf 17

88

sufragiul capacitar: ca să poată alege, cetăţenii trebuiau să aibă o anumită profesie, să dovedească faptul că trăiesc din munca lor. Censul profesional a fost menţinut prin decretele-legi din februarie şi noiembrie 1941. De asemenea, censul profesional a presupus excluderea de la exercitarea dreptului de vot a persoanelor ce au o anumită profesie: în Brazilia şi Turcia militarii, in Libia şi Iran militarii şi poliţiştii, în Belgia subofiţerii, caporalii şi soldaţii pe durata îndeplinirii serviciului militar, membrii activi ai armatei participând la vot doar după 3 ani de serviciu. În Anglia, militarii au participat la alegeri pentru Camera Comunelor abia după 1945172.

A. 3. Condiţiile minimale ale exercitării sufragiului universal

Odată cucerit caracterul universal al votului, pentru exercitarea acestuia se impune existenţa capacităţii electorale, constând în respectarea cumulativă a unor condiţii minimale pentru a vota: vârsta, exerciţiul drepturilor civile şi politice, care presupune existenţa unei capacităţi intelectuale (deplinătatea facultăţilor mintale) şi a unei capacităţi morale şi condiţia naţionalităţii.

Art. 36 din Constituţia României normează că pot vota cetăţenii români care au vârsta minimă de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv (alineatul (1) ) şi care sunt în deplinătatea facultăţilor mintale şi au capacitatea morală de a vota, aşa cum rezultă din interpretarea per a contrario a alineatului (2): „nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”.

Vârsta minimă necesară pentru a alege – majoritatea electorală - este, în genere, cea la care individul dobândeşte capacitatea plenară de exerciţiu, funcţionând prezumţia existenţei discernământului, a maturităţii intelectuale şi a independenţei decizionale. Istoric, vârsta majorităţii electorale a scăzut progresiv, corespunzător cuceririi etapizate a caracterului universal al sufragiului. În Franţa, de pildă, majoritatea electorală a trecut de la 30 de ani (1815) la 25 de ani (1830), respectiv la 21 de ani (1848)173, abia în 1974 ajungând la 18 ani, în virtutea legii din 5 iulie 1974, care dispune că pot alege francezii de ambele sexe având vârsta de 18 ani împliniţi şi care se bucură de exerciţiul drepturilor civile şi politice, nefiind în niciuna dintre situaţiile de incapacitate prevăzute de lege”174. În cvasitotalitatea sistemelor actuale, majoritatea electorală se dobândeşte la 18 ani: în Marea Britanie începând cu 1969, în Germania începând cu 1970, în SUA începând cu 1971, în Italia începând cu 1975.

În România, majoritatea electorală de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, aşa cum este garantată în Constituţie, este reluată şi la nivel legislativ, în cazul tuturor tipurilor de alegeri175.

Capacitatea intelectuală necesară pentru a vota este condiţionată de lipsa punerii sub interdicţie, care atestă lipsa discernământului şi deci a capacităţii mentale. Aşadar, bolile mintale nu sunt prin ele însele o restricţie a dreptului de a vota, alienaţii şi debilii mintal care nu sunt puşi sub interdicţie fiind prezumaţi că deţin capacitatea intelectuală pentru a-şi exprima sufragiul. De pildă, legea franceză din 27 iunie 1990 172 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 14173 D. Chagnollaud, op. cit., p. 168174 C. Leclercq, op. cit., p. 158175 Art. 3 alin. (4) din legea 35/2008; art. 5 alin. (5) din legea 33/2007; art. 1¹ alin. (1) lit. c) din legea 373/2004; art. 3 alin. (1) din legea 67/2004

89

dispune că persoanele internate pentru tulburări mintale îşi păstrează, la ieşire, plenitudinea drepturilor lor. Aşa cum este impusă constituţional în art. 36 alin. (2) din legea supremă, condiţia capacităţii intelectuale este reluată şi la nivel legislativ176.

Capacitatea morală, numită şi demnitate electorală, are ca scop să ateste existenţa unui minimum de ataşament al alegătorului faţă de stat, a cărui absenţă atrage imposibilitatea de a vota şi se constată prin condamnarea cetăţeanului pentru săvârşirea anumitor infracţiuni. Astfel, nedemnitatea, lipsa capacităţii morale, nu poate fi constatată decât prin hotărâre judecătorească definitivă, iar în ce priveşte faptele săvârşite pentru care intervine nedemnitatea, reglementările sistemelor electorale sunt foarte diferite. Nu vor putea exercita dreptul de vot persoanele condamnate definitiv la pierderea drepturilor electorale, pe toată perioada stabilită prin hotărârea judecătorească de condamnare.

În sistemul român, condiţia capacităţii morale, aşa cum este impusă constituţional în art. 36, este reluată şi la nivel legislativ177. Interzicerea drepturilor electorale poate interveni fie ca pedeapsă accesorie, fie ca pedeapsă complementară. Pedeapsa accesorie, constând în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 din Codul Penal, printre care şi dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, însoţeşte de drept, conform art. 71 alin. (2) din Codul Penal, condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

Ca pedeapsă complementară, interzicerea dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice se aplică fie facultativ, dacă instanţa judecătorească o consideră necesară, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, fie obligatoriu, când legea prevede această pedeapsă, însă, în ambele cazuri, sub condiţia ca pedeapsa principală stabilită să fie închisoarea de cel puţin 2 ani (art. 65 din Codul Penal). Executarea pedepsei interzicerii drepturilor electorale începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei (art. 66 din Codul Penal).

Persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale nu participă la vot şi nu sunt avute în vedere la stabilirea numărului total al alegătorilor.

Persoanele care se află în stare de arest preventiv, protejate de prezumţia de nevinovăţie, câtă vreme nu a intervenit o hotărâre judecătorească de condamnare, pot exercita dreptul de vot, în cazul lor aplicându-se dispoziţiile privind urna specială.

Sunt considerate incapacităţi electorale atât lipsa capacităţii mintale, cât şi nedemnitatea – lipsa capacităţii morale.

În România, ca şi în dreptul comparat, naţionalitatea, condiţie necesară pentru exerciţiul dreptului de vot, precum şi, corelativ, a dreptului de a fi ales, nu se aplică în cazul alegerilor pentru membrii Parlamentului European şi nici în cazul alegerilor locale, ca urmare a integrării în Uniunea Europeană. Astfel, reamintim că, pe de o

176 Art. 3 alin. (5) din legea 35/2008; art. 5 alin. (6) din legea 33/2007, art. 5 alin. (1) lit. a) din legea 67/2004177 Ibidem

90

parte, art. 5 alin. (9) din legea 33/2007, dispune, în cazul alegerilor europarlamentare, că au drept de vot şi de a fi aleşi ca membri din România în Parlamentul European, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub rezerva îndeplinirii cerinţelor prezentei legi, toţi cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul art. 17 alin. (1) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care au reşedinţa sau domiciliul pe teritoriul României. Pe de altă parte, art. 16 alin. (4) din Constituţie le garantează acestor cetăţeni dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale în condiţiile legii organice, art. 4¹ alin. (1) şi (2) din legea 67/2004 privind alegerile locale dispunând: cetăţenii oricărui stat membru al Uniunii Europene, care au domiciliul sau reşedinţa în România au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în alegerile locale în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, însă numai pentru funcţia de consilier local şi consilier judeţean.

Votarea de către persoanele ce nu au exerciţiul dreptului de vot constituie, în sistemul român, infracţiune178.

Astfel precizate, condiţiile minimale ale exercitării dreptului de a alege sunt conform exigenţelor art. 53 din Constituţie referitor la condiţiile restrângerii exerciţiului drepturilor.

B. Egalitatea sufragiului

Cucerire istoric anevoioasă, egalitatea sufragiului a presupus, evolutiv, eliminarea sufragiului censitar şi renunţarea treptată la restricţiile impuse caracterului universal al sufragiului, în raport de criteriile deja analizate. Procesul de egalizare a sufragiului a condus la extinderea universalităţii acestuia, pentru ca în democraţiile actuale egalitatea sufragiului să fie considerată o garanţie a caracterului universal al acestuia şi a libertăţii votului. În aceste sisteme, sufragiul egal reprezintă o particularizare, în materia dreptului de vot, a egalităţii în drepturi.

În sistemul român, egalitatea sufragiului are ca prim fundament constituţional egalitatea garantată de articolul 16 al legii supreme. Totodată, unitatea poporului român impusă ca fundament al statului de art. 4 din Constituţie are drept consecinţă unitatea corpului politic şi a reprezentării poporului, astfel că, în materia drepturilor politice în genere, aşadar inclusiv în ce priveşte sufragiul, nu pot fi introduse diferenţieri categoriale între cetăţeni, prin care să fie încălcată egalitatea.

Egalitatea sufragiului presupune respectarea principiului de echivalenţă „un cetăţean, un sufragiu”, adică singularitatea votului, caracterul său unic. De asemenea, egalitatea sufragiului reclamă egalitatea reprezentării, în ansamblul reprezentativ, a corpului politic unitar.

B 1. Unicitatea votului

Caracterul unic al votului presupune că fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea unuia şi aceluiaşi organ, sufragiului astfel exprimat recunoscându-i-se aceeaşi valoare, pe întreg teritoriul statului, în cazul tuturor cetăţenilor. În acest sens trebuie interpretată indivizibilitatea corpului politic garantată prin instituirea

178 Art. 26^5 alin. (1) lit. a) din legea 370/2004; art. 56 din legea 35/2008; art. 109 alin. (2) din legea 67/2004; art. 22^4 din legea 33/2007.

91

unităţii poporului ca fundament al statului, în art. 4 alin. (1) din Constituţia României, precum şi indivizibilitatea poporului, a teritoriului şi a suveranităţii, garantate constituţional în art. 1 alin. (1) al legii supreme, care dispune că România este stat unitar şi indivizibil.

Corelativ garantării constituţionale şi legale a egalităţii votului, legislaţia electorală română instituie expres caracterul singular, unic al votului: pentru alegerile parlamentare, art. 4 alin. (1) din legea 35/2008 prevede că „fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi la un singur vot pentru alegerea Senatului”; pentru alegerile prezidenţiale, art. 1 alin. (3) din legea 370/2004 dispune că „alegătorul are dreptul la un singur vot, în fiecare tur de scrutin organizat pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit art. 81 alin. (2) si (3) din Constituţia României, republicată”; pentru alegerile locale, caracterul unic al votului pentru alegerea primarilor, consiliilor locale, consiliilor judeţene şi a preşedinţilor acestora din urmă este prevăzut de art. 3 alin. (2) din legea 67/2004.

Unicitatea votului şi egala valoare a acestuia impune, de asemenea, ca fiecare alegător să fie înscris pe o singură listă electorală, să aibă un singur domiciliu, un singur act de identitate.

Protecţia singularităţii votului este asigurată, în sistemul român, de incriminarea ca infracţiune a exercitării de către alegător a dreptului său de vot de două sau de mai multe ori în ziua alegerilor179, precum şi a introducerii în urnă, de către orice persoană, alegător sau nu, a mai multor buletine de vot decât au dreptul alegătorii pentru alegerea uneia şi aceleiaşi autorităţi publice elective180.

De altfel, atunci când alegătorul votează altundeva decât acolo unde îşi are domiciliul, precum şi atunci când îşi are domiciliul sau reşedinţa în străinătate, este obligat să completeze o declaraţie pe propria răspundere cum că nu a mai votat, la respectivele alegeri şi nu va mai vota. Verificarea acestor declaraţii este realizată de către Autoritatea Electorală Permanentă, însă reglementarea în materie, inclusiv în ce priveşte termenul de verificare, nu permite ca eventualele nereguli constatate, inclusiv votul multiplu, să aibă efecte juridice asupra procesului electoral deja încheiat. Se impune astfel o modificare a legislaţiei electorale şi sub acest aspect, care să permită o verificare într-un termen rezonabil, respectându-se imperativul celerităţii, specific desfăşurării procesului electoral, astfel ca eventuala fraudare a rezultatului acestuia, prin votul multiplu, să permită reluarea scrutinului.

Egalitatea dreptului de vot, a sufragiului şi caracterul unic al votului nu sunt înfrânte în sistemele ce practică scrutine mixte, în care alegătorul votează o parte din reprezentanţi conform scrutinului majoritar, iar pe cealaltă parte conform reprezentării proporţionale, astfel încât electorul dispune de două buletine de vot, corespunzătoare celor două sufragii pe care le exprimă. Caracterul singular al votului se menţine prin aceea că fiecare alegător dispune doar de un singur vot în vederea alegerii uneia şi aceleiaşi categorii de reprezentanţi pentru alegerea cărora se aplică o modalitate de scrutin specifică. Cel de-al doilea vot, exprimat pentru alegerea celeilalte categorii de reprezentanţi, conform celeilalte modalităţi de scrutin, rămâne şi el unic.

179 Art. 22^4 din legea 33/2007; art. 56 alin. (1) din legea 35/2008; art. 26^5 alin. (1) lit. b) din legea 370/2004; art. 109 alin. (2) din legea 67/2004180 Art. 26^5 alin. (1) lit. c) din legea 370/2004; art. 57 din legea 35/2008; art. 110 din legea 67/2004; art. 22^5 din legea 33/2007

92

În România, ca şi în dreptul comparat, sunt aşadar interzise atât votul plural, cât şi votul multiplu, ca variante istorice ale votului unic, încălcări ale egalităţii sufragiului.

B. 2. Votul plural

Excepţie nu doar de la egalitatea sufragiului, ci şi de la caracterul personal şi individual al acestuia, fiind utilizat pentru a compensa universalitatea sufragiului înainte ca aceasta să se impună plenar181, votul plural presupune că anumitor alegători li se acordă sufragii suplimentare în cadrul uneia şi aceleiaşi circumscripţii, pentru alegerea aceleiaşi autorităţi de stat, în baza unor capacităţi prezumate ale acestora, consideraţi fiind, graţie anumitor calităţi personale (capi de familie, proprietari, titulari de diplome de studii), că au interese speciale în afacerile statului.

O primă formă a votului plural este votul dublu, practicat, de pildă, în Franţa, în baza legii din 20 iunie 1820, în condiţiile unui vot censitar. Cei mai bogaţi dintre alegători erau grupaţi în două colegii: colegiile care alegeau o primă fracţiune din deputaţi şi departamentele care alegeau cealaltă parte, marii proprietari dispunând de vot dublu; astfel, un sfert din alegătorii cei mai bogaţi se pronunţau de două ori182.

În Noua Zeelandă, legea cu privire la alegerile locale şi la modul de votare din 1953 introducea aplicarea unui cens pe avere în baza căruia unii alegători exercitau vot plural. În Prusia anului 1849 toţi adulţii de sex masculin votau plural în cadrul votului universal.

O a doua variantă a votului plural constă în votul familial, al cărui ideal era fie realizarea sufragiului universal integral, prin încorporarea femeii şi a copiilor în corpul electoral, prin intermediul capului familiei, fie reprezentarea grupului familial ca atare şi nu a indivizilor ce îl compuneau183. Votul familial practicat în Belgia (1893 – 1921) presupunea că părinţii aveau dreptul să voteze în locul copiilor minori, capul familiei având astfel un număr de voturi corespunzător cu importanţa familiei sale, numărul de sufragii de care dispunea fiind proporţional cu numărul copiilor minori. Mai mult, la nivel de ansamblu, legea belgiană din 1893 acorda un prim sufragiu cetăţeanului, un al doilea capilor familiei în condiţiile descrise, un al treilea proprietarilor ce deţineau o anumită avere, cel de-al patrulea şi al cincilea sufragiu fiind acordate celor ce aveau titluri obţinute în învăţământul mediu sau superior, nefiind însă permis decât cumulul a trei voturi184.

Acest sufragiu a fost considerat avantajos pe motiv că încuraja natalitatea şi ar fi constituit un paliativ al majorităţii electorale, fiind susţinut în special de către conservatori, care considerau că taţii de familie erau mai moderaţi decât celibatarii185.

Votul familial a mai fost practicat în Spania lui Franco şi a fost propus prin proiectul de Constituţie al mareşalului Pétain, în Franţa, la 10 iulie 1940, tatăl, eventual mama, ca şef de familie cu cel puţin 3 copii, având drept la vot dublu. Iniţiativa nu s-a transpus însă în act normativ, cu toate că un atare proiect mai fusese adoptat de Camera Deputaţilor în decembrie 1923, pentru a fi abandonat ulterior. Mai mult, în sistemul 181 P. Martin, op. cit., paragraf 19182 F. Bon, Les elections en France, 1978, citat de C. Leclercq, op. cit., p. 163183 D. Chagnollaud, op. cit., p. 170184 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 17185 C. Leclercq, op. cit., p. 163

93

francez, Consiliul constituţional a declarat votul plural ca fiind contrar egalităţii sufragiului, în 1979186.

În România, votul plural a fost propus în 1913, ca element de tranziţie de la votul censitar la cel universal, dar nu a mai fost reglementat din cauza războiului şi a introducerii, în 1917, a votului universal.

B 3. Votul multiplu Asemănător votului plural, votul multiplu presupune că alegătorul ce

îndeplineşte anumite condiţii stabilite de lege dispune de un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat, pe care însă îl poate exercita de mai multe ori în circumscripţii teritoriale diferite. Acest tip de sufragiu a funcţionat în Marea Britanie, începând cu 1918, în baza lui Representation People Act, până în 1951, universitarii votând de două ori, în virtutea superiorităţii lor intelectuale.

În sistemul român, votul multiplu a funcţionat sub imperiul Constituţiei din 1923, la alegerile pentru Senat. Profesorii universitari beneficiau de maxim patru voturi: unul în circumscripţia lor electorală, altul pentru alegerea senatorului universităţii în care îşi desfăşurau activitatea şi încă două voturi dacă erau în acelaşi timp membri ai unui consiliu comunal sau judeţean sau ai unei Camere de comerţ, industrie, muncă, agricultură (senatele universităţilor, consiliile şi Camerele fiind votând pentru o parte din senatorii, în condiţiile alegerii acestora prin vot indirect).

B 4. Egalitatea reprezentării corpului politic

Egalitatea sufragiului impune reprezentarea egală a corpului politic, astfel încât circumscripţiile electorale trebuie să fie delimitate respectând echilibrul demografic şi egala reprezentare a populaţiei. În cazul utilizării reprezentării proporţionale, circumscripţiile electorale având populaţii diferite ca număr, pentru asigurarea egalei reprezentări se foloseşte norma de reprezentare, care trebuie să fie aceeaşi pe tot teritoriul statului, în virtutea egalităţii şi a nediscriminării în materia drepturilor politice.

Astfel, gruparea legală a alegătorilor, în vederea exercitării votului, în colegii electorale, pe diverse criterii – profesional, religios, de avere, constituie încălcării ale egalităţii sufragiului, ale egalei reprezentări şi, totodată, restrângeri ale universalităţii votului (vezi supra), întrucât colegiile inegale ca număr de alegători aleg un număr egal de reprezentanţi, iar colegiile egale ca număr de alegători aleg un număr inegal de reprezentanţi.

Gruparea alegătorilor în raport de criteriul profesional instituie o reprezentare a intereselor profesionale în ansamblul reprezentativ, ce poate fi moderată sau integrală187. Reprezentarea profesională moderată se caracterizează prin aceea că profesioniştii sunt delegaţi în Adunarea legiuitoare de către alegători grupaţi în colegii distincte, conform specializării lor profesionale. Reprezentarea profesională integrală presupune că profesioniştii delegaţi în Ansamblul reprezentativ sunt desemnaţi chiar de

186 Ibidem187 B. Lavergne, Le gouvernement des démocraties modernes, Paris, 1933, p. 128 citat de T. Drăganu, op. cit., p. 242

94

către corpul profesional, de consiliul sau de organele acestuia, şi nu direct de către alegătorii grupaţi în colegii profesionale188.

Sistemul colegiilor electorale profesionale, aplicat în România sub imperiul Constituţiei din 1938, presupunea o reprezentare profesională moderată, pentru a fi alegător pentru Adunarea Deputaţilor trebuind să se facă dovada instruirii şcolare (alegătorul să ştie să scrie şi să citească), iar gruparea în colegii realizându-se conform criteriului solidarităţii „îndeletnicirii”, care trebuia, conform art. 61 alin. (1) din Constituţie, să fie una dintre următoarele: agricultor sau muncitor manual; comerciant sau industriaş; intelectual.

Sistemul colegiilor religioase a existat în Franţa în anul 1946.Sistemul colegiilor constituite pe baza averii a coexistat cu sufragiul censitar,

în cazul României sub imperiul Constituţiei din 1866, aşa cum am analizat anterior.

C. Caracterul secret şi personal al votului

C. 1. Caracterul secret al votului

Secretul votului constituie acea garanţie a liberei exprimări a acestuia în virtutea căreia opinia alegătorului este exprimată ca opţiune individuală personală, anonimă, de manieră autonomă, independentă, nesupusă niciunei constrângeri şi niciunei presiuni. Confidenţialitatea presupune astfel că alegătorul nu poate fi obligat sau presat să-şi dezvăluie opţiunea nici în momentul exprimării sale prin vot, nici ulterior acestui moment.

Istoric, votul secret înlocuieşte votul public, exprimat de cele mai multe ori oral şi specific unei viziuni aristocratice asupra votului, existentă la începuturile regimurilor reprezentative, care vizau unanimitatea şi cristalizarea unei majorităţi masive şi conformiste. Astfel, votul era considerat o funcţie ce aparţinea notabililor şi care, pentru a fi morală şi a putea influenţa opinia celor mulţi, trebuia asumată public: „atunci când poporul îşi manifestă sufragiile, ele trebuie să fie publice şi aceasta trebuie considerată o lege fundamentală a democraţiei. Trebuie ca micul popor să fie luminat (…) de gravitatea anumitor personaje” (Montesquieu, L’esprit des lois)189.

Garanţiile materiale tradiţionale ale secretului votului sunt buletinele scrise protejate de plicuri apărute în Australia în 1857 şi cabina de vot izolată, preluate, într-un prim val istoric, de către Marea Britanie, Belgia (1877), Norvegia (1884), SUA (1890), Germania (1903), Franţa. Societăţile rurale precum Danemarca (1901), Prusia (1918) sau Ungaria (1930) au fost printre ultimele state care au adoptat confidenţialitatea votului.

Trecerea de la votul public la cel secret a avut motivaţii şi finalităţi asemănătoare, în esenţă, de la un stat la altul. În Marea Britanie, în 1872, prin Ballot Act, votul secret l-a înlocuit pe cel prin aclamare în piaţa publică, în cadrul unui miting de desemnare. Scopul a fost atomizarea şi individualizarea votului, democratizarea şi eliminarea controlului sindicatelor. Un ritual public a fost astfel înlocuit cu unul personal: buletinele de vot se primeau de către alegători la intrarea în sala de vot, conţineau numele, prenumele şi profesiile candidaţilor, alegătorul dădea votul în

188 Ibidem189 D. Chagnollaud, op. cit., p. 117

95

cabina izolată, îl închidea într-un plic şi-l depunea în urnă. Prezenţa celor ce nu aveau drept de vot la locul unde se desfăşura votul era expres interzisă.

În Franţa, deşi principiul secretului votului exista încă din 1789, abia în 1913 au fost adoptate buletinele scrise şi cabina de vot izolată, în acelaşi scop al individualizării votului, al privatizării opiniei exprimate prin vot, şi nu doar a exprimării acesteia, al eliminării ierarhiilor şi solidarităţilor comunitariste, precum şi a controlului sau influenţei corpurilor de apartenenţă primară, în general a oricărei tutele naturale. Votul a devenit astfel, prin secretul său, o problemă de conştiinţă personală a alegătorului, dovada apartenenţei directe a acestuia la stat, o modalitate de republicanizare190. S-a considerat astfel că secretul votului constituie un triumf al concepţiei liberale şi individualiste asupra votului, contribuind la protecţia celui slab atât în raport cu cei puternici, cât şi în raport cu egalii săi, rupând tradiţia obligaţiei sau a tentaţiei de a exprima, prin votul public, solidarităţile de grup, şi nu o opinie personală191.

S-a întâmplat însă şi ca efectele confidenţialităţii votului să funcţioneze, şi nu de manieră involuntară, accidentală, în sens contrar democraţiei, şi anume nu pentru a extinde sfera alegătorilor, ci pentru a exclude anumite categorii de votanţi de la participarea la construcţia spaţiului public. Astfel, în SUA, începând cu 1890, utilizarea buletinelor de vot scrise şi a izolatorului s-au demonstrat, sub masca necesităţii asigurării unui vot democratic de calitate şi a încurajării spiritului civic, o formă de restrângere a participării la scrutin a persoanelor de culoare şi chiar a săracilor şi analfabeţilor, în special în statele din Sud, prin instituirea unor taxe de înscriere electorală şi a unui test de alfabetizare.

În contemporaneitate, secretul votului, considerat sinonim al libertăţii, egalităţii şi onestităţii acestuia192, este garantat în dreptul internaţional atât la nivel universal (art. 21 din Declaraţia Drepturilor Omului şi art. 25 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice), cât şi în plan european (art. 3 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului)193.

Pe lângă garanţiile materiale ale secretului votului, în sensul asigurării respectării sale converg, în democraţiile actuale, dispoziţiile referitoare la procedura votării. În legislaţia electorală română, violarea secretului votului de către orice persoane, inclusiv de către membrii biroului electoral al secţiei de votare, este incriminată ca infracţiune194.

C 2. Caracterul personal al votului

C 2. 1. Garanţiile caracterului personal al votului

Exprimând o opţiune politică individuală şi autonomă, votul trebuie să poată fi exercitat de persoana căreia îi aparţine opţiunea ce se materializează în vot. În sistemul român, caracterul personal al votului este garantat, în cazul alegerilor parlamentare, în 190 O. Ihl, op. cit., paragrafe 94-95191 P. Martin, op. cit., paragraf 21192 Rezoluţia ONU 44/146 din 15 decembrie 1989, citată de O. Ihl, op. cit., paragraf 89193 Vezi supra194 Art. 54 din legea 35/2008; art. 108 din legea 67/20094; art. 22² din legea 33/2007; art. 26^6 din legea 370/2004.

96

următorii termeni: „fiecare alegător îşi exprimă votul personal. Exercitarea votului în numele altui alegător este interzisă”195. Punerea în practică a caracterului personal şi secret al votului se asigură prin caracterul personal al actului material al votării: deplasarea alegătorului la secţia de votare, intrarea doar a acestuia în cabina de vot, ulterior verificării identităţii şi introducerea personală, de către alegător, a buletinului de vot în urnă.

Aşadar, în vederea asigurării caracterului personal al exercitării votului, ca regulă în sistemele electorale actuale, identitatea alegătorului trebuie să fie mai întâi cunoscută, în acest sens legislaţia electorală română instituind registrul electoral şi cărţile de alegător (ce se vor utiliza începând cu alegerile parlamentare din 2012196), precum şi listele electorale.

Registrul electoral197 reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscrişi toţi cetăţenii români, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani, cu drept de vot, întocmită, păstrată şi actualizată în permanenţă de către Autoritatea Electorală Permanentă, respectiv de către birourile teritoriale ale acesteia, la nivel de judeţ şi sector al municipiului Bucureşti. Registrul electoral este structurat, pentru cetăţenii români cu domiciliul în România, pe judeţe, municipii, oraşe, comune, iar pentru cei cu domiciliul în străinătate, pe ţări şi localităţi. Înregistrarea cetăţenilor cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate se va face pe baza evidenţei existente la Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, utilizată la eliberarea paşapoartelor cu menţiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate, precum şi a datelor deţinute de Ministerul Afacerilor Externe.

Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, precum şi cetăţenii români cu domiciliul în ţară aflaţi temporar în străinătate pot, la cererea lor, să fie înscrişi cu datele corespunzătoare ultimei adrese de domiciliu sau de reşedinţă. Datele ce se înscriu în Registrul electoral, destinate, ca şi celelalte informaţii din această baze de date, exclusiv proceselor electorale, sunt: data naşterii, codul numeric personal, ţara de domiciliu sau de reşedinţă, adresa de domiciliu, adresa de reşedinţă, seria şi numărul cărţii de alegător, seria şi numărul actului de identitate.

Persoanele decedate, persoanele ce şi-au pierdut drepturile electorale, precum şi cele ce şi-au pierdut cetăţenia română se radiază din Registrul electoral în termen de 24 de ore.

Orice persoană înscrisă în Registrul electoral poate solicita informaţii numai cu privire la datele personale conţinute în acesta, precum şi formula întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori, la biroul teritorial judeţean al Autorităţii Electorale Permanente competent. Acesta este obligat să se pronunţe prin dispoziţie, în cel mult 3 zile de la înregistrarea întâmpinării, împotriva dispoziţiilor putându-se introduce contestaţie, la judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază alegătorul. Judecătoria soluţionează contestaţiile în cel mult 3 zile de la înregistrare.

Identitatea alegătorului trebuie verificată înaintea votării, în sistemul român, alegătorul fiind obligat, pentru a primi buletinul de vot şi ştampila cu menţiunea „VOTAT”, să prezinte în acest sens un act de identitate, ce se verifică de către membrii

195 Art. 4 alin. (2) din legea 35/2008196 Art. 72 şi 73 alin. (1) din legea 35/2008197 Art, 22 – 24 din legea 35/2008

97

biroului electoral al secţiilor de votare, precum şi să semneze în listele electorale sau în tabele electorale. În situaţia în care alegătorul, din motive bine întemeiate, constatate de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, nu poate semna în lista sau în tabelul electoral, se va face menţiunea în listă sau în tabel, cu confirmarea, pe bază de semnătură, a unui membru al biroului electoral198.

Prin act de identitate se înţelege, în cazul alegerilor parlamentare din România, cartea de identitate, cartea de identitate provizorie, buletinul de identitate; în cazul cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate, paşaportul simplu cu menţiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate, în cazul cetăţenilor cu reşedinţa în străinătate, paşaportul simplu sau, în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, şi cartea de identitate, însoţite de orice alt document emis de autorităţile străine care dovedeşte reşedinţa în străinătate; în cazul membrilor reprezentanţelor diplomatice, paşaportul diplomatic sau de serviciu; în cazul elevilor din şcolile militare, carnetul de serviciu militar199. Mutatis mutandis, aceste dispoziţii se aplică şi în cazul alegerilor prezidenţiale, cât timp legea privind acest tip de alegeri nu defineşte expres noţiunea de act de identitate.

În cazul alegerilor locale, actul de identitate constă, pentru cetăţenii români, în cartea de identitate, cartea de identitate provizorie, buletinul de identitate sau paşaportul diplomatic sau de serviciu aflat/aflată în termenul de valabilitate, iar în cazul elevilor din şcolile militare, carnetul de serviciu militar, cetăţenii Uniunii Europene putându-şi exercita dreptul la vot pe baza oricărui document valabil care le atestă identitatea200.

În cazul alegerilor din România pentru Parlamentul European, este considerat act de identitate emis de statul român: cartea de identitate; cartea de identitate provizorie; buletinul de identitate ori paşaportul diplomatic; paşaportul diplomatic electronic; paşaportul de serviciu; paşaportul de serviciu electronic; paşaportul simplu, paşaportul simplu electronic, paşaportul simplu temporar, ce pot fi folosite pentru exercitarea dreptului de vot numai de către cetăţenii români domiciliaţi sau aflaţi în străinătate; carnetul de serviciu militar, în cazul elevilor din şcolile militare. Pentru aceleaşi alegeri, este considerat document de identitate valabil al alegătorului comunitar (precum şi al persoanei eligibile comunitar) orice document eliberat de statul membru al cărui cetăţean este titularul, altul decât România, şi care este considerat act de identitate în statul emitent201.

Printre garanţiile caracterului personal al votului, legiuitorul român a instituit şi dreptul electoral al fiecărui alegător şi candidat de a contesta identitatea persoanei ce se prezintă la vot, caz în care identitatea se stabileşte, prin orice mijloace legale, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare. În situaţia în care contestaţia este întemeiată, acesta din urmă îl opreşte de la vot pe alegătorul în cauză, consemnează faptul într-un proces-verbal şi sesizează autorităţile competente202.

198 Art. 42 alin. (2) din legea 35/2008; art. 19^5 alin. (6) din legea 370/2004; art. 19^4 alin. (3) din legea 33/2007199 Art. 2 pct. 32 din legea 35/2008200 Art. 126 din legea 67/2004201 Art. 5¹ alin. (2) şi (3) şi art. 9¹ alin. (4) din legea 33/2007202 Art. 84 din legea 67/2004; art. 42 alin. (14) şi (15) din legea 35/2008; art. 19^4 alin. (13) şi (14) din legea 33/2007; art. 19^5 alin. (139 şi (14) din legea 370/2004

98

De asemenea, în sistemul român, utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de identitate fals sunt incriminate ca infracţiuni203.

Pe lângă votul familial, excepţie de la caracterul personal al votului deja prezentată, de la principiul că punerea în practică a caracterului personal şi secret al votului se asigură prin deplasarea alegătorului la secţia de votare, intrarea doar a acestuia în cabina de vot, ulterior verificării identităţii şi introducerea personală, de către alegător, a buletinului de vot în urnă, există mai multe excepţii.

C 2. 2. Prezenţa în cabina de vot şi a altor persoane în afara alegătorului

Legislaţia electorală română admite, în condiţii restrictive, care să menţină personalitatea şi secretul votului, prezenţa în cabina de vot şi a altor persoane în afara alegătorului, numai în situaţia în care alegătorul nu poate, din motive temeinice constatate de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, să voteze singur. În această situaţie, alegătorul poate să cheme în cabina de votare un singur însoţitor, ales de el, pentru a-l ajuta, însoţitorul neputând să facă parte din anumite categorii de persoane.

Cu privire la acest din urmă aspect, legislaţia electorală română nu este, din păcate, uniformă: dacă în cazul alegerilor parlamentare, prezidenţiale şi pentru membrii Parlamentului European însoţitorul nu poate fi observator şi nici membru al biroului electoral al secţiei de votare, în cazul alegerilor locale se prevede că nu pot fi însoţitori persoanele care candidează în circumscripţia în a cărei rază teritorială se află secţia de votare respectivă204.

Considerăm că viitoarele reglementări electorale vor trebui să dispună imposibilitatea, în cazul tuturor tipurilor de alegeri, ca însoţitorul să fie atât membru al biroului electoral al secţiei, cât şi observator, persoană acreditată sau candidat în alegeri.

C 2. 3. Urna specială

În cazul imposibilităţii obiective de deplasare personală a anumitor alegători la secţia de votare, anumite legislaţii electorale, printre care şi cea română, prevăd varianta urnei mobile, ce presupune deplasarea urnei la alegători, cu respectarea unor garanţii ale personalităţii şi secretului votului.

Uzând terminologia de urnă specială, sistemul român205 optează pentru această soluţie în ce-i priveşte pe alegătorii netransportabili din cauză de boală sau invaliditate, respectiv pe alegătorii reţinuţi, pe cei deţinuţi în baza unui mandat de arestare preventivă şi pe cei ce execută o pedeapsă privativă de libertate, dar care nu şi-au pierdut drepturile electorale206, sub condiţia solicitării exprese a acestora, prin cerere

203 Art. 26^5 alin. (2) din legea 370/2004; art. 57 alin. (1) din legea 35/2008; art. 110 din legea 67/2004.204 Art. 19^ 4 din legea 33/2007; art. 42 alin. (22¹) şi art. 71¹ din legea 35/2008; art. 19^ 5 din legea 370/2004, respectiv art. 86 alin. (2) din legea 67/2004.205 Art. 87 şi 123 alin. (2) din legea 67/2004 ; art. 19 ^ 6 din legea 370/2004; art. 19 ^5 din legea 33/2007; art. 22¹, 22², 22³ din legea 35/2008. 206 De remarcat că în cazul alegerilor locale dispoziţiile sunt încă lacunare, referindu-se numai la alegătorii deţinuţi în baza unui mandat de arestare preventivă, nu şi la cei reţinuţi sau care

99

scrisă, însoţită, în cazul persoanelor netransportabile din motive de boală sau invaliditate, de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că sunt netransportabile.

Deplasarea la locul unde se află alegătorul a unei speciale şi a celorlalte materiale destinate votării, precum ştampila cu menţiunea “VOTAT” şi buletinele de vot, se realizează numai de către o echipă formată din doi membri ai biroului electoral al secţiei de votare şi numai cu aprobarea, în acest sens, din partea preşedintelui biroului. Cumulativ, trebuie respectat principiul unicităţii urnei speciale în raza unei singure secţii de votare. Încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului secţiei, transportarea acesteia de către alte persoane decât cei doi membri din echipă, precum şi dincolo de raza teritorială arondată secţiei de votare în cauză sunt incriminate ca infracţiuni.

C 2. 4. Votul electronic

Actul material al introducerii de către alegător a buletinului de vot din hârtie în urna clasică, expresie a caracterului personal al actului material al votării, are ca variantă exprimarea votului în mod electronic, automatizat, prin utilizarea maşinilor de vot, în cadrul secţiilor de votare, posibilitate inexistentă în sistemul român.

Principalul neajuns practic al acestui tip de votare constă în faptul că este lipsit de simplitate, comparativ cu modalitatea tradiţională, motiv pentru care este dificil de înţeles pentru alegători, aceştia neputând să posede un control efectiv asupra votului lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată, în acest sens, cu privire la sistemul de vot automatizat utilizat de aproximativ 44% din corpul electoral, în Belgia, în 1999. Procedura de vot se derula în 3 etape: iniţializarea prealabilă votului stricto sensu într-o maşină de vot; votarea într-un izolator, pe un calculator, cu ajutorul unui creion optic, după introducerea cartelei iniţializate; înregistrarea votului într-o urnă electronică. S-a cerut anularea alegerilor pe motiv că acest sistem este ermetic pentru alegători, că ajutorul acordat persoanelor în vârstă, precum şi celor care nu sunt cunoscătoare ale noii tehnologii nu este un ajutor ales, ci unul desemnat, şi, în cele din urmă, pe motiv că acea cartelă conţine informaţii la care alegătorul nu are acces207.

De asemenea, în cazul Franţei, reglementarea legală a votului automatizat s-a demonstrat incapabilă să surmonteze dificultăţile practice ale utilizării maşinilor de vot, a căror întreţinere s-a dovedit costisitoare, mai ales din cauza stricăciunilor repetate, astfel încât în 1986 s-a renunţat la urnele de vot electronic, pentru ca în 2003 să se revină la ele. Astfel, art. L. 57-1 din Codul electoral prevede că maşinile de vot ce pot fi folosite în secţiile de votare din comunele cu mai mult de 3 500 de locuitori trebuie să fie făcute după un model agreat de Ministerul de Interne şi să satisfacă următoarele cerinţe: să comporte un dispozitiv care să îl ferească pe alegător de a fi văzut când votează; să permită alegătorilor cu handicap să voteze autonom, indiferent de handicap; să permită desfăşurarea în aceeaşi zi a mai multor alegeri, de tipuri diferite; să permită înregistrarea voturilor albe; să nu permită înregistrarea a mai mult

execută pedeapsa cu închisoarea. De asemenea, în cazul alegerilor parlamentare, legea omite categoria persoanelor reţinute. 207 Y. Lécuyer, op. cit., p. 57

100

de un singur sufragiu în cazul unui singur alegător, cu ocazia unui singur scrutin; să totalizeze numărul de alegători pe o numărătoare care să nu poată fi citit în timpul desfăşurării operaţiunilor de votare; să totalizeze sufragiile obţinute de către fiecare listă sau de către fiecare candidat, precum şi voturile albe, pe numărători care să nu poată fi citite decât după închiderea scrutinului; să nu poată fi utilizate decât cu ajutorul a două chei diferite, astfel încât, pe durata desfăşurării scrutinului, una să rămână în mâinile preşedintelui secţiei de votare şi alta în mâinile asesorului tras la sorţi din ansamblul asesorilor.

În iunie 2007, Consiliul Constituţional a considerat că „în ceea ce priveşte derularea materială a votării, folosirea maşinilor de vot a ridicat din nou probleme. Mai mulţi autori ai sesizării susţineau că maşinile de vot erau insuficiente, că testele ce permiteau verificarea bunei funcţionări a maşinilor nu erau posibile, că imprimarea proceselor-verbale de iniţializare a maşinii, a incidentelor şi a rezultatelor era defectuoasă, că maşinile nu erau accesibile persoanelor cu handicap, în special celor cu deficienţe vizuale. Consiliul a respins aceste susţineri, în special datorită diferenţelor de voturi dintre candidaţi. Totuşi, a ţinut să reamintească faptul că, deşi nu poate să pună în cauză alegerea făcută de legiuitor, şi anume aceea de a autoriza folosirea unor asemenea maşini, că aceste incidente pot să crească reticenţa psihologică de care se loveşte folosirea unui procedeu ce rupe legătura simbolică dintre cetăţean şi actul electoral. Le revine aşadar puterilor publice sarcina de a face în aşa fel încât, pe viitor, aceste neajunsuri, chiar şi minime, să nu contribuie la alterarea încrederii cetăţenilor faţă de sinceritatea votului”.

De asemenea, Consiliul a considerat (Decizia din 12 iunie 2007), că faptul că o maşină de vot nu permitea alegătorilor cu deficienţe vizuale să voteze de manieră autonomă, oricât de regretabilă este, nu este de natură, prin ea însăşi, să altereze rezultatele scrutinului.

În 2007, la alegerile prezidenţiale, votul electronic a fost folosit în 81 de comune la primul tur de scrutin şi în 77 la cel de-al doilea. La alegerile municipale şi cantonale din 9 şi 16 martie 2008, a fost adoptată o circulară ministerială (1 februarie 2008) privind utilizarea maşinilor de vot208.

C 2. 5. Votul prin corespondenţă

În aceeaşi situaţie a imposibilităţii de deplasare a alegătorului la locul desfăşurării votării, există, în dreptul comparat, şi varianta votului prin corespondenţă, fie poştală, fie electronică (votul prin internet).

Cu mult mai puţin favorabil secretului votului, precum şi verificării respectării caracterului său personal, comparativ cu varianta urnei mobile, motiv pentru care este actualmente din ce în ce mai rar admis, votul prin corespondenţă în modalitatea sa clasică presupune ca votul să fie trimis prin poştă, pentru a fi preîntâmpinate fraudele luându-se măsura plicurilor duble sau a scrisorilor recomandate.

Varianta cea mai recentă a votului prin corespondenţă, şi anume votul prin corespondenţă electronică (internet), încă inexistent în România, este susţinută de argumente variate şi consistente. Considerat de către unii doctrinari drept prima

208 O. Couvert-Castéra, Code électoral commenté, 8e édition, Ed. Berger-Levrault, Paris, 2009, p. 206-207

101

modalitate de votare în acelaşi timp interpersonală şi de masă, ce permite, printr-o procedură accelerată şi mai puţin costisitoare, o alegere mai raţională sau măcar mai puţin iraţională, care poate fi exprimată în numeroase locaţii, precum şi posibilitatea multiplicării recursului la vot şi a reducerii absenteismului, ceea ce ar putea revoluţiona, în cele din urmă, noţiunea însăşi de mandat reprezentativ, prin constrângerea la dialog între alegători şi aleşi, votul prin internet se bucură totodată, în contextul unei societăţii excesiv de tehnologizată, de o largă apreciere din partea electoratului. S-a constatat că acesta consideră, printre altele, că votul prin corespondenţă electronică îi permite o exprimare mai amplă, posibilitatea de a se face auzit mai bine de către aleşi şi că susţine totodată ameliorarea funcţionării democraţiei209.

Cu toate acestea, taberei susţinătorilor i se opune însăşi evidenţa inexistenţei, în cazul acestei variante de exprimare a votului, a garanţiei respectării efective a caracterului personal, autonom, sincer şi secret al votului, a faptului că alegătorul este una şi aceeaşi persoană cu cel autorizat să voteze, respectiv a faptului că în momentul fizic al votării alegătorul nu face obiectul niciunei presiuni210. Aceasta întrucât măsurile tehnice riguroase menite să susţină securitatea sistemelor de vot prin internet, să garanteze autentificarea identităţii alegătorului şi secretul votului său, măsuri ce fac obiectul a diverse recomandări emise de organe specializate (de pildă, în Franţa, Comisia naţională de informatică şi a libertăţilor) se dovedesc, în practică, incapabile să complinească, fără rest, simpla garanţie a prezenţei, „în carne şi oase”, a persoanei alegătorului la secţia de votare, persoană a cărei identitate să fie verificată, nemijlocit, prin intermediul prezentării actului de identitate, de către persoanele, „în carne şi oase”, abilitate de lege în acest sens.

În esenţă, este vorba despre imposibilitatea soluţiilor tehnice ce sprijină prezenţa în spatele unui ecran, oricât de suple şi de surprinzător de inovative, de a se substitui, din punctul de vedere al legitimării încrederii în respectarea personalităţii şi secretului votului, prezenţei umanului şi contactului neintermediat între persoane, în cadrul procedurii de vot. Maşina, oricât de rafinată, rămâne, şi din acest punct de vedere, inferioară omului.

Experienţa votului prin internet nu este însă una embrionară, ci în curs de expansiune. În Europa continentală, primul scrutin prin internet a avut loc în Elveţia, în ianuarie 2003, iar în Franţa, în cursul aceluiaşi an, au putut vota astfel francezii din cele două circumscripţii electorale din SUA, la alegerile din 1 iunie pentru Consiliul Superior al francezilor din străinătate, precum şi de trei ori la alegerile locale. De asemenea, la alegerile din 2006 pentru Adunarea francezilor din străinătate, alegătorii francezi înscrişi pe listele electorale din circumscripţiile din Europa şi Asia şi Orient au votat prin internet. În 2007, Estonia a fost primul stat ce a organizat alegeri legislative prin internet la data de 2 mai.

C 2. 6. Votul prin procură (mandat)

209 J.-M. Cotteret, C. Emeri, Le marché électoral, Ed. Michalon, Paris, 2004, p. 241-245210 Este vorba de ceea ce unii autori numesc „obiecţii de principiu”. Vezi, în acest sens, O. Couvert-Castéra, op. cit., p. 913

102

În situaţia imposibilităţii obiective de deplasare la locul de vot, alegătorul poate exercita votul prin procură (mandat), dând mandat altei persoane (împuternicind-o printr-o procură) să voteze în locul său, arătându-i, în acest sens, opţiunea sa electorală. Veritabilă excepţie de la regula votării în persoană, precum şi de la secretul votului, cât timp mandatarul cunoaşte şi el opţiunea politică exprimată de către mandant, votul prin procură este admis, de pildă, în sistemul francez, chiar dacă situaţiile în care poate interveni au fost limitate recent, cu scopul tocmai al întăririi secretului.

Astfel, Codul electoral reglementează votul prin procură în cazul alegerilor deputaţilor, consilierilor generali şi consilierilor municipali, precum şi în cazul alegerii senatorilor ce-i reprezintă pe francezii stabiliţi în afara graniţelor Franţei211. În cazul primului tip de alegeri sunt consideraţi mandanţi, aşadar cetăţeni ce pot exercita votul prin procură: alegătorii care atestă printr-o simplă declaraţie pe onoare, fără să fie nevoie de documente justificative, că din raţiuni ce ţin de obligaţii profesionale, de existenţa unui handicap, de starea de sănătate, de asistenţa acordată unei persoane bolnave sau infirme, se află în imposibilitatea de a fi prezenţi, în ziua scrutinului, în comuna în care sunt înscrişi pe listele electorale sau în imposibilitatea de a participa la scrutin, deşi sunt prezenţi în această comună; alegătorii care atestă, prin acelaşi tip de declaraţie, că nu sunt prezenţi, în ziua scrutinului, în comuna în care sunt înscrişi pe listele electorale, din motive ce ţin de obligaţii de formaţie profesională sau pentru că sunt în vacanţă sau au reşedinţa într-o altă comună; alegătorii aflaţi în arest preventiv şi cei care execută o pedeapsă privativă de libertare, dar care nu şi-au pierdut drepturile electorale.

Nu poate fi mandatar decât un cetăţean ce dispune de exerciţiul drepturilor electorale şi care este înscris pe listele electorale din aceeaşi comună cu mandantul, un singur mandatar neputând dispune de mai mult de două procuri, dintre care una singură stabilită în Franţa, orice altă procură în plus fiind nulă de drept. Asemenea mandatului din dreptul privat, mandatarul poate rezilia mandatul şi redelega exerciţiul votului unui alt mandatar, căruia îi dă astfel procură. Mandatarul are obligaţia să probeze existenţa unui mandat în sensul votării prin procură şi votează fizic cu ajutorul unui plic electoral, votul fiind constatat prin semnătura sa înaintea numelui mandantului, pe lista folosită în scopul votării. Dacă înaintea exercitării de către mandatar a facultăţii de vot mandantul se prezintă în persoană la secţia de votare, acesta din urmă poate vota personal. În cazul în care mandatarul decedează sau pierde exerciţiul drepturilor electorale, procura este anulată de plin drept.

Aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile şi în ce priveşte alegerea senatorilor ce-i reprezintă pe francezii stabiliţi în afara graniţelor Franţei, cu precizarea că pot fi mandanţi membrii colegiului electoral care nu pot participa personal la scrutin din cauza unor obligaţii profesionale sau familiale ori din raţiuni de sănătate constatate în condiţiile legii, iar sfera mandatarilor se reduce la membrii colegiului electoral.

Deşi în cazul ambelor tipuri de alegeri, locul în care se stabilesc procurile, autorităţile competente să o facă, formalităţile ce trebuie respectate în acest scop, precum şi condiţiile de validitate ale procurilor sunt reglementate prin dispoziţii cu

211 Art. L. 71 – L. 78 din Codul electoral , respectiv art. 24 – 28 din Legea 83-499 din 17 iunie 1983

103

caracter regulamentar, foarte amănunţite212, considerăm că votul prin procură, tributar unei viziuni asupra desfăşurării procesului alegerilor specifică esenţialmente şi eminamente dreptului privat, ar trebui să nu fie admis în nicio circumstanţă, în scopul prezervării confidenţialităţii, personalităţii şi autonomiei votului, practic imposibilă în cazul acestei variante de vot, în pofida garanţiilor de fond şi procedurale ce o însoţesc.

D. Caracterul facultativ al votului

Considerat, în majoritatea democraţiilor actuale, o garanţie esenţială a libertăţii votului, caracterul facultativ al acestuia constituie expresia recunoaşterii posibilităţii electorului de a refuza exercitarea dreptului de vot, de a se abţine de la participare şi de a manifesta, prin aceasta, dacă nu o opinie politică, cel puţin o atitudine politică per se.

La antipozii votului facultativ se situează votul obligatoriu, ambele variante sprijinindu-se pe concepţii de filozofie politică specifice şi distincte, precum şi pe viziuni diferite asupra suveranităţii, ca principiu al dreptului public.

Astfel, ceea ce unii autori numesc „logica” suveranităţii populare213 presupune anvizajarea votului ca fiind un drept al cetăţeanului, inerent acestuia, pe care statul i-l recunoaşte şi i-l garantează pentru a-i susţine efectivitatea, nefiind vorba despre o simplă putere, competenţă sau funcţie pe care statul i-ar acorda-o cetăţeanului. Fundamentat pe o viziune individualistă şi constituind o libertate de a face sau a nu face, dreptul de vot are, aşadar, prin însăşi esenţa sa, un caracter facultativ, cetăţeanul fiind singurul care poate decide dacă să-l exercite sau nu, aşa cum se întâmplă în cazul tuturor celorlalte drepturi ale sale.

În contrapartidă, logica suveranităţii naţionale reclamă considerarea votului ca fiind o funcţie, o îndatorire civică a cetăţeanului, o obligaţie a acestuia de a se pune în serviciul spaţiului public, susţinută de o viziune moralizatoare şi comunitaristă, astfel încât votul trebuie să fie obligatoriu. În această linie se înscriu, în contemporaneitate, mai multe sisteme: Belgia (începând cu 1893), Australia, Grecia, Brazilia, Luxemburg, Danemarca Venezuela, anumite cantoane din Elveţia., Franţa în ce-i priveşte pe membrii colegiului electoral senatorial. România a instituit votul obligatoriu sub imperiul Constituţiei din 1923, precum şi al Constituţiei din 1938. În caz de neexercitare a votului obligatoriu, sancţiunea este, de regulă, modică şi simbolică, constând în amenzi cu un cuantum redus, susţinute, în anumite situaţii, pe ideea de „recidivă” (Belgia).

În sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, votul obligatoriu este acceptat de către Comisie, întrucât, în opinia acesteia, obligaţia nu afectează conţinutul votului, ci exclusiv actul de a vota214.

Finalitatea sancţionării abţinerii de la votul obligatoriu se demonstrează însă mai degrabă pragmatică decât de filozofie politică, constând în salvgardarea democraţiei prin combaterea absenteismului de la vot, datorat, în principal, slabei integrări sociale a cetăţenilor, respectiv insatisfacţiei alegătorilor în raport cu oferta politică a competitorilor electorali215. În practică însă, sancţiunile ataşate neprezentării

212 Art. R. 72 – R. 80 din Codul electoral213 Y. Lécuyer, op. cit., p. 45214 Idem, p. 6215 D. Chagnollaud, op. cit., p. 176

104

la urne se demonstrează incapabile, prin ele însele, să înlăture atât cauzele absenteismului, cât şi absenteismul ca fenomen, în pofida faptului că reuşesc să contribuie la reducerea acestuia (în Australia, de pildă, introducerea votului obligatoriu a avut ca efect scăderea neparticipării la scrutin de la 40,6% la 8,6%216).

E. Sufragiul direct – sufragiul indirect

Expresie a caracterului personal al votului, sufragiul direct, regulă a majorităţii democraţiilor actuale, presupune că între alegător şi ales nu există niciun intermediar (delegaţi sau reprezentanţi ai alegătorului), astfel încât votul exprimă de manieră nemijlocită opinia politică aprobatoare sau dezaprobatoare a electorului faţă de candidatul sau candidaţii în alegeri.

Deşi deloc incompatibil cu democraţia, sufragiul indirect, mai puţin practicat în actualitate, presupune interpunerea între alegători şi aleşi a unui corp electoral intermediar, astfel încât alegătorii îşi aleg mai întâi reprezentanţii, membri ai corpului intermediar, urmând ca în cea de a doua fază a alegerilor aceştia din urmă să îi aleagă propriu-zis pe aleşi. Votul indirect poate implica mai multe grade, atunci existând mai multe corpuri electorale intermediare care rezultă unele din altele.

De regulă, sufragiul indirect este folosit pentru alegerea celei de a doua Camere a Parlamentului, fie pentru a da seama de caracterul federal al formei de stat şi a asigura participarea statelor federate la legislativul federal (India), fie, în cadrul statelor unitare, pentru a asigura reprezentarea parlamentară a subdiviziunilor statului, în încercarea de a echilibra raporturile dintre acesta şi colectivităţile teritoriale (Franţa, Japonia)217.

Corpul electoral intermediar poate fi specializat, atunci când este creat prin alegeri exclusiv în scopul alegerii reprezentanţilor (alegerile prezidenţiale din SUA) sau nespecializat, atunci când este ales pentru a îndeplini şi alte funcţii în afara alegerii reprezentanţilor (alegerile senatoriale din Franţa, colegiul senatorial, corp electoral intermediar, fiind format din deputaţi, consilieri regionali, consilieri generali şi delegaţi ai consiliilor municipale sau supleanţi ai acestor delegaţi).

În cazul alegerilor prezidenţiale americane218, sufragiul indirect este utilizat cu scopul asigurării principiul participării statelor federate la executivul federal. În prima fază, electorii îi aleg, prin sufragiu direct, pe marii electori ce formează colegiul electoral care-l va alege pe Preşedinte, numărul acestora fiind egal, la nivelul fiecărui stat federat în parte, cu numărul de senatori şi de reprezentanţi ai statului respectiv în cadrul Congresului. Districtul Columbia, care nu alege nici senatori, nici reprezentanţi în Congres, are dreptul de a desemna trei mari electori, conform celui de-al 23-lea amendament al Constituţiei (introdus în 1969). Marii electori nu pot fi membri ai Congresului şi nici funcţionari federali, în anumite state numele lor nefiind cunoscut de către corpul electoral format din cetăţeni. Pentru alegerea lor se practică în majoritatea statelor scrutinul majoritar de listă la un singur tur.

216 P. Martin, op. cit., paragraf 22217 Ph. Lavaux, Les grandes démocraties contemporaines, 3e éd., Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2004, p. 130218 Idem, p. 311-312

105

Conform celui de-al 12-lea amendament (1804), marii electori aleg Preşedintele şi Vicepreşedintele statului federal prin buletine de vot separate, proclamarea rezultatelor alegerilor având loc, conform celui de-al 20-lea amendament, pe data de 6 ianuarie în faţa camerelor reunite sub preşedinţia preşedintelui Senatului.

Votul indirect a fost practicat în România sub imperiul Constituţiei din 1866 pentru alegerea membrilor Adunării Deputaţilor de către alegătorii din Colegiul IV. De asemenea, sub imperiul Constituţiei din 1923, o parte din senatori erau aleşi prin vot indirect, după cum urmează: membrii aleşi în consiliile judeţene şi membrii aleşi în consiliile comunale urbane şi rurale, reuniţi într-un singur colegiu, alegeau câte un senator pentru fiecare judeţ (art. 69); membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură, întruniţi în colegii separate, alegeau din sânul lor câte un senator de fiecare categorie şi pentru fiecare circumscripţie electorală, numărul acestor circumscripţii neputând fi mai mare de 6 (art. 70); profesorii din universităţi alegeau, la nivelul universităţii, câte un senator (art. 71).

De asemenea, sub imperiul legii 70/1991, sufragiul indirect a fost practicat pentru alegerea consiliilor judeţene de către un corp de electori format din totalitatea membrilor consiliilor locale din judeţul respectiv.

F. Caracterul liber exprimat al votului

Constituind una dintre cele mai delicate trăsături ale dreptului de a alege, tocmai fiindcă reprezintă, alături de liberul exerciţiu al dreptului de vot, centrul axial în jurul căruia este concepută reglementarea participării cetăţeneşti în cadrul democraţiei, caracterul liber exprimat al votului este abordat de o anumită parte a doctrinei uzând de terminologia de „sinceritate” a sufragiului, de „onestitate”, pentru a accentua faptul că libera exprimare a votului semnifică posibilitatea pentru alegător de a-şi exprima, în momentul votării, propria opţiune politică, fără nicio constrângere, influenţă sau presiune, fie ea şi psihologică.

Astfel, ca şi în dreptul comparat, şi în sistemul electoral român promisiunea, oferirea sau darea de bani, bunuri ori alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze ori să nu voteze o anumită listă de candidaţi sau un anumit candidat, precum şi primirea acestora de către alegător, în acelaşi scop, constituie infracţiuni, tentativa fiind pedepsită. În categoria bunurilor la care se referă legea nu intră bunurile cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele competitorului electoral219.

De asemenea, voturile nule, precum şi cele albe sunt şi ele manifestări ale caracterului liber exprimat al votului, în cadrul democraţiei.

În scopul asigurării efectivităţii caracterului liber exprimat al votului converg, de asemenea, toate exigenţele pe care le impun celelalte trăsături ale sufragiului, aşa cum au fost analizate anterior: caracterul facultativ, secret, egal, individual şi personal al votului.

În al treilea rând, în vederea dacă nu a eliminării, cel puţin a reducerii presiunilor psihologice asupra alegătorilor, inclusiv a celor care se pot exercita înaintea actului material al votării, converg dispoziţiile constituţionale, legislative, precum şi infralegislative, în anumite sisteme, referitoare la desfăşurarea echitabilă şi

219 Art. 22³ din legea 33/2007, art. 56 din legea 35/2008; art. 26^4 din legea 370/2004; art. 109 alin. (1) din legea 67/2004

106

transparentă a campaniei electorale şi în special la finanţarea acesteia, astfel încât electorii să nu fie nici manipulaţi, nici influenţaţi, în momentul exercitării dreptului de vot, de forţa financiară, şi nu de cea politică, a competitorilor electorali (vezi infra).

În al patrulea rând, libertatea votului şi caracterul liber exprimat al acestuia reclamă organizarea corectă a alegerilor, exigenţă de ordin constituţional nu doar în sistemul electoral român (vezi supra), în virtutea căreia întreaga procedură a organizării şi desfăşurării alegerilor trebuie să fie riguroasă şi să nu permită, pe cât posibil, neregularităţi prin care votarea şi stabilirea rezultatului alegerilor să nu mai fie expresia convingerilor politice sincere ale alegătorilor, ci a fraudării electorale.

Caracterul liber exprimat al sufragiului nu trebuie confundat cu libertatea votului, concept mai larg, care echivalează cu liberul exerciţiu al dreptului de vot, ce reclamă libertatea de a exercita actul material al votării. Caracterul efectiv al acesteia impune nu doar respectarea tuturor trăsăturilor dreptului de vot, şi, corelativ, ale dreptului de a fi ales, ale căror consecinţe se transpun în multiple drepturi electorale ale cetăţenilor şi, corelativ, în obligaţii ale autorităţilor statului şi ale organismelor electorale implicate în normare şi în organizarea şi desfăşurarea alegerilor, ci şi drepturi electorale subiective specifice. Acestea privesc accesul liber la locul desfăşurării operaţiunilor electorale pe care le presupune actul material al exerciţiului dreptului de a alege, precum şi executarea operaţiunilor materiale pe care le presupune votarea (vezi infra).

În sistemul român, ca şi în dreptul comparat, libertatea exercitării dreptului de vot este protejată inclusiv prin incriminarea ca infracţiune a împiedicării sale prin orice mijloace220.

Secţiunea 2. Listele electorale

În sistemul român, precum în dreptul comparat, exerciţiul concret al dreptului de vot este condiţionat de înscrierea pe listele electorale, documente electorale de stat întocmite în numele acestuia, indiferent de organul ce realizează în concret această operaţiune. Importanţa listelor electorale rezidă în aceea că numai cetăţenii înscrişi pe acestea pot exercita dreptul de vot, înscrierea atestând existenţa capacităţii electorale. Sancţiunea neînscrierii constă aşadar în imposibilitatea de a participa la scrutin.

Înscrierea în listele electorale se face, de regulă, în funcţie de domiciliul alegătorului. Pentru a asigura caracterul unic, personal şi individual al exercitării dreptului de vot, înscrierea pe liste trebuie să respecte principiul unicităţii: un alegător nu poate fi înscris decât într-o singură listă electorală221.

În funcţie de tipul de alegeri, în România există următoarele tipuri de liste electorale: listele permanente şi copii de pe listele permanente, în cazul tuturor alegerilor; listele complementare şi copii de pe acestea, în cazul alegerilor locale; listele speciale şi copii de pe acestea, în cazul alegerilor europarlamentare; listele suplimentare, în cazul alegerilor parlamentare, europarlamentare şi locale; tabelele electorale, în cazul alegerilor prezidenţiale. Regimul juridic al listelor electorale nu este perfect uniform, sub multiple aspecte.

220 Art. 107 din legea 67/2004; art. 52 din legea 35/2008; art. 22 din legea 33/2007; art. 26³ alin. (1) din legea 370/2004221 Art. 20 din legea 67/2004; art. 21¹ lit. a) din legea 33/2007

107

Ca regulă, modelul copiei de pe listele electorale permanente, modelul listei electorale suplimentare, al extrasului de pe copia listei electorale permanente sau de pe lista electorală suplimentară, al copiei de pe listele electorale complementare, al listei electorale speciale, al copiei de pe lista electorală specială şi al tabelelor electorale sunt stabilite de către Guvern, prin hotărâre, la propunerea Autorităţii Electorale Permanente şi a Ministerului Administraţiei şi Internelor222.

A. Listele electorale permanente şi copiile de pe listele electorale permanente

Listele electorale permanente223 se întocmesc pe localităţi: la comune, pe sate şi, după caz, străzi, iar la oraşe, municipii şi subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor, pe străzi şi, după caz, blocuri şi îi cuprind pe toţi cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care au fost întocmite. Ele conţin următoarele menţiuni, în ordinea numărului imobilelor în care locuiesc alegătorii: numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul, tipul, seria şi numărul actului de identitate.224

Tipărirea listelor electorale permanente se face de către Centrul National de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, care, în acest scop, selectează şi prelucrează datele privind cetăţenii cu drept de vot cuprinse în Registrul naţional de evidenţă a persoanelor. Centrul pune gratuit la dispoziţia primarilor, prin structurile sale teritoriale, două exemplare ale listelor electorale permanente. În cazul alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale, legiuitorul prevede că listele electorale permanente se semnează de către primar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale, şeful serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanelor şi de către şeful structurii teritoriale a Centrului National de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor. Un exemplar al listelor electorale permanente se păstrează de către primar, iar celălalt se predă judecătoriei în a cărei rază teritorială se află localitatea pentru care a fost întocmit.

Începând cu alegerile parlamentare din 2012, listele electorale permanente pentru subdiviziunile administrativ-teritoriale de pe teritoriul naţional se vor întocmi de către primarul comunei, oraşului sau municipiului ori al sectorului municipiului Bucureşti, după caz, pe baza datelor şi informaţiilor cuprinse în Registrul electoral şi comunicate primarului de către biroul teritorial al Autorităţii Electorale Permanente care funcţionează la nivelul judeţului pe teritoriul căruia se află localitatea.

Actualizarea listelor electorale permanente se face de către primarul localităţii, împreună cu serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor. Primarul este obligat, de asemenea, să pună la dispoziţia partidelor politice, a alianţelor politice şi

222 Arr. 125 alin. (2) din legea 67/2004; art. 23¹ alin. (1) din legea 33/2007; art. 69 alin. (1) din legea 35/2008; art. 27 alin. (1) din legea 370/2004223 Art. 26 şi 73 din legea 35/2008; art. 9 din legea 33/2007; art. 5 din legea 370/2004; art. 16 din legea 67/2004224 Acestor menţiuni li se adaugă, în cazul alegerilor parlamentare, conform art. 26 alin. (4) din legea 35/2008, seria şi numărul cărţii de alegător, numărul circumscripţiei electorale pentru fiecare tip de scrutin sau, după caz, al colegiului uninominal şi numărul secţiei de votare.

108

electorale, la cererea şi pe cheltuiala acestora, copii de pe liste, în 10 zile de la primirea lor.

Cetăţenii au dreptul să verifice înscrierile făcute în listele electorale permanente şi să depună întâmpinări scrise (plângeri, în cazul alegerilor prezidenţiale) împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite sau a oricăror erori din liste, întâmpinări pe care le depun la primar, acesta fiind obligat să se pronunţe, în scris, prin dispoziţie, în cel mult 3 zile de la data înregistrării. În cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, cetăţenii pot depune întâmpinări şi împotriva refuzului de a permite verificarea înscrierii.

În termen de 5 zile de la comunicarea dispoziţiilor de soluţionare a întâmpinărilor, cetăţenii le pot contesta, în scris, la judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază, judecătoria fiind obligată să se pronunţe în cel mult 3 zile de la înregistrarea contestaţiei. În cazul alegerilor locale, termenul de depunere a contestaţiilor este de 24 de ore de la comunicare, nefiind prevăzut un termen de soluţionare din partea judecătoriei, aşa cum ar fi trebuit, ci doar termenul de 24 de ore de la pronunţare, în care aceasta este obligată să comunice hotărârea de soluţionare, definitivă şi irevocabilă, atât primarului, cât şi persoanei interesate.

Copiile de pe listele electorale permanente225 actualizate, cuprinzându-i pe toţi alegătorii din secţiile de votare, se pun la dispoziţia primarilor de către acelaşi Centru Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, în 3 exemplare. Copiile se semnează de către aceleaşi autorităţi precum în cazul listelor permanente şi cuprind, pe lângă menţiunile din listele permanente, şi numărul secţiei de votare, precum şi o rubrică destinată semnăturii alegătorului. Două exemplare ale copiilor se înaintează de către primar, pe bază de proces-verbal, birourilor secţiilor de votare, cu 3 zile înainte de data alegerilor (respectiv 2 zile în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare), un exemplar fiind pus la dispoziţia alegătorilor pentru consultare, iar celălalt fiind utilizat în ziua alegerilor. Cel de-al treilea exemplar al copiei de pe lista complementară este păstrat de către primar.

Acesta comunică, de îndată, biroului electoral al secţiei de votare (şi judecătoriei, în cazul alegerilor parlamentare) orice modificare intervenită în lista electorală permanentă după predarea copiei la biroul secţiei şi soluţionează, de îndată, orice neconcordanţă între listele permanente şi copiile de pe acestea, pe baza datelor cuprinse în listele permanente.

De asemenea, primarul are obligaţia să comunice judecătoriei şi Autorităţii Electorale Permanente orice modificare în listele electorale.

B. Listele electorale complementare şi copiile de pe listele electorale complementare

Noutate în sistemul alegerilor locale române226, aceste liste227 au un caracter permanent şi îi cuprind pe toţi cetăţenii europeni cu drept de vot ce se află în evidenţele

225 Art. 9 alin. (14) – (18) din legea 33/2007; art. 6 alin. (1) - (5) din legea 370/2004; art. 73 alin. (4), (5), coroborat cu art. 26 din legea 35/2008; art. 16 alin. (6) – (9), 17, 26 alin. (11) din legea 67/2004; art. 26 alin. (4) din legea 35/2008 226 Introdusă prin OUG 20/2008 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale, ce modifică astfel legea 67/2004

109

Oficiului Român pentru Imigrări şi au domiciliul sau reşedinţa în localitatea pentru care se întocmeşte lista, a căror înscriere se face din oficiu. Întocmirea lor se face în două exemplare originale, de către primar şi formaţiunile teritoriale ale Oficiului Român pentru Imigrări, fiind semnate de către şefii acestora din urmă, primari şi secretarul unităţii administrativ-teritoriale.

Listele complementare cuprind, în mod obligatoriu, numele şi prenumele alegătorului, data şi locul naşterii, statul membru de origine, adresa la care locuieşte în România, numărul circumscripţiei electorale şi trebuie actualizate anual de către primar şi formaţiunile teritoriale ale Oficiului Român pentru Imigrări.

Pe lângă înscrierea din oficiu, alegătorii comunitari cu domiciliul sau reşedinţa în circumscripţia electorală în care au loc alegeri şi care nu se află în evidenţele Oficiului Român pentru Imigrări sunt înscrişi de către primar în listele complementare, la cerere, pe baza unui document ce le atestă identitatea şi a unui document ce atestă adresa la care locuiesc.

Radierea din listele complementare se face de către primar. În cazul alegătorilor comunitari ce şi-au pierdut drepturile electorale, radierea se face din oficiu, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în temeiul comunicării făcute primarului de către instanţa de judecată. Radierea din oficiu îi priveşte şi pe alegătorii comunitari decedaţi, realizându-se pe baza comunicării efectuate de către Oficiul Român pentru Imigrări, precum şi pe alegătorii comunitari ce nu mai îndeplinesc condiţiile de exercitare a dreptului de vot. Radierea se poate face, de asemenea, la solicitarea expresă a alegătorului ce adresează o cerere primarului în acest sens.

Ca şi în cazul listelor permanente, primarului îi revine obligaţia de a pune la dispoziţia partidelor politice, a alianţelor politice şi a alianţelor electorale, la cererea şi pe cheltuiala acestora, copii de pe listele complementare. De asemenea, exercitarea dreptului alegătorilor comunitari de a verifica înscrierile de pe listele complementare, de a formula întâmpinări împotriva înscrierilor greşite, a omisiunilor sau a oricăror alte erori din liste, precum şi a dreptului de a contesta soluţionarea de către primar a întâmpinărilor se supune aceloraşi condiţii procedurale ca şi în cazul listelor permanente.

Copiile de pe listele electorale complementare, în care sunt înscrişi toţi alegătorii comunitari din fiecare secţie de votare, se întocmesc în 3 exemplare şi se semnează de către aceleaşi autorităţi ce întocmesc listele complementare, cuprinzând, pe lângă menţiunile din acestea, numărul secţiei de votare şi o rubrică destinată semnăturii alegătorului. Două exemplare ale copiilor se înaintează de către primar, pe bază de proces-verbal, birourilor secţiilor de votare, cu 3 zile înainte de data alegerilor, un exemplar fiind pus la dispoziţia alegătorilor pentru consultare, iar celălalt fiind utilizat în ziua alegerilor. Cel de-al treilea exemplar al copiei de pe lista complementară este păstrat de către primar.

Acesta comunică, în cel mult 24 de ore, biroului electoral al secţiei de votare orice modificare intervenită în lista specială după predarea copiei la biroul secţiei şi soluţionează, de îndată, orice neconcordanţă între listele complementare şi copiile de pe acestea, pe baza datelor cuprinse în listele complementare.

C. Listele electorale speciale şi copiile de pe listele electorale speciale

227 Art. 22¹ alin. (1) – (6), 16 alin. (2) – (5), 22² alin. (1), (3) – (7), 22³ alin. (1) şi (3) lit. a) - d) din legea 67/2004

110

Existente exclusiv în cazul alegerilor europarlamentare, aceste liste228 se justifică prin necesitatea înscrierii cetăţenilor cu drept de vot ai statelor membre ai Uniunii Europene, altele decât România, care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul ţării noastre, cuprinzând numele şi prenumele alegătorului comunitar, cetăţenia şi adresa la care acesta locuieşte în România. Listele se semnează de către primar şi secretarul unităţii administrativ-teritoriale, un exemplar păstrându-se de către primar, iar celălalt predându-se la judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea administrativ-teritorială respectivă.

Înscrierea nu se face, în acest caz, din oficiu, ci ca urmare a depunerii de către alegătorul comunitar a unei cereri scrise, în acest sens, la primarul localităţii de domiciliu sau de reşedinţă, cererea trebuind să fie însoţită de o copie a unui document de identitate valabil şi constituind act public aflat sub incidenţa art. 292 din Codul penal. În cel mult 10 zile de la data înregistrării cererii, primarul este obligat să comunice solicitantului răspunsul, acesta putând să depună la primar întâmpinări scrise împotriva refuzului înscrierii, omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror alte erori din listele speciale, situaţie în care primarul este obligat să le soluţioneze în cel mult 3 zile de la înregistrare. Împotriva soluţionării întâmpinărilor, alegătorul comunitar poate depune contestaţie scrisă, în cel mult 5 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa, judecătoria trebuind să se pronunţe în cel mult 3 zile de la înregistrarea contestaţiei.

Radierea alegătorilor comunitari din listele electorale speciale se face de către primar, fie din oficiu, atunci când aceştia nu mai îndeplinesc condiţiile de exerciţiu al dreptului de a alege, fie la cererea acestora, până la radiere alegătorii comunitari rămânând înscrişi pe liste.

Copiile de pe listele electorale speciale, cuprinzându-i pe alegătorii comunitari din fiecare secţie de votare, se realizează, în trei exemplare, de către primari, se semnează de către acesta şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi cuprind, pe lângă menţiunile din listele electorale speciale, numărul secţiei de votare şi o rubrică destinată semnăturii alegătorilor. Cu două zile înainte de ziua în care au loc alegerile, primarul predă două exemplare ale copiilor de pe listele speciale birourilor electorale ale secţiilor de votare, unul fiind pus la dispoziţia alegătorilor pentru consultare, celălalt fiind utilizat în ziua alegerilor. Cel de-al treilea exemplar se păstrează de către primar.

Acesta comunică, de îndată, biroului electoral al secţiei de votare şi Autorităţii Electorale Permanente, orice modificare intervenită în lista specială după predarea copiei la biroul secţiei şi soluţionează, de îndată, prin dispoziţie, orice neconcordanţă între listele speciale şi copiile de pe acestea, pe baza datelor cuprinse în listele speciale.

La rândul său, Autoritatea Electorală Permanentă, unica autoritate publică din România ce poate schimba informaţii privind drepturile electorale ale cetăţenilor români şi ai celorlalte state membre ale Uniunii Europene cu autorităţile cu responsabilităţi similare din aceste state, trebuie229 să informeze aceste autorităţi cu privire la alegătorii comunitari înscrişi în listele electorale speciale, precum şi în ce priveşte persoanele eligibile comunitar a căror candidatură a fost admisă. Corelativ,

228 Art. 9¹ din legea 33/2007229 Art. 11 din legea 33/2007

111

furnizează autorităţilor cu responsabilităţi similare din celelalte state membre ale Uniunii, informaţiile solicitate privind cetăţenii români ce şi-au exprimat intenţia de a vota în statele membre respective.

Dacă Autoritatea este informată de o autoritate cu responsabilităţi similare din alt stat membru al Uniunii asupra faptului că un cetăţean român a fost înscris în lista electorală a acelui stat, trebuie să înştiinţeze Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, în vederea radierii acestuia din copia de pe lista electorala permanentă, precum şi Ministerul Afacerilor Externe.   

D. Listele electorale suplimentare şi tabele electorale

Înscrierile pe aceste liste privesc mai multe categorii de alegători şi se realizează fie de către primar, fie de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare.

În cazul alegerilor locale, listele electorale suplimentare230 se întocmesc de către primari şi se predau birourilor electorale ale secţiilor de votare odată cu copiile de pe listele electorale permanente, cel mai târziu în preziua desfăşurării votării.

În aceste liste se înscriu, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, următoarele categorii de alegători: persoanele cetăţeni români şi comunitari omise din copia de pe lista electorală permanentă, care se prezintă la vot şi fac dovada, prin actul de identitate, că domiciliază în raza secţiei de votare respective; membrii biroului electoral al secţiei de votare, personalul tehnic auxiliar şi persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii la secţia respectivă, dacă domiciliază în unitatea administrativ-teritorială pentru care se votează la secţia respectivă (situaţie în care vor fi radiaţi de pe lista electorală permanentă existentă la secţia de votare în a cărei rază domiciliază, la solicitarea preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare).

Cetăţenii români care şi-au stabilit, cu cel puţin 3 luni înaintea scrutinului, reşedinţa în circumscripţia în care au loc alegerile şi care nu au fost înscrişi pe listele suplimentare de către primar pe baza actului de identitate (situaţie în care primarul este obligat să solicite, în scris sau telefonic, radierea din copia de pe lista electorală de la domiciliul acestor persoane), sunt înscrişi în listele suplimentare în ziua votării, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, pe baza actului de identitate.

Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare de la noul domiciliu înscrie în listele suplimentare, în ziua votării, pe baza unei cărţi de identitate provizorii, persoanele cetăţeni români care şi-au schimbat domiciliul în altă circumscripţie electorală după înaintarea copiei de pe lista electorală permanentă la biroul electoral al secţiei de votare.

Cetăţenii europeni ce şi-au schimbat adresa în altă circumscripţie electorală după înaintarea copiei de pe lista complementară la biroul electoral al secţiei de votare, în vederea exercitării dreptului de vot în circumscripţia electorală în a cărei rază locuiesc, pot adresa primarului o cerere, însoţită de un document ce atestă adresa, primarul trebuind să comunice cererea, de îndată, biroului electoral al secţiei, pentru înscrierea în lista electorală suplimentară. În ziua alegerilor, aceşti cetăţeni sunt înscrişi pe lista suplimentară de către preşedintele secţiei de votare în a cărei rază se află noua

230 Art. 19 alin. (1) - (4), 21 alin. (1) – (3), 22³ alin. (3), 22^4, 29 alin. (1), 83 şi 87 alin. (2) din legea 67/2004

112

adresă la care locuiesc respectivii cetăţeni, în baza oricărui document valabil de identitate însoţit de certificatul de înregistrare ce atestă noua adresă sau, după caz, de cartea de rezidenţă permanentă ori de permisul de şedere permanentă ce atestă adresa anterioară, însoţit de o adeverinţă eliberată de formaţiunea teritorială competentă a Oficiului Român pentru Imigrări, ce atestă adresa actuală.

Pentru alegătorii ce votează cu ajutorul urnei speciale, preşedintele biroului electoral al secţiei întocmeşte un extras de pe copia listei electorale permanente, a listei suplimentare sau a listei complementare existente la secţie şi radiază aceste persoane din celelalte liste existente la secţie.

În cazul alegerilor parlamentare, în listele suplimentare231, întocmite la secţiile de votare şi semnate de preşedinţii birourilor electorale ale acestora, vor fi trecute, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, următoarele categorii de alegători: persoanele care se prezintă la vot şi fac dovada că domiciliază pe raza secţiei de votare respective, însă au fost omise din copia de pe lista electorală permanentă; alegătorii care fac dovada cu actul de identitate că domiciliază în zona arondată secţiei de votare respective şi au fost omişi din copia de pe lista electorală permanentă; cetăţenii români din străinătate care fac dovada cu paşaportul cu menţiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate că domiciliază într-o ţară din colegiul uninominal respectiv; cetăţenii români care arată că au reşedinţa într-o ţară din colegiul uninominal respectiv prin prezentarea paşaportului simplu sau, în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, şi a cărţii de identitate, însoţite de documentul emis de autorităţile străine care dovedeşte reşedinţa în străinătate; membrii biroului electoral al secţiei de votare respective, persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii la secţia respectivă, doar dacă domiciliază pe raza acelui colegiu uninominal în care se află secţia de votare respectivă şi sunt arondaţi, conform domiciliului, în altă secţie de votare a aceluiaşi colegiu uninominal şi candidaţii care candidează în colegiul uninominal în care se află secţia de votare; personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare ce îşi exercită dreptul de vot la secţia de votare constituită pe lângă misiunea diplomatică sau oficiul consular la care îşi desfăşoară activitatea, personal ce va putea vota pe baza paşaportului diplomatic sau a paşaportului de serviciu.

Alegătorii ce votează folosind urna specială sunt înscrişi într-un extras de pe copia listei electorale permanente sau de pe lista electorală suplimentară existentă la secţie, întocmit personal de preşedintele biroului electoral, trebuind să fie radiaţi din celelalte liste existente la secţie.

În cazul alegerilor europarlamentare, în listele suplimentare232 întocmite la nivelul secţiilor de votare, vor fi trecute, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, următoarele categorii de alegători, atât resortisanţi, cât şi comunitari: persoanele care se prezintă la vot şi fac dovada că domiciliază pe raza secţiei de votare respective, însă au fost omise din copia de pe lista electorală permanentă sau din lista permanentă; persoanele care, în ziua alegerilor, se află în altă localitate decât cea de domiciliu; membrii biroului electoral al secţiei de votare şi persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii la secţia respectivă; persoanele care exercită dreptul de vot prin urna specială; persoanele care în ziua de referinţă se află în străinătate.

231 Art. 22² , 27 alin. (1), (2) coroborat cu art. 8 alin. (3) şi (4) din legea 35/2008232 Art. 9² şi 19^5 alin. (2) din legea 33/2007

113

Alegătorii care votează folosind urna specială sunt înscrişi într-un extras de pe lista electorală suplimentară, trebuind să fie radiate din celelalte liste existente la secţie.

Corespunzător listelor suplimentare, legislaţia electorală privind alegerile prezidenţiale reglementează tabelele electorale, în care sunt înscrise, în ziua alegerilor, următoarele categorii de alegători: alegătorii care se prezintă la vot şi fac dovada cu actul de identitate că domiciliază în raza teritorială a secţiei de votare respective, însă au fost omişi din copia listei electorale permanente, existentă la biroul electoral al secţiei de votare; membrii biroului electoral al secţiei de votare, persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii şi care nu sunt înscrise în copia listei electorale permanente din acea secţie; alegătorii care în ziua votării se află în altă comună, oraş sau municipiu decât cel de domiciliu, precum şi alegătorii care votează la secţiile de votare din străinătate. Tabelul electoral cuprinde numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul, tipul, seria şi numărul actului de identitate, precum şi alte elemente stabilite prin hotărâre a Guvernului. Alegătorii care îşi exercită dreptul de vot prin intermediul urnei speciale sunt înscrişi într-un alt tabel233.

Având în vedere importanţa listelor electorale ca documente electorale, legiuitorul român stabileşte o serie de contravenţii şi infracţiuni, în legătură cu acestea234. Astfel, constituie infracţiuni: înscrierea cu bună ştiinţă în copia de pe lista electorală permanentă sau în copia de pe lista electorală specială sau în copia de pe lista complementară a unor persoane care nu sunt înscrise în listele electorale permanente, speciale ori complementare; falsificarea listelor electorale, precum şi furtul acestora.

Constituie contravenţii: înscrierea cu bună ştiinţă a unui alegător în mai multe liste electorale permanente, speciale sau complementare, după caz, înscrierea în listele sau, după caz, în tabelele electorale a unor persoane fictive ori care nu au drept de vot; păstrarea registrelor cu listele electorale permanente, respectiv speciale sau complementare în condiţii necorespunzătoare, neefectuarea la termen a comunicărilor prevăzute de lege şi neoperarea acestora în listele electorale permanente, respectiv speciale sau complementare; efectuarea de operaţiuni în aceste liste de către persoane neautorizate şi necomunicarea către judecătorii a modificărilor operate în exemplarul listei electorale permanente sau speciale existente la primărie.

CAPITOLUL II. Dreptul de a fi ales

Ca drept electoral fundamental, dreptul de a fi ales constituie un drept reflex al dreptului de a alege, în sensul stabilit în doctrina germană, şi anume acela că dreptul de a fi ales este recunoscut, garantat şi reglementat pentru ca alegătorii să-şi poată exercita dreptul de vot şi produce efecte, ca în cazul reflexiei dintr-o oglindă, faţă de alte persoane, care vor fi alese235.

Istoric, dreptul de a fi ales şi-a câştigat treptat şi cu mari eforturi universalitatea, de manieră simetrică dreptului de a alege, pentru ca în democraţiile

233 Art. 7 din legea 370/2004234 Art. 21¹ lit. a) – e), 22¹, 22^5 şi 22^6 din legea 33/2007; art. 26¹ lit. a) – 3) şi 26^8 din legea 370/2004; art. 50 lit. a) -a^4), 53, 57 şi 58 din legea 35/2008; art. 103 lit. c) – f), 106 alin. (2), art. 110 şi 111 din legea 67/2004235 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 21

114

contemporane cele două drepturi să tindă să devină un singur drept fundamental unitar. Astfel, îngrădirile la care a fost supus dreptul de a fi eligibil (ales) corespund celor la care a fost supus dreptul de a alege, categoriile de cetăţeni cărora li s-a recunoscut dreptul de a fi ales fiind stabilite prin practicarea, de cele mai multe ori, a aceloraşi criterii restrictive în raport de care se stabilea sfera titularilor dreptului de vot.

Exerciţiul efectiv al dreptului de a fi ales presupune exerciţiul dreptului de a candida în alegeri, fie independent, fie personal, în cadrul scrutinului uninominal, fie în cadrul listelor de candidaţi, în cazul scrutinului plurinominal sau de listă. Trebuie astfel distins între, pe de o parte, condiţiile de eligibilitate şi, pe de altă parte, condiţiile pe care trebuie să le respecte candidaturile.

Secţiunea 1. Condiţiile de eligibilitate

Actualmente, în majoritatea sistemelor democratice, condiţiile minimale pentru exerciţiul dreptului de a fi ales – condiţiile de eligibilitate - sunt atât generale, cât şi speciale. Cele generale se referă la toate tipurile de alegeri şi sunt prevăzute în dispoziţiile constituţionale ce garantează expres dreptul de a fi ales, fiind, de cele mai multe ori, reluate şi la nivelul dispoziţiilor din legislaţia electorală. Condiţiile de eligibilitate speciale, care se adaugă celor generale, în cazul anumitor tipuri de alegeri, pot fi prevăzute fie la nivel constituţional, fie la nivel legislativ.

Condiţiile de eligibilitate generale rezidă, în primul rând, în condiţiile minimale ce trebuie întrunite cumulativ pentru a putea exercita dreptul de a alege, cu excepţia condiţiilor referitoare la vârstă. În al doilea rând, acestor condiţii li se adaugă, în mod cumulativ, anumite condiţii de eligibilitate specifice, referitoare, de cele mai multe ori, la domiciliu sau la cetăţenia unică.

Astfel, pentru a fi eligibil, vârsta necesară este mai ridicată decât cea a majorităţii electorale în cazul dreptului de vot, dată fiind importanţa demnităţilor publice elective în actul guvernării, responsabilitatea pe care o implică exercitarea acestora, precum şi necesitatea asigurării, în acest scop, a unui grad sporit de credibilitate a aleşilor, susţinută de experienţa pe care aceştia o pot acumula în timp.

Condiţiile de vârstă pot fi prevăzute fie în Constituţie (aşa cum se întâmplă în cazul sistemului român în ce priveşte alegerile prezidenţiale, parlamentare şi locale), fie, pentru anumite tipuri de alegeri, la nivel legislativ. Astfel, art. 37 alin. (2) din legea supremă română instituie vârsta minimă pentru a fi eligibil ca preşedinte, senator, deputat şi, respectiv, ales local: „candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României”. De remarcat astfel că la data depunerii candidaturii, cetăţeanul poate să nu aibă vârsta instituită ca şi condiţie de eligibilitate.

Legea alegerilor pentru membrii din România în Parlamentul European defineşte persoana eligibilă comunitar ca fiind orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene care are dreptul de a fi ales pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România, în conformitate cu dispoziţiile acestei legi, instituind, ca şi condiţie de eligibilitate pentru a deveni membru al acestei autorităţi, pentru toate persoanele eligibile comunitar, inclusiv pentru cetăţenii români care au

115

domiciliul sau reşedinţa în străinătate şi care au drept de vot, vârsta minimă de 23 de ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv236.

Corelativ, cetăţenii români pot candida la alegerile pentru Parlamentul European şi în alt stat membru al Uniunii Europene. În acest caz, pentru a dovedi îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, persoana în cauză solicită Autorităţii Electorale Permanente eliberarea unei adeverinţe care atestă că nu a fost lipsită de dreptul de a fi aleasă în Romania sau că o asemenea interdicţie nu este cunoscută de autorităţile române. Autoritatea, în urma schimbului de informaţii cu autorităţile cu responsabilităţi similare din alte state membre ale Uniunii Europene, aduce la cunoştinţa Biroului Electoral Central cazurile în care cetăţenii români candidează la alegerile pentru Parlamentul European în alte state membre ale Uniunii237.

Constituţia României instituie, în art. 37 alin. (1), celelalte condiţii de eligibilitate cu caracter general, prevăzând că „au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).” Art. 16 alin. (3) dispune că „funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”, iar din redactarea art. 40 alin. (3) rezultă că sunt ineligibili judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.

Aceste ineligibilităţi generale sunt reluate, la nivel legislativ, în cazul alegerilor europarlamentare, de art. 6 din legea 33/2007, în cazul alegerilor locale de art. 5 alin. (2) din legea 67/2004, art. 10 din legea 370/2004 dispunând că „nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 37 din Constituţia României”, iar art. 29 alin. (1) din legea 35/2008 prevăzând, pentru alegerile parlamentare, că „nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 37 din Constituţia României, republicată, pentru a fi alese”.

Toate ineligibilităţile, atât cele generale, cât şi cele speciale, trebuie să fie expres prevăzute, constituind imposibilităţi de fond de a candida în alegeri. Astfel, în situaţia în care cetăţenii cu drept de vot care au vârsta necesară pentru a fi aleşi cad sub incidenţa ineligibilităţilor, dacă renunţă la calităţile care-i fac ineligibili înainte de data depunerii candidaturii, pot candida în alegeri în acelaşi condiţii ca şi toţi ceilalţi cetăţeni români eligibili. Nu este vorba aşadar despre restrângeri neconstituţionale ale exerciţiului dreptului de a fi ales pe criterii de discriminare interzise de art. 4 alin. (2) din Constituţie, cum s-ar putea considera, în mod eronat.

În acest sens merg, de pildă, dispoziţiile art. 29 alin. (16) din legea 35/2008, care, întărind sensul condiţiei speciale de ineligibilitate în materia alegerilor parlamentare, referitoare la calitatea de înalt funcţionar public, dispune că „înalţii funcţionari publici pot candida la alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat numai dacă la data depunerii candidaturii le-au încetat raporturile de serviciu, în condiţiile legii. Prin derogare de la prevederile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, funcţionarii publici de conducere pot

236 Art. 5 alin. (3), (7) şi (8) din legea 33/2007237 Art. 11 din legea 33/2007

116

candida la alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat cu condiţia de a se suspenda din funcţia publică pe perioada desfăşurării campaniei electorale.”

De asemenea, art. 118 din legea 67/2004 introduce o ineligibilitate specială în materia alegerilor locale, dispunând că prefecţii şi subprefecţii nu pot candida, sub sancţiunea demiterii din funcţie, decât în situaţia în care demisionează cu cel puţin 50 de zile înaintea datei alegerilor.

În ce priveşte dreptul de a fi ales ca preşedinte al României, art. 81 alin. (4) din Constituţie instituie o condiţie de eligibilitate specială, dispunând că „Nicio persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive”, condiţie reluată de art. 10 din legea 370 /2004 în următorii termeni: „nu pot candida persoanele (…) care au fost alese anterior, de două ori, ca Preşedinte al României”. Cu privire la această condiţie, Curtea Constituţională a statuat că art. 81 alin. (4) din legea supremă nu se aplică perioadei anterioare Constituţiei, noţiunea de „mandat prezidenţial” fiind consacrată pentru prima dată în Constituţia din 1991238, diferitele consideraţii de ordin politico-moral ale contestatorilor unei candidaturi neconstituind un impediment la înregistrarea propunerii de candidatură, criteriile de eligibilitate fiind strict stabilite prin Constituţie şi lege, asemenea motive reprezentând „opinii personale ale contestatorului, care, eventual, pot fi avute în vedere cu ocazia exprimării votului”239.

De remarcat, de asemenea, că anterior revizuirii constituţionale din 2003, art. 16 alin. (3) din Constituţie instituia cetăţenia unică română ca şi condiţie de eligibilitate generală, dând astfel seama de o neîncredere principială în dubla sau multipla cetăţenie, datorată unei concepţii specifice asupra apartenenţei cetăţeanului la stat, pe care o presupune legătura însăşi de cetăţenie, şi anume o apartenenţă unică, exclusivă şi loială. În aplicarea acestei condiţii de eligibilitate, prin Hotărârea nr. 40/2000, Curtea Constituţională a admis o contestaţie împotriva înregistrării unei candidaturi la Preşedinţie, pe motivul dublei cetăţenii a candidatului în cauză.

Condiţiile de eligibilitate nu trebuie confundate cu incompatibilităţile de a exercita, concomitent cu mandatul obţinut în urma alegerilor, anumite demnităţi sau funcţii publice sau private.

Incompatibilităţile intervin ulterior exercitării dreptului de a fi ales, spre deosebire de ineligibilităţi, care intervin înainte de acest moment, condiţionându-l. Incompatibilităţile condiţionează posibilitatea exercitării mandatului obţinut prin alegeri cumulativ cu anumite activităţi şi presupun obligaţia pentru ales de a opta fie pentru exerciţiul mandatului, fie pentru activitatea publică sau privată cu care acesta este considerat incompatibil. Opţiunea în favoarea funcţiei cu care mandatul este incompatibil are ca efect încetarea mandatului.

Incompatibilităţile pot rezulta atât din regulile aplicabile mandatului electiv, cât şi din reglementările legale privind activitatea sau profesia cu care mandatul este considerat incompatibil.

238 Hotărârile 1/1996, 3/1996, 4/1996, 5/1996, 6/1996, 7/1996, 10/1996, 11/1996, 13/1996, 16/1996, 30/1996, 34/1996, 35/1996, 36/1996, 41/1996, 45/1996, 52/1996, 57/1996, 62/1996, 69/1996, 3/2000, 5/2000, 6/2000, 9/2000, 21/2000, 25/2000, 32/2000, 6/2000, citate de K. Benke, Rolul Curţii Constituţionale în cadrul procesului de alegere a Preşedintelui României, în I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, A. Muraru, K. Benke, M.-C. Eremia, Gh. Iancu, C.-L. Popescu, Şt. Deaconu, Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 25 239 Ibidem, citând Hotărârea 5/2000

117

Ca regulă, în dreptul comparat, mandatul parlamentar este incompatibil cu funcţiile publice, elective sau nu. Mandatele obţinute le nivel naţional – deputat, respectiv senator, nu se pot cumula, fiind vorba despre imposibilitatea unui cumul pe orizontală. În sistemul român art. 71 alin. (1) din Constituţie prevede că nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator. Astfel, alegerea într-o a doua Cameră reprezentativă are ca efect pierderea mandatul în prima, ceea ce înseamnă că persoana poate candida pentru cel de-al doilea mandat, dar obţinerea sa pune capăt primului mandat. În plus, mandatul de parlamentar este, de regulă, incompatibil cu cel de ales local, fiind vorba despre imposibilitatea cumulului pe verticală, ce nu este, în principiu, admis nici în cazul mandatelor de ales local la diferite nivele. Anumite sisteme admit însă un cumul în această situaţie, redus însă la un anumit număr de mandate240.

Mandatul de parlamentar este incompatibil, de regulă, cu funcţiile publice neelective, admiţându-se însă şi excepţii. În România, art. 71 alin. (2) din Constituţie dispune: „calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului”, pentru ca în alin. (3) să adauge că alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. De pildă, legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei prevede incompatibilităţi privind mandatul de parlamentar, legea 304/2004 pentru organizarea judecătorească dispunând că funcţia de judecător şi de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor private din învăţământul superior.

În ce priveşte funcţiile ori activităţile private, principiul este răsturnat, astfel că mandatul electiv este compatibil cu acestea, prin excepţie fiind prevăzute anumite incompatibilităţi care vizează asigurarea independenţei funcţiei reprezentative faţă de grupurile de interese economice, prin asigurarea independenţei reprezentantului faţă de acestea, astfel încât cheltuirea banului public să nu favorizeze anumite întreprinderi private. În plus, pot exista restrângeri ale sferei de activitate ale unor profesii liberale, precum cea de avocat, cât timp deţinătorul profesiei este parlamentar, acesta neputând să-şi exercite profesia în afaceri ce implică interesele publice, statul sau persoanele juridice de drept public.

În sistemul român, ca urmare a intervenţiei unei incompatibilităţi cu mandatul de parlamentar241, de ales local sau de membru din România pentru Parlamentul European, mandatul încetează, urmând să se organizeze alegeri parţiale pentru atribuirea mandatului devenit astfel vacant

În cazul Preşedintelui României, orice funcţie publică sau privată, precum şi calitatea de membru al unui partid sunt incompatibile cu mandatul, conform art. 84 alin. (1) din Constituţie.

Nici condiţiile de eligibilitate, nici incompatibilităţile nu se confundă cu interdicţiile, care presupun încetarea mandatului dacă intervine, ulterior obţinerii lui, o incompatibilitate.

240 De pildă, art. L. 46-1 din Codul electoral francez dispune că nimeni nu poate cumula mai mult de două din mandatele electorale următoare: consilier regional, consilier în Adunarea Corsicii, consilier general, consilier al Parisului, consilier municipal.241 Art. 70 alin. (2) din Constituţie

118

Verificarea respectării condiţiilor de eligibilitate şi a incompatibilităţilor se realizează ulterior alegerilor, cu ocazia validării mandatelor obţinute prin alegeri, nerespectarea acestor condiţii şi a incompatibilităţilor antrenând invalidarea mandatelor. Autorităţile competente să valideze mandatele şi deci să se pronunţe asupra respectării condiţiilor de eligibilitate şi a incompatibilităţilor diferă în funcţie de tipul de alegeri în prezenţa căruia ne aflăm: Curtea Constituţională, în cazul alegerilor prezidenţiale; Camera Deputaţilor, respectiv Senatul, în cazul alegerilor parlamentare; consiliile locale, consiliile judeţene, judecătoria şi tribunalul, în cazul alegerilor pentru consiliile locale, consiliile judeţene, primari, respectiv preşedinţi ai consiliilor judeţene; Parlamentul European, în cazul alegerilor europarlamentare.

În sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât timp dreptul de a fi ales este consacrat jurisprudenţial ca drept subiectiv, în baza art. 3 al Primului Protocol (vezi supra), Curtea Europeană a Drepturilor Omului încorporează în câmpul său de control regimurile de ineligibilitate şi cauzele de ineligibilitate pe motiv că „dreptul de a fi candidat în alegeri (…) nu ar fi decât iluzoriu dacă persoana interesată ar putea fi privată de acest drept în orice moment”242.

Secţiunea 2. Candidaturile

În scopul exercitării egale a dreptului de a fi ales, în democraţiile actuale, principiile care guvernează candidaturile sunt libertatea şi publicitatea243.

Publicitatea candidaturilor, garanţie a libertăţii acestora, susţine, în egală măsură, libertatea alegătorului, prin aceea că îi oferă posibilitatea de a cunoaşte ofertele politice propuse de candidaţii în alegeri, pentru a-şi forma o opţiune politică în funcţie de care să aleagă în cunoştinţă de cauză. Asigurarea publicităţii candidaturilor se realizează, în sistemul român, prin obligaţia legală a birourilor electorale de a afişa, la sediile proprii, candidaturile înregistrate şi pe cele neînregistrate, asigurându-se astfel posibilitatea cunoaşterii acestora de către public inclusiv în vederea exercitării dreptului de a fi contestate, precum şi candidaturile rămase definitive.

Libertatea candidaturilor constă în aceea că orice persoană eligibilă poate candida în alegeri. Dincolo de specificitatea unuia sau altuia dintre sistemele electorale ale democraţiilor contemporane, libertatea candidaturilor constituie finalitatea pe care trebuie să o realizeze toate reglementările electorale, de fond, de formă şi procedurale cu privire la titularii dreptului de a propune candidaturi în alegeri, condiţiile în care candidaturile se redactează, se depun, se înregistrează, se contestă, respectiv rămân definitive, inclusiv condiţiile în care se poate renunţa la candidaturi.

Totodată, interdependenţa dintre dreptul de a fi ales şi dreptul de a alege reclamă ca dispoziţiile legale ce încadrează libertatea candidaturilor să nu restrângă excesiv libertatea votului, libera opţiune a alegătorilor.

Dreptul de candida în alegeri este condiţionat de respectarea, la data depunerii candidaturii, a tuturor condiţiilor legale specifice referitoare la candidaturi. În sistemul român, respectarea acestora se verifică de către organismele electorale competente să înregistreze propunerile de candidaturi - Biroul Electoral Central, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, birourile electorale de circumscripţie, în cazul

242 Afacerea Podkolzina c. Letoniei, 9 aprilie 2002, citată de Y. Lécuyer, op. cit., p. 47243 P. Martin, op. cit., paragraf 26

119

alegerilor locale şi parlamentare, în situaţia acestora din urmă, pentru circumscripţia electorală pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, înregistrarea candidaturilor făcându-se la Tribunalul Bucureşti244 -, sub controlul instanţelor judecătoreşti ordinare competente să soluţioneze contestarea candidaturilor, cărora li se adaugă, în cazul alegerilor prezidenţiale, Curtea Constituţională.

A. Titularii dreptului de a propune candidaturi

Candidaţii în alegeri se pot auto-propune, fiind candidaţi independenţi sau pot fi propuşi de o formaţiune politică. Calitatea de candidat independent şi cea de candidat propus de o formaţiune politică se exclud reciproc. Astfel, susţinerea unei candidaturi de către o formaţiune politică este supusă, în sistemul român, unui regim de selecţie închisă, în cazul alegerilor locale, parlamentare şi europarlamentare, adică este condiţionată de apartenenţa politică a candidatului la formaţiunea politică respectivă (calitatea de membru al acesteia)245.

Excepţie fac alegerile prezidenţiale, în cazul cărora selecţia este deschisă, astfel încât, pe lângă candidaţii independenţi, pot candida atât membri ai formaţiunilor politice, cât şi persoane eligibile ce se bucură de sprijinul unui partid politic, al unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale sau al unuia dintre membrii alianţei politice sau alianţei electorale ce-i pot propune în alegeri, fără să fie membri ai acestora246.

A 1. Formaţiunile politice ce pot propune/susţine candidaturi

În situaţia în care candidaţii în alegeri sunt susţinuţi de formaţiuni politice, caracterul efectiv al libertăţii candidaturilor depinde de selecţia acestora, anterioară alegerilor, realizată de către aceste formaţiuni.

Şansele electorale reale ale candidaţilor depind astfel de sprijinul formaţiunilor, care, prin selecţie, limitează, în fapt, libertatea şi caracterul util al candidaturilor, în special în sistemele ce practică scrutinul de listă, unde candidatul trebuie să convingă formaţiunea politică pe lista căreia se prezintă în alegeri să îi asigure un loc pe aceasta cât mai aproape de vârf.

Selecţia candidaturilor poate fi, în primul rând, naţională sau locală. Sistemele europene practică o selecţie mai centralizată decât cel american, unde selecţia este

244 Art. 9 şi 11 din legea 370/2004; art. 12³ din legea 33/2007; art. 50 din legea 67/2004; art. 31 din legea 35/2008245 Art. 6 alin. (8) din legea 67/2004 dispune că sunt nule de drept candidaturile depuse pe mai multe liste de candidaţi sau atât pe liste, cât şi ca independent. Art. 12 alin. (3) din legea 33/2007 dispune: „candidaţii propuşi de un partid politic, o alianţă politică sau electorală trebuie să facă parte din partidul politic respectiv sau, după caz, dintr-un partid politic, membru al alianţei respective”, iar art. 12¹ alin. (4) din aceeaşi lege prevede că nu se pot depune liste de candidaţi independenţi, nu se admit candidaturi independente pe listele de candidaţi depuse de partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale şi nici candidaturi independente ale membrilor partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale sau ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Art. 29 alin. (10) din legea 35/2008 prevede că nu sunt permise candidaturi independente pentru partide politice, alianţe politice sau electorale. 246 Art. 9 alin. (8) din legea 370/2004

120

locală, gradul de centralizare fiind condiţionat de modul de scrutin, astfel că în cazul reprezentării proporţionale centralizarea este mai ridicată.

În sistemul român formaţiunile politice ce pot propune candidaţi în alegeri sunt partidele politice legal constituite, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care sunt asimilate, în procesul electoral, partidelor politice247. În cazul alegerilor parlamentare, aceste formaţiuni politice sunt reunite în categoria denumită „competitori electorali”248.

Alianţele politice reprezintă o asociere între partide politice pe baza unui protocol de asociere înregistrat la Tribunalul Municipiului Bucureşti, în condiţiile legii 14/2003 a partidelor politice249.

Alianţele electorale constituie, în sensul alegerilor parlamentare, asocieri la nivel naţional între partide politice şi/sau alianţe politice şi/sau organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, în scopul participării la alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat, înregistrate la Biroul Electoral Central250. În cazul alegerilor locale, alianţele electorale sunt acele formaţiuni constituite exclusiv în scopul participării în comun la alegeri, între partide politice sau alianţe politice la nivel judeţean ori local, înregistrate la biroul electoral de circumscripţie judeţeană ori al municipiului Bucureşti, un partid politic neputând face parte, la acelaşi nivel, decât dintr-o singură alianţă electorală251.

În cazul alegerilor europarlamentare252, alianţele electorale constituie asocieri la nivel naţional, pe bază de protocol, depus la Biroul Electoral Central în termen de 48 de ore de la înfiinţarea acestuia, între partide politice, alianţe politice şi organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, în scopul participării la alegerile pentru membrii din România în Parlamentul European, un partid politic, o alianţă politică sau o organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale neputând face parte decât dintr-o alianţă electorală. Membrii unei alianţe electorale nu pot propune candidaţi decât din partea alianţei.

Admiterea protocolului de constituire a alianţei electorale, prin decizie pronunţată în şedinţă publică de către Biroul Electoral Central, este supusă posibilităţii de a fi contestată de către orice persoană fizică sau juridică interesată, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se pronunţă prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. Respingerea protocolului poate fi contestată la aceeaşi instanţă de către semnatarii protocolului, în aceleaşi termene. Desfiinţarea protocolului de constituire a alianţei se poate face numai după rămânerea sa definitivă, ca urmare a necontestării sau a pronunţării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi numai prin acord de desfiinţare între părţile semnatare, acord ce trebuie depus la Biroul Electoral Central cu cel puţin 4 zile înainte de termenul-limită de depunere a candidaturilor, fiind supus aceluiaşi regim

247 Art. 9 alin. (6) din legea 35/2008 dispune: „în sensul prezentului titlu, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale (…) le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice în procesul electoral. Art. 124 din legea 67/2004 prevede că „în sensul prezentei legi, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale legal constituite sunt asimilate partidelor politice”248 Art. 2 pct. 16 din legea 35/2008249 Art. 2 pct. 8 din legea 35/2008; art. 6 alin. (1) din legea 67/2004250 Art. 2 pct. 7 din legea 35/2008251 Art. 6 alin. (2) şi (3) din legea 67/2004252 Art. 5² alin. (1) - (10) din legea 33/2007

121

juridic al admiterii sau respingerii, respectiv al contestării, precum protocolul de constituire a alianţei.

În sensul legislaţiei electorale române, minoritatea naţională este etnia reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale253. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce pot propune candidaţi254 sunt, pe de o parte, cele reprezentate în Parlament, iar pe de altă parte organizaţiile legal constituite, de utilitate publică, ce prezintă Biroului Electoral Central o listă de membri care să ateste, prin numărul acestora, caracterul reprezentativ al organizaţiei în raport cu minoritatea naţională respectivă. Este vorba despre un procent de 15% din numărul total al cetăţenilor care, la ultimul recensământ, s-au declarat ca aparţinând minorităţii respective.

Dacă numărul membrilor necesari pentru satisfacerea procentului este mai mare de 20. 000 de persoane, în cazul alegerilor parlamentare, respectiv mai mare de 25. 000 de persoane, în cazul alegerilor locale, lista membrilor trebuie să cuprindă cel puţin 20. 000 de persoane, respectiv cel puţin 25. 000 de persoane, domiciliate în cel puţin 15 din judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 300 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi pentru municipiul Bucureşti. Lista membrilor se întocmeşte pe localităţi şi pe judeţe, având ca menţiuni obligatorii datele de identificare şi semnăturile membrilor, denumirea organizaţiei, numele şi prenumele persoanei care a întocmit-o, căreia-i revine obligaţia de a depune şi o declaraţie pe propria răspundere, prin care să ateste veridicitatea semnăturilor membrilor.

Considerăm că situarea în teritoriu a membrilor organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, impusă de legiuitor ca şi condiţie de reprezentativitate fără satisfacerea căreia organizaţia respectivă nu poate fi considerată legal constituită şi, pe cale de consecinţă, nu poate participa în alegeri, se numără printre criteriile interzise de discriminare în materia drepturilor fundamentale ale cetăţenilor români, în acest caz dreptul de liberă asociere şi dreptul de a fi ales. Legarea exerciţiului acestor drepturi de situarea în teritoriu a membrilor săi este neconstituţională prin raportare la egalitatea între cetăţeni (art. 16 din Constituţie), la unitatea poporului şi a corpului politic (art. 4 alin. (1) din Constituţie), la pluralismul categorial ce presupune libera constituire a structurilor asociative de la nivelul societăţii civile (art. 8 alin. (1) din Constituţie), la indivizibilitatea poporului şi a teritoriului (art. 1 alin. (1) din Constituţie), ce reclamă ca drepturile fundamentale să fie aceleaşi pentru toţi cetăţenii peste tot pe teritoriul României. Aceste exigenţe constituţionale interzic condiţionarea de situarea în teritoriu, un criteriu de natură obiectivă, a dreptului de liberă asociere a cetăţenilor minoritari în asemenea organizaţii şi, corelativ, a dreptului de a fi ales, condiţionare ce conduce la o colectivizare a drepturilor în cauză, la legarea exerciţiului lor de situarea şi ponderea grupului minoritar în teritoriu.

Considerăm astfel că orice organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, legal constituită, ar trebui să poată să propună candidaturi în alegeri255. Aceeaşi condiţie a unei anumite situări în teritoriu a membrilor fondatori este impusă, de altfel, în sistemul român, şi în cazul exerciţiului dreptului la liberă asociere 253 Art. 2 pct. 29 din legea 35/2008; art. 7 alin. (1) din legea 67/2004254 Art. 9 alin. (2) - (5) din legea 35/2088; art. 7 alin. (2) - (5) din legea 67/2004255 Pentru susţinerea acestei opinii în ce priveşte alegerile locale, vezi M. Nica, Alegerile locale, în Principii, instituţii şi proceduri ale administraţiei publice locale, sub coordonarea lui D. C. Dănişor, Ed. Sitech, Craiova, 2009, p. 224

122

în partide politice256, pentru a asigura reprezentativitatea acestora. În egală măsură neconstituţională în raport cu aceleaşi exigenţe ale legii supreme, această condiţionare a dreptului la liberă asociere în partide politice nu a fost însă considerată astfel de către Curtea Constituţională. Aceasta apreciază că este vorba despre o problemă de oportunitate, şi nu de constituţionalitate, „cât timp pragul instituit nu are ca efect suprimarea exercitării dreptului, urmărind numai (…) ca asocierea cetăţenilor în partide să aibă semnificaţia instituţionalizării unui curent politic, fără de care partidul rezultat nu-şi poate îndeplini rolul său constituţional, prevăzut de art. 8 alin. (2) (din Constituţie, n. a.), de a contribui la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. (…) Acest criteriu ar putea fi neconstituţional dacă, prin efectele sale, ar duce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonim cu o asemenea suprimare”257.

A 2. Candidaturile independente

În scopul asigurării reprezentativităţii candidaturii, precum şi a caracterului său serios, pentru a candida în alegeri, candidaţii independenţi trebuie să facă dovada susţinerii din partea unui anumit număr de cetăţeni cu drept de vot, a căror adeziune se dă pe propria lor răspundere şi care sunt înscrişi, în acest scop, pe liste de susţinători, ce constituie acte publice aflate sub incidenţa art. 292 Cod Penal. Listele sunt scrise şi trebuie să fie depuse odată cu cererea de înregistrare a candidaturii, sub sancţiunea neînregistrării acesteia. În acest sens, depunerea listei de susţinători odată cu propunerea de candidatură la alegerile prezidenţiale a fost considerată de Curtea Constituţională o cerinţă de ordine publică, a cărei nerespectare justifică neînregistrarea candidaturii de către Biroul Electoral Central258.

În cazul alegerilor parlamentare259, numărul susţinătorilor trebuie să fie 4% din numărul total al alegătorilor înscrişi pe listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează independentul, dar nu mai puţin de 2. 000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4. 000 de alegători pentru Senat, un susţinător putând sprijini câte un singur candidat pentru fiecare dintre funcţiile pentru care se organizează alegeri şi trebuind să aibă domiciliul în colegiul uninominal unde candidatul independent doreşte să candideze.

În cazul alegerilor locale260, susţinătorii pot fi numai cetăţeni români sau cetăţeni ai Uniunii Europene cu drept de vot care au domiciliul ori reşedinţa în circumscripţia electorală în cauză, un susţinător putând sprijini câte un singur candidat la funcţia de consilier local, câte unul la funcţia de consilier judeţean, câte unul la funcţia de preşedinte al consiliului judeţean şi câte unul la funcţia de primar. Susţinătorii candidaţilor independenţi pentru funcţia de consilier trebuie să fie în număr de minimum 1% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente şi complementare din circumscripţia respectivă, dar nu mai puţin de 50 în

256 Art. 19 alin. (3) din legea 14/2003 prevede că lista semnăturilor de susţinere în vederea constituirii unui partid politic trebuie să cuprindă cel puţin 25. 000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare din aceste judeţe şi municipiul Bucureşti. 257 Decizia 35/1996258 Hotărârea 3/1992259 Art. 30, 30¹ şi 31 din legea 35/2008260 Art. 48 şi 49 din legea 67/2004

123

cazul comunelor, de 100 în cazul localităţilor urbane de rangul II şi III şi de 1. 000 în cazul judeţelor, municipiului Bucureşti, sectoarelor municipiului Bucureşti şi localităţilor urbane de rangul I. Susţinătorii candidaţilor independenţi pentru funcţia de primar trebuie să reprezinte minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente şi complementare din circumscripţia pentru care candidează independentul, dar nu mai puţin de 200 în cazul comunelor, 300 în cazul oraşelor, 1. 000 în cazul municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti şi 5. 000 în cazul municipiului Bucureşti. În cazul candidaţilor independenţi pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean procentul susţinătorilor trebuie să fie de minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente şi complementare din circumscripţia pentru care se candidează, dar nu mai puţin de 3. 000.

În cazul alegerilor pentru membrii Parlamentului European261, numărul de susţinători pentru un candidat independent este de minimum 100. 000, un alegător putând susţine un singur candidat independent, un singur partid politic, o singură alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Mai mult, condiţia susţinătorilor se aplică nu doar candidaţilor independenţi: înseşi listele de candidaţi propuse de partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice sau alianţele electorale trebuie însoţite de o listă de cel puţin 200. 000 de susţinători.

De manieră similară, în cazul alegerilor prezidenţiale262, indiferent dacă este susţinut de o formaţiune politică sau dacă se auto-propune ca independent, candidatul trebuie să depună o listă de susţinători al căror număr nu poate fi mai mic de 200. 000.

Listele de susţinători trebuie să cuprindă, în cazul alegerilor prezidenţiale, data alegerilor, prenumele şi numele candidatului, prenumele şi numele, data naşterii, adresa, denumirea, seria şi numărul actului de identitate şi semnătura alegătorilor care susţin candidatura, în finalul listei persoana care a întocmit-o fiind obligată să facă o declaraţie pe propria răspundere prin care să ateste veridicitatea semnăturilor. Modelul listei şi al declaraţiei pe propria răspundere sunt prevăzute în anexa la legea alegerilor prezidenţiale. Curtea Constituţională a statuat că ori de câte ori se constată lipsa unuia dintre elementele de identificare a alegătorilor, susţinătorii în cauză nu pot fi luaţi în calcul pentru stabilirea îndeplinirii numărului legal de susţinători necesar pentru înregistrarea candidaturii263. Pentru alegerile parlamentare, în listă se vor preciza, în plus, colegiul uninominal în care candidează candidatul, codul numeric personal al susţinătorului, data naşterii acestuia, numele, prenumele şi codul numeric personal al persoanei care a întocmit-o264. În cazul alegerilor locale, listele cuprind, în mod obligatoriu, şi cetăţenia susţinătorului, în cazul cetăţenilor Uniunii Europene ce candidează ca independenţi la alegerile locale, în lista susţinătorilor, la rubrica „denumirea, seria şi numărul actului de identitate” înscriindu-se denumirea, seria şi numărul documentului eliberat de Oficiul Român pentru Imigrări265. Pentru alegerile europarlamentare, modelul listei şi

261 Art. 12¹ şi 12² şi art. 12 alin. (4) din legea 33/2007262 Art. 9 alin. (2) lit. c) şi alin. (3) din legea 370/2004263 Hotărârea 26/1992264 Art. 30 alin. (2) din legea 35/2008265 Art. 49 alin. (1) teza finală din legea 67/2004

124

al declaraţiei pe propria răspundere a persoanei care a întocmit-o sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului266.

Respectarea cumulativă a exigenţelor legale referitoare susţinători, la numărul acestora, precum şi la listele de susţinători este verificată de către organismele electorale competente să înregistreze propunerile de candidaturi, cu ocazia înregistrării.

B. Propunerile de candidaturi

În sistemul român, pentru a putea fi înregistrate, propunerile de candidaturi se supun unui regim asemănător în cazul tuturor tipurilor de alegeri, atât în ce priveşte forma şi numărul exemplarelor în care trebuie redactate, cât şi sub aspectul menţiunilor pe care trebuie să le conţină şi al documentelor ce trebuie să le însoţească, sub sancţiunea neînregistrării, în momentul depunerii spre înregistrare. Pentru a evidenţia specificitatea candidaturilor în cazul diferitelor tipuri de alegeri, considerăm necesar să prezentăm regimul juridic al acestora în mod defalcat, în funcţie de tipul de alegeri în prezenţa căruia ne aflăm, precum şi în raport de tipul de candidatură – independentă sau susţinută de o formaţiune politică.

B 1. Alegerile parlamentare

Aplicând criteriile propuse, în cazul acestui tip de alegeri267, propunerile de candidaturi se redactează în formă scrisă, în 4 exemplare, de către formaţiunile politice ce susţin candidaturile, sub semnătura conducerii acestora sau a persoanelor desemnate în acest scop, în cazul alianţelor politice şi al alianţelor electorale, propunerile trebuind semnate de conducerile fiecărui partid din alianţă, respectiv, în cazul candidaţilor independenţi, pe baza listei susţinătorilor.

Propunerile trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: circumscripţia electorală şi colegiul uninominal în care candidează persoana propusă, numele, prenumele, codul numeric personal, domiciliul, locul şi data naşterii, ocupaţia, profesia candidatului propus, iar în cazul alianţelor politice sau electorale, partidul care făcut propunerea.

În cazul candidaţilor independenţi, propunerea de candidatură ia forma unei cereri de înregistrare a candidaturii, sub semnătură proprie, care trebuie să cuprindă aceleaşi menţiuni precum propunerile de candidaturi făcute de formaţiunile politice, cu indicarea funcţiei pentru care candidează.

Propunerile trebuie însoţite de declaraţiile de acceptare a candidaturii, semnate şi datate de candidaţi şi care trebuie să conţină circumscripţia electorală şi colegiul uninominal în care candidează, numele, prenumele, codul numeric personal, partidul politic sau alianţa care a făcut propunerea, profesia, ocupaţia şi apartenenţa politică a candidatului, consimţământul său expres pentru a candida, precum şi precizarea că întruneşte condiţiile cerute de lege pentru a candida.

În principiu, un candidat nu poate accepta candidatura decât pentru o singură circumscripţie electorală, iar în cadrul acesteia, pentru un singur colegiu uninominal.

266 Art. 12 alin. (2) din legea 33/2007267 Art. 29 alin. (5), (7), (8) - (12), (14) coroborat cu alin. (1) şi (2) şi cu art. 32 alin. (2²) din legea 35/2008

125

Principiul unicităţii candidaturii este prevăzut în următorii termeni: „în fiecare colegiu uninominal, fiecare competitor electoral poate avea doar o singură propunere de candidatură; un candidat poate reprezenta un singur competitor electoral într-un singur colegiu uninominal”, candidaturile în mai multe colegii uninominale sau atât pentru funcţia de deputat, cât şi pentru cea de senator, cu excepţia celor prevăzute la art. 9 alin. (11), fiind nule de drept, nulitatea constatându-se prin decizie a Biroului Electoral Central”.

Excepţie fac aşadar persoanele ce candidează fiind propuse de organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care pot depune aceeaşi candidatură pentru Camera Deputaţilor în mai multe colegii uninominale. O organizaţie a unei minorităţi naţionale poate propune acelaşi candidat pentru mai multe colegii uninominale aparţinând diferitelor circumscripţii electorale, numai în condiţiile în care propune un singur candidat la nivel naţional şi doar pentru alegerea Camerei Deputaţilor, propunerea de candidatură a acestui candidat depunându-se la Biroul Electoral Central268.

În vederea depunerii candidaturilor, fiecare formaţiune politică, precum şi fiecare candidat independent trebuie să constituie un depozit, în contul Autorităţii Electorale Permanente, în cuantum de 5 salarii minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat. Depozitul se restituie în 14 zile lucrătoare de la data rămânerii definitive a alegerilor în circumscripţia electorală numai candidaţilor independenţi ce au obţinut cel puţin 20% din voturile valabil exprimate în colegiul unde au candidat, precum şi acelor formaţiuni politice care au obţinut mai mult de 2% din voturile valabil exprimate la nivel naţional, sumele nerestituite făcându-se venit la bugetul de stat.

Condiţionarea dreptului de a candida de această cauţiune bănească nu este străină dreptului comparat, democraţiile actuale instituind această măsură în scopul asigurării seriozităţii candidaturii, inclusiv al prevenirii numărului lor excesiv. Cu ocazia sesizării asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor referitoare la obligativitatea depozitului bănesc, prin raportare la art. 4 alin. (2) din Constituţie, ce interzice discriminările pe baza criteriului averii, Curtea Constituţională a apreciat că dispoziţiile electorale în cauză sunt constituţionale269. Raportându-se la jurisprudenţa sa anterioară270, precum şi la art. 19 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în virtutea căruia exercitarea libertăţilor poate fi supusă anumitor limitări ce trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare, printre altele, apărării securităţii naţionale sau ordinii publice, Curtea a considerat despre condiţia depozitului bănesc impusă de lege că „este necesară pentru exercitarea cu bună credinţă a dreptului de a fi ales şi, de altfel, depozitul constituit se restituie în condiţiile prevăzute de (…) lege. De altfel, dispoziţii similare se regăsesc şi în legislaţia altor state membre ale Uniunii Europene”.

În opinia noastră, Curtea ar fi trebuit să analizeze respectarea, în cauză, a tuturor condiţiilor impuse de art. 53 din Constituţie referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, în ordinea etapizată ce rezultă din aceste dispoziţii constituţionale, pentru a statua, de altfel fără să se înşele, în sensul constituţionalităţii cauţiunii băneşti la care se referă legea alegerilor parlamentare.

268 Art. 29 alin. (1) teza finală, coroborat cu art. 9 alin. (11) din legea 35/2008269 Decizia 305/2008270 Decizia 226/2001

126

B 2. Alegerile europarlamentare

Pentru acest tip de alegeri271, propunerile de candidaturi făcute de partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice şi alianţele electorale îmbracă forma listelor de candidaţi, ce se redactează, pentru a fi depuse şi înregistrate, în 4 exemplare scrise – un original şi 3 copii - şi se semnează de către conducerea acestor formaţiuni politice sau de persoanele împuternicite în mod expres în acest scop. Menţiunile pe care trebuie să le cuprindă sunt: numele, prenumele, prenumele părinţilor, locul şi data naşterii, cetăţenia, adresa, apartenenţa politică, ocupaţia şi profesia candidaţilor. Numărul de candidaţi de pe fiecare listă poate fi cu cel mult 10 mai mare decât numărul mandatelor la care are dreptul România în Parlamentul European.

Listele de candidaţi se întocmesc astfel încât să asigure reprezentarea ambelor sexe, sub sancţiunea nulităţii listei, constată prin decizie a Biroului Electoral Central.

Principiul unicităţii listei de candidaţi presupune că fiecare partid politic, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţă politică sau alianţă electorală care participă la alegerile pentru Parlamentul European poate depune numai o singură listă de candidaţi.

Candidaţii independenţi redactează o cerere scrisă de admitere a candidaturii independente, în 4 exemplare, cererea trebuind să cuprindă numele, prenumele, prenumele părinţilor, cetăţenia, domiciliul, locul şi data naşterii, ocupaţia şi profesia, precum şi semnătura.

Propunerile de liste de candidaţi, precum şi cererea de admitere a candidaturii independente, în cazul candidaţilor independenţi, trebuie însoţite de declaraţiile de acceptare a candidaturii, întocmite în 4 exemplare, declaraţia de acceptare trebuind semnată şi datată personal de candidat şi cuprinzând următoarele menţiuni obligatorii: numele, prenumele, prenumele părinţilor, locul şi data naşterii, cetăţenia, adresa, apartenenţa politică, ocupaţia şi profesia candidatului, consimţământul expres de a candida, precum şi precizarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru a candida.

De asemenea, este instituit şi principiul unicităţii candidaturii: o persoană nu poate accepta decât o singură candidatură. În cazul în care o persoană candidează de mai multe ori la aceleaşi alegeri pentru Parlamentul European, propunerile de candidatură a acesteia sunt nule de drept, nulitatea constatându-se prin decizie a Biroului Electoral Central.

B 3. Alegerile locale

În cazul acestui tip de alegeri272, propunerile de candidaturi îmbracă forma listelor de candidaţi şi se fac în formă scrisă, în 4 exemplare, de către partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale sau organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, sub semnătura conducerii organizaţiilor judeţene ale acestora,

271 Art. 12 alin. (2), (5) lit. c), (8) – (11) şi art. 12³ alin. (7) din legea 33/2007272 Art. 6 alin. (1) şi (5) - (7), art. 45 alin. (1) - (5), art. 46, art. 53¹ alin. (2) şi (3), coroborat cu art. 22³ alin. (3), art. 102 din legea 67/2004

127

în cazul alianţelor electorale dintre partide politice listele trebuind semnate şi de conducerile judeţene ale fiecărui partid din alianţă, iar dacă aceste alianţe se constituie la nivel comunal, orăşenesc, municipal sau de sector al municipiului Bucureşti, listele se vor semna de conducerea alianţei şi contrasemna de conducerea fiecărei organizaţii din coaliţie.

Numărul maxim de candidaţi înscrişi pe o listă poate fi mai mare decât numărul de mandate de consilieri stabilit potrivit legii 215/2001, cu până la un sfert din numărul mandatelor, fracţiunile întregindu-se la cifra 1, candidaţii cărora nu li se vor atribui mandate în urma alegerilor fiind consideraţi supleanţi şi putând obţine mandatul unui candidat de pe aceeaşi listă, în cazul în care funcţia acestuia se vacantează.

Listele de candidaţi trebuie întocmite astfel încât să asigure reprezentarea ambelor sexe.

Menţiunile pe care listele trebuie să le cuprindă, referitoare la fiecare dintre candidaţi, sunt: numele, prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul, conform actului de identitate, denumirea, seria şi numărul actului de identitate, ocupaţia, profesiunea şi apartenenţa politică a candidatului, iar în cazul alianţelor, şi partidul politic care i-a propus. În cazul în care listele cuprind cetăţeni ai Uniunii Europene, în dreptul acestora se înscriu următoarele menţiuni obligatorii: numele, prenumele, statul membru de origine, locul şi data naşterii, adresa la care locuiesc în România, ocupaţia, profesia şi apartenenţa politică, iar în cazul alianţelor, şi partidul politic ce i-a propus.

Listele de candidaturi trebuie însoţite de declaraţiile de acceptare din partea candidaţilor, semnate şi datate de către candidaţi, cuprinzând numele, prenumele, domiciliul, partidul politic sau alianţa care i-a propus, profesiunea, ocupaţia şi apartenenţa politică a candidatului, consimţământul expres al acestuia de a candida, precum şi precizarea că întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a candida. Declaraţia de acceptare a candidaturii din partea unui cetăţean al Uniunii Europene trebuie să cuprindă numele, prenumele, statul membru de origine, adresa din România, ocupaţia, profesia şi apartenenţa politică, consimţământul expres de a candida, precizarea că întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a candida; declaraţia trebuie să fie însoţită de un document emis de Oficiul Român pentru Imigrări sau de un document care să ateste adresa din România.

În cazul candidaţilor independenţi, propunerea de candidatură se face pe baza listei de susţinători, ce trebuie însoţită de declaraţia de acceptare a candidaturii, supusă aceluiaşi regim cu declaraţia de acceptare a candidaturii din partea candidaţilor prezenţi pe listele formaţiunilor politice.

Şi în cazul alegerilor locale, regula interdicţiei candidaturilor multiple este respectată, în sensul că o persoană eligibilă nu poate candida pentru aceeaşi funcţie electivă, în mai multe circumscripţii electorale. În acest sens, se prevede că o persoană nu poate accepta candidatura decât pentru o singură circumscripţie electorală, cu excepţia cazului în care candidatura se depune atât pentru un consiliu local, cât şi pentru consiliul judeţean.

Regula unicităţii candidaturii pentru una şi aceeaşi funcţie nu este înfrântă de posibilitatea unei persoane de a candida în acelaşi timp pentru funcţia de consilier local ori de consilier judeţean, de primar sau de preşedinte al consiliului judeţean, legea stabilind că o persoană poate candida pentru un singur consiliu local şi un singur consiliu judeţean şi numai pentru o singură funcţie de primar sau de preşedinte al consiliului judeţean. Candidaţii aleşi atât în funcţia de consilier local, cât şi în funcţia

128

de consilier judeţean sunt obligaţi ca, în termen de 10 zile de la data ultimei validări, să opteze pentru una dintre cele două calităţi.

B 4. Alegerile prezidenţiale

Pentru acest tip de alegeri273, propunerea de candidatură se face în formă scrisă, în 4 exemplare – un original şi 3 copii, fie de către formaţiunea politică ce susţine candidatura, trebuind semnată de aceasta sau de conducerea sa, fie de către candidaţii independenţi. Menţiunile pe care trebuie să le cuprindă propunerea sunt: prenumele şi numele, locul şi data naşterii, starea civilă, domiciliul, studiile, ocupaţia şi profesia candidatului şi precizarea că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a candida.

Propunerea trebuie însoţită de declaraţia de acceptare a candidaturii, scrisă, semnată şi datată de candidat.

Principiul unicităţii candidaturii impune că partidele şi alianţele politice pot propune numai câte un singur candidat. Partidele membre ale unei alianţe politice care propune un candidat nu pot propune şi candidaţi în mod separat.

C. Depunerea, înregistrarea şi admiterea candidaturilor

Depunerea candidaturilor în vederea înregistrării şi a admiterii lor se poate face până la data limită prevăzută de lege, şi anume cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data alegerilor, în cazul alegerilor parlamentare şi locale, cel mai târziu cu 60 de zile înainte de ziua de referinţă, în cazul alegerilor europarlamentare, respectiv cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor274.

C 1. Alegerile parlamentare

În cazul acestui tip de alegeri275, în vederea înregistrării candidaturilor, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală şi organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale depune la biroul electoral de circumscripţie 4 dosare, fiecare cuprinzând, în mod obligatoriu: propunerile de candidaturi - listele candidaţilor pentru respectiva circumscripţie, redactate conform regulilor anterior prezentate, cu indicarea colegiului uninominal şi a funcţiei pentru care se candidează; copiile actelor de identitate ale candidaţilor; dovezile constituirii depozitelor băneşti pentru fiecare candidat în parte; declaraţiile de acceptare a candidaturii din partea fiecărui candidat; declaraţiile de avere şi de interese ale candidaţilor, conform modelelor prevăzute în anexa la legea 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici; declaraţiile candidaţilor născuţi înainte de 1 ianuarie 1976 de apartenenţă sau neapartenenţă la securitate ca poliţie politică, redactate conform

273 Art. 3 alin. (1) teza finală, art. 9 alin. (2) lit. a) – c), (4) şi (7) din legea 370/2004274 Art. 29 alin. (3) din legea 35/2008; art. 44 din legea 67/2004; art. 12 alin. (1) şi 12¹ alin. (1) din legea 33/2007; art. 9 alin. (1) din legea 370/2004275 Art. 29 alin. (4) şi (13), 29¹, 30¹, 31 alin. (1) – (3) şi 32 din legea 35/2008

129

modelului prevăzut în anexa la OUG 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii.

Declaraţia este obligatorie pentru fiecare dintre candidaţii ce se regăsesc, din raţiuni de vârstă, în această ultimă categorie, fie că sunt independenţi sau nu; declaraţia se dă pe propria răspundere, potrivit legii penale.

La aceleaşi birouri de circumscripţie, acelaşi număr de dosare trebuie depus, personal, de către fiecare candidat independent, componentele dosarelor fiind şi ele aceleaşi, cu precizarea că propunerea de candidatură rezidă, de data aceasta, în cererea de înregistrare a candidaturii redactată de candidat şi că în fiecare dosar se adaugă, obligatoriu, un exemplar original al listei susţinătorilor.

Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale care pot propune acelaşi candidat pentru mai multe colegii uninominale aparţinând diferitelor circumscripţii electorale, numai în condiţiile în care propun un singur candidat la nivel naţional şi doar pentru alegerea Camerei Deputaţilor, depun dosarele de candidatură la Biroul Electoral Central.

Candidaturile pentru circumscripţia electorală pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării se depun la Tribunalul Bucureşti.

Înregistrarea candidaturilor se face de către biroul electoral de circumscripţie sau, după caz, de Biroul Electoral Central, după examinarea respectării condiţiilor legale pentru ca o persoană să poată candida, a condiţiilor de fond şi formă ale listei susţinătorilor. Vor fi înregistrate numai candidaturile ce-ndeplinesc aceste condiţii, în cazul celorlalte respingându-se înregistrarea. Biroul păstrează două exemplare ale propunerii de candidatură, celelalte două, certificate de către birou prin semnătura preşedintelui, cu menţionarea datei şi a orei, a numărului de înregistrare şi prin aplicarea ştampilei, restituindu-i-se depunătorului. Acesta, în termen de 48 de ore de la restituire, înregistrează unul dintre cele două exemplare restituite la tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală. Pentru circumscripţia electorală pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării înregistrarea se face la Tribunalul Bucureşti.

Publicitatea candidaturilor înregistrate se realizează prin afişarea obligatorie a unuia dintre exemplarele propunerii de candidatură, de către biroul electoral de circumscripţie, la sediul acestuia, într-un loc vizibil.

Acceptarea sau respingerea unei candidaturi se face, prin decizie, de către biroul electoral de circumscripţie, respectiv Biroul Electoral Central, în 24 de ore de la depunere.

Publicitatea candidaturilor admise, respectiv respinse se realizează de către aceleaşi birouri prin afişarea la sediile acestora a deciziei de acceptare, respectiv de respingere, astfel încât atât candidaturile acceptate, cât şi respingerea candidaturilor să poată fi cunoscute în vederea exercitării, de către subiectele îndrituite, a dreptului de a le contesta.

C 2. Alegerile europarlamentare

130

Pentru aceste alegeri276, în vederea înregistrării, propunerile de candidaturi făcute de formaţiunile politice se depun la Biroul Electoral Central, în cele 4 exemplare, însoţite obligatoriu de: un exemplar al listei susţinătorilor; copia actului de identitate al fiecărui candidat; declaraţiile de acceptare a candidaturii în 4 exemplare; declaraţiile de avere şi de interese ale candidaţilor, prevăzute de anexa la legea 115/1996 şi de anexa la HG 506/2003, completate şi semnate de candidaţi, întocmite în câte două exemplare; declaraţiile pe propria răspundere ale candidaţilor în sensul că au avut sau nu calitatea de lucrători ai Securităţii sau de colaboratori ai acesteia, întocmită, în câte două exemplare, după modelul prevăzut în anexa la OUG 24/2008.

Aceleaşi documente trebuie depuse, la acelaşi Birou Electoral Central şi în acelaşi număr de exemplare, de către candidaţii independenţi, cu precizarea că în cazul acestora lista de susţinători cuprinde un număr diferit de susţinători, iar propunerea de candidatură rezidă în cererea de admitere a candidaturii.

Declaraţiile de avere şi de interese ale candidaţilor, atât independenţi, cât şi de pe liste, se publică pe pagina de internet a Biroului Electoral Central, în termen de 48 de ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor, iar declaraţia pe propria răspundere în sensul că au avut sau nu calitatea de lucrător sau colaborator al Securităţii se înaintează, în termen de 24 de ore de la înregistrare, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Înregistrarea candidaturilor se face de către Biroul Electoral Central, ce restituie depunătorului două exemplare ale listei de candidaţi şi ale declaraţiilor de acceptare a candidaturii, respectiv două exemplare ale propunerii de candidatură independentă, toate certificate de preşedintele Biroului prin semnătură şi aplicarea ştampilei, depunătorului revenindu-i obligaţia să depună un exemplar din fiecare la Tribunalul Bucureşti.

Publicitatea candidaturilor înregistrate se realizează, în termen de 24 de ore de la înregistrare, de către Biroul Electoral Central, prin afişarea obligatorie a listelor de candidaţi şi a candidaturilor primite, la sediul său, la sediile birourilor electorale judeţene, ale birourilor electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi la sediul biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate. De asemenea, Biroul este obligat să aducă la cunoştinţă publică candidaturile înregistrate şi prin intermediul Societăţii Române de Televiziune şi al Societăţii Române de Radiodifuziune.

Admiterea sau respingerea candidaturilor se face, prin decizie, de către Biroul Electoral Central, în cel mult 5 zile de la înregistrarea candidaturilor, după verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru candidaturi.

Publicitatea candidaturilor admise, respectiv respinse se asigură de către Biroul Electoral Central prin afişarea deciziilor de admitere, respectiv de respingere a candidaturilor, la sediul său, revenindu-i obligaţia de a întocmi procese-verbale din care să rezulte data şi ora afişării, în scopul cunoaşterii acestora în vederea exercitării, de către entităţile îndrituite, a dreptului de a le contesta. De asemenea, Biroul Electoral Central comunică birourilor electorale judeţene, birourilor electorale de sector şi biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate candidaturile admise şi le face cunoscute prin intermediul serviciilor publice de radio şi televiziune.

276 Art. 12 alin. (1), (2), (5) - (7), 12¹ alin. (1) - (3), 12³ alin. (1) - (2), 13 alin. (1) şi 14¹ alin. (1) lit. c) din legea 33/2007

131

C 3. Alegerile locale

În cazul acestor alegeri277, în vederea înregistrării candidaturilor, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală şi organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale depune la biroul electoral de circumscripţie, în 4 exemplare, propunerile de candidaturi – listele de candidaturi şi propunerile de candidaţi pentru primari, respectiv preşedinţi ai consiliilor judeţene, însoţite, în mod obligatoriu, de declaraţiile de acceptare a candidaturii.

Candidaţii independenţi depun la aceleaşi birouri şi în acelaşi număr de exemplare propunerea de candidatură, declaraţia de acceptare a candidaturii şi lista de susţinători.

Cetăţenii Uniunii Europene, odată cu depunerea candidaturii, pe lângă documentele necesare cetăţenilor români, prezintă un document care le atestă identitatea şi o declaraţie pe propria răspundere ce trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: că nu sunt lipsiţi de dreptul de a candida în statul membru de origine, în urma unei hotărâri judecătoreşti penale sau civile definitive, sub sancţiunea respingerii de către biroul de circumscripţie, prin hotărâre, a propunerii de candidatură, în termen de 24 de ore de la depunere; că nu deţin funcţii în alt stat membru al Uniunii Europene, echivalente funcţiilor incompatibile în România cu statutul de ales local.

Spre deosebire de alegerile parlamentare şi europarlamentare, în cazul alegerilor locale acceptarea, respectiv respingerea candidaturilor coincide cu înregistrarea acestora, respectiv neînregistrarea acestora. Propunerile de candidaturi se înregistrează de către biroul electoral de circumscripţie dacă, în urma examinării, acesta constată că întrunesc condiţiile legale pentru ca o persoană să poată candida, condiţiile de fond şi formă ale listelor de candidaţi, precum şi ale listei susţinătorilor. Biroul păstrează două exemplare ale propunerii de candidatură, celelalte două, certificate prin semnătura preşedintelui biroului şi prin aplicarea ştampilei, restituindu-i-se depunătorului. Acesta are obligaţia de a înregistra unul dintre exemplare la judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală pentru care depune candidatura, respectiv la tribunal.

Publicitatea candidaturilor înregistrate se realizează, în termen de 24 de ore de la înregistrare, de către biroul de circumscripţie, prin afişarea, la sediul acestuia, la loc vizibil, a unuia dintre exemplarele de propuneri de candidatură. Neinstituirea expresă a obligaţiei biroului de a afişa şi candidaturile respinse face imposibilă cunoaşterea de către titularii dreptului de a contesta respingerea înregistrării, astfel că se impune ca viitoarea reglementare să nu mai fie lacunară sub acest aspect.

C 4. Alegerile prezidenţiale

În cazul acestor alegeri278, propunerile de candidatură se depun la Biroul Electoral Central, în 4 exemplare – un original şi 3 copii, însoţite, în mod obligatoriu, de declaraţia de acceptare a candidaturii, de declaraţia de avere, declaraţia de interese, lista de susţinători, precum şi de o declaraţie pe propria răspundere a candidatului în sensul că a avut sau nu calitatea de lucrător sau colaborator al Securităţii. Exemplarul

277 Art. 44, 45, 49, 50 alin. (1) – (3) şi 53¹ alin. (4) şi (5) din legea 67/2004278 Art. 9 şi 11 alin. (1) – (3) din legea 370/2004

132

original şi o copie se păstrează la Birou, un exemplar se înaintează la Curtea Constituţională, iar al patrulea, certificat de preşedintele Biroului, se restituie depunătorului.

Înregistrarea candidaturilor, respectiv respingerea înregistrării se face de către Biroul Electoral Central după verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă pentru candidaturi, prin decizie, în termen de 48 de ore de la depunere.

Publicitatea înregistrării, respectiv a respingerii înregistrării candidaturilor se face prin afişarea de către Birou, la sediul său, a deciziilor de înregistrare, respectiv de respingere a înregistrării, Biroul întocmind procese-verbale din care să rezulte data şi ora afişării, astfel încât să poată fi cunoscute candidaturile admise prin înregistrare sau respinse prin refuzul înregistrării, de către entităţile ce le pot contesta.

De asemenea, în termen de 24 de ore de la depunere, Biroul are obligaţia de a înainta către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, declaraţiile pe propria răspundere ale candidaţilor în sensul că au avut sau nu calitatea de lucrători sau colaboratori ai Securităţii. În plus, Biroul trebuie, în termen de 48 de ore de la înregistrarea candidaturilor, să asigure publicitatea declaraţiilor de interese ale candidaţilor prin publicarea acestora pe pagina sa de internet.

D. Contestarea candidaturilor şi rămânea lor definitivă

Ca şi în dreptul comparat, şi în sistemul român contestarea candidaturilor se referă deopotrivă la dreptul de contesta candidaturile admise şi la dreptul de a contesta respingerile candidaturilor (înregistrarea, respectiv refuzul înregistrării, în cazul alegerilor prezidenţiale). Data rămânerii definitive a unei candidaturi este dependentă de rezultatul exercitării acestor drepturi, în termenele şi cu respectarea celorlalte condiţii legale.

De remarcat că în ceea ce priveşte sfera titularilor dreptului de a contesta candidaturile, legislaţia română respectă Codul de bună conduită în materie electorală, adoptat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, exclusiv în materia alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare. Astfel, Codul prevede ca orice cetăţean sau candidat să poată introduce o contestaţie; or, după cum se va observa, în cazul alegerilor parlamentare şi locale, respingerea admiterii unei candidaturi nu poate fi contestată de orice cetăţean, respectiv de orice candidat sau competitor electoral.

Mai mult, în cazul alegerilor locale, legiuitorul român, omiţând să introducă în sfera titularilor dreptului de a contesta candidaturile şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale participante în alegeri, precum şi pe candidaţii independenţi, se face responsabil, faţă de aceste subiecte de drept, de o încălcare neconstituţională a egalităţii în drepturile electorale.

D 1. Alegerile parlamentare

În cazul acestor alegeri279, dacă termenul legal în care se poate exercita dreptul de a contesta o candidatură admisă coincide cu cel în care se poate exercita dreptul de a contesta respingerea unei candidaturi – 48 de ore de la afişarea, de către biroul

279 Art. 31 alin. (1) şi (2), 32 alin. (3), (5) – (7) şi 33 din legea 35/2008

133

electoral de circumscripţie, a deciziei de acceptare, respectiv de respingere a candidaturii, sfera titularilor celor două drepturi nu coincide. Astfel, candidaturile admise pot fi contestate de către orice cetăţean cu drept de vot, precum şi de către competitorii electorali – partide politice, alianţe politice, alianţe electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Respingerea unei candidaturi nu poate fi contestată decât de către candidat sau de competitorii electorali ce au propus candidatura.

Contestaţia, indiferent de obiectul său, trebuie să cuprindă numele, prenumele, adresa şi calitatea contestatarului, numele şi prenumele persoanei a cărei candidatură a fost admisă sau respinsă, expunerea temeiurilor contestaţiei, data şi semnătura contestatarului şi indicarea, dacă este cazul, a persoanei desemnate să-l reprezinte.

Competenţa de a soluţiona contestaţiile îi revine tribunalului în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală pentru care a fost depusă propunerea de candidatură, termenul de soluţionare fiind de 48 de ore de la înregistrarea contestaţiei. În cazul candidaturilor pentru circumscripţia electorală pentru românii cu domiciliul în afara României competenţa îi revine Tribunalului Bucureşti. Acesta, respectiv tribunalul, se pronunţă asupra contestaţiei prin hotărâre, afişată, în mod vizibil, la sediul său.

Împotriva hotărârii se poate face recurs în 24 de ore de la pronunţare, la instanţa superioară, recursul soluţionându-se în 24 de ore de la înregistrare, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Rămânerea definitivă a candidaturilor se constată de către biroul electoral de circumscripţie prin proces-verbal, după expirarea termenului de depunere a candidaturilor, la care se adaugă toate termenele pe care le presupune exercitarea dreptului de a contesta candidaturile, cu respectarea dublului grad de jurisdicţie căruia îi este supus.

Publicitatea candidaturilor rămase definitive se realizează prin afişarea, obligatorie, la sediul birourilor electorale de circumscripţie, precum şi la sediul secţiilor de votare, după constituirea birourilor electorale ale acestora. Afişarea se face cu precizarea numelui şi prenumelui, domiciliului, apartenenţei politice, profesiei şi ocupaţiei candidatului. De asemenea, candidaturile definitive pot fi făcute publice prin presă şi prin orice mijloace de informare în masă, în acest caz cheltuielile fiind suportate nu din banii publici, ci de către cei interesaţi.

D 2. Alegerile europarlamentare

În cazul acestor alegeri280, spre deosebire de contestarea candidaturilor la alegerile parlamentare, titularii dreptului de a contesta candidaturile sunt aceiaşi, atât în cazul contestării candidaturilor admise, cât şi în cazul contestării respingerilor de candidaturi: alegătorii resortisanţi, alegătorii comunitari, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice şi alianţele electorale. Termenul de exercitare a dreptului de a contesta este până la împlinirea a 45 de zile înainte de ziua de referinţă (ziua votării pentru membrii din România în Parlamentul European).

280 Art. 13 alin. (2) - (5) şi art. 5 alin. (4) din legea 33/2007

134

Competenţa de soluţionare a contestaţiilor îi revine Tribunalului Bucureşti, obligat să se pronunţe, prin hotărâre, în cel mult două zile de la înregistrarea contestaţiilor. În 24 de ore de la pronunţare, hotărârea poate fi atacată cu recurs, la Curtea de Apel Bucureşti, care se va pronunţa prin hotărâre definitivă şi irevocabilă în termen de două zile de la înregistrarea recursului.

Rămânerea definitivă a candidaturilor se constată de către Biroul Electoral Central, pe bază de proces-verbal, în termen de 24 de ore de la expirarea termenelor în care se exercită dreptul de contestare a candidaturilor, cu respectarea dublului grad de jurisdicţie căruia îi este supus.

D 3. Alegerile locale

Ca şi în cazul alegerilor parlamentare, în cazul alegerilor locale281, sfera titularilor dreptului de a contesta acceptarea, respectiv respingerea unei candidaturi nu este unică şi unitară: acceptarea poate fi contestată de către cetăţeni, partide politice, alianţe politice şi alianţe electorale, iar respingerea de către candidat, partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale ce au propus candidatura. Termenul de contestare este însă unic – 48 de ore de la afişarea candidaturii acceptate, respectiv de la respingere.

Considerăm că omisiunea legiuitorului de a include în sfera titularilor dreptului de a contesta candidaturile şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi pe candidaţii independenţi nu este doar regretabilă în sensul unei erori de redactare a textului legislativ, ci constituie o încălcare neconstituţională a egalităţii în drepturi a acestor subiecte în raport cu ceilalţi competitori electorali. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi candidaţii independenţi nu se află într-o situaţie relevant diferită de cea a celorlalţi competitori electorali, care să justifice un tratament juridic diferenţiat. Ba dimpotrivă, este vorba de una şi aceeaşi categorie a subiectelor titulare ale dreptului de a propune candidaturi în alegeri.

Astfel, se impune o modificare a dispoziţiilor privind titularii dreptului de a contesta candidaturile în sensul includerii în sfera acestora a candidaţilor independenţi şi a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, atât în ce priveşte dreptul de a contesta candidaturile admise, cât şi în ce priveşte respingerea candidaturilor.

Contestaţiile trebuie să cuprindă numele, prenumele, adresa şi calitatea contestatarului, numele şi prenumele persoanei a cărei candidatură a fost admisă sau respinsă, prezentarea temeiurilor contestaţiei, data şi semnătura contestatarului şi indicarea, dacă este cazul, a persoanei desemnate să îl reprezinte şi se depun, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa competentă să le soluţioneze.

Competenţa de soluţionare a contestaţiilor îi revine judecătoriei, respectiv tribunalului în a căror rază teritorială se află circumscripţia electorală pentru care a fost admisă, respectiv respinsă candidatura. În termen de 48 de ore de la înregistrarea contestaţiei, instanţa competentă se pronunţă prin hotărâre, ce nu se comunică, dar care, în virtutea aplicării principiului dublului grad de jurisdicţie, poate fi atacată cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Recursul

281 Art. 42 alin. (3) şi (4), art. 52 alin. (1), (2), (5) – (7) şi art. 53 din legea 67/2004

135

se soluţionează în termen de 24 de ore de la înregistrare, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Rămânerea definitivă a candidaturilor se constată de către birourile electorale de circumscripţie, prin proces-verbal, după expirarea termenului de depunere a candidaturilor, la care se adaugă, dacă este cazul, toate termenele pe care le presupune exercitarea dreptului de a contesta candidaturile.

Publicitatea candidaturilor rămase definitive se realizează prin afişarea la sediul birourilor electorale de circumscripţie, precum şi la sediul secţiilor de votare, după constituirea birourilor electorale ale acestora. Afişarea se face cu precizarea numelui şi prenumelui, domiciliului, apartenenţei politice, profesiei şi ocupaţiei candidatului. De asemenea, candidaturile definitive pot fi făcute publice prin presă şi prin orice mijloace de informare în masă, în acest caz cheltuielile fiind suportate nu din banii publici, ci de către cei interesaţi.

D 4. Alegerile prezidenţiale

În cazul acestor alegeri, titularii dreptului de a contesta înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor sunt candidaţii, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice, alianţele electorale şi alegătorii. Contestaţiile se fac în scris şi se depun la Curtea Constituţională, în cel mult 24 de ore de la expirarea termenului de 48 de ore de la depunerea candidaturilor, termen în care Biroul Electoral Central înregistrează sau respinge înregistrarea candidaturilor282.

Rolul de judecător electoral al Curţii Constituţionale în soluţionarea contestaţiilor candidaturilor în alegerile prezidenţiale are ca fundament constituţional art. 146 lit. f) din legea supremă ce instituie competenţa Curţii de judecător electoral în genere în cazul alegerilor prezidenţiale dispunând că aceasta „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului”. Art. 37 alin. (1) din legea 47/1992 de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale reproduce, în aceiaşi termeni, dispoziţiile art. 146 lit. f) din Constituţie, art. 38 al aceleiaşi legi dispunând: „contestaţiile cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la funcţia de Preşedinte al României (…) se soluţionează de către Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor, în termenele prevăzute de legea pentru alegerea Preşedintelui României”.

Calitatea instanţei constituţionale de judecător electoral în cazul alegerilor prezidenţiale constituie o noutate în istoria constituţională a României, fiind introdusă în 1991, după modelul francez, în care Consiliul Constituţional are calitatea de judecător electoral în materia nu doar a alegerilor prezidenţiale, ci şi a celor parlamentare.

Întrucât legea 370/2004 privind alegerile prezidenţiale nu instituie forma scrisă a contestaţiei şi nici menţiunile pe care trebuie să le cuprindă, considerăm că omisiunea trebuie completată prin coroborarea cu dispoziţiile legii privind alegerile parlamentare în materie. De altfel, Curtea însăşi a statuat, de pildă, că forma scrisă a contestaţiei este o condiţie de validitate a acesteia283.

282 Art. 11² alin. (1) din legea 370/2004283 Hotărârea 2/1992

136

Curtea Constituţională soluţionează contestaţiile în termen de cel mult două zile de la înregistrare, prin hotărâri definitive, general obligatorii şi cu putere numai pentru viitor, ce se comunică de îndată Biroului Electoral Central şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I284.

Controlul exercitat de judecătorul constituţional în materia contestaţiilor privind candidaturile la funcţia de Preşedinte al României nu este unul de constituţionalitate, ci unul de legalitate, Curtea analizând dacă înregistrarea sau neînregistrarea candidaturilor de către Biroul Electoral Central este sau nu conformă cu legea. Contestatarul unei candidaturi nu poate deci să conteste constituţionalitatea dispoziţiilor legale în materie, cu ocazia contestării candidaturii, nici direct, nici prin ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate.

Curtea însăşi, într-o jurisprudenţă constantă, subliniază că are o competenţă limitată la aprecierea conformităţii cu legea a deciziilor Biroului Electoral Central şi că nu intră în competenţa sa, cu ocazia controlării acestei legalităţi, şi analizarea contestării neconstituţionalităţii legii 370/2004. Astfel, în Hotărârea nr. 45/2000, Curtea a statuat că nu poate controla constituţionalitatea unei legi pe calea excepţiei decât dacă excepţia a fost ridicată în faţa unei instanţe de judecată, şi nu direct în faţa Curţii Constituţionale, pentru ca în Hotărârea nr. 11/2004, Curtea să reţină că exercitarea controlului de constituţionalitate a posteriori poate avea loc doar pe cale de excepţie, în conformitate cu art. 146 lit. d) din Constituţie.

Suntem în asentimentul opiniei doctrinare ce consideră că trebuie admisă, contrar atitudinii jurisprudenţiale constante a Curţii, posibilitatea contestării directe, în faţa acesteia, a constituţionalităţii dispoziţiilor legii 370/2004 privind condiţiile legale de fond şi de formă ce condiţionează înregistrarea şi neînregistrarea candidaturilor, precum şi procedura înregistrării, respectiv a neînregistrării, pe calea unei actio popularis, Curtea realizând, în acest caz, un control a posteriori in limine litis, însă nu pe cale de excepţie. Autorul aduce ca argument faptul că acest tip de control posterior, la cerere, se impune în cadrul atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. f) din Constituţie, ce nu ar trebui interpretat în mod restrictiv şi care nu-l exclude în mod expres, în plus nefiind vorba despre un control pe cale de excepţie, astfel încât nu s-ar adăuga la art. 146 lit. d) din Constituţie285.

Admiterea unei asemenea actio popularis ar trebui avută în vedere de către Curtea Constituţională şi cu scopul înlăturării „prezumţiei mai puternice de constituţionalitate” a dispoziţiilor legii 370/2004 în materia contestării candidaturilor, în raport cu reglementările legale în aceeaşi materie, dar referitoare la celelalte tipuri de alegeri din România. Astfel, doar acestea din urmă pot fi contestate a posteriori, pe cale de excepţie, întrucât contestaţiile privind candidaturile se soluţionează de către instanţele ordinare, în faţa cărora poate fi ridicată excepţia, pe când constituţionalitatea prevederilor legii alegerilor prezidenţiale relative la contestarea candidaturilor nu poate fi controlată decât înainte de promulgare. De altfel, s-a întâmplat deja ca judecătorul constituţional să soluţioneze probleme de constituţionalitate chiar în cadrul atribuţiei ce vizează contenciosul electoral, apreciind, în Hotărârea 37/1996, că cerinţa listei de

284 Art. 11² alin. (2) din legea 370/2004, coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din legea 47/1992285 K. Benke, op. cit., p. 26-27

137

susţinători este constituţională, nelimitându-se astfel la controlarea legalităţii dispoziţiei ce impunea cerinţa în cauză286.

În ce priveşte dublul grad de jurisdicţie în materia contestării candidaturilor pentru funcţia de Preşedinte al României, Curtea a considerat, în Deciziile 3/1992 şi 2/1994, că hotărârile sale, în general, nu sunt supuse căilor extraordinare de atac existente în procedura jurisdicţională a instanţelor ordinare, precum contestaţia în anulare, căi de atac care, de altfel, nu sunt prevăzute de lege în materie electorală. Mai mult, contestaţia în anulare nu este inclusă în activitatea jurisdicţională a Curţii, astfel că orice sesizare a Curţii cu o atare contestaţie având ca obiect hotărâri emise de aceasta în urma soluţionării contestaţiilor candidaturilor la funcţia de Preşedinte trebuie considerată petiţie în sensul art. 51 din legea fundamentală ce garantează dreptul de petiţionare şi astfel să îi fie aplicabile dispoziţiile constituţionale şi legale privitoare la rezolvarea petiţiilor287.

Rămânerea definitivă a candidaturilor la funcţia de Preşedinte se realizează la expirarea termenului de soluţionare de către Curte a contestaţiilor, respectiv la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de soluţionare.

Publicitatea candidaturilor rămase definitive se asigură de către Biroul Electoral Central, în cel mult 24 de ore de la expirarea aceluiaşi termen de soluţionare a contestaţiilor, prin afişare pe pagina proprie de internet şi prin intermediul mass-mediei, în ordinea depunerii candidaturilor definitive. În aceeaşi ordine a depunerii lor, Biroul este obligat să comunice candidaturile definitive birourilor electorale judeţene, celor ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, în vederea afişării obligatorii şi de îndată de către acestea, la sediul lor288.

E. Dreptul de renunţa la candidatură şi retragerea candidaturilor

De manieră similară libertăţii votului în sistemele în care caracterul facultativ al acestuia este considerat consubstanţial acestei libertăţi, astfel că alegătorul poate opta pentru a nu-şi exercita dreptul de a alege, dreptul de a renunţa la candidatură şi retragerea acesteia constituie, prin excelenţă, manifestarea libertăţii de a candida. Însă, ca orice libertate ce nu este absolută, pentru a repeta un truism, şi acest drept este încadrat normativ.

Astfel, în România, indiferent de tipul de alegeri în prezenţa căruia ne aflăm289, dreptul de a renunţa la candidatură îi are ca titulari pe candidaţii înşişi, indiferent că sunt autopropuşi – independenţi – sau că sunt propuşi de o formaţiune politică. Dreptul se poate exercita până la data rămânerii definitive a candidaturii, printr-o declaraţie scrisă pe propria răspundere (declaraţie de renunţare, semnată şi datată de candidatul în cauză, în situaţia alegerilor locale), ce va fi depusă la biroul electoral competent ce a înregistrat, respectiv admis candidatura şi i-a constatat rămânerea definitivă.

286 Idem, p.28-29287 Ibidem, citând opinia separată la Hotărârea 75/1996 a Curţii Constituţionale288 Art. 11² alin. (3) din legea 370/2004289 Art. 31 alin. (4) – (7) din legea 35/2008; art. 12³ alin. (4) – (6) din legea 33/2007; art. 11 alin. (4) din legea 370/2004: art. 51 din legea 67/2004

138

Dreptul de a renunţa la candidatură nu se confundă cu dreptul formaţiunilor politice care susţin candidaturi de a retrage o propunere de candidatură sau propuneri de candidaturi până la data limită de depunere a candidaturilor, printr-o cerere semnată de aceleaşi persoane ce pot depune o altă astfel de propunere. În cazul unei renunţări la candidatură sau al decesului unui candidat după data limită de depunere a candidaturilor, competitorii electorali nu vor avea posibilitatea înlocuirii candidatului. Deşi această posibilitate este reglementată expres doar în cazul alegerilor parlamentare şi europarlamentare, considerăm că dispoziţiile ce o privesc trebuie aplicate, mutatis mutandis, şi în cazul alegerilor locale, până la uniformizarea legislaţiei electorale în sensul prevederii exprese, şi în legea alegerilor locale, a unei asemenea posibilităţi.

Dispoziţiile legale privind alegerile parlamentare prevăd că dacă decesul s-a produs înainte de data tipăririi buletinelor de vot, respectivul candidat nu va mai fi înscris pe buletinul de vot şi că, în cazul în care decesul s-a produs după data tipăririi buletinelor de vot, votarea se va face pe buletinele de vot astfel tipărite, urmând ca, în cazul în care candidatului decedat i s-a atribuit mandat, să se organizeze alegeri parţiale.

Considerăm că o reglementare expresă cu acelaşi conţinut normativ trebuie introdusă şi în legislaţia privind alegerile locale, europarlamentare şi prezidenţiale, în acelaşi scop al uniformizării legislaţiei electorale. Însă, până la reformarea acesteia din urmă şi la codificarea dispoziţiile din legea alegerilor parlamentare trebuie aplicate, mutatis mutandis, şi în cazul celorlalte tipuri de alegeri, cu precizarea că în cazul în care candidatului decedat i s-a atribuit mandatul de Preşedinte al României în urma celui de al doilea tur de scrutin, alegerile nu vor fi parţiale, ci se va repeta cel de-al doilea tur de scrutin.

Secţiunea 3. Egalitatea de şanse în materia dreptului de a fi ales

În democraţiile liberale contemporane, nu rareori se întâmplă ca idealul egalităţii circumstanţiate, specific volantului liberal al democraţiei, să primeze în raport cu idealul egalităţii abstracte a cetăţenilor în calitate de „constructori” ai spaţiului public, ideal specific volantului democratic. Astfel, egalitatea în materia dreptului de a fi ales ajunge să fie concepută de aceeaşi manieră precum egalitatea în drepturi în genere, şi anume nu în mod formal, abstract, ci ca un start egal şi acces egal, ceea ce reclamă inclusiv o înţelegere a egalităţii ca drept la diferenţă, ca lipsă de uniformitate, astfel încât situaţiilor relevant diferite să le fie aplicabile în mod obligatoriu regimuri juridice diferenţiate, cu scopul susţinerii egalei valorizări a cetăţenilor.

Dată fiind această complexitate a egalităţii în drepturi în general în democraţiile liberale, ce implică înţelegerea nuanţată inclusiv a egalităţii în drepturile electorale fundamentale, în cele ce urmează ne vom limita la a preciza aspectele principiale privind egalitatea de şanse în materia dreptului de a fi ales, dintr-o dublă perspectivă: egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi în ocuparea funcţiilor şi demnităţilor elective, respectiv egalitatea de şanse a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale în materia dreptului de a fi ales.

A. Egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi în materia dreptului de a fi ales

139

În principiu, în statele în care corpul politic este considerat, la nivel constituţional, ca fiind unitar şi indivizibil, cum este şi cazul României, diferenţele categoriale în materia drepturilor politice, aşadar inclusiv în materia dreptului de a fi ales şi inclusiv pe criteriul sexului, sunt interzise.

În acest sens, ca o consecinţă a unităţii corpului politic ce prohibeşte discriminarea în raport de sex, egalitatea în materia dreptului de a fi ales interzice legiuitorului, sub sancţiunea neconstituţionalităţii, să impună o anumită prezenţă pe listele de candidaţi propuse în alegeri de către competitorii electorali a persoanelor de un anumit sex, nici prin stabilirea unei cote maxime a persoanelor de acelaşi sex prezente pe o listă (adică un procentaj maxim raportat la numărul total al candidaţilor de pe lista respectivă), nici prin impunerea obligaţiei prezenţei paritare a femeilor, respectiv a bărbaţilor, pe listă (aşadar un procent de 50% de femei, respectiv unul de 50% de bărbaţi pe una şi aceeaşi listă de candidaţi).

Astfel, Consiliul Constituţional francez a considerat că orice divizare în categorii de electori sau de eligibili este contrară Constituţiei, calitatea de cetăţean opunându-se unei asemenea diviziuni categoriale şi deschizând posibilitatea de a alege şi de a fi ales în condiţii identice pentru toţi cetăţenii, astfel încât este neconstituţională legea care impune ca la alegerile municipale listele de candidaţi propuse în comunităţile ce numărau mai mult de 3. 500 de locuitori să nu cuprindă mai mult de 75% de persoane de acelaşi sex290.

În doctrina franceză s-a apreciat că decizia Consiliului este „o consacrare reînnoită a unuia dintre fundamentele dreptului constituţional. Concept abstract, legat de existenţa corpului politic, cetăţeanul este componenta elementară a acestuia, a cărei interşanjabilitate garantează, împreună cu perfecta omogenitate a acestui corp, indivizibilitatea suveranităţii al cărui titular este. Calitatea care-i este ataşată aici (…) este aceea de a nu putea fi dezmembrat prin nicio diferenţiere în categorii, a căror simplă existenţă ar aduce atingere esenţei înseşi a conceptului şi tuturor lucrurilor pe care el este destinat să le reprezinte şi să le garanteze”291.

Pentru aceeaşi înţelegere a consecinţelor egalităţii de şanse în materia dreptului de a fi ales optează şi judecătorul constituţional italian, precum şi cel elveţian, cu ocazia sancţionării unor dispoziţii legislative similare292.

Soluţia înţelegerii egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în materia dreptului de a fi ales ca interzicând atari dispoziţii legislative, pe motivul neconstituţionalităţii lor în raport cu egalitatea în drepturi şi cu nediscriminarea în funcţie de criteriul sexului, aşa cum sunt garantate de legea fundamentală, rămâne însă controversată la nivelul dreptului comparat.

În sistemul belgian, de pildă, prevederile legale ce impun o cotă maximă de prezenţă a persoanelor de acelaşi sex pe listele de candidaţi, dincolo de dezbaterile doctrinare pe care le-au suscitat, precum şi de o anumită eficacitate politică în privinţa reprezentării femeilor, constatată practic, nu au fost încă declarate neconstituţionale293.

290 Decizia 82-146 DC din 18 noiembrie 1982, citată de M. Verdussen, La participation des femmes aux élections en Belgique, Revue française de droit constitutionnel, nr. 36/1999, p. 801291 L. Favoreu, L. Philip, Les grandes décisions du Conseil constitutionnel, Dalloz, 2001, citaţi de D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 351 292 Pentru detalii, vezi M. Verdussen, op. cit, p. 801293 Pentru detalii, vezi idem, p. 802-809

140

În sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deşi Codul de bună conduită în materie electorală ia în considerare posibilitatea de a adopta reguli privind paritatea, Comisia de la Veneţia a precizat că, în absenţa unei baze constituţionale, instaurarea unor mecanisme de paritate sau de cote maxime a persoanelor de acelaşi sex prezente pe listele de candidaţi în alegeri ar fi contrare principiului egalităţii294.

O atare bază constituţională ce deschide calea unor regimuri diferenţiate în raport de sex în materia dreptului de a fi ales este dispoziţia art. 16 alin. (3) din Constituţia României, conform căreia statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, civile şi militare.

Totodată însă, acelaşi Constituant consacră regula indivizibilităţii corpului politic, prin art. 1 alin. (1) din Constituţie, ce prevede că România este stat unitar şi indivizibil şi prin art. 4 alin. (1) din legea supremă, care dispune că „statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”. Unitatea corpului politic, instituită de această din urmă dispoziţie, reclamă ca legiuitorul să nu poată impune cetăţenilor o altă împărţire politică decât cea rezultată din voinţa lor 295. În acelaşi sens merge şi dispoziţia cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Constituţia României care enumeră sexul printre criteriile de nediscriminare între cetăţenii ce au ca patrie comună şi indivizibilă România, astfel încât acesta nu poate constitui, în principiu, baza unui tratament juridic diferenţiat în materia dreptului de a fi ales.

În acest context, egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi garantată de art. 16 alin. (3) din Constituţie derogă de la unitatea poporului şi a corpului politic, permiţând astfel legiuitorului să introducă, în materie electorală, tratamente juridice diferenţiate, în raport de sex, în ce priveşte dreptul de a fi ales. Pentru a fi constituţionale, aceste dispoziţii trebuie să respecte exigenţele egalităţii în drepturi, şi anume: tratamentul juridic diferenţiat să se fundamenteze pe un motiv obiectiv şi rezonabil, adică să rezulte dintr-o diferenţă de situaţie relevantă între bărbaţi şi femei, în ce priveşte reprezentarea acestora; tratamentul diferit să urmărească un scop legitim, în acest caz încurajarea unui acces egal al femeilor cu bărbaţii la funcţiile reprezentative; să nu existe disproporţie între măsura legală ce introduce diferenţa de tratament şi scopul urmărit. Această din urmă condiţie presupune ca obiectul legii, rezultatul său imediat, să fie adecvat la motivele legii – raţiunile de fapt şi de drept ce justifică măsura instituită de lege; mijloacele utilizate de legiuitor să fie adecvate scopului legii, rezultatului său practic, mediat; rezultatul concret al legii să fie adecvat la scopul urmărit de legiuitor prin lege.

Egalitatea de şanse la care se referă constituantul român în art. 16 alin. (3) din legea supremă acoperă atât egalitatea în faţa legii electorale, referitoare aşadar la propunerea de candidaturi în alegeri, cât şi egalitatea în legea electorală, adică o reprezentarea egală a femeilor cu bărbaţii. Acest din urmă aspect al egalităţii nu este de conceput decât în situaţia în care scrutinul practicat este cel de listă cu reprezentare proporţională, care, prin el însuşi, presupune o repartizare proporţională a mandatelor, scrutin folosit în sistemul român în cazul alegerilor locale şi europarlamentare.

Spre deosebire de sistemele în care, în virtutea egalităţii de şanse, s-a considerat că sunt constituţionale normele de drept electoral ce impun o cotă rezervată candidaturilor femeilor pe listele de candidaţi sau care instituie paritatea cu privire la

294 Y. Lécuyer, op. cit., p. 61295 D. C. Dănişor, Constituţia României comentată, op. cit., p. 161

141

întocmirea acestor liste, dispoziţiile legale în materia alegerilor locale din România se limitează deocamdată, în aplicarea exigenţei constituţionale a egalităţii de şanse, să prevadă că listele de candidaţi trebuie întocmite astfel încât să asigure reprezentare ambelor sexe, iar prevederile legale vizând alegerile europarlamentare instituie aceeaşi obligaţie, sub sancţiunea nulităţii listei, constatată prin decizie a Biroului Electoral Central296.

Astfel, legiuitorul nici nu instituie obligativitatea prezenţei paritare a femeilor şi bărbaţilor pe listele de candidaţi şi nici nu instituie vreun alt criteriu de prezenţă a femeilor pe listele de candidaţi, ca număr şi/sau ca utilitate a poziţiei ocupate pe liste, de natură să permită verificarea, cu ocazia înregistrării candidaturilor, a îndeplinirii condiţiei impuse de legiuitor - asigurarea reprezentării ambelor sexe.

Din perspectiva efectivităţii egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice elective, formularea pentru care optează legiuitorul poate fi aşadar calificată ca fiind reticentă, justificând în egală măsură interpretarea în sensul că legiuitorul alege, într-un aspect cel puţin delicat, precum acela al stabilirii gradului şi criteriilor de nuanţare a egalităţii în drepturi, să reia exigenţa constituţională din art. 16 alin. (3) al legii supreme în termeni aproape la fel de vagi, ba chiar în aproape aceiaşi termeni. Se poate astfel afirma, nu fără riscuri, că dispoziţiile legale vizând asigurarea reprezentării ambelor sexe prin modalitatea de întocmire a listelor de candidaţi în cazul alegerilor locale şi europarlamentare se limitează deocamdată să încurajeze mai degrabă formal o prezenţă mai ridicată a femeilor în organele reprezentative în cauză.

B. Egalitatea de şanse a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale în materia dreptului de a fi ales

Egalitatea în materia dreptului de a fi ales reclamă ca orice cetăţean, indiferent de apartenenţa sa la o majoritate sau o minoritate sociologică de un tip sau altul să poată candida, cu respectarea condiţiilor de eligibilitate şi a celor referitoare la candidaturi. Astfel, cetăţenii ce aparţin unei minorităţi naţionale au dreptul să fie aleşi în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi cetăţeni, fără nicio discriminare bazată pe apartenenţa lor la minoritatea respectivă. În acest sens trebuie interpretată unitatea poporului instituită de art. 4 alin. (1) din Constituţie.

Cu toate acestea, art. 62 alin. (2) din legea fundamentală dispune că „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.” Această dispoziţie instituie, de manieră similară egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice elective, o egalitate de şanse a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cu ceilalţi cetăţeni români în ocuparea funcţiilor de deputat, prin care se derogă de la unitatea corpului politic.

De asemenea, ne aflăm în prezenţa unei derogări şi de la principiul că în sistemul român drepturile sunt individuale, inclusiv cele ce au ca titulari persoanele aparţinând minorităţilor naţionale (art. 6 din Constituţie garantează dreptul la identitate

296 Art. 6 alin. (1) din legea 67/2004 şi art. 12 alin. (8) şi (11) din legea 33/2007

142

nu în favoarea minorităţilor naţionale ca grupuri, ci în favoarea persoanelor aparţinând acestora). Aceasta întrucât, deşi Constituantul se referă la reprezentarea cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, căci organizaţiile vizate sunt ale acestora, instituie, totuşi, în teza finală a art. 62 alin. (2), în materia reprezentării parlamentare a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, principiul „o minoritate, o organizaţie”. Astfel făcând, Constituantul anvizajează organizaţia ce are drept la reprezentare în Parlament nu ca reflex al cetăţenilor români aparţinând minorităţii naţionale, ci ca reflex al minorităţii înseşi ca grup minoritar, determinând ca apartenenţa obiectivă a cetăţeanului la acesta să se transpună, din perspectiva dreptului de a fi ales, într-o apartenenţă obligatorie la organizaţia unică a grupului ce este reprezentată în Parlament297.

Mai mult, însăşi prima teză a art. 62 alin. (2) din Constituţie instituie reprezentarea minorităţilor naţionale ca grupuri sociologice minoritare, câtă vreme organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale obţin reprezentare parlamentară ca atare – câte un loc de deputat, chiar dacă nu au obţinut niciun mandat în urma alegerilor - nefiind vorba, în realitate, de încurajarea reprezentării parlamentare a cetăţenilor minoritari, ca persoane, în condiţii de egalitate şi nediscriminare cu cetăţenii consideraţi majoritari din punct de vedere sociologic.

Soluţia mandatului rezervat, ce se acordă organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce nu au întrunit în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, peste numărul total de deputaţi rezultat din norma de reprezentare,298 nu este unică în dreptul comparat.

Însuşi Codul de bună conduită în materie electorală al Comisiei de la Veneţia, utilizând o logică pur comunitaristă, ce favorizează reprezentarea grupurilor minoritare, şi nu a persoanelor din aceste grupuri, stipulează, chiar dacă fără caracter normativ, că statele pot lua măsuri de natură să asigure o reprezentare minimală a minorităţilor, fie garantându-le mandate rezervate, fie prevăzând excepţii de la regulile normale de acordare a mandatelor, de exemplu, prin suprimarea cvorumului pentru partidele minorităţilor naţionale. De asemenea, Codul prevede şi faptul că se poate dispune la nivel naţional ca persoanele aparţinând minorităţilor naţionale să poată vota, concomitent, atât pentru liste generale de candidaturi, cât şi pentru liste de candidaţi ale minorităţilor naţionale299.

Or, asigurarea participării cât mai substanţiale a cetăţenilor minoritari la procesul democratic, prin exerciţiul nu doar al dreptului de a alege, ci şi al dreptului de a fi ales, în condiţiile egalităţii, ar trebui să se realizeze, şi în sistemul român, printr-un mod de scrutin astfel conceput încât reprezentarea minorităţii naţionale ca grup să fie încurajată chiar şi atunci când doar o parte redusă din cetăţenii ce aparţin minorităţii votează pentru ea, şi nu prin mandatul rezervat instituit de Constituţie în art. 62 alin. (2) pentru o singură organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale. Acesta din urmă nu face decât să substituie criteriul sociologic ce stă la baza minorităţii naţionale ca grup criteriului politic ce trebuie să rămână singurul în joc în materie electorală, cât timp cetăţenii sunt în mod egal membri ai corpului politic,

297 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 349298 Art. 9 alin. (9) din legea 35/2008299 Y. Lécuyer, op. cit., p. 146

143

independent de apartenenţa la grupuri primare de identificare constituite pe criterii sociologice.

De altfel, dreptul la identitate garantat de Constituantul român persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale în art. 6 din legea supremă trebuie să rămână cantonat în sfera privată, şi nu să scindeze spaţiul public în funcţie de alte criterii decât cele politice, care împart poporul în majoritate şi minoritate politică, interşanjabile în funcţie de sensul în care se exercită liber şi egal dreptul de vot al cetăţenilor.

În acest context, legislaţia electorală în materia alegerilor parlamentare300

stabileşte că au dreptul la mandatul de deputat la care se referă art. 62 alin. (2) din Constituţie, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator, dacă au obţinut, pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat. Faptul că pot depune candidaturi nu doar organizaţiile reprezentate în Parlament, ci şi alte organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, legal constituite, care sunt de utilitate şi atestă că au ca membri cel puţin 15% din numărul de cetăţeni care s-au declarat, cu ocazia ultimului recensământ, că aparţin minorităţii respective, precum şi faptul că tuturor organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce participă la alegeri li se aplică, în procesul electoral, acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice, nu sunt de natură să înlăture realitatea că mandatul acordat de drept organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce nu au obţinut, prin alegeri, niciun loc în Parlament rămâne o diferenţiere categorială în cadrul corpului politic.

De asemenea, de acelaşi drept la un mandat de deputat se bucură şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce au participat la alegeri propunând candidaţi comuni cu două sau mai multe organizaţii, caz în care, dacă niciun candidat comun nu a fost ales, se atribuie pentru toate organizaţiile ce au propus candidaţi în comun un mandat de deputat candidatului ce a obţinut cel mai mare număr de voturi.

Această diferenţiere categorială în materia dreptului de a fi ales este impusă însă, în mod regretabil, chiar de către Constituţie. Astfel că judecătorul constituţional, care refuză să recunoască existenţa, în materia reprezentării organizaţiilor minorităţilor naţionale, a unor „deputaţi de drept”301, consideră că „reglementarea electorală privind participarea la alegeri a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale (…) este în sensul aplicării principiului egalităţii de şanse între cetăţeni, prin înlăturarea, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2), a oricăror forme de discriminare, între altele, pe criterii "[...] de naţionalitate, de origine etnică, [...], de apartenenţă politică, [...]", precum şi în concordanţă cu art. 62 alin. (2) din Constituţie”302.

Cu ocazia controlării constituţionalităţii noi legi a alegerilor parlamentare, legea 35/2008, Curtea îşi menţine această jurisprudenţă, la care face de altfel trimitere. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor privind reprezentarea în Parlament a minorităţilor naţionale legal constituite care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator, pe motiv că sunt „dispoziţii discriminatorii

300 Art. 9 alin. (1), (3), (6) şi (7) din legea 35/2008301 Decizia 45/1994302 Decizia 53/2004

144

faţă de cetăţenii români de etnie română”, Curtea reţine că „însăşi Constituţia conferă un regim special organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale care să le permită acestora reprezentarea politică în cadrul autorităţii legiuitoare”, precum şi că „în virtutea acestui text constituţional, care legitimează participarea organizaţiilor cetăţenilor care aparţin minorităţilor naţionale la alegerile parlamentare, aceste organizaţii urmează a fi asimilate celorlalţi actori electorali, în speţă partidele politice, în lipsa unei asemenea asimilări fiind pusă în pericol egalitatea de şanse a celor care participă la acest scrutin”303.

Ne raliem opiniei doctrinare ce propun, ca alternativă la sistemul de reprezentare instituit de art. 62 alin. (2) din Constituţie, menţinerea unităţii reprezentării corpului politic unitar, indiferent de apartenenţa cetăţenilor la minorităţi sociologice de orice tip, prin practicarea unui scrutin care să încurajeze o reprezentare cât mai proporţională a tendinţelor minoritare politic, astfel încât dacă voturile obţinute de formaţiunile minoritare sunt acordate de cetăţeni aparţinând unei minorităţi sociologice, aşa cum sunt minorităţile naţionale, reprezentarea parlamentară pe care o asigură voturile respective implicit minorităţii naţionale să rămână una fundamentată pe criteriul politic, şi nu pe cel sociologic. Un atare efect se poate obţine, de pildă, prin instituirea unui prag electoral mai scăzut, concomitent nu doar cu admiterea participării în alegeri a tuturor organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, ci şi cu eliminarea regulii constituţionale a reprezentării în Parlament de către o singură organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale.

Este propus ca model în acest sens scrutinul impus de Constituţia din 1923 şi legea electorală din 1926304, care, prin pragul electoral naţional de 2%, permitea grupărilor minoritare sociologic să fie reprezentate politic fără să obiectivizeze criteriul constituirii lor, grupările politice minoritare ce nu treceau de pragul electoral, dar obţineau în anumite circumscripţii majoritatea absolută a voturilor dobândind în aceste circumscripţii un număr de mandate proporţional cu procentul de voturi pe care-l aveau faţă de totalul voturilor valabil exprimate la nivelul circumscripţiei respective.

Secţiunea 4. Consideraţii generale privind dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European şi la alegerile locale în cadrul Uniunii Europene

Existenţa Uniunii Europene ca organizaţie supranaţională de integrare impune două corective principiului condiţionării existenţei şi exerciţiului dreptului de a alege şi de a fi ales de calitatea de cetăţean naţional al unui stat membru. Astfel, unul dintre aspectele specificităţii construcţiei comunitare rezidă în recunoaşterea la nivel unional, ca efect al naţionalităţii statelor membre, a unei cetăţenii proprii – cetăţenia unică europeană - tuturor cetăţenilor statelor membre.

Spre deosebire de cetăţenie în sensul său clasic – cetăţenia naţională, cetăţenia unică europeană nu este un concept născut mai întâi istoric şi politic, pentru a fi ulterior şi gradual cristalizat la nivel de efecte, de conţinut, ci reprezintă un concept şi totodată o realitate juridică definibile în sens contrar, prin efectele juridice proprii, pornind de la care să se consolideze treptat o realitate comunitară istorică şi politică, un

303 Decizia 305/2008304 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 354

145

etos comunitar reflectat într-un corp politic unic. Similar cetăţeniei clasice, cetăţenia Uniunii urmăreşte aşadar afirmarea unei identităţi europene, atât faţă de statele-membre, cât şi faţă de exterior305.

Bucurându-se aşadar de cetăţenia Uniunii în mod automat, în virtutea calităţii de naţional al unui stat membru, cetăţeanul european se poate bucura de efectele acestei calităţi, oricât de contestată rămâne pe motiv că nu exprimă o legătură cu un stat suveran. Efectele constau în protecţia în străinătate din partea ambasadelor şi consulatelor oricăruia dintre statele membre, libertatea de circulaţie superioară pe teritoriul unic al Uniunii, precum şi în exerciţiul dreptului de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în cadrul oricărui stat membru, dacă cetăţeanul are domiciliul sau reşedinţa în statul respectiv, şi nu condiţionat de calitatea de naţional al acelui stat, aşa cum se întâmplă, în mod tradiţional, în cazul alegerilor organizate la nivel intern în statele membre. Astfel, pentru a vota şi a candida la aceste alegeri, cetăţeanul european nu trebuie să fie prezent în statul al cărui naţional este.

A. Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales pentru Parlamentul European

Considerate drepturi ce concură la dispariţia criteriului naţionalităţii în materia libertăţii de participare cetăţeneşti306, prin care se creează la nivel european un corp politic distinct de cele ale statelor membre, „manifestarea cea mai semnificativă a consacrării cetăţeniei Uniunii”307, dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European sunt recunoscute de către o parte a doctrinei române ca nefiind drepturi exclusiv politice în sens tradiţional308. Suntem de acord cu această calificare, precum şi cu argumentele pe care se bazează: cel al titularilor drepturilor - cetăţenii europeni, respectiv faptul că aceste drepturi implică o participare la un proces electoral menit să desemneze un organ reprezentativ continental, şi nu o participare la exercitarea suveranităţii de stat.

Acest din urmă argument a fost de altfel înaintat de către Consiliul Constituţional francez cu ocazia statuării în sensul constituţionalităţii recunoaşterii dreptului de vot pentru Parlamentul European în favoarea străinilor comunitari în Franţa, considerându-se că Parlamentul European nu concurează la exerciţiul suveranităţii naţionale, cât timp este fundamentat pe angajamente internaţionale309.

Până la adoptarea Tratatului de la Maastricht, care introduce dreptul de alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European pentru toţi cetăţenii Uniunii,

305 C. Blumann, Citoyenneté européenne et droits fondamentaux en droit de l’Union européenne : entre concurrence et complémentarité, în Libertés, Justice, Tolérance : Mélanges en hommage au Doyen G. Cohen-Jonathan, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2004, vol. I, p. 267, citat de Y. Lécuyer, op. cit., p. 105306 D. Rousseau, Liberté politique et droit de vote, op. cit., p. 292-293307 R. Kovar, D. Simon, La citoyenneté européenne, CDE 1993, nr. 3-4, p. 306-309, citat de Y. Lécuyer, op. cit., p. 106308 E. S. Tănăsescu, citată de Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 4309 Decizia din 9 aprilie 1992 Maastricht I, aşa cum este precizată sintetic de L. Favoreu, P. Gaïa, Droit des libertés fondamentales, 1 éd., Dalloz, Paris, 2000, p. 270 şi de D. Rousseau, Liberté politique et droit de vote, op. cit., p. 292 - 293

146

vizând eliminarea posibilităţii menţinerii de practici naţionale diferite ale statelor membre în materia condiţiilor exercitării acestor drepturi, existau deja anumite state europene ce recunoşteau dreptul de vot pentru aceste alegeri, nu însă şi dreptul de a fi ales, rezidenţilor resortisanţi ai anumitor state membre ale Uniunii. Este vorba despre Irlanda (începând cu 1977), Belgia (începând cu 1984, exclusiv pentru cetăţenii britanici şi irlandezi) şi Olanda (începând cu 1978, cu condiţia ca ţara natală a rezidentului să nu îi fi acordat dreptul de vot)310. Marea Britanie recunoştea atât dreptul de vot, cât şi dreptul de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European rezidenţilor de origine irlandeză şi celor provenind din state membre ale Commonwealth-ului311.

Articolul 8 al Tratatului de la Maastricht din 1991 (art. 19-2 al Tratatului CE) instituie principiul rezidenţei în materia exercitării nu doar a dreptului de a fi ales ca membru al Parlamentului European, ci şi a dreptului de a vota la aceste alegeri. Astfel, dispoziţia prevede că „orice cetăţean al Uniunii care are reşedinţa într-un stat membru al cărui resortisant nu este are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat. Aceste drepturi vor fi exercitate sub rezerva modalităţilor decise de către Consiliu statuând cu unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European”. Modalităţile la care se referă art. 8 din Tratat au fost precizate prin Directiva 93/109/CE din 6 decembrie 1993312. Directiva confirmă că dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European nu pot fi disociate şi că fiecare dintre aceste două drepturi are caracter unic, fiind astfel interzise votul dublu şi candidatura dublă.

Ca regulă, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a alege şi a fi ales pentru Parlamentul European sunt în primul rând cele reglementate la nivel naţional în statele membre pentru alegerile interne, cărora li se adaugă dispoziţiile din dreptul comunitar. Reamintim că în sistemul român art. 38 din Constituţie garantează aceste două noi drepturi politice pentru cetăţenii români, iar art. 148 alin. (2) şi (3) din legea supremă le consacră pentru cetăţenii europeni. Art. 5 alin. (9) din legea-cadru 33/2007 dispune că au drept de vot şi de a fi aleşi ca membri din România în Parlamentul European, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub rezerva îndeplinirii cerinţelor prezentei legi, toţi cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul art. 17 alin. (1) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care au reşedinţa sau domiciliul pe teritoriul României.

Iniţial, condiţiile pentru exercitarea dreptului de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European prezentau diferenţe notabile de la un stat membru la altul, având în vedere că Directiva permitea restricţionări în situaţia în care proporţia, pe teritoriul unui stat membru, a cetăţenilor Uniunii care nu sunt naţionali era considerabilă. Astfel, dacă în anumite state precum Danemarca, Irlanda, Olanda, cetăţenii Uniunii rezidenţi erau automat înscrişi pe listele de alegători, în altele, cetăţeanul Uniunii rezident trebuia să se înscrie personal, fie în temeiul unor informaţii complete, fie în lipsa acestora. Aceste diferenţe au permis şi permit încă, în practică, discriminări între

310 L. Favoreu, P. Gaïa, Droit des libertés fondamentales, op. cit, p. 268311 R. Corbett, F. Jacobs, M. Shackleton, Parlamentul European, ediţia a şasea, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007, p. 23312 Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 329 din 30/12/1993

147

cetăţenii Uniunii resortisanţi (naţionali) ai anumitor state membre şi cetăţenii Uniunii doar rezidenţi în aceste state313.

Dacă vârsta minimă pentru a putea vota la acest tip de alegeri este unitară - 18 ani, începând cu anul 1979, când, în virtutea Actului din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, au avut loc primele alegeri prin acest tip de vot, efortul de uniformizare treptată a celorlalte condiţii de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor europarlamentare a vizat nu doar modalitatea de scrutin practicată (ajungându-se la impunerea unitară a reprezentării proporţionale), ci înseşi condiţiile de eligibilitate şi incompatibilităţile europarlamentarilor aleşi, inclusiv problema dublului mandat.

Astfel, vârsta minimă pentru a putea fi ales în Parlamentul European nu este încă unitară, variind de la 18 la 23 de ani. Reamintim că în sistemul român vârsta este de 23 de ani, împliniţi până în ziua de referinţă inclusiv, atât pentru cetăţenii români, cât şi pentru cetăţenii Uniunii ce au domiciliul sau reşedinţa în România, precum şi pentru cetăţenii români care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate şi au drept de vot314.

Având în vedere că ineligibilităţile în materia acestor alegeri, aşa cum sunt prevăzute de legislaţia electorală română incidentă, au fost abordate cu ocazia tratării condiţiilor de eligibilitate în general, ne vom referi, în cele ce urmează, la incompatibilităţi şi la dublul mandat.

Dreptul comunitar stabileşte, în Actul din 1976 şi Actul din 2002, un număr redus de principii comune referitoare la incompatibilităţi. Problema dublului mandat, adică a posibilităţii ca un membru al Parlamentului European să fie, concomitent, membru al Parlamentului naţional al statului membru al cărui cetăţean este, a cunoscut o evoluţie intrigantă. Actul din 1976 permitea dublul mandat, pentru ca abia Decizia din 2002 a Consiliului să prevadă că „începând cu alegerile din 2004 pentru Parlamentul European, poziţia de parlamentar european să fie incompatibilă cu cea de membru al parlamentului naţional”. Cu toate acestea, au fost acordate derogări Marii Britanii şi Irlandei315.

Listei de incompatibilităţi aşa cum rezultă din prevederile comunitare i se adaugă opţiunile legiuitorilor naţionali ai statelor membre, încă diferite316. Legiuitorul român dispune că „fără a aduce atingere incompatibilităţilor prevăzute de Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, cu modificările ulterioare, calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu calitatea de deputat sau senator în Parlamentul României, de membru al Guvernului României, cu funcţiile prevăzute la art. 81 şi 82 din cartea I, titlul IV, cap. III secţiunea a 2-a din legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, sau cu funcţii echivalente din statele membre ale Uniunii Europene”317.

Persoanele aflate în vreuna dintre situaţiile de incompatibilitate trebuie să opteze între mandatul de parlamentar european şi funcţia care generează 313 R. Corbett, F. Jacobs, M. Shackleton, op. cit., p. 23314 Art. 5 alin. (7) şi (8) din legea 33/2007315 Pentru detalii, vezi R. Corbett, F. Jacobs, M. Shackleton, op. cit, p. 22316 Pentru exemplificări din dreptul comparat, vezi Idem, p. 21317 Art. 7 alin. (1) din legea 33/2007

148

incompatibilitatea, în termen de 30 de zile de la data validării alegerilor pentru Parlamentul European, demisionând din una dintre aceste funcţii. Demisia se constată de către Autoritatea Electorală Permanentă. Ulterior expirării acestui termen, dacă apare sau continuă să existe o situaţie de incompatibilitate cu funcţiile prevăzute la art. 81 şi 82 din Legea 161/2003, persoanele aflate în această situaţie sunt considerate demisionate din funcţia de parlamentar european, demisia fiind constatată prin hotărâre a Autorităţii Electorale Permanente, hotărârea publicându-se în Monitorul Oficial şi trebuind comunicată Parlamentului European.

Constatarea cazurilor de incompatibilitate între calitatea de parlamentar european şi funcţiile prevăzute de lege se realizează de către Agenţia Naţională de Integritate şi se comunică Autorităţii Electorale Permanente, în termen de 15 zile de la constatare, aceasta fiind obligată să notifice Parlamentul European despre cazurile de incompatibilitate în care se regăsesc membrii din România în Parlamentul European318.

În practică, exerciţiul efectiv al dreptului de a alege pentru Parlamentul European depinde în mod considerabil nu atât de inexistenţa încă a unor reglementări perfect uniforme în statele membre, cât mai degrabă de caracteristicile generale ale acestor alegeri, în opoziţie cu trăsăturile alegerilor naţionale. Astfel, alegerile pentru Parlamentul European au un caracter mai puţin personalizat, datorat faptului că numai în cazul alegerii Parlamentelor naţionale cetăţenii capătă implicit control asupra guvernului naţional, organ învestit de către Parlament. În al doilea rând, construcţia europeană rămâne mai puţin apropiată de cetăţeni, fiind mai greu de înţeles tehnic, politic şi juridic decât sistemele constituţionale naţionale. Deseori, mai buna cunoaştere a sistemului politic şi electoral naţional a făcut ca votul cetăţenilor europeni pentru alegerile europene să se exercite de preferinţă în statul de cetăţenie, şi nu în statul de reşedinţă.

Mai mult, similar absenteismului din ce în ce mai semnificativ în cazul alegerilor naţionale din statele membre, problema neexercitării dreptului de a alege pentru Parlamentul European, fie în ţara de reşedinţă, fie în statul de cetăţenie, rămâne încă acută, în special din cauza slabei participări la vot a cetăţenilor celor mai recente state membre319.

B. Dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale în cadrul Uniunii Europene

Acelaşi art. 8 al Tratatului de la Maastricht (art. 19-1 din Tratatul CE) prevede: „orice cetăţean al Uniunii ce are reşedinţa într-un stat membru al cărui resortisant nu este are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile municipale în statul membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”.

Similar dreptului de a alege şi de a fi ales pentru Parlamentul European, în anumite state europene dreptul cetăţenilor străini de a exercita dreptul de vot la alegerile locale era recunoscut chiar înainte de Tratatul de la Maastricht, în baza unor criterii diferite, precum reşedinţa, criteriul lingvistic, apartenenţa la Commonwealth sau chiar în virtutea unei tradiţii. Astfel, Danemarca şi Irlanda practicau criteriul

318 Art. 7 alin. (2) - (5) din legea 33/2007319 Pentru detalii, inclusiv statistice, privind evoluţia alegerilor europene până în anul 2004, vezi R. Corbett, F. Jacobs, M. Shackleton, op. cit., p. 29-30

149

reşedinţei. Danemarca, prin legea din 30 octombrie 1981 a acordat dreptul de vot resortisanţilor islandezi, asimilaţi naţionalilor danezi în baza legii privind dizolvarea Uniunii Danezo-Islandeze, precum şi tuturor străinilor, fără distincţie de origine, care aveau reşedinţa în Danemarca de mai mult de 3 ani. Irlanda recunoştea acelaşi drept tuturor străinilor care dovedeau că au reşedinţa pe teritoriul acesteia de cel puţin 6 luni. Marea Britanie recunoştea dreptul de vot la alegerile locale tuturor persoanelor ce puteau atesta calitatea de cetăţean al Commonwealth-ului.

Portugalia, în virtutea art. 15 din Constituţie, permitea extinderea dreptului de vot în cazul cetăţenilor vorbitori de limbă portugheză, „prin convenţie internaţională şi în condiţii de reciprocitate”, putând vota la alegerile locale cetăţenii brazilieni şi africanii lusitani.

În Ţările de Jos, în continuarea tradiţiei de a acorda dreptul de vot străinilor la alegerile comunale, art. 130 din Constituţia din 1983 dispune că „legea poate acorda dreptul de a-i alege pe membrii consiliului comunal rezidenţilor care nu au naţionalitatea neerlandeză”, condiţiile impuse pentru exercitarea acestui drept fiind regularitatea sejurului şi durata acestuia de minimum 5 ani fără întrerupere.

În cazul Franţei însă, renunţarea la criteriul naţionalităţii franceze în materia recunoaşterii dreptului de a alege şi de a fi ales la alegerile locale nu a fost posibilă decât în urma revizuirii constituţionale realizată cu scopul punerii acesteia de acord cu Tratatul de la Maastricht. Astfel, într-un prim timp, dispoziţiile acestuia referitoare la dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale au fost declarate neconstituţionale de către Consiliul Constituţional320, pe motiv că, în virtutea sistemului electoral instituit de Constituţie, consilierii municipali aleşi în cadrul alegerilor municipale participă la alegerile senatoriale (scrutinul fiind, în cazul acestora, indirect), iar Senatul este o Adunare a Republicii ce participă la exerciţiul suveranităţii naţionale. Astfel, a permite străinilor să participe la alegerile municipale echivalează cu a le permite să participe la exerciţiul suveranităţii naţionale, rezervat, prin art. 3 din Constituţie, exclusiv cetăţenilor francezi.

În cel de-al doilea timp, revizuirea Constituţiei Franţei din 25 iunie 1992 a permis extinderea dreptului de a alege şi de a fi ales la alegerile locale şi în ce-i priveşte pe cetăţenii străini ai statelor membre ale Uniunii Europene, prin introducerea unui titlu special în Constituţie – „Despre Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană”, fiind ulterior adoptată o lege organică în acest sens321. Sesizat fiind asupra neconstituţionalităţii proiectului de revizuire, Consiliul a refuzat să se pronunţe, apreciind că ţine de libertatea şi suveranitatea Constituantului să poată decide adoptarea oricărei dispoziţii constituţionale noi. Mai mult, în decizia din 18 noiembrie 1982, Consiliul a statuat că din corpul electoral fac parte atât cetăţenii naţionali francezi, cât şi cetăţeni ce nu sunt naţionali francezi322.

Cu toate acestea, nu este vorba încă, în sistemul francez, de o eliminare plenară a criteriului naţionalităţii în cazul alegerilor locale, câtă vreme cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene nu au dreptul de a alege şi de a fi aleşi ca primari, adjuncţi ai acestora şi deci nu pot face parte din colegiul electoral ce alege senatorii,

320 Decizia 92-308 din 9 aprilie 1992321 A cărei constituţionalitate a fost declarată de către Consiliu prin Decizia 98-400 din 26 mai 1998322 D. Rousseau, Liberté politique et droit de vote, op. cit., p. 293

150

fiind astfel ţinuţi departe de principalele alegeri politice, cele senatoriale, care implică exerciţiul suveranităţii naţionale323.

Restricţii similare cu privire la funcţiile elective pentru care pot alege, respectiv să fie aleşi cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene cu domiciliul sau reşedinţa în România există şi în sistemul nostru în materia alegerilor locale. Art. 16 alin. (4) din Constituţie le garantează acestor cetăţeni dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale în următorii termeni: „în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”. În virtutea acestui fundament constituţional, legea 67/2004 privind alegerile locale dispune: cetăţenii oricărui stat membru al Uniunii Europene, care au domiciliul sau reşedinţa în România au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în alegerile locale în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, însă numai pentru funcţia de consilier local şi consilier judeţean324.

În sistemul român, aceste restricţii se justifică printr-o opţiune care doar urmează exemplul dreptului comparat din mai multe state membre ale Uniunii Europene, nefiind vorba de faptul că participarea la alegerile locale ar implica exerciţiul suveranităţii naţionale de manieră implicită, întrucât primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene nu sunt, spre deosebire de sistemul francez, corp electoral intermediar în cazul alegerilor parlamentare.

CAPITOLUL III. Campania electorală

Reprezentând acea etapă din perioada electorală pregătitoare a exercitării efective a dreptului de a alege şi a dreptului de a fi ales, etapă ce alimentează cel mai considerabil funcţia ludică a alegerilor, fiind ea însăşi o confruntare nu doar ludică, ci, deseori, de-a dreptul spectaculară, între competitorii electorali, în scopul convingerii alegătorilor să le acorde votul, prin prezentarea şi susţinerea candidaturilor şi a programelor politice proprii, campania electorală trebuie să se desfăşoare, indiferent de tipul de alegeri, cu respectarea principiului egalităţii de şanse între candidaţi.

Fundamentat constituţional pe libertatea şi egalitatea dreptului de a fi ales, garantate inclusiv de legea fundamentală română, principiul egalităţii de şanse îşi subordonează toate reglementările legale privind campania electorală, mai mult sau mai puţin extinse şi amănunţite, de la un sistem la altul. Aceste reglementări, al căror scop practic este dacă nu eliminarea, cel puţin atenuarea inegalităţilor faptice dintre candidaţi, ce ar putea periclita egalitatea juridică de şanse a acestora, vizează, ca regulă, multiplele aspecte ale campaniei electorale: durata, finanţarea, accesul la serviciile publice şi private de radio şi televiziune, afişajul electoral, controlul asupra campaniei electorale.

Reglementările legale trebuie, de asemenea, în virtutea aceluiaşi principiu al egalităţii de şanse, să asigure de manieră convergentă satisfacerea necesităţii de a asigura imparţialitatea în special a puterii publice faţă de candidaţi, astfel încât candidaţii formaţiunilor politice situate la putere să aibă un start egal cu ceilalţi candidaţi.

323 L. Favoreu, P. Gaïa, Droit des libertés fondamentales, 1e éd., op. cit., p. 268324 Art. 4¹ alin. (1) şi (2)

151

Durata campaniei electorale este stabilită prin lege. În România, campania începe cu 30 de zile înainte de data desfăşurării alegerilor şi se încheie în ziua ce precede data alegerilor325, pentru a permite electoratului să dispună de un răgaz până în ziua votării, răgaz în care să se elibereze de tensiunea politică inevitabilă a campaniei. În cazul alegerilor ce presupun un al doilea tur de scrutin, campania la nivel naţional pentru al doilea tur începe, ca regulă, la data comunicării oficiale a rezultatelor din primul tur.

Conţinutul campaniei electorale este dat de folosirea a diferite mijloace specifice, prin care candidaţii să îşi exprime liber şi fără discriminare opiniile politice: mitinguri, adunări, întâlniri cu alegătorii, adunări, marşuri, utilizarea televiziunii, radioului, a presei scrise, a mijloacelor electronice şi a celorlalte mijloace de informare în masă326.

Ca şi în dreptul comparat, şi în sistemul român aceste mijloace se folosesc doar pe durata campaniei şi nu trebuie utilizate discriminatoriu sau pentru a contraveni ordinii publice, fiind totodată interzisă desfăşurarea acţiunilor de campanie electorală în anumite spaţii: unităţile militare, spaţiile din şcoli şi universităţi în perioada de desfăşurare a cursurilor, sediile reprezentanţelor diplomatice, penitenciare327.

Materialele de propagandă electorală se bucură, în sistemul român, de o definiţie legală328: acele materiale scrise, audio sau video utilizate în perioada campaniei, care se referă la un candidat sau un partid clar identificat, au obiectiv electoral şi se adresează publicului larg, depăşind limitele activităţii jurnalistice de informare a publicului.

Secţiunea 1. Finanţarea campaniei electorale

Inegalitatea dintre mijloacele financiare ale candidaţilor, de cuantumul cărora depinde în mod covârşitor succesul campaniei şi implicit succesul în alegeri este combătută în marea majoritate a democraţiilor moderne prin reglementarea legislativă a finanţării, publice şi private, a campaniei electorale. Astfel, se asigură totodată şi independenţa formaţiunilor politice ce propun candidaţi în alegeri faţă de grupurile de presiune economică, precum şi satisfacerea imperativului de ordine publică al transparenţei utilizării resurselor financiare în timpul campaniei, în virtutea căreia societatea civilă şi implicit electoratul să aibă acces la conturile partidelor politice şi la sursele acestora. Principiul transparenţei în finanţarea campaniilor electorale este garantat legislativ în sistemul român329.

Reglementarea finanţării campaniei electorale constituie, în egală măsură, una dintre garanţiile sincerităţii votului, contribuind la reducerea posibilităţii de a exercita

325 Art. 77 alin. (5) din legea 67/2004; art. 15 alin. (1) din legea 370/2004; art. 16 alin. (1) din legea 33/2007; art. 7 alin. (2) din legea 35/2008.326 În legislaţia electoral română, aceste mijloace sunt prevăzute în art. 62 alin. (1) din legea 67/2004, art. 37 alin. (1) din legea 35/2008, art. 16 alin. (2) din legea 33/2007 , art. 17 alin. (1) din legea 370/2004327 Art. 62 alin. (3) şi (4) din legea 67/2004; art. 17 alin. (2) şi (3) din legea 370/2004; art. 16 alin. (3) şi (4) din legea 33/2007; art. 37 alin. (2) şi (3) din legea 35/2008328Art. 29 alin. (5) din legea 334/2006329 Art. 1 alin. (1) din legea 334/2006

152

presiuni sau manipulări psihologice asupra electoratului, în special prin limitarea cheltuielilor de campanie - stabilirea unui plafon maxim de cheltuieli permise pe durata acesteia.

Finanţarea campaniei rămâne distinctă de problema finanţării în genere a partidelor politice şi a altor formaţiuni politice ce pot susţine candidaţi în alegeri, a cărei reglementare este legitimată de importanţa, în general, a acestor formaţiuni în jocul democratic, precum şi de acelaşi tip de raţiuni pe care se fundamentează reglementarea finanţării campaniei electorale. În sistemul român, actul normativ incident în aceste materii este legea 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniei electorale.

Conform dispoziţiilor acestei legi şi de manieră similară opţiunilor legislative din dreptul comparat european, resursele financiare ale partidelor politice în campania electorală pot proveni fie din fonduri preexistente, fie din finanţarea campaniei electorale pe durata acesteia.

Resursele financiare preexistente campaniei pot fi interne (cotizaţii de partid, a căror importanţă este vădită în situaţia partidelor mari, de masă, cu un număr ridicat de membri; activităţi publicistice, de divertisment sau educative - şcoli de partid) şi externe. Acestea din urmă pot fi private (donaţii, legate, activităţi comerciale) şi publice, provenind fie din finanţarea publică directă (sub forma subvenţiilor acordate din bugetul de stat, fie egalitar, fie pe baza reprezentativităţii), fie din finanţarea publică indirectă (costul accesului la serviciile publice de radio şi televiziune, contravaloarea taxelor de timbru pentru acţiunile în justiţie legate de contenciosul electoral, scutiri sau reduceri de impozite acordate donatorilor privaţi etc.)

În timpul campaniei electorale330, legea română admite exclusiv finanţarea privată, numai prin contribuţii din partea persoanelor fizice şi juridice române. Finanţarea activităţilor de propagandă electorală de către candidaţii propuşi de un partid politic se poate face doar prin intermediul partidului respectiv. Astfel, resursele financiare folosite efectiv în campania electorală provin fie din finanţare privată, fie din finanţare publică directă sau indirectă.

Ca şi în dreptul comparat, legea română stabileşte totodată limite maxime ale cheltuitelor ce pot fi efectuate în campania electorală, pentru fiecare candidat, reprezentate de un anumit număr de salarii brute minime pe ţară. De asemenea, până la validarea mandatelor, conducerea partidului, a organizaţiei judeţene, candidaţii la funcţia de deputat ori senator sau, după caz, candidatul independent sunt obligaţi să depună la Autoritatea Electorală Permanentă o declaraţie privind respectarea acestor plafoane, în vederea exercitării controlului de către Autoritate.

A. Finanţarea privată a campaniei electorale

În dreptul comparat, reglementările legale vizând finanţarea privată a campaniei electorale au ca obiect donaţiile şi legatele provenite de la persoanele fizice şi juridice, urmărindu-se instituirea unui plafon maxim al contribuţiilor (pentru a reduce dependenţa sau influenţabilitatea candidaţilor în raport cu donatorii),

330 Art. 23-25, 31 alin. (1), 30 alin. (2) şi, respectiv, 32 alin. (1) din legea 334/2006

153

interzicerea unui anumit tip de cheltuieli, precum şi a anumitor categorii de contribuabili331.

În Marea Britanie, deşi cheltuielile electorale ale candidaţilor, limitate prin lege, sunt fixate în mod regulat de către Parlament, în funcţie de mărimea circumscripţiei şi de tipul alegerii, nu sunt totuşi instituite limite cu privire la donaţiile făcute partidelor şi candidaţilor, cum nici limite impuse cheltuielilor electorale ale partidelor332.

În SUA, dacă până în 1984, în virtutea lui Federal Election Campaign Act, donaţiile individuale mai mari de 1. 000 de dolari făcute unui candidat pentru Senat, Camera Reprezentanţilor sau preşedinţie şi cele mai mari de 5. 000 de dolari făcute unui comitet politic erau interzise, Curtea Supremă a considerat, în 1985, că atari interdicţii sunt neconstituţionale în raport de primul amendament al Constituţiei, referitor la libertatea cuvântului şi de asociere. Astfel, actualmente nu mai există nicio limitare a cuantumului donaţiilor individuale333.

În Franţa, art. L. 52-8 din Codul Electoral stabileşte, de pildă, că: donaţiile făcute de către o persoană fizică pentru a finanţa campania unuia sau mai multor candidaţi nu pot depăşi 4. 600 de euro; persoanele juridice, cu excepţia partidelor sau grupărilor politice, nu pot participa la finanţarea campaniei electorale a unui candidat, nici prin donaţii, indiferent de forma acestora, nici prin furnizarea de bunuri, servicii sau de alte avantaje directe ori indirecte la preţuri inferioare celor practicate în mod obişnuit; orice donaţie mai mare de 150 de euro trebuie făcută prin cec, vărsământ, prelevare automată sau hârtie bancară; (…) niciun candidat nu poate să primească, direct sau indirect, indiferent de scopul a ce cheltuieli, contribuţii sau ajutoare materiale din partea unui stat străin sau a unei persoane juridice străine; prin derogare de la dispoziţia ce interzice, pe parcursul celor trei luni ce precedă prima zi a lunii în care au loc alegeri şi până la data turului de scrutin în care alegerea are loc, utilizarea oricărui procedeu de publicitate comercială prin presă sau prin orice mijloc de comunicare audiovizuală, candidaţii sau listele de candidaţi pot recurge la publicitatea prin mijloace de presă pentru a solicita donaţii autorizate, publicitatea neputând conţine alte menţiuni în afara celor specifice permiterii vărsământului donaţiei334.

Finanţarea campaniei electorale de către persoane fizice sau juridice străine este regula şi în sistemul spaniol. În Italia însă, finanţarea privată din partea acestor persoane este permisă. Statul german admite, ca soluţie intermediară, donaţiile făcute de partide politice străine, precum şi donaţiile, limitate ca şi cuantum, făcute de persoane străine, interzicând totodată donaţiile individuale anonime ce depăşesc un anumit cuantum335.

Faţă de dreptul comparat, în sistemul român, fidel tradiţiei de a se inspira din modelul francez, sunt prevăzute foarte multe restricţii în materia finanţării private a campaniei electorale336. Astfel, după deschiderea acesteia, partidele pot primi donaţii şi

331 Şt. Deaconu, Finanţarea campaniei electorale, în I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, A. Muraru, K. Benke, M.-C. Eremia, Gh. Iancu, C.-L. Popescu, Şt. Deaconu, Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 103332 Idem, p. 105333 C. Leclercq, op. cit., p. 145334 O. Couvert-Castéra, op. cit., p. 145-146 335 Pentru detalii, vezi Şt. Deaconu, op. cit., p. 104-106336 Art. 23, 24, 23 alin. (3) şi 25 din legea 334/2006

154

legate exclusiv de la persoane fizice şi juridice române, cu obligaţia declarării la Autoritatea Electorală Permanentă, în 5 zile de la primire, putându-le folosi numai după această declarare. Nerespectarea interdicţiei pentru persoanele fizice şi juridice străine de a finanţa direct sau indirect campania are ca efect confiscarea sumelor astfel primite, care se fac venit la bugetul de stat.

Sub aceeaşi sancţiune, cu scopul de a evita posibilitatea guvernului de a manipula fondurile şi de a influenţa alegerile prin favorizarea partidului aflat la putere, sunt instituite expres interdicţii de finanţare în orice mod a campaniei electorale din partea entităţilor dependente într-o formă sau alta de puterea de stat: autorităţi publice, instituţii publice, regii autonome, companii naţionale, societăţi comerciale sau bancare la care sunt acţionari majoritari statul sau unităţi administrativ-teritoriale, societăţi comerciale ce desfăşoară activităţi finanţate din fonduri publice. De asemenea, este interzisă finanţarea campaniei de către sindicate, culte religioase, asociaţii ori fundaţii din străinătate.

Ca garanţie a corectitudinii şi transparenţei, precum şi a posibilităţii de control din partea statului, folosirea, în timpul campaniei, a contribuţiilor provenite din finanţarea privată în campanie sunt în mod obligatoriu intermediate, în dreptul comparat, de anumite organisme, instituţii de drept electoral: comitet electoral (în SUA); agent electoral (Marea Britanie), care contabilizează cheltuielile în campanie; mandatar electoral (Italia); administrator electoral (Spania).

Sistemul român alege, şi în acest caz, o soluţie parţial asemănătoare celei din dreptul francez: instituţia mandatarului financiar. În sistemul francez, mandatarul pe care fiecare candidat trebuie să îl aleagă poate fi o persoană fizică sau o asociaţie de finanţare electorală, cele două variante neputând fi admise concomitent, conform art. L. 52-7 din Codul electoral337. Art. L. 52-4 din Cod prevede că, excepţie făcând alegerile consilierilor generali din cantoanele cu mai puţin de 9. 000 de locuitori şi alegerile consilierilor municipali din comunele cu mai puţin de 9. 000 de locuitori, orice candidat îşi desemnează un mandatar cel mai târziu la data când îi este înregistrată candidatura; mai mulţi candidaţi nu pot avea acelaşi mandatar. Asociaţia de finanţare electorală, din care candidatul pe care îl susţine nu poate face parte, trebuie declarată, conform art. L. 52-5, care instituie de asemenea obligaţia asociaţiei de a deschide un cont bancar sau poştal unic prin care să se desfăşoare toate operaţiunile sale financiare, conturile asociaţiei fiind anexate contului de campanie al candidatului pe care l-a susţinut, precum şi condiţiile de dizolvare de plin drept a asociaţiei, în trei luni după depunerea contului de campanie al candidatului pe care îl susţine.

Conform art. L. 52-6 din Cod, obligaţii asemănătoare incumbă şi mandatarului financiar, acesta neputând fi expertul contabil căruia-i revine sarcina de a prezenta contul de campanie. Declararea la prefectură a numelui mandatarului financiar, precum şi înlocuirea mandatarului de către unul nou se fac de către candidat, jurisprudenţa constituţională şi administrativă statuând că este vorba despre o formalitate substanţială de la care nu se poate deroga, caracterul involuntar al omisiunii de a declara, precum şi buna credinţă a candidatului fiind inoperante338.

337 Pentru detalii, inclusiv jurisprudenţa incidentă, vezi O. Couvert-Castéra, op. cit., p. 131-145 338 Idem, p. 143

155

Mandatarul financiar din dreptul electoral român339, care primeşte, gestionează şi utilizează donaţiile şi legatele în campanie, poate fi o persoană fizică sau juridică, desemnarea sa din partea conducerii partidului, precum şi din partea candidaţilor independenţi fiind obligatorie. Calitatea de mandatar financiar se dobândeşte numai după înregistrarea sa la Autoritatea Electorală Permanentă, în intervalul dintre momentul aducerii la cunoştinţă publică a datei alegerilor şi începerea campaniei electorale, făcându-se publică în presă sau pe pagina de internet a partidului. Un partid poate avea mai mulţi mandatari financiari la nivel central, pentru filiale sau pentru candidaţi, mai multe partide neputând însă folosi serviciile aceluiaşi mandatar, decât dacă fac parte din aceeaşi alianţă politică sau electorală.

Mandatarul are obligaţia de a ţine evidenţa operaţiunilor financiar-contabile la nivel naţional, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare; pentru fiecare circumscripţie electorală în parte, în cazul alegerilor parlamentare; pentru fiecare circumscripţie judeţeană, în cazul alegerilor pentru consilieri judeţeni şi preşedinţi ai consiliilor judeţene şi pentru fiecare circumscripţie locală, în cazul alegerii consilierilor locali şi a primarilor. În acest sens, mandatarul exercită următoarele atribuţii în acest sens: organizează evidenţa veniturilor primite pentru campania electorală, a transferurilor altor fonduri obţinute în afara perioadei electorale şi a cheltuielilor efectuate pentru campanie; verifică legalitatea operaţiunilor financiare efectuate în campanie, respectarea prevederilor privind donaţiile înregistrate între perioada dintre aducerea la cunoştinţă a datei alegerilor şi finalizarea campaniei electorale; înaintează Autorităţii Electorale Permanente raportul privind respectarea condiţiilor legale privind finanţarea partidelor politice pe perioada campaniei electorale.

De asemenea, prin mandatarul financiar, partidele şi alianţele, precum şi candidaţii independenţi, declară în mod obligatoriu Autorităţii Electorale Permanente numărul de materiale de propagandă electorală produse, defalcat pe categorii.

În termen de 15 zile de la publicarea rezultatului alegerilor, mandatarul financiar este obligat să depună la Autoritatea Electorală Permanentă un raport detaliat al veniturilor şi cheltuielilor electorale pentru fiecare partid politic sau candidat independent. Nerespectarea acestei obligaţii are un efect drastic: imposibilitatea validării mandatelor candidaţilor aleşi340.

Mandatarul financiar răspunde solidar cu partidul sau candidatul care l-a desemnat de legalitatea operaţiunilor financiare electorale efectuate în campania electorală şi de respectarea prevederilor legale referitoare la finanţarea privată a campaniei.

B. Resurse financiare provenite din finanţare publică

Forma directă de finanţare publică a partidelor politice - de la bugetul de stat -, constituie forma de finanţare ce susţine cel mai consistent supravieţuirea, în cadrul pluralismului politic, a partidelor mici, mai puţin puternice, inclusiv financiar. Din acest motiv, în ultimele decenii ale secolului trecut cvasi-totalitatea democraţiilor europene a optat pentru acest tip de finanţare341.

339 Art. 26, 27 şi 29 alin. (4) din legea 334/2006340 Art. 38 alin. (1) şi (3) din legea 334/2006

156

În România, subvenţiile de la bugetul de stat342 pot avea ca destinaţie inclusiv cheltuieli pentru campania electorală. Subvenţiile se primesc de către partide politice anual, suma astfel alocată neputând depăşi 0,04% din veniturile prevăzute în bugetul de stat. De asemenea, formaţiunile politice şi alianţele politice sau electorale primesc anual subvenţii de la bugetul de stat. În cazul alianţelor politice sau electorale, subvenţia se împarte potrivit acordului stabilit în cadrul alianţei, respectiv potrivit numărului de mandate obţinute, în cazul inexistenţei unei asemenea înţelegeri.

Subvenţionarea nu este una egalitară, ceea ce ar fi fost de dorit, cel puţin ca soluţie intermediară, tranziţională, în vederea consolidării pluralismului politic în cadrul unei democraţii constituţionale încă tinere, în care decalajele financiare între competitorii politici, transformaţi periodic în competitori electorali, le pot afecta egalitatea reală de şanse în alegeri. Legiuitorul a optat pentru o finanţare directă bazată atât pe criteriul încurajării egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, cât şi pe criteriul reprezentativităţii.

Astfel, pe de o parte, subvenţia se acordă în funcţie de numărul de voturi primite în alegerile parlamentare şi de numărul de voturi obţinute în alegerile locale. Pe de altă parte, pentru partidele care promovează femei pe listele electorale, pe locuri eligibile, suma primită ca subvenţie anuală este majorată proporţional cu numărul de mandate obţinute în alegeri de către acestea.

Un procent de 75% din bugetul anual acordat partidelor se va împărţi acestora proporţional cu numărul de voturi primite la alegerile parlamentare, dacă au realizat pragul electoral, iar restul de 25% se va împărţi proporţional cu numărul de voturi valabil exprimate primite la alegerile locale pentru alegerea consilierilor judeţeni şi a celor din cadrul municipiului Bucureşti, dacă au obţinut cel puţin 50 de mandate de consilier judeţean şi de consilier din în municipiul Bucureşti.

Subvenţia se varsă lunar în contul fiecărui partid prin bugetul Autorităţii Electorale Permanente. Prin decizia acesteia, acordarea subvenţiei se poate suspenda temporar, pentru motivele precizate de lege, dintre care exemplificăm: partidele nu-şi îndeplinesc obligaţia de a-şi organiza contabilitate proprie; nu-şi respectă obligaţia de a publica în Monitorul Oficial cuantumul total al veniturilor din cotizaţii până la data prevăzută de lege, precum şi lista membrilor de partid ce au plătit într-un an cotizaţii a căror valoare totală depăşeşte cuantumul prevăzut de lege (10 salarii minime brute pe ţară); partidele nu publică în Monitorul Oficial lista persoanelor fizice şi juridice care au făcut într-un an fiscal donaţii a căror valoare totală depăşeşte cuantumul de 10 salarii de bază minime brute pe ţară, precum şi suma totală a donaţiilor confidenţiale primite până la data de 31 martie a anului următor.

Înainte de suspendarea temporară a acordării subvenţiei, Autoritatea Electorală Permanentă este obligată să notifice partidului neregulile constatate şi termenul de remediere, ce nu poate depăşi 15 zile. În 10 zile de la notificarea scrisă a partidului politic referitoare la remedierea neregulilor constatate, Autoritatea Electorală Permanentă se pronunţă asupra ridicării suspendării.

341 Şt. Deaconu, op. cit., p. 96-99, autorul prezentând sintetic cazul Franţei, Spaniei, Italiei, Germaniei şi al Marii Britanii.342 Art. 14 – 22 din legea 334/2006 şi art. 3 alin. (3), 4 alin. (4), 9, 40 alin. (2) din aceeaşi lege, la care face trimitere art. 19.

157

Decizia de suspendare a subvenţiei poate fi contestată în 15 zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ, care se va pronunţa în 15 zile de la sesizare, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Pe durata suspendării temporare, Autoritatea păstrează subvenţia în sume de mandat până la pronunţarea definitivă a instanţei, sumele nefăcând obiectul rambursării, la sfârşitul anului, la bugetul de stat.

Pe lângă aceste subvenţii, finanţarea publică a partidelor politice în vederea campaniei electorale poate îmbrăca forma indirectă a suportării, pe parcursul campaniei, de la bugetul de stat, a unor cheltuieli pe care ar trebui să le suporte competitorii electorali, precum costul accesului la serviciile publice de radio şi televiziune, contravaloarea taxelor de timbru pentru acţiunile în justiţie legate de contenciosul electoral, costul afişajului electoral în spaţiile publice ş. a.

De pildă, în Marea Britanie sunt scutite de taxe poştale corespondenţa electorală sub forma dreptului de a trimite câte o carte poştală fiecărei persoane de pe lista electorală, trimiterea prin poştă de materiale electorale sub forma adresei electorale. De asemenea, se acordă subvenţii privind publicitatea prin poştă a sistemului de votare343.

În Franţa, conform art. L. 52-11-1 din Codul electoral, statul rambursează forfetar cheltuielile electorale ale candidaţilor care au obţinut peste 5% din sufragiile exprimate la primul tur de scrutin, sub condiţia respectării obligaţiilor privitoare la mandatar. Rambursarea nu priveşte însă cheltuielile de campanie oficială, precum confecţionarea buletinelor de vot, a afişelor şi a circularelor şi nici cheltuielile de afişaj344. Rambursarea de către stat a cheltuielilor de imprimare sau de reproducere şi de afişare se face numai pentru anumite tipuri de materiale imprimate, în condiţiile stabilite de art. R. 39 din Codul electoral.

C. Controlul finanţării campaniei electorale

Existenţa în diversele sisteme democratice a instituţiilor de drept electoral prin intermediul cărora se gestionează şi se utilizează resursele financiare în timpul campaniei electorale se justifică prin chiar necesitatea asigurării controlului finanţării acesteia, de către autorităţile instituite în acest scop, ale căror atribuţii sunt complementare, controlul nefiind, ca regulă, în dreptul comparat, de competenţa exclusivă a unui singur organism.

În sistemul italian, de pildă, Colegiul Regional de Garanţie Electorală, ce funcţionează pe lângă Curtea de Apel sau pe lângă Tribunalul Teritorial, verifică documentele furnizate de candidaţi şi stabileşte sancţiunile prevăzute de lege, dispunând de un termen de 180 de zile în care să semnaleze candidaţilor eventualele nereguli. În plus, partidele politice sunt obligate să prezinte, într-un anumit termen de la încheierea alegerilor, un raport-bilanţ al surselor de finanţare şi al cheltuielilor electorale, preşedinţilor Camerelor Parlamentului. Aceştia din urmă trimit rapoarte Curţii de Conturi, spre verificare. În acest scop, Curtea dispune de 6 luni, termen ce se

343 Şt. Deaconu, op. cit., p. 102344 O. Couvert-Castéra, op. cit., p. 162

158

poate prelungi, dar la capătul căruia trebuie să prezinte rezultatul verificării preşedinţilor celor două Camere345.

În Franţa, art. L. 52-14 din Codul electoral instituie o autoritate administrativă independentă, Comisia naţională pentru conturile de campanie şi de finanţări politice, care, conform art. L. 52-15 din Cod, aprobă, respinge sau reformează conturile de campanie, în termen de 6 luni de la depunerea contului de campanie. Comisia sesizează judecătorul competent în materie electorală, atunci când contul de campanie nu a fost depus în termen, a fost respins sau dacă, după reformarea acestuia, s-a constatat depăşirea plafonului cheltuielilor electorale. În cazul constatării altor neregularităţi specifice, Comisia trimite dosarul la parchet. În cazul alegerilor prezidenţiale, Consiliul Constituţional este singura instanţă de recurs de plin drept împotriva deciziilor Comisiei, în termen de o lună de la notificarea acestora, conform art. 3-III din legea nr. 62-1292 din 6 noiembrie 1962 referitoare la alegerea Preşedintelui Republicii.

În mod similar, sistemul român a optat actualmente346 pentru învestirea Autorităţii Electorale Permanente cu atribuţii de control în materia finanţării campaniei electorale, înlocuindu-se astfel soluţia unitară existentă anterior, sub imperiul legii 43/2003 de finanţare a partidelor politice şi a campaniei electorale, ce prevedea, în materie, competenţa exclusivă a Curţii de Conturi. Aceasta îşi păstrează însă competenţa de a controla, simultan, subvenţiile de la bugetul de stat, competenţă pe care o exercită conform dispoziţiilor legii 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.

Astfel, respectarea prevederilor legale privind finanţarea campaniilor electorale se controlează de către Departamentul de control al finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale din cadrul Autorităţii Electorale Permanente, condus de către un director general, numit de către preşedintele Autorităţii, pe bază de concurs, dintre persoanele ce îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute de lege: au studii superioare în domeniul ştiinţelor economice sau juridice, nu au fost membri ai unui partid politic în ultimii 5 ani, pot ocupa o funcţie în condiţiile legii 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar.

Atribuţiile directorului Departamentului sunt exclusive şi constau în: organizarea activităţii de control al finanţării partidelor politice; coordonarea activităţii personalului din subordine; propunerea preşedintelui Autorităţii Electorale Permanente să aplice sancţiunile prevăzute de legea finanţării partidelor politice şi a campaniei electorale.

Autoritatea Electorală Permanentă, anual şi ori de câte ori este sesizată, verifică respectarea dispoziţiilor legale referitoare la finanţarea partidelor politice, sesizarea putând fi făcută de către orice persoană ce prezintă dovezi cu privire la nerespectarea reglementărilor legale în materie. De asemenea, controlul se face şi atunci când există suspiciuni de încălcare a acestor dispoziţii, la sesizarea persoanei interesate sau din oficiu, rezultatele fiecărui control publicându-se în Monitorul Oficial, ca şi raportul anual de verificare.

Pentru verificarea legalităţii încasărilor şi plăţilor efectuate de partide, Autoritatea poate solicita declaraţii şi documente suplimentare pe care le consideră necesare, partidele fiind obligate ca în 15 zile de la solicitare să prezinte documentele

345 Şt. Deaconu, op. cit., p. 109-110346 Art. 35- 40, 42 alin. (1) şi 43 alin. (1) din legea 334/2006

159

solicitate, Autoritatea urmând să se pronunţe în 30 de zile de la primire, prin hotărâre ce poate fi atacată la instanţa competentă.

De asemenea, Autoritatea Electorală Permanentă este competentă să constate, prin reprezentanţi, contravenţiile stabilite de lege, precum şi să aplice, prin decizie, sancţiunile contravenţionale aferente, decizie atacabilă la instanţa competentă. Pe baza hotărârii Autorităţii, contravenientul are obligaţia de a vărsa la bugetul de stat sumele de bani şi/sau contravaloarea bunurilor şi serviciilor ce au constituit obiectul contravenţiei.

Secţiunea 2. Utilizarea mass-media audiovizuală publică şi privată în campania electorală

Folosirea mijloacelor de presă audio-vizuală publice şi private constituie, negreşit, mijlocul de propagandă electorală cel mai eficient, asigurându-le competitorilor confruntare în timp real, precum şi cea mai largă expunere a în faţa alegătorilor. În majoritatea democraţiilor contemporane, acest mijloc de campanie este amănunţit reglementat, de manieră diferenţiată în raport de caracterul public sau privat al serviciilor de radio şi televiziune.

Scopul reglementării legale rămâne însă acelaşi, şi anume susţinerea egalităţii de şanse a candidaţilor, inclusiv prin satisfacerea unui triplu deziderat: evitarea transformării campaniei dintr-un spectacol electoral într-unul de teatru absurd, asigurarea imparţialităţii puterii publice faţă de candidaţi şi evitarea unei personalizări excesive a puterii, risc existent în special în ce priveşte media privată, supusă, din raţiuni economice, nevoii de a atrage un cât mai mare segment al populaţiei.

Este un truism să afirmăm că, în pofida încadrării legale, în practică, utilizarea mass-media în campanie glisează adesea într-o manipulare pură şi simplă a electoratului, aşa cum, în general, radioul şi televiziunea pot, de altfel, eşua într-o „imbecilizare” a individului347.

Dintre cele două tipuri de mass-media audiovizuală, utilizarea în campania electorală a celei private rămâne de preferat în sistemele democratice pluraliste, precum cel român, graţie independenţei existenţiale şi funcţionale a structurilor de media audiovizuală privată pe care o impune pluralismului media, al surselor de informaţie. Această formă de pluralism intra-categorial, garantată constituţional de art. 8 alin. (1) din Constituţia României, alături de alte forme de pluralism intra-categorial de la nivelul întregii societăţi, susţine libertatea de opţiune a alegătorului, în pofida inconvenientelor pe care le prezintă mass-media privată. Este vorba, de pildă, de faptul că aceasta este puţin interesată de doctrinele şi ideologiile partizane şi că practică o constantă comercializare a ideilor politice expuse în campania electorală, pe care le încarnează în anumite personalităţi ale vieţii politice carismatice pentru publicul larg.

A. Dreptul la antenă şi timpii de antenă

347 Vezi, în acest sens, remarcabilul G. Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, Ed. Humanitas, 2006

160

Accesul, în campanie, la serviciile de radio şi de televiziune se face prin dreptul la antenă. În anumite sisteme, precum Portugalia, dreptul la antenă este garantat expres ca drept fundamental, de către Constituţie (art. 40).

În România, acest drept se bucură de garanţie constituţională, ca şi componentă a dreptului la informaţie, drept fundamental garantat constituţional de manieră expresă în art. 31 din legea fundamentală. Astfel, art. 31 alin. (5) din Constituţie prevede că „serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică”. În virtutea acestei dispoziţii, implicarea serviciilor publice de radio şi televiziune în campania electorală este obligatorie.

Un alt fundament constituţional al dreptului de a utiliza mass-media audiovizuală publică şi privată în scopul desfăşurării campaniei electorale îl constituie dreptul fundamental la liberă exprimare, astfel cum este garantat în art. 30 din Constituţie, oricărei persoane, fără distincţie, deci inclusiv candidaţilor în alegeri.

Egalitatea de şanse în campania electorală impune radiodifuzorilor publici şi privaţi obligaţia legală generală de a asigura desfăşurarea unei campanii echitabile, echilibrate şi corecte pentru toate partidele politice, alianţele politice şi electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi pentru toţi candidaţii, inclusiv cei independenţi, obligaţie expres prevăzută în sistemul român cu privire la aproape toate tipurile de alegeri348.

Aspectele pe care le implică obligaţiile concrete prin care se traduce această obligaţie generală sunt de ordin financiar, respectiv legate de acordarea timpilor de antenă, de tipul de emisiuni, de dreptul la replică, de orarul campaniei.

Acordarea timpilor de antenă se solicită în mod obligatoriu de către competitorii electorali conducerii posturilor de radiodifuziune şi televiziune, publice sau private şi studiourilor teritoriale ale acestora, în termenele stabilite de lege. Ca regulă, în sistemul român, indiferent de tipul de alegeri, serviciile private de radiodifuziune şi de televiziune trebuie să acorde timpii de antenă proporţional cu timpii acordaţi de serviciile publice de presă audiovizuală, nerespectarea acestei obligaţii atrăgând sancţionarea, prin decizie, de către Consiliul Naţional al Audiovizualului349.

Cu privire la aspectele financiare, în dreptul comparat, ca şi în cel român, principiul este că accesul la mass-media audiovizuală publică este în mod egal gratuit pentru toţi competitorii electorali, ceea ce face ca acordarea timpilor de antenă de către serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune să fie gratuită, constituind o formă indirectă de finanţare publică a campaniei. Ordinea în care se acordă timpii de antenă, precum şi durata acestora sunt însă condiţionate, de principiu, de gradul de reprezentativitate a formaţiunii politice, cuantificat, de regulă, în raport de rezultatele obţinute la alegerile anterioare (Germania, Spania).

348 Art. 63 alin. (2) din legea 67/2004, art. 18 alin. (2) din legea 370/2004; art. 17 alin. (2) din legea 33/2007; în mod regretabil, din legea 35/2008 lipsesc asemenea dispoziţii exprese. Considerăm însă că obligaţia subzistă şi în cazul alegerilor parlamentare, ca efect al dispoziţiilor constituţionale consacrând egalitatea în materia dreptului de a fi ales.349 Art. 19¹ alin. (2) din Legea 370/2004, art. 18 alin. (2) din Legea 33/2007, art. 38 alin. (3) din legea 35/2008.

161

Şi din acest punct de vedere, legislaţia electorală română350 rămâne totuşi neunitară, de la un tip de alegeri la altul. Mai mult, egalitatea de şanse nu este respectată prin ordinea de acordare a timpilor de antenă şi nici de durata acestora, câtă vreme au întâietate formaţiunile politice parlamentare, respectiv cele reprezentate în Parlamentul European.

Astfel, în cazul alegerilor prezidenţiale, accesul la serviciile de radio şi televiziune publice este gratuit şi egal pentru toţi candidaţii.

În cazul alegerilor parlamentare, acordarea gratuită a timpilor de antenă de către serviciile publice de radio şi televiziune se face proporţional cu numărul de candidaturi propuse şi rămase definitive, fiecare societate publică de radio şi televiziune trebuind să ia în considerare, în acest sens, numărul de candidaturi propuse de fiecare competitor electoral în aria geografică acoperită de postul respectiv.

Cu mult mai amănunţite sunt dispoziţiile în materie vizând alegerile europarlamentare: 4/5 din timpii de antenă se repartizează în mod egal partidelor politice, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce au membri în Parlamentul European, precum şi alianţelor politice sau electorale dintre acestea, restul de 1/5 repartizându-se în mod egal formaţiunilor politice de acest tip care nu au membri în Parlamentul European precum şi candidaţilor independenţi.

În cazul alegerilor locale351, au întâietate la acordarea gratuită a timpilor de antenă de către mass-media audiovizuală publică partidele politice parlamentare, alianţele acestora şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament, timpii de antenă primindu-se proporţional cu ponderea lor parlamentară.

Candidaţii independenţi au dreptul la timpi de antenă de cel mult 5 minute fiecare, însumate pe întreaga desfăşurare a campaniei electorale, la studiourile teritoriale de presă audiovizuală publică şi privată, iar candidaţii independenţi din circumscripţiile electorale din municipiul Bucureşti şi din municipiile reşedinţe de judeţ, care nu sunt pe raza de acoperire a unui studio, au acces la serviciile publice naţionale de mass-media audiovizuală în acelaşi interval de maximum 5 minute însumate pe întreaga durată a campaniei.

Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale au de asemenea acces la serviciile publice naţionale şi teritoriale de televiziune şi radiodifuziune doar dacă participă la alegeri cu liste de candidaţi în circumscripţiile electorale din judeţe şi în mod proporţional cu ponderea lor în totalul populaţiei judeţului, respectiv a României.

Partidele politice neparlamentare şi alianţele electorale şi politice ale acestora se bucură de acces gratuit după cum urmează: la serviciile publice naţionale de presă audiovizuală sub condiţia depunerii de liste complete de candidaţi în cel puţin 50% din circumscripţiile electorale din judeţe, timpul de antenă acordându-se proporţional cu numărul listelor complete de candidaţi depuse; la serviciile publice teritoriale de presă audiovizuală numai în măsura în care depun liste de candidaţi în minimum 50% din circumscripţiile electorale de pe cuprinsul unui judeţ ce intră în raza de acoperire a studiourilor respective, timpul de antenă acordat în aceste situaţii fiind proporţional cu numărul listelor complete de candidaţi depuse în teritoriul respectiv.

350 Art. 16 alin. (1) şi 19¹ alin. (2) din legea 370/2004; art. 38 alin. (1) din legea 35/2008; art. 18 alin. (4) din legea 33/2007351 Art. 65 alin. (1) - (3) şi (7) din legea 67/2004

162

În ce priveşte garantarea accesului gratuit la posturile private de radiodifuziune şi televiziune în campania electorală, legislaţia electorală română prezintă, din păcate, carenţe considerabile din punctul de vedere al clarităţii, coerenţei, completitudinii şi uniformităţii, în raport cu diferitele tipuri de alegeri.

B. Emisiunile electorale şi sondajele de opinie cu caracter electoral

Carenţele legislaţiei române se remarcă, în egală măsură, şi în ce priveşte reglementarea tipurilor de emisiuni electorale în care se utilizează timpii de antenă. precum şi a regulilor de desfăşurare a acestora. În încercarea de a le complini, legiuitorul a introdus o dualitate a surselor juridice, dispunând, în cazul anumitor tipuri de alegeri, că prevederile legale se completează cu regulile stabilite de Consiliul Naţional al Audiovizualului, autoritate administrativă autonomă.

Astfel352, în cazul campaniei pentru alegerile prezidenţiale, este garantat în mod gratuit şi egal accesul la mass-media audiovizuală privată pentru toţi candidaţii, fără alte condiţionări în raport de tipul de emisiune, interzicându-se introducerea spoturilor publicitare electorale în alte emisiuni decât cele electorale. De asemenea, se instituie, cu privire la stabilirea regulilor de desfăşurare a campaniei electorale prin intermediul serviciilor de programe audiovizuale, competenţa CNA, care va statua prin decizie.

Legiuitorul prevede interdicţia vizând spoturile publicitare şi în cazul alegerilor parlamentare şi europarlamentare, dispunând, în plus, că posturile private de radio şi televiziune trebuie să practice acelaşi tarif pe emisiune şi pe unitate de timp pentru toţi competitorii participanţi în alegeri. Opţiunea privind competenţa CNA este păstrată în legea privind alegerile europarlamentare, nu şi în cea privind alegerile parlamentare.

Pentru stabilirea sensului noţiunilor de spoturi publicitare şi emisiuni cu caracter electoral, numai dispoziţiile din legea privind alegerile locale aduc lămuriri, fiind vorba de singura lege electorală română care respectă, în această materie, deşi nu plenar, exigenţele de precizie şi claritate a normelor juridice, impuse de caracterul de stat de drept al României, garantat în art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Conform acestei legislaţii353, există numai trei feluri de emisiuni, în direct sau înregistrate, în care se permite prezentarea, în timpul campaniei, de informaţii privind sistemul electoral, tehnica votării, calendarul campaniei electorale, programele politice, opiniile şi mesajele cu conţinut electoral: emisiuni informative - în care pot fi difuzate informaţii privind sistemul electoral, tehnica votării şi activităţile de campanie ale candidaţilor, scop în care durata programată a emisiunii informative poate fi mărită cu cel mult 15 minute; emisiuni electorale – emisiuni în care candidaţii îşi pot prezenta programele politice şi activităţile de campanie electorală; dezbateri electorale – emisiuni în care candidaţii, jurnaliştii, analiştii şi alţi invitaţi pun în discuţie programele electorale şi temele de interes public.

352 Art. 19¹ alin. (3) şi (4) din legea 370/2004; art. 38 alin. (3) şi (4) din legea 35/2008, respectiv art. 18 alin. (2) şi (3) şi art. 18¹ alin. (4) din legea 33/2007353 Art. 64 alin. (1) lit. a) - c), (4) şi (5), 65, 66, 67 alin. (2) şi (3), 68, 69, 70 alin. (1) din legea 67/2004

163

Emisiunile informative trebuie să fie obiective, echitabile şi să informeze corect publicul, candidaţii care au deja funcţii publice nu pot apărea decât în probleme ce ţin de exercitarea funcţiei lor.

Spoturile publicitare - spoturi de 20-30 de secunde ce îndeamnă electoratul să voteze un candidat sau o listă de candidaţi, nu pot fi difuzate decât în cadrul emisiunilor electorale şi al dezbaterilor electorale, nu şi în timpul emisiunilor informative.

Legea privind alegerile locale dispune, de asemenea, că în perioada campaniei electorale competitorii electorali pot avea acces la posturile nu doar private, ci şi publice, de radiodifuziune şi de televiziune, numai la emisiunile şi dezbaterile electorale.

Aceeaşi lege prevede că accesul la mijloacele audiovizuale private de comunicare în masă este gratuit numai în cadrul emisiunilor cu caracter electoral, în cadrul cărora nu pot fi combinate culori, semne grafice sau sunete care să evoce simbolurile naţionale ale României sau ale altui stat. Aceste emisiuni trebuie să asigure tuturor candidaţilor condiţii egale în ce priveşte libertatea de exprimare, pluralismul opiniilor şi echidistanţa, astfel încât legea stabileşte obligaţii precise atât pentru candidaţii participanţi, cât şi pentru realizatorii şi moderatorii acestor emisiuni, care nu pot fi în acelaşi timp candidaţi sau reprezentanţi ai partidelor politice aflate în competiţie.

Sunt interzise cumpărarea de spaţii de emisie în vederea difuzării de clipuri sau de emisiuni electorale, contractarea de timpi de antenă în scopuri publicitare, pentru şi în favoarea participanţilor la campanie, precum şi cedarea timpilor de antenă candidaţilor de către societăţile comerciale cu capital public sau privat, instituţiile publice, organizaţiile neguvernamentale sau persoanele fizice.

În ce priveşte sondajele de opinie cu caracter electoral354, prezentarea acestora în mass-media trebuie însoţită de precizarea denumirii instituţiei ce le-a realizat, a datei şi a intervalului de timp în care au fost efectuate, precum şi a metodologiei folosite în acest scop, a dimensiunii eşantionului şi a marjei maxime de eroare, a entităţii care le-a solicitat şi a celei care a plătit efectuarea lor.

Difuzarea sondajelor de opinie, a televoturilor sau a anchetelor făcute pe stradă, ce nu trebuie să fie prezentate ca reprezentative pentru opinia publică sau pentru un anumit grup social sau etnic, precum şi difuzarea comentariilor privind campania electorală, a spoturilor de publicitate electorală, invitarea sau prezentarea candidaţilor în programe sunt interzise cu 48 de ore înaintea zilei votării, cu excepţia situaţiei din preziua votării în care radiodifuzorii trebuie să prevadă în program, imediat după emisiunea informativă de seară, un spaţiu de emisie pentru difuzarea rectificărilor şi a replicilor ca urmare a sesizărilor ce se referă la emisiunile difuzate în ultima zi de campanie.

De asemenea, este interzisă prezentarea sondajelor realizate la ieşirea de la urne, în ziua votării, înainte de închiderea votării. Pot efectua asemenea sondaje numai institutele de sondare a opiniei publice sau societăţile comerciale ori organizaţiile neguvernamentale care au în obiectul de activitate realizarea de sondaje de opinie şi care sunt acreditate de Biroul Electoral Central, prin decizie, în acest sens. Operatorii

354 Art.70 alin. (1), 71, 72 şi 73 alin. (4) din legea 67/2004; art. 19 alin. (1) – (5) din legea 370/2004; art. 38¹ şi 38² din legea 35/2008

164

de sondaj ai acestora au acces, în baza acreditării instituţiei pentru care lucrează, în zona de protecţie a secţiei de votare prevăzută, fără să aibă însă acces în interiorul secţiei de votare.

De asemenea, dreptul la replică rămâne reglementat, la nivel legislativ, exclusiv de legea privind alegerile locale355, ce prevede sfera titularilor dreptului: candidaţii şi partidele politice ale căror drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program electoral a unor fapte neadevărate. Considerăm că dreptul la replică ar fi trebuit recunoscut expres şi în favoarea celorlalţi competitori electorali, alianţe politice, electorale, candidaţi independenţi, precum şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, mai ales cât timp dreptului la replică i-a fost recunoscut caracterul constituţional de către Curtea Constituţională, chiar în lipsa unei garantări exprese a sa în actul fundamental356.

Obligaţiile radiodifuzorilor impuse în această materie sunt: să decidă acordarea sau neacordarea dreptului solicitat în cel mult 24 de ore de la primirea unei solicitări scrise; să comunice solicitantului decizia luată, precum şi motivele deciziei, în cazul neacordării, situaţie în care aceste motive trebuie comunicate şi Consiliului Naţional al Audiovizualului; să difuzeze rectificarea, dacă au decis acordarea dreptului la replică, în cel mult 48 de ore de la primirea solicitării; dacă a decis neacordarea, iar Consiliul Naţional al Audiovizualului dă câştig de cauză solicitantului, radiodifuzorul va difuza replica sau rectificarea în termenul şi condiţiile stabilite de Consiliu.

Radiodifuzorii trebuie, în plus, să asigure înregistrarea emisiunilor destinate campaniei electorale în condiţiile stabilite de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi să le ţină la dispoziţia acestuia pe durata campaniei şi chiar după comunicarea oficială a rezultatelor.

În cazul nerespectării dispoziţiilor privind utilizarea serviciilor publice şi private de radiodifuziune şi televiziune, Consiliul Naţional al Audiovizualului, în urma constatării nerespectării legii, constatare realizată în urma sesizării de către cei interesaţi sau a autosesizării, va aplica sancţiunile prevăzute de legea audiovizualului 504/2002.

În lumina acestei expuneri a disparităţilor şi incongruenţelor cadrului normativ legal român în materia utilizării serviciilor de presă audiovizuală în campania electorală, considerăm că se impune, şi cu privire la aceste aspecte, o amplă şi drastică modificare a legislaţiei electorale care să aplice un algoritm coerent, indiferent de tipul de alegeri, prin care să se asigure uniformitatea necesară.

Uniformizare necesară şi în privinţa reglementărilor legale referitoare la afişajul electoral şi la asigurarea spaţiilor pentru întâlniri cu alegătorii, în pofida faptului că legislaţia electorală privind diferitele tipuri de alegeri organizate în România este cu mult mai convergentă în această materie.

Secţiunea 3. Afişajul electoral şi asigurarea spaţiilor pentru întâlniri cu alegătorii

Pentru realizarea propagandei electorale vizuale, pe lângă accesul la mass-media publică şi privată, mijloacele ce pot fi folosite sunt multiple: pliante, pancarte,

355 Art. 73 – 75 din legea 67/2004356 Decizia 8/1996

165

insigne, afişe electorale etc. Aşa cum am văzut, aceste materiale ca şi oricare alte materiale de propagandă electorală, nu pot fi folosite decât în urma declarării numărului lor de către mandatarul financiar al competitorului electoral la Autoritatea Electorală Permanentă.

În ce priveşte afişele electorale şi afişajul electoral, legislaţia electorală română stabileşte, în esenţă, aceleaşi reguli pentru toate tipurile de alegeri357.

Astfel, afişele electorale ce combină culori sau alte semne grafice astfel încât să evoce simbolurile naţionale ale României sau ale altui stat sunt interzise.

Obligaţia de a stabili şi asigura locuri speciale de afişaj le revine primarilor, ţinând seama de numărul partidelor, al alianţelor politice şi electorale, precum şi de candidaţii independenţi care participă la alegeri. Primarii sunt obligaţi, de asemenea, să asigure înlăturarea oricăror afişe, înscrisuri şi însemne rămase de la campaniile electorale precedente în locurile de afişaj. Aceste locuri pot avea caracter public (pieţe, străzi), situate în zone frecventate de cetăţeni, afişajul trebuind să nu stânjenească circulaţia pe drumurile publice şi celelalte activităţi din localitatea respectivă, respectiv caracter nepublic, sub condiţia existenţei acordului privind afişajul din partea proprietarilor, respectiv a deţinătorilor.

Locurile de afişaj electoral pot fi folosite exclusiv de participanţii la alegeri, cu obligaţia de a nu se împiedica reciproc; pe un panou electoral fiecare competitor nu poate aplica decât un singur afiş electoral, iar dacă afişul este amplasat în locuri publice, trebuie să respecte dimensiunile expres prevăzute de lege.

Obligaţia de a asigura integritatea panourilor, a afişelor electorale şi a altor materiale de propagandă electorală amplasate în locuri autorizate le revine organelor de ordine publică şi, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, inclusiv primarilor.

De remarcat că în decursul anului 2009 legiuitorul român a completat reglementările în materia propagandei electorale, însă exclusiv în ce priveşte campania electorală pentru alegerile prezidenţiale şi europarlamentare. Considerăm că atari prevederi trebuie să se regăsească, pe viitor, şi în legislaţia privitoare la celelalte tipuri de alegeri.

Este vorba, mai întâi, despre anumite interdicţii exprese: interzicerea afişajului electoral prin aplicarea pe pereţii sau pilonii de susţinere a podurilor, tunelurilor, viaductelor, pe indicatoarele rutiere, panourile de orientare şi informare rutieră, precum şi pe sistemele electronice de reglementare a circulaţiei; interdicţia de a afecta, prin activităţile de propagandă, spaţiile verzi, rezervaţiile naturale şi zonele protejate ecologic; interdicţia de a folosi minori cu vârsta sub 16 pentru distribuirea sau amplasarea de materiale de propagandă electorală, precum şi interdicţia de a difuza mesaje electorale în format audio, vizual sau mixt pe ecrane digitale amplasate în locuri publice sau private, precum şi prin intermediul unor vehicule special amenajate.

În al doilea rând, este vorba despre posibilitatea pentru primari, respectiv consilii locale, de a aproba instalarea pe domeniul public, de către competitorii electorali, a unor amenajări provizorii în scopul distribuirii de materiale de propagandă electorală, sub condiţia de a nu restricţiona, astfel făcând, circulaţia rutieră sau pietonală.

357 Art. 19² din legea 370/2004, art. 76 din legea 67/2004, art. 18² din legea 33/2007, art. 39 din legea 35/2008

166

În al treilea rând, se prevede posibilitatea desfăşurării campaniei electorale în alt stat decât România, sub condiţia respectării legislaţiei în vigoare a statului respectiv.

Cât priveşte spaţiile pentru întâlniri cu alegătorii, doar legea privind alegerile locale prevede expres că, pe baza unor înţelegeri privind cheltuielile de întreţinere, aceste spaţii se asigură la sediile primăriilor, în case de cultură, cămine culturale şi cinematografe, precum şi în şcoli şi universităţi, însă numai în afara perioadelor de desfăşurarea a cursurilor.

Secţiunea 4. Controlul campaniei electorale

Pe lângă controlul asupra finanţării campaniei electorale, corectitudinea desfăşurării acesteia este asigurată, în sistemul român, în mod diferenţiat, în funcţie de tipul de alegeri vizat358.

Astfel, în cazul alegerilor parlamentare, europarlamentare şi locale, controlul incumbă birourilor electorale de circumscripţie şi autorităţilor competente să aplice măsurile administrative, sancţiunile contravenţionale sau penale prevăzute de lege în materie.

În cazul alegerilor prezidenţiale, acestor autorităţi li se adaugă Curtea Constituţională, în virtutea atribuţiei instituie de art. 146 lit. f) din Constituţie, de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului.

Birourilor electorale de circumscripţie, în exercitarea atribuţiei de a veghea la desfăşurarea corectă a campaniei în circumscripţia în care funcţionează, le revine şi competenţa de a soluţiona, prin decizii, în termen de 3 zile de la înregistrare, plângerile formulate cu privire la împiedicarea unui competitor electoral de a-şi desfăşura campania în condiţiile legale. Pe de altă parte, birourile pot sesiza autorităţile competente să aplice măsurile administrative şi sancţiunile penale sau contravenţionale incidente.

Împotriva soluţiei date de birourile electorale de circumscripţie, care trebuie afişate de către acestea la sediul lor, se poate face contestaţie la biroul electoral ierarhic superior. În cazul alegerilor europarlamentare şi parlamentare, acesta este reprezentat de Biroul Electoral Central. În cazul alegerilor prezidenţiale, Biroul Electoral Central, ca birou ierarhic superior, soluţionează contestaţiile împotriva plângerilor cu privire la campania electorală, cu excepţia tocmai a celor ce privesc împiedicarea unui competitor electoral de a-şi desfăşura campania în condiţiile legale.

Termenul de depunere a contestaţiilor este precizat numai în legislaţia privind alegerea Preşedintelui României, respectiv a membrilor Parlamentului European: 48 de ore de la afişarea deciziei de soluţionare a plângerii. De asemenea, numai această legislaţie prevede expres, începând cu anul 2009, că depunerea în termen legal a contestaţiilor suspendă executarea deciziilor contestate, care devin, astfel, executorii, la expirarea acestui termen.

358 Art. 18³ din legea 33/2007, art. 40 din legea 35/2008, art. 77 din legea 67/2004 şi art. 19³ din legea 370/2004.

167

Termenul de soluţionare a contestaţiilor este de 3 zile de la înregistrare, soluţia dată asupra contestaţiei fiind definitivă şi trebuind afişată la sediul biroului electoral emitent.

În cazul alegerilor prezidenţiale, contestaţiile împotriva plângerilor privind împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile legii sunt supuse unui regim distinct, competenţa de soluţionare revenindu-i exclusiv Curţii Constituţionale, şi nu Biroului Electoral Central.359 Curtea se pronunţă, prin hotărâre, adoptată cu votul majorităţii membrilor, în termen de cel mult 48 de ore de la înregistrarea contestaţiilor.

CAPITOLUL IV. Cadrul exercitării dreptului de a alege şi a dreptului de a fi ales

În sistemul român, ca şi în dreptul comparat, exerciţiul concret al drepturilor electorale fundamentale se realizează în cadrul secţiilor de votare organizate în circumscripţiile electorale, cu respectarea unor garanţii specifice. După cum vor fi analizate în cele ce urmează, reglementările legislative în materie se demonstrează însă, în sistemul nostru, nu doar carente, ci, sub anumite aspecte, chiar neconstituţionale.

Secţiunea 1. Circumscripţiile electorale

A. Definiţie şi principii de stabilire

Constituind cadrul legal, organizatoric-teritorial în care se exercită dreptul de vot, se desfăşoară operaţiunile electorale pe care le presupun alegerile, fie naţionale, fie locale, şi se atribuie mandate, circumscripţiile electorale pot fi stabilite în funcţie de două modalităţi: în funcţie de teritoriu, urmărindu-se subdiviziunile administrative ale statului şi atribuindu-i-se fiecărei circumscripţii un număr de mandate proporţional cu populaţia, respectiv în raport de populaţie, circumscripţiile fiind stabilite în funcţie de aşezarea acesteia în teritoriul statului, urmărindu-se o normă de reprezentare, numărul de mandate puse în joc la nivelul circumscripţiilor fiind egal.

Numărul circumscripţiilor electorale dintr-o ţară este dependent de tipul de scrutin practicat: în cazul scrutinului uninominal, ele vor fi multe şi reduse ca dimensiuni, numărul fiind egal cu cel al reprezentanţilor aleşi, iar în ipoteza scrutinului de listă vor fi relativ puţine şi mari, în cadrul lor alegându-se mai mulţi reprezentanţi.

Indiferent de maniera în care se realizează, în democraţiile actuale, delimitarea circumscripţiilor electorale trebuie să respecte consecinţele egalităţii dreptului de a alege şi de a fi ales: principiul echilibrului demografic şi principiul echilibrării politice. Acestea s-au cristalizat în urma evoluţiei practicii electorale înseşi şi s-au bucurat de consacrare fie expresă la nivel normativ, fie în practica instanţelor constituţionale.

359 Art. 19³ alin. (7) din legea 370/2004 şi art. 38 din legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

168

Principiul echilibrului demografic constă în aceea că decuparea circumscripţiilor trebuie să permită o egală reprezentare a populaţiei, fără să presupună proporţionalitate strictă, aşadar cu respectarea continuităţii teritoriale; principiul echilibrării politice este impus de necesitatea ca decuparea să respecte egalitatea între candidaţi şi forţe politice360.

Totodată, decuparea circumscripţiilor electorale trebuie să fie periodică, pentru a ţine cont de eventualele dezechilibre demografice care pot apărea în mod natural, prin deplasări ale populaţiei în teritoriu, creşteri majore ale numărului de alegători în anumite zone şi reducerea drastică a acestuia în altele, de pildă.

Dată fiind importanţa decupajului electoral, acesta nu trebuie să poată fi făcut de orice organ al statului, ce ar putea să folosească această competenţă pentru a manevra sufragiul. De aceea, ca regulă în dreptul electoral comparat contemporan, legile stabilesc delimitarea circumscripţiilor, Parlamentul prezentând garanţia reprezentativităţii. Mai mult, trebuie asigurat controlul independent asupra delimitării, pentru a reduce posibilitatea ca Parlamentul însuşi să îşi manifeste voinţa în sensul favorizării anumitor forţe politice participante la jocul democratic şi în alegeri. Acest control îi revine judecătorului constituţional. Prin excepţie, în sistemele unde delimitarea se face prin act administrativ şi unde se admite controlul, acesta se va exercita de către judecătorul ordinar.

B. Decuparea demografic dezechilibrată

Istoric, lipsa de reformă în delimitarea circumscripţiilor electorale, absenţa redecupării lor periodice au avut ca efect suprareprezentarea zonelor rurale depopulate, profund conservatoare, în detrimentul zonelor urbane noi, industrializate, în expansiune şi progresiste politic.

De pildă, în secolul al XIX-lea, în Marea Britanie, s-a întâmplat ca, dată fiind menţinerea aceleiaşi delimitări a circumscripţiilor existentă în secolul al XVI-lea, populaţia din oraşele mari să nu fie reprezentată, iar oraşele mici, aproape fără locuitori, („rotten boroughs”) să dispună de 2 mandate, abia după aproximativ 30 de ani de la sfârşitul secolului al XIX-lea modificându-se legislaţia şi impunându-se redecuparea regulată a circumscripţiilor361.

Astfel, începând cu 1949, s-a stabilit, prin Redistribution of Seats Act, ca redecuparea circumscripţiilor să se realizeze o dată la doi ani, de către comisii independente. Întrucât guvernul nu a ţinut cont de opinia acestor comisii, Curtea Supremă, prin deciziile din 1962, 1963 şi 1964, a statuat că atât în cazul alegerilor din cadrul statelor, cât şi în ce priveşte alegerile de la nivel federal, Constituţia impune, în virtutea clauzei protecţiei egale din partea legii, o participare egală a tuturor şi deci o egalitate a numărului de alegători din fiecare circumscripţie pentru alegerea reprezentanţilor362.

360 Este vorba despre opinia Consiliului Constituţional francez, aşa cum este precizată de către L. Favoreu P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, A. Roux, O. Pfersmann, G. Scoffoni, op. cit., p. 539361 P. Martin, op. cit., paragraf 43362 D. Chagnollaud, op. cit., p. 173

169

În Franţa, în timpul celei de a III-a Republici, un vot al unui alegător din Sisteron valora cât 13 voturi în Nantes363.

În SUA anilor ’60, în statul California un senator din Los Angeles era reprezentativ pentru 6 milioane de alegători, iar un alt senator, dintr-un district montan, doar pentru 1. 500; în statul Vermont, alesul din Burlington pentru Camera Reprezentanţilor reprezenta un număr de alegători de aproape 1. 000 de ori mai mare decât alesul din Straton, Curtea Supremă Federală obligând ulterior la redecuparea circumscripţiilor, din 10 în 10 ani, în funcţie de rezultatele recensămintelor364.

C. Redecuparea periodică abilă (gerrymandering-ul)

Pe de altă parte, însăşi redecuparea legală a circumscripţiilor electorale s-a demonstrat, istoric, în sistemele ce practicau scrutinul majoritar la un tur, o ocazie de manevre electorale neloiale, în situaţiile în care cel ce stabilea circumscripţiile cunoştea foarte bine comportamentele electorale ale alegătorilor, aşa cum s-au manifestat în rezultatele alegerilor precedente, în cazul în care aceste comportamente erau stabile.

Delimitarea circumscripţiilor se poate face respectând egalitatea şi continuitatea demografică, dar astfel încât alegătorii oponenţilor politici să fie concentraţi şi izolaţi doar în anumite circumscripţii electorale, foarte reduse ca număr, iar partidul minoritar să controleze majoritatea circumscripţiilor şi astfel, obţinând mandatele puse în joc la nivelul acestora, să câştige alegerile. Acest procedeu de regrupare artificială a alegătorilor de aceeaşi tendinţă se numeşte gerrymandering, fiind folosit pentru prima dată de către Elbridge Gerry, guvernator al statului Massachusetts, la începutul secolului al XIX-lea. Acesta a decupat atât de abil circumscripţiile pentru alegerile din 1812 pentru Senat, încât favoriţii lui politic au obţinut 29 de locuri contra 11, deşi, ca număr de voturi, adversarii obţinuseră cu aproximativ o mie mai multe. Denumirea procedeului provine din combinarea numelui guvernatorului cu o parte din cuvântul salamandră (mander, din englezescul „salamander”), descriind curioasele forme geografice ale circumscripţiilor, asemănătoare unor salamandre365.

Împiedicarea acestei tactici orientate politic a fost reuşită în Marea Britanie prin instituirea unei comisii neutre politic care să facă redecuparea periodică, iar buletinele de vot să nu fie desfăcute în birourile de votare, ci în biroul centralizator al circumscripţiei, pentru a nu permite puterii politice din acel moment să cunoască comportamentele electorale în teritoriu, în cadrul circumscripţiilor electorale366.

Secţiunea 2. Circumscripţiile electorale în România

În virtutea imperativului asigurării, prin delimitarea circumscripţiilor electorale, a reprezentării egale a populaţiei, cu respectarea principiului echilibrului

363 G. Burdeau, La démocratie, Editions du Seuil, Paris, 1966, p. 446, citat de D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 381364 P. Martin, op. cit., paragraf 43 şi D. Chagnollaud, op. cit., p. 172365 D. Chagnollaud, op. cit., p. 172366 P. Martin, op. cit., paragraf 45

170

politic şi demografic, circumscripţiile electorale sunt stabilite, în sistemul român, la nivel legislativ.

171

A. Circumscripţiile electorale în cazul alegerilor parlamentare

Pentru acest tip de alegeri, circumscripţia electorală este definită legislativ ca „unitate administrativ-teritorială – judeţ sau municipiul Bucureşti – ori circumscripţia electorală pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, în care se organizează alegeri şi la nivelul căreia se atribuie mandate, în funcţie de rezultatele alegerilor”367. Legiuitorul dispune, de asemenea, că „pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale la nivelul celor 41 de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării. Numărul total al circumscripţiilor electorale este de 43. Denumirea şi numerotarea circumscripţiilor electorale sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul titlu”368.

Această reglementare este constituţională prin raportare la art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, conform căreia sistemul electoral se reglementează prin lege organică, spre deosebire de reglementările precedente din sistemul nostru, conform cărora Guvernului îi revenea competenţa de a stabili şi numerota circumscripţiile electorale. Actualmente, o atare competenţă a Guvernului ar fi neconstituţională.

În virtutea exigenţei constituţionale a egalităţii sufragiului şi a dreptului de a fi ales, ce reclamă ca delimitarea circumscripţiilor electorale să respecte principiile echilibrului demografic şi al reprezentării echilibrate, norma de reprezentare pentru alegerile parlamentare este de un deputat la 70. 000 de locuitori, respectiv un senator la 160. 000 de locuitori, numărul de locuitori luat în calcul fiind cel rezultat în urma ultimului recensământ al populaţiei, publicat de Institutul Naţional de Statistică369.

Nu acelaşi lucru se poate aprecia însă despre reglementarea, în sistemul nostru, a colegiilor uninominale. Legiuitorul prevede că alegerea deputaţilor şi a senatorilor se realizează, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale, la nivelul colegiilor uninominale, definite legislativ ca subunităţi ale circumscripţiilor electorale, la nivelul cărora se atribuie un mandat370.

Constituirea acestor colegii, în cadrul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripţii, pe baza normei de reprezentare, se face în funcţie de regulile instituite legal, conform cărora numărul colegiilor se determină separat pentru Camera Deputaţilor, respectiv pentru Senat, prin raportarea numărului de locuitori al fiecărei circumscripţii la normele de reprezentare, la care se adaugă un colegiu de deputat, respectiv de senator, pentru ceea ce depăşeşte jumătatea normei de reprezentare, fără ca numărul colegiilor de deputat dintr-o circumscripţie electorală să fie mai mic de 4, iar cel de senator, mai mic de 2; numărul de locuitori ce se ia în calcul este cel rezultat în urma ultimului recensământ al populaţiei, publicat de Institutul Naţional de Statistică371.

Dacă aceste dispoziţii nu prezintă aspecte de neconstituţionalitate în raport cu echilibrul demografic şi reprezentarea echilibrată, nu acelaşi lucru se poate susţine despre regulile de delimitare a colegiilor uninominale. Legiuitorul dispune că: o circumscripţie electorală poate fi compusă numai din colegii uninominale întregi;

367 Art. 2 pct. 9 din legea 35/2008368 Art. 10 din legea 35/2008369 Art. 5 alin. (2) şi (3) din legea 35/2008370 Art. 5 alin. (1), respectiv art. 2 pct. 10 din legea 35/2008371 Art. 11 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin. (4) din legea 35/2008

172

teritoriul cuprins de un colegiu trebuie să se afle pe teritoriul unuia şi aceluiaşi judeţ sau al municipiului Bucureşti; pe teritoriul unei localităţi pot fi delimitate, de regulă (sbl. n.), doar colegii uninominale întregi; un colegiu uninominal poate cuprinde, de regulă (sbl. n.), una sau mai multe localităţi întregi; în municipiul Bucureşti, colegiile uninominale nu trebuie să depăşească limitele administrativ-teritoriale dintre cele 6 sectoare; în circumscripţia electorală specială pentru cetăţenii români cu domiciliu în afara graniţelor României se vor forma 4 colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi două colegii uninominale pentru alegerea Senatului, arondarea geografică a celor 4 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a celor două colegii uninominale pentru Senat va fi stabilită prin hotărâre a Guvernului, conform hotărârii unei comisii parlamentare speciale constituite pe baza proporţionalităţii reprezentării parlamentare, în termen de maximum 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu; în cadrul unei circumscripţii electorale, delimitarea colegiilor uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi pentru alegerea Senatului se face astfel încât mărimea acestora, calculată în număr de locuitori, să fie de aşa natură încât cel mai mare colegiu uninominal să fie cu cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu uninominal (sbl. n.), în condiţiile în care sunt respectate prevederile anterioare; întotdeauna un colegiu uninominal pentru alegerea Senatului este format dintr-un număr întreg de colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor, întregi şi alăturate, din cadrul aceleiaşi circumscripţii electorale372. 

Legea prevede, de asemenea, că prima delimitare şi numerotare a colegiilor uninominale se va face de către Guvern, prin hotărâre, conform hotărârii unei comisii parlamentare speciale constituite pe baza proporţionalităţii reprezentării parlamentare, în termen de maximum 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii373.

Sesizată cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale privind regulile de delimitare a colegiilor uninominale din circumscripţia electorală specială pentru cetăţenii români cu domiciliul în afara graniţelor ţării, precum şi a celor ce instituie competenţa Guvernului de a realiza prima delimitare a colegiilor, pe motiv că încalcă prevederile art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, referitoare la reglementarea prin lege a sistemului electoral, Curtea Constituţională a apreciat că „posibilitatea pentru Guvern de a delimita colegiile uninominale nu este decât o operaţiune tehnică la a cărei realizare participă o comisie parlamentară, ale cărei opţiuni vor fi reglementate printr-o hotărâre a Guvernului. Ca atare, delimitarea colegiilor electorale nu poate fi confundată cu sistemul electoral, ale cărui elemente sunt stabilite prin lege. Organizarea şi executarea acestei legi se fac prin hotărâri ale Guvernului, în temeiul art. 108 alin. (2) din Constituţie”374.

Considerăm, mai întâi, că garanţiile oferite de legiuitor împotriva eventualelor manevre electorale în ce priveşte decuparea colegiilor uninominale, care să încalce egalitatea votului şi egalitatea reprezentării, sunt carente, astfel încât legea este neconstituţională sub acest aspect. Mai întâi, formularea legală a regulilor de delimitare a colegiilor, nefiind suficient de precisă, prin aceea că utilizează particula „de regulă”, instituie posibilitatea unui decupaj electoral care să tranşeze localităţile, un colegiu 372 Art. 11 alin. (2) lit. a) – h) din legea 35/2008373 Art. 12 alin. (1) din legea 35/2008. Este vorba despre Hotărârea 802/31. 07. 2008 pentru aprobarea primei delimitări a colegiilor uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 595 din 8 august 2008.374 Decizia 3o5/2008

173

uninominal putând cuprinde şi localităţi „neîntregi”, iar o circumscripţie electorală putând cuprinde colegii uninominale „neîntregi”. Astfel, este legitimată posibilitatea unei decupări abile din partea comisiei parlamentare ce a hotărât prima delimitare a colegiilor uninominale, formaţiunile politice ce au făcut parte din comisie putând uza, în funcţie de interesele electorale şi cunoscând situarea în teritoriu a propriilor alegători, de tehnici de delimitare similare gerrymandering-ului, care să le asigure viitorilor candidaţi obţinerea mandatelor la nivelul colegiilor astfel delimitate, în care electoratul propriu este preponderent.

Mai mult, aceeaşi formulare a dispoziţiilor legale, coroborată cu posibilitatea pentru Guvern de a stabili, prin hotărâre, prima delimitare a colegiilor electorale, chiar dacă în conformitate cu hotărârea comisiei parlamentare constituite, în acest scop, pe baza proporţionalităţii reprezentării parlamentare, sunt motive de neconstituţionalitate a prevederilor legale privind constituirea şi decuparea colegiilor uninominale, întrucât, aşa cum au remarcat autorii sesizării Curţii Constituţionale, delimitarea acestor subunităţi ale circumscripţiilor electorale este parte a sistemului electoral şi trebuie făcută prin lege organică, în conformitate cu art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie. În acest scop, dispoziţiile legale ce ar fi trebuit să delimiteze colegiile uninominale ar fi trebuit, în egală măsură, să nu permită o decupare abilă, contrară egalităţii, în raport de reguli imprecise, de natura celor existente în actuala legislaţie şi mai sus criticate.

De altfel, din aceleaşi raţiuni, în virtutea aceloraşi prevederi constituţionale referitoare la competenţa exclusivă a legii organice în reglementarea sistemului electoral, stabilirea circumscripţiilor electorale, în cazul aceloraşi alegeri parlamentare, este realizată de legiuitor, fără nicio imixtiune a Guvernului. Astfel, motivarea Curţii, în sensul că delimitarea colegiilor “nu este decât o operaţiune tehnică” ce “nu poate fi confundată cu sistemul electoral, ale cărui elemente sunt stabilite prin lege”, nu poate fi reţinută ca fiind cea corectă, întrucât nu este fundamentată pe argumente de constituţionalitate, totodată Curtea neluând în considerare nici posibilitatea eludării exigenţelor constituţionale ale reprezentării politice echilibrate, căreia legiuitorul îi acordă gir de legalitate, prin redactarea prevederilor în materie.

Cât despre obligaţia redecupării periodice a colegiilor uninominale, este instituită, la nivel legislativ, competenţa Autorităţii Electorale permanente de a actualiza, prin hotărâre, delimitarea şi numerotarea colegiilor uninominale, în mod obligatoriu, anual, în cazul în care au apărut modificări în structura, denumirea sau rangul unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi după fiecare recensământ al populaţiei, cu cel puţin 12 luni înainte de alegerile parlamentare la termen. Hotărârea Autorităţii Electorale Permanente se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I375.

În comparaţie cu regulile legale referitoare la delimitarea colegiilor, a căror neconstituţionalitate a fost argumentată, neconstituţionalitatea dispoziţiilor legislative ce prevăd competenţa Autorităţii Electorale Permanente în materia redecupării periodice a colegiilor uninominale, în vederea asigurării echilibrului demografic, este mai uşor de remarcat, fiind de-a dreptul flagrantă. Aceasta întrucât, pe lângă raţiunile de neconstituţionalitate a regulilor însele în funcţie de care s-a realizat prima decupare a colegiilor, intervenţia Autorităţii în vederea delimitării periodice, cu respectarea aceloraşi reguli, constituie o imixtiune în sistemul electoral ce afectează în mod direct

375 Art. 12 alin. (2) din legea 35/2008

174

exerciţiul dreptului de a alege şi de a fi ales, ca drepturi fundamentale. Or, o atare imixtiune este prohibită de Constituţie, ce instituie competenţa exclusivă a legii organice în acest domeniu.

B. Circumscripţiile electorale în cazul alegerilor locale

Pentru acest tip de alegeri din România376, circumscripţiile electorale sunt identice, sub aspect teritorial, cu unităţile administrativ-teritoriale la nivelul cărora se desfăşoară alegerile, în funcţie de tipul de autoritate administrativă aleasă. Astfel, consiliile locale şi consiliile judeţene se aleg pe circumscripţii electorale, pe baza scrutinului de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, iar primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi preşedinţii consiliilor judeţene se aleg pe circumscripţii electorale, prin scrutin uninominal.

În cazul alegerii consiliilor locale şi primarilor, fiecare oraş, municipiu, comună şi subdiviziune administrativă a municipiului Bucureşti constituie o circumscripţie electorală, iar pentru alegerea consiliului general al municipiului Bucureşti, a consiliilor judeţene, precum şi a preşedinţilor acestora din urmă, se instituie ca şi circumscripţie municipiul Bucureşti, respectiv judeţul.

Numerotarea377 circumscripţiilor electorale judeţene şi a municipiului Bucureşti se face prin hotărâre a Guvernului, iar cea a circumscripţiilor din fiecare judeţ, precum şi a celor de sector al municipiului Bucureşti se realizează de către prefect, prin ordin, în termen de 3 zile de la stabilirea datei alegerilor. În acest ultim caz, numerotarea se face începând cu municipiul reşedinţă de judeţ şi continuă cu celelalte municipii, oraşe şi comune, în ordinea alfabetică a fiecărei categorii de unităţi administrativ-teritoriale. Primarul are obligaţia de a aduce la cunoştinţa alegătorilor, pentru transparenţă, numărul circumscripţiei electorale, odată cu aducerea la cunoştinţă a delimitării şi numerotării secţiilor de votare, în termen de cel mult 20 de zile de la stabilirea datei alegerilor.

Numărul de mandate puse în joc la nivelul fiecărei circumscripţii în cazul alegerii primarilor şi preşedinţilor consiliilor judeţene, este, în mod natural, 1. Pentru alegerea consiliilor locale, a consiliilor judeţene, respectiv a consiliului general al municipiului Bucureşti, numărul se determină prin raportare la legea 215/2001, cât timp art. 43 din legea 67/2004 prevede că numărul consilierilor pentru consiliile locale şi judeţene este cel stabilit prin ordin al prefectului, potrivit prevederilor legii 215/2001. Aceasta prevede expres378 numărul de consilieri locali, judeţeni, respectiv ai consiliului general al municipiului Bucureşti, în raport de numărul de locuitori ai unităţii administrativ-teritoriale, aşadar cu scopul respectării echilibrului reprezentării populaţiei:

- pentru alegerea consiliului general al municipiului Bucureşti 55 de mandate; - pentru alegerea consiliilor locale - 9 pentru un număr de până la 1. 500 de

locuitori, 11 pentru un număr de locuitori între 1. 501 şi 3. 000, 13 pentru un număr de locuitori între 5. 001 şi 10. 000, 17 pentru un număr de locuitori între 10. 001 şi 20.

376 Art. 1 alin. (3) şi (4) şi art. 10 alin. (1) şi (2) din legea 67/2004377 Art. 10 alin. (2), 11 alin. (1) şi (2), 12 şi 15 din legea 67/2004378 Art. 29 şi 88 alin. (1) din legea 215/2001

175

000, 19 pentru un număr de locuitori între 20. 001 şi 50. 000 de locuitori, 21 pentru un număr de locuitori între 50. 001 şi 100. 000, 23 pentru un număr de locuitori între 100. 001 şi 200. 000, 27 pentru un număr de locuitori între 200. 001 şi 400. 000 şi 31 pentru un număr de locuitori de peste 400. 000;

- pentru alegerea consiliilor locale ale subdiviziunilor administrative ale municipiului Bucureşti, numărul de mandate se stabileşte, de asemenea, în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective, potrivit aceloraşi reguli aplicabile la stabilirea numărului de membri ai consiliilor locale;

- pentru alegerea consiliilor judeţene - 30 pentru un număr de locuitori de până la 350. 000, 32 pentru un număr de locuitori între 350. 001 şi 500. 000, 34 pentru un număr de locuitori între 500. 001 şi 650. 000 şi 36 pentru un număr de locuitori de peste 650 000.

C. Circumscripţiile electorale în cazul alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale

În cazul alegerilor europarlamentare, art. 4 alin. (2) din legea 33/2007 stabileşte că „pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European, teritoriul României se constituie într-o singură circumscripţie electorală”. Este vorba despre cel de-al doilea sens al noţiunii de circumscripţie electorală, şi anume acela de cadru legal la nivelul căruia se atribuie mandate, repartizarea mandatelor de membru din România în Parlamentul European realizându-se la nivel naţional.

În ce priveşte celălalt aspect al noţiunii de circumscripţie electorală, şi anume acela de cadru organizatoric-legal în care se au loc operaţiunile electorale pe care le presupun alegerile, desfăşurarea acestora şi exercitarea concretă a dreptului de a alege şi de a fi ales se realizează în secţiile de votare constituite la nivelul circumscripţiilor electorale reprezentate de judeţe, de municipiul Bucureşti şi de circumscripţia electorală pentru cetăţenii români şi cetăţenii comunitari cu domiciliul sau reşedinţa în România aflaţi în străinătate.

De asemenea, în cazul alegerilor prezidenţiale, teritoriul României constituie o singură circumscripţie electorală, din perspectiva sensului circumscripţiei electorale de cadru legal la nivelul căruia se atribuie mandatul. Acesta se acordă, aşadar, la nivel naţional, prin scrutin majoritar la două tururi379.

Din perspectiva celuilalt aspect al noţiunii de circumscripţie electorală - cadru organizatoric-legal în care se desfăşoară operaţiunile pe care le presupune votarea -, dreptul de a alege şi de a fi ales se exercită, concret, în secţiile de votare constituite la nivelul circumscripţiilor electorale reprezentate de judeţe, de municipiul Bucureşti şi de circumscripţia electorală pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate.

379 Art. 1 alin. (2¹) şi (2²) din legea 370/2004

176

Secţiunea 3. Secţiile de votare

Cadrul legal şi totodată fizic, concret, în care se desfăşoară votarea, unde sunt grupaţi alegătorii în vederea exercitării efective, materiale, a dreptului de a alege, dispunând de un spaţiu amenajat în acest sens, este reprezentat de secţiile de votare.

Importanţa acestora rezidă totodată şi în aceea că spaţiile afectate secţiilor de votare sunt în egală măsură sedii ale birourilor electorale organizate la nivelul lor, în cazul tuturor tipurilor de alegeri din România, ca şi în dreptul comparat. Astfel, sediile birourilor electorale ale secţiilor de votare se pun la dispoziţia birourilor de către primar, împreună cu prefecţii, iar în cazul birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate de către Ministerul Afacerilor Externe380.

A. Organizarea secţiilor de votare

O primă categorie de secţii de votare este constituită, în cazul tuturor tipurilor de alegeri din sistemul electoral român, de secţiile organizate la nivelul circumscripţiilor electorale, în toate unităţile administrativ-teritoriale ale acestora şi în subdiviziunile lor, în funcţie de criteriul numărului de locuitori, în vederea respectării exigenţei echilibrului demografic381.

Astfel, pentru alegerile parlamentare, secţiile de votare se organizează după cum urmează: în localităţile cu o populaţie de peste 1. 500 de locuitori, câte o secţie de votare la 1. 000 - 2. 000 de locuitori; în localităţile cu o populaţie sub 1. 500 locuitori, o singură secţie de votare; se pot organiza secţii de votare şi în satele sau grupele de sate cu o populaţie de până la 1. 000 de locuitori, situate la o distanţă mai mare de 3 km faţă de sediul secţiei de votare din reşedinţa comunei, oraşului sau municipiului. În aceeaşi secţie de votare, alegătorii vor vota atât pentru deputaţi, cât şi pentru senatori.

Pentru alegerile locale, în localităţile urbane se organizează câte o secţie de votare la 1. 000 – 2. 000 de locuitori. În ce priveşte comunele, legea are în vedere, ca şi în cazul alegerilor parlamentare, pe de o parte localităţile compacte, iar pe de altă parte realitatea concretă a comunelor cu sate dispersate aflate la distanţe apreciabile unul faţă de altul, comunele fiind astfel împărţite în două categorii: cele în care se organizează o singură secţie la 500 – 2. 000 de locuitori, respectiv satele sau grupările de sate cu o populaţie mai mică de 500 de locuitori, în care se pot organiza mai multe secţii de votare, de regulă în fiecare sat. În aceeaşi secţie, alegătorii votează pentru consiliul local, cel judeţean, pentru primar, precum şi pentru preşedintele consiliului judeţean, iar în cazul municipiului Bucureşti, pentru consiliul local al sectorului, primarul sectorului, pentru primarul general şi consiliul general al municipiului Bucureşti.

De manieră similară, pentru alegerile prezidenţiale, respectiv pentru alegerile din România pentru Parlamentul European, secţiile de votare se organizează după cum urmează: în localităţile cu o populaţie de peste 1. 000 de locuitori, câte o secţie de votare la 1. 000 - 2. 000 de alegători; în localităţile cu o populaţie sub 1. 000 de locuitori, o singură secţie de votare; se pot organiza secţii de

380 Art. 117 alin. (2) din legea 67/2004, respectiv art. 28 alin. (2) din legea 370/2004, art. 67 alin. (2) din legea 35/2008 şi art. 23² alin. (2) din legea 33/2007381 Art. 18 alin. (6) din legea 35/2008; art. 13 alin. (1) şi (2) şi art. 14 alin. (1) şi (2) din legea 67/2004; art. 7¹ lit. a) – c) din legea 370/2004, respectiv art. 15 alin. (1) din legea 33/2007.

177

votare şi în satele, grupele de sate sau cartierele cu o populaţie de până la 1. 000 de locuitori, situate la o distanţă mai mare de 3 km faţă de sediul celei mai apropiate secţii de votare din reşedinţa comunei, oraşului sau municipiului.

În cazul alegerilor prezidenţiale, parlamentare şi pentru Parlamentul European, este instituită o a doua categorie de secţii de votare, şi anume cele organizate, prin ordin, de către Ministerul Afacerilor Externe, pentru alegătorii care se află în străinătate la data alegerilor, în mod obligatoriu pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, precum şi secţiile organizate, de către acelaşi minister, în mod facultativ, cu acordul guvernului din ţara respectivă, şi în alte localităţi decât cele în care îşi au sediul misiunile diplomatice sau oficiile consulare 382. În cazul alegerilor parlamentare, cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa într-un stat în care nu există misiuni diplomatice sau oficii consulare ale României şi unde nu este posibilă organizarea unei secţii de votare, îşi pot exprima dreptul la vot în oricare dintre secţiile de votare organizate în statele care fac parte din acelaşi colegiu uninominal.

O a treia categorie de secţii de votare, recent introdusă în sistemul electoral român, exclusiv în cazul alegerilor prezidenţiale383, este formată din secţiile de votare speciale. Acestea se organizează în oraşe, municipii şi comune, de regulă în gări, autogări şi aerogări, precum şi, în mod obligatoriu, în campusurile universitare. În secţiile de votare speciale şi numai în acestea îşi pot exercita dreptul de vot numai alegătorii care în ziua votării se află în altă comună, în alt oraş sau municipiu decât cel de domiciliu. Pentru a combate votul multiplu, legea prevede că aceşti alegători trebuie, anterior votării, să declare în scris pe propria răspundere că nu au mai votat şi nu vor mai vota la acel tur de scrutin, modelul declaraţiei pe propria răspundere fiind stabilit prin hotărâre de Guvern384.

B. Delimitarea şi numerotarea secţiilor de votare385

Evidenţa secţiilor de votare se realizează, în sistemul român, începând cu anul 2008, graţie Registrului secţiilor de votare, a cărui înfiinţare este dispusă de legea alegerilor parlamentare. Aceasta prevede că Registrul, în care sunt cuprinse delimitarea şi numerotarea secţiilor de votare de pe teritoriul României, este administrat de către Autoritatea Electorală Permanentă.

Ca regulă în sistemul nostru electoral, delimitarea secţiilor de votare de pe teritoriul României, cu excepţia secţiilor speciale, se face de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor componente, cu respectarea regulilor de organizare anterior precizate.

În cazul alegerilor parlamentare, delimitarea secţiilor de votare se stabileşte în termen de 30 de zile de la stabilirea datei alegerilor, de către primari împreună cu prefecţii şi cu structurile teritoriale ale Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de

382 Art. 7³ alin. (1) şi (29 din legea 370/2004; art.18 alin. (8) şi (10) din legea 35/2008; art. 15 alin. (7) şi (8) din legea 33/2007 383 Este vorba despre OUG 95/2009, de modificare şi completare a legii 370/2004384 Art. 7¹ lit. d) şi 19^5 alin. (4) din legea 370/2004. Modelul a fost prevăzut în anexa 10 la Hotărârea de Guvern 1.048/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 719 din 23 octombrie 2009385 Art. 18 alin. (1) din legea 35/2008; art. 15 alin (2) – (5) şi 18 alin. (6) şi (9) din legea 33/2007; art. 15 din legea 67/2004; art. 7² alin. (1) – (6) şi 7³ alin. (3) din legea 370/2004

178

Date privind Evidenţa Persoanelor, fără ca secţiile de votare să depăşească limitele colegiilor uninominale pentru Camera Deputaţilor.

În acelaşi termen, numerotarea secţiilor se stabileşte de către prefect, la nivelul fiecărei circumscripţii electorale, începând cu localitatea reşedinţă de judeţ şi continuând cu cele din municipii, oraşe şi comune, în ordinea alfabetică a acestora, în municipiile cu subdiviziuni administrativ-teritoriale numerotarea făcându-se cu respectarea ordinii acestor subdiviziuni, prevăzută de lege. Prefecţilor le revine obligaţia de a comunica Autorităţii Electorale Permanente delimitarea şi numerotarea secţiilor de votare de la nivelul circumscripţiei electorale, pentru a fi înregistrate în Registrul secţiilor de votare.

Ca regulă, legiuitorul a instituit stabilitatea secţiilor de votare, dispunând că acestea rămân fixe, cu excepţia modificărilor ce necesită actualizarea, orice modificări, inclusiv cele intervenite în structura unităţilor administrativ-teritoriale sau în planul urbanistic al localităţilor trebuind să se comunice de îndată, de către prefecţi, Autorităţii Electorale Permanente, pentru ca aceasta să opereze modificările în Registrul secţiilor de votare. În scopul îndeplinirii acestei obligaţii, primarii şi secretarii comunelor, oraşelor sau municipiilor, precum şi Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor trebuie să asigure prefecţilor toate datele, informaţiile şi sprijinul necesar.

În ce priveşte secţiile de votare din străinătate, numerotarea acestora se face, în acelaşi termen de 30 de zile de la stabilirea datei alegerilor, de către ministrul afacerilor externe, prin ordin, acesta fiind, totodată, şi cel ce le delimitează.

Pentru alegerile locale, obligaţia de a delimita şi numerota secţiile de votare le revine primarilor, prin dispoziţie, aceştia trebuind să aducă la cunoştinţa alegătorilor delimitarea şi numerotarea, în termen de cel mult 20 de zile de la stabilirea datei alegerilor.

De manieră similară alegerilor parlamentare, în cazul alegerilor pentru Parlamentul European, delimitarea secţiilor de votare se stabileşte, în termen de cel mult 15 zile de la aducerea la cunoştinţa publică a zilei în care au loc alegerile, de către primarii localităţilor, cu sprijinul structurilor teritoriale ale Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor. Numerotarea secţiilor se face la nivelul judeţului, respectiv a municipiului Bucureşti, de către prefect, în cel mult 5 zile de la delimitare, în aceeaşi ordine ca şi în cazul alegerilor parlamentare.

De asemenea, şi în cazul alegerilor europarlamentare, prefecţilor le revine obligaţia de a comunica Autorităţii Electorale Permanente delimitarea şi numerotarea secţiilor de la nivelul circumscripţiei electorale, în termen de cel mult 5 zile de la expirarea termenului pentru numerotare, precum şi orice modificare privind delimitarea şi numerotarea, în termen de 48 de ore de la intervenţia acestora şi obligaţia de a aduce la cunoştinţă publică delimitarea şi numerotarea secţiilor, cel mai târziu cu 45 de zile înaintea zilei în care se desfăşoară alegerile, indicând şi locul de desfăşurare a votării. În acest scop, primarilor şi secretarilor localităţilor, precum şi Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor le revine, şi în acest caz, obligaţia de a asigura prefecţilor toate datele, informaţiile şi sprijinul necesar.

Termenul în care ministrul afacerilor externe, ce realizează, prin ordin, numerotarea secţiilor de votare din străinătate în cazul alegerilor pentru Parlamentul European, este obligat să aducă la cunoştinţă publică numerotarea, precum şi locurile

179

de desfăşurare a votării, este acelaşi ca şi în cazul prefecţilor – cel mai târziu cu 45 de zile înainte de ziua de referinţă.

În cazul alegerilor pentru Preşedintele României, termenul de delimitare de către primari a secţiilor de votare este de cel mult 5 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor, secţiile speciale fiind stabilite de către Guvern, prin hotărâre, în acelaşi termen.

Numerotarea secţiilor de votare de pe raza teritorială a unui judeţ, fie normale, fie speciale, se realizează tot de către prefecţi, în termen de cel mult 5 zile de la delimitarea secţiilor, respectiv de la stabilirea secţiilor speciale, în aceeaşi ordine ca şi pentru alegerile parlamentare. Termenul de aducere la cunoştinţă publică, de către prefecţi, a delimitării şi numerotării, cu indicarea locului de desfăşurare a votării, este de cel mai târziu cu 25 de zile înaintea datei alegerilor. Termenul în care prefecţii trebuie să comunice Autorităţii Electorale Permanente delimitarea, respectiv stabilirea, precum şi numerotarea secţiilor este de cel mult 3 zile de la expirarea termenului stabilit pentru numerotare, termenul de comunicare, către Autoritate, a modificărilor privind delimitarea, stabilirea şi numerotarea, precum şi locurile de desfăşurare a votării fiind de cel mult 48 de ore de la intervenţia modificărilor.

De asemenea, în scopul executării acestor obligaţii, prefecţilor trebuie să li se asigure, de către primarii şi secretarii localităţilor, precum şi de Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, toate datele, informaţiile şi sprijinul necesar.

Secţiile de votare din străinătate organizate pentru alegerea Preşedintelui României se numerotează de către ministrul afacerilor externe, prin ordin, acestuia revenindu-i şi obligaţia de a aduce la cunoştinţă publică numerotarea, precum şi locurile de desfăşurare a votării, în termen de 5 zile de la expirarea termenului de numerotare.

În sistemul român, nerespectarea oricăreia dintre dispoziţiile privind delimitarea, numerotarea şi stabilirea secţiilor de votare constituie contravenţie, iar atacul, prin orice mijloace, asupra localului secţiei de votare este incriminată ca infracţiune386.

386 Art. 26¹ lit. x) şi 26³ alin. (2) din legea 370/2004, art. 50 lit. h²) şi 58 din legea 35/2008, art. 21¹ lit. x) şi 22^6 din legea 33/2007 şi art. 111 din legea 67/2004

180

TITLUL III. Scrutinul

Scrutinul se defineşte ca ansamblul mecanismelor, al regulilor tehnice stabilite legislativ şi destinate să departajeze candidaţii la alegeri. Este vorba despre regulile cu ajutorul cărora voturile exprimate de alegători sunt transformate în mandate, reguli ce determină aleşii în raport de voturile alegătorilor.

Tipurile (modalităţile) de scrutin, adevărate reguli ale jocului democratic, sunt prevăzute în legi fie parlamentare, fie referendare, iar în anumite cazuri există chiar norme constituţionale impunând un anumit tip de scrutin. Tipul de scrutin este aşadar obiectul unor decizii luate de responsabili politici, alegerea fiind de obicei rezultatul înţelegerilor dintre principalele forţe politice existente la un moment dat şi putând sau nu să coincidă cu necesităţile electoratului, care, în general, nu cunoaşte tehnic modalităţile de scrutin şi nici implicaţiile acestora asupra regimului politic în ansamblul său.

Importanţa normării scrutinului a fost sugestiv sintetizată: „o lege electorală este o Constituţie. În funcţie de cum aceasta este bună sau rea, guvernămintele ce rezultă din ea sunt puternice sau slabe”387.

Consecinţele tipurilor de scrutin practicate într-un sistem electoral se manifestă asupra sistemului politic şi constituţional în ansamblul său, pe mai multe planuri.

CAPITOLUL I. Tipuri de scrutin

În raport de principiul matematic ce le fundamentează, există trei mari tipuri de scrutin: scrutinul majoritar (SM), scrutinul proporţional (reprezentarea proporţională - RP) şi scrutinele mixte. Scrutinul mai poate fi de listă (plurinominal), atunci când alegătorul optează pentru o listă propusă de o formaţiune politică, respectiv uninominal, atunci când alegătorul optează pentru o persoană, şi nu pentru o listă de persoane.

Aceste tipuri de scrutin se combină după cum urmează: SM poate fi uninominal şi plurinominal (de listă), iar RP presupune un vot de listă, existând însă, foarte rar, şi varianta, problematică prin consecinţele sale, a RP combinate cu scrutinul uninominal (cazul alegerilor parlamentare din sistemul român).

Secţiunea 1. Scrutinul majoritar

SM este acel scrutin în care locul sau locurile se atribuie candidatului sau formaţiunii politice care a obţinut cele mai multe voturi valabil exprimate în urma unei singure consultări a electoratului (un tur) sau în urma celei de a doua consultări (două tururi).

387 Royer-Collard, citat de O. Ihl, op. cit., paragraf 50

181

Originea istorică a SM388 atestă că SM la un tur, cel mai simplu dintre toate scrutinele, a fost primul folosit pentru a desemna un şef, un responsabil sau un delegat. Sub influenţa Bisericii Catolice, puterile etatice laice care în Evul Mediu făceau apel la Biserică pentru organizarea alegerilor s-au inspirat din tehnicile practicate de aceasta, mult timp fidelă regulii unanimităţii, ce nu era imposibil de obţinut, căci alegerile ecleziastice se făceau prin aclamare. Regula unanimităţii, pe măsură ce se obţinea mai greu, a fost înlocuită cu exigenţa majorităţii calificate, ulterior cu cea a majorităţii absolute, concretizate în scrutinul majoritar la mai multe tururi, ca o nostalgie a unanimităţii când aceasta e imposibil de atins. Acest tip de scrutin a fost folosit şi în Franţa, sub a II-a şi a IV-a Republică, pentru alegerea preşedintelui Congresului, fiind încă utilizat pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere ale Adunării reprezentative.

În secolul al XIX-lea, folosirea SM a fost generalizată, datorită adeziunii la teoria electoratului-funcţie, în regimuri pur reprezentative, în care Adunările nu erau considerate reflexii ale opiniei publice389. Ţările anglo-saxone (Marea Britanie, SUA), cele ale Americii de Sud, Suedia, Danemarca, Portugalia, Spania şi Grecia practicau SM la un tur, în genere uninominal. Toate celelalte regimuri parlamentare ale Europei continentale îl practicau pe cel la două tururi, în general uninominal (Franţa, Germania, Austria, Italia, Norvegia). Belgia, înainte de trecerea în 1899 la RP, practica SM la două tururi uninominal. Elveţia a folosit SM uninominal la trei tururi înainte de a trece la două tururi, în 1900390.

Astfel, SM poate fi la un tur şi la două tururi. SM, atât la un tur, cât şi la două tururi poate fi uninominal, atunci când alegătorul votează o persoană, respectiv plurinominal (de listă) când este aleasă o tendinţă politică încarnată de mai multe persoane ce candidează pe respectiva listă.

A. Scrutinul majoritar la un tur

A 1. Scrutinul majoritar la un tur uninominal

Principiul acestui tip de scrutin este simplu: câştigă candidatul (independent sau susţinut de o formaţiune politică) ce a obţinut majoritatea relativă, simplă, a voturilor valabil exprimate („the winner takes it all”), ceilalţi candidaţi neobţinând niciun mandat. La nivelul fiecărei circumscripţii electorale este pus în joc un singur mandat, circumscripţiile fiind reduse, de obicei mai mici decât unităţile administrativ-teritoriale, iar numărul lor fiind mare, egal cu numărul de locuri din Adunarea reprezentativă. Alegătorul nu dispune decât de un singur vot. Sistemul e utilizat în Marea Britanie391 şi în ţările pe care le-a colonizat în trecut: SUA, Noua Zeelandă (până în 1993), Canada, India, Sri Lanka (până în 1977).

Exemplu: dacă e pus în joc un loc într-o circumscripţie şi se exprimă valabil 200. 000 de voturi pentru 4 partide, după cum urmează: A 70. 000, B 65. 000, C 30. 000, D 35. 000, locul va fi câştigat de A, restul partidelor neobţinând nimic.

388 Precizările ce urmează constituie o sintetiză a demersului lui P. Martin, op. cit., paragrafele 37-39389 Ph. Lavaux, op. cit., p. 126390 Pentru alte exemple privind practica scrutinelor majoritare, vezi Idem, p. 121391 Cu precizarea că în Irlanda de Nord se practică votul unic transferabil, specific RP

182

Avantajele acestui tip de scrutin rezidă în simplitatea sa tehnică şi în capacitatea de a degaja o majoritate parlamentară netă, ceea ce facilitează misiunea guvernului, care se va bucura de sprijinul acestei majorităţi, stabilitatea şi eficientizarea guvernării fiind punctul forte al acestui tip de scrutin. Dacă unii autori susţin ca alt avantaj reducerea influenţei partidelor politice asupra desemnării aleşilor, mai buna cunoaştere a candidaţilor de către alegători, ceea ce face ca alesul să devină un „barometru perfect al revendicărilor şi preocupărilor alegătorilor”392, alţii opinează, cu mult mai realist, că, în pofida pretenţiilor acestui mod de scrutin, capacitatea reală a alegătorilor de a alege personal membrii ansamblului legiuitor este, chiar şi în cazul SM uninominal, mult mai redusă decât pare la prima vedere, alegătorii votând în practică în funcţie de implicaţiile modului de scrutin asupra guvernării şi neputând în toate situaţiile să aleagă candidatul partidului de care se simt cel mai apropiaţi ca opinie politică şi nici să aleagă între mai mulţi candidaţi ai aceluiaşi partid393.

Această din urmă opinie precizează, de altfel, că în SM, în general, nu există decât două cazuri în care alegătorul desemnează în mod realmente personal alesul: scrutinul prezidenţial uruguaian, în care fiecare partid poate să prezinte mai mulţi candidaţi, numărul de voturi al fiecărui partid stabilindu-se prin însumarea voturilor tuturor candidaţilor săi, iar candidatul câştigător fiind cel ce a obţinut cele mai multe voturi din voturile partidului celui mai puternic; sistemul alegerii marilor electori în alegerile prezidenţiale din SUA, organizate înaintea alegerilor prezidenţiale propriu-zise, care nu obligă alegătorul să voteze în nicio situaţie pentru vreun partid care nu a desemnat un candidat preferat al alegătorului394.

Inconvenientul major al acestui tip de scrutin este injustiţia electorală, traducerea voturilor în locuri prezentând anomalii grave. Mai întâi, partidul ce ajunge pe primul loc va fi suprareprezentat, iar partidul ce ajunge pe al doilea loc, chiar dacă la o diferenţă foarte redusă, va fi în mod automat subreprezentat, subreprezentarea fiind şi mai drastică pentru partidele ce se clasează în alegeri pe poziţiile următoare, având foarte puţine şanse să câştige într-un număr suficient de circumscripţii pentru a obţine reprezentare în Parlament. Acesta a fost cazul Partidului Creditului Social din Noua Zeelandă, care, în alegerile din 1966, deşi a obţinut 9,1% din voturi, clasându-se pe locul al treilea, nu a obţinut niciun mandat de parlamentar395.

În al doilea rând, dacă sistemul de partide din ţara ce practică acest tip de scrutin este bipartit, iar numărul de voturi obţinut în alegeri de aceste partide este foarte apropiat, partidul care a dobândit majoritatea relativă a voturilor va obţine majoritatea absolută a mandatelor, ceea ce se traduce în „legea cubului”. Aceasta se exprimă astfel: raportul dintre locurile câştigate de fiecare partid este egal, ridicat la cub, cu raportul dintre voturile pe care acestea le-au obţinut, exprimate în procente. Exemplificarea clasică a acestei legi, care nu este imuabilă, dar oglindeşte efectul amplificării reprezentării, se face cu situaţia alegerilor din Marea Britanie din 1959: conservatorii au obţinut 365 de locuri cu o majoritate a voturilor de 49,3%, iar laburiştii, pentru 43,9% din voturi au obţinut 258396.

392 J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 138393 P. Martin, op. cit., paragraf 61394 Ibidem395 Idem, 41396 Idem, 40; J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 140

183

În al treilea rând, se poate întâmpla ca reprezentarea unui partid să depindă foarte puternic de repartiţia geografică a voturilor exprimate în favoarea sa. Un partid minoritar la nivel naţional poate să obţină o bună reprezentare dacă voturile pe care le obţine sunt suficient de concentrate pentru a-i permite să fie majoritar în anumite circumscripţii. De pildă, în Marea Britanie în 1992, Partidul Naţionalist Galez nu a obţinut decât 0,5% din voturile exprimate pe ansamblul Marii Britanii şi în baza lor 4 locuri în Camera Comunelor397.

În al patrulea rând, cea mai gravă anomalie constă în faptul că se poate întâmpla ca partidul câştigător în voturi să nu fie câştigător în ce priveşte mandatele, fapt verificat practic în Marea Britanie de trei ori: în 1929 (laburiştii, cu un procent mai mic de voturi decât cele obţinute de conservatori, au câştigat cu 28 de locuri mai mult), în 1951 (laburiştii, cu 48,8% din voturi, au obţinut 295 de locuri, iar conservatorii 320 cu doar 48% din voturi) şi în 1974 (conservatorii obţinând 297 de locuri şi laburiştii 301, iar raportul în procente era de 37,8% contra 37,1%)398. Aceeaşi situaţie a intervenit în Quebec (1998), Noua Zeelandă (1978, 1981) şi Africa de Sud (1948).

Acest fenomen atrage atenţia asupra importanţei, uneori decisive, a decupării circumscripţiilor electorale în ţările ce practică SM la un tur uninominal. În acest sens, reamintim efectele decupării demografic dezechilibrate, precum şi ale redecupării abile, pe parcursul secolului al XIX-lea (gerrymandering-ul), care au antrenat câştigarea alegerilor la nivel de număr de mandate de către partidul care, la nivel de procente de voturi obţinute, nu ieşise câştigător.

Acest risc ca formaţiunea politică rezultată câştigătoare ca număr de voturi să nu fie şi câştigătoare ca număr de mandate obţinute, risc cauzat de decupajul electoral, se menţine şi în cazul SM uninominal la un tur alternativ (preferenţial).

A 2. Scrutinul majoritar la un tur uninominal alternativ (preferenţial)

Variantă a SM uninominal la un tur, acest tip de scrutin presupune că alegătorii votează pentru candidaţi în circumscripţii cu un singur loc, dar în loc să voteze doar pentru un singur candidat, clasează pe buletinul de vot, în ordinea descrescătoare a preferinţelor, toţi candidaţii din acea circumscripţie. La deschiderea buletinelor, acestea se vor clasifica mai întâi în funcţie de primele preferinţe exprimate. Dacă un candidat reuşeşte să obţină astfel majoritatea absolută a sufragiilor exprimate, în calitate de prim preferat, este ales, obţine locul. Dacă nu se întâmplă astfel, candidatul ajuns ultimul în calitate de prim preferat este eliminat şi buletinele sale de vot sunt repartizate între ceilalţi candidaţi, în funcţie de preferinţele secunde exprimate pentru aceştia. Dacă un candidat reuşeşte astfel să obţină majoritate absolută, e ales. Dacă nu, se continuă procesul. În cele din urmă, va exista obligatoriu o majoritate absolută pentru un candidat când nu vor mai rămâne decât doi în proces399.

Acest tip de scrutin permite degajarea imediată a alesului, permiţând totodată alegătorilor să-şi nuanţeze preferinţele400 şi reunind, din acest punct de vedere, într-un singur tur de scrutin, avantajele mai multor tururi, dar cu evitarea deplasării de mai

397 P. Martin, op. cit.,paragraf 41398 Idem.,paragraf 42399 P. Martin, op. cit., paragraf 47400 J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 136

184

multe ori a electoratului la urne, diferitele tururi succesive eventuale derulându-se numai în cadrul procesului de clasificare a buletinelor de vot.

Acest mod de scrutin a fost introdus pentru prima dată în Queensland în 1892, fiind mai democratic decât scrutinul uninominal la un tur, din mai multe considerente401: permite luarea în considerare a voturilor acordate candidaţilor mai puţin puternici şi asigură astfel o mai mare reprezentativitate a celui care câştigă; permite candidaţilor care nu sunt fruntaşi ca primă preferinţă (echivalent al unui „prim tur”) să câştige totuşi, dacă posedă o mai mare capacitate finală de regrupare; garantează victoria unui curent împărţit în mai multe tendinţe, dar majoritar la nivel de opinie; împiedică victoria prin hazard a unui candidat minoritar care să profite de divizarea adversarilor săi; alegătorii candidaţilor mici nu îşi pierd voturile, putând participa la alegerea între principalii candidaţi, cei mai puternici, prin intermediul preferinţelor următoare.

Cu toate acestea, principalul inconvenient al votului preferenţial este de ordin moral, candidaţii partidelor mici putând să monetizeze consemnele de vot pe care le dau alegătorilor lor pentru redactarea buletinelor de vot402.

A 3. Scrutinul majoritar la un tur plurinominal (de listă)

Acest tip de scrutin presupune ca în circumscripţiile electorale să fie puse în joc mai multe locuri, alegătorul votând o listă de persoane ce încarnează o tendinţă politică şi dispunând în acest sens de atâtea voturi câte locuri sunt puse în joc la nivelul circumscripţiei, dar neputând acorda mai multe voturi unui singur candidat. Votul este deci plural403, motiv pentru care scrutinul plurinominal nu se mai practică în democraţiile contemporane, constituind o excepţie de la unicitatea votului, garanţie a egalităţii dreptului de vot.

Există două variante ale acestui tip de scrutin:

A 3. 1. Varianta listelor blocate

Alegătorul votează în mod obligatoriu pentru toţi candidaţii de pe listă, având ca alternativă refuzarea listei, dar numai în bloc, lista ce obţine cele mai multe voturi valabil exprimate câştigând toate locurile puse în joc. Sistemul a fost folosit în Turcia, între 1950 şi 1957, fiind practicat în alegerile prezidenţiale din SUA pentru desemnarea de către alegători a marilor electori, aceştia din urmă – corp electoral intermediar –, urmând să îl desemneze pe preşedinte.

A 3. 2. Varianta listelor deschise (panachage)

Alegătorul votează pentru fiecare loc pus în loc, însă compunându-şi propria listă, extrăgând de pe listele participante la scrutin candidaţii preferaţi şi aranjându-i pe propria listă în ordinea preferinţelor sale. Acest scrutin a fost practicat în Grecia (1864-1923, 1928, 1933, 1938 şi 1952).

401 P. Martin, op. cit., paragraf 48402 J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 136403 Ph. Lavaux, op. cit., p. 109

185

Inconvenientul suprareprezentării partidului ce câştigă alegerile, respectiv corolarul subreprezentării partidelor situate pe următoarele locuri, sunt, în cazul SM plurinominal la un tur, şi mai violente decât în cel al SM la un tur uninominal, amplificarea suprareprezentării fiind cu atât mai mare cu cât numărul de mandate puse în joc la nivelul circumscripţiei creşte. Exemplul clasic în doctrină este cel al alegerilor din Turcia din anii 1950, 1954 şi 1957.

În plus, acest tip de scrutin, ca şi în cazul SM la un tur uninominal, face ca reprezentarea unui partid sau a unui candidat să fie dependentă puternic de repartizarea geografică a voturilor exprimate în favoarea sa, riscul de inversiune a rezultatelor alegerilor fiind în continuare prezent: cu o proastă repartizare geografică a voturilor, câştigătorul în voturi se poate transforma în învins din punctul de vedere al mandatelor obţinute.

Astfel, s-a susţinut, pe bună dreptate, că regula specifică tuturor scrutinelor majoritare „un om, un vot”, adică egalitatea reprezentării alegătorilor nu poate fi respectată decât în cadrul unor circumscripţii având aceeaşi populaţie şi în care e pus în joc acelaşi număr de locuri: dacă numărul de locuri puse în joc în circumscripţii nu este proporţional cu populaţia acestora, cei care votează în circumscripţiile subreprezentate vor fi subreprezentaţi; chiar dacă repartizarea locurilor puse în joc în circumscripţii se face proporţional cu populaţia lor, dar numărul de locuri puse în joc nu este acelaşi în toate circumscripţiile, vor fi suprareprezentaţi alegătorii care votează în circumscripţiile unde sunt puse în joc mai multe locuri404.

A 4. Scrutinul majoritar la un tur plurinominal alternativ (preferenţial)

Variantă a SM plurinominal la un tur, acest tip de scrutin a fost practicat în Australia între 1919 – 1946 (10 alegeri) pentru alegerea din 3 în 3 ani a senatorilor al nivel federal în cadrul a 6 circumscripţii cu 3 locuri fiecare. În 1946 a fost înlocuit cu reprezentarea proporţională. Principiul este asemănător SM uninominal alternativ, cu o clasare a candidaţilor în ordinea preferinţelor alegătorilor.

Pentru a se acorda toate cele 3 locuri puse în joc se realizau trei deschideri succesive ale buletinelor de vot, aplicându-se de fiecare dată scrutinul alternativ. Acest mod de scrutin a dat naştere la aceleaşi efecte de amplificare precum SM plurinominal la un tur propriu-zis.

B. Scrutinul majoritar la două tururi

B 1. Scrutinul majoritar la două tururi uninominal

Principiul acestui tip de scrutin este simplu: dacă un candidat nu obţine majoritatea absolută a voturilor în primul tur, este organizat un al doilea tur de scrutin, în urma căruia, pentru a câştiga, este suficientă obţinerea majorităţii relative. SM la două tururi uninominal se practică în genere în cazul alegerilor prezidenţiale (de pildă, în Franţa, Polonia, Portugalia, Austria), dar şi în cazul alegerilor legislative (Franţa fiind exemplul european cel mai important). În România acest scrutin este utilizat în

404 P. Martin, op. cit., paragraf 57

186

cazul alegerilor prezidenţiale şi al alegerii primarilor şi preşedinţilor consiliilor judeţene405.

Esenţială în acest tip de scrutin este conceperea accesului candidaturilor la cel de al doilea tur. O primă posibilitate este ca accesul să fie liber, chiar şi pentru candidaţii care nu s-au prezentat la primul tur (Germania pentru alegerile prezidenţiale 1925-1932). O a doua posibilitate este de a restrânge acest acces, candidaturile pentru al doilea tur fiind deci reglementate: fie doar candidaţii care s-au clasat în primul tur pe primele două locuri pot participa la al doilea tur de scrutin (cazul alegerilor prezidenţiale şi al alegerilor pentru primari şi preşedinţii consiliilor judeţene în România); fie doar candidaţii ce depăşesc un anumit prag exprimat în procente din voturi obţinute în primul tur pot participa la al doilea tur.

În principiu, avantajele şi dezavantajele acestui scrutin sunt aceleaşi ca şi cele ale SM uninominal la un tur, principalele puncte de ruptură datorându-se posibilităţii ca între cele două tururi de scrutin să se constituie alianţe electorale, precum şi să fie retrase candidaturi, în baza unui acord de desistare406.

B 2. Scrutinul majoritar la două tururi plurinominal

Această modalitate de scrutin se prezintă în două variante: fie este autorizat panachage-ul şi atunci în eventualul tur al doilea se votează doar pentru locurile rămase neocupate după primul tur (scrutin care nu mai este utilizat astăzi, dar a fost folosit în Belgia până în 1899, în Luxemburg până în 1918 şi în Franţa pentru alegerea deputaţilor în 1885); fie listele sunt blocate şi atunci devine important dreptul de a fuziona listele între cele două tururi, care poate să nu fie recunoscut.

Dacă dreptul de a fuziona este recunoscut, vor fi favorizate formaţiunile minoritare, care ajung chiar să fie suprareprezentate, graţie faptului că în al doilea tur alianţa în care s-a înscris a rezultat majoritară. Dacă dreptul de a constitui alianţe electorale între cele două tururi nu există şi nu este permis nici panachage-ul, listele fiind deci blocate, formaţiunea politică minoritară va trebui, pentru a obţine mandate, să intre într-o alianţă electorală încă dinaintea primului tur de scrutin.

Per ansamblu, dincolo de avantajele şi anomaliile deja precizate, impactul scrutinelor majoritare asupra transformării voturilor în mandate, privit de manieră sintetică din perspectiva egalităţii dreptului de vot şi a reprezentării, se exprimă prin aceea că egalitatea necesită ca toate circumscripţiile să fie echivalente demografic şi să dispună de acelaşi număr de locuri. Exigenţa egalităţii este mai uşor satisfăcută de scrutinul uninominal decât de cel plurinominal, deoarece este mai simplu să decupezi o ţară în mici unităţi demografice egale, decât în unităţi mari care să fie egale. De altfel, scrutinele uninominale sunt în general mai puţin injuste electoral decât cele plurinominale, cauză pentru care sunt preferate acestora din urmă, pe care le-au şi înlocuit, gradual.

405 Art. 81 alin. (2) şi (3) din Constituţie şi art. 1 alin. (2¹) şi (2²) din legea 370/2004, respectiv art. 1 alin. (4), art. 97 şi 97¹ din legea 67/2004406 Pentru detalii, vezi P. Martin, op. cit., paragrafele 51-53 şi J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 141

187

În plus, votul alternativ, fie uninominal, fie plurinominal, precum şi cel de-al doilea tur de scrutin încurajează de manieră generică încercările de a constitui alianţe electorale între partidele minoritare ca voturi, partidele izolate fiind puternic penalizate, prin chiar pierderile alegerilor407.

Secţiunea 2. Scrutine pre-proporţionale

Înainte de dezvoltarea veritabilei RP, în scopul luării în considerare a minorităţilor, au fost imaginate sisteme intermediare între SM şi RP propriu-zisă. Acestea au rezultat din modificarea SM plurinominale (de listă), fiind în realitate SM cu efecte proporţionale. Ele nu au reuşit însă decât o reprezentare arbitrară a forţei minorităţii politice.

Sistemele pre-proporţionale presupun că alegătorul votează pentru candidaţi şi nu pentru o listă, aşa cum se întâmplă în cazul RP propriu-zise.

A. Votul cumulativ

În acest tip de scrutin, modificare a SM plurinominal, alegătorul are dreptul de a acorda legal mai multe voturi unui singur candidat, dispunând de tot atâtea voturi câte locuri sunt în joc în circumscripţie. Candidaţii care ajung în frunte sunt aleşi cu majoritatea numărului de locuri ce pot fi atribuite.

Eficace pentru a asigura reprezentarea minorităţilor, un defect al sistemului rezidă însă în aceea că poate duce la înfrângerea majorităţii dacă alegătorii acesteia îşi concentrează prea puternic voturile asupra unuia dintre candidaţi. Un alt inconvenient, de ordin general, este că încearcă să asigure empiric o reprezentare proporţională a minorităţii, fiind un sistem de confuzie, de surpriză şi de arbitrar408.

Scrutinul a fost folosit în SUA în Illinois din 1870 până în 1980 şi în Sri Lanka din 1946 până în 1977 în câteva circumscripţii pentru a permite reprezentarea anumitor populaţii minoritare ce riscau să nu fie reprezentate conform SM uninominal la un tur practicat în restul circumscripţiilor.

B. Votul limitat

Modificare a SM plurinominal, funcţionând în sensul contrar votului cumulativ, acest scrutin presupune că alegătorul dispune de mai puţine voturi decât numărul de locuri puse în joc la nivelul circumscripţiei şi nu le poate cumula asupra aceluiaşi candidat.

Acest tip de scrutin a fost folosit pentru prima dată în 1793 în Franţa, adoptat de Anglia (1867 – 1884) în cadrul a doar 12 circumscripţii de 3 locuri unde fiecare alegător dispunea de 2 voturi şi într-o circumscripţie de 4 locuri unde alegătorul avea 3 voturi, precum şi în Malta, înainte de trecerea la RP în 1921. Scrutinul este încă în vigoare în Spania pentru alegerea senatorilor în circumscripţiile de 4 locuri unde alegătorii dispun de 3 voturi.

407 P. Martin, op. cit., paragraf 60408 J. Barthelemy, P. Duez, Traité de droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1933, citat după Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 38

188

O variantă a votului limitat – votul unic netransferabil - presupune că alegătorul dispune doar de un singur vot, indiferent de numărul de locuri pus în joc în circumscripţie, fiind câştigători candidaţii aflaţi pe primele locuri ca număr de voturi obţinute, în limitele numărului de locuri puse în joc. Din perspectiva caracterului unic al votului, votul unic netransferabil este singurul scrutin neproporţional propriu-zis în care sunt puse-n joc mai multe locuri în circumscripţie şi în care egalitatea dreptului de vot este respectată. Având în vedere că în fiecare circumscripţie numărul de locuri este proporţional cu populaţia, acest tip de scrutin este şi cel mai just electoral dintre toate scrutinele neproporţionale409. Cu toate acestea, s-a considerat că votul unic netransferabil este subtil şi generator de efecte nefaste410.

Sistemul a fost utilizat în Japonia, înainte de trecerea, în 1994, la scrutinul mixt.

C. Minimul electoral

Acest tip de scrutin permite unui candidat ce a participat la alegeri în mai multe circumscripţii să îşi adune voturile necesare obţinerii unui loc de parlamentar din toate circumscripţiile în care a fost candidat, chiar dacă nu are majoritatea în niciuna dintre acestea. Condiţia impusă este de a întruni un număr minim de voturi.

Sistemul este criticabil din perspectiva faptului că se bazează pe arbitrariu şi probabilitate, nu este echitabil şi multiplică nejustificat candidaturile, permiţând depunerea aceleiaşi candidaturi în atâtea circumscripţii câte consideră candidatul că ar fi necesare pentru a atinge minimul electoral necesar411.

Secţiunea 3. Reprezentarea proporţională

Ca modalitate de scrutin conform căreia locurile sunt repartizate în funcţie de proporţia voturilor exprimate pentru o listă din totalul de voturi exprimate, RP permite ca fiecărei formaţiuni politice care propune candidaturi să îi fie atribuit un număr de mandate, proporţional cu forţa sa politică şi numerică.

RP nu este, în principiu, decât de listă, neputând coexista cu scrutinul uninominal. Excepţia clasică de la această regulă este sistemul Hare, în care ideea proporţionalităţii se combină cu candidaturile individuale. De asemenea, chiar şi în actualitate, reprezentarea proporţională se poate combina cu votul uninominal, aşa cum se întâmplă în cazul alegerilor parlamentare din România.

409 P. Martin, op. cit., paragraf 68410 Ph. Lavaux, op. cit., p. 124411 G. Alexianu, P. Negulescu, Tratat de drept public, vol I, Ed. Cartea Şcoalelor, Bucureşti, 1942, citat după Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 39

189

A. Evoluţie, avantaje şi inconveniente

Originea istorică şi impunerea graduală a RP412 se explică prin interacţiunea progresivă a mai multor factori, ţinând de evoluţia concepţiei asupra votului, a guvernământului reprezentativ, inclusiv de apariţia partidelor politice şi a implicării lor în alegeri, de evoluţia matematicii, a statisticii, precum şi de necesitatea de a oferi o alternativă la consecinţele paradoxale şi la anomaliile scrutinelor majoritare.

În secolul al XIX-lea, votul s-a transformat din funcţie socială acordată de stat doar anumitor categorii sociale, funcţie ce se exercita pentru a alege nu tendinţe politice, ci persoane, într-un drept cu caracter individual, cu titulari din ce în ce mai numeroşi şi exercitat în mod secret, în condiţii de egalitate, inclusiv la nivel demografic. Reprezentaţii devin alegătorii, colectivităţile păstrând importanţă materială din perspectiva decupării circumscripţiilor electorale. Reprezentanţii nu mai sunt aleşi în calitate exclusiv de persoane, ci este ales un program politic pe care aceştia îl încarnează, întrucât apar partidele politice în sensul modern al termenului, acestea propunând liste de candidaţi în alegeri.

Odată cu aprecierea forţei partidelor politice în raport de voturile obţinute de candidaţii susţinuţi, diferenţele semnificative observate în urma comparării rezultatelor în alegeri, ca număr de voturi şi ca număr de locuri, au fost considerate nelegitime, căutându-se astfel o metodă matematică de atribuire a locurilor în funcţie de voturi, care să asigure adecvarea între voturile alegătorilor şi configuraţia politică a Adunării reprezentative.

Aritmetic, s-a pus problema unei reprezentări juste, iar politic a apărut necesitatea democratică să fie reprezentat în Parlamente un număr maxim de opinii politice şi, în mod special, minoritare. S-a considerat că RP permite valorizarea, deopotrivă, a rolului partidelor politice în funcţionarea democraţiei şi căutarea şi realizarea compromisului413.

Efortul matematicii de a raţionaliza politica a contribuit la impunerea RP, astfel că primele sisteme proporţionale au fost propuse de matematicieni, purtându-le numele, tehnicile RP născându-se în Marea Britanie şi SUA şi fiind ulterior adoptate în Europa. Danemarca este primul stat european ce optează pentru RP, în 1855, pentru alegerea unei părţi a membrilor Rigsraad-ului, la propunerea ministrului de finanţe (sistemul însă combina proporţionalitatea cu candidaturile individuale, apropiat fiind de sistemul propus de matematicianul englez Thomas Hare în 1857). Belgia este primul stat european ce înlocuieşte SM de listă la două tururi cu RP, în 1898. Îi urmează Finlanda (1906), odată cu trecerea la sufragiul universal, Suedia (1907), Portugalia (1911) şi Danemarca (1915). Primul război mondial favorizează extinderea RP în Rusia şi Ţările de Jos (1917), Germania, Norvegia, Italia, Elveţia, Austria (1919), Irlanda, Malta (1921). După cel de-al doilea război mondial Franţa, în 1945, pentru scurt timp şi apoi în 1986414.

Căderea dictaturilor şi trecerea de la totalitarism la liberalism au făcut să se opteze pentru RP şi în: Grecia (1974), Portugalia (1975), Spania (1977), Republica

412 Pentru detalii, vezi P. Martin, op. cit., paragrafe 63-64413 Ph. Lavaux, op. cit., p. 128, referindu-se la Kelsen414 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 30

190

Democrată Germană (1990), România (1990), Cehoslovacia (1990), Bulgaria (1991), Polonia (1991), Ungaria (1990), Iugoslavia (1992), Albania (1992)415.

Principalele avantaje ale RP sunt răspunsuri la dezavantajele SM, deja punctate şi pot fi grupate în mai multe direcţii:

- fidelitatea şi exactitatea, specifice faptului că ideea proporţională însăşi derivă din principiul egalităţii matematice ce fundamentează cetăţenia, exprimat metaforic de Sieyès: „îmi imaginez legea în centrul unui glob imens: toţi cetăţenii, fără excepţie, sunt la aceeaşi distanţă pe circumferinţă şi nu ocupă decât locuri egale (…) reprezentarea unui cetăţean nu poate fi o parte a reprezentării altuia. Acest drept este unul; toţi îl exercită în mod egal”416;

- raţiunea şi echitatea, justiţia electorală în reprezentare417, în special pentru partidele mici, punct de ruptură faţă de SM, ce asigură suprareprezentarea câştigătorului şi exacerbarea victoriei acestuia; de asemenea, partidele mari sunt încurajate să se adreseze uni electorat mai larg decât cel propriu, consacrat, întrucât satisfacerea obiectivului câştigării unui mai mare număr de voturi asigură o creştere proporţională a numărului de mandate obţinute;

- transparenţa şi onestitatea scrutinului, datorată faptului că RP presupune o singură consultare a electoratului, eliminând retragerile candidaturilor şi desistările de la vot determinate de cauze ilicite, specifice SM; se evită şi fenomenul de „fief electoral”, care, în SM, permite formaţiunilor politice puternic votate în anumite părţi ale teritoriului, să câştige toate locurile puse în joc acolo; în plus, libertatea psihologică a electoratului este considerabilă, chiar şi pentru alegătorii partidelor mai puţin puternice, dar care au dovedit în general că pot accede la locurile din Parlament;

- caracterul programatic418: RP este un scrutin al programelor politice, al variantelor de societate pe care le propune fiecare formaţiune politică prin listele de candidaturi, ceea ce duce la clarificarea ideologiilor şi programelor de guvernare la nivelul întregii societăţii.

Inconvenientele RP, corespunzătoare avantajelor SM, sunt esenţialmente următoarele:

- caracterul complex şi complicat pentru scrutatori;- autoritatea crescută a partidelor, care întocmesc listele propuse în alegeri şi

stabilesc candidaţii, precum şi ordinea acestora pe listă; în practică, decizia revine conducerii partidului, riscul mercantilizării cumpărării locului pe listă transformându-se, în anumite, sisteme într-o regulă;

- eliminarea legăturilor directe dintre alegători şi aleşi, datorată faptului că votul nu se acordă unei persoane, ci unei tendinţe politice popularizate foarte rar prin contactul direct, în teritoriu, între candidaţii de pe listă şi electorat, cu excepţia situaţiei personalităţilor celebre prezente pe listă.

- favorizarea conflictelor politice în sânul societăţii prin fragmentarea opiniei publice;

415 Pentru detalii, vezi J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 154-156416 O. Ihl, op. cit., paragraf 53417 Avantaj asupra căruia se insistă în doctrina română post-decembristă. În acest sens, vezi I. Muraru, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporţională. Studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 149 şi urm.; I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 109 şi urm.418 J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 158

191

- fragmentarea Adunării reprezentative, uneori fără nuanţare, reducându-i eficacitatea şi implicit pe cea a guvernului, care nu se bucură de sprijin parlamentar ferm, riscul instabilităţii guvernamentale fiind aşadar unul crescut, de unde şi incapacitatea guvernului de a acţiona prompt, întrucât se vede nevoit să aştepte cristalizarea unui acord la nivelul Adunării, între forţe politice numeroase şi diferite ca opinie;

- lipsirea de eficacitate a instituţiei dizolvării Legislativului, prin atenuarea consecinţelor parlamentare ale mişcărilor de opinie în rândul electoratului.

B. Etape tehnice

Dacă principiul ce guvernează RP este simplu, atribuirea efectivă a mandatelor presupune tehnici laborioase ce implică mai multe faze interdependente. Există astfel o mare diversitate de metode proporţionale şi de moduri de scrutin proporţional, a căror finalitate rămâne însă mereu aceeaşi: proporţionalitatea între mandatele câştigate şi voturile obţinute. Aceste tehnici ale RP au fost dezvoltate mai întâi în SUA, începând cu 1791, cu un alt scop decât acela al repartizării mandatelor între partide politice. Finalitatea a constat în repartizarea locurilor în Camera Reprezentanţilor între statele federate, în mod proporţional cu populaţia lor. Natura acestor scopuri, deşi diferite, este însă aceeaşi. Tot americanii au descoperit anumite metode proporţionale, motiv pentru care acestea le poartă numele, metode ce au fost preluate şi de europeni.

Prima operaţie tehnică a RP este determinarea câtului (coeficientului) electoral, constând în numărul minim de voturi necesar obţinerii unui loc pus în joc. Câtul electoral poate fi stabilit după trei variante: câtul fix, câtul naţional, câtul de circumscripţie.

Câtul fix reprezintă numărul de voturi pe care o listă trebuie să îl obţină pentru a obţine un loc, număr stabilit în avans şi uniform la nivel naţional. Câtul naţional constă în rezultatul diviziunii numărului de voturi exprimate în toate circumscripţiile la numărul de locuri din Adunarea reprezentativă, fiind utilizat ca o constantă în toate circumscripţiile. Sistemul este greoi, dar reflectă impactul tendinţelor politice la nivelul întregii ţări. Un asemenea coeficient naţional este instituit, de pildă, în cazul alegerilor din România pentru Parlamentul European, în ce-i priveşte pe candidaţii independenţi, fiecare dintre aceştia primind mandat dacă obţine un număr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul electoral naţional - partea întreagă a raportului dintre numărul total de voturi valabil exprimate la nivel naţional şi numărul de mandate de parlamentari europeni ce revin României419.

Câtul de circumscripţie este determinat la nivelul unei circumscripţii şi reprezintă rezultatul împărţirii numărului de voturi exprimate în circumscripţie la numărul de locuri puse în joc în respectiva circumscripţie. Este deseori preferat fiindcă exprimă mai bine realitatea politică din teritoriu.

Următoarea operaţie tehnică a RP constă în repartizarea mandatelor - stabilirea numărului de locuri cuvenit fiecărei liste. Această etapă este de cele mai multe ori precedată de aplicarea unui prag electoral. Paliativ la fărâmiţarea excesivă a reprezentării, specifică RP, pragul electoral constă într-un procent din voturile valabil

419 Art. 20 alin. (2) din legea 33/2007

192

exprimate necesar a fi obţinut de către formaţiunile politice participante la alegeri pentru a fi luate în calcul la repartizarea şi atribuirea mandatelor.

Repartizarea mandatelor se realizează prin împărţirea numărului de voturi valabil exprimate în favoarea listei la câtul electoral. Se va lua în consideraţie numărul întreg rezultat. De aceea, ca regulă, rămân voturi nereprezentate, netransformate în mandate şi, respectiv, mandate neatribuite - resturi electorale.

Principala dificultate a RP rezidă tocmai în conceperea modalităţilor de atribuire a resturilor electorale către unul sau altul dintre competitori. De regulă, felul în care se realizează această atribuire constituie criteriul de clasificare a diferitelor modalităţi ale reprezentării proporţionale.

C. Variante ale reprezentării proporţionale

C 1. Reprezentarea proporţională integrală (la nivel naţional)

În încercarea reprezentării cât mai fidele a opţiunilor politice ale electoratului, această variantă a RP are ca scop să lase cât mai puţine voturi nereprezentate, presupunând transferarea procesului de repartizare a resturilor electorale pe plan naţional. Există, în acest scop, mai multe variante posibile.

C 1. 1. Întregul teritoriu naţional este transformat într-o singură circumscripţie

Numărul de locuri puse în joc este egal cu numărul membrilor Adunării reprezentative, fiecare formaţiune politică prezentând liste la nivel naţional pentru totalitatea locurilor din Parlament. Câtul electoral este naţional. Varianta este folosită în statele mici, cu populaţie redusă (Olanda, Israel, Paraguay), fiind, pe de o parte, puţin democratică, întrucât încurajează partidele mari şi, pe de altă parte, incomodă, întrucât pe listele de partid vor fi înscrise câteva sute de candidaţi. Conducerea formaţiunilor politice ce propun listele capătă un rol considerabil în desemnarea membrilor Parlamentului, prin însăşi formularea listelor de candidaţi, pe care alegătorii nu pot decât să le accepte sau să le refuze.

C 1. 2. Varianta repartizării resturilor la nivelul provinciilor

Varianta este utilizată în Elveţia, unde pentru alegerea deputaţilor începând cu 1919, arondismentele reprezintă circumscripţii în care se atribuie locurile aplicând câtul de circumscripţie, iar restul de locuri este repartizat la nivel de provincii, prin utilizarea metodei de calcul propusă de sistemul Hondt.

193

C 1. 3. Repartizarea la nivel naţional a resturilor electorale

Varianta presupune ca după repartizarea locurilor în fiecare circumscripţie, numărul de voturi rămase nereprezentate să se totalizeze la nivel naţional, pentru fiecare formaţiune politică în parte. Se stabileşte un nou cât electoral, prin împărţirea numărului total de voturi rămase nereprezentate la numărul de locuri rămase neocupate. În continuare, se va determina numărul de locuri cuvenit fiecărui partid prin împărţirea numărului de voturi exprimate în favoarea lui şi rămase nereprezentate la acest nou cât electoral.

Sistemul a fost folosit în Italia, pentru alegerea deputaţilor între 1946 şi 1993. Cele 630 de locuri de deputaţi erau atribuite în cadrul a 31 de circumscripţii de bază aplicându-se un anumit cât electoral. Locurile rămase neatribuite erau acordate la nivel naţional prin totalizarea resturilor şi urmând metoda celui mai mare rest.

Principalul dezavantaj al variantei este că aleşii celei de a doua repartiţii parlamentare nu provin din voinţa poporului, ci din cea a conducerii partidelor care i-au propus. Nepotriviri uşoare între procentele obţinute şi numărul de locuri obţinute continuă să existe. Avantajul esenţial al acestei variante constă în echitate, întrucât asigură o reală reprezentare a tuturor tendinţelor minoritare.

Reprezentarea integrală prin repartizarea resturilor electorale la mai multe niveluri de atribuire a locurilor, presupunând, în principiu, totalizarea resturilor la un nivel superior celui de bază, în circumscripţii geografice mai vaste ce le înglobează pe cele de bază, încurajează, de regulă, partide mici, nesemnificative, dar care, prin totalizarea la nivel naţional a voturilor nereprezentate, pot obţine locuri pe care nu le-ar obţine prin repartiţia la nivelul unei circumscripţii. În plus, alesul este astfel rupt de circumscripţia teritorială determinată geografic. Punerea în practică rămâne însă dificilă, de unde şi rara sa utilizare.

C 2. Reprezentarea proporţională aproximativă (la nivel de circumscripţie)

Această variantă a RP presupune că repartizarea resturilor electorale se face la nivelul circumscripţiilor, şi nu la nivel naţional, reprezentarea nefiind plenară, rămânând, în multe dintre modalităţile specifice practicate, resturi electorale nevalorificate. Reprezentarea aproximativă cunoaşte atât variante ce uzează de câturi electorale, cât şi variante ce uzează de divizori.

C 2. 1. Variante ce uzează de câturi electorale

C 2. 1. 1. Sistemul celui mai mare rest (metoda Hamilton 1792)

Sistemul presupune că se utilizează câtul de circumscripţie, iar locul rămas neocupat revine listei care are cele mai multe voturi rămase nereprezentate, netransformate în locuri. Sistemul este unul dintre cele mai favorabile pentru formaţiunile politice mici, cu putere electorală redusă. Acestea rămân cu multe voturi neutilizate pentru că nu reuşesc să atingă nivelul câtului electoral. Sistemul este folosit

194

în numeroase dintre ţările Americii Latine, în Cipru şi Liechtenstein, precum şi în cazul alegerilor locale din România420.

Exemplu: într-o circumscripţie cu 5 locuri unde s-au exprimat în total 125. 000 de voturi pentru 3 partide (A, B, C), după cum urmează: A: 60. 000 de voturi; B: 50. 000 de voturi şi C: 15. 000 de voturi. Câtul electoral este 125. 000/5, adică 25. 000. A obţine 60. 000/25. 000 = 2 locuri, rest 10. 000 de voturi; B obţine 50. 000/25. 000 = 2 locuri; C obţine 15. 000/25. 000 = 0 locuri, rest 15. 000 de voturi. Au fost atribuite 4 locuri, resturile electorale fiind de 1 loc şi, respectiv, 25. 000 de voturi. Partidul D, care dispune de cel mai mare număr de voturi rămase fără reprezentare, primeşte locul rămas neatribuit.

Metoda poate da uneori naştere la paradoxuri, printre care acela că o creştere a populaţiei sau a voturilor exprimate se poate solda cu o scădere a numărului de locuri obţinute421.

C 2. 1. 2. Sistemul celei mai mari medii

Mai complex decât varianta sistemului celui mai mare rest, sistemul celei mai mari medii prezintă, la rându-i, mai multe variante.

C 2. 1. 2. 1. Varianta clasică (metoda Jefferson 1792)

Este aplicat câtul electoral de circumscripţie, se atribuie apoi locurile prin împărţirea voturilor obţinute de fiecare partid la acest cât, iar locul sau locurile rămase neocupate se atribuie fictiv fiecărei liste, pe lângă cele deja obţinute. Se împarte apoi, pentru fiecare listă, numărul de voturi obţinute la acest număr nou de locuri. Va obţine locul sau locurile rămase neocupate partidul care va avea cea mai mare medie din acest raport. Reluând primul exemplu (de la varianta celui mai mare rest), repartizarea locurilor va fi următoarea:

Partid Voturi obţinute

Locuri obţinute

Atribuirea locului 5

Total de locuri

A 60. 000 2 20. 000 3B 50. 000 2 16. 666 2C 15. 000 0 5. 000 0

Metoda favorizează de obicei partidele mari, în exemplul dat partidul A. Aceasta este metoda folosită cel mai des în sistemele ce practică RP, fiind utilizată în Belgia până în 1919 şi actualmente în Spania, Portugalia, Islanda, Israel, Ţările de Jos, Finlanda, Turcia, Bulgaria, Estonia şi multe dintre statele Americii de Sud.

C 2. 1. 2. 2. Sistemul Hagenbach-Bischoff (sistemul câtului rectificat)

Practicată în Elveţia, această variantă a RP constă în a împărţi numărul de voturi valabil exprimate la numărul total de locuri puse în joc în circumscripţie, mărit

420 Art. 96 alin. (3) lit. b) din legea 67/2004421 Fr. Bon, Pouvoirs, n. 32/1985, p. 150, citat după Ph. Lavaux, op. cit., p. 117

195

cu o unitate şi a reîncepe operaţia până ce pot fi atribuite toate locurile. Astfel, câtul electoral se micşorează dacă se constată că este mai mare decât cel mai mic număr de voturi pe care le-a obţinut una dintre liste422.

De exemplu, dacă s-au exprimat 100. 000 de voturi într-o circumscripţie unde sunt puse în joc 4 locuri, pentru a se afla câtul electoral, se adaugă la cifra 4 o unitate, adică 1 şi se împarte la numărul rezultat, adică 5: câtul electoral rectificat este de 100. 000/5 = 20000. Dacă A obţine 43. 000 de voturi, B 40. 000 de voturi, C 17. 000 de voturi, atunci câtul de 20. 000 este mai mare decât 17. 000, adică atât cât a obţinut lista cu cel mai mic număr de voturi. Se va reduce în continuare câtul electoral, adăugând la cifra 4 cifra 2, iar noul cât va fi de 100. 000/6 = 16. 666. Acum locurile pot fi atribuite până la ultimul, deoarece câtul este mai mic decât cel mai mic număr de voturi, obţinut de lista C. Împărţind voturile obţinute de fiecare listă la cele două câturi rectificate, se obţin următoarele rezultate: cât electoral 20. 000 - A 2 locuri, B 2 loc, C niciunul; cât electoral 16. 666 - A 2 locuri, B 2 locuri, C 1 loc (dar nu se acordă).

Avantajând competitorii electorali cu o forţă politică mai redusă, inconvenientul variantei rămâne acela că se poate ajunge la repartizarea unui număr de locuri mai mare decât cel legal prevăzut.

În Luxemburg, metoda Hagenbach-Bischoff presupune că alegătorii au tot atâtea voturi câte locuri sunt puse în joc în circumscripţie. Ei pot vota pentru candidaţi de pe liste diferite şi cumula două voturi pentru acelaşi candidat. Numărul de voturi al fiecărei liste e calculat prin adunarea voturilor obţinute de candidaţii listei. Locurile sunt repartizate listelor folosind câtul Hogenbach-Bischoff. În liste, locurile sunt atribuite candidaţilor care au obţinut cel mai mare număr de voturi423.

C 2. 1. 3. Sistemul Hare (vot unic transferabil)

Elaborată de englezul Hare în anul 1857, această variantă a RP a fost propusă însă de Thomas Wright Hill în 1821 în cadrul unui vot încă public şi adaptată apoi votului secret în Danemarca anului 1855. Ca primă variantă a RP practicată vreodată424, asemănătoare cu votul unic alternativ, această metodă este pe cât de complexă şi complicată pentru scrutatori, pe atât de simplă, în principiu, pentru alegători, care dispun de un grad ridicat de libertate a votului. Complexitatea se transformă însă într-un inconvenient pentru alegător în situaţia în care candidează multe partide, electorul având de selectat între zeci, chiar sute de candidaţi.

Fiecare elector votează în cadrul unei circumscripţii în care este pus în joc un număr relativ redus de locuri (2-5), exprimând un singur vot pentru un singur candidat, dar cu posibilitatea de a indica pe buletinul de vot, în ordinea preferinţei, un al doilea, al treilea şi aşa mai departe candidat, căruia votul să îi fie transferat în cazul în care cel votat în primul rând, în al doilea rând şi aşa mai departe nu obţine câtul electoral pentru a fi ales. Pe buletinul de vot candidaţii sunt trecuţi în ordine alfabetică, în dreptul fiecăruia fiind înscris partidul pe care îl reprezintă.422 Pentru detalii, vezi P. Pactet, L’évolution contemporaine de la responsabilité gouvernamentale dans les démocraties pluralistes, în Mélanges Burdeau, LGDJ, Paris, 1977, p. 106423 P. Martin, op. cit., paragraf 95424 Unii autori consideră în mod eronat că sistemul Hare este un scrutin mixt; în acest sens, Gh. Iancu, Gh, Glăvan, op. cit., p. 42

196

Pentru a fi declarat ales, un candidat trebuie să depăşească câtul stabilit după metoda Dropp (se împarte numărul de voturi exprimate la nivelul circumscripţiei la numărul de locuri puse în joc în acea circumscripţie căruia i se adaugă două unităţi). Dacă un candidat obţine un număr mai mare de voturi decât acest cât, surplusul este transferat celorlalţi candidaţi în funcţie de celelalte opţiuni exprimate pe buletinele de vot pe care el este marcat cu cifra 1. Pentru a opera repartiţia surplusurilor către candidaţii rămaşi, se calculează proporţia preferinţelor următoare în favoarea candidaţilor rămaşi din ansamblul voturilor candidatului ales, apoi se repartizează aceste proporţii asupra surplusului de voturi pe care l-a obţinut peste cât. Dacă niciun candidat nu atinge câtul şi încă mai sunt locuri neocupate, este eliminat candidatul ajuns ultimul şi se repartizează voturile sale între ceilalţi, după preferinţele următoare care figurează pe buletinele de vot ale candidatului eliminat. Pot rămâne voturi pierdute, căci alegătorii nu sunt obligaţi să indice mai mult de o preferinţă pentru ca buletinul lor de vot să fie valabil. Dacă rămân un singur loc de atribuit şi doi candidaţi, cel care ajunge primul va lua locul, chiar dacă nu a atins câtul.

Sistemul este folosit în Irlanda şi Australia, combinat cu votul alternativ, precum şi în SUA pentru alegerile municipale.

Votul unic transferabil prezintă multiple avantaje. Mai întâi, permite alegătorului să aleagă în mod personal candidatul, acesta fiind responsabil faţă de alegător, câtă vreme votul este uninominal. Alegătorul este asigurat, spre deosebire de variantele RP de listă, că votul său pentru un candidat nu va fi folosit pentru alegerea unui candidat al aceluiaşi partid dar pe care nu îl doreşte. Acest scrutin susţine transparenţa, încurajând partidele să afişeze alianţele în faţa alegătorilor, dându-le indicaţii asupra preferinţelor, dar respectându-se candidaturile individuale. Votul exprimat în acest scrutin este transversal, selectându-se candidaţi ai unor partide diferite, dar care au cu toţii aceeaşi atitudine privind problemele considerate importante de către alegător.

C 2. 1. 4. Panachage-ul

Asemănător cu sistemul Hare, panachage-ul se combină cu votul de listă şi presupune că alegătorul poate alege candidaţi de pe mai multe liste, aşezându-i într-o ordine preferenţială şi ajungând astfel să îşi facă propria listă. Pentru fiecare listă se va determina „media listei”. Dificultatea apare în a stabili totalul de voturi obţinut de listă, atunci când candidaţii de pe listă obţin un număr diferit de voturi.

De pildă, dacă avem lista A cu 5 candidaţi, voturile obţinute fiind A1 45. 000, A 2 35. 000, A 3 37. 000, A 4 43. 000 şi A 5 40. 000, media listei va fi de (45. 000+35. 000+37. 000+43. 0000+40. 000) / 5 = 40. 000. Se va proceda asemănător pentru toate listele de candidaţi, se vor diviza rezultatele prin câtul electoral şi se va proceda ca în varianta celei mai mari medii.

C 2. 2. Sistemele prin divizori

Principiul general al acestor variante ale RP constă în a împărţi succesiv numărul de voturi obţinute de fiecare listă în circumscripţie la o suită de numere, numite divizori. Se clasifică mai apoi câturile astfel obţinute în ordine descrescătoare şi se urmăresc până când sunt ocupate toate locurile puse în joc în circumscripţie. Ultimul

197

număr astfel obţinut este numărul de repartizare, divizorul comun, repartitorul electoral. Fiecare listă va obţine un număr de locuri, definitiv, rezultat din împărţirea voturilor obţinute la acest număr de repartizare. Există, de regulă, două asemenea variante de sisteme prin divizori.

C 2. 2. 1. Metoda Hondt

Rezultatele acestei variante sunt aceleaşi cu cele ale sistemului celei mai mari medii în varianta clasică, de care este însă independentă, procedura de repartizare fiind diferită. Sistemul avantajează tot partidele mari şi are ca inconvenient faptul că rămân multe voturi netransformate în locuri, reprezentarea fiind aşadar aproximativă. Numele metodei vine de la matematicianul belgian care a inventat-o. Divizorii utilizaţi sunt numerele naturale: 1, 2, 3 .... seria acestora oprindu-se la numărul egal cu acela al locurilor puse în joc în circumscripţie. Luând exemplul utilizat în cazul sistemului celui mai mare rest şi al celei mai mari medii, sistemul Hondt se aplică astfel:

Partid/divizori 1 2 3 4 5 Locuri obţinute

A 60. 000 30. 000 20. 000 15. 000 12. 000 3B 50. 000 25. 000 16. 666 12. 500 10. 000 1C 15. 000 7. 500 5. 000 3. 750 3. 000 1

Rezultatele obţinute se aşază în ordine descrescătoare până la al cincilea loc (câte locuri sunt puse în joc în circumscripţie), obţinându-se astfel divizorul comun: 20. 000. Se împarte apoi numărul de voturi al fiecărei liste la acest număr de repartizare, obţinându-se direct numărul de locuri ce va fi câştigat de fiecare listă. Aşadar, A va avea 60. 000/20. 000 = 3 locuri; B va avea 50. 000/20. 000 = 2 locuri; C va avea 15. 000/20. 000 = 0 locuri.

În sistemul electoral român, metoda Hondt este utilizată în cazul alegerilor pentru membrii din România în Parlamentul European, ulterior aplicării pragului electoral şi a coeficientului electoral în cazul candidaţilor independenţi.

C 2. 2. 2. Metoda Sainte-Lague (metoda Webster 1832)

Pentru a surmonta dezavantajele metodei Hondt – netransformarea anumitor voturi în locuri, metoda Sainte-Lague, propusă în 1910 de matematicianul francez cu acelaşi nume, utilizează calculul Hondt, dar alege ca divizori numerele impare: 1, 3, 5, 7, 9 .... , numărul divizorilor din serie trebuind să fie egal cu numărul de locuri puse în joc în circumscripţie.

Metoda, existentă în ţările scandinave din 1951, este mult mai puţin defavorabilă partidelor mici, spre deosebire de precedenta. De asemenea, prezintă o variantă modificată, propusă de cei ce nu au fost de acord cu favorizarea partidelor mici, constând în a face împărţirea începând cu cifrele 1, 4 şi continuând cu 3, 5, 7, .... . Varianta modificată este utilizată în Suedia, Norvegia, Danemarca.

Ambele variante ale sistemului Saint-Lague sunt mai eficiente şi mai juste electoral decât sistemul Hondt, căci, prin micşorarea numărului de repartizare, permit

198

atribuirea mai multor locuri, fiind astfel luate în considerare şi voturile rămase nereprezentate în urma aplicării metodei Hondt.

D. Pragurile electorale

Considerate corective al efectelor prea brutale ale RP, de o altă natură decât candidaturile independente, prin care se încearcă să se corijeze unele efecte nedorite, mai ales în plan politic425, pragurile electorale pot fi stabilite la nivel naţional sau la nivel de circumscripţie.

În acest sens, în sistemul român, necesitatea instituirii unui prag electoral în cadrul RP a fost justificată de către Curtea Constituţională prin aceea că „procesul electoral, în ansamblul său, nu este numai un mijloc care să permită exercitarea drepturilor individuale ale cetăţenilor consacrate de Constituţie. El reprezintă, de asemenea, (…) un mijloc (…) pentru a face posibilă organizarea unor centre de decizie politică eficiente şi în măsură să exprime o orientare generală nefragmentară a activităţii de stat”426.

În România, pragul electoral în cazul alegerilor parlamentare427 este naţional: 5% din totalul voturilor valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale, pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Pragul electoral se calculează separat pentru Camera Deputaţilor, respectiv pentru Senat. În cazul alianţelor politice şi electorale, la acest procent se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate în toate circumscripţiile şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un procent din voturile valabil exprimate în toate circumscripţiile, fără a se putea depăşi 10% din aceste voturi.

Pragul naţional este, însă, alternativ: formaţiunile politice ce nu întrunesc pragul intră „în cărţi” pentru repartizarea şi atribuirea de mandate dacă obţin 6 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi 3 colegii pentru Senat, colegii în care candidaţii lor se situează pe primul loc în ordinea numărului de voturi valabil exprimate. Redactarea defectuoasă a legii române cu privire la acest aspect – „îndeplinirea cumulativă (s. n.) a condiţiei obţinerii” colegiilor respective - a fost ignorată de Curtea Constituţională, cu ocazia sesizării pe calea controlului a priori asupra neconstituţionalităţii legii, una dintre critici vizând chiar încălcarea egalităţii în drepturi prin această cerinţă cumulativă.

Curtea a statuat, în concordanţă cu jurisprudenţa sa anterioară, că „instituirea unui prag electoral ţine de opţiunea legiuitorului, care poate alege între mai multe soluţii existente, iar criteriile prevăzute de textul de lege criticat trebuie îndeplinite alternativ, nu cumulativ (s. n.), ceea ce constituie o garanţie a respectării reprezentativităţii la nivel naţional a unui partid politic”, astfel încât pragul alternativ este conform egalităţii şi constituţional428. Ne îndoim că instanţa constituţională nu a remarcat evidenţa particulei „cumulativă” conţinută în lege, fiind regretabil că nici nu

425 E. S. Tănăsescu, Legile electorale. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 230, citată de M. Andreescu, op. cit., p. 280426 Decizia 2/1992427 Art. 47 alin. (2) din legea 35/2008428 Decizia 305/2008, în care Curtea trimite la Decizia 2/1992

199

precizează că ne aflăm în prezenţa unei grave erori de tehnică legislativă, de redactare a legii cu privire la acest aspect. În realitate, decizia capătă are caracter interpretativ mascat, Curtea nefăcând altceva decât să indice care este interpretarea legii ce o face să fie constituţională; or, acest tip de decizii este interzis expres prin art. 2 alin. (3) din legea 47/1992 de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.

În cazul organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au dreptul la reprezentare în Parlament, pragul naţional stabilit de legiuitorul român este „dublu-alternativ”, cât timp se prevede429 că, în cazul neîndeplinirii de către aceste organizaţii a pragului alternativ prevăzut anterior, se va stabili un coeficient electoral naţional, având dreptul la reprezentare în Camera Deputaţilor organizaţia ce a obţinut cel puţin 10% din acest coeficient (calculat prin împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate pentru alegerea Camerei Deputaţilor din toate circumscripţiile şi obţinute de partide politice, alianţe electorale şi politice, precum şi de organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale la numărul total de colegii uninominale pentru alegerea acestei Camere).

În cazul alegerilor locale române, pragul este de circumscripţie şi se stabileşte de către de biroul electoral de circumscripţie, fiind de 5% din numărul total al voturilor valabil exprimate la nivelul circumscripţiei; în cazul alianţelor politice şi electorale, acestui procent i se adăugă 2 % pentru al doilea membru al alianţei, iar pentru alianţele cu cel puţin 3 membri, pragul electoral este de 8 %430.

În cazul alegerilor din România pentru Parlamentul European, pragul electoral este de 5% din totalul voturilor valabil exprimate la nivel naţional431.

Efectele pragurilor electorale asupra reprezentativităţii Parlamentelor (respectiv a consiliilor locale şi judeţene, în cazul alegerilor locale) diferă în raport de sistemul în care se practică. În ţările ce au cunoscut totalitarismul comunist şi deci partidul unic, fiecare formaţiune politică are tendinţa de a se reprezenta pe sine, forţele politice de regrupare se creează greu, orice modalitate de scrutin ce tinde să restrângă prea mult accesul la Parlament fiind nocivă pentru reprezentativitate, pragurile electorale în aceste ţări fiind aşadar mici. În ţările cu lungă tradiţie democrată din Europa occidentală, acelaşi mod de scrutin şi pragurile electorale reduse (de 4% sau 5%) nu au niciodată drept consecinţă înlăturarea de la reprezentare a unei mari proporţii a voturilor exprimate432. În 1957, Curtea Constituţională germană a considerat că pragul electoral de 5% este rezonabil în raport cu obiectivul constituţional al bunei funcţionări a regimului parlamentar şi că respectă justiţia electorală433.

În Bulgaria, un prag de 4% stabilit la nivel naţional a provocat eliminarea reprezentării a aproape un sfert din voturile exprimate. În Polonia, pentru a combate dispersarea sufragiilor care se întâmplase în alegerile precedente, din 1991, când 19 partide ajunseseră să fie reprezentate în ansamblul legiuitor, deşi nu obţinuseră decât 12,3% din voturi, s-a stabilit, la alegerile din 1993, un prag naţional de 5% pentru partide şi de 8% pentru coaliţii. Această schimbare nu a modificat fracţionarea foarte puternică a opiniilor politice, astfel că 35% din voturile exprimate nu au dobândit reprezentare la nivelul Ansamblului legiuitor. Foştii comunişti (Partidul Social-429 Art. 47 alin. (3) şi (4) din legea 35/2008430 Art. 96 alin. (1) din legea 67/2004431 Art. 20 alin. (1) din legea 33/2007432 P. Martin, op. cit., paragraful 89433 D. Chagnollaud, op. cit., p. 190.

200

Democrat) şi Partidul Ţărănesc au dobândit majoritatea de 300 de locuri din 460 deşi nu reprezentau decât 36% din voturile exprimate.

E. Desemnarea aleşilor în reprezentarea proporţională

Problema atribuirii mandatelor persoanelor ce candidează în alegeri nu este incidentă decât în sistemele voturilor de listă, existând o „infinitate” de posibilităţi 434, însă cele mai importante dintre acestea pot fi precizate sintetic, urmând criteriul tipului de listă435.

În cazul listei libere (alegătorii putând să exprime o preferinţă pentru unul sau doi candidaţi ai partidului pe care îi aleg), locurile aceluiaşi partid vor fi atribuite candidaţilor care au cel mai mare număr de preferinţe, opţiunile alegătorilor determinând care sunt aleşii, dar neputându-se vota pentru candidaţi din liste diferite.

În cazul listei prestabilite blocate (variantă ce acordă cea mai mare importanţă aparaturii de partid în desemnarea candidaţilor, întrucât ordinea acestora pe listă este determinată înaintea votului, alegătorii neputând-o modifica, iar numărul de candidaţi de pe listă este, de regulă, egal cu cel al locurilor puse în joc în circumscripţie), alegătorul are un singur vot, pe care nu îl poate acorda decât unei singure liste. Sunt declaraţi aleşi, pentru fiecare listă, candidaţii în ordinea prestabilită şi în limita numărului de locuri ce i-au fost atribuite listei. Întâlnim acest sistem în România în cazul alegerilor locale şi al alegerilor pentru Parlamentul European.

În cazul listei prestabilite neblocate, alegătorii au posibilitatea de a modifica ordinea candidaţilor pe listă, în cazul celor ce nu o fac considerându-se că au votat pentru ordinea prestabilită propusă. În practică e foarte puţin probabil ca ordinea propusă să fie modificată de un număr suficient de mare de alegători pentru a o schimba.

Dacă lista este cu ordine prestabilită şi un singur vot preferenţial, în cazul circumscripţiilor unde trebuie aleşi mai mulţi reprezentanţi, fiecare partid prezentând o listă cu ordine prestabilită, alegătorul poate vota fie pentru listă, fie pentru un candidat de pe listă, votul considerându-se acordat pentru întreaga listă. Fiecare partid va avea un număr de locuri în funcţie de numărul de voturi obţinute de lista sa şi de candidaţii proprii: se determină un cât pentru fiecare partid, prin împărţirea numărului de voturi exprimate pentru lista sa şi pentru candidaţii săi la un număr mai mare cu o unitate decât numărul de locuri care i-au fost alocate. Pentru a fi aleşi, candidaţii trebuie să atingă acest cât. Pentru fiecare candidat se consideră în primul rând voturile exprimate pentru el. La acest număr se adaugă un număr de voturi ce i se repartizează dintre cele exprimate pentru lista în care se află, în funcţie de poziţia pe care o ocupă pe listă, astfel încât suma acestor numere să fie cât mai aproape de câtul determinat pentru partidul său.

Alegătorul care votează un candidat care în cele din urmă nu e ales contribuie la creşterea numărului de voturi acordate listei pe care se află respectivul candidat şi nu are nicio posibilitate de a ajuta la stabilirea candidaţilor ce vor primi mandatele, ordinea de pe listă hotărând în acest sens. De regulă, persoanele aflate în fruntea listei primesc marea majoritate a voturilor. Sistemul este practicat în Slovacia şi Slovenia, de pildă.

434 Ph. Lavaux, op. cit., p. 122435 Pentru exemplificări, vezi ibidem, precum şi P. Martin, op. cit., paragrafele 95-96

201

În situaţia listei fără ordine prestabilită şi cu un singur vot preferenţial, în circumscripţiile în care trebuie aleşi mai mulţi reprezentanţi şi fiecare partid prezintă o listă pe care candidaţii sunt înscrişi în ordine alfabetică, alegătorul votează pentru candidatul preferat, însă votul exprimat este considerat ca fiind acordat şi listei. Locurile sunt acordate partidelor în raport de numărul de voturi pe care le-au primit listele lor, calculat prin adunarea voturilor primite de candidaţii lor de pe liste. Locurile alocate unui partid sunt atribuite candidaţilor de pe propria listă care au primit cel mai mare număr de voturi.

Metoda Hagenbach-Bischoff practicată în Luxemburg este varianta care dă cea mai mare libertate alegătorului, acesta acordându-i preferinţa unui partid, dar exprimându-şi totodată şi opinia asupra unei chestiuni ce traversează toate partidele, alegându-i pe acei candidaţi ai diferitelor partide care îi împart această opinie. RP se demonstrează de această dată perfect compatibilă cu alegerea personală a alesului de către alegător.

Sistemul finlandez permite votul pentru un candidat într-un sistem de RP, presupunând că alegătorii votează câte un candidat şi nu o listă, voturile fiecărei liste fiind calculate prin totalizarea voturilor obţinute pentru candidaţii listei. Locurile se atribuie aplicând sistemul Hondt şi se distribuie, în cadrul listelor, candidaţilor care au obţinut cel mai mare număr de voturi. Sistemul este asemănător cu RP practicată în România în alegerile parlamentare, care se combină cu votul uninominal. Per ansamblu, în ce priveşte impactul diferitelor variante ale RP asupra transformării voturilor în mandate, există trei mari reguli aplicabile436:

- cu cât creşte numărul mediu de locuri puse în joc în circumscripţii, cu atât un sistem proporţional devine mai efectiv proporţional437 (sau, dacă ne raportăm la formularea comparativ-sintetică a lui F. Bon, „scrutinul majoritar este un scrutin proporţional ce se derulează în unităţi teritoriale în care nu se alege decât un deputat. Cu cât ne apropiem de această situaţie, cu atât efectul majoritar (al RP, s. n.) va fi mai important”438;

- cu cât creşte numărul mediu de locuri puse în joc în circumscripţii, cu atât diferitele sisteme proporţionale tind să ajungă la aceleaşi rezultate (convergenţa);

- toate variantele RP, chiar şi cele mai proporţionale, suprareprezintă partidele mari în detrimentul partidelor mici. Chiar şi în sistemele proporţionale cele mai favorabile partidelor mici (Sainte-Lague sau sistemul celui mai mare rest), dacă aceste partide sunt suprareprezentate la nivelul unei circumscripţii, dar la nivel general sunt slab reprezentate, vor fi împiedicate în mod frecvent să obţină locuri în alte circumscripţii, ceea ce duce la o subreprezentare a lor la nivel global.

În ordinea descrescătoare a caracterului favorabil marilor partide, variantele RP se prezintă astfel: sistemul Hondt, votul unic transferabil, Sain-Lague modificată şi sistemul celui mai mare rest.

436 Reguli ce se regăsesc în majoritatea doctrinei, însă meritul sintetizării lor îi aparţine lui P. Martin, op. cit., paragrafele 89-90437 J. Hogan, Elections and Representation, Cork, Cork University Press, 1945, citată de C. Emeri, op. cit., p. 330438 O. Ihl, op. cit., paragraf 59

202

Secţiunea 4. Scrutinele mixte

A. Definiţie, evoluţie şi criterii de clasificare

Constituind scrutine de compromis, îmbinări între RP şi SM, în încercarea, de regulă, de a combina avantajele practice ale acestora – justiţia electorală, respectiv crearea unei majorităţi parlamentare suficient de largi pentru a susţine stabilitatea guvernamentală, scrutinele mixte sunt susceptibile de a îmbrăca o pluralitate covârşitoare de forme. Dincolo de acestea, ele prezintă ca trăsătură distinctivă generală complexitatea tehnică, ceea ce le fragilizează, cauză pentru care, de-a lungul timpului, practica lor în democraţiile consolidate fie s-a redus, fie s-a rafinat.

Concomitent însă, în pofida acestei complexităţi tehnice şi graţie mirajului, uneori chiar realităţii reunirii avantajelor tipice SM şi RP, elemente ce descriu de altfel specificul tensiunii interne a scrutinelor mixte, s-a întâmplat ca odată cu democratizarea sistemelor constituţionale din Europa Centrală şi de Est, precum şi din continente fără tradiţie democratică, precum Asia, să se opteze din ce în ce mai extins pentru scrutine mixte, în ţări precum Taiwan, Coreea (însă numai temporar), Albania, Estonia, Cehia, Polonia, Lituania, Rusia. Explicabil, întrucât RP favorizează pluralismul politic şi formaţiunile politice mai puţin puternice, numeroase în cadrul democraţiilor tinere.

În plus, chiar democraţii cu tradiţie, actualmente state membre ale Uniunii Europene, păstrează soluţia scrutinului mixt: Germania, Franţa, Italia. În cazul Italiei, la fel ca şi în Japonia, prezenţa unui scrutin mixt se explică prin necesitatea de a contribui la rezolvarea crizelor politice recurente.

Criteriile de clasificare aplicate în doctrină în vederea regrupării diverselor tipologii de scrutine mixte în cadrul acestei categorii profund neomogene sunt, în principal, două: criteriul omogenităţii geografice, în raport de care scrutinele mixte pot fi geografic mixte, respectiv geografic omogene439 şi criteriul finalităţii scrutinului, în raport de care scrutinele mixte sunt cu finalitate majoritară, respectiv cu finalitate proporţională. Criteriul finalităţii se aplică în interiorul subcategoriei scrutinelor mixte geografic omogene.

Mai există, de asemenea, aşa numitele sisteme mixte paralele, în cadrul cărora combinarea SM cu RP, spre deosebire de sistemele mixte cu finalitate majoritară, respectiv proporţională, nu se realizează cu scopul de a compensa dezavantajele celor două moduri de scrutin. Scrutinele mixte paralele asigură reprezentativităţi diferite, întrucât trimit în Parlament două tipuri de reprezentanţi, cu modalităţi de legitimare prin vot diferite.

Dincolo de facilitarea accesului în Parlament a partidelor mici, în cazul statelor cu Parlamente bicamerale, alegerea prin scrutine diferite a membrilor celor două Camere reprezintă unul dintre elementele care contribuie, cu mai mult sau mai puţin succes, la complementarizarea camerelor în cadrul bicameralismului. În cadrul Uniunii Europene, Franţa, Cehia, Lituania, Polonia şi Spania practică scrutine mixte paralele.

439 P. Martin, op. cit., paragrafele 98 şi urm.

203

B. Scrutine geografic mixte

Scrutinele geografic mixte au ca principiu comun combinarea unui SM uninominal sau plurinominal în circumscripţiile în care este pus în joc cel mai redus număr de mandate cu RP în circumscripţiile cu populaţie numeroasă şi în care este pus în joc cel mai mare număr de locuri440.

Acest tip de scrutin este practicat în Franţa pentru alegerea senatorilor la nivelul departamentelor, o dată la 3 ani, cu ocazia reînnoirii Senatului. Conform art. L. 294 şi L. 295 din Codul electoral, în departamentele în care sunt aleşi trei senatori sau mai puţin, se votează conform SM la două tururi, iar în celelalte departamente se votează conform RP (varianta celei mai mari medii), fără panachage sau vot preferenţial. Pentru a fi ales din primul tur, candidatul trebuie să fi obţinut majoritatea absolută a voturilor valabil exprimate şi egală în număr cu cel puţin un sfert din electorii înscrişi, în al doilea tur fiind suficientă majoritatea relativă, în caz de paritate fiind declarat câştigător alesul cel mai în vârstă.

Scrutinul pentru alegerea senatorilor este indirect, senatorii fiind aleşi de către un colegiu electoral compus din deputaţi, consilieri regionali, consilieri generali şi delegaţi ai consiliilor municipale sau supleanţi ai acestor delegaţi, prin vot obligatoriu (art. L. 318 din Codul electoral).

Dacă ne raportăm însă la alegerile parlamentare franceze în ansamblu, scrutinul este unul mixt paralel, întrucât deputaţii sunt aleşi în mod direct prin SM uninominal la două tururi. Pentru a fi ales din primul tur este necesară majoritatea absolută a voturilor valabil exprimate, care să constituie în acelaşi timp mai mult de 25% din voturile alegătorilor înscrişi pe listele electorale din circumscripţie. În cazul în care se organizează al doilea tur, pot participa la acesta numai candidaţii care au obţinut, la primul tur, cel puţin 12,5% din voturile valabil exprimate, câştigător fiind candidatul care obţine majoritatea simplă.

În România anilor 1919 – 1922 scrutinul practicat a fost mixt din punct de vedere geografic: în Transilvania şi Bucovina se utiliza SM uninominal la două tururi, iar în Valahia, Moldova şi Basarabia RP în sistem Hondt, votul cu panachage şi cât electoral de tip Hagenbah-Bischoff441.

În doctrină s-a atras atenţia asupra faptului că scrutinul geografic mixt poate fi periculos pentru justiţia modalităţii de constituire a organului reprezentativ astfel ales, cât timp un partid dominant în zonele unde se practică SM (cele mai puţin populate), chiar dacă este minoritar în restul teritoriului ţării, este avantajat în raport cu partidele care se află în poziţia inversă, ceea ce s-a verificat în practică la alegerile islandeze din 1931442.

440 Idem, paragraf 98441 C. Preda, Sistemul de partide şi familiile politice din România postcomunistă, în J.-M. de Waele, Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 292442 P. Martin, op. cit., paragraf 98

204

C. Scrutinele geografic omogene

Spre deosebire de scrutinele geografic mixte, scrutinele mixte geografic omogene nu juxtapun SM şi RP pornind de la scindarea dintre circumscripţiile electorale în funcţie de numărul de mandate puse în joc la nivelul acestora, ci presupun aplicarea unui anumit tip de combinaţie între SM şi RP, pentru a compensa dezavantajele unuia sau altuia dintre acestea.

Astfel, categoria scrutinelor mixte geografic omogene cuprinde o diversitate considerabilă de variante, majoritatea dintre acestea putându-se grupa în două mari subcategorii: scrutinele mixte cu finalitate proporţională şi scrutinele mixte cu finalitate majoritară.

Acestora li se adaugă, ca forme de scrutine mixte „intermediare” între cele două categorii: scrutinul de listă cu înrudire, sistem mixt apropiat de cele cu finalitate proporţională, dar al cărui efect proporţional a constituit în practică mai degrabă un rezultat al hazardului decât al conceperii tehnice care să-i dea o finalitate proporţională evidentă; scrutinele ce combină SM plurinominal şi RP, ale căror efecte practice au demonstrat însă imposibilitatea de a garanta reprezentarea minorităţilor celor mai importante.

Din această cauză, acest ultim tip de scrutine mixte a fost considerat ca având, de fapt, o dominantă majoritară, ceea ce îl apropie, prin prisma efectelor (şi nu a finalităţii dorite şi care a fundamentat conceperea lor, finalitatea proporţională, pe care nu a reuşit să o transforme în realitate), mai degrabă de scrutinele mixte cu finalitate majoritară.

C 1. Scrutinul de listă cu înrudire

Considerat un scrutin mixt dominat de RP443, scrutinul de listă cu înrudire a fost practicat în Franţa, la alegerile din 1951 şi 1956, în baza Legii din 9 mai 1951, fiind înlocuit cu SM uninominal la un tur, din cauza imposibilităţii dovedite de a asigura realizarea finalităţii proporţionale propuse.

Scrutinul presupunea că listele de candidaţi din cadrul uneia şi aceleiaşi circumscripţii electorale (departamentul) se puteau declara ca „înrudite”, situaţie în care voturile obţinute de acestea se adunau.

Dacă o listă sau o înrudire de liste obţinea majoritatea absolută, obţinea toate mandatele puse în joc la nivelul circumscripţiei, conform SM de listă. În caz contrar, mandatele se repartizau listelor de sine stătătoare sau înrudirilor de liste, conform RP, varianta celei mai mari medii. Aceeaşi variantă a celei mai mari medii era ulterior folosită pentru a repartiza, în interiorul unei înrudiri de liste, mandatele obţinute de aceasta.

C 2. Scrutine mixte cu finalitate proporţională (compensatorii)

Îmbinând SM uninominal, în majoritatea cazurilor la un tur, cu RP, aceste scrutine mixte sunt practicate în sistemele în care există două tipuri de parlamentari: cei aleşi pe baza SM, respectiv cei aleşi pe liste, conform RP.

443 Gh. Iancu, Gh. Glăvan op. cit., p. 41

205

Ca regulă generală, în aceste scrutine mixte alegătorul dispune de două voturi, pe care le exercită separat pentru alegerea deputaţilor conform SM uninominal, respectiv pentru alegerea reprezentanţilor conform RP. Există însă şi excepţii de la regula celor două voturi, precum alegerea senatorilor în Italia.

În cadrul acestor modalităţi de scrutin, pentru asigurarea justiţiei electorale, aşadar pentru se corija dezavantajul disproporţionalităţii ce rezultă din practicarea SM uninominal, acesta se combină, de manieră compensatorie (de unde şi calificarea acestor sisteme ca fiind compensatorii) cu RP, tinzându-se către proporţionalitatea reprezentării.

Luarea în considerare a acestei finalităţi a determinat o parte a doctrinei, ce-i drept, minoritară, să considere anumite asemenea scrutine mixte ca fiind, în realitate, pe deplin şi declarat proporţionale, de reprezentare proporţională de compensaţie444, numite şi reprezentare proporţională personalizată (pentru a sugera că se combină efectul proporţional al reprezentării cu efectul personal al alegerii anumitor candidaţi, efect specific scrutinului majoritar uninominal) ce tinde către o proporţionalitate integrală445.

Principiul acestor scrutine este ca o parte din mandate să se atribuie la nivelul circumscripţiilor, prin SM uninominal la un tur, iar restul de mandate să fie acordate la un nivel de repartizare superior, cu titlu compensatoriu, conform RP, în scopul atingerii, mai mult sau mai puţin puternică, a proporţionalităţii. De altfel, există şi opinii care, luând în considerare acele variante de scrutine mixte în care finalitatea proporţională este mai redusă, califică, în bloc, scrutinele mixte cu o asemenea finalitate drept mixte echilibrate446.

Reprezentative pentru acest gen de scrutin mixt sunt, în ordinea descrescătoare a intensităţii cu care satisfac finalitatea proporţională, sistemul german de alegere a Bundestagului (începând cu anul 1946), scrutinul practicat la alegerile pentru deputaţi şi senatori în Italia începând cu 1994 şi scrutinul japonez din 1994. În cadrul Uniunii Europene, Ungaria practică, de asemenea, un scrutin mixt cu finalitate proporţională.

C 2. 1. Scrutinul german

Complexitatea intrigantă a acestui scrutin face să fie prezentat elogios în mai toată doctrina de drept public ce îl consideră a fi mixt447, puţini fiind autorii ce îi critică punctele riscante, referitoare în special la greutăţile pe care le întâmpină alegătorii în a înţelege modul de repartizare tehnică a mandatelor448: jumătate conform SM la un tur, jumătate conform RP.

Alegătorul dispune de două voturi, apreciate distinct la deschiderea urnelor: primul este acordat direct, uninominal, pentru alegerea prin SM la un tur a 328 dintre membrii Bundestagului; cel de-al doilea vot se acordă listelor de partid, la nivelul

444 P. Martin, op. cit., paragraf 84, cu privire la sistemul german445 Ph. Lavaux, op. cit., p. 125., cu privire la sistemul german446 J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 180-182447 D. C. Dănişor, op. cit., p. 392, D. Chagnollaud, op. cit., p. 186, Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 43, L. Favoreu P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, A. Roux, O. Pfersmann, G. Scoffoni, op. cit., p. 544, J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 181448 Printre aceştia, vezi A. Reynolds, B. Reilly, A. Ellis, Electoral System Design: The new International IDEA handbook, Ed. Trydells Tryckeri, Stockholm, 2005, p. 95

206

Landurilor, pentru alegerea celorlalţi 328 de membri. Cu luarea în calcul a acestor din urmă voturi, care sunt decisive, se stabileşte mai întâi, aplicând RP (sistemul Hondt până în 1983), numărul de locuri la care are dreptul fiecare partid în cadrul fiecărui Land. Mai apoi, voturile acordate uninominal sunt luate în calcul pentru a stabili lista candidaţilor efectiv aleşi, ţinând cont de repartizarea abstractă făcută anterior. În cele din urmă, locurile rămase neacordate se atribuie în ordinea listei prezentate în fiecare Land.

Dacă la capătul acestor operaţiuni un partid obţine mai puţine locuri decât numărul total de mandate la care are dreptul la nivelul unui Land, diferenţa este compensată, partidului oferindu-i-se, în plus, un număr suficient de mandate, mandate ce vor fi atribuite candidaţilor partidului, în ordinea înscrierii lor pe lista respectivă, utilizată la al doilea vot.

Dacă un partid a obţinut la nivelul unui Land mai multe mandate de circumscripţie decât numărul de mandate la care are dreptul la nivelul unui Land, aceste locuri suplimentare îi rămân câştigate, adăugându-se efectivului normal al Bundestagului, numărul de locuri în această Cameră a deputaţilor federală fiind aşadar variabil449.

Pragul electoral practicat în acest sistem este alternativ: 5% din voturile exprimate la nivel federal sau 3 mandate directe obţinute.

Dublul vot de care dispun electorii în acest sistem a fost considerat potenţial periculos, întrucât partidele ar putea să nu-şi prezinte oficial candidaţii la scrutinul uninominal, lăsându-i să se prezinte ca şi candidaţi sau susţinuţi de un partid artificial, ceea ce le-ar asigura prioritatea în mandate directe obţinute, beneficiind totodată şi de maximum de compensare450.

O RP compensatorie asemănătoare variantei din sistemul german este practicată şi în cadrul scrutinelor mixte din Estonia (începând cu anul 1992, practicându-se lista deschisă şi votul preferenţial obligatoriu în 11 circumscripţii plurinominale)451 şi în Noua Zeelandă (începând cu 1993, sistemul de scrutin fiind adoptat prin referendum).

C 2. 2. Scrutinul italian din 1994

Considerat a fi un sistem foarte complicat, chiar bizantin, denumit ironic, de către Giovanni Sartori, Mattarellum, după numele celui care l-a propus452, scrutinul mixt italian introdus prin legea din 1993 prezintă o finalitate proporţională mai redusă decât în cazul sistemului german, întrucât, pe de o parte, nu există mandate care să se atribuie prin compensare, în plus faţă de numărul de mandate puse în joc, iar pe de altă parte, doar un sfert din mandatele de la nivelul Parlamentului se atribuie conform reprezentării proporţionale, şi nu o jumătate, ca în cazul german. Cu toate acestea, nu

449 Pentru exemplificare, în cazul alegerilor din 1990, vezi D. Chagnollaud, op. cit., p. 186450 P. Martin, op. cit., paragraf 87451 Pentru detalii asupra sistemului eston, vezi S. Birch, Electoral systems and party systems in Europe East and West, în Perspectives on European Politics and Society 2, no. 3/2001, p. 355-377452 Ph. Lavaux, op. cit., p. 795

207

poate fi considerat un scrutin mixt cu dominantă majoritară, aşa cum au făcut-o anumite opinii doctrinare453.

Sistemul italian presupune aşadar că trei sferturi din deputaţi şi tot atâţia senatori sunt aleşi prin SM uninominal la un tur, restul de mandate repartizându-se conform RP de listă, însă nu în mod independent de mandatele atribuite prin SM, ci după sustragerea sufragiilor utile obţinute prin acesta din urmă.

Dincolo de această regulă generală, alegerea senatorilor diferă de cea a deputaţilor. Pentru aceasta din urmă, excesiv de complexă, motiv pentru care nu o vom preciza, alegătorii dispun de două voturi, efectul de compensare fiind mai redus decât în cazul alegerilor senatoriale.

Alegerea senatorilor, mai puţin complicată454, presupune că alegătorul dispune de un singur vot, exercitat exclusiv pe baza SM, într-un colegiu uninominal. Fiecare candidat din colegiu are posibilitatea, şi nu obligaţia, de a se afilia unei liste de partid, putând deci candida ca independent. Listelor de partid li se va aplica RP, astfel că votul alegătorului are o implicaţie proporţională.

Voturile obţinute la nivelul colegiilor de către fiecare candidat afiliat la o listă se adună la nivel regional. Din acest total se sustrage (termenul italian specific este acela de „scorporo”) totalul de voturi obţinute de candidaţii câştigători, aleşi uninominal şi apoi se trece la repartizarea acelor mandate care, conform legii, se atribuie aplicând RP, conform metodei Hondt. Astfel, niciun vot util în cazul SM nu contribuie la distribuirea proporţională a mandatelor, compensarea proporţională vădindu-se prin aceea că o formaţiune politică ce are mulţi senatori aleşi direct nu beneficiază de multe mandate în urma aplicării RP455. Astfel, acest tip de alegere a senatorilor favorizează formaţiunile politice mici.

C 2. 3. Scrutinul japonez din 1994

Spre deosebire de exemplul italian, scrutinul japonez instituit în 1994 pentru alegerea Camerei Reprezentanţilor din cadrul Dietei este etanşeizat, finalitatea sa proporţională fiind mult mai redusă.

Scrutinul presupune că 300 dintre membrii Camerei sunt aleşi prin SM uninominal la un tur, ceilalţi 200 fiind aleşi prin vot de listă, conform RP, în 11 circumscripţii, aplicându-se metoda Hondt.

Scopul acestei opţiuni electorale este de a creşte autoritatea de care dispun partidele în ce priveşte candidaturile, prin introducerea listelor de partid, finalitate repusă însă în cauză prin reforma din anul 2000, în urma căreia alegătorii au de optat între candidaturile individuale asociate partidelor şi listele de partid, cu ocazia votării pentru cele 100 de mandate repartizate conform RP456.

453 D. Chagnollaud, op. cit., p. 187454 Idem, p. 798455 P. Martin, op. cit., paragraf 105456 Ph. Lavaux, op. cit., p. 631-632

208

C 2. 4. Scrutinul din Ungaria

Scrutinul mixt compensator din Ungaria presupune că 176 din membrii Parlamentului monocameral sunt aleşi prin SM uninominal la două tururi, în tot atâtea circumscripţii uninominale, cel mult 152 de parlamentari sunt aleşi prin RP de listă în 20 de circumscripţii departamentale, iar 58 de mandate sunt compensatorii, atribuindu-se partidelor sau coaliţiilor la nivel naţional în raport de resturile lor electorale.

S-a susţinut că această formulă garantează un minimum de reprezentare pluralistă şi o suprareprezentare a partidului câştigător la turul decisiv al scrutinului uninominal, caracterul mixt al scrutinului făcând uneori să fie imposibil de determinat cu precizie care dintre cele două aspecte, majoritar sau proporţional, îl condiţionează sau îl limitează pe celălalt457.

Alegătorul dispune de două voturi, fiecare competitor electoral, partid politic sau coaliţie putând propune câte un candidat în fiecare dintre circumscripţiile uninominale, câte o listă în fiecare dintre circumscripţiile departamentale, precum şi o listă la nivel naţional.

Se aplică un prag electoral de 5% pentru fiecare listă, atât la nivel departamental, cât şi la nivel naţional.

Mandatele se repartizează în trei etape: în prima etapă, sunt declaraţi aleşi candidaţii care obţin cel puţin majoritatea absolută la primul tur, în circumscripţiile uninominale, sub condiţia ca cel puţin jumătate din numărul electorilor înscrişi în listele electorale să fi participat la scrutin (în caz contrar, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care pot participa toţi candidaţii înscrişi la primul tur, fiind câştigători candidaţii ce au obţinut majoritatea simplă, sub condiţia să fi participat la scrutin cel puţin 25% din electorii înscrişi pe liste). Dacă niciun candidat nu obţine majoritatea absolută la primul tur, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care pot participa candidaţii ce au obţinut 15% din voturi la primul tur, fiind declaraţi aleşi candidaţii ce au obţinut majoritate simplă, sub condiţia ca la acest al doilea tur să fi participat 25% din alegătorii înscrişi pe liste.

În a doua etapă se repartizează mandatele la nivel departamental, pe liste, împărţindu-se numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă la un cât de circumscripţie rectificat (numărul de voturi valabil exprimate la nivelul circumscripţiei / ( numărul de mandate puse în joc + 1) + 1 ) şi reţinându-se partea întreagă.

În a treia etapă se adună la nivel naţional, pentru fiecare partid sau coaliţie în parte, voturile exprimate în primul tur declarat valid în favoarea candidaţilor care nu au câştigat în circumscripţiile uninominale şi voturile ce constituie resturile electorale din a doua etapă de repartizare. Pe baza numărului obţinut se stabileşte, proporţional, numărul de mandate ce revine fiecărei liste dintre cele propuse la nivel naţional458.

457 J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 183458 J. Simon, Electoral law in Central Eastern Europe, Central European Political Science Review nr. 2/2000, p. 121-143

209

C 3. Scrutine ce combină scrutinul majoritar plurinominal şi reprezentarea proporţională

Un asemenea tip de scrutin mixt, considerat, prin prisma efectelor practice, inverse celor dorite, scrutin mixt cu dominantă majoritară459, a fost folosit în Franţa la alegerile din 1919 şi 1924, desfăşurate la nivelul departamentelor.

Constituind o îmbinare între SM de listă non-blocată şi RP, scrutinul presupunea că alegătorul dispunea de atâtea voturi câte mandate erau puse în joc la nivelul circumscripţiei. Alegerile se desfăşurau la un singur tur, fiind consideraţi aleşi candidaţii ce obţineau majoritatea absolută a voturilor valabil exprimate.

Mandatele rămase nerepartizate se repartizau listelor de candidaţi, aplicându-se metoda Hare : pentru fiecare listă se însuma numărul de voturi obţinute de candidaţii listei, această sumă se împărţea la numărul de candidaţi ai listei, obţinându-se media listei. Listele se clasificau în ordinea descrescătoare a mediilor, mandatele repartizându-se în această ordine, iar în situaţia în care rămâneau resturi electorale (mandate încă neacordate), se acordau listei aflate prima în această ordonare descrescătoare a lor.

C 4. Scrutine mixte cu finalitate majoritară

Considerate ca având finalitate majoritară întrucât presupun folosirea RP pentru o parte redusă a mandatelor de repartizat şi doar ca tehnică de a asigura un minimum de reprezentativitate partidelor minoritare, scopul principal rămânând asigurarea unei majorităţi puternice în favoarea listei câştigătoare, cele mai reprezentative asemenea scrutine mixte sunt: cel instituit de legea electorală italiană din 1924; sistemul electoral municipal francez instituit prin legea electorală din 1982, practicat în alegerile din 1983 şi scrutinul instituit de legea electorală română din 1926. Toate aceste scrutine presupun existenţa unei puternice prime majoritare.

C 4. 1. Scrutinul mixt italian din 1924

Modalitatea de scrutin introdusă de regimul mussolinian în 1924460 presupunea existenţa a 15 circumscripţii, listei câştigătoare la nivel naţional asigurându-i-se două treimi din mandate, sub condiţia de a fi obţinut 25% din voturile valabil exprimate. Restul de mandate se repartiza la nivel de circumscripţie, conform RP.

În practică, prima majoritară nu a fost însă necesară, partidul fascist obţinând 65% din voturi la nivelul întregii ţări.

C 4. 2. Scrutinul electoral municipal francez din 1983

Aplicabil exclusiv comunelor cu mai mult de 3. 500 de locuitori, acest scrutin461 combină SM plurinominal la două tururi cu RP. Spre deosebire de scrutinul precedent, care presupunea un scrutin de liste blocate, la două tururi, între care nu era

459 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 40-41460 P. Martin, op. cit., paragraf 109461 Idem, paragrafele 109-111; J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 173-175

210

permisă fuzionarea listelor, lista câştigătoare obţinând toate mandatele puse în joc la nivelul circumscripţiei, scrutinul introdus prin legea din 1982 a permis fuzionarea între listele care obţinuseră mai mult de 5% din voturile valabil exprimate, la al doilea tur având acces numai listele care obţinuseră 10% din voturi. Totodată, numai aceste liste puteau constitui bază pentru o fuziune.

Jumătate din mandate era repartizată din oficiu listei câştigătoare la primul sau la al doilea tur, cealaltă jumătate fiind acordată, conform RP, tuturor listelor care obţinuseră mai mult de 5% din voturi, inclusiv listei câştigătoare. Astfel, lista care ar fi obţinut 51% din sufragii avea asigurate mai mult de trei sferturi din mandate.

Principalul avantaj al acestui scrutin fundamental majoritar, graţie căruia a inspirat legile din 1999 şi 2003 referitoare la alegerea consilierilor regionali, rezidă în capacitatea de a permite cristalizarea unei majorităţi nete, care să gestioneze interesele comunităţilor locale.

Dezavantajul considerabil al scrutinului a fost dat de efectul fixării de praguri diferite pentru accesul la al doilea tur (10%), respectiv pentru a participa la repartizarea de mandate (5%), astfel încât se putea întâmpla ca un câştig mai mare de voturi să antreneze o pierdere la nivelul mandatelor obţinute.

C 4. 3. Scrutinul român din 1926

Considerată, la epoca adoptării sale, ca având scopul nemărturisit „de a asigura în România guverne dictatoriale”462, legea electorală din 27 martie 1926 a instituit un sistem de alegere a membrilor Camerei Deputaţilor bazat pe suprareprezentarea formaţiunii politice majoritare, prin instituirea primei electorale, şi pe o slabă reprezentare a formaţiunilor minoritare, permisă de Constituţia în vigoare (din 1923), care garanta exclusiv principiul reprezentării minorităţilor în Camera Deputaţilor, nu şi o reprezentare care să respecte strict proporţia voturilor obţinute463.

Scrutinul presupunea votarea în cadrul circumscripţiilor reprezentate de judeţe, centralizarea sufragiilor realizându-se mai întâi la nivel naţional, de către Comisia Electorală Centrală, apoi la nivelul circumscripţiilor. Se calculau mai întâi procentele de voturi obţinute la nivelul ţării de către fiecare partid, în funcţie de numărul total al votanţilor din ţară. În cazul în care un anumit partid obţinea 40% din totalul voturilor, era declarat „grupare majoritară”, celelalte partide fiind declarate grupări minoritare. Partidele care nu atingeau pragul de 2% din totalul voturilor pe ţară nu aveau drept de reprezentare în Parlament.

Cu toate acestea, repartizarea mandatelor se realiza, într-o primă etapă, la nivel de circumscripţie, în favoarea grupărilor minoritare, inclusiv a celor care la nivel naţional nu obţinuseră 2% din voturi, sub condiţia să fi obţinut majoritatea absolută la nivelul vreunei circumscripţii. Acestora li se acorda, la nivel de circumscripţie, un număr de mandate proporţional cu procentul de voturi obţinute în raport cu totalul de voturi valabil exprimate la nivelul circumscripţiei respective.

462 Afirmaţia îi aparţine lui Virgil Madgearu, conform lui M. Dogan, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” în România, Bucureşti, 1946, p. 48, citat de T. Drăganu, op. cit., p. 374. 463 Ibidem

211

Mandatele astfel atribuite se scădeau din numărul total de mandate de deputaţi, iar voturile obţinute de grupările minoritare în circumscripţiile în care câştigaseră majorităţi absolute se scădeau din totalul voturilor obţinute de acestea în întreaga ţară.

În a doua etapă de repartizare, la nivel naţional, mandatele rămase nerepartizate se atribuiau jumătate grupării politice declarate majoritare, jumătate între toate formaţiunile participante la alegeri, inclusiv cea majoritară, proporţional cu procentul de voturi obţinut de fiecare.

Mandatele atribuite grupării majoritare se repartizau pe circumscripţii după ce se scădeau din numărul mandatelor fixate de lege pentru fiecare circumscripţie mandatele atribuite grupărilor minoritare. Se ajungea, în practică, la situaţia în care cu doar 40% din totalul sufragiilor exprimate la nivel naţional, gruparea majoritară să obţină mai mult de 70% din mandate.

Dacă nicio grupare nu era declarată majoritară, mandatele se repartizau între toate formaţiunile politice participante la alegeri, proporţional cu procentul de voturi obţinut de fiecare. Însă riscul ca partidul guvernamental să nu ajungă să fie declarat grupare majoritară era, în practică, extrem de redus, întrucât acest partid beneficia de zestrea electorală constând în masa alegătorilor care, fie că nu este încadrată într-un partid, fie că nu manifestă simpatii politice permanente pentru un partid, votează întotdeauna cu guvernul, indiferent al cărui partid este acesta464.

Inechitatea evidentă a scrutinului a fost aspru criticată, iar aplicarea sa a dat naştere la majorităţi covârşitoare în favoarea guvernelor ce au beneficiat de primele electorale, la 6 din cele 7 alegeri desfăşurate sub imperiul legii din 1926.

CAPITOLUL II. Consecinţele tipurilor de scrutin

Scrutinul nu influenţează doar transformarea voturilor în mandate, aspect în raport de care se defineşte, depăşindu-l ca importanţă. Există mai multe planuri la nivelul cărora se manifestă importanţa tipului de scrutin şi a modificărilor acestuia într-un sistem constituţional: sistemul de partide, numărul şi autonomia actorilor politici ce se manifestă în cadrul acestuia (la nivel naţional, respectiv local); reprezentarea parlamentară, implicit separaţia puterilor în stat, actul guvernării, calitatea şi durata acestuia; psihologia electoratului.

Influenţând aşadar regimul politic în ansamblul său, de o manieră mult mai evidentă în cazul SM decât în cel al RP, modalităţile de scrutin sunt, în egală măsură, un produs al regimurilor politice.

Consecinţele scrutinelor, pe care le vom preciza sintetic, dată fiind complexitatea lor, nu se traduc însă niciodată în impunerea anumitor efecte pe planurile menţionate, ci exclusiv în influenţarea acestora, încurajând sau defavorizând anumite evoluţii.

De asemenea, ca regulă generală, consecinţele scrutinelor mixte constituie combinaţii ale consecinţelor SM, respectiv ale RP, în cadrul cărora preponderenţa consecinţelor uneia sau alteia dintre cele două modalităţi de scrutin este corespunzătoare ponderii fiecăreia în cadrul scrutinului mixt.

464 T. Drăganu, op. cit., p. 375, citându-l, cu privire la definiţia zestrei electorale, pe M. Ivan, Evoluţia partidelor noastre politice (1919-1932), Sibiu, p. 28

212

Schimbarea tipurilor de scrutin nu constituie niciodată soluţia unică prin care fie să se pună capăt disfuncţionalităţilor unui regim politic în ansamblul său, fie să se substituie un anumit tip de regim politic dorit unuia preexistent şi funcţional. Observarea istorico-evolutivă a consecinţelor modificării tipului de scrutin într-un sistem sau altul a permis mai multe constatări465.

Mai întâi, schimbarea modurilor de scrutin intervine aproape mereu în momente de crize politice care antrenează bulversări mult mai ample decât cele existente la nivelul implicând modul de scrutin. Situaţiile existente recent în sistemul japonez şi cel italian sunt exemplificative în acest sens. În cazul japonez, înlocuirea votului unic non-transferabil cu un scrutin mixt nu a fost posibilă decât fiindcă sistemul politic se destabilizase. În cazul italian, înlocuirea RP, după o practică de decenii, cu un sistem mixt cu dominantă majoritară nu s-ar putea înţelege fără să se ţină cont de destabilizarea judiciară a sistemului politic italian, provocată de anchetele asupra finanţării partidelor.

Atât în situaţii de criză, cât şi în afara acestora, modificarea tipului de scrutin trebuie să se bucure totodată şi de un larg consens al clasei politice. De pildă, menţinerea SM la un tur uninominal în Marea Britanie este efectul unui consens între cele două partide importante, ce pot astfel să spere la împărţirea puterii prin alternanţă. În sistemele proporţionale unde există multipartidism accentuat, multe dintre formaţiunile politice mici sau medii se opun schimbării tipului de scrutin, pentru că se tem să piardă posibilitatea de a fi reprezentate la nivelul Parlamentului în cazul aplicării SM. Mai mult, tendinţa naturală a partidelor parlamentare de a-şi asigura o anumită continuitate la nivelul structurilor statale unde sunt reprezentate le determină să se teamă de compromiterea realegerii lor prin trecerea la un nou mod de scrutin.

Fără acord al forţelor politice din sistem, schimbarea tipului de scrutin este cvasi-imposibilă. Astfel s-a întâmplat în Irlanda anilor 1977 şi 1981, de exemplu, unde partidele conservatoare au încercat să înlocuiască RP cu SM uninominal la un tur, însă coaliţia celorlalte partide din sistem a blocat punerea în practică a modificării. Extinderea RP la nivel european după primul război mondial rămâne rezultatul unui consens existent în contextul unor reforme cu mult mai vaste.

În lumina acestor realităţi, stabilitatea tipurilor de scrutin este de preferat la nivel de principiu, modificările netrebuind să se datoreze unor interese conjuncturale ale clasei politice. Ne exprimăm speranţa că sistemul român, cu recenta modificare a scrutinului în cazul alegerilor parlamentare, însoţită de exprimarea publică a dezideratului anumitor forţe politice de a asigura trecerea la SM, nu se va înscrie în categoria sistemelor care, din diverse raţiuni, au schimbat major scrutinul nu mai puţin de 10 ori în decurs de un secol (Franţa sau Italia, de pildă). În cealaltă extremă se situează ţări precum Marea Britanie care, în acelaşi interval, a cunoscut o singură modificare a scrutinului şi chiar SUA, ce au cunoscut una singură.

Dincolo de aceste precizări, subliniem că analiza consecinţelor tipurilor de scrutin s-a datorat în mod prioritar susţinătorilor SM, care, fiind nevoiţi să-i justifice injustiţia în ce priveşte transformarea voturilor în mandate, au încercat, mai mult sau mai puţin convingător, dar, fără tăgadă, admirabil, să-i argumenteze vastitatea influenţei.

465 P. Martin, op. cit., paragrafe 144-148

213

Secţiunea 1. Consecinţe asupra sistemului de partide

Sistemul de partide nu trebuie confundat cu simpla sumă a partidelor politice existente într-o societate dată, neputând fi aşadar calificat în funcţie de numărul acestora. Ideea însăşi de sistem presupune existenţa de raporturi, interacţiuni între elementele componente, în funcţie de anumite variabile. Definirea sistemului de partide şi calificarea acestuia trebuie deci să ţină cont, pe de o parte, de acest aspect, iar pe de altă parte să ia în considerare capacitatea partidelor politice de a-şi realiza scopul, acela de a contribui la formarea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, în special prin influenţarea actului guvernării (situându-se fie „la putere”, fie „în opoziţie”), în raport de propriile convingeri, ideologii, doctrine, viziuni asupra unui model de societate pe care doresc a-l pune în practică.

Astfel, sistemul de partide reprezintă ansamblul relaţiilor dintre partidele aflate în interacţiune într-un sistem politic şi constituţional dat, partide ce sunt capabile să influenţeze exerciţiul puterii politice în stat, fie prin utilitatea lor guvernamentală, fie prin puterea lor de intimidare. Prin utilitate guvernamentală se înţelege fie potenţialul guvernamental al unui partid politic, capacitatea sa de a exercita puterea, fie utilitatea unui partid în formarea unei coaliţii guvernamentale. Puterea de intimidare se referă la acele partide cu vocaţie de a face opoziţie (aşa numitele partide anti-sistem) şi care pot influenţa tacticile şi strategiile partidelor aflate în competiţia pentru accesul la guvernare466.

Esenţa sistemului de partide constă aşadar în ansamblul coerent şi structurat al relaţiilor dintre partidele componente.

Pornind de la această definiţie, sistemele de partide se pot califica drept sisteme bipartite (bipartidism); sisteme bipolarizate; sisteme cu două partide şi jumătate; sisteme multipartite (multipartidism). În statele totalitariste, caracterizate de existenţa partidului unic, considerăm că nu se poate vorbi despre existenţa unui sistem de partide, întrucât nu există relaţii interpartizane, iar actul guvernării este confiscat de partidul unic, ce se suprapune, de altfel, statului, a cărui suveranitate o uzurpă.

Sistematizarea considerată clasică a influenţelor modalităţilor de scrutin asupra sistemului de partide îi aparţine lui M. Duverger467 şi presupune următoarele trei reguli de natură principială: SM la un tur tinde să instaureze un dualism al partidelor şi alternanţa la putere a acestor două mari partide, independente unul de celălalt; SM la două tururi antrenează existenţa de partide numeroase, suple, dependente şi relativ stabile; RP tinde către un sistem multipartit, în care partidele sunt rigide şi independente unele de altele. Totodată, autorul consideră că tendinţa multiplicatoare a RP este mai puţin clară decât tendinţa dualistă a SM.

Aceste reguli au fost însă amplu contestate, în special de către autorii care, în mod corect şi realist, au analizat influenţa modurilor de scrutin asupra sistemelor de partide neţinând cont exclusiv de aceste două elemente, ci de o manieră globală, cu luarea în consideraţie a istoriei, a tradiţiei politice, a mişcărilor sociologice, a ideologiilor partizane, a structurii interne a partidelor, a diviziunilor structurale existente în cadrul statului ş. a. S-a susţinut, în principal, că eroarea majoră a lui

466 Criteriul utilităţii guvernamentale, respectiv al puterii de intimidare astfel cum au fost precizate, îi aparţin lui G. Sartori, conform P. Bréchon, Les partis politiques, Ed. Montchrestien, 1999, paragraf 33467 M. Duverger, Les partis politiques, A. Colin, 1951, p. 11

214

Duverger nu rezidă în incapacitatea sa de a oferi explicaţii pentru numeroasele excepţii de la regulile pe care le propune, excepţii observate în practică, ci în procedura însăşi de analiză care dă naştere la atâtea excepţii468, demonstrându-se că acestea din urmă pun în cauză ipotezele din reguli469.

Astfel, deşi regulile lui Duverger sunt, în esenţă, încă de actualitate, ne alăturăm opiniilor care, aducând corectivele necesare, susţin că analiza consecinţelor tipurilor de scrutin asupra sistemelor de partide trebuie să pornească de la aprecieri de ansamblu şi nuanţate. La nivel de expresie, aceste aprecieri trebuie să se oglindească în folosirea unor termeni adecvaţi, de tipul scrutinul „favorizează”, „blochează”, „se opune”, „susţine”, ţinându-se aşadar cont de regula generală a cărei cristalizare a fost permisă de observarea constantă, evolutivă şi comparatistă, a practicii: „modurile de scrutin condiţionează, într-adevăr, în mod puternic, reprezentarea parlamentară, dar nu fabrică sisteme de partide, ci doar majorităţi parlamentare”470.

Există aşadar anumite corespondenţe între modalităţile de scrutin şi sistemele de partide, şi nu un determinism de tipul cauză-efect471, corespondenţe regrupabile în ideea că SM corespund unor sisteme de confruntare între două mari partide politice, iar RP unor sisteme de cooperare472.

A. Scrutinul uninominal la un tur şi bipartidismul

Bipartidismul nu este un sistem cu doar două partide existente (ceea ce de fapt nu se întâlneşte nicăieri), ci unul în care există, în fapt, mai multe partide, dar numai două dintre acestea sunt dominante, capabile să acceadă la putere şi să o exercite pe o anumită durată de timp, în mod alternativ, dispunând aproape întotdeauna de majoritate absolută în Parlament, fără deci să aibă nevoie de sprijinul unui al treilea partid.

Aşadar, bipartidismul, numit şi bipartidism perfect (sau, în opinia lui G. Sartori, sistem cu formă bipartizană şi mecanisme bipartitare) constituie un sistem dualist, în care doar două partide polarizează sistemul, în practică fiind rare situaţiile în care vreunul dintre acestea nu este capabil să preia puterea, văzându-se nevoit să se alieze cu un al treilea partid, care astfel să joace un rol esenţial în accesul la putere şi în exerciţiul acesteia. Atari situaţii descriu bipartidismul imperfect, numit şi sistem cu două partide şi jumătate (sau, în opinia lui G. Sartori, sisteme cu formă tripartită şi mecanisme bipartitare) în opoziţie cu bipartidismul perfect, în care cel de-al treilea partid este mereu neglijabil, neocupând în practică niciun loc în Parlament473.

Pe fondul unei dinamici dualiste existente în mod natural în orice democraţie, ce tinde să opună partizanii puterii celor ai opoziţiei şi care este susţinută la nivelul întregii societăţi civile, aşadar nu doar de către partidele politice, ci şi de către

468 A. Wildavsky, A Methodological Critique of Duberger’s Political Parties, Journal of Politics, Vol. XXI, 1959, p. 303-318, citat de B. Owen, Le système électoral et son effet sur la représentation parlementaire des partis : le cas européen, Ed. LGDJ, Paris, 2002, p. 13469 Pentru o prezentare a opţiunilor principiale ale acestor autori, vezi B. Owen, op. cit., p. 8-21470 P. Martin, op. cit., paragraf 140471 Amplu demonstrate de A. Lijphart, Electoral Systems and Party Systems: a Study of Twenty Seven Democraties, Oxford University Press, 1994, conform P. Bréchon, op. cit., paragraf 43472 P. Martin, op. cit., paragraf 141, împrumutând această clasificare de la A. Lijphart473 J. Blondel, Party Systems and Patterns of Government in Western Democraties, Canadian Journal of Political Science, 1968, citat de P. Bréchon, op. cit., paragraf 38

215

grupurile de interese (sindicate, patronate, alte asociaţii profesionale, fundaţii, media) ce influenţează şi presează puterea politică din afara ei, sistemul bipartit este specific ţărilor anglo-saxone – Marea Britanie, SUA - şi sistemelor de inspiraţie anglo-saxonă, precum Noua Zeelandă (până la introducerea în 1993 a sistemului mixt). Este vorba despre state ce practică (sau au practicat) SM uninominal la un tur, bipartidismul fiind astfel încurajat, şi nu impus, de către acesta.

Instituirea bipartidismului rămâne tributară unui concurs de factori de natură istorică (trecerea de la societatea aristocratică la cea egalitară, ce a antrenat apariţia unui partid conservator care să susţină menţinerea vechilor structuri, concomitent cu apariţia unui partid liberal care să suţină eliminarea vechilor privilegii de clasă) şi de natură culturală (existenţa unei omogenităţii culturale pe întreg teritoriul unui stat, care să excludă minorităţile puternice cantonate într-o parte sau alta a teritoriului)474.

Corespondenţa dintre SM uninominal la un tur şi bipartidismul se explică prin favorizarea acestuia din urmă de către efectul scrutinului constând în suprareprezentarea partidului câştigător în alegeri concomitent cu subreprezentarea partidului situat pe al doilea loc, element căruia i se adaugă, în principal, comportamentul electoral al simpatizanţilor formaţiunilor minoritare.

Astfel, cunoaşterea de către aceştia a lipsei de reprezentativitate a formaţiunilor minoritare, pe care o implică scrutinul, aşadar lipsa lor de şanse reale, îi determină să se regrupeze şi, pentru ca votul lor să nu se irosească, să fie eficace, să aleagă în favoarea unuia sau altuia dintre cele două partide dominante, singurele cărora scrutinul le asigură reprezentare la nivel parlamentar. Este vorba, în contextul polarizării votului în jurul celor două partide puternice, despre aşa-numitul vot util al electorilor apropiaţi de partidele minoritare, vot care nu se oferă, de cele mai multe ori, de manieră pozitivă: se alege în vederea eliminării, dintre cele două partide, a partidului pe care îl simpatizează cel mai puţin, votându-se cu partidul oponent.

Pe lângă obţinerea votului util al alegătorilor decişi să voteze, fiecare dintre cele două mari partide căută să obţină susţinerea alegătorilor indecişi şi moderaţi pentru a câştiga, fapt ce le determină, alături de alţi factori, moderarea atitudinii politice, astfel încât se poate afirma că SM uninominal la un tur favorizează moderarea forţelor politice, nesusţinând-o însă de manieră necondiţionată, întrucât factorii politici şi sociali, şi nu cei de tehnică electorală, rămân prioritari în această materie.

De cele mai multe ori, votul util favorizează partidul cel mai puternic dintre cele două dominante, astfel încât s-a susţinut că SM la un tur uninominal „laminează” aproape întotdeauna un al treilea partid475, aserţiune ce comportă însă mai multe corective.

Astfel, este totuşi posibil ca un partid mic să obţină câteva mandate parlamentare, fie graţie bazelor regionale puternice (cazul partidelor naţionaliste din Marea Britanie), alegătorii săi fiind suficient de concentraţi în anumite circumscripţii teritoriale încât partidul să câştige mandatele puse în joc acolo, fie graţie strategiilor preelectorale stabilite între unul dintre partidele dominante şi un partid mic. În virtutea acestora, partidul mare concedă anumite circumscripţii partidului mic, nedepunând candidaturi; în contrapartidă, partidul mic nu depune candidaturi într-un număr important de circumscripţii în care alegătorii săi vor vota cu partidul mare, ceea ce

474 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 270475 J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 88

216

permite, pe de o parte, supravieţuirea partidului mic şi, pe de altă parte, o dominaţie mai puternică a partidului mare asupra celuilalt partid mare din sistem476.

În al doilea rând, în practică, numai în SUA nu a fost niciodată înfrânt bipartidismul, în condiţiile SM uninominal la un tur, însă nu graţie acestuia, ci interacţiunii tuturor elementelor de cultură politică şi ale sistemului constituţional, inclusiv specificităţii înseşi a bipartidismului din acest sistem, constând în caracterul său suplu, dat de structura internă a celor două partide dominante, cu disciplină relaxată, caracter ce se opune bipartidismului rigid din Marea Britanie.

În al treilea rând, în Marea Britanie au existat situaţii în care niciunul dintre cele două partide dominante (Partidul Conservator şi Partidul Laburist) nu a reuşit să obţină 80% - 90% din voturi, astfel încât să poată guverna singur, fiind nevoie de intervenţia celui de-al treilea partid pentru formarea unei coaliţii de guvernare, bipartidismul încurajat de SM uninominal la un tur fiind în acest caz imperfect (cu două partide şi jumătate).

De pildă, situaţia creată în Marea Britanie în anul 1974 a fost considerată drept o gravă repunere în cauză a bipartidismului şi care a antrenat, după anul 1979, o alterare durabilă a acestuia. În februarie 1974 niciunul dintre cele două mari partide nu a obţinut mai mult de 38% din voturi, astfel încât nu a putut obţine majoritatea absolută în Parlament, organizându-se noi alegeri în octombrie, în urma cărora laburiştii au obţinut 39,2% din sufragii. Scorul electoral şi importanţa terţelor partide, tradusă în mandate parlamentare, a rămas însă la fel de crescută precum în urma alegerilor din februarie, neputându-se asigura stabilitatea guvernării477.

Astfel, SM uninominal la un tur se dovedeşte doar frână sau accelerator al bipartidismului, permiţând menţinerea acestuia, atunci când este bine stabilit şi neputându-l impune, în mod mecanic, în ţările în care multipartidismul este puternic implantat, concluzie la care Duverger însuşi a ajuns.

Exemplul clasic, aşadar cel mai frecvent oferit în doctrină, al acestei realităţi este cel al marginalizării, în Marea Britanie, a Partidului Liberal în favoarea celor două partide ce polarizează sistemul478. Bipartidismul iniţial, între conservatori şi liberali, a fost eliminat, în fapt, prin creşterea forţei politice a Partidului Laburist, după primul război mondial, mai întâi creându-se, temporar, un sistem cu trei partide, pentru ca ulterior, începând cu 1924, partidul Liberal să scadă la 17,6% din voturi (40 de mandate), Partidul Laburist să obţină 33% din sufragii (151 de mandate) şi Partidul Conservator să dispună de 48,3% din voturi (419 mandate). După 1924 s-a restabilit bipartidismul, însă între conservatori şi laburişti, declinul Partidului Liberal fiind constant.

Un alt exemplu este cel al Quebecului. Dacă până în 1970 bipartidismul era între Uniunea Naţională, de orientare conservatoare, şi Partidul Liberal, ulterior acestei date, bipartidismul s-a păstrat, însă între Partidul Liberal şi Partidul din Quebec. Cauza schimbării actorilor bipartidismului nu a fost SM uninominal la un tur, ci mişcările ideologice existente la nivelul societăţii civile, aspiraţiile de independenţă şi reculul

476 P. Bréchon, op. cit., paragraf 41477 Ph. Lavaux, op. cit., p. 539-540478 Demonstraţia îi aparţine lui M. Duverger

217

conservatorismului, care au antrenat declinul, prăbuşirea şi, în cele din urmă, dispariţia Uniunii Naţionale479.

Mai mult, importanţa votului util în favorizarea bipartidismului în sistemele ce practică SM uninominal la un tur nu este pe atât de substanţială precum deseori este prezentată. Mai întâi, s-a constat că, în practică, electoratul ce calculează în vederea unui vot util este minoritar, nefiind nici suficient de politizat, nici prea ataşat de vreun partid, alegătorii cei mai politizaţi fiind şi cei mai fideli şi votând cu partidul preferat indiferent de şansele reale ale acestuia480.

De asemenea, campania electorală este un alt factor ce favorizează sistemul bipartit, întrucât ea se va concentra, la nivel naţional, pe cele două mari partide care deja domină viaţa politică, bipartidismul întărindu-se astfel de la nivel naţional în jos, şi nu în sens invers, scrutinul uninominal la un tur facilitând concentrarea voturilor asupra celor două partide dominante la scară naţională, şi nu locală (a circumscripţiei electorale)481.

SM uninominal la un tur nu poate să impună bipartidismul acolo unde nu există nicio altă condiţie favorabilă acestuia. Cazul Indiei, care practică acest tip de scrutin începând cu anul 1947, este grăitor în acest sens. În acest sistem există un partid mare de centru stânga şi un număr considerabil de partide mici de opoziţie (în 1999, 40 de asemenea partide au fost reprezentate în Cameră), partidul dominant neîntâmpinând dificultăţi în accesul la putere, însă niciodată nu a apărut un al doilea mare partid care să participe la polarizarea sistemului. Astfel, ceea ce a fost numit localism exacerbat al vieţii politice482, respectiv parcelarea şi divizarea societăţii483 a împiedicat apariţia bipartidismului, în pofida dinamicii bipolare susţinută de scrutin, de fiecare dată când coaliţiile de dreapta au ajuns la putere, efectul fiind de instabilitate guvernamentală 484.

SM uninominal la un tur nu este însă singurul tip de scrutin ce favorizează bipartidismul. Astfel, SM la un tur plurinominal susţine bipartidismul, datorită efectului automat de suprarepezentare parlamentară a câştigătorilor în voturi, efect şi mai drastic decât în cazul SM uninominal. De pildă, bipartidismul a existat în Turcia în perioada 1950-1957, cât s-a practicat SM plurinominal la un tur, iar în SUA bipartidismul perfect şi considerat „cel mai bipartit dintre toate” este susţinut inclusiv de scrutinul practicat în alegerile prezidenţiale, şi anume alegerea prin SM la un tur plurinominal a marilor electori, care îl vor alege pe Preşedinte.

B. Scrutinul majoritar la două tururi, multipartidismul şi bipolarizarea

Specificul multipartidismului rezidă în aceea că, dintre partidele existente în fapt, mai mult de două exercită o influenţă reală asupra guvernării. În principiu, niciunul dintre aceste partide nu este suficient de puternic pentru a accede singur la guvernare, indiferent dacă multipartidismul este pur (caracterizat de atomizarea

479 P. Martin, op. cit., paragrafe 118-119480 Idem, paragraf 120481 Ibidem482 J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 88483 D. Chagnollaud, op. cit., p. 190484 P. Martin, op. cit., paragraf 121

218

crescută a forţelor politice şi de aceea că niciun partid nu domină structural scena politică) sau cu partid dominant (existent, de pildă, în ţările scandinave)485.

Astfel, de regulă, pentru a forma sau susţine guvernul, este nevoie de coaliţii de mai multe partide. Prin excepţie, pot exista guverne majoritare, dar opoziţia faţă de ele este formată mereu printr-o alianţă a mai multor partide care în alte condiţii nu s-ar fi constituit (această alianţă exprimă deci o unitate politică determinată de nevoia de a face opoziţie partidului dominant)486. Se mai poate întâmpla ca partidul dominant să poată accede singur la guvernare tocmai în situaţia în care tipul de scrutin practicat acordă o primă majoritară suficientă partidului câştigător în alegeri pentru ca acesta să obţină majoritatea absolută a mandatelor în Parlament487.

Aplicând criteriul numărului de partide ce contează în sistem, corelativ cu acela al distanţei ideologice dintre partide, alte opinii disting două tipuri de sisteme multipartite: multipartidismul moderat, respectiv sistemul multipartit extrem488. Multipartidismul moderat se caracterizează prin existenţa a cel mult 5 partide capabile să influenţe actul de guvernare, între care diferenţele ideologice sunt reduse, neexistând o forţă politică centrală, polarizarea opiniilor politice fiind redusă, existând însă bipolarizare şi o competiţie politică de tip centripet. Multipartidismul moderat ia naştere în statele unde temperamentele de stânga şi de dreapta sunt slabe şi eterogene, fiind astfel favorizat centrul489.

Multipartidismul extrem prezintă ca trăsături existenţa a mai mult de 5 partide apte să influenţeze exerciţiul puterii, între care distanţa ideologică este considerabilă, o puternică polarizare, existenţa partidelor anti-sistem şi o competiţie partizană de tip centrifug, în care poziţiile extreme sunt favorizate.

Regula lui Duverger, conform căreia SM la două tururi favorizează multipartidismul cu partide suple, relativ stabile şi dependente unele faţă de altele, multipartidism în cadrul căruia se creează o bipolarizare a tendinţelor politice, a fost verificată, în practică, în ţările cu sisteme multipartite, în care partidele politice au structură slabă. Este cazul, în Franţa, al alegerilor legislative desfăşurate aproape sistematic prin folosirea SM la două tururi (mai puţin în perioada 1950 – 1858), precum şi cazul Germaniei, chiar înainte de 1914.

Corespondenţa dintre SM la două tururi şi multipartidismul centripet, în cadrul căruia are loc o bipolarizare, este susţinută, pe de o parte, de comportamentul partidelor în alegeri, în special între cele două tururi, iar pe de altă parte, de comportamentul electoratului.

Principiul este că în primul tur fiecare partid candidează pe cont propriu, neexistând alianţe electorale şi fiind astfel încurajate centrismul şi multipartidismul, electoratul votând în funcţie de propriile preferinţe, oricât de diversificate. Astfel, la primul tur, electoratul se afiliază unui partid şi alege. În urma primului tur se creează

485 Autorul partizan al existenţei, în cadrul multipartidismului, a celor două tipuri precizate, este J. Blondel, cf. P. Bréchon, op. cit., paragraf 39. Alţi autori descriu multipartidismul pur folosind terminolofia de multipartidism integral 486 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 271487 P. Bréchon, op. cit., paragraf 39488 Ibidem, cu privire la G. Sartori. 489 P. Farneti, The Italian Party System, Frances Pinter, London, 1985, citat de D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 274

219

deja o bipolarizare, întrucât doar principalele două partide obţin suficiente voturi ca să intre în al doilea tur.

La al doilea tur, forţa politică redusă a partidelor favorizează dependenţa dintre acestea. Dependenţa se concretizată prin regruparea lor în două poluri opuse, constituite în jurul partidelor situate pe primele două locuri după primul tur, prin coaliţiile practicate în vederea participării la al doilea tur, pentru a obţine astfel un număr de sufragii suficient să le asigure obţinerea de mandate, sufragii pe care nu le-ar fi obţinut candidând pe cont propriu. Existenţa acestor două alianţe opuse creează bipolarizarea.

Obligaţia de regrupare pe care diferitele modalităţi de scrutin o exercită asupra partidelor politice este cunoscută în doctrină sub termenul de „constrângere partizană”, considerându-se că aceasta este maximală în cazul SM la un tur şi minimală în cazul anumitor variante ale RP490.

Sistemul de alianţe în cazul SM la două tururi presupune că ne putem afla în prezenţa fie a unor acorduri de retragere pură şi simplă înainte de al doilea tur, fie a unor acorduri de desistare (retragere) reciprocă şi sistematică în favoarea aceluia dintre candidaţii situaţi pe primele locuri la primul tur şi care este cel mai apropiat ideologic. Din aceste raţiuni, SM uninominal la două tururi a mai fost numit şi scrutin de alianţe. Se poate întâmpla şi varianta acordurilor stabilite între partide înainte chiar de primul tur, acorduri în baza cărora acestea să susţină un singur candidat (acorduri de candidatură unică la primul tur).

Propriu-zis, influenţa SM la două tururi asupra strategiilor partidelor politice şi implicit a sistemului de partide rezultă din aceea că numărul de locuri pe care le va obţine un partid depinde la fel de mult de numărul de voturi obţinute, cât de alianţele electorale pe care le face. De pildă, în Franţa, în 1928 şi 1932, Partidul Comunist era izolat, fără să accepte alianţe electorale nici cu socialiştii, nici cu radicalii. În 1936 a acceptat strategia republicană şi să facă parte din Frontul Popular. Când, în 1958, s-A reinstituit SM uninominal la două tururi, Partidul Comunist, din nou izolat, nu a obţinut decât 10 locuri. Această izolare a fost ruptă în 1962, când radicalii şi socialiştii au încheiat un acord electoral cu Partidul Comunist, câştigând 25 de locuri. Începând cu 1962, socialiştii datorează alegerea lor în Parlament aportului de voturi ai comuniştilor, ceea ce le îngreunează posibilitatea de a ieşi din această alianţă. Acelaşi fenomen, dar mai atenuat, s-a întâmplat şi în cazul radicalilor.

În sânul fiecărei mari alianţe, SM uninominal la două tururi încurajează bipolarizarea, aşa precum SM uninominal la un tur o face în cazul întregului sistem de partide, obligând totodată partidele să îşi afişeze alianţele în faţa alegătorilor, ceea ce le permite acestora să le valideze sau dezaprobe491.

Dacă unii autori au considerat, în cazul sistemului francez, că această bipolarizare este simplificată şi rigidă, îndreptându-se către un bipartidism de tipul celui existent în democraţiile anglo-saxone492, alte opinii consideră, mult mai nuanţat şi corect, că bipolarizarea de acest tip rămâne una aparte. Astfel, a fost calificată drept intersubsistemică, pentru a sublinia că este vorba de alternanţa a două subsisteme de 490 J. L. Parodi, La Cinquième République à l’épreuve de la proportionnelle. Essai de prospective institutionnelle, Revue française de science politique, nr. 6/1983, p. 987-1008, citat de O. Ihl, op. cit., paragraf 61 491 P. Martin, op. cit., paragraf 128492 C. Leclercq, op. cit., p. 194-195

220

partide ce nu reprezintă alianţe fixe, ci ansambluri de relaţii mobile, implicând reaşezări de forţe în propria sferă, reaşezări variabile de la o circumscripţie la alta, în funcţie de candidatul subsistemului în favoarea căruia renunţă celelalte partide şi care nu provine în toate circumscripţiile de la acelaşi partid al subsistemului493.

Partidele ce nu au intrat în alianţe nu pot beneficia nici de un acord de candidatură unică şi, mai ales, nici de acorduri de desistare, fiind astfel marginalizate şi riscând să nu ajungă să fie reprezentate în Parlament.

La al doilea tur, de cele mai multe ori electoratul se vede nevoit să ofere un vot util, eliminând, şi nu alegând, alegătorii afiliindu-se însă, spre deosebire de votul acordat în primul tur, nu unui partid, ci uneia sau alteia dintre alianţele ce bipolarizează sistemul.

Cu toate acestea, votul aşa-numit inutil la al doilea tur este posibil, fiind de obicei specific electoratului partidelor situate la extreme, marginalizate, care astfel pot ajunge să beneficieze, totuşi, de mandate parlamentare, votul inutil constituind, de cele mai multe ori, o formă de contestare a sistemului politic494.

S-a remarcat, în cazul francez, că SM la două tururi poate încuraja deseori un sistem de alianţe nu tocmai benefic între partide care nu au poziţii ideologice apropiate (socialiştii şi comuniştii). Mai mult, coagularea partidelor în vederea pregătiri regrupării şi a coaliţiilor pentru al doilea tur incită partidele la alianţe ce ar putea să se permanentizeze, cum s-a şi întâmplat, de altfel, cu alianţele în cazul celei de a V-a Republici franceze prin aşa-numita „bandă a celor patru”, fiind vorba de cele patru mari partide opuse în mod regulat unele altora în sânul a două coaliţii, cu Preşedintele Republicii prizonier, acesta fiind ales dintr-una dintre ele şi constituind, totodată, ţinta celeilalte495.

SM la două tururi nu impune însă multipartidismul şi bipolarizarea, în acest sens fiind exemplificativ însuşi sistemul francez, în care, după 1981, sistemul de partide s-a schimbat, deşi tipul de scrutin a rămas acelaşi. Schimbarea a fost determinată de transformările societăţii franceze, apărând două forţe politice noi: ecologiştii şi Frontul Naţional. Dacă acesta din urmă a reuşit să obţină mandate doar în perioada trecerii temporare la RP, odată cu revenirea la SM la două tururi, ecologiştii au cunoscut o evoluţie inversă, obţinând mai multe sufragii în condiţiile SM la două tururi decât în perioada RP. Aceasta atestă faptul că fidelitatea electoratului unui partid poate fi decisivă pentru rezultatul acestuia în alegeri, dincolo de consecinţele pe care un tip sau altul de scrutin le antrenează, de regulă, în ce priveşte sistemul de partide.

C. Reprezentarea proporţională şi multipartidismul

Înainte chiar de elaborarea de către Duverger a regulilor privind influenţa tipului de scrutin asupra sistemelor de partide, şi cu atât mai mult ulterior acestui moment, este comun admisă corespondenţa dintre RP, indiferent de variantele sub care se prezintă, şi multipartidism, corespondenţă susţinută, mai întâi, prin aceea că RP, fiind axată pe asigurarea justiţiei electorale, antrenează, spre deosebire de SM, o mai

493 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 271494 D. Chagnollaud, op. cit., p. 191495 G. E. Lavau, Partis politiques et réalités sociales. Contribution à une étude réaliste des partis politiques, A. Colin, Paris, 1953, p. 20, citat de C. Emeri, op. cit., p. 332

221

mare fragmentare politică a reprezentării parlamentare, permiţând reprezentarea partidelor mici şi limitând suprareprezentarea celor mari.

Nuanţată, această corespondenţă se traduce, aşa cum şi Duverger a remarcat, prin faptul că RP are ca prim efect încurajarea menţinerii unei multiplicităţi preexistente a partidelor (cum a fost cazul Belgiei începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea), respectiv, ca efect secund, favorizarea fragmentării partidelor existente (precum în Norvegia sau Suedia), un al treilea efect, remarcat de anumiţi autori, constând în faptul că este permisă apariţia partidelor noi, reprezentative pentru tendinţele de opinie recente496.

Corespondenţa RP – multipartidism se bazează, în ce priveşte comportamentul partidelor şi al electoratului în alegeri, pe faptul că, spre deosebire de SM la două tururi, în cazul RP, având în vedere că nu există decât o singură consultare a alegătorilor şi că aceştia nu se văd nevoiţi să dea un vot util (întrucât, ca principiu, orice formaţiune politică ce trece dincolo de pragul electoral obţine mandate parlamentare), partidele nu sunt constrânse, de regulă, să fuzioneze, să facă alianţe electorale sau înţelegeri cu caracter electoral pentru a-şi asigura prezenţa în Adunarea reprezentativă.

Multipartidismul încurajat de RP nu este aşadar unul centripet, precum în sistemele ce practică SM la două tururi, ci unul centrifug, în care partidele au o structură internă puternică, sunt independente unele faţă de altele, candidează singure în alegeri. Alianţele interpartinice se manifestă după alegeri, pentru formarea unei majorităţi parlamentare capabile să susţină guvernul.

Din această perspectivă, un aspect esenţial al specificităţii consecinţelor RP asupra sistemului de partide este susţinerea influenţei considerabile a partidelor-pivot. Acestea, de cele mai multe ori cu orientare ideologică de centru, deşi au o forţă electorală redusă, întrucât nu obţin un procent ridicat de voturi, nedepăşind cu foarte mult pragul electoral, ajung să capete o importanţă parlamentară invers proporţională cu rezultatul efectiv în alegeri, şi anume să fie suprareprezentate în Parlament, în raport cu procentul de voturi câştigate şi astfel să joace un rol cheie în formarea coaliţiilor de guvernare. În cazul României, UDMR-ul a jucat aproape constant acest rol. Este şi cazul Partidului Liberal german care, în mod regulat de-a lungul timpului, a decis majoritatea în Parlament, în funcţie de alianţele în care a intrat, fie cu creştin democraţii, fie cu social-democraţii.

În cadrul multipartidismului încurajat de RP, ideologia partidelor şi structura lor internă capătă o pondere cu mult mai importantă decât în cazul multipartidismului încurajat de SM la două tururi. Acest aspect se verifică, în practică, în special în situaţia unui scrutin puternic proporţional cu circumscripţii electorale vaste, la nivelul cărora numărul mediu de locuri puse în joc este ridicat, caz în care partidele nu vor fi foarte dispersate, ci se vor vedea obligate să se consolideze organizatoric intern pentru a-şi putea susţine candidaţii în asemenea circumscripţii, aşa cum s-a întâmplat în Franţa în 1945497.

Luând în considerare aceleaşi criterii – cel al mărimii circumscripţiilor şi, respectiv, cel al mediei locurilor puse în joc la nivelul acestora - s-a observat că RP poate încuraja suprareprezentarea partidelor mari, atunci când media locurilor puse-n

496 J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 90, respectiv D. Chagnollaud, op. cit., p. 190497 P. Martin, op. cit., paragraf 135

222

joc este una redusă. În această situaţie nu multipartidismul va fi favorizat, ci bipartidismul, confirmându-se astfel cea mai importantă excepţie de la principiul corespondenţei dintre RP şi multipartidism. Este cazul Spaniei şi al Greciei, de pildă, unde scrutinul este proporţional în sistemul celei mai mari medii.

De altfel, primul autor care a aplicat criteriul mărimii circumscripţiilor în analiza influenţelor scrutinului, autor ce a adus astfel importante corective regulii elaborate de Duverger inclusiv în materia consecinţelor RP, este Douglas Rae498. Printre concluziile sale cu caracter general se numără şi aceea că nu doar SM oferă o primă partidelor mari, ci, deseori, şi RP are acelaşi efect. Astfel, partidele mari vor fi favorizate de un număr mai redus de 6 mandate ce pot fi câştigate într-o circumscripţie electorală, astfel încât menţinerea, în cadrul multipartidismului, a partidelor mici, depinde de un număr mai ridicat de locuri puse-n joc la nivel de circumscripţie.

Secţiunea 2. Consecinţe asupra reprezentării parlamentare şi a guvernării

Întrucât esenţa felului în care scrutinul influenţează reprezentarea parlamentară şi implicit actul guvernării a fost punctată cu ocazia prezentării pe larg a diverselor modalităţi de scrutin, următoarele precizări vor încerca să adâncească analiza corespondenţelor dintre un anumit tip de scrutin şi un anumit tip de configuraţie politică a Parlamentului, care condiţionează formarea guvernului, exerciţiul puterii, practica separaţiei puterilor în stat.

În ansamblu, consecinţele RP asupra regimului politic sunt, spre deosebire de cele ale SM, mai mult indirecte, însă deloc neglijabile. Conform regulii teoretice, există două corespondenţe decelabile în materie: SM facilitează stabilitatea guvernamentală, iar RP corespunde instabilităţii.

Adepţii SM propun un ideal al alternanţei la guvernare între cele două partide ale sistemului bipartit, cu un guvern monopartit, care să aibă sprijinul larg al majorităţii absolute din Parlament, majoritate deţinută de partidul câştigător în alegeri. Partizanii RP propun un ideal al unităţii în pluralitate, al justiţiei electorale oglindită într-un Parlament care să reprezinte tendinţele minoritare, cu un guvern de coaliţie proporţională, astfel încât exerciţiul însuşi al puterii să fie împărţit de manieră proporţională, şi nu doar compunerea politică a Parlamentului.

În practică însă, dacă sistemele anglo-saxone ce practică SM la un tur se bucură constant de stabilitate guvernamentală, nu puţine sunt cazurile în care sisteme ce utilizează RP fie nu se caracterizează prin instabilitate guvernamentală, fie au o atare instabilitate, însă datorată unor cauze ce exced tipului de scrutin practicat.

498 D. Rae, The Political Consequences of Electoral Laws, Yale University Press, 1967

223

A. Scrutinul majoritar, reprezentarea parlamentară şi stabilitatea guvernamentală

Principiul conform căruia SM, transformând majoritatea relativă rezultată în urma votării în majoritate absolută în Parlament, va da naştere unei majorităţi parlamentare stabile, apte, pe de o parte, să legifereze eficace, iar pe de altă parte, să ofere un sprijin ferm unui guvern monocolor, ceea ce conferă actului de guvernare stabilitate, se verifică, însă nu fără excepţii, în cazul SM la un tur.

În cazul sistemelor ce practică acest tip de scrutin, favorizarea bipartidismului atenuează caracterul ideologic al guvernământului, întrucât partidul care doreşte să obţină majoritate parlamentară absolută nu va mai insista asupra preocupărilor ideologice, trebuind să se axeze pe câştigarea unui electorat cât mai dispersat teritorial şi mai consistent.

De asemenea, în cadrul alternanţei la guvernare, şeful guvernului este, de regulă, şeful partidului majoritar absolut în Parlament, iar guvernul are o durată de existenţă egală cu legislatura. Funcţionarea, însemnătatea şi implicaţiile mecanismelor de control reciproc între legislativ şi executiv sunt astfel reconfigurate şi capătă valenţe preponderent electorale, nemaifiind vorba, în cazul uzării de ele, de rezolvarea unui real conflict între puterile statului.

În Marea Britanie, de pildă, regim parlamentar, deşi Cabinetul este responsabil politic în faţa Parlamentului începând cu 1782, angajarea practică a responsabilităţii guvernamentale în faţa Camerei Comunelor a devenit excepţională. Aceasta întrucât instituţia responsabilităţii politice guvernamentale îmbracă un caracter esenţialmente electoral, graţie tocmai susţinerii Cabinetului monocolor de către o majoritate parlamentară absolută499.

Mai mult, s-a considerat că în sistemele ce practică SM la un tur eficacitatea legiferării şi a guvernării depind de manieră sensibilă de influenţa opţiunilor electoratului, fiind posibil ca până şi cea mai nesemnificativă deplasare a opiniei alegătorilor dinspre o tendinţă politică reprezentată de unul dintre partidele mari ale sistemului bipartit către celălalt poate să antreneze dizolvarea Adunării500.

În acest sens, regimul britanic este încă o dată exemplificativ. Aceeaşi modificare a funcţiei, din politică în electorală, se remarcă şi în ce priveşte instituţia dizolvării parlamentare, de care Primul ministru poate uza pentru a pune în cauză responsabilitatea electorală, şi nu politică, a guvernului său şi a majorităţii parlamentare ce-l susţine. Scopul dizolvării devine acela de a încerca reconstrucţia unei majorităţi parlamentare, eventual întărirea prin, realegere, a majorităţii deja existente, şi nu tranşarea unui conflict între Cabinet şi Legislativ.

Stabilitatea guvernamentală corespunzătoare SM la un tur poate fi afectată de rezultatele alegerilor în situaţia apariţiei celui de-al treilea partid, de prezenţa căruia partidul câştigător în alegeri să aibă nevoie pentru a susţine guvernul, aşa cum am menţionat că s-a întâmplat în Marea Britanie. Tendinţa de instabilitate guvernamentală pe care a susţinut-o rezultatul din alegerile din 1974, în urma cărora partidul câştigător

499 Ph. Lavaux, op. cit., p. 530500 D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 399

224

nu a atins pragul de 40% din sufragii, a favorizat adoptarea unei moţiuni de cenzură, prima dată după cincizeci de ani501.

În plus, există situaţii în care SM la un tur practicat în state precum India (vezi supra) nu încurajează stabilitatea guvernamentală, din raţiuni ce ţin de tipul de societate globală existentă, de excesiva divizare a opţiunilor politice ale electoratului, transpusă şi la nivelul reprezentării parlamentare. Imposibilitatea SM de a provoca bipartidismul, aşadar apariţia unui al doilea mare partid, care să asigure alternanţa la guvernare, corelativ cu imposibilitatea pentru partidele mici coalizate ca, odată ajunse la putere, să guverneze împreună de o manieră durabilă au determinat adevărate crize politice şi organizarea de alegeri anticipate, în urma cărora singurul partid puternic existent în sistem (Partidul Congresului) a revenit la putere.

Astfel, în această ţară, electoratul are de optat între alternanţă la putere cu instabilitate guvernamentală în cazul în care majoritatea este deţinută de partidele mici din sistem, coalizate, respectiv stabilitate guvernamentală în cazul în care partidul puternic câştigă alegerile, însă o stabilitate însoţită de absenţa alternanţei la guvernare502.

SM la două tururi, prin faptul că cel de-al doilea tur de scrutin atenuează suprareprezentarea parlamentară a câştigătorului, corespunde, de regulă, unei stabilităţi guvernamentale mai reduse decât cea sprijinită de SM la un tur. Alternanţa la putere este posibilă numai în situaţia bipolarizării de durată.

De asemenea, spre deosebire de SM la un singur tur, în cazul celui la două tururi, impunerea idealului stabilităţii guvernamentale cu alternanţă la guvernare s-a dovedit, în practică, iluzorie. Sistemul francez este reprezentativ în acest sens, SM la două tururi neputând, în acest caz, nici măcar să încurajeze alternanţa şi contribuind, dimpotrivă, la blocaje politice şi la absenţa de alternanţă pentru mai mult de 20 de ani.

B. Reprezentarea proporţională, reprezentarea parlamentară şi (in)stabilitatea guvernamentală

Este comun admis că dintre toate tipurile de scrutin, RP încurajează fragmentarea politică a Parlamentelor, fragmentare a cărei limită dincolo de care s-ar transforma în diversitate excesivă sau chiar simplă spargere este dată de existenţa pragurilor electorale. Majoritatea parlamentară în sistemele cu acest tip de scrutin ia naştere în urma constituirii, ulterior alegerilor, de coaliţii în vederea guvernării, coaliţii care să ofere sprijin politic guvernului. Acesta va fi bicolor sau multicolor şi, prin acesta, mai puţin stabil. Legiferarea va fi şi ea îngreunată, în lipsa unei majorităţi absolute monocolore în Parlament, nedispunând de coerenţa şi continuitatea favorizate, în general, de practicarea SM.

Comparativ cu acesta, şi în special cu SM la un tur, RP încurajează alt tip de efecte în ceea ce priveşte mecanismele de control reciproc dintre executiv şi legislativ. Astfel, RP contribuie la scăderea interesului practic al instituţiei dizolvării Parlamentului. Este vorba mai întâi de interesul practic al organului executiv titular al dreptului de a dizolva Parlamentul, întrucât dizolvarea nu mai este menită să suscite o

501 Ph. Lavaux, op. cit., p. 540502 P. Martin, op. cit., paragraf 121

225

confirmare din partea electoratului a unei majorităţi parlamentare absolute ce sprijină politic guvernul de aceeaşi culoare politică sau o recreare a unei asemenea majorităţi.

De regulă, funcţia instituţiei dizolvării nu are caracter electoral în sistemele ce practică RP, ci îşi păstrează caracterul clasic, politic, întrucât dizolvarea aduce în faţa electoratului un conflict real între executiv şi legislativ, conflict pe care electoratul să-l tranşeze, prin alegeri anticipate.

Din perspectiva electoratului, dizolvarea Adunării reprezentative prezintă un interes practic şi mai redus, întrucât mişcările de opinie politică a alegătorilor se bucură oricum, ca efect automat al RP, de reprezentare parlamentară.

Corespondenţa tradiţională dintre RP şi instabilitatea guvernamentală necesită însă nuanţări considerabile, care trebuie să ţină seama de ansamblul de factori ce concură, în anumite sisteme ce practică acest tip de scrutin sau scrutinul mixt cu dominantă şi finalitate proporţională, la stabilitatea sau instabilitatea actului de guvernare. Reputaţia instabilităţii a fost căpătată prin raportarea la exemplul german al Republicii Weimar (1918 – 1932), la cel al Italiei (1945 – 1993) şi la cazul celei de a IV-a Republici franceze. Un studiu atent realităţii acestor sisteme demonstrează însă că fracţionarea Ansamblului legiuitor în aceste ţări se datora situaţiei sociale şi istorice, nu modului de scrutin practicat503.

Astfel, s-a susţinut că prăbuşirea Republicii Weimar şi preluarea puterii de către Hitler s-au datorat faptului că RP a creat un sistem de partide mici, incapabile să se pună de acord pentru formarea unui guvern de coaliţie, timp de doi ani, în timp ce Germania se confrunta totodată cu efectele crizei economice din 1929504.

Într-adevăr, din 13 februarie 1919 până în 30 ianuarie 1930, s-au succedat 20 de cabinete, toate legislaturile Republicii Weimar fiind dizolvate, dar eşuarea sistemului în nazism s-a datorat, în realitate, întregului context socio-economic al momentului, precum şi spiritului german însuşi, tradiţiilor naţionaliste şi puţin democratice ale clasei politice germane în ansamblul său, speculate de Hitler. Scrutinul foarte proporţional a reuşit, dimpotrivă, chiar să întârzie cu un an preluarea puterii de către Hitler. Dacă s-ar fi practicat un SM la unul sau două tururi, Partidul nazist, care în iulie 1932 a obţinut 37,3%, iar în noiembrie 1832 33,1%505, ar fi reuşit să câştige, încă din acest an, o majoritate absolută, mai ales având în vedere procentele câştigate la alegerile prezidenţiale şi divizării existentă între concurenţii săi506.

Cazul Italiei şi al instabilităţii guvernamentale critice de până în 1994 se explică nu prin utilizarea RP cu repartizarea resturilor la nivel naţional, ci prin complexitatea vieţii politice, caracterizată de o partitocraţie ce a dominat inclusiv funcţionarea Parlamentului şi actul guvernării în regimul parlamentar. Partitocraţia, tradusă prin încercarea partidelor oligarhice de a-şi supune executivul, cât timp erau stăpânele legislativului, a fost cauza reală a instabilităţii guvernamentale, funcţionând în contextul unei stabilităţi politice, câtă vreme, în practică, diferitele guverne, foarte pluraliste, succedate între 1945 şi 1994, au fost susţinute politic de coaliţii constituite mereu de acelaşi partide, în jurul Partidului Democrat Creştin. Astfel, acesta a jucat rol 503 P. Martin, op. Cit., paragraf 131504 F. Hermens, Democracy or Anarchy?, Johnston Reprint, 1972, citat de B. Owen, op. cit., p. 313505 Pentru o analiză detaliată a evoluţiei Partidului Nazist, inclusiv în alegeri în alegeri, vezi B. Owen, op. cit., p. 325-334506 P. Martin, op. cit., paragraf 131

226

de partid dominant în cadrul multipartidismului şi din rândurile sale a fost desemnat primul ministru până în 1981. Imposibilitatea de alternanţă la putere a fost compensată prin prezenţa în diferitele guverne a tuturor partidelor ce apărau democraţia reprezentativă507.

Există însă sisteme ce practică RP şi se caracterizează prin stabilitate guvernamentală, Austria începând cu 1927 fiind exemplul notoriu în acest sens.

Mai mult, chiar Republica Federală Germană, după 1945, a cunoscut stabilitatea guvernamentală şi politică, în condiţiile menţinerii RP. Nu este însă vorba de un merit al acestui tip de scrutin, ci de simplificarea sistemului de partide şi de instituirea regulii alegerii Cancerului cu majoritate absolută, regulă ce a descurajat practica unei opoziţii pur negative din partea coaliţiilor. Ca să poată demite guvernul, acestea trebuie să fie capabile să constituie unul nou, iar pentru aceasta trebuie să se bucure de majoritate parlamentară absolută.

De altfel, stabilitatea guvernamentală existentă actualmente în sistemul german în condiţiile utilizării unui scrutin mixt cu finalitate proporţională ilustrează încă o dată, dacă era nevoie, caracterul relativ al corespondenţei dintre RP şi instabilitatea guvernamentală.

Se poate întâmpla ca RP să încurajeze posibilitatea ca majoritatea parlamentară să ajungă să coincidă celei guvernamentale şi astfel să existe stabilitate guvernamentală, întrucât acest tip de scrutin poate contribui la izolarea partidelor extremiste, respectând totodată în acelaşi timp echitatea reprezentării. Dacă însă partidele extremiste există în cadrul unui multipartidism exacerbat, scrutinul nu poate constitui o soluţie miraculoasă508.

Secţiunea 3. Consecinţele asupra psihologiei electoratului

Având în vedere că aspecte legate de comportamentul electoratului în cazul fiecărui tip de scrutin au fost abordate constant pe parcursul demersului de analiză a diverselor scrutine, în cele ce urmează vom face anumite precizări sintetice, în scopul evitării repetiţiei.

De regulă, SM încurajează votul util, RP având drept corespondent o mai mare libertate psihologică a alegătorilor.

Astfel, SM la un tur determină electoratul partidelor politice mici, aşadar altele decât cele două partide puternice în jurul cărora se articulează bipartidismul, să dea un vot util (strategic), să aleagă între două tendinţe politice care se exclud reciproc, pentru a nu-şi irosi votul. Alegătorul va vota mai mult în virtutea aversiunii pentru adversarii politici şi nu fiindcă ar calcula realmente posibilitatea efectivă a candidatului pe care doreşte să îl aleagă de a ajunge să obţină mandatul, fiind aşadar mai degrabă un vot negativ. Votul util este lipsit de nuanţe, nefiind acordat dintr-o convingere politică. Va avea astfel loc un transfer al manifestării nuanţelor politice către zona celorlalte structuri asociative de la nivelul societăţii civile, în afara partidelor politice – grupurile de presiune.

SM la două tururi nu sileşte electoratul partidelor mai slabe să dea vot util încă de la prima consultare. La primul tur libertatea de opţiune este mai mare,

507 Pentru detalii, vezi C. Leclercq, op. cit., p. 324-329508 P. Martin, op. cit., paragraf 136

227

alegătorul putând alege candidatul preferat chiar dacă ştie că aceasta nu are şanse reale de a se impune, votul său, pozitiv, fiind astfel irosit. La al doilea tur însă libertatea de alegere este drastic redusă, astfel că, pentru ca votul alegătorului să conteze, trebuie să fie util, adică să se acorde unuia dintre candidaţii rămaşi în joc, chiar dacă nu se numără printre preferaţii alegătorului. Caracterul util al votului în al doilea tur se datorează mai ales regrupării tendinţelor politice apropiate. Cu alte cuvinte, „la primul tur se alege, la al doilea se elimină” (Bracke, deputat socialist de la începutul secolului XX), motiv pentru care se sugerează alegătorului ca la primul tur să voteze „pentru”, iar la al doilea „contra”509.

Comportamentul electoratului în sistemele ce practică SM la două tururi se caracterizează, în general, de o orientare, la primul tur, spre tendinţele de centru, iar la cel de-al doilea tur, decisiv, de o orientare ce va avantaja tendinţe politice de stânga şi dreapta.

RP se poate asocia votului util doar în ce-i priveşte pe simpatizanţii partidelor al căror scor electoral se situează sub pragul electoral. Electoratul celorlalte formaţiuni politice dispune de cel mai mare grad de libertate psihologică comparativ cu toate celelalte tipuri de scrutin, întrucât RP îl asigură pe alegător că tendinţa politică votată de el va ajunge să fie reprezentată în Parlament.

În cazul scrutinelor mixte, libertatea de opţiune a votanţilor depinde de ponderea regulii majoritare, respectiv a celei proporţionale, în conceperea scrutinului, corespondenţele specifice fiecăreia dintre acestea manifestându-se combinat, în proporţiile aferente. De adăugat însă că în cazul utilizării unor scrutine mixte excesiv de complicate tehnic, libertatea psihologică a electoratului poate fi drastic redusă de dificultatea de a cunoaşte tehnic scrutinul.

Dincolo de acestea, caracterul realist al ideii înseşi de vot util rămâne contestat doctrinar. Astfel, în contrapartidă cu teoreticienii care îl asociază aproape automat cu SM la un tur, există şi opinii care, insistând pe resorturile psihologice ale votului şi, în special, pe ideea fundamentelor sale afective şi pe cea a „gustului profund”, contestă existenţa unor procese mentale profunde şi complicate care să-l determine pe alegător să-şi calculeze votul pentru ca acesta să se exprime contrar gustului politic şi convingerilor politice proprii şi astfel să fie util.

Aceste opinii sunt însă tributare neîncrederii în capacitatea de reflexie politică profundă a alegătorului mediu510, neîncredere despre care considerăm că, odată transformată în atitudine principială care să susţină practicarea analizei comportamentului electoratului, riscă să transforme realismul nuanţat necesar oricărui demers ştiinţific în elitism scientist.

509 J.-M. Cotteret, C. Emeri, op. cit., p. 135510 Exponentul acestui curent de opinie este W. H. Riker, The Number of Political Parties: A Reexamination of Duverger’s Law, Comparative Politics, nr. 9/1976, citat de B. Owen, op. cit., p. 15-16

228

TITLUL IV. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

Imperativul coerenţei şi al sistemicităţii reclamă ca analiza aspectelor specifice organizării şi desfăşurării propriu-zise a alegerilor, foarte vaste şi preponderent procedurale, să urmeze însăşi structura legislaţiei electorale române, cu precizarea că faptul că anumite asemenea aspecte au fost „rupte” de la locul acordat lor prin structurarea legislaţiei privind diferitele tipuri de alegeri din România şi tratate în alte zone ale demersului nostru este o alegere metodologică impusă de aceeaşi exigenţă de sistematizare a aspectelor, de această dată preponderent substanţiale, ale alegerilor.

Operaţiune electorală cu care începe desfăşurarea alegerilor, stabilirea datei alegerilor se realizează, de către Guvern, prin hotărâre, ce se aduce la cunoştinţă publică, prin publicarea în Monitorul Oficial, cu cel puţin 75 de zile înaintea votării, în cazul alegerilor locale, cu cel puţin 45 de zile înaintea votării, în cazul alegerilor prezidenţiale (ce vor avea loc în luna anterioară lunii în care ajunge la termen mandatul de preşedinte), iar în cazul alegerilor parlamentare cu cel puţin 90 de zile înainte de ziua votării511. În cazul alegerilor pentru Parlamentul European, ziua votării pentru membrii din România în Parlamentul European, numită zi de referinţă, se stabileşte de către Guvern, prin hotărâre, în cadrul perioadei hotărâte în acest scop de Consiliul Uniunii Europene şi se aduce la cunoştinţă public, cu cel puţin 90 de zile înainte512. Ziua votării este, în cazul tuturor alegerilor, duminica.

Aducerea la cunoştinţă publică a datei alegerilor, realizată prin publicarea hotărârii de Guvern în Monitorul Oficial, marchează momentul începerii perioadei electorale, perioadă în care se vor desfăşura toate celelalte operaţii electorale pe care le presupun etapele alegerilor.

Conform definiţiei legale de care se bucură, perioada electorală este intervalul de timp cuprins între ziua aducerii la cunoştinţă publică a datei votării şi data în care rezultatele finale ale alegerilor sunt aduse la cunoştinţă publică, prin publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, după expirarea tuturor termenelor pentru contestaţii şi răspunsuri la acestea. Perioada electorală cuprinde, conform aceleiaşi definiţii legale: intervalul de timp dintre data aducerii la cunoştinţă publică a zilei alegerilor şi data începerii campaniei electorale, campania electorală, desfăşurarea efectivă a votării, numărarea şi centralizarea voturilor, stabilirea rezultatului votării, atribuirea mandatelor şi publicarea rezultatului alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I513.

511 Art. 9 din legea 67/2004; art. 4 alin. (1) din legea 370/2004; art. 7 alin. (1) din legea 35/2008512 Art. 5 alin. (4), respectiv art. 8 din legea 33/2007 513 Art. 2 pct. 25 din legea 35/2008; art. 1¹ alin. (1) lit. a) din legea 370/2004; art. 5¹ alin. (1) din legea 33/2007

229

Importanţa stabilirii datei alegerilor se relevă prin faptul că termenele în care trebuie să se desfăşoare, etapizat, potrivit succesiunii obligatorii stabilite de legiuitor, toate celelalte operaţii electorale, se calculează în raport cu data alegerilor514.

În cazul alegerilor parţiale, data desfăşurării alegerilor se stabileşte prin hotărâre de Guvern cu cel puţin 35 de zile înaintea votării, în cazul alegerilor locale, respectiv 45 în cazul alegerilor parlamentare, iar termenele legale, cu excepţia celor de 24 de ore, se reduc la jumătate. Dacă din operaţiunea de reducere la jumătate rezultă fracţiuni de zile egale sau mai mari de 12 ore, rotunjirile se fac în plus, fracţiunile mai mici de 12 ore neluându-se în calcul515.

În situaţiile în care intervine vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, prevăzute la art. 97 alin. (1) din Constituţie, data alegerilor va fi stabilită şi adusă la cunoştinţă publică de Guvern în cel mult 30 de zile de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei516.

CAPITOLUL I. Organismele electorale

Datorită complexităţii şi multitudinii operaţiunilor electorale şi actelor juridice pe care le presupun, organizarea şi desfăşurarea alegerilor reclamă existenţa unor structuri organizatorice specifice, organisme electorale cu caracter temporar, constituite cu ocazia fiecărei alegeri şi care funcţionează aşadar numai pe durata desfăşurării alegerilor - birourile electorale şi oficiile electorale. Acestora li se adaugă, în acelaşi scop, Autoritatea Electorală Permanentă, organism permanent ce contribuie la buna organizare şi desfăşurare a alegerilor.

Secţiunea 1. Birourile şi oficiile electorale

A. Reguli generale privind birourile şi oficiile electorale

Întrucât sarcina birourilor şi oficiilor electorale este de a asigura buna desfăşurarea a alegerilor, reglementarea legală şi, subsecvent, regulamentară, a componenţei acestor organisme, a constituirii şi completării lor, a atribuţiilor lor şi a modalităţilor de exercitare a acestora trebuie să satisfacă necesitatea independenţei politice faţă de competitorii electorali, precum şi condiţia imparţialităţii, fără de care imperativul asigurării controlului societăţii civile asupra desfăşurării libere şi corecte a alegerilor, exigenţă de ordin constituţional, nu poate fi satisfăcut.

Din această perspectivă, precum şi din punctul de vedere al asigurării liberului acces la justiţie împotriva actelor cu caracter jurisdicţional emise de către aceste organisme electorale, starea dreptului român se demonstrează încă o dată nu doar deficitară, ci chiar neconstituţională, sub multiple aspecte, aşa cum se va argumenta.

A 1. Statutul juridic al birourilor şi oficiilor electorale

514 Pe parcursul demersului nostru, aceste termene sunt de altfel precizate cu ocazia abordării fiecărei etape a alegerilor în parte.515 Art. 9 alin. (2) din legea 67/2004; art. 7 alin. (3) din legea 35/2008516 Art. 4 alin. (2) din legea 370/2004

230

În sistemul român există următoarele categorii de birouri electorale, structurate ierarhizat, în cazul fiecărui tip de alegeri517: pentru alegerile europarlamentare şi prezidenţiale - Biroul Electoral Central, birourile electorale judeţene, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi birourile electorale ale secţiilor de votare; pentru alegerile locale - Biroul Electoral Central, birourile electorale de circumscripţie judeţeană, orăşenească, municipală, comunală, biroul electoral al municipiului Bucureşti, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, birourile electorale ale secţiilor de votare şi oficiile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti (acestea din urmă organizându-se doar dacă au loc alegeri numai pentru autorităţile administraţiei publice la nivel municipal); pentru alegerile parlamentare - Biroul Electoral Central, birourile electorale de circumscripţie la nivel judeţean şi al municipiului Bucureşti, oficii electorale de sector, în cazul municipiului Bucureşti, şi un birou electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, precum şi birouri electorale ale secţiilor de votare.

În cazul alegerilor parlamentare parţiale se constituie Biroul Electoral Central, format din preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente, iar în circumscripţiile electorale în care se organizează alegerile parţiale, birouri electorale de circumscripţie formate din 2 judecători, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi câte un reprezentant al partidelor politice parlamentare.

Statutul juridic al birourilor şi oficiilor electorale este acela de autorităţi administrative cu atribuţii inclusiv jurisdicţionale, aşa cum rezultă din componenţa lor, din natura actelor pe care le adoptă şi a atribuţiilor legale ce le revin. Curtea Constituţională a confirmat acest statut, statuând că „hotărârile birourilor electorale (…) fiind acte cu caracter jurisdicţional ale organelor administrative” şi că „desemnarea unor judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Biroul Electoral Central nu transformă această autoritate electorală în organ judecătoresc”518. Deşi opinia Curţii a fost pronunţată în materia alegerilor locale, ea se aplică, mutatis mutandis, tuturor birourilor electorale, întrucât reglementarea legală a acestora este similară în cazul tuturor tipurilor de alegeri, precum şi oficiilor electorale, din identitate de raţiune.

Atribuţiile de care dispun birourile şi oficiile electorale sunt de administraţie activă de reglementare şi de execuţie, respectiv de jurisdicţie administrativă519.

Ca atribuţie comună, aceste organisme electorale, indiferent de tipul de alegeri, soluţionează întâmpinările referitoare la propria lor activitate, care pot fi contestate, competenţa soluţionării contestaţiilor revenindu-i biroului ierarhic superior.

Sediile şi dotarea birourilor şi oficiilor electorale se asigură de către autorităţi diferite, în raport de tipul de alegeri şi de tipul de organism electoral în prezenţa căruia

517 Art. 13¹ alin. (1) din legea 3372007; art. 7^4 alin. (1) din legea 370/2004; art. 23 alin. (1) coroborat cu art. 24 şi art. 35 alin. (1) din legea 67/2004; art. 13 alin. (1), 16 alin. (11) şi (12) din legea 35/2008518 Deciziile 325 şi, respectiv, 326 din 2004519 Art. 14¹, 14³, 14^4 alin. (3), 14^7, 14^8 din legea 33/2007; art. 7^8 alin. (1), 7^10 alin. (1), 7^11 alin. (3) şi 7^15 din legea 370/2004; art. 15, 17 alin. (1), 17 alin. (3), 20 din legea 35/2008; art. 25, 26, 29, 30, 35, 37 din legea 67/2004

231

ne aflăm, cu excepţia sediului şi dotării Biroului Electoral Central, asigurate, în cazul tuturor tipurilor de alegeri, de către Guvern520.

Astfel, pentru alegerile parlamentare, sediul şi dotarea biroului de circumscripţie a românilor din străinătate se asigură de către Guvern, ale birourilor electorale de circumscripţie de către prefecţi şi preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de primarul general al municipiului Bucureşti, iar cele ale oficiilor electorale şi ale birourilor secţiilor de votare de către primar, împreună cu prefecţii. În cazul alegerilor locale, sediul şi dotarea biroului electoral de circumscripţie judeţeană şi, după caz, al biroului electoral judeţean, se asigură de către primarii municipiilor reşedinţă de judeţ, împreună cu preşedinţii consiliilor judeţene şi cu prefecţii, iar cele ale biroului electoral de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală şi de sector al municipiului Bucureşti, precum şi cele ale biroului electoral al secţiei de votare, de către primar, împreună cu prefecţii. În privinţa asigurării sediilor şi dotării oficiile electorale, se aplică aceleaşi dispoziţii ca şi în cazul alegerilor parlamentare.

În cazul alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale, sediul şi dotarea biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, precum şi ale birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate se asigură de către Ministerul Afacerilor Externe, cele ale birourilor electorale judeţene de către prefecţi şi preşedinţii consiliilor judeţene, iar cele ale birourilor electorale de sector, precum şi ale birourilor secţiilor de votare, de către primari, împreună cu prefecţii.

A 2. Componenţa birourilor şi oficiilor electorale

Birourile şi oficiile electorale sunt formate exclusiv din cetăţeni cu drept de vot, cu excepţia candidaţilor în alegeri, a soţilor, rudelor şi afinilor acestora până la gradul IV inclusiv. Membrii acestor organisme electorale se bucură de protecţie legală specială, considerându-se că exercită o funcţie ce implică autoritatea de stat; corelativ, neîndeplinirea corectă şi imparţială a atribuţiilor ce le revin implică sancţiuni atât contravenţionale, cât şi penale521.

Membrii birourilor şi oficiilor electorale sunt, pe de o parte, magistraţi sau jurişti, după caz, ce îndeplinesc funcţiile de preşedinte al biroului sau al oficiului electoral, respectiv de locţiitor al acestuia, iar pe de alta, reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce propun candidaţi în alegeri. În cazul anumitor birouri şi oficii electorale, sunt membri ai acestora şi preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente, respectiv reprezentanţi ai acesteia. Acestor categorii de membri li se alătură, în anumite situaţii, şi alte persoane fără apartenenţă politică.

În cazul birourilor electorale, prezenţa magistraţilor este obligatorie după cum urmează: pentru Biroul Electoral Central - 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru alegerile parlamentare, prezidenţiale şi europarlamentare, respectiv 7 judecători ai acestei instanţe în cazul alegerilor locale; 3 judecători pentru: biroul electoral de circumscripţie, în cazul alegerilor parlamentare (în cazul alegerilor parţiale

520 Art. 67 alin. (2) din legea 35/2008; art. 117 alin. (2) din legea 67/2004; art. 23² alin. (2) din legea 33/2007 şi art. 28 alin. (2) din legea 370/2004521 Art. 23 alin. (2) şi (3) şi art. 42 din legea 67/2004; art. 13 alin. (2) şi (3) din legea 35/2008; art. 7^4 alin. (2) şi (3) din legea 370/2004; art. 13¹ alin. (2) şi (3) din legea 33/2007

232

numărul acestora reducându-se la 2); biroul electoral judeţean, biroul sectorului municipiului Bucureşti, biroul secţiilor de votare din străinătate, în cazul alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale522. Reamintim că în cazul alegerilor parlamentare parţiale Biroul Electoral Central nu are în componenţa sa judecători.

În cazul alegerilor locale, biroul electoral de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală şi cel de subdiviziune a municipiului Bucureşti, biroul de circumscripţie a municipiului Bucureşti şi birourile electorale de circumscripţie judeţeană au în componenţa lor, ca preşedinte şi locţiitor al acestora, în mod obligatoriu, doi magistraţi sau jurişti ce nu fac parte din niciun partid politic din respectivul judeţ sau municipiul Bucureşti. În cazul organizării de alegeri parţiale în cel puţin două circumscripţii comunale, orăşeneşti sau municipale, biroul electoral judeţean constituit în acest scop cuprinde doi judecători în exerciţiu ai tribunalului judeţului respectiv. În judeţele în care se organizează alegeri parţiale într-o singură circumscripţie electorală nu se mai constituie birou electoral judeţean, sesizările privind frauda electorală fiind soluţionate de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală respectivă, în termen de 3 zile de la înregistrarea sesizării523.

În cazul oficiilor electorale, atât pentru alegerile parlamentare, cât şi pentru alegerile locale, preşedintele şi locţiitorul oficiilor sunt în mod obligatoriu magistraţi524.

În ce priveşte birourile secţiilor de votare, prezenţa magistraţilor în componenţa lor este facultativă, în cazul alegerilor parlamentare, prezidenţiale şi europarlamentare legiuitorul dispunând că preşedintele şi locţiitorul acestor birouri sunt, „de regulă, magistraţi sau jurişti”. În cazul alegerilor locale, se prevede că preşedintele şi locţiitorul birourilor secţiilor de votare sunt, de regulă, jurişti care, conform declaraţiei pe propria răspundere, nu fac parte din niciun partid politic. În cazul birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate, preşedintele acestora este desemnat de şeful misiunii diplomatice, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, de regulă din cadrul acesteia525.

Referitor la prezenţa magistraţilor în cadrul birourilor electorale, Curtea Constituţională a fost sesizată cu privire la încălcarea, de către dispoziţiile legale în materia alegerilor locale privind compunerea Biroului Electoral Central cu participarea obligatorie a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a art. 125 alin. (3) din Constituţie, instituind incompatibilitatea funcţiei de judecător cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior şi a art. 126, ce prevede că „(1) justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege; (2) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în

522 Art. 14 alin. (1), 16 alin. (1) şi (11) din legea 35/2008; art. 7^7 alin. (1), art. 7^9 alin. (1) şi 7^11 alin. (1) din legea 370/2004; art. 14 alin. (1), 14² alin. (1) şi 14^4 alin. (1) din legea 33/2007; art. 36 alin. (1) din legea 67/2004523 Art. 24 alin. (5) coroborat cu art. 25 alin. (6), art. 31 alin. (1) şi, respectiv, art. 31 alin. (4) coroborat cu art. 37 alin. (1) lit. h) din legea 67/2004524 Art. 16 alin. (7) din legea 35/2008, respectiv art. 35 alin. (3) din legea 67/2004525 Art. 19 alin. (1) şi 19^1 din legea 35/2008, art. 7^12 alin. (1) şi 7^14 alin. (1) din legea 370/2004, art. 14 ^5 alin. (1) şi 14^6 alin. (1) din legea 33/2007; art. 28 alin. (3) din legea 67/2004

233

anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii”.

Curtea a reţinut526, în mod eronat, că participarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în componenţa Biroului Electoral Central este o garanţie privind neutralitatea acestuia şi desfăşurarea corectă a procesului electoral, graţie statutului judecătorilor, ce nu pot face parte din partide politice, nu pot candida, nu pot fi aleşi şi se supun numai legii.

Curtea a considerat că funcţia de judecător la instanţa supremă ordinară nu este incompatibilă cu calitatea de membru al Biroului Electoral Central, întrucât judecătorii membri ai Biroului sunt împuterniciţi legal în acest sens, fiind consideraţi, pe perioada cât îşi desfăşoară activitatea în cadrul Biroului, detaşaţi, iar detaşarea exclude incompatibilitatea, întrucât împiedică, pe o durată de timp, exercitarea concomitentă a celor două funcţii. Or, în realitate, incompatibilitatea instituită de Constituţie în cazul funcţiei de judecător nu este respectată de normele criticate, care introduc, în această materie, o excepţie ce nu se regăseşte printre cele prevăzute de art. 125 din legea supremă. Mai mult, Curtea nu observă, aşa cum ar fi trebuit, că incompatibilitatea se referă la imposibilitatea deţinerii, în mod concomitent, a două sau mai multe funcţii, şi nu doar la imposibilitatea exercitării concomitente a acestora.

Ne raliem opiniei conform căreia Curtea ar fi trebuit să remarce că dispoziţiile criticate încalcă inamovibilitatea judecătorilor, garantată de art. 125 alin. (1) din Constituţie, independenţa acestora, garantată în art. 124 alin. (1) din Constituţie, neutralitatea politică a magistraţilor, garantată de art. 37 alin. (1) şi art. 40 alin. (3) din Constituţie şi independenţa şi neutralitatea politică a justiţiei, garantate de art. 124 din legea supremă527.

În ce priveşte inamovibilitatea, dacă ar fi vorba realmente de o detaşare temporară a judecătorilor membri în birourile şi oficiile electorale, aceştia şi-ar înceta atribuţiile de judecători la instanţe, pierzându-şi astfel funcţia de judecător, împotriva voinţei lor, întrucât prezenţa lor în organismele electorale este o obligaţie stabilită de lege şi sunt traşi la sorţi în acest sens, fără intervenţia Consiliului Superior al Magistraturii.

Referitor la nerespectarea independenţei judecătorilor şi a instanţelor, a neutralităţii lor politice, precum şi a neutralităţii politice a magistraţilor în general, s-a susţinut, cu just temei, că ar putea fi încălcată de faptul că din birourile şi oficiile electorale fac parte şi reprezentanţi ai formaţiunilor politice competitoare în alegeri, astfel încât discuţiile dintre aceştia din urmă şi magistraţi, precum şi luarea împreună a deciziilor ar putea induce dubii asupra poziţiei magistraţilor, ce ar putea fi considerată ca poziţie de susţinere sau împotrivire faţă de unul sau altul dintre competitorii electorali respectivi528.

Astfel, întrucât apreciem că prezenţa judecătorilor în oricare dintre birourile şi oficiile electorale, în componenţa actualmente prevăzută legislativ, este neconstituţională, considerăm că este greşită opinia ce califică poziţia instanţei constituţionale în materie ca fiind o motivare solidă şi corectă a legitimităţii participării 526 Decizia 326/2004527 C.-L. Popescu, Natura juridică a birourilor electorale, în I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, A. Muraru, K. Benke, M.-C. Eremia, Gh. Iancu, C.-L. Popescu, Şt. Deaconu, Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 75-77528 Idem, p. 75

234

judecătorilor în compunerea Biroului Electoral Central, participare firească şi admisibilă, fiind o regulă de tradiţie ce se legitimează prin particularităţile puterii judecătoreşti, ce este neutră şi nu guvernează, judecătorii fiind totodată profesionişti în interpretarea şi aplicarea legilor529.

În ce priveşte prezenţa în birourile şi oficiile electorale a reprezentanţilor formaţiunilor politice participante la alegeri, s-a susţinut opinia, cu care însă nu putem fi de acord, că participarea partidelor politice este justificată, întrucât acestea au vocaţia guvernării şi exprimă opţiunile politice ale electoratului, contribuind la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, în concordanţă art. 8 din Constituţie530.

În contrapartidă, considerăm, pe lângă raţiunile deja expuse, că, deşi reprezentanţii formaţiunilor politice în birourile şi oficiile electorale nu pot primi şi nu pot exercita alte însărcinări decât cele prevăzute de lege531 şi nu pot fi prezumaţi de rea-credinţă, neputându-li-se imputa aprioric că şi-ar exercita atribuţiile cu scopul de a favoriza formaţiunea politică pe care o reprezintă, aceştia pot, totuşi, aşa cum s-a remarcat în doctrină, să intre în conflict de opinie cu ceilalţi membri ai birourilor, cu ocazia interpretării legii în vederea exercitării competenţelor. Or, garanţiile legale nu sunt, deseori, suficiente pentru ca acest tip de conflict, precum şi alte ipoteze ce se pot ivi pe parcursul activităţii birourilor, să nu afecteze celeritatea şi eficacitatea acesteia, chiar corectitudinea şi transparenţa sa, precum şi neutralitatea politică, inclusiv neutralitatea politică a magistraţilor membri ai birourilor şi oficiilor electorale.

Mai mult, prezenţa în birourile şi oficiile electorale doar a reprezentanţilor formaţiunilor politice competitoare în alegeri este discriminatorie, pe de o parte, faţă de candidaţii independenţi, al căror acces, prin reprezentanţi, la aceste organisme electorale, este refuzat a priori, încălcându-se astfel egalitatea de şanse, exigenţă de natură constituţională. Pe de altă parte, egalitatea însăşi între formaţiunile politice existente în cadrul pluralismului politic garantat constituţional este încălcată prin aceea că numai structurile asociative cu caracter politic ce propun sau susţin candidaţi în alegeri pot desemna reprezentanţi în birourile şi oficiile electorale.

De asemenea, prezenţa în Biroul Electoral Central a preşedintelui şi vicepreşedinţilor Autorităţii Electorale Permanente, precum şi prezenţa, în alte birouri şi oficii electorale, a unor reprezentanţi ai acesteia afectează imparţialitatea acestor organisme faţă de puterea publică, câtă vreme Autoritatea, deşi definită ca autoritate administrativă autonomă, nu este pe deplin nesubordonată Guvernului, astfel încât nu ar trebui să aibă dreptul să decidă în scrutin532. Or, o atare afectare a imparţialităţii constituie o nesocotire a caracterului corect al alegerilor, exigenţă instituită de art. 2 alin. (1) din Constituţie.

Având în vedere aceste aspecte, s-a propus soluţia înlocuirii birourilor electorale cu tribunale sau curţi electorale, constituite exclusiv din magistraţi, după

529 A. Muraru, Privire critică asupra unor reglementări electorale, în I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, A. Muraru, K. Benke, M.-C. Eremia, Gh. Iancu, C.-L. Popescu, Şt. Deaconu, Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 9-10530 Idem, p. 10. Autorul se referă la componenţa Biroului Electoral Central în cazul alegerilor parlamentare.531 Art. 41 alin. (1) din legea 67/2004, art. 13³ alin. (1) din legea 33/2007, art. 13^2 alin. (1) din legea 35/2008, art. 7^6 alin. (1) din legea 370/2004532 A. Muraru, op. cit., p. 13, cu privire la Biroul Electoral Central

235

modele oferite de dreptul comparat533. Legiuitorul român ar putea opta pentru această soluţie, în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţie şi să înfiinţeze astfel instanţe specializate în materie electorală, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii, dar care să prezinte garanţii suficiente de imparţialitate şi independenţă politică, astfel încât să nu fie membri ai vreunei formaţiuni politice şi nici candidaţi în alegeri, soţi, rude şi afini ai acestora, până la gradul IV inclusiv.

Considerăm că, dacă legiuitorului i s-ar părea prea drastică o atare opţiune, ar putea să menţină soluţia birourilor şi oficiilor electorale, ca autorităţi administrative cu atribuţii, printre altele, şi jurisdicţionale, soluţie tradiţională în sistemul nostru, dar să nu admită prezenţa magistraţilor în componenţa lor, din raţiunile de neconstituţionalitate precizate anterior, şi nici prezenţa unor persoane ce nu prezintă garanţii de neutralitate politică. De altfel, Curtea Constituţională însăşi pare să fie ataşată de soluţia menţinerii birourilor şi oficiilor electorale ca autorităţi administrative, câtă vreme, ignorând neconstituţionalitatea prezenţei judecătorilor în aceste organisme, consideră că „desemnarea unor judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Biroul Electoral Central nu transformă această autoritate electorală în organ judecătoresc, hotărârile acestuia putând fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”534.

În doctrină s-a mai făcut propunerea, pe care o considerăm constituţională şi salutară, ca, în scopul asigurării unui sistem electoral coerent şi lipsit de eclectism, care să valorifice experienţa altor state, prin respectarea poziţiei judecătorilor în sistem, precum şi a poziţiei partidelor politice, să se constituie trei grupări de organe electorale. O primă grupare să constea în comisii de numărare a voturilor exprimate şi să fie compusă din membri aleşi de comunităţile locale, crescându-se astfel încrederea în organizarea şi desfăşurarea alegerilor, dar şi din reprezentanţi ai administraţiei publice locale. Cea de a doua grupare să constea în organe politice de control al alegerilor, care să fie constituite din reprezentanţii partidelor politice şi să asiste la desfăşurarea tuturor operaţiunilor electorale, iar a treia grupare să fie constituită din instanţe de competenţă electorală (fie cele de contencios administrativ, fie instanţe specializate) care să soluţioneze orice întâmpinare, contestaţie sau recurs formulat de cei interesaţi, între care se pot enumera şi organele politice de control535.

Calitatea de membru al birourilor şi oficiilor electorale încetează de drept în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a respectivului membru pentru săvârşirea unei infracţiuni sau a unei contravenţii prevăzute de legislaţia electorală. Constatarea cazului de încetare de drept se face, în termen de 48 de ore de la intervenirea cazului, de către preşedintele biroului electoral ierarhic superior, iar în cazul Biroului Electoral Central, de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În această situaţie, membrul respectiv poate fi înlocuit, cu aprobarea biroului ierarhic superior, la cererea celui ce l-a propus, până în preziua votării536.

533 Pentru detalii, vezi Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 64-65534 Decizia 326/2004535 Gh. Iancu, Natura juridică a Autorităţii Electorale Permanente şi implicaţiile sale asupra alegerilor, Revista de Drept Public nr. 2/2006, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, p. 53-54. Pentru dezvoltări, autorul face trimitere la Gh. Iancu, Sistemul electoral. Instituţii de drept electoral, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006

236

A 3. Formarea birourilor şi oficiilor electorale

Ca regulă generală, birourile şi oficiile electorale se formează în două etape: în prima sunt desemnaţi judecătorii sau magistraţii şi se aleg preşedintele şi locţiitorul acestuia; în a doua etapă sunt desemnaţi reprezentanţii Autorităţii Electorale Permanente, acolo unde este cazul, precum şi cei ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce participă la alegeri.

Pe lângă raţiunile de neconstituţionalitate deja precizate cu privire la componenţa birourilor şi oficiilor electorale, ordinea completării acestora cu reprezentanţi ai formaţiunilor politice participante la alegeri se vădeşte neconstituţională şi prin raportare la pluralismul politic garantat de art. 8 din Constituţie, precum şi la art. 4 şi art. 16 din legea supremă. Coroborate, aceste prevederi garantează egalitatea în drepturi a formaţiunilor politice liber constituite în cadrul pluralismului intra-categorial, egalitate înţeleasă ca start şi acces egal şi care nu admite discriminări ale structurilor asociative cu caracter politic în ce priveşte dreptul de a fi reprezentate în birourile şi oficiile electorale, discriminări bazate pe criteriul constituit de calitatea acestor structuri de a fi sau nu parlamentare, de fi sau nu reprezentate în Parlamentul European sau de a fi depus un anumit număr de candidaturi.

Câtă vreme formaţiunile politice parlamentare, respectiv cele reprezentate în Parlamentul European participă de drept la constituirea Biroului Electoral Central şi a birourilor secţiilor de votare, iar cele neparlamentare şi cele nereprezentate în Parlamentul European participă doar la completarea birourilor, în limita numărului de membri rămaşi nedesemnaţi, diferenţierea de regim juridic, pentru a nu fi contrară Constituţiei, ar fi trebuit să se bazeze pe un motiv obiectiv şi rezonabil, adică pe o situaţie relevant diferită în care s-ar afla cele două categorii de formaţiuni politice: parlamentare, respectiv neparlamentare, reprezentate în Parlamentul European, respectiv nereprezentate în Parlamentul European, diferenţă de situaţie care, în raport de scopul legii, să fi justificat diferenţa de tratament. Diferenţa de situaţie, constând într-o diferenţă de caracter reprezentativ al formaţiunilor, se referă însă la realitatea post-electorală, nefiind aşadar relevantă pentru momentul alegerilor.

Or, pentru a justifica un tratament juridic diferit care să nu încalce startul egal în alegeri, exigenţă a egalităţii garantate constituţional, diferenţa relevantă de situaţie trebuie să existe prin raportare la momentul alegerilor, şi nu la o realitate ce rezultă din ele. Aceasta întrucât dispoziţiile privind constituirea şi completarea birourilor şi oficiilor electorale vizează însuşi procesul electoral, şi nu consecinţa unor alegeri anterioare, constând în configuraţia politică a organului reprezentativ constituit ca urmare a acestora.

De altfel, în doctrină s-a considerat că dispoziţiile privind participarea partidelor politice prin reprezentanţi la Biroul Electoral Central în cazul alegerilor parlamentare „introduc o clasificare a partidelor politice (…) ce nu-şi găseşte legitimitatea politică şi democratică şi nici constituţională”, remarcându-se că „elegant

536 Art. 13³ şi 13² din legea 35/2008; art. 13³ alin. (3) şi (2) din legea 33/2007, coroborat cu art. 21² alin. (1) şi (5) din legea 33/2007; art. 7^6 alin. (3) şi (2) din legea 370/2004 coroborat cu art. 26² alin. (5) şi 26¹ din legea 370/2004;

237

vorbind, partidele politice parlamentare şi-au creat un privilegiu electoral, şi-au asigurat o întâietate contrar principiilor politice şi constituţionale”537.

Pentru alegerile locale, acestor critici de neconstituţionalitate li se adaugă faptul că dispoziţiile de completare a Biroului Electoral Central şi a altor birouri electorale cu reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale încalcă egalitatea în drepturi şi prin aceea că nu toate formaţiunile neparlamentare participante în alegeri pot desemna reprezentanţi, ci numai cele au depus candidaturi pentru consiliile judeţene într-un anumit număr de judeţe. Avem de a face astfel cu o dublă discriminare, discriminarea între formaţiunile neparlamentare bazându-se pe un criteriu cantitativ, interzis de Constituţie, şi anume situarea în teritoriu a candidaturilor. Legiuitorul face aceeaşi opţiune discriminatorie şi în cazul alegerilor parlamentare, întrucât prevede că desemnarea reprezentanţilor formaţiunilor politice neparlamentare în Biroul Electoral Central, precum şi în biroul electoral de circumscripţie şi în oficiile electorale se realizează în ordinea descrescătoare a numărului de candidaturi rămase definitive în colegiile uninominale. De asemenea, şi în cazul alegerilor locale, completarea oficiilor electorale este discriminatorie, realizându-se exclusiv cu reprezentanţi ai formaţiunilor politice participante în alegeri care sunt parlamentare, şi, totodată, în ordinea descrescătoare a numărului cumulat de senatori şi deputaţi ai fiecărui partid.

Modul de formare a birourilor şi oficiilor electorale, în ambele sale etape, cât şi componenţa rezultată din acestea pot fi contestate, în termen de cel mult 48 de ore de la expirarea termenului de constituire sau, după caz, de la completare, de către partidele politice, alianţele electorale, alianţele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi de către candidaţii independenţi. Contestaţiile se depun la biroul ierarhic superior, respectiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care se referă la Biroul Electoral Central, urmând ca acestea să se pronunţe în termen de 2 zile de la înregistrare, prin decizie sau, după caz, hotărâre definitivă538.

A 4. Actele administrative jurisdicţionale ale birourilor şi oficiilor electorale

Ca regulă generală, birourile şi oficiile electorale activează în prezenţa majorităţii membrilor ce le compun şi adoptă, cu votul majorităţii membrilor prezenţi: hotărâri, în cazul alegerilor locale; decizii, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare; decizii şi hotărâri, în cazul alegerilor parlamentare; hotărâri, în cazul oficiilor electorale. În caz de egalitate de voturi, votul preşedintelui este hotărâtor. Biroul Electoral Central adoptă hotărâri şi decizii şi, respectiv, hotărâri, în cazul alegerilor locale539.

În ce priveşte actele emise de birourile şi oficiile electorale în exercitarea atribuţiilor lor jurisdicţionale, acte administrative jurisdicţionale, Curtea

537 A. Muraru, op. cit., p. 11538 Art. 39 din legea 67/2004; art. 14^8 din legea 33/2007; art. 21 din legea 35/2008; art. 7^16 din legea 370/2004539 Art. 37 alin. (4) şi 40 din legea 67/2004; art. 7^8 alin. (2), 7^11 alin. (5), 7^10 alin. (3), art. 7^15 alin. (6) din legea 370/2004; art. 13¹ din legea 35/2008; art. 13² şi 14¹ alin. (5) din legea 33/2007; art. 15 alin. (4), 17 alin. (1) lit. e) art. 66 din legea 35/2008; art. 17 alin. (4) din legea 35/2008, coroborat cu art. 35 din legea 67/2004

238

Constituţională a statuat că „hotărârile birourilor electorale sunt pronunţate în cadrul jurisdicţiilor specifice activităţii electorale şi ele nu exclud accesul liber la justiţie. Aceste hotărâri, fiind acte cu caracter jurisdicţional ale organelor administrative, pot fi atacate în justiţie de către cei interesaţi, în condiţiile legii 29/1990 a contenciosului administrativ” şi că hotărârile Biroului Electoral Central pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie540. Jurisprudenţa Curţii, deşi pronunţată în materia alegerilor locale, se aplică, mutatis mutandis, tuturor birourilor electorale, constituite în cazul tuturor tipurilor de alegeri, precum şi oficiilor electorale, din identitate de raţiune.

Astfel făcând, Curtea confirmă posibilitatea atacării în justiţie, pe calea contenciosului administrativ, a tuturor actelor birourilor şi oficiilor electorale, chiar şi a celor despre care legislaţia electorală prevede că sunt definitive şi irevocabile, aşa cum se întâmplă, de pildă, în cazul alegerilor locale, în ce priveşte hotărârile Biroului Electoral Central pronunţate cu ocazia soluţionării contestaţiilor privind modul de organizare şi componenţa birourilor electorale. Fundamentul acestei soluţii este constituit de art. 21 din Constituţie, ce garantează liberul acces la justiţie541, coroborat cu art. 126 alin. (6) din legea supremă, ce dispune: „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”.

Curtea confirmă aşadar caracterul birourilor şi oficiilor electorale de jurisdicţii speciale administrative, organizate în conformitate cu art. 21 alin. (4) din Constituţie, ce prevede că jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. Caracterul gratuit este confirmat de către legiuitor prin faptul că prevede, în cazul tuturor tipurilor de alegeri, că toate căile administrative jurisdicţionale de competenţa birourilor şi oficiilor electorale sunt, ca şi căile judiciare sau alte proceduri în materie electorală, scutite de taxă de timbru542. Caracterul facultativ însă nu este precizat expres, ci legiuitorul impune parcurgerea procedurilor jurisdicţionale administrative electorale, ceea ce, aşa cum s-a remarcat, nu poate fi reţinut, fiind în dezacord cu art. 21 alin. (4) din Constituţie. S-a propus astfel interpretarea legislaţiei electorale în sensul că partea are în mod liber alegerea între a parcurge complet aceste proceduri, după care, în caz de eşec, să se adreseze justiţiei, respectiv Curţii Constituţionale sau declanşarea directă a mecanismului jurisdicţional judiciar sau constituţional electoral543.

În lumina acestor precizări, ne raliem opiniei ce susţine că numai instanţele de contencios administrativ pot soluţiona acţiunile împotriva actelor administrative jurisdicţionale ale birourilor şi oficiilor electorale, dispoziţiile legislative ce stabilesc competenţa altor instanţe fiind neconstituţionale. Competenţa de soluţionare a acţiunilor îndreptate împotriva actelor Biroului Electoral Central ar trebui să aparţină, în primă instanţă, secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel, astfel încât opinia Curţii Constituţionale că toate hotărârile acestui organism electoral 540 Decizia 325/2004 şi Decizia 326/2004, precitate541 Remarcat şi de Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 84, autorii neanalizând însă carenţele legislaţiei electorale române în materie.542 Art. 66 alin. (3) din legea 35/2008; art. 23² alin. (4) din legea 33/2007; art. 28 alin. (4) din legea 370/2004; art. 119 din legea 67/2004543 C.-L. Popescu, Natura juridică a birourilor electorale, op. cit., p. 84-85

239

se atacă în primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este incorectă 544. În cazuri speciale, instanţelor de contencios administrativ li se adaugă Curtea Constituţională, în materia alegerilor prezidenţiale.

Eficacitatea liberului acces la justiţie împotriva actelor administrative jurisdicţionale ale birourilor şi oficiilor electorale riscă să rămână iluzorie, nu doar din cauza, pe de o parte, a reglementării lor legislative carente, incongruente, neuniforme şi neconstituţionale, aşa cum am argumentat, iar pe de altă parte a contradicţiilor jurisprudenţei constituţionale în privinţa actelor Biroului Electoral Central, ci şi faptului că însuşi liberul acces la instanţele de contencios administrativ, cu scopul atacării actelor jurisdicţionale administrative ale birourilor şi oficiilor electorale presupune respectarea termenelor şi procedurilor specifice contenciosului administrativ. Or, acestea sunt în contradicţie cu specificul procedurilor electorale, constând în necesara celeritate a acestora, confirmată şi de către judecătorul constituţional545, astfel încât se poate întâmpla ca un act administrativ electoral să fie suspendat de instanţa de contencios administrativ sau să fie atacat după terminarea procesului electoral.

Se impune aşadar, aşa cum a fost exprimat în doctrină, modificarea legislaţiei electorale în sensul prevederii exprese a posibilităţii atacării actelor birourilor şi oficiilor electorale la instanţele judecătoreşti, în termene scurte, şi ele expres prevăzute546.

A 5. Încetarea activităţii birourilor şi oficiilor electorale

Cu excepţia prevederilor vizând Biroul Electoral Central, legislaţia electorală română nu precizează expres, în cazul tuturor tipurilor de alegeri şi al tuturor tipurilor de birouri şi oficii electorale, data la care acestea îşi încetează activitatea. Astfel, Biroul Electoral Central îşi încetează activitatea, în cazul alegerilor locale şi prezidenţiale, după publicarea rezultatului alegerilor, în Monitorul Oficial, Partea I, iar în cazul alegerilor parlamentare şi al alegerilor pentru Parlamentul European, în termen de 48 după publicare547.

În cazul alegerilor europarlamentare, birourile electorale altele decât Biroul Electoral Central, îşi încetează activitatea după data predării către birourile electorale ierarhic superioare a proceselor-verbale de consemnare şi centralizare a rezultatelor votării, pe care le-au întocmit, cu condiţia confirmării lipsei oricăror erori sau neconcordanţe în acestea. În cazul alegerilor prezidenţiale, birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de votare îşi încetează activitatea la data validării rezultatului alegerilor pentru Preşedintele ales548.

544 Idem, p. 91545 Decizia 393/2004546 C.-L. Popescu, Natura juridică a birourilor electorale, op. cit., p. 92-93547 Art. 15 alin. (6) din legea 35/2008; art. 14¹ alin. (4) din legea 33/2007; art. 38 din legea 67/2004548 Art. 14^9 din legea 33/2007, respectiv art. 7^17 din legea 370/2004

240

B. Biroul Electoral Central

Pentru toate tipurile de alegeri ce se organizează în România, reglementarea legală a Biroului Electoral Central este similară, în ce priveşte constituirea, completarea, atribuţiile, categoriile de acte ce pot fi adoptate în exercitarea acestora, inclusiv competenţele de contencios electoral, precum şi încetarea activităţii. Astfel, şi aspectele de neconstituţionalitate, atât cele deja analizate, cât şi cele ce urmează a fi precizate, sunt comune.

Aparatul tehnic auxiliar al biroului Electoral Central este asigurat de către Autoritatea Electorală Permanentă împreună cu Ministerul Internelor şi reformei Administrative, iar statisticienii, de către Institutul Naţional de Statistică549.

B 1. Componenţa Biroului Electoral Central

Acest organism electoral este alcătuit550, în cazul alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale, din 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 10 reprezentanţi ai formaţiunilor politice ce participă la alegeri.

Pentru alegerile locale, Biroul Electoral Central este alcătuit din 7 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente şi din 11 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice şi electorale.

În cazul alegerilor parlamentare, celor 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintelui şi vicepreşedinţilor Autorităţii Electorale Permanente li se adaugă, ca membri ai Biroului Electoral Central, cel mult 12 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale care participă la alegeri, precum şi un reprezentant desemnat de grupul parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor. În această componenţă, Biroul adoptă, în două zile de la constituire, un regulament de organizare şi funcţionare, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I şi este obligatoriu pentru toate birourile electorale.

B 2. Constituirea şi completarea Biroului Electoral Central

Desemnarea judecătorilor se face, în cazul tuturor tipurilor de alegeri, de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, prin tragere la sorţi dintre judecătorii în exerciţiu ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cea de a treia zi de la stabilirea datei alegerilor, în cazul alegerilor parlamentare; în termen de 5 zile de la aducerea la cunoştinţă publică a zilei de referinţă, în cazul alegerilor europarlamentare; în termen de 3 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor, în cazul alegerilor prezidenţiale, respectiv în termen de cel mult 5 zile de la stabilirea datei alegerilor, în cazul alegerilor locale. Data şedinţei se aduce la cunoştinţă publică prin mass-media de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu două zile înainte de desfăşurarea

549 Art. 14 alin. (10) din legea 35/2008; art. 7^7 alin. (7) din legea 370/2004550 Art. 7^7 alin. (1) şi (8) din legea 370/2004; art. 14 alin. (1) din legea 33/2007; art. 36 alin. (1) din legea 67/2004; art. 14 alin. (1) şi (9) din legea 35/2008

241

acesteia, în cazul alegerilor prezidenţiale, respectiv cu o zi în cazul alegerilor locale, în cazul alegerilor europarlamentare, preşedintelui instanţei supreme ordinare revenindu-i obligaţia de a anunţa în scris, cu două zile înainte de desfăşurarea şedinţei, şi partidele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au membri în Parlamentul European. În cazul alegerilor parlamentare, data, ora şi locul şedinţei se anunţă în scris, de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu o zi înainte de ziua desfăşurării, partidelor politice parlamentare şi se aduce, de asemenea, la cunoştinţă publică, prin presa scrisă şi audiovizuală.

La organizarea şi desfăşurarea tragerii la sorţi are dreptul să participe câte un reprezentant, desemnat ca atare, al partidelor politice parlamentare. Rezultatul tragerii la sorţi se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedintele şi de prim-magistratul-asistent ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procesul-verbal constituind actul de învestire551.

Biroul Electoral Central se consideră constituit după alegerea, în termen de 24 de ore de la învestire, de către judecătorii desemnaţi, din rândul lor, a preşedintelui şi locţiitorului acestuia, urmată de completarea, în termen de 24 de ore, cu preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente şi, în cazul alegerilor prezidenţiale şi locale, cu câte un reprezentant al fiecărui partid politic parlamentar. În cazul alegerilor parlamentare, acestora li se adaugă câte un reprezentant al organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu un grup propriu în ambele Camere ale Parlamentului, precum şi reprezentantul desemnat de grupul parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor, comunicaţi în scris. În cazul alegerilor europarlamentare, completarea se face cu câte un reprezentant al fiecărui partid politic şi al fiecărei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au membri în Parlamentul European, Autoritatea Electorală Permanentă fiind obligată, în acest scop, să-i comunice preşedintelui Biroului Electoral Central, de îndată ce a fost ales, lista acestor formaţiuni.

Constituirea se consemnează într-un proces-verbal ce reprezintă actul de învestire, Biroul, astfel constituit, îndeplinind toate atribuţiile ce îi revin, potrivit legii552.

Completarea Biroului Electoral Central553 cu reprezentanţii partidelor politice neparlamentare, ai alianţelor politice şi ai alianţelor electorale ale acestora ce participă la alegeri se face, în limita numărului de reprezentanţi prevăzut de lege, de către preşedintele Biroului, în prezenţa membrilor şi a persoanelor delegate de partidele şi alianţele ce au comunicat reprezentanţi. În cazul alegerilor locale, pot propune reprezentanţi doar partidele şi alianţele, electorale sau politice, care au depus liste complete de candidaţi pentru consiliile judeţene în cel puţin 18 judeţe.

În termen de două zile de la rămânerea definitivă a candidaturilor, formaţiunile politice trebuie să comunice Biroului, în scris, numele şi prenumele reprezentanţilor propuşi, depăşirea termenului având ca efect neluarea în considerare a comunicărilor. În termen de 24 de ore de la comunicarea scrisă făcută Biroului, preşedintele acestuia 551 Art. 14 alin. (2) şi (3) din legea 33/2007; art. 14 alin. (2) din legea 35/2008; art. 36 alin. (2) din legea 67/2004; art. 7^7 alin. (2) şi (3) din legea 370/2004552 Art. 14 alin. (3) din legea 35/2008; art. 14 alin. (4) şi (5) din legea 33/2007; art. 7^7 alin. (4) şi (5) din legea 370/2004; art. 36 alin. (39 şi (4) din legea 67/2004553 Art. 14 alin. (4) – (8) din legea 35-2008; art. 14 alin. (6) din legea 33/2007; art. art. 7^4 alin. (5) şi art. 7^7 alin. (6) din legea 370/2004; art. 36 alin. (5) din legea 67/2004

242

procedează la desemnarea reprezentanţilor cu care se va completa Biroul. În cazul alegerilor parlamentare, desemnarea se realizează în ordinea descrescătoare a numărului de candidaturi rămase definitive în colegii uninominale, iar dacă ultimul loc rămas de distribuit revine unor formaţiuni ce au depus acelaşi număr de candidaturi, desemnarea se face prin tragere la sorţi. În mod similar, în cazul alegerilor locale, completarea se face în funcţie de numărul candidaturilor depuse pentru consiliile judeţene, iar în caz de egalitate, prin tragere la sorţi. În cazul alegerilor prezidenţiale şi al celor pentru Parlamentul European, desemnarea reprezentanţilor se face doar prin tragere la sorţi.

Ulterior acestor operaţiuni, preşedintele întocmeşte un proces-verbal cu privire la stabilirea reprezentanţilor formaţiunilor politice, act ce atestă calitatea acestora de membri în Biroul Electoral Central. Competitorii electorali pot desemna şi locţiitori pentru reprezentanţii membri ai Biroului, aceştia putându-i înlocui, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii, pe titulari, când aceştia din urmă nu pot participa la şedinţele Biroului554.

B 3. Atribuţiile Biroului Electoral Central

Importanţa Biroului Electoral Central, situat în vârful ierarhiei structurilor electorale, se vădeşte prin atribuţiile de care dispune, atât comune tuturor tipurilor de alegeri, cât şi specifice uneia sau alteia dintre acestea555.

Întrucât unele dintre atribuţii, atât comune, cât şi specifice, sunt menţionate pe parcursul întregului nostru demers, cu ocaziile pertinente, ne vom limita aici la a preciza doar anumite atribuţii ale Biroului Electoral Central comune tuturor tipurilor de alegeri, respectiv doar anumite atribuţii specifice unui tip sau altul de alegeri.

Astfel, ca atribuţii comune pentru toate tipurile de alegeri, Biroul Electoral Central asigură aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privitoare la alegeri, emiţând, în acest scop, decizii, respectiv hotărâri, în cazul alegerilor locale, obligatorii pentru toate autorităţile, instituţiile publice, birourile electorale, precum şi pentru toate organismele cu atribuţii în materie electorală, de la data aducerii la cunoştinţă în şedinţă publică, precum şi prin orice mijloc de publicitate; asigură interpretarea unitară a prevederilor legale referitoare la alegeri, emiţând hotărâri pentru interpretarea unitară a legii, ce sunt general obligatorii şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I; totalizează (centralizează) rezultatul naţional al alegerilor, pe baza proceselor verbale primite de la birourile electorale constituite la nivelurile inferioare; asigură publicarea rezultatelor finale ale alegerilor, în Monitorul Oficial al României, Partea I. De asemenea, Biroul organizează şi implementează un sistem de colectare de date şi de informare periodică a opiniei publice privind prezenţa populaţiei la vot, în baza unui eşantion reprezentativ la nivel judeţean şi naţional.

În cazul alegerilor parlamentare şi europarlamentare, Biroul Electoral Central stabileşte, pe baza proceselor-verbale transmise de birourile electorale de circumscripţie, lista partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au întrunit pragul

554 Art. 14 alin. (4) – (8) din legea 35-2008; art. 14 alin. (6) din legea 33/2007; art. art. 7^7 alin. (6) din legea 370/2004; art. 36 alin. (5) din legea 67/2004555 Art. 15 din legea 35/2008; art. 14¹ din legea 33/2007; art. 37 din legea 67/2004; art. 7^8 din legea 370/2004

243

electoral, respectiv, în cazul alegerilor pentru Parlamentul European, lista candidaţilor independenţi ce au întrunit coeficientul electoral şi dă publicităţii, în termen de 24 de ore de la constatare, aceste liste. Pentru alegerile parlamentare, Biroul stabileşte, la nivel naţional, numărul de mandate ce revin în fiecare circumscripţie electorală fiecărui competitor electoral, atestă atribuirea unui mandat de deputat organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce a întrunit condiţiile legale de obţinere a mandatului de deputat rezervat, conform art. 62 alin. (2) din Constituţie şi eliberează certificatul doveditor deputatului astfel desemnat. În cazul alegerilor europarlamentare, Biroul Electoral Central asigură repartizarea şi atribuirea mandatelor, iar pentru alegerile prezidenţiale constată candidatul ales şi prezintă Curţii Constituţionale documentaţia necesară validării mandatului de Preşedinte al României.

Pentru alegerile parlamentare, prezidenţiale şi europarlamentare, în cazul în care constată, pe baza probelor administrate, că au fost comise erori sau au fost înregistrate neconcordanţe între datele înregistrate în procesele-verbale, Biroul dispune renumărarea voturilor într-o secţie de votare sau refacerea centralizării voturilor şi rezultatului alegerilor dintr-un colegiu uninominal, respectiv naţionale, pentru alegerile prezidenţiale, respectiv dintr-un judeţ, sector sau din secţiile de votare din străinătate, pentru alegerile europarlamentare. De asemenea, după publicarea rezultatelor alegerilor, Biroul transmite Autorităţii Electorale Permanente materialele necesare redactării Cărţii Albe a alegerilor.

Atribuţiile de contencios electoral ale Biroului Electoral Central, comune tuturor tipurilor de alegeri şi a căror exercitare presupune emiterea de decizii (respectiv hotărâri, în cazul alegerilor locale), acte administrative jurisdicţionale, constau, într-un prim caz, în rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria sa activitate, precum şi a contestaţiilor cu privire la activitatea birourilor electorale de circumscripţie, deciziile, respectiv hotărârile de soluţionare a contestaţiilor fiind obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile publice la care se referă, sub sancţiunile prevăzute de lege. Legiuitorul prevede, pentru alegerile parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale, că în cazul în care pentru soluţionarea unei contestaţii sunt necesare verificări de fapt, acestea se efectuează în prezenţa unui judecător din Birou, verificările neputând fi făcute în ziua alegerilor.

De asemenea, în cazul alegerilor parlamentare, locale şi europarlamentare, Biroul Electoral Central se pronunţă asupra cererii de anulare a alegerilor pentru fraudă electorală. În cazul în care constată că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraudă electorală, Biroul admite cererea, anulând alegerile din secţia sau secţiile de votare în care s-a constatat frauda. În cazul alegerilor prezidenţiale, competenţa de anulare a alegerilor pe motiv de fraudă electorală îi revine Curţii Constituţionale556.

Pentru ca frauda să fie constatată şi alegerile să fie anulate, trebuie întrunite mai multe condiţii, atât privitoare la gravitatea fraudei şi la titularii dreptului de a solicita anularea, cât şi de natură procedurală. Şi sub acest aspect, legislaţia electorală română nu este uniformă, impunându-se modificări legislative şi în acest sens.

556 Art. 146 lit. f) din Constituţie, art. 24 şi 25 din legea 370/2004, art. 37 şi 38 din legea 47/1992

244

Astfel, pentru a antrena anularea alegerilor, frauda electorală trebuie să prezinte o anumită gravitate, de care legiuitorul a ţinut cont în definiţia legală însăşi pe care o dă fraudei electorale: orice acţiune ilegală ce are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus pentru un competitor electoral557. În cazul alegerilor prezidenţiale, legiuitorul prevede expres că anularea alegerilor de către Curtea Constituţională se face doar dacă frauda este de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. De asemenea, în cazul alegerilor parlamentare, locale şi europarlamentare, legiuitorul prevede expres, că, pentru a fi admisă cererea de anulare a alegerilor, frauda trebuie să fie de natură să modifice atribuirea mandatelor558.

Soluţia existentă în sistemul român urmează modelul dreptului comparat. Aceeaşi condiţie privind gravitatea fraudei rezultă, de pildă, din jurisprudenţa Consiliului Constituţional francez, căruia-i revine competenţa generală şi exclusivă de controla alegerile parlamentare, prezidenţiale şi referendumul, şi deci inclusiv atribuţia de a se pronunţa asupra anulării alegerilor pe motiv de fraudă electorală. Pentru a aprecia gravitatea, Consiliul analizează dacă iregularităţile, prin prisma importanţei lor, a diversităţii şi a numărului, aduc atingere libertăţii sau sincerităţii scrutinului printr-o influenţă decisivă asupra rezultatelor alegerilor559.

Etalonul gravităţii neregularităţilor, ce-l determină pe judecătorul constituţional francez să anuleze alegerile pe motiv de fraudă electorală este, de cele mai multe ori, diferenţa de voturi dintre candidaţi. Astfel, când aceasta este considerabilă, indiferent de cât de grave au fost neregularităţile constatate, Consiliul nu anulează alegerile. Într-un sens mai larg, când neregularităţile, oricât de grave, nu sunt considerate determinante asupra rezultatului alegerilor, acestea nu sunt anulate pe motiv de fraudă electorală. În schimb, pentru ca anularea pe acest considerent să fie pronunţată, diferenţa redusă de voturi nu este, prin ea însăşi, suficientă, trebuind, ca, în mod cumulativ, iregularităţile ce au produs frauda să fie grave. Consiliul a respins, astfel, o cerere de anulare a alegerilor pe motiv de iregularităţi materiale constatate ce priveau recensământul, deşi, în urma constatării, diferenţa de 29 de voturi a fost redusă la doar 13560.

Această atitudine jurisprudenţială a fost criticată, în mod îndreptăţit, considerându-se că echivalează cu îndemnul „dacă fraudaţi, faceţi-o cu pachetul, ca să fiţi siguri că vă reuşeşte”561.

În sistemul român, Curtea Constituţională a considerat, de pildă, ca fiind deficienţe ce nu sunt de natură „să determine, în sine, modificarea rezultatelor alegerilor”, absenţa unui organism electoral permanent, modificarea legilor electorale prin intermediul ordonanţelor de urgenţă şi al hotărârilor Guvernului, caracterul excesiv de restrictiv al regulilor privind observarea alegerilor de către organizaţiile

557 Art. 2 pct. 30 din legea 35/2008558 Art. 24 alin. (1) din legea 370/2004; art. 15 alin. (3) din legea 35/2008 ; art. 14¹ alin. (3) din legea 33/2007 ; art. 37 alin. (1) lit. h) din legea 67/2004559 D. Rousseau, Droit du contentieux constitutionnel, op. cit., p. 363-364 560 Idem, p. 364, citând C. C. 88-1060, 25 novembre 1988, A. N. Essone, 4e, R., p. 238, C. C. 88-1059, 25 novembre 1988, A. N. Aisne 5e, R. P. 234.561 D. Rousseau, Liberté politique et droit de vote, op. cit., p. 296

245

naţionale, caracterul inadecvat al constatării autenticităţii semnăturilor de pe listele de sprijin al candidaţilor562. De asemenea, Curtea a statuat că nu sunt de natură să antreneze anularea alegerilor motive ce nu au legătură cu votarea şi stabilirea rezultatelor alegerilor, precum „motivele ce vizează desfăşurarea unor acţiuni ale institutelor de sondare a opiniei publice şi modul în care acestea au fost reflectate de mass-media în perioada campaniei electorale”563.

Recent564, Curtea a reţinut, de pildă, că: anularea de voturi valabile exprimate, constatată, nu este de natură, pe de o parte, să probeze existenţa unei fraude, ci mai degrabă a unor erori umane inerente unui proces de o astfel de amploare şi complexitate, iar, pe de altă parte, nu este de natură să afecteze în vreun fel atribuirea mandatului; probatoriul depus nu relevă un număr semnificativ de asemenea situaţii de vot multiplu, de natură să determine o modificare a atribuirii mandatului; frauda nu poate fi stabilită prin analogie, diversele deducţii, calcule statistice şi probabilistice bazate pe simplele aprecieri ale autorilor cererii de anulare a alegerilor nu constituie dovezi în sensul legii, cât timp concluzia referitoare la fraudarea voturilor prin falsificarea codurilor numerice personale şi prin votul multiplu este fundamentată, în mare măsură, pe un calcul matematic statistic, precum şi pe aplicarea, prin analogie, a constatărilor Autorităţii Electorale Permanente cu privire la desfăşurarea alegerilor europarlamentare din 7 iunie 2009, când au fost identificate cazuri de persoane care au votat multiplu; frauda invocată constituie, în realitate, o serie de elemente secvenţiale care nu au format un fenomen cu vocaţia de a schimba voinţa alegătorilor, în sensul unei modificări a atribuirii mandatului, cu privire la aceste eventuale încălcări ale legii, rămânând în sarcina autorităţilor competente cercetarea faptelor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.

Sub aspect procedural, pentru a fi admisă, cererea de anulare a alegerilor pe motiv de fraudă electorală trebuie depusă la Biroul Electoral Central, respectiv la Curtea Constituţională, în scris, temeinic motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază, lipsa probelor antrenând respingerea cererii. Termenul de depunere este unul de decădere: cel mult 24 de ore de la încheierea votării, pentru alegerile parlamentare şi europarlamentare; cel mult 48 de ore de la închiderea votării, în cazul alegerilor locale; cel mult 3 zile de la închiderea votării, pentru alegerile prezidenţiale.

Titularii dreptului de a sesiza cu privire la anularea alegerilor sunt exclusiv competitorii electorali ce au participat la alegeri, inclusiv candidaţii independenţi (în colegiul uninominal pentru care se cere anularea, în cazul alegerilor parlamentare; în circumscripţia electorală pentru care se cere anularea, în cazul alegerilor locale), în cazul alegerilor locale şi parlamentare, legiuitorul prevăzând că cererea de anulare nu va fi admisă dacă persoana ce face sesizarea a fost implicată în producerea fraudei.

Considerăm că, dincolo de lipsa de uniformitate a reglementării sferei titularilor de a sesiza cu privire la anularea unui tip sau altul de alegeri, legiuitorul, în cazul tuturor alegerilor, restrânge nepermis aria titularilor acestui drept, ignorând exigenţa constituţională relativă la corectitudinea alegerilor. Având în vedere interesul general pe care îl prezintă alegerile şi caracterul de ordine publică al normelor ce le reglementează, orice subiect interesat ar trebui să aibă dreptul de a adresa o cerere de

562 Hotărârea 51/2000; 563 Hotărârea 48/2000, citată de K. Benke, op. cit., p. 33-34564 Hotărârea 39/2009

246

anulare a alegerilor pe motiv de fraudă electorală, inclusiv persoanele implicate în producerea acesteia, situaţie în care nu este aplicabil principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, ci ne-am afla în prezenţa unui autodenunţ, admis de altfel în legislaţia română în cazul anumitor infracţiuni precum, de exemplu, darea sau luarea de mită.

Soluţionarea cererii de către Biroul Electoral Central se face, în cazul alegerilor parlamentare şi locale până la data publicării rezultatului alegerilor în Monitorul Oficial. În cazul alegerilor prezidenţiale, din interpretarea sistemică a dispoziţiilor legislative rezultă că soluţionarea de către Curtea Constituţională a cererii de anulare a alegerilor, prin pronunţarea unei hotărâri, se face până la confirmarea, de către aceeaşi Curte, a rezultatului alegerilor, anterioară aducerii la cunoştinţă publică, tot de către Curte, a acestui rezultat, în mass-media şi prin publicarea în Monitorul Oficial, Partea I565. În cazul alegerilor pentru Parlamentul European, soluţionarea cererii de către Biroul Electoral Central trebuie făcută într-un termen precizat şi mai rezonabil – cel mult 48 de ore de la înregistrarea cererii.

Efectul admiterii cererii de anulare a alegerilor constă, pentru alegerile parlamentare şi europarlamentare, în organizarea unui nou tur de scrutin în secţiile de votare unde s-a constatat frauda electorală, în termen de cel mult 10 zile de la data admiterii cererii de anulare, până la obţinerea noilor rezultate suspendându-se operaţiunile electorale privind numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor. În cazul alegerilor locale, odată cu admiterea cererii de anulare a alegerilor, Biroul Electoral Central dispune repetarea scrutinului la nivelul circumscripţiei electorale unde s-a constatat frauda de natură să modifice atribuirea mandatelor, noul scrutin având loc în termen de cel mult două săptămâni de la constatarea fraudei. În cazul alegerilor prezidenţiale, admiterea cererii de anulare are ca efect dispunerea de către Curtea Constituţională a repetării scrutinului în a doua duminică de la data anulării alegerilor.

C. Biroul electoral de circumscripţie electorală

C 1. Biroul electoral de circumscripţie electorală pentru alegerile parlamentare

În cazul alegerilor parlamentare, cele 43 de birouri electorale ale circumscripţiilor electorale566 (judeţene, a municipiului Bucureşti şi circumscripţia electorală pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării) sunt formate fiecare din 3 judecători, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi cel mult 9 reprezentanţi ai alianţelor politice, alianţelor electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri în circumscripţia electorală respectivă. Biroul electoral de circumscripţie pentru circumscripţia electorală pentru cetăţenii cu domiciliul sau reşedinţa în afara României are sediul în municipiul Bucureşti.

Desemnarea judecătorilor se face în şedinţă publică, în termen de 21 de zile de la începerea perioadei electorale, de către preşedintele tribunalului, prin tragere la sorţi, dintre judecătorii în exerciţiu ai tribunalului judeţean, respectiv ai Tribunalului

565 Art. 24 alin. (4) şi art. 25 din legea 370/2004566 Art. 16 şi 17 din legea 35/2008

247

Bucureşti pentru circumscripţia electorală a municipiului Bucureşti şi pentru cea pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării. Cu cel puţin 48 de ore înaintea şedinţei, data acesteia se aduce la cunoştinţă publică, prin presă, de către preşedintele tribunalului. Procesul-verbal în care se consemnează rezultatul tragerii la sorţi se semnează de către preşedinte şi constituie actul de învestire.

Biroul este constituit din momentul alegerii preşedintelui şi al locţiitorului acestuia, care se realizează, în termen de 24 de ore de la desemnarea judecătorilor, prin votul secret al acestora. Din momentul constituirii, biroul îndeplineşte toate atribuţiile ce-i revin, conform legii.

În vederea completării biroului cu reprezentanţii Autorităţii Electorale Permanente, aceştia sunt desemnaţi de către Autoritate prin hotărâre, în termen de 24 de ore de la desemnarea judecătorilor. În vederea completării biroului cu reprezentanţii formaţiunilor politice participante la alegeri, acestea trebuie să comunice biroului, în scris, în termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive a candidaturilor, numele şi prenumele reprezentanţilor, orice comunicare ce depăşeşte termenul nefiind luată în considerare.

În termen de 24 de ore de la expirarea termenului de comunicare, biroul electoral de circumscripţie se completează cu câte un reprezentant al partidelor politice parlamentare sau al alianţelor politice/electorale dintre partidele parlamentare, care participă la alegeri în respectiva circumscripţie. În termen de 24 de ore de la completarea biroului cu reprezentanţii partidelor politice parlamentare, biroul se completează şi cu reprezentanţii partidelor politice neparlamentare, ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi ai alianţelor politice sau electorale dintre acestea, care participă la alegeri în respectiva circumscripţie, în limita numărului de 9 reprezentanţi. Ca şi în cazul Biroului Electoral Central, desemnarea reprezentanţilor partidelor politice neparlamentare, ai alianţelor politice şi ai alianţelor electorale dintre acestea se face în ordinea descrescătoare a numărului de candidaturi rămase definitive din colegiile uninominale din circumscripţie, iar în caz de egalitate, prin tragere la sorţi.

Atribuţiile biroului electoral de circumscripţie sunt, în principal, următoarele: asigură aplicarea unitară şi respectarea dispoziţiilor legale privind alegerile de către toate autorităţile, instituţiile şi organismele cu responsabilităţi electorale de la nivelul circumscripţiei; veghează la organizarea din timp a secţiilor de votare; aduce la cunoştinţă publică, în termen de 48 de ore de la constituire, numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente ale fiecărui colegiu uninominal; rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare sau, după caz, oficiilor electorale din cadrul circumscripţiei electorale în care funcţionează, contestaţiile soluţionându-se prin decizii care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile publice la care se referă, sub sancţiunile prevăzute de lege; distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare, prin intermediul primarilor, pe bază de proces-verbal de predare-primire, buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea „VOTAT”, formularele pentru încheierea proceselor-verbale, precum şi celelalte materiale necesare procesului electoral (biroul electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti distribuie aceste materiale oficiilor electorale); înaintează Biroului Electoral Central procesele-verbale cuprinzând rezultatul alegerilor din colegiile uninominale ce compun circumscripţia la

248

nivelul cărora funcţionează, precum şi întâmpinările, contestaţiile şi procesele-verbale primite de la birourile electorale judeţene; stabileşte mandatele ce revin, la nivelul circumscripţiei, fiecărui competitor electoral; eliberează candidaţilor declaraţi aleşi certificatul doveditor al alegerii.

C 2. Biroul electoral de circumscripţie pentru alegerile locale

În cazul acestui tip de alegeri567, biroul electoral de circumscripţie este format, în funcţie de tipul de circumscripţie la nivelul căreia se constituie, din 7 membri, în cazul circumscripţiei comunale; 9 membri, în cazul celei orăşeneşti, municipale şi a sectorului de municipiu Bucureşti; respectiv 15 membri pentru circumscripţia judeţeană şi cea a municipiului Bucureşti. Dintre aceşti membri, unul este preşedintele şi unul locţiitorul acestuia.

Desemnarea acestora se face în şedinţă publică, de către preşedintele tribunalului, în termen de 20 de zile de la stabilirea datei alegerilor, prin tragere la sorţi, dintre magistraţii şi ceilalţi jurişti existenţi în judeţ sau în municipiul Bucureşti şi care, potrivit declaraţiei pe propria răspundere, nu fac parte din niciun partid politic. Cu cel puţin 48 de ore înaintea şedinţei, data acesteia se aduce la cunoştinţă publică de către preşedintele tribunalului, prin presă şi prin afişare la uşa instanţei, procesul-verbal în care se consemnează rezultatul tragerii la sorţi semnându-se de către preşedinte şi constituind actul de învestire.

Lista magistraţilor ce participă la tragerea la sorţi se întocmeşte de către preşedintele tribunalului, iar cea a celorlalţi jurişti de către prefect, împreună cu preşedintele tribunalului şi câte un reprezentant din partea fiecărui partid politic parlamentar. Ambele liste trebuie să cuprindă un număr de persoane cu 10% mai mare decât cel necesar, magistraţii şi jurişti de pe liste care nu sunt desemnaţi preşedinte al biroului electoral sau locţiitor al acestuia rămânând la dispoziţia preşedintelui tribunalului, pentru înlocuirea titularilor, în cazuri deosebite.

Dacă numărul magistraţilor şi al juriştilor este insuficient, lista persoanelor ce participă la tragerea la sorţi este completată de către prefect, la propunerea primarilor, cu alte persoane ce se bucură de prestigiu în faţa locuitorilor, au studii cel puţin medii şi declară pe propria răspundere că nu fac parte din niciun partid politic.

Astfel constituit, biroul îndeplineşte toate atribuţiile ce-i revin, potrivit legii.În vederea completării biroului de circumscripţie cu reprezentanţii partidelor

politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale, filialele locale ale acestora trebuie să comunice biroului, în scris, numele reprezentanţilor, în termen de 5 zile de la data până la care se pot propune candidaturile, comunicările făcute cu depăşirea termenului nefiind luate în considerare. Comunicările pot cuprinde un număr mai mare de reprezentanţi pentru acelaşi birou electoral.

Completarea biroului de circumscripţie cu reprezentanţii formaţiunilor politice se face de către preşedintele biroului, în termen de 24 de ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor, în prezenţa persoanelor delegate de către formaţiunile politice care au comunicat reprezentanţi şi în ordinea descrescătoare a numărului de candidaţi propuşi de către fiecare formaţiune politică pentru consiliul local, la care se adaugă, dacă este cazul, candidatul pentru funcţia de primar, precum şi candidatul

567 Art. 24 şi art. 25 din legea 67/2004

249

pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean. În cazul biroului de circumscripţie judeţeană şi al biroului de circumscripţie al municipiului Bucureşti, se are în vedere numărul tuturor candidaturilor depuse de fiecare partid politic, alianţă politică sau electorală pentru consiliul judeţean sau pentru preşedintele acestuia, respectiv pentru consiliul general al Municipiului Bucureşti, precum şi pentru consiliile locale şi primari, înregistrate pe judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti.

Dacă două sau mai multe formaţiuni politice au propus acelaşi număr de candidaţi, reprezentanţii lor fac parte din birou în limita locurilor neocupate de reprezentanţii formaţiunilor politice aflate într-o situaţie mai favorabilă. Dacă prin aplicarea acestei reguli nu este posibil să fie incluşi în birou reprezentanţii tuturor formaţiunilor politice aflate în situaţie de egalitate, preşedintele biroului va trage la sorţi, în prezenţa persoanelor delegate de formaţiunile politice în cauză.

Dacă numărul total de reprezentanţi comunicaţi este mai mic decât cel al membrilor biroului, operaţiunea de desemnare se repetă până la ocuparea tuturor locurilor, la această fază participând numai formaţiunile ce au propus mai mulţi reprezentanţi pentru acelaşi birou. O formaţiune politică nu poate însă avea mai mult de 3 reprezentanţi în biroul aceleiaşi circumscripţii.

Stabilirea persoanelor ce au calitatea de reprezentanţi se face în ordinea menţionată în comunicarea făcută biroului de către formaţiunile politice ce au propus respectivii reprezentanţi.

Dacă formaţiunile politice nu nominalizează reprezentanţi, completarea biroului se face de către preşedintele acestuia cu includerea, prin tragere la sorţi, de persoane ce nu fac parte din niciun partid politic. Tragerea la sorţi se face dintr-o listă întocmită în aceleaşi condiţii ca şi lista de magistraţi şi de jurişti, în termen de 24 de ore de la solicitarea preşedintelui biroului de circumscripţie.

În cazul în care în aceeaşi circumscripţie se organizează alegeri locale parţiale atât pentru primar, cât şi pentru consiliul local, precum şi în cazul în care se organizează alegeri pentru consiliul judeţean, respectiv şi/sau pentru preşedintele consiliului judeţean, respectiv pentru consiliul general al municipiului Bucureşti şi/sau pentru primarul municipiului Bucureşti, componenţa, constituirea şi completarea birourilor electorale de circumscripţie se realizează după aceleaşi reguli568.

De asemenea, în cazul în care într-o circumscripţie electorală comunală, orăşenească, municipală, de subdiviziune administrativ-teritorială a unui municipiu sau judeţeană se organizează alegeri parţiale numai pentru primar, pentru primarul general al municipiului Bucureşti, respectiv pentru preşedintele consiliului judeţean, birourile electorale de circumscripţie se constituie după aceleaşi reguli ca şi în cazul alegerilor locale generale. În ce priveşte însă completarea cu reprezentanţi ai formaţiunilor politice, aceasta se realizează cu reprezentanţi propuşi de organizaţiile judeţene, respectiv de organizaţia municipiului Bucureşti ale partidelor parlamentare ce depun candidaturi, respectându-se limitele de număr de membri prevăzute de regulile generale. Completarea se realizează în ordinea descrescătoare a numărului cumulat de senatori şi deputaţi ai fiecărui partid569.

Pe lângă atribuţiile biroului electoral de circumscripţie electorală deja amintite cu ocaziile pertinente, vom aminti aici următoarele atribuţii ale birourilor de

568 Art. 32 din legea 67/2004569 Art. 34 alin. (1) – (3) din legea 67/2004

250

circumscripţie comunală, orăşenească, municipală, respectiv de sector al municipiului Bucureşti570: urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri în circumscripţia electorală unde funcţionează; comunică biroului electoral de circumscripţie judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, denumirea partidelor politice, a alianţelor politice şi electorale şi a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au depus liste complete de candidaţi, adică liste ce cuprind numărul maxim de candidaţi pentru funcţia de consilieri; stabilesc, pe baza numărului de alegători înscrişi în listele electorale permanente şi complementare, numărul de susţinători necesar pentru depunerea candidaturilor independente; rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare; primesc de la birourile electorale ale secţiilor de votare şi predau judecătoriilor în a căror rază teritorială funcţionează buletinele de vot întrebuinţate şi necontestate, precum şi pe cele anulate, listele electorale utilizate, ştampilele şi celelalte materiale necesare votării; totalizează voturile exprimate şi stabilesc rezultatul alegerilor pentru circumscripţia în care funcţionează; eliberează consilierilor şi primarilor aleşi certificatul doveditor al alegerii; organizează, dacă este cazul, desfăşurarea celui de-al doilea tur de scrutin pentru primari; comunică Biroului Electoral Central şi Guvernului date cu privire la alegeri şi rezultatul acestora, prin biroul electoral de circumscripţie judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti; aduc la cunoştinţa populaţiei din cuprinsul circumscripţiei electorale rezultatul alegerilor, prin orice mijloc de publicitate.

Aceste atribuţii sunt îndeplinite, în mod corespunzător, şi de către birourile de circumscripţie judeţeană şi cel al municipiului Bucureşti, care mai dispun şi de următoarele atribuţii571: urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la alegeri în toate circumscripţiile electorale din cuprinsul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti; asigură aducerea la cunoştinţa celorlalte birouri electorale din judeţ, respectiv din municipiul Bucureşti, a hotărârilor Birourilor Electoral Central şi urmăresc modul de aplicare şi respectare a acestora; îi instruiesc pe preşedinţii birourilor de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală şi de sector al municipiului Bucureşti şi pe cei ai birourilor secţiilor de votare; primesc de la birourile electorale de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală, respectiv de sector al municipiului Bucureşti, procesele-verbale conţinând rezultatul alegerilor; centralizează rezultatele pe judeţ, pe partide politice, alianţe politice, alianţe electorale şi pe candidaţi independenţi şi le dau publicităţii; consemnează într-un proces-verbal rezultatul centralizării datelor pe judeţ, respectiv pe municipiul Bucureşti, procesul-verbal transmiţându-se Biroului Electoral Central; totalizează voturile exprimate pentru consiliul judeţean, pentru preşedintele consiliului judeţean respectiv pentru consiliul general al Municipiului Bucureşti şi pentru primarul general al acestui municipiu; stabilesc rezultatul alegerilor; eliberează consilierilor, respectiv preşedintelui consiliului judeţean şi primarului general al municipiului Bucureşti, certificatul doveditor al alegerilor; transmit consiliului judeţean, respectiv Consiliului General al municipiului Bucureşti, procesele-verbale şi documentele privitoare la rezultatul alegerilor pentru consilieri, în vederea validării mandatelor.

570 Art. 25 din legea 67/2004571 Art. 25 alin. (1) lit. j) şi art. 30 din legea 67/2004

251

Biroul electoral judeţean constituit în judeţele în care se organizează alegeri locale parţiale în cel puţin două circumscripţii comunale, orăşeneşti sau municipale572 este format din doi dintre judecătorii în exerciţiu ai tribunalului, stabiliţi prin tragere la sorţi de către preşedintele tribunalului, separat pentru funcţia de preşedinte al biroului, respectiv pentru cea de locţiitor al acestuia. Completarea biroului este supusă aceloraşi reguli ca şi în cazul Biroului Electoral Central constituit pentru alegerile locale generale. Contestaţiile asupra modului de organizare şi a componenţei biroului se soluţionează de către tribunal.

Acest birou îndeplineşte atribuţiile prevăzute pentru Biroul Electoral Central, inclusiv pe cea referitoare la anularea alegerilor pentru fraudă electorală.

În judeţele în care se organizează alegeri parţiale într-o singură circumscripţie electorală nu se mai constituie birou electoral judeţean, sesizările privind frauda electorală fiind soluţionate de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală respectivă, în termen de 3 zile de la înregistrarea sesizării. Soluţionarea contestaţiilor asupra modului de organizare şi a componenţei biroului electoral de circumscripţie este, în acest caz, de competenţa tribunalului573.

Aceste reguli sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi în cazul în care se organizează aceste două categorii de alegeri parţiale în municipiului Bucureşti574.

Sediile unde îşi desfăşoară activitatea birourile electorale de circumscripţie, precum şi programul lor de activitate se aduc la cunoştinţă publică de către prefect, în 2 zile de la stabilirea datei alegerilor.575

C 3. Biroul electoral judeţean şi biroul de sector al municipiului Bucureşti în cazul alegerilor pentru Parlamentul European şi al alegerilor prezidenţiale

În cazul acestor tipuri de alegeri576, biroul electoral judeţean şi cel de sector al municipiului Bucureşti sunt formate, fiecare, din 3 judecători, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente desemnat de către aceasta prin hotărâre şi, în cazul alegerilor europarlamentare, din cel mult 10 reprezentanţi ai formaţiunilor politice participante la alegeri, respectiv, în cazul alegerilor prezidenţiale, 7 reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au propus candidaţi.

Desemnarea judecătorilor, constituirea biroului, completarea sa cu reprezentantul Autorităţii Electorale Permanente, comunicarea de către formaţiunile politice participante în alegeri, respectiv de către cele ce susţin candidaţi la funcţia de Preşedinte al României, precum şi regulile privind completarea biroului cu reprezentanţii formaţiunilor politice participante în alegeri ce au reprezentanţi în Parlamentul European, respectiv ai formaţiunilor politice parlamentare ce susţin candidaţi la funcţia de Preşedinte urmează reguli aproape identice celor aplicabile, în aceleaşi materii, în cazul biroului de circumscripţie organizat pentru alegerile parlamentare, cu excepţia anumitor termene. De asemenea, preşedintele şi locţiitorul sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, pe funcţii. 572 Art. 31 alin. (1) – (3) din legea 67/2004573 Art. 31 alin. (4) şi (6) din legea 67/2004574 Art. 31 alin. (5) din legea 67/2004575 Art. 27 din legea 67/2004576 Art. 14² şi art. 14³ din legea 33/2007; art. 7^9 şi art. 7^10 din legea 370/2004

252

Completarea biroului electoral judeţean şi a celui de sector al municipiului Bucureşti cu reprezentanţii formaţiunilor participante în alegeri, dar care nu au reprezentanţi în Parlamentul European, respectiv completarea cu reprezentanţii formaţiunilor politice neparlamentare ce susţin candidaţi pentru alegerile prezidenţiale, se realizează însă, de această dată, mult mai echitabil, şi anume prin tragere la sorţi.

Atribuţiile biroului electoral judeţean şi ale celui de sector al municipiului Bucureşti, sunt, atât pentru alegerile prezidenţiale, cât şi pentru alegerile europarlamentare, similare atribuţiilor biroului electoral de circumscripţie organizat în cazul alegerilor parlamentare, dintre care le reamintim pe următoarele: urmăreşte şi asigură aplicarea unitară şi respectarea dispoziţiilor legii, de către toate autorităţile, instituţiile şi organismele cu responsabilităţi în materie electorală din cadrul judeţului sau al sectorului municipiului Bucureşti; asigură, împreună cu prefecţii (în cazul alegerilor prezidenţiale, şi împreună cu Autoritatea Electorală Permanentă), instruirea preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare şi a locţiitorilor acestora; rezolvă întâmpinările referitoare la propria activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare şi la procesul de votare, deciziile date pentru soluţionarea contestaţiilor fiind obligatorii pentru biroul electoral în cauză; predă, pe bază de proces-verbal, tribunalelor judeţene, respectiv Tribunalului Bucureşti, buletinele de vot nule şi pe cele contestate, precum şi celelalte documente şi materiale deţinute, care nu sunt predate Biroului Electoral Central; centralizează rezultatele numărării voturilor pentru judeţul sau sectorul municipiului Bucureşti în care funcţionează şi înaintează Biroului Electoral Central procesele-verbale privind centralizarea rezultatelor votării la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale la care funcţionează, procesele-verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare, dosarele cuprinzând copiile de pe listele electorale permanente şi tabelele utilizate în cadrul secţiilor de votare, după caz, precum şi toate contestaţiile şi întâmpinările primite.

De asemenea, în cazul alegerilor pentru Parlamentul European, biroul totalizează voturile pentru fiecare listă de candidaţi şi pentru fiecare candidat independent şi comunică rezultatele Biroului Electoral Central în vederea stabilirii pragului electoral. În cazul în care constată neconcordanţe între datele conţinute de procesele-verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare, solicită preşedintelui biroului electoral al secţiei să facă acele corecturi necesare, pe care să le ateste prin semnătură şi prin aplicarea ştampilei de control a secţiei de votare.

Atât în cazul alegerilor prezidenţiale, cât şi în cazul celor europarlamentare, în exercitarea atribuţiilor sale, biroul electoral judeţean şi cel de sector al municipiului Bucureşti adoptă decizii obligatorii pentru toate autorităţile, instituţiile publice, birourile electorale, organismele cu atribuţii în materie electorală, precum şi pentru toţi participanţii la alegeri la care se referă, din raza sa teritorială de competenţă, decizii ce se aduc la cunoştinţă publică prin afişare sau prin orice alt mijloc de publicitate.

C 4. Biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate

În cazul alegerilor prezidenţiale şi al alegerilor pentru Parlamentul European577, acest birou electoral este format din 3 judecători în exerciţiu ai

577 Art. 14^4 din legea 33/2007, respectiv art. 7^11 din legea 370/2004

253

Tribunalului Bucureşti, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente desemnat de aceasta prin hotărâre şi cel mult 10 reprezentanţi ai formaţiunilor politice participante la alegeri, în cazul alegerilor europarlamentare, respectiv cel mult 7 reprezentanţi ai formaţiunilor politice ce au propus candidaţi. Constituirea şi completarea biroului este supusă aceluiaşi regim juridic precum în cazul biroului electoral judeţean, respectiv al sectorului municipiului Bucureşti.

De asemenea, atribuţiile sale sunt similare acestui tip de birou electoral, actele sale fiind, în egală măsură, decizii obligatorii ce se aduc la cunoştinţă publică. În cazul alegerilor pentru Parlamentul European, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate primeşte de la Autoritatea Electorală Permanentă, cel mai târziu cu 5 zile înaintea zilei de referinţă, tabelul cuprinzând cetăţenii români ce îşi exercită dreptul de vot la alegerile europarlamentare din alt stat membru al Uniunii Europene, precum şi tabelul cuprinzând alegătorii comunitari înscrişi în listele electorale speciale. Biroul transmite ambele tabele birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe.

D. Biroul electoral al secţiei de votare

D 1. Constituirea biroului electoral al secţiei de votare

În funcţie de tipul de alegeri, biroul electoral al secţiei de votare578 are în componenţa sa, pe lângă preşedinte şi locţiitorul acestuia, de regulă magistraţi sau jurişti, fie 7 membri reprezentanţi ai formaţiunilor politice competitoare în alegeri, în cazul alegerilor parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale, fie, pentru alegerile locale, 5 asemenea reprezentanţi, în cazul secţiilor din comune şi oraşe, respectiv 9 în cazul secţiilor din municipii şi din sectoarele municipiului Bucureşti. Cu excepţia alegerilor locale, în cazul tuturor celorlalte tipuri de alegeri legiuitorul prevede că biroul electoral al secţiei de votare nu poate funcţiona cu mai puţin de 5 membri.

Desemnarea preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare şi a locţiitorilor acestora se face cu cel mult 15 zile înainte de ziua votării, în cazul alegerilor parlamentare, respectiv cu cel mult 10 zile înaintea votării, în cazul celorlalte tipuri de alegeri, de către preşedintele tribunalului, în şedinţă publică anunţată cu 48 de ore înainte, prin tragere la sorţi, pe funcţii, dintre magistraţi sau alţi jurişti existenţi în judeţ sau în municipiul Bucureşti.

Listele magistraţilor ce participă la tragerea la sorţi se întocmesc de către preşedintele tribunalului, iar cele ale altor jurişti, de către prefect, împreună cu preşedintele tribunalului. În cazul alegerilor locale, lista este întocmită de prefect, la propunerea primarilor. Dacă legea alegerilor locale prevede că juriştii înscrişi pe liste nu pot fi membri ai niciunui partid politic, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare se dispune că aceştia nu pot avea apartenenţă politică, pentru ca în cazul alegerilor parlamentare să se prevadă că juriştii nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce participă la alegeri. Considerăm că şi în cazul alegerilor parlamentare legiuitorul ar fi trebuit să prevadă lipsa oricărei apartenenţe politice a juriştilor. Juriştii ce pot fi înscrişi

578 Art. 19, 19¹ şi 20 din legea 35/2008; art. 14^5 - 14^7 din legea 33/2007; art. 7^12 - 7^15 din legea 370/2004; art. 28 şi 29 din legea 67/2004

254

pe liste trebuie să dea o declaraţie pe propria răspundere în sensul lipsei de apartenenţă de politică.

Listele cuprind un număr de persoane mai mare cu cel puţin 10% decât cel necesar, acestea fiind rezervă la dispoziţia preşedintelui tribunalului, pentru înlocuirea, în cazuri deosebite, a titularilor. Gruparea în liste în vederea tragerii la sorţi se face avându-se în vedere necesitatea ca locuinţele persoanelor în cauză să fie în localitatea în care îşi are sediul biroul electoral al secţiei de votare sau cât mai aproape de aceasta.

În cazul în care numărul juriştilor este insuficient, listele sunt completate, la propunerea prefectului, cu persoane cu o reputaţie bună în localitate, care îndeplinesc aceleaşi condiţii privind lipsa apartenenţei politice şi declaraţia de pe propria răspundere în acest sens precum juriştii. În cazul alegerilor locale, persoanele sunt propuse de primar şi trebuie să aibă, de regulă, cel puţin studii medii. În cazul alegerilor parlamentare, persoanele cu care se completează lista sunt propuse de prefect, fiind necesar avizul Autorităţii Electorale Permanente.

În cazul alegerilor parlamentare, prezidenţiale şi europarlamentare, propunerile de persoane pentru funcţiile de preşedinte al biroului electoral al secţiei de votare şi locţiitor al acestuia trebuie avizate de Autoritatea Electorală Permanentă din punctul de vedere al activităţii anterioare ca membri ai birourilor electorale, dacă este cazul. Astfel, legiuitorul prevede, pentru alegerile prezidenţiale şi europarlamentare, că listele cu propuneri sunt transmise spre avizare Autorităţii Electorale Permanente de către prefecţi, în formatul solicitat de aceasta. Avizul se comunică prefecţilor şi preşedinţilor tribunalelor, până cel mai târziu cu 5 zile înaintea desemnării preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare şi a locţiitorilor acestora.

Rezultatul tragerii la sorţi pentru funcţia de preşedinte al biroului, respectiv de locţiitor al acestuia, se consemnează într-un proces verbal semnat de preşedintele tribunalului judeţean, constituind actul de învestitură.

În cazul alegerilor parlamentare, prezidenţiale şi europarlamentare, în cel mult 48 de ore de la tragerea la sorţi, preşedintele tribunalului transmite biroului electoral de circumscripţie lista persoanelor desemnate ca preşedinţi ai birourilor electorale ale secţiilor de votare şi ca locţiitori ai acestora.

În vederea completării birourilor cu reprezentanţi ai formaţiunilor politice participante la alegeri, în cel mult două zile de la expirarea termenului anterior, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri sunt obligate să comunice biroului electoral de circumscripţie, respectiv oficiului electoral, în cazul municipiului Bucureşti, în cazul alegerilor locale, respectiv biroului electoral judeţean sau biroului electoral al sectorului, în cazul municipiului Bucureşti, pentru alegerile prezidenţiale şi parlamentare, lista reprezentanţilor lor în birourile electorale ale secţiilor de votare, sub forma unui tabel. Acesta cuprinde următoarele menţiuni: numărul secţiei de votare, numele, prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa şi modalitatea de contact, respectiv numărul de telefon, de fax sau adresa de e-mail ale reprezentanţilor. Un partid politic, o alianţă politică, o alianţă electorală sau o organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri nu poate avea într-un birou electoral al unei secţii de votare mai mult de 3 reprezentanţi.

Completarea birourilor electorale ale secţiilor de votare cu reprezentanţi ai formaţiunilor politice participante la alegeri se face, în cazul acestor trei tipuri de alegeri, în două etape: mai întâi cu reprezentanţi ai formaţiunilor politice participante

255

în alegeri şi care sunt parlamentare, respectiv care au reprezentanţi în Parlamentul European şi, ulterior, cu reprezentanţii formaţiunilor neparlamentare, respectiv ai celor ce nu au reprezentanţi în Parlamentul European.

Desemnarea reprezentanţilor partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu care se face completarea birourilor electorale ale secţiilor de votare se face de către preşedintele biroului electoral de circumscripţie, respectiv de preşedintele oficiului electoral, în cazul municipiului Bucureşti, în cazul alegerilor parlamentare, respectiv de către preşedintele biroului electoral judeţean sau, după caz, de preşedintele biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti, în cazul alegerilor prezidenţiale şi al celor pentru Parlamentul European, în prezenţa reprezentanţilor formaţiunilor politice în biroul electoral de circumscripţie, judeţean, de sector sau în oficiul electoral respectiv.

În cazul alegerilor parlamentare, ordinea de completare este aceeaşi precum în cazul Biroului Electoral Central. În cazul alegerilor prezidenţiale, după completarea cu reprezentanţii formaţiunilor politice parlamentare care au propus candidaţi, completarea cu reprezentanţii formaţiunilor neparlamentare ce au propus candidaţi se face, prin tragere la sorţi, pentru fiecare secţie de votare. În cazul în care, în urma efectuării acestor operaţiuni, mai există birouri electorale ale secţiilor de votare ce nu au numărul maxim de membri, vor fi completate, prin tragere la sorţi, pentru fiecare secţie de votare, dintre reprezentanţii tuturor formaţiunilor politice care au depus propuneri pentru cel de-al doilea reprezentant la secţia de votare respectivă. Dacă şi după această operaţiune mai există birouri electorale ale secţiilor de votare care nu au cel puţin 5 membri (preşedinte, locţiitor şi 3 membri), vor fi completate cu persoane din rezerva aflată la dispoziţia preşedintelui biroului electoral judeţean sau al sectorului municipiului Bucureşti, după caz, prin tragere la sorţi.

În cazul alegerilor europarlamentare, regulile de completare sunt similare celor aplicabile alegerilor prezidenţiale, desemnarea reprezentanţilor formaţiunilor politice care nu sunt reprezentate în Parlamentul European, din a doua etapă de completare, făcându-se în ordinea stabilită pentru completarea biroului electoral judeţean sau al sectorului municipiului Bucureşti.

Operaţiunile de completare a birourilor electorale ale secţiilor se consemnează în procese-verbale, ce constituie actele de învestitură. Birourile electorale ale secţiilor de votare se consideră constituite la data completării cu reprezentanţii formaţiunilor politice.

În cazul alegerilor locale, completarea birourilor secţiilor se realizează în urma comunicării făcută preşedinţilor acestor birouri de către preşedintele biroului de circumscripţie, în termen de 24 de ore de la desemnarea acestora, a numărului de candidaţi propuşi de fiecare partid politic, alianţă politică sau electorală. În acelaşi termen, aceste formaţiuni politice care au depus liste de candidaţi ori propuneri de candidaţi pentru funcţia de primar în circumscripţia respectivă au obligaţia de a comunica preşedintelui biroului secţiei sau, după caz, preşedintelui biroului de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală ori de sector, prin organizaţiile locale, numele şi prenumele reprezentantului lor, preşedintele acestor din urmă birouri trebuind să comunice, de îndată, preşedintelui biroului secţiei numele şi prenumele reprezentanţilor.

256

Dacă formaţiunile politice care au propus candidaţi la funcţia de primar şi/sau de preşedinte al consiliului judeţean ce participă la al doilea tur de scrutin nu au reprezentanţi în birourile electorale ale secţiilor de votare sau în biroul electoral al circumscripţiei respective, birourile se completează cu câte un reprezentant al acestora, formaţiunile politice trebuind să depună, în acest sens, cereri, în scris, în termen de 48 de ore de la stabilirea rezultatelor primului tur de scrutin.

Completarea se va face urmând regulile de completare a birourilor de circumscripţie, de către preşedinţii birourilor secţiilor de votare, în prezenţa delegaţilor desemnaţi de formaţiunile politice, birourile fiind constituie la data încheierii procesului-verbal în care se consemnează operaţiunile de desemnare a reprezentanţilor formaţiunilor politice.

În situaţiile în care într-o circumscripţie electorală comunală, orăşenească, municipală, de subdiviziune administrativ-teritorială a unui municipiu sau judeţeană se organizează alegeri numai pentru primar, pentru primarul general al municipiului Bucureşti, respectiv pentru preşedintele consiliului judeţean579, birourile secţiilor de votare se constituie, în principiu, după regulile anterior menţionate. Diferenţa apare însă în ce priveşte completarea acestor birouri, care se face cu reprezentanţi propuşi de organizaţiile judeţene, respectiv de organizaţia municipiului Bucureşti ale partidelor politice exclusiv parlamentare ce depun candidatură la funcţia de primar, primar general, respectiv de preşedinte al consiliului judeţean. Completarea se face în ordinea descrescătoare a numărului cumulat de deputaţi şi senatori ai fiecărui partid.

D 2. Biroul electoral al secţiei de votare din străinătate

Întrucât acest tip de birou este supus, în principiu, unui regim juridic aproape identic celui al biroului electoral al secţiei de votare din ţară, în cele ce urmează vom preciza doar anumite aspecte specifice, în raport de tipul de alegeri pentru care este organizat.

În cazul alegerilor parlamentare580, biroul electoral al secţiei de votare din străinătate este format dintr-un preşedinte, desemnat de şeful misiunii diplomatice şi cel mult 7 membri stabiliţi de preşedintele biroului electoral de circumscripţie pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, prin tragere la sorţi, dintr-o listă întocmită de Ministerul Afacerilor Externe, la propunerea partidelor politice parlamentare. În cazul în care numărul persoanelor propuse de partidele politice parlamentare este insuficient, lista este completată de către Ministerul Afacerilor Externe cu alte persoane cu o bună reputaţie şi fără apartenenţă politică.

În cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare581, biroul electoral al secţiei de votare din străinătate este format din preşedinte, desemnat de şeful reprezentanţei diplomatice, de regulă din cadrul acesteia şi 2 până la 6 reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au propus candidaţi, respectiv ai formaţiunilor politice participante la alegeri şi care sunt reprezentate în Parlamentul European. Dacă numărul de persoane propuse de formaţiunile politice este insuficient, lista este completată de către Ministerul Afacerilor Externe cu alte persoane cu o bună reputaţie şi fără apartenenţă politică. Lista este trimisă spre avizare Autorităţii Electorale Permanente,

579 Art. 34 alin. (1), (3) şi (4) din legea 67/2004580 Art. 19¹ din legea 35/2008581 Art. 7^14 din legea 370/2004, respectiv art. 14^6 din legea 33/2007

257

de către Ministerul Afacerilor Externe, în formatul solicitat de aceasta, avizul comunicându-se Ministerului până cel mai târziu cu 5 zile înaintea desemnării preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare şi a locţiitorilor acestora.

Birourile electorale pentru secţiile de votare din străinătate nu pot funcţiona cu mai puţin de 3 membri, preşedinte şi 2 reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au propus candidaţi. Completarea cu reprezentanţii formaţiunilor politice ce au propus candidaţi se face de către preşedintele biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi se consemnează într-un proces-verbal ce reprezintă actul de învestire.

Toate cheltuielile privind transportul, cazarea, masa şi alte cheltuieli curente

ale membrilor birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate se suportă de către cei care îi desemnează.

D 3. Atribuţiile biroului electoral al secţiei de votare

Similare în cazul tuturor tipurilor de alegeri, atribuţiile birourilor electorale ale secţiilor de votare582 constau, printre altele, în următoarele: primesc, pe bază de proces-verbal, fie de la primari, fie prin intermediul acestora, câte două copii de pe listele electorale permanente, suplimentare, complementare şi speciale, după caz, un exemplar fiind pus la dispoziţia alegatorilor pentru consultare şi un exemplar fiind utilizat în data alegerilor; primesc, pe bază de proces-verbal, de la primari, respectiv de la birourile electorale de circumscripţie, în cazul alegerilor locale, buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea „VOTAT”, formularele pentru încheierea proceselor-verbale şi alte materiale necesare desfăşurării procesului electoral, precum şi, în cazul alegerilor parlamentare, două buletine de vot anulate, câte unul pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, de către preşedintele biroului electoral de circumscripţie, pe care le vor afişa într-un loc vizibil, în ziua premergătoare alegerilor, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare fiind vorba doar de un buletin de vot anulat de către preşedintele biroului electoral judeţean, respectiv al biroului de sector al municipiului Bucureşti sau al biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate (birourile electorale ale secţiilor de votare de pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare primesc aceste materiale prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe).

De asemenea, aceste birouri conduc operaţiunile de votare şi iau toate măsurile de ordine în localul secţiei de votare şi în jurul acestuia, numără voturile şi consemnează rezultatele votării, rezolvă întâmpinările cu privire la propria activitate şi furnizează, în ziua votării, date privind prezenţa populaţiei la vot, conform unui program stabilit de Biroul Electoral Central.

O altă atribuţie a birourilor electorale ale secţiilor de votare se referă la predarea cu proces-verbal a buletinelor de vot întrebuinţate şi necontestate, a celor anulate, a listelor electorale utilizate, a ştampilelor şi a celorlalte materiale necesare votării, realizată, în cazul alegerilor locale, către biroul electoral de circumscripţie, iar în cazul celorlalte alegeri către judecătoria în a cărei rază teritorială îşi au sediul. Birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate înaintează aceste materiale reprezentanţelor diplomatice, care, în termen de 3 luni de la publicarea rezultatului

582 Art. 14^7 din legea 33/2007; art. 20 din legea 35/2008; art. 29 din legea 67/2004; art. 7^15 din legea 370/2004

258

alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, le predau în vederea topirii de către operatorii economici specializaţi.

În plus, biroul electoral al secţiei de votare predă biroului ierarhic superior procesele-verbale cuprinzând rezultatele votării, buletinele de vot nule şi pe cele contestate, împreună cu contestaţiile depuse şi materialele la care se referă acestea, precum şi listele electorale utilizate în cadrul secţiei de votare respective, îndosariate pe tipuri de liste. Birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate predau aceste materiale, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate sau, în cazul în care acesta şi-a încetat activitatea, Tribunalului Bucureşti. În plus, în cazul alegerilor prezidenţiale, birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate predau Autorităţii Electorale Permanente, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, dosarele cuprinzând tabelele utilizate în cadrul secţiilor de votare din străinătate, precum şi declaraţiile pe propria răspundere că nu au mai votat şi nu vor mai vota la acel tur de scrutin ale alegătorilor care în ziua votării se află în străinătate.

Actele adoptate de birourile electorale ale secţiilor de votare în exercitarea atribuţiilor sunt decizii, respectiv hotărâri, în cazul alegerilor locale, obligatorii pentru toate părţile la care se referă şi se aduc la cunoştinţă publică prin afişare la loc vizibil la sediul biroului electoral al secţiei de votare.

E. Oficiile electorale

Conform definiţiei legislative de care se bucură, oficiile electorale sunt organismele electorale constituite la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, fără a avea atribuţia de a constata rezultatele alegerilor la acel nivel, însă având rolul de a contribui la buna organizare şi desfăşurare a alegerilor din circumscripţia electorală Bucureşti, inclusiv prin totalizarea rezultatului alegerilor la nivel de sector583.

Oficiile electorale de sector se organizează în cazul alegerilor parlamentare şi al alegerilor numai pentru autorităţile administraţiei publice de la nivelul municipal, în municipiul Bucureşti (primar general şi consiliu general al municipiului Bucureşti)584.

În cazul alegerilor parlamentare, oficiile electorale sunt formate dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 7 membri, reprezentanţi ai partidelor politice, ai alianţelor politice, ai alianţelor electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri în municipiul Bucureşti. Preşedintele şi locţiitorul acestuia sunt magistraţi desemnaţi de preşedintele Tribunalului Bucureşti cu 20 de zile înainte de data alegerilor, prin tragere la sorţi pe funcţii, dintre judecătorii în exerciţiu ai judecătoriei sectorului. În 24 de ore de la desemnarea preşedintelui şi a locţiitorului său, Autoritatea Electorală Permanentă comunică numele reprezentanţilor ei, desemnaţi prin hotărâre, în fiecare oficiu electoral.

Desemnarea reprezentanţilor formaţiunilor politice participante la alegeri şi completarea oficiilor cu aceştia se face după aceleaşi regulile aplicabile în materie în cazul biroului electoral de circumscripţie.

583 Art. 2 pct. 12 din legea 35/2008584 Art. 16 alin. (6) – (10) şi art. 17 alin. (3) din legea 35/2008, respectiv art. 45 din legea 67/2004

259

În cazul alegerilor autorităţilor administraţiei publice de la nivelul municipal, în municipiul Bucureşti, oficiile electorale se constituie din preşedinte, locţiitorul acestuia şi din 6 membri, desemnaţi de organizaţiile municipale ale partidelor politice parlamentare, în cazul în care un partid politic parlamentar nu are organizaţie în Bucureşti, desemnarea reprezentantului său realizându-se de către conducerea centrală a partidului. Preşedintele şi locţiitorul acestuia sunt magistraţi desemnaţi de preşedintele Tribunalului Bucureşti cu cel puţin 15 zile înainte de data alegerilor, prin tragere la sorţi pe funcţii, dintre judecătorii în exerciţiu ai judecătoriei sectorului. Cu două zile înaintea desfăşurării şedinţei publice de tragere la sorţi, data acesteia se comunică partidelor politice parlamentare, în scris, de către preşedintele Tribunalului Bucureşti. La organizarea şi desfăşurarea tragerii la sorţi au dreptul să participe reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare.

Completarea oficiilor electorale cu reprezentanţii acestor partide se face de către preşedintele oficiului, în termen de 24 de ore de la desemnare, în ordinea descrescătoare a numărului cumulat de senatori şi deputaţi ai fiecărui partid. Dacă oficiul nu poate fi completat cu numărul de membri prevăzut de lege, din cauza faptului că numărul partidelor parlamentare este mai mic decât numărul membrilor oficiului, operaţiunea de completare se repetă până la organizarea oficiului cu numărul legal de membri.

Atribuţiile oficiilor electorale de sector, aceleaşi în cazul alegerilor parlamentare, respectiv ale autorităţilor administraţiei publice locale de la nivel municipal în municipiul Bucureşti constau în: urmărirea aplicării dispoziţiilor legale referitoare la alegeri în sectoarele la nivelul cărora funcţionează; vegherea la organizarea din timp a secţiilor de votare; rezolvarea întâmpinărilor privitoare la propria lor activitate şi a contestaţiilor cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare de pe teritoriul sectorului la nivelul căruia funcţionează; distribuirea către birourile secţiilor de votare a buletinelor de vot, ştampilelor de contro, a ştampilelor cu menţiunea „VOTAT”, a formularelor pentru încheierea proceselor-verbale, precum şi a celorlalte materiale necesare procesului electoral; totalizarea rezultatului alegerilor conform proceselor-verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare din subordine; transmiterea acestor rezultate către biroul electoral de circumscripţie al Municipiului Bucureşti; înaintarea către biroul de circumscripţie căruia i se subordonează a proceselor-verbale cuprinzând rezultatul alegerilor, de pe raza sectorului respectiv, precum şi a întâmpinărilor, a contestaţiilor şi a proceselor-verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare.

Actele adoptate de către oficiile electorale sunt hotărâri ce se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică.

Secţiunea 2. Autoritatea Electorală Permanentă

În virtutea art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, ce prevede că prin lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, în sistemul nostru, ca şi în dreptul comparat, această instituţie administrativă autonomă, reglementată legislativ585, funcţionează în intervalul cuprins între două perioade electorale, în scopul asigurării condiţiilor logistice necesare,

585 Art. 62-65 din legea 35/2008

260

aplicării întocmai a reglementărilor legale privitoare la exerciţiul dreptului de vot, precum şi a condiţiilor necesare bunei desfăşurări a operaţiunilor electorale pe care le presupun alegerile. Autoritatea poate avea filiale regionale în fiecare dintre regiunile de dezvoltare, filiale ale căror înfiinţare, atribuţii şi raporturi cu Autoritatea se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a acesteia.

Definiţia legală a Autorităţii Electorale Permanente stabileşte că aceasta are personalitate juridică proprie şi competenţă generală, asigurând aplicarea unitară, în intervalul dintre două perioade electorale, a dispoziţiilor legale privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor sau a altor consultări cu caracter naţional sau local, urmărind şi sprijinind dotarea secţiilor de votare cu logistica necesară, precum şi realizând operaţiunile specifice necesare între două perioade electorale.

Prin raportare la statutul Autorităţii Electorale Permanente, de autoritate administrativă autonomă586, precum şi la definirea legislativă a scopului şi competenţei generale a acesteia, legislaţia electorală română este încă nu doar contradictorie, ci şi neconstituţională.

Astfel, caracterul contradictoriu al dispoziţiilor legislative referitoare la Autoritate se vădeşte mai întâi din perspectiva asigurării autonomiei administrative (de organizare şi desemnare a organelor de conducere) a Autorităţii. Acest tip de autonomie, alături de cea regulamentară (de a aprobare a propriului regulament) şi bugetară (de adoptare a propriului buget, în limitele bugetului de stat) fac ca statutul de autoritate administrativă autonomă, ce nu se află în subordinea Guvernului şi cu care acesta este doar în raporturi de colaborare, să nu rămână doar un deziderat, ci o realitate.

La o primă vedere, desemnarea conducerii Autorităţii Electorale Permanente, care implică intervenţia atât a Parlamentului, cât şi a şefului statului şi a primului ministru în desemnarea preşedintelui şi vicepreşedinţilor Autorităţii, ar avea ca scop asigurarea, în această materie, a echilibrului între puterea legislativă şi executivă şi evitarea unui monopol al influenţei Guvernului, care să afecteze autonomia Autorităţii.

Astfel, Autoritatea este condusă de un preşedinte, cu rang de ministru, numit prin hotărâre a Camerei Deputaţilor şi Senatului, adoptată în şedinţă comună, cu majoritatea voturilor deputaţilor şi senatorilor, la propunerea grupurilor parlamentare, dintre personalităţile cu pregătire şi experienţă în domeniul juridic sau administrativ. Preşedintele este ajutat de doi vicepreşedinţi cu rang de secretar de stat numiţi de către Preşedintele României, respectiv de către primul-ministru. Mandatul preşedintelui şi al vicepreşedinţilor este de 8 ani şi poate fi reînnoit o singură dată, încetând prin demisie, revocare, pentru motive temeinice, de către autorităţile care i-au numit, deces şi expirarea mandatului. De asemenea, Autoritatea are un secretar general numit de către primul ministru, pe bază de concurs.

Se observă aşadar că, în realitate, aceste dispoziţii legislative sunt contrare naturii juridice a Autorităţii, de autoritate administrativă autonomă, nesubordonată Guvernului, cât timp unul dintre vicepreşedinţii acesteia şi secretarul său general sunt numiţi de către primul-ministru, acesta putându-l, de altfel, revoca pe vicepreşedintele pe care l-a numit.

586 Vezi, în acest sens, G. Gîrleşteanu, Autorităţi administrative autonome, ediţia a doua, Ed. Sitech, Craiova, 2009, p. 124-130

261

Se impune astfel ca viitoarea legislaţie în materie să nu mai prezinte aceste deficienţe, ce ştirbesc autonomia Autorităţii Electorale Permanente faţă de Guvern şi, astfel făcând, să transfere atribuţiile acestuia legate de organizarea Autorităţii unor organe interne ale Parlamentului. Remarcăm însă că, în ce priveşte autonomia bugetară şi regulamentară a Autorităţii, legislaţia a fost deja modificată în sensul asigurării acestora587.

Astfel, Autoritatea dispune de un aparat propriu de specialitate, a cărui organizare şi funcţionare se stabilesc, inclusiv în ce priveşte statutul, acelaşi cu statutul personalului din aparatul Camerelor Parlamentului, prin regulamentul de organizare şi funcţionare, aprobat, la propunerea Autorităţii, prin hotărâre a birourilor permanente ale Camerelor Parlamentului. Regulamentul prevede numărul de posturi, statutul personalului, atribuţiile acestuia şi structura organizatorică.

Autoritatea Electorală Permanentă se bucură actualmente şi de autonomie bugetară, elaborându-şi proiectul bugetului propriu, pe care şi-l aprobă, cu avizul Ministerului Economiei şi Finanţelor, înaintea dezbaterii bugetului de stat, înaintându-l Guvernului în vederea includerii în bugetul de stat.

Un al doilea aspect contradictoriu al legislaţiei relative la Autoritatea Electorală Permanentă constă în aceea că, pe de o parte, în cazul alegerilor parlamentare, legiuitorul prevede că pentru organizarea procesului electoral Autoritatea Electorală Permanentă funcţionează permanent. Pe de altă parte, legiuitorul nu respectă exigenţa pe care el însuşi o instituie, şi anume neimplicarea Autorităţii în organizarea şi desfăşurarea alegerilor, aşadar în timpul perioadei electorale. Aceasta întrucât, mai întâi, preşedintele şi vice-preşedinţii Autorităţii Electorale Permanente sunt, în acelaşi timp, membri ai Biroului Electoral Central588, iar, în al doilea rând, reprezentanţi ai Autorităţii fac parte din componenţa şi a altor birouri şi oficii electorale. Or, birourile şi oficiile electorale ar trebui să rămână singurele organisme electorale ce activează pe parcursul organizării şi desfăşurării alegerilor.

Sub acest aspect, opţiunea legiuitorului este, totodată, neconstituţională prin raportare la exigenţa expres instituită de Constituant în sensul organizării de alegeri corecte, în virtutea căreia autorităţile implicate în desfăşurarea procesului electoral trebuie să fie imparţiale faţă de puterea publică, cât timp unor membri, respectiv reprezentanţi ai unei autorităţi administrative autonome a cărei autonomie faţă de Guvern nu este plenară li se legitimează participarea, inclusiv din punct de vedere decizional, la desfăşurarea alegerilor.

Cu toate acestea, nu putem achiesa la propunerea făcută de unii autori589 în sensul schimbării statutului Autorităţii şi preluării de către aceasta a atribuţiilor Biroului Electoral Central şi ale birourilor de circumscripţie, pe perioadele electorale, propunere ce vizează, ce-i drept, alegerile naţionale, întrucât efectul ar consta în lipsirea de scop, aşadar de sens şi de oportunitate, a existenţei înseşi a acestor birouri, ceea ce ar impieta asupra bunei desfăşurări a alegerilor, prin ruperea lor faţă de

587 Pentru o critică a legislaţiei anterioare (legea 373/2004) în privinţa acestor două forme de autonomie, precum şi pentru propuneri de lege ferenda, vezi Gh. Iancu, Natura juridică a Autorităţii Electorale Permanente şi implicaţiile sale asupra elegerilor, Revista de Drept Public nr. 2/2006, Ed. C. H. Beck, p. 51-54588 Vezi supra.589 Gh. Iancu, Gh. Glăvan, op. cit., p. 48-49

262

realitatea concretă a acestora în teritoriu. Considerăm, în schimb, că este oportună, în sistemul român, fie modificarea componenţei birourilor şi oficiilor electorale, fie înlocuirea acestora cu instanţe judecătoreşti specializate în materie electorală.

În exercitarea atribuţiilor sale, Autoritatea adoptă decizii, hotărâri şi instrucţiuni, ce se semnează de preşedinte şi se contrasemnează de vicepreşedinţi. Hotărârile se publică în Monitorul Oficial al României şi sunt obligatorii pentru toate organismele şi autorităţile cu atribuţii electorale. Preşedintele Autorităţii, în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, emite ordine.

Aceste atribuţii, pe care nu le vom reproduce întocmai, unele dintre ele fiind deja menţionate pe parcursul demersului nostru, ţin, pe de o parte, de puterea de recomandare a Autorităţii, iar pe de altă parte, de puterea sa de reglementare şi se grupează, în raport de scopul şi obiectul lor, în mai multe categorii.

Autoritatea Electorală Permanentă elaborează studii şi propuneri vizând îmbunătăţirea sistemului electoral, pe care le dă publicităţii şi le prezintă autorităţilor publice, partidelor politice, precum şi organizaţiilor neguvernamentale interesate; elaborează proiecte de acte normative pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului electoral românesc, pe care le supune Guvernului spre analiză şi exercitare a dreptului de iniţiativă legislativă; elaborează, împreună cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, proiecte de hotărâri specifice bunei organizări şi desfăşurări a alegerilor, pe care le supune Guvernului spre aprobare; prezintă Guvernului spre aprobare, împreună cu Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, proiectul hotărârii Guvernului privind aprobarea cheltuielilor necesare pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor, hotărâre ce va fi aprobată în 5 zile de la aducerea la cunoştinţă publică a zilei alegerilor; elaborează şi supune Guvernului spre aprobare, împreună cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, calendarul acţiunilor din cuprinsul perioadei electorale.

În scopul exercitării corecte şi eficiente de către alegători a dreptului de vot, Autoritatea elaborează materiale şi programe de informare şi instruire a alegătorilor asupra sistemului electoral şi asupra respectării deontologiei electorale, asigurând popularizarea acestora; elaborează programe şi stabileşte reguli unitare privind exercitarea votului de către persoanele neştiutoare de carte sau cu handicap, asigurând popularizarea acestora. Corelativ, Autoritatea elaborează programe specifice de instruire în materie electorală pentru primarii şi secretarii unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi pentru persoanele ce pot deveni membri ai birourilor electorale şi organizează desfăşurarea acestor programe, împreună cu Institutul Naţional de Administraţie şi cu filialele regionale.

Cu privire la asigurarea logisticii şi a personalului necesar stabilirii rezultatelor alegerilor, Autoritatea Electorală Permanentă elaborează propuneri cu privire la asigurarea logisticii necesare desfăşurării alegerilor, pe care le transmite spre însuşire Guvernului şi autorităţilor administraţiei publice locale şi urmăreşte modul de îndeplinire a propunerilor; urmăreşte modul de asigurare a fondurilor necesare realizării eşalonate, din timp, a logisticii necesare desfăşurării procesului electoral; urmăreşte modul de stabilire a localurilor secţiilor de votare şi a sediilor birourilor şi oficiilor electorale; urmăreşte şi asigură realizarea din timp a dotărilor specifice secţiilor de votare (urne şi cabine, ştampile, tuşiere etc.) şi controlează modul de păstrare a acestora între perioadele electorale; elaborează sisteme de protecţie a secţiilor de votare, a buletinelor de vot şi a celorlalte documente şi materiale specifice

263

perioadei electorale; sprijină constituirea bazei materiale specifice sistemului informaţional la nivel naţional; organizează licitaţii în vederea selecţionării programelor de calculator ce vor fi utilizate de către Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării; certifică spre schimbare, cu 10 zile înainte de data alegerilor, programele de calculator astfel selecţionate şi le pune la dispoziţie, la cerere, partidelor înscrise în competiţia electorală; întocmeşte lista cu personalul de specialitate atestat de Institutul Naţional de Statistică ce participă la centralizarea, prelucrarea datelor şi constatarea rezultatelor alegerilor.

În ce priveşte listele electorale permanente, Autoritatea Electorală Permanentă monitorizează şi controlează modul de întocmire şi actualizare a acestora, modul păstrării registrelor cuprinzând aceste liste, precum şi modul de efectuare a comunicărilor prevăzute de lege şi de operare a acestora, la timp, în listele electorale.

Autoritatea sprijină organizarea şi desfăşurarea alegerilor parţiale şi ţine evidenţa comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti în care sunt vacante posturile de primar sau în care au fost dizolvate consiliile locale şi face propuneri Guvernului pentru stabilirea datei de organizare şi desfăşurare a alegerilor anticipate.

În maximum 3 luni de la încheierea alegerilor, indiferent de tipul lor, Autoritatea Electorală Permanentă trebuie să prezinte Parlamentului un raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor, cuprinzând referiri la participarea la scrutin, modul său de desfăşurare, abaterile şi neajunsurile constatate, inclusiv de ordin legislativ, precum şi rezultatul consultării. Totodată, raportul se dă publicităţii sub forma unei Cărţi Albe.

De asemenea, Autoritatea este obligată să prezinte Parlamentului şi un raport anual asupra activităţii sale.

CAPITOLUL II. Desfăşurarea votării

Etapă a procesului electoral constând în operaţiunile materiale şi juridice pe care le presupune exerciţiul efectiv, concret al dreptului de vot, operaţiuni ce se desfăşoară la secţiile de votare, sub supravegherea preşedinţilor birourilor electorale ale acestora, desfăşurarea votării se derulează ea însăşi etapizat, în ordinea expres prevăzută legislativ. Înaintea prezentării etapelor votării este necesară însă abordarea materialelor electorale folosite în cadrul acestora: buletinele de vot, semnele electorale şi ştampilele electorale.

Secţiunea 1. Buletinele de vot, semnele electorale şi ştampilele electorale

A. Buletinele de vot

Definibile ca documente în care se concretizează grafic opţiunile alegătorilor590, buletinele de vot591 se întocmesc, se păstrează, se gestionează şi se

590 G. Iancu, G. Glăvan, op. cit., p. 91591 Art. 12, 14 şi 27 alin. (1) din legea 370/2004; art. 54-55, 57-60, 125 alin. (2) şi (3) din legea 67/2004; art. 19, 19² şi 23¹ alin. (1) din legea 33/2007; art. 34, 36 şi 69 din legea 35/2008

264

utilizează respectând norme procedurale de strictă interpretare, cu scopul de a asigura corectitudinea votului, echitatea electorală şi eficacitatea votării.

Indiferent de tipul de alegeri, în scopul asigurării uniformităţii buletinelor de vot şi a secretului votului, acestea se întocmesc după modele stabilite prin hotărâre a Guvernului la propunerea făcută acestuia de către Autoritatea Electorală Permanentă şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.

Ca regulă generală, buletinele de vot se imprimă cu litere de aceeaşi mărime şi aceleaşi caractere şi cu aceeaşi cerneală într-un număr de exemplare egal cu numărul alegătorilor ce sunt înscrişi in listele electorale permanente şi, respectiv, speciale sau complementare, după caz, cu un supliment de 10%. În cazul alegerilor prezidenţiale, legiuitorul prevede că la acest număr se adaugă numărul estimat al buletinelor de vot necesare pentru secţiile de votare din străinătate, precum şi numărul estimat al buletinelor de vot necesare pentru secţiile de votare speciale.

Tipărirea se asigură de autorităţi diferite, în funcţie de tipul de alegeri, după cum urmează: de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua de referinţă, pentru alegerile europarlamentare; de către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, pentru alegerile prezidenţiale; pentru alegerile locale, de către birourile electorale de circumscripţie, prin intermediul prefecţilor, cel mai târziu cu 10 zile înaintea datei alegrilor, regulă aplicabilă şi pentru alegerile parlamentare. În cazul acestora, în ce priveşte buletinele de vot pentru secţiile de votare din străinătate, imprimarea se realizează prin intermediul prefectului municipiului Bucureşti.

Hârtia pe care se imprimă buletinele de vot trebuie să fie albă şi suficient de groasă pentru a nu se distinge pe verso numele imprimat şi votul dat.

La nivel de conţinut, pentru a asigura egalitatea dreptului de a fi ales, pe filele buletinelor de vot se imprimă patrulatere, în număr suficient pentru a cuprinde toate candidaturile, în afară de ultima pagină, pe care se aplică ştampila de control. În fiecare patrulater se imprimă în unghiul din partea stânga sus denumirea integrală a partidului politic, a alianţei politice sau electorale sau a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce participă la alegeri sau, după caz, menţiunea „candidat independent”, iar în unghiul din dreapta sus, după caz, semnul electoral. În cazul alegerilor parlamentare, numele candidatului va fi tipărit în mijlocul patrulaterului, iar în cazul alegerilor locale, în unghiul din dreapta sus al patrulaterului, sub semnul electoral, se imprimă listele de candidaţi identificaţi prin nume şi prenume, în ordinea stabilită de partidul politic, alianţa politică, electorală sau de organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, respectiv, în cazul buletinelor pentru alegerea primarului şi a consiliului judeţean, numele şi prenumele candidatului. Paginile buletinului de vot se numerotează, iar buletinele se capsează.

Dimensiunile buletinelor de vot nu sunt, aşadar, tipizate, ci diferă de la o circumscripţie la alta, în funcţie de numărul de liste de candidaţi sau de candidaţi, după caz şi de spaţiul necesar imprimării lor.

Stabilirea ordinii imprimării pe buletinele de vot se face etapizat şi prin tragere la sorţi, în vederea satisfacerii imparţialităţii şi a echităţii electorale. În cazul alegerilor locale, legiuitorul prevede expres principiul unicităţii, în virtutea căruia ordinea este valabilă pentru toate circumscripţiile electorale din judeţ, respectiv din municipiul Bucureşti, inclusiv pentru circumscripţia judeţeană, respectiv a

265

municipiului Bucureşti, fiind valabilă şi în cazul buletinelor pentru alegerea primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean.

Pentru alegerile parlamentare, tragerile la sorţi sunt succesive: întâi pentru partidele politice parlamentare şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului şi alianţele politice sau electorale ce cuprind cel puţin un partid politic parlamentar, apoi pentru partidele politice neparlamentare şi alianţele politice sau electorale dintre acestea, apoi pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Tragerea la sorţi se face de către preşedintele biroului electoral de circumscripţie, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive a candidaturilor, în prezenţa a câte unui reprezentant al tuturor competitorilor electorali din respectiva circumscripţie, absenţa unui asemenea reprezentant al unui competitor electoral nedeterminând nulitatea tragerii la sorţi. Data, locul şi ora desfăşurării acesteia trebuie afişate la sediul biroului electoral de circumscripţie, cu 24 de ore înainte.

Rezultatul tragerii la sorţi poate fi contestat pe loc, soluţionarea contestaţiilor formulate făcându-se de îndată, de către biroul electoral de circumscripţie, prin decizie definitivă.

De manieră similară, în cazul alegerilor locale se prevede expres că în cazul listelor de candidaţi depuse de partide politice, alianţe politice şi electorale, stabilirea ordinii presupune două etape, desfăşurate în prezenţa reprezentanţilor acestor competitori electorali: preşedintele biroului electoral de circumscripţie judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, în prezenţa majorităţii membrilor, trage la sorţi listele depuse de partidele politice parlamentare, de alianţele politice şi electorale ale acestora, listele imprimându-se în patrulaterele buletinului de vot în ordinea astfel rezultată; preşedintele biroului electoral de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală şi de sector al municipiului Bucureşti, respectiv preşedintele biroului electoral de circumscripţie judeţeană şi a municipiului Bucureşti trag la sorţi listele depuse de partidele politice neparlamentare, de alianţele politice şi electorale ale acestora, listele imprimându-se în următoarele patrulatere ale buletinelor de vot, în această ordine. Preşedintele biroului electoral de circumscripţie judeţeană şi cei ai birourilor electorale de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală şi de sector al municipiului Bucureşti au obligaţia de a comunica prefectului, în 24 de ore de la efectuarea tragerii la sorţi, ordinea astfel stabilită.

De asemenea, legiuitorul prevede expres, şi în cazul alegerilor parlamentare, şi în cazul alegerilor locale, că înscrierea candidaţilor independenţi pe buletinul de vot se face în partea finală a acestuia, în ordinea înregistrării candidaturilor.

Considerăm că prioritatea pe care o acordă legiuitorul formaţiunilor politice parlamentare în ce priveşte înscrierea pe buletinele de vot le creează acestora un avantaj în raport atât cu formaţiunile neparlamentare, cât şi cu candidaţii independenţi, avantaj de natură să afecteze imparţialitatea alegerilor şi echitatea electorală, astfel încât ar trebui ca tragerea la sorţi în vederea stabilirii ordinii de imprimare pe buletinele de vot să nu se facă etapizat, să nu ţină cont de distingerea între caracterul parlamentar, respectiv neparlamentar, al formaţiunilor participante la alegeri, cum nici de calitatea de candidat independent.

În cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, macheta buletinului de vot se prezintă membrilor Biroului Electoral Central, cu cel puţin 15 zile înaintea datei alegerilor, de către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, respectiv de către Ministerul

266

Internelor şi Reformei Administrative. Operaţiunea de prezentare a machetei se consemnează într-un proces-verbal care se semnează de toate persoanele prezente. Eventualele obiecţii se formulează pe loc, sub sancţiunea neluării în considerare. La prezentarea machetei sunt invitaţi şi delegaţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri şi nu au reprezentanţi în Biroul Electoral Central, precum şi candidaţii independenţi. Membrii Biroului Electoral Central trebuie să solicite Regiei Autonome „Monitorul Oficial” sau, după caz, Ministerului Administraţiei şi Internelor modificarea machetei şi tipărirea corectă a buletinelor de vot, dacă numele şi prenumele candidaţilor, precum şi semnul electoral sunt incorect imprimate ori nu sunt vizibile. În cazul alegerilor prezidenţiale, se prevede expres că un exemplar al buletinului de vot, vizat si anulat de preşedintele Biroului Electoral Central, va fi afişat pe site-ul acestei instituţii.

De manieră analogă, în cazul alegerilor parlamentare, în acelaşi termen, prefecţii prezintă macheta pentru fiecare tip de buletin de vot, din fiecare colegiu uninominal, membrilor biroului electoral de circumscripţie. Dacă numele candidaţilor, semnul electoral sau denumirea partidelor politice, a alianţelor politice ori a alianţelor electorale sunt incorect imprimate sau nu sunt vizibile, biroul electoral de circumscripţie trebuie să solicite prefectului modificarea machetei şi tipărirea corectă a buletinelor de vot. Preşedintele biroului electoral de circumscripţie trebuie să afişeze copia machetei fiecărui tip de buletin de vot la sediul biroului electoral de circumscripţie pentru consultare, timp de 48 de ore, termen după expirarea căruia nicio contestaţie nu va mai fi admisă.

În cazul alegerilor locale, prefecţilor le revine obligaţia ca prin grija lor să prezinte un exemplar al primului tiraj pentru fiecare tip de buletin din fiecare circumscripţie membrilor biroului electoral de circumscripţie judeţeană, pentru ca aceştia să-şi exercite dreptul de a solicita prefectului retipărirea buletinelor de vot în situaţia în care numele candidaţilor, semnul electoral sau denumirea partidelor şi alianţelor politice ori alianţelor electorale sunt incorect imprimate sau nu sunt vizibile.

În virtutea aceloraşi cerinţe de transparenţă şi corectitudine, competitorii electorali au dreptul să ceară eliberarea, în cazul alegerilor locale, a câte unui buletin de vot din fiecare categorie, vizat şi anulat, iar biroul electoral de circumscripţie are obligaţia corelativă a eliberării. În cazul alegerilor parlamentare, în virtutea aceluiaşi drept, biroul electoral de circumscripţie trebuie să elibereze, pentru fiecare competitor electoral, câte două buletine de vot, vizate şi anulate. În mod similar, în cazul alegerilor pentru Parlamentul European, la cererea scrisă a competitorilor electorali, Biroul Electoral Central eliberează, pentru fiecare, un buletin de vot, vizat şi anulat de preşedintele Biroului.

Gestionarea buletinelor de vot este supusă, în egală măsură, unor rigori procedurale, consecinţe ale imperativului corectitudinii alegerilor. Predarea şi distribuirea buletinelor se fac, în pachete sigilate de câte 100 de bucăţi sau multiplu de 100 de bucăţi, pe bază de proces-verbal. În cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, buletinele se preiau de către prefect, împreună cu preşedintele biroului electoral judeţean sau al biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti, pe bază de proces-verbal, se păstrează în încăperi speciale, încuiate si sigilate şi se distribuie, prin intermediul primarilor, preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, pe bază de proces-verbal, cel mai târziu cu două zile înaintea alegerilor. Pentru

267

secţiile de votare din străinătate, preluarea şi predarea se fac, pe bază de proces-verbal, de către preşedintele biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe.

În cazul alegerilor parlamentare, buletinele de vot se predau preşedintelui biroului electoral de circumscripţie, care le va distribui, în acelaşi termen, prin intermediul primarilor, preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, cu cel puţin două zile înainte de data alegerilor. Pentru alegerile locale, termenul de predare a buletinelor de vot, prin intermediul primarilor, preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, este cel mai târziu în preziua alegerilor.

De asemenea, în scopul reducerii riscului utilizării de buletine false, altă garanţie a asigurării corectitudinii votului, în preziua alegerilor, la sediul fiecărei secţii de votare se afişează un buletin de vot, vizat şi anulat, după caz, de preşedintele biroului de circumscripţie. În cazul alegerilor locale, câte un buletin de vot din fiecare categorie, vizat şi anulat de preşedintele biroului de circumscripţie, se afişează, în 3 zile de la expirarea termenului de imprimare, la sediul primăriei şi al biroului de circumscripţie, precum şi la sediile secţiilor de votare.

B. Semnele electorale

Reprezentări grafice imprimate pe buletinele de vot conform regulilor anterior precizate, semnele electorale592 se revendică, istoric, din necesitatea de a asigura posibilitatea exercitării dreptului de vot de către persoanele analfabete. În democraţiile actuale, utilitatea folosirii semnelor electorale, care îmbracă un caracter facultativ, este dată de aceea că reprezintă nu doar instrumente de propagandă electorală cu impact apreciabil, ci şi elemente de identificare mai lesnicioasă a candidaţilor pe buletinele de vot de către alegător.

Regimul juridic al semnelor electorale în sistemul român se caracterizează, mai întâi, prin faptul că, indiferent de tipul de alegeri, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce participă la alegeri, precum şi candidaţii independenţi, au dreptul de a-şi stabili un semn electoral, cu respectarea principiului legal al unicităţii, conform căruia semnul electoral folosit trebuie să fie acelaşi în toate circumscripţiile electorale.

Semnele electorale nu pot fi contrare ordinii de drept şi nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale Uniunii Europene, ale organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase, cu excepţia semnelor electorale ale partidelor politice care sunt membre ale unor organizaţii politice internaţionale, ce pot consta în semnul organizaţiei respective ca atare sau într-o combinaţie specifică.

Semnele electorale trebuie comunicate Biroului Electoral Central în vederea înregistrării. Termenul de comunicare diferă de la un tip de alegeri la altul: în cazul alegerilor locale, este vorba de 10 zile de la constituirea Biroului; în cazul alegerilor prezidenţiale, semnele electorale se depun în scris şi în format electronic odată cu depunerea candidaturii; în cazul alegerilor europarlamentare şi parlamentare,

592 Art. 19¹ din legea 33/2007; art. 11¹ şi 11² din legea 370/2004; art. 56 din legea 67/2004; art. 35 din legea 35/2008

268

comunicarea semnelor stabilite se face cu cel puţin 60 de zile înainte de ziua de referinţă.

Pentru a fi înregistrate, semnele electorale stabilite trebuie să se deosebească clar de cele anterior înregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraşi simboluri grafice, oricare ar fi figura geometrică în care sunt încadrate. Partidele şi alianţele politice pot întrebuinţa, ca semn electoral, semnul permanent cu care s-au înscris la Tribunalul Bucureşti. 

În cazul în care acelaşi semn electoral este solicitat de mai mulţi competitori electorali, legiuitorul instituie regula prior tempore potior iure, astfel că atribuirea semnului electoral se face în beneficiul competitorului care a înregistrat primul respectivul semn.

Semnul electoral folosit de un partid politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, înregistrate legal începând din anul 1990, îi aparţine de drept dacă l-a folosit primul, respectiv prima, şi nu poate fi însuşit sau utilizat de alt partid politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale înregistrate ulterior sau de un candidat independent decât cu consimţământul celor cărora le-a aparţinut, respectiv al partidelor care au alcătuit alianţa politică sau alianţa electorală iniţială.

Partidele politice, alianţele politice şi alianţele electorale ce au participat la alegeri anterioare îşi pot păstra semnele electorale, sub condiţia comunicării acestora către Biroul Electoral Central. Semnele electorale folosite la alegerile anterioare nu pot fi utilizate de alte partide politice, alianţe politice sau electorale decât cu consimţământul scris al celor cărora le-au aparţinut, respectiv al tuturor partidelor din alianţa iniţială.

Pe lângă păstrarea semnelor electorale folosite la alegerile anterioare, alianţele electorale593 îşi pot păstra şi denumirea sub care au participat la alegerile anterioare, sub condiţia să nu-şi fi schimbat componenţa iniţială. Denumirea respectivă nu poate fi utilizată de o altă alianţă. Legislaţia electorală în materia alegerilor europarlamentare specifică, în plus, că alianţa electorală îşi poate păstra denumirea sub care a participat la alegerile anterioare, chiar dacă şi-a schimbat componenţa iniţială, sub condiţia ca niciunul dintre partidele politice care au părăsit alianţa să nu declare că nu este de acord ca denumirea respectivă să fie păstrată de către alianţa respectivă în noua sa formă. De asemenea, în cazul alegerilor europarlamentare, dispoziţiile referitoare la păstrarea denumirii se aplică şi alianţelor politice.

Prin alegeri anterioare trebuie înţeles orice tip de alegeri, câtă vreme legea foloseşte o exprimare generică, nedistingând în raport de tipul de alegeri, aplicându-se aşadar principiul de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Admiterea sau respingerea înregistrării semnelor electorale, în funcţie de respectarea, respectiv nerespectarea, cumulativă, a tuturor condiţiilor referitoare la semnele electorale, se face de către Biroul Electoral prin decizie. În cazul alegerilor prezidenţiale, admiterea sau respingerea se face odată cu înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor, decizia de admitere, respectiv de respingere a înregistrării semnelor putând fi contestată în aceleaşi condiţii aplicabile contestării înregistrării sau refuzului de înregistrare a candidaturilor. În cazul alegerilor parlamentare şi

593 Art. 19¹ alin. (9) din legea 33/2007; art. 9¹ alin. (1) din legea 35/2008; art. 4¹ alin. (1) din legea 370/2004

269

europarlamentare, Biroul se pronunţă asupra înregistrării semnelor electorale în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de comunicare a acestora.

În termen de 24 de ore, contestarea deciziei Biroului se depune, în scris, la Tribunalul Bucureşti, care o soluţionează în cel mult două zile de la înregistrare, prin hotărâre definitivă ce se comunică, în cel mult 24 de ore, părţilor contestatare şi Biroului Electoral Central.

Ca regulă generală pentru toate tipurile de alegeri, acest organism electoral trebuie să asigure publicitatea semnelor electorale rămase definitive, prin aducerea la cunoştinţă publică a acestora, a doua zi după expirarea termenului de comunicare sau, după caz, a termenului prevăzut pentru soluţionarea contestaţiilor, prin publicarea pe pagina proprie de internet şi în Monitorul Oficial al României, Partea I. În cazul alegerilor prezidenţiale, în acelaşi termen, Biroul Electoral Central trebuie să comunice birourilor electorale judeţene, birourilor electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, semnele electorale definitive, în ordinea în care au fost depuse, birourilor în cauză revenindu-le obligaţia de a le afişa de îndată la sediul lor.

De asemenea, în cazul alegerilor parlamentare şi locale, legiuitorul prevede expres că, în vederea imprimării semnelor electorale pe buletinele de vot, Biroul trebuie să le comunice prefecţilor, până la data rămânerii definitive a candidaturilor.

Dată fiind importanţa semnelor electorale, legislaţia electorală prevede că încălcarea dispoziţiilor referitoare la folosirea semnelor electorale constituie contravenţie, inclusiv folosirea semnului electoral înregistrat la Biroul Electoral Central de către un alt competitor electoral decât cel ce l-a înregistrat594.

C. Ştampilele electorale

Elemente necesare manifestării materiale a votului, ştampilele electorale595

sunt, în sistemul nostru, de două feluri: ştampilele de control ale birourilor şi oficiilor electorale, respectiv ştampila cu menţiunea „VOTAT”. Modelele acestora se stabilesc prin hotărâre de Guvern, la propunerea Autorităţii Electorale Permanente şi a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

În cazul tuturor tipurilor de alegeri din România, confecţionarea ştampilelor birourilor electorale, altele decât Biroul Electoral Central, precum şi a ştampilelor oficiilor electorale se realizează prin grija prefecţilor şi, respectiv, în cazul biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi al birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate, prin grija Ministerului Afacerilor Externe. Ştampila Biroului Electoral şi ştampilele cu menţiunea „VOTAT” se confecţionează de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. În cazul alegerilor prezidenţiale, aceste din urmă ştampile se confecţionează de către Regia Autonomă „Monetăria Statului”.

Ştampilele cu menţiunea „VOTAT” trebuie să aibă o dimensiune mai mică decât patrulaterele de pe buletinul de vot, respectiv decât distanţa dintre acestea.

594 Art. 21¹ lit. h) din legea 33/2007; art. 26¹ lit. h) din legea 370/2004; art. 50 lit. c) din legea 35/2008: art 103 lit. b) din legea 67/2004595 Art. 192 şi 23¹ alin. (1) din legea 33/2007; art. 36 şi 69 alin. (1) din legea 35/2008; art. 13, 14 alin. (1) şi 27 alin. (1) din legea 370/2004; art. 82 alin. (4) şi 125 alin. (2) din legea 67/2004

270

Predarea şi preluarea ştampilelor electorale de către birourile electorale de circumscripţie, păstrarea lor, precum şi distribuirea către birourile electorale ale secţiilor de votare este supusă aceluiaşi regim procedural precum cel aplicabil gestionării buletinelor de vot.

Secţiunea 2. Votarea

Înainte de etapa propriu-zisă a votării din ziua alegerilor se distinge o etapă premergătoare, formată din ansamblul operaţiunilor electorale desfăşurate fie în preziua votării, fie în ziua votării, constând în măsuri organizatorice şi materiale necesare votării efective, precum şi în garanţii procedurale ale acesteia. La desfăşurarea procedurii votării, astfel cum este expres reglementată pot asista, pe tot parcursul său, precum şi după încheierea votării, persoanele acreditate conform legii.

A. Etapa preliminară votării şi măsurile organizatorice ale votării

Etapa preliminară votării596, în cadrul căreia se iau măsurile organizatorice, presupune:

- asigurarea sediului, dotării şi cheltuielilor birourilor electorale; - asigurarea cabinelor de vot, a urnelor, a ştampilelor şi a celorlalte materiale

necesare votării, de către primari împreună cu prefecţii, ţinând cont de exigenţa legală ca fiecare local al secţiilor de votare să posede un număr suficient de urne de vot, cabine, ştampile cu menţiunea „VOTAT”, proporţional cu numărul alegătorilor înscrişi în copiile de pe listele electorale permanente şi cu numărul estimat al alegătorilor care vor fi înscrişi în listele suplimentare, respectiv în tabelele electorale, precum şi o urnă de vot specială;

- aşezarea cabinelor şi a urnelor de vot în aceeaşi încăpere în care îşi desfăşoară activitatea biroul electoral al secţiei de votare;

- prezenţa la sediul secţiei de votare a preşedintelui biroului secţiei şi a membrilor acestuia la orele 18 în preziua alegerilor, pentru ca preşedintele să-şi exercite obligaţia de a dispune măsurile necesare pentru asigurarea ordinii şi corectitudinii operaţiilor de votare, precum şi pentru îndepărtarea materialelor de propagandă electorală de orice tip din şi de pe clădirea sediului secţiei de votare;

- asigurarea, în preziua votării, a pazei secţiei de votare, dispusă de către preşedintele biroului secţiei de votare şi fixarea posturilor de pază în jurul localului de vot; atribuţiile preşedintelui;

- realizarea, în ziua votării, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, în prezenţa celorlalţi membri ai biroului, precum şi, după caz, a observatorilor, a verificării urnelor, listelor electorale, buletinelor de vot şi ştampilelor cu menţiunea „VOTAT”, a asigurării aplicării ştampilei de control pe ultima pagină a fiecărui buletin de vot, a închiderii şi sigilării urnelor, prin aplicarea ştampilei de control.

Pentru asigurarea ordinii şi a bunelor condiţii în care să aibă loc votarea, atribuţiile preşedintelui biroului secţiei se întind şi în afara localului de votare, în curtea acestuia şi în jurul său, precum şi pe străzi şi în pieţe publice până la o distanţă

596 Art. 78, 79 şi 80 din legea 67/2004; art. 19³ din legea 33/2007; art. 41 din legea 35/2008; art. 19^4 din legea 370/2004

271

de 500 de metri. Pentru exercitarea acestor atribuţii, primarul şi prefectul, împreună cu reprezentanţii Ministerului Internelor şi Reformei Administrative sunt obligaţi să pună la dispoziţia preşedintelui biroului secţiei mijloacele necesare.

Orice refuz de a se conforma dispoziţiilor preşedintelui biroului secţiei cu privire la asigurarea ordinii, pe toată durata zilei de votare, în localul de vot şi în împrejurimi constituie contravenţie597.

În ziua votării, staţionarea în locurile publice din localul de vot sau din zona de votare peste timpul necesar pentru votare este interzisă, cu excepţia situaţiei membrilor biroului secţiei, a candidaţilor şi a persoanelor acreditate.

B. Procedura votării Aşa cum este reglementată legislativ, imperativ şi în detaliu598, în scopul

asigurării exercitării libere, secrete, personale şi liber exprimate a dreptului de vot, procedura votării se desfăşoară pe parcursul unei singure zile, începând la ora 7 şi sfârşindu-se la ora 21 şi presupune:

- accesul alegătorilor în sala de vot, în serii corespunzătoare numărului de cabine, refuzul de a permite accesul constituind, în cazul alegerilor locale şi parlamentare, contravenţie; în cazul alegerilor prezidenţiale şi al celor pentru Parlamentul European, refuzul de a permite accesul electorului în sala de vot este considerat, de asemenea, contravenţie, câtă vreme legiuitorul prevede ca şi contravenţie refuzul de a permite alegătorului, care face dovada faptului că are dreptul, să voteze la secţia de votare la care se prezintă pentru exercitarea dreptului de vot, refuzul de a permite accesul acestuia în sala de vot599;

- prezentarea actului de identitate către biroul electoral al secţiei şi verificarea înscrierii în lista electorală a persoanei alegătorului;

- încredinţarea buletinelor de vot şi a ştampilei cu menţiunea „VOTAT” către alegătorul care a semnat, în prealabil, în lista electorală sau, după caz, în tabelul electoral; încredinţarea se face de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare sau de către membrul biroului desemnat în acest scop, refuzul nejustificat de a înmâna buletinul şi ştampila acestui alegător, precum şi înmânarea lor alegătorului ce nu prezintă actul de identitate constituind, în cazul alegerilor locale contravenţii; în cazul alegerilor parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale, constituie, de asemenea, contravenţii, şi înmânarea buletinului de vot unui alegător care refuză să semneze pentru primirea buletinului de vot şi a ştampilei în lista electorală sau tabelul electoral în care este înscris600;

- intrarea alegătorului, singur, în cabina de vot închisă, prezenţa oricărei alte persoane în cabina de vot, în afara celei ce votează fiind interzisă; aplicarea ştampilei cu menţiunea „VOTAT” în patrulaterul ce cuprinde lista de candidaţi sau numele candidatului pentru care optează, preşedintele biroului putând lua măsuri pentru ca

597 Art. 21¹ lit. q) din legea 33/2007; art. 103 lit. m) din legea 67/2004; art. 26¹ lit. q) din legea 370/2004; art. 50 lit. l) din legea 35/2008598 Art. 82 - 88 din legea 67/2004; art. 42 şi 42¹ din legea 35/2008; art. 19^4 - 19^6 din legea 33/2007; art. 19^5 - 19^7 din legea 370/2004599 Art. 103 lit. l) din legea 67/2004; art. 50 lit. j) din legea 35/2008; art. 26¹ lit. n) din legea 370/2004; art. 21¹ lit. n) din legea 33/2007600 Art. 103 alit. n) din legea 67/2004; art. 50 lit. m) din legea 35/2008; art. 26¹ lit. r) din legea 370/2004 şi art. 21¹ lit. r) din legea 33/2007

272

staţionarea alegătorului în cabină să nu se prelungească în mod nejustificat; prin excepţie, reamintim că alegătorul care, din motive temeinice, constatate de preşedintele biroului secţiei, nu poate vota singur, are dreptul să cheme în cabină, pentru a-l ajuta, un însoţitor ales de el;

- împăturirea buletinului de vot astfel încât pagina albă, netipărită, ce poartă ştampila de control să rămână în afară, împăturirea greşită neatrăgând nulitatea votului, sub condiţia expresă ca secretul acestuia să fie asigurat; introducerea buletinelor de vot în urnă, cu grijă să nu se deschidă, în caz contrar, dacă secretul votului nu mai este asigurat, buletinul fiind anulat şi dându-i-se alegătorului, numai o singură dată, un nou buletin de vot, făcându-se menţiune despre aceasta în procesul-verbal al operaţiunilor de votare;

- restituirea ştampilei încredinţate pentru votare către preşedintele biroului sau către membrul biroului desemnat în acest scop, care o aplică pe actul de identitate, menţionând şi data scrutinului sau care aplică, după caz, pe verso-ul cărţilor de identitate, respectiv al actului de identitate, un timbru autocolant cu menţiunea „VOTAT” şi data scrutinului.

Votarea poate fi întreruptă temporar, prin suspendarea operaţiunilor electorale pentru motive temeinice, de către preşedintele biroului secţiei, care apreciază temeinicia motivelor. Durata totală a suspendărilor nu poate depăşi, în cazul alegerilor parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale, o oră, iar în cazul alegerilor locale două ore, orice suspendare trebuind să fie anunţată prin afişare la uşa localului de vot imediat ce s-a produs evenimentul ce a provocat suspendarea, respectiv cu cel puţin o oră înainte, în cazul alegerilor locale.

Pe durata suspendărilor, urnele de votare, ştampilele, buletinele de vot şi celelalte documente şi materiale ale biroului electoral al secţiei de votare rămân sub pază permanentă, candidaţii şi observatorii care asistă la votare neputând fi obligaţi să părăsească sala de votare. De asemenea, în timpul suspendării, nu poate părăsi sala de votare mai mult de jumătate din numărul membrilor biroului electoral al secţiei de votare în acelaşi timp.

Membrii biroului electoral al secţiei de votare, candidaţii, observatorii acreditaţi, jurnaliştii acreditaţi, români şi străini, precum şi alegătorii prezenţi în secţia de votare pentru exercitarea dreptului de vot au dreptul electoral de a înainta preşedintelui biroului electoral al secţiei sau, în lipsa acestuia, locţiitorului său, sesizări cu privire la orice nereguli produse în timpul procesului de votare, preşedintele sau locţiitorul fiind obligat să le primească şi să le înregistreze. Dacă sesizarea este înaintată în dublu exemplar, preşedintele, respectiv locţiitorul său trebuie să menţioneze pe copia ce rămâne la persoana care înaintează sesizarea faptul că a luat la cunoştinţă de sesizare, precum şi numărul sub care aceasta este înregistrată. Deşi aceste dispoziţii se regăsesc, de manieră expresă, exclusiv în legislaţia privind alegerile europarlamentare şi parlamentare, considerăm că sunt aplicabile, din identitate de raţiune, şi în cazul alegerilor prezidenţiale. În termeni similari, în cazul alegerilor locale, legea prevede posibilitatea ca în timpul operaţiunilor de votare se să facă întâmpinări cu privire la acestea, întâmpinări asupra cărora va hotărî de îndată biroul electoral al secţiei. Împotriva soluţiei date de către acesta se pot formula contestaţii în scris, ce se prezintă preşedintelui biroului secţiei, acesta eliberând depunătorului o

273

dovadă de primire, contestaţiile urmând să fie soluţionate de către biroul electoral de circumscripţie601.

Procesul de votare este declarat închis la ora 21 de către preşedintele biroului electoral al secţiei. În cazul alegerilor parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale, legiuitorul prevede că alegătorii ce se află la ora 21 în sala de vot îşi pot exercita dreptul de vot, durata votării fiind astfel prelungită. Considerăm că, în scopul susţinerii în mod egal a eficacităţii exercitării dreptului de vot, această posibilitate există şi în cazul alegerilor locale, în pofida tăcerii, regretabile, a legislaţiei în materie.

De asemenea, într-o atare situaţie, sunt aplicabile, pentru toate tipurile de alegeri, din identitate de raţiune, dispoziţiile exprese existente în cazul alegerilor parlamentare, ce prevăd că preşedintele biroului electoral al secţiei de votare are obligaţia ca, de îndată ce adoptă decizia de prelungire a duratei votării, să informeze biroul sau oficiul electoral ce funcţionează la nivelul imediat superior cu privire la declaraţia de prelungire, precum şi cu privire la închiderea secţiei atunci când perioada de prelungire se încheie, de îndată ce acest lucru se produce. Birourile şi oficiile electorale ce primesc informaţii cu privire la prelungirea duratei votării sunt obligate să le transmită organismelor electorale ce funcţionează la nivelele imediat superioare până când informările se centralizează la Biroul Electoral Central.

C. Observarea alegerilor

Pentru asigurarea transparenţei şi a corectitudinii alegerilor, ce reclamă posibilitatea de control din partea societăţii civile asupra desfăşurării procesului electoral, la toate operaţiunile electorale pe care le presupune votarea, precum şi, în genere, la toate operaţiunile electorale efectuate de birourile electorale ale secţiilor de votare pot asista, în afara membrilor birourilor electorale şi a candidaţilor, persoanele acreditate în condiţiile legii602.

Conform legislaţiei electorale române, sunt considerate persoane acreditate: observatorii interni şi externi; reprezentanţii interni şi externi ai mass-mediei, delegaţii formaţiunilor politice ce participă la alegeri şi nu au reprezentanţi în birourile electorale.

Pot fi acreditaţi ca observatori interni numai cetăţenii cu drept de vot, fără apartenenţă politică, ce sunt reprezentanţi împuterniciţi ai organizaţiilor neguvernamentale care au în obiectul de activitate apărarea democraţiei şi a drepturilor omului sau observarea alegerilor, legal constituite cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor. Pentru a atesta îndeplinirea acestor condiţii, cetăţenii ce pot fi acreditaţi ca observatori interni trebuie să prezinte o adeverinţă eliberată de Autoritatea Electorală Permanentă.

Acreditarea observatorilor interni se realizează pentru toate secţiile de votare din raza lor de competenţă, de către, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, birourile electorale judeţene, birourile sectoarelor municipiului Bucureşti şi biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate; în cazul alegerilor locale, de către biroul electoral de circumscripţie judeţeană sau al municipiului Bucureşti; în cazul alegerilor parlamentare, de către birourile electorale de

601 Art. 91 şi 94 alin. (1) din legea 67/2004602 Art. 43 şi 44 alin. (1) din legea 35/2008; art. 25 din legea 33/2007; art. 19^8 din legea 370/2004; art. 37 alin. (2), 120 alin. (3), 89 alin. (1), 127, 128 şi 129 din legea 67/2004

274

circumscripţie. În scopul acreditării, conducerea organizaţiilor neguvernamentale trebuie să depună o cerere scrisă, însoţită, în cazul alegerilor locale, de declaraţia scrisă pe propria răspundere a fiecărui observator că va respecta condiţiile de acreditare.

Pot fi acreditate ca reprezentanţi interni ai mass-media persoanele fără apartenenţă politică aflate în relaţii contractuale cu instituţiile mass-media interne şi desemnate de către conducerea acestor instituţii. În cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, legiuitorul prevede că aceste persoane trebuie să prezinte o adeverinţă eliberată de Autoritatea Electorală Permanentă care să ateste faptul că persoanele în cauză desfăşoară activităţi în domeniul mass-media. De regulă, acreditarea reprezentanţilor mass-media române se face de către aceleaşi birouri electorale care îi acreditează pe observatorii interni, cu excepţia alegerilor parlamentare, în cazul cărora competenţa acreditării îi revine Autorităţii Electorale Permanente.

Aceeaşi Autoritate îi acreditează, în cazul alegerilor prezidenţiale, parlamentare şi europarlamentare, pe observatorii externi şi pe reprezentanţii externi ai mass-mediei, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe, pentru toate birourile electorale. în cazul alegerilor locale, observatorii străini sunt acreditaţi, ca şi reprezentanţii mass-media străini, de către Biroul Electoral Central.

Acreditarea delegaţilor formaţiunilor politice ce participă la alegeri şi nu au reprezentanţi în birourile electorale se face de către aceleaşi birouri electorale care îi acreditează pe observatorii interni, la cererea scrisă a conducerii respectivelor formaţiuni.

Contestaţiile privind acreditarea sau respingerea solicitării de acreditare se depun la tribunalul în a cărui rază teritorială funcţionează biroul electoral ce aordă sau respinge acordarea acreditării şi se soluţionează prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. În cazul alegerilor locale, competenţa de soluţionare a contestaţiilor îi revine Biroului Electoral Central. În cazul în care competenţa de a acorda acreditarea îi revine Autorităţii Electorale Permanente, contestaţiile se soluţionează de către Curtea de Apel Bucureşti, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Contestaţiile privind respingerea de către Autoritatea Electorală Permanentă a solicitării de eliberare a adeverinţelor pentru observatorii interni şi reprezentanţii interni ai mass-media, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, precum şi, în cazul alegerilor parlamentare, în ce-i priveşte pe observatorii interni, se depun la Curtea de Apel Bucureşti şi se soluţionează de aceasta prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Condiţiile acreditării, prevăzute obligatoriu în actul de acreditare şi a căror încălcare atrage, de drept, încetarea acreditării, constau în următoarele drepturi şi obligaţii: dreptul de a asista, sub condiţia prezentării actului de acreditare, la toate operaţiunile electorale din ziua votării, inclusiv la numărarea voturilor, aşadar începând cu ora 6 şi terminând cu momentul încheierii votării şi semnării, de către membrii biroului electoral al secţiei de votare a procesului-verbal de constatare a rezultatului votării în respectiva secţie; dreptul de a staţiona numai în spaţiul stabilit în acest sens în sala de votare, de către preşedintele biroului electoral al secţiei; dreptul de acces în spaţiul special amenajat în acest sens la biroul electoral care a emis acreditarea; obligaţia de a nu interveni în niciun mod în organizarea şi desfăşurarea alegerilor; obligaţia de a nu încerca să influenţeze opţiunea alegătorului, de a nu face acte de propagandă pentru sau împotriva vreunui competitor politic şi de a nu încălca, în orice alt mod, actul de acreditare. Nerespectarea acestor obligaţii atrage aplicarea

275

sancţiunilor legale, anularea acreditării de către biroul electoral ce a constatat abaterea şi îndepărtarea imediată a persoanei respective din secţia de votare, în cazul în care abaterea se săvârşeşte în această zi.

Instituţia acreditării se legitimează prin necesitatea asigurării corectitudinii votului şi a transparenţei alegerilor, iar obligaţiile ce incumbă persoanelor acreditate au ca scop asigurarea statutului neutru al acestora, care să prevină şi să împiedice transformarea lor în agenţi electorali ai candidaţilor, ceea ce ar prelungi nelegal campania electorală chiar şi în ziua votării, încălcându-se astfel libertatea votului şi egalitatea dreptului de a fi ales.

276

CAPITOLUL III. Stabilirea rezultatului alegerilor

Această etapă a alegerilor presupune numărarea voturilor şi consemnarea rezultatului votării anterior stabilirii propriu-zise a rezultatului alegerilor, care se desfăşoară în mai multe etape specifice, corespunzătoare fiecărui tip de alegeri în parte.

Secţiunea 1. Numărarea voturilor şi consemnarea rezultatului votării

Această etapă a alegerilor603 se desfăşoară la nivelul secţiei de votare, reunind mai multe operaţiuni electorale realizate de către biroul secţiei, în ordinea obligatorie prevăzută de lege, cu scopul asigurării corectitudinii, operaţiuni ce se pot grupa, la rândul lor, în patru mari etape.

Prima etapă urmează declarării votării ca fiind închisă, de către preşedintele biroului secţiei şi presupune închiderea secţiei şi efectuarea, de către preşedintele biroului acesteia, în prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul legal de a asista, a următoarelor operaţiuni concrete: verificarea stării sigiliilor de pe urnele de votare, sigilarea fantei urnelor; inventarierea şi sigilarea ştampilelor cu menţiunea „VOTAT”604; anularea buletinelor de vot neîntrebuinţate; stabilirea numărului alegătorilor înscrişi în copiile listele electorale; stabilirea numărului de alegători prezenţi la urne, prin numărarea semnăturilor înscrise pe listele electorale existente la secţie; desigilarea urnelor, una câte una.

Pentru alegerile parlamentare, legiuitorul prevede expres că în timpul operaţiunilor de deschidere a urnelor se pot face întâmpinări şi contestaţii cu privire la operaţiunile electorale incidente, preşedintele biroului secţiei având obligaţia să le soluţioneze pe loc, în cazul în care rezolvarea nu suferă întârziere. Contestaţiile trebuie formulate în scris, în două exemplare, dintre care unul, semnat şi ştampilat de către preşedinte, rămâne la contestator.

Pentru alegerile locale, se prevede posibilitatea ca în timpul operaţiunilor de deschidere a urnelor, de numărare şi totalizare a voturilor, precum şi de înregistrare a rezultatelor votării în procesele-verbale, să se facă întâmpinări cu privire la acestea. Biroul electoral al secţiei hotărăşte de îndată cu privire la întâmpinări, putându-se formula contestaţii scrise împotriva soluţiei date, ce se depun preşedintelui biroului, care eliberează depunătorului o dovadă în acest sens. Contestaţiile se soluţionează de către biroul electoral de circumscripţie corespunzător, în funcţie de tipul de autoritate aleasă.

Considerăm că, din identitate de raţiune, aceste prevederi se aplică şi în cazul celorlalte tipuri de alegeri, în pofida lipsei unor dispoziţii exprese analoage în legislaţia privitoare la celelalte alegeri decât cele parlamentare şi locale.

A doua etapă presupune numărarea voturilor din urnă şi consemnarea rezultatelor votării în tabele, ca instrumente de lucru pentru consemnarea rezultatelor votării în procese-verbale. Numărarea buletinelor de vot se realizează cu evidenţierea,

603 Art. 20 şi 21 din legea 370/2004; art. 19^7 din legea 33/2007; art. 45 din legea 35/2008; art. 89-92 din legea 67/2004604 Dispariţia uneia sau a mai multor ştampile se consemnează în procesul-verbal ce va însoţi predarea materialelor primite la biroul electoral de circumscripţie.

277

separată, a voturilor nule, respectiv a voturilor valabil exprimate pentru fiecare autoritate aleasă. Preşedintele biroului citeşte, cu voce tare, la deschiderea fiecărui buletin de vot, lista de candidaţi ce a fost votată sau, după caz, numele şi prenumele candidatului şi arată buletinul de vot celor prezenţi. Buletinele de vot deschise se selectează în funcţie de autoritatea aleasă, se numără şi se leagă în pachete separate, pe competitori electorali. În cazul alegerilor parlamentare, pentru buletinele de vot nule, voturi albe, precum şi pentru cele contestate se fac pachete separate.

Un membru al biroului, desemnat de preşedinte, consemnează rezultatul numărării în câte un tabel separat în care se înscriu listele de candidaţi, numele candidaţilor, inclusiv ale candidaţilor independenţi, voturile nule, voturile valabil exprimate pentru fiecare listă de candidaţi, sau, după caz, pentru fiecare candidat, precum şi pentru candidaţii independenţi.

Se consideră buletine de vot nule şi nu vor fi luate în calcul la stabilirea voturilor valabil exprimate: cele pe care nu a fost aplicată ştampila de control a secţiei; cele de alt model decât cel legal aprobat; cele pe care nu a fost aplicată ştampila cu menţiunea “VOTAT”; cele la care ştampila este aplicată peste mai multe patrulatere. Este considerat valabil votul exprimat pe buletinele în care, deşi ştampila aplicată a depăşit limitele patrulaterului, opţiunea alegătorului este evidentă. În cazul alegerilor parlamentare, buletinele ce nu au aplicată ştampila „VOTAT” nu sunt considerate voturi nule, ci voturi albe şi nu intră în calculul voturilor valabil exprimate. De asemenea, în cazul acestor alegeri, dacă există buletine de vot pentru care opiniile privind valabilitatea votului sunt diferite, votul va fi atribuit unui candidat sau va fi considerat nul, în funcţie de părerea majorităţii membrilor biroului electoral al secţiei.

Etapa a treia constă în consemnarea rezultatelor numărării voturilor în procese-verbale, încheiate, de către preşedintele biroului secţiei, în două exemplare originale, în cazul alegerilor locale şi parlamentare, respectiv în trei exemplare, în cazul alegerilor prezidenţiale şi al celor pentru Parlamentul European. În cazul alegerilor parlamentare şi locale, procesele-verbale se încheie separat, în funcţie de autoritatea aleasă. Pe baza acestor procese-verbale se vor stabili rezultatele alegerilor, astfel încât, dată fiind importanţa lor, conţinutul le este imperativ stabilit prin lege. Ele se semnează de către preşedintele şi membrii biroului secţiei (în dreptul numelui şi prenumelui şi, după caz, al apartenenţei politice, respectiv după indicarea denumirii abreviate a partidului pe care îl reprezintă) şi poartă ştampila de control. Dacă semnătura preşedintelui nu poate lipsi, sub sancţiunea nevalabilităţii procesului-verbal, lipsa semnăturilor unor membri ai biroului nu are nicio consecinţă asupra valabilităţii procesului-verbal respectiv şi nici a alegerilor, preşedintele fiind însă obligat să menţioneze motivele ce au împiedicat semnarea.

Procesele-verbale conţin: numărul total al alegătorilor prevăzut în listele electorale existente la secţie; numărul total al alegătorilor înscrişi în listele existente la secţie ce s-au prezentat efectiv la urne; numărul total al buletinelor de vot primite; numărul buletinelor de vot neîntrebuinţate şi anulate; numărul total al voturilor valabil exprimate; numărul voturilor nule (în cazul alegerilor parlamentare este înscris, de asemenea, şi numărul total al voturilor albe); numărul voturilor valabil exprimate, obţinute de fiecare listă de candidaţi sau, după caz, de fiecare candidat, precum şi de fiecare candidat independent; expunerea, pe scurt, a întâmpinărilor, contestaţiilor şi a modului de soluţionare, precum şi a contestaţiilor înaintate biroului electoral constituit la nivelul superior; starea sigiliilor de pe urne, la încheierea votării.

278

De asemenea, în procesul-verbal se vor menţiona şi situaţiile următoare: dacă numărul buletinelor de vot găsite în urnă diferă de numărul alegătorilor care au votat, rezultat în urma numărării semnăturilor; dacă numărul buletinelor de vot găsite în urnă adunat cu cel al buletinelor de vot neîntrebuinţate şi cele anulate diferă de numărul total de buletine de vot primite, precum şi opiniile separate ale membrilor biroului electoral în această privinţă; orice alte incidente, precum, de pildă, dispariţia uneia sau a mai multor ştampile de vot.

Membrii biroului secţiei au obligaţia de a nu părăsi localul secţiei înainte de stabilirea rezultatului alegerilor şi de semnarea procesului-verbal, o asemenea părăsire constituind contravenţie.

Un exemplar al procesului-verbal se afişează la loc vizibil, la sediul biroului electoral al secţiei de votare. Fiecare membru al biroului electoral ale secţiilor de votare are dreptul să ceară eliberarea unei copii de pe procesul-verbal, certificată de către toţi cei care au semnat originalul. Competitorii electorali pot obţine, de asemenea, copii de pe exemplarele proceselor-verbale.

Ultima etapă a constatării rezultatelor alegerilor rezidă în predarea dosarelor, sigilate, ştampilate şi întocmite de biroul secţiei către biroul electoral de circumscripţie ce funcţionează la nivelul imediat superior, respectiv, după caz, oficiului electoral, pe bază de proces-verbal, în cel mult 24 de ore de la încheierea votării. Predarea se face, cu pază militară, de către preşedintele biroului secţiei, însoţit, în cazul alegerilor locale, de cel puţin doi membri ai biroului, stabiliţi prin tragere la sorţi de către preşedinte, respectiv de către alţi membri ai biroului electoral al secţiei, la cererea acestora, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, respectiv, la cerere, de către reprezentanţi ai competitorilor electorali în biroul secţiei, candidaţi sau persoane acreditate, în cazul alegerilor parlamentare.

În cazul alegerilor prezidenţiale se întocmesc două dosare, ambele: un dosar , însoţit de ştampila de control, cuprinde două exemplare ale procesului-verbal, toate contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, buletinele de vot nule şi cele contestate; al doilea dosar cuprinde copia de pe lista electorală permanentă împreună cu tabelele utilizate în cadrul secţiei de votare, precum şi declaraţiile pe propria răspundere în cazul votării în secţiile speciale, după caz.

În cazul alegerilor pentru Parlamentul European, se întocmeşte un singur dosar, ce conţine exemplarele proceselor-verbale, întâmpinările, contestaţiile, buletinele de vot nule şi contestate, precum şi listele electorale utilizate.

În cazul alegerilor locale, dosarele se întocmesc pentru fiecare autoritate administrativă aleasă şi cuprind procesul-verbal şi contestaţiile formulate, buletinele de vot nule şi cele contestate.

În cazul alegerilor parlamentare, se întocmesc, separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat, câte un dosar ce cuprinde procesul-verbal, în două exemplare originale, contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, buletinele de vot nule şi cele contestate, formularele tipizate care au fost folosite la calculul rezultatelor, precum şi listele electorale utilizate în cadrul secţiei de votare, îndosariate pe tipuri de liste. Dosarele se vor preda însoţite de listele electorale utilizate la secţia de votare respectivă.

Procesele-verbale constatatoare ale rezultatelor numărării voturilor întocmite de birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate, însoţite de toate

279

întâmpinările şi contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, sunt transmise prin mijloace electronice la biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, prin grija reprezentanţelor diplomatice, în cel mult 24 de ore de la primirea acestora. Exactitatea datelor din aceste procese-verbale este confirmată telefonic de către preşedintele sau locţiitorul biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, care contrasemnează şi ştampilează documentele primite. Procesele-verbale contrasemnate sunt utilizate în centralizarea rezultatelor votării.

În cazul alegerilor parlamentare, se prevede expres că documentele întocmite de birourile electorale ale secţiilor de votare organizate în străinătate, altele decât procesele verbale, vor fi transmise în ţară şi predate, prin grija Ministerului Afacerilor Externe, biroului electoral al circumscripţiei electorale pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, iar în cazul în care acesta şi-a încetat activitatea, Tribunalului Bucureşti.

Secţiunea 2. Stabilirea şi publicarea rezultatelor alegerilor

A. Centralizarea rezultatelor alegerilor în cazul alegerilor parlamentare, prezidenţiale şi europarlamentare

Această etapă605 se desfăşoară, în cazul alegerilor parlamentare, la nivelul biroului electoral de circumscripţie şi al oficiilor electorale, respectiv, în cazul alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale, la nivelul biroului electoral judeţean, al biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti şi al biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate

Etapa preliminară centralizării propriu-zise a informaţiilor (indicatorilor) cu privire la voturile exprimate la nivelul circumscripţiei se desfăşoară ulterior primirii dosarelor de la birourile electorale ale secţiilor de votare şi constă în soluţionarea întâmpinărilor şi a contestaţiilor primite.

Rezultatul centralizării se consemnează într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă aceleaşi date şi informaţii precum cele cuprinse în procesele-verbale întocmite la nivelul birourilor electorale ale secţiilor de votare, numai că, de data aceasta, datele şi informaţiile se referă la întregul nivel al circumscripţiei. Semnarea procesului-verbal se supune aceluiaşi regim juridic aplicabil proceselor-verbale întocmite la nivelul birourilor secţiilor de votare. În cazul alegerilor europarlamentare, procesul-verbal centralizator se întocmeşte într-un singur exemplar original.

În cazul alegerilor parlamentare, birourile electorale de circumscripţie la nivel judeţean şi biroul electoral al circumscripţiei electorale pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, respectiv oficiile electorale din municipiul Bucureşti întocmesc, după caz, următoarele procese-verbale pentru fiecare tip de alegere, în două exemplare originale: câte un proces-verbal pentru fiecare colegiu uninominal înfiinţat pe raza circumscripţiei electorale, respectiv a oficiului electoral de sector; un proces-verbal privind centralizarea voturilor şi constatarea rezultatului alegerilor, pe competitori electorali, la nivelul circumscripţiei electorale, respectiv al oficiului electoral de sector. Biroul electoral al municipiului Bucureşti întocmeşte un

605 Art. 19^8 din legea 33/2007; art. 22 din legea 370/2004; art. 46 din legea 35/2008

280

proces-verbal centralizator, pe competitori electorali, prin însumarea proceselor-verbale întocmite de oficiile electorale de sector.

De asemenea, în cazul alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale, birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti trebuie ca, în termen de 24 de ore de la primirea dosarelor de la birourilor electorale ale secţiilor de votare, să trimită câte un exemplar al fiecărui proces verbal întocmit de aceste din urmă birouri la tribunalul în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară activitatea, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate transmiţând câte o copie, contrasemnată şi ştampilată, a fiecărui proces-verbal întocmit de birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate, Tribunalului Bucureşti606.

Ulterior centralizării rezultatelor votării, realizată la nivelul lor, birourile de circumscripţie, respectiv, în cazul alegerilor prezidenţiale şi europarlamentare, birourile judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate trebuie să înainteze Biroului Electoral Central, sub pază înarmată, în cel mult 48 de ore de la primirea ultimului proces-verbal de la birourile electorale ale secţiilor de votare, dosarele alegerilor.

În cazul alegerilor parlamentare, Biroului Electoral i se transmit, în vederea stabilirii pragului electoral, câte două exemplare ale celor două tipuri de procese-verbale încheiate pe circumscripţie, împreună cu întâmpinările şi contestaţiile, formând câte un dosar, sigilat şi semnat de membrii biroului electoral de circumscripţie.

În cazul alegerilor prezidenţiale, Biroului Electoral Central i se transmit un dosar ştampilat şi semnat de membrii birourilor judeţene, ai birourilor sectoarelor municipiului Bucureşti şi, respectiv, ai biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, format din procesul-verbal întocmit de aceste birouri, împreună cu procesele-verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare, precum şi cu toate contestaţiile şi întâmpinările primite de competenţa Biroului Electoral Central, precum şi dosarele cuprinzând copiile de pe listele electorale permanente şi tabelele utilizate în cadrul secţiilor de votare, precum şi declaraţiile pe propria răspundere ale alegătorilor ce au votat în secţiile speciale, însoţite de ştampila biroului electoral respectiv.

În cazul alegerilor europarlamentare, Biroului Electoral i se transmit, din partea fiecărui birou electoral judeţean, biroul de sector al municipiului Bucureşti şi din partea biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, câte un dosar sigilat, ştampilat şi semnat de către membrii biroului respectiv, cuprinzând procesul-verbal de centralizare întocmit la nivelul biroului, procesele-verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare, întâmpinările şi contestaţiile, precum şi toate dosarele cuprinzând listele electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare, cu excepţia celor organizate în străinătate, îndosariate pe secţii de votare şi pe tipuri de liste.

B. Stabilirea, validarea şi publicarea rezultatului alegerilor în cazul alegerilor prezidenţiale

606 Art. 19^7 alin. (10) din legea 33/2007 şi art. 21 alin. (9) din legea 370/2004

281

Această etapă a alegerilor pentru Preşedintele României607 presupune, pentru fiecare tur de scrutin, două sub-etape: centralizarea rezultatului alegerilor la nivel naţional şi consemnarea constatării acestui rezultat de către Biroul Electoral Central şi, respectiv confirmarea, validarea rezultatului alegerilor, de către Curtea Constituţională. De asemenea, aceasta validează şi rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales.

Odată primite dosarele din partea birourilor judeţene, a birourilor sectoarelor municipiului Bucureşti şi a biroului pentru secţiile de votare din străinătate, Biroul Electoral Central rezolvă contestaţiile şi încheie un proces-verbal în care consemnează constatarea rezultatului centralizat al alegerilor la nivel naţional. Procesul-verbal cuprinde: numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente; numărul total al alegătorilor care s-au prezentat la urne; numărul total al voturilor valabil exprimate; numărul total al voturilor nule; numărul buletinelor de vot primite; numărul buletinelor de vot neîntrebuinţate şi anulate; numărul de voturi necesare pentru a fi ales Preşedinte al României (majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente, conform art. 2¹ din legea 370/2004); numărul total al voturilor valabil exprimate, obţinute de fiecare candidat; prenumele şi numele candidatului care a îndeplinit condiţiile art. 81 din Constituţia României; prenumele şi numele candidaţilor care vor participa la al doilea tur de scrutin, dacă este cazul.

Ulterior întocmirii procesului-verbal, Biroul Electoral Central trebuie, pentru fiecare tur de scrutin, să înainteze, cu pază înarmată, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar, procesul-verbal pe care l-a întocmit, pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu procesele-verbale de constatare şi centralizare a rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de votare. La al doilea tur de scrutin, aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător, urmând ca în procesul-verbal să fie trecute prenumele şi numele candidatului a cărui alegere a fost constatată, în conformitate cu prevederile art. 81 alin. (3) din Constituţia României, care dispun că în cazul celui de al doilea tur de scrutin este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.

Biroul Electoral Central predă Autorităţii Electorale Permanente dosarele cuprinzând copiile de pe listele electorale permanente şi tabelele utilizate în cadrul secţiilor de votare la ambele tururi de scrutin, precum şi declaraţiile pe propria răspundere ale alegătorilor ce au votat în secţiile speciale.

În virtutea constatării rezultatului alegerilor, astfel cum i-a fost transmisă de către Biroul Electoral Central, Curtea Constituţională, în 24 de ore de la primirea procesului-verbal întocmit de către Biroul Electoral Central, după soluţionarea tuturor contestaţiilor introduse, confirmă rezultatul alegerilor, pentru fiecare tur de scrutin, prin hotărâre, şi îl publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, aducându-l totodată la cunoştinţă publică şi prin presă. În cazul primului tur de scrutin, dacă niciunul dintre candidaţi a obţinut numărul de voturi necesare pentru a fi declarat ales, Curtea va aduce la cunoştinţă publică prenumele şi numele celor doi candidaţi care vor

607 Art. 23, 25 şi 26 din legea 370/2004, art. 82 alin. (1) şi 146 lit. f) din Constituţie şi art. 37 din legea 47/1992

282

participa la cel de-al doilea tur de scrutin şi a zilei votării pentru acesta, la două săptămâni de la primul tur de scrutin.

Curtea nu doar validează rezultatele sufragiului şi publică rezultatele acestuia, ci validează şi rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales. Actul de validare constituie astfel actul de validare a mandatului preşedintelui ales şi se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curte, unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului de către preşedintele ales, iar al treilea exemplar se înmânează candidatului ales.

C. Stabilirea rezultatului alegerilor, repartizarea şi atribuirea mandatelor în cazul alegerilor pentru Parlamentul European608

După ce a primit procesele-verbale de la birourile electorale judeţene, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi de la biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, Biroul Electoral Central, odată constatat rezultatul alegerilor, repartizează şi atribuie mandatele de parlamentar european, prin parcurgerea mai mult etape.

O primă etapă constă în calcularea pragului electoral ce se va aplica partidelor politice, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice şi alianţelor electorale dintre acestea, respectiv în calcularea coeficientului electoral naţional ce se va aplica în cazul candidaţilor independenţi, pentru a stabili care sunt competitorii electorali ce participă la atribuirea de mandate. Pragul electoral este, conform legii, de 5% din totalul voturilor valabil exprimate la nivel naţional, iar coeficientul electoral este partea întreagă a raportului dintre numărul total de voturi valabil exprimate la nivel naţional şi numărul de mandate de parlamentari europeni ce revin României. Pentru a obţine un mandat, un candidat independent trebuie să fi obţinut un număr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul electoral.

A doua etapă a repartizării de mandate constă în stabilirea, în ordinea descrescătoare a numărului de voturi valabil exprimate, a listei de competitori cărora li se pot atribui mandate.

În etapa a treia a repartizării de mandate acestea se repartizează la nivelul circumscripţiei naţionale listelor selectate conform etapei precedente, prin metoda Hondt: se împart voturile valabil exprimate pentru fiecare listă şi candidat independent la 1, 2, 3, 4 ... până la numărul total de mandate de repartizat, se ierarhizează aceste câturi în ordine descrescătoare, numărul de mandate repartizate fiecărei liste în parte corespunzând cu numărul total de câturi aferente fiecărei liste cuprinse în şirul ordonat, până la repartizarea tuturor mandatelor.

Atribuirea mandatelor se face de către Biroul Electoral Central, în ordinea înscrierii candidaţilor pe listă, cu posibilitatea redistribuirii mandatelor la care are dreptul o listă a unei formaţiuni politice care nu are candidaţi suficienţi către următorul partid politic, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţă politică şi alianţă electorală ce a depăşit pragul electoral.

Candidatului independent căruia i-ar reveni cel puţin un mandat i se atribuie un singur mandat, indiferent de câte mandate au rezultat din calculul făcut cu ocazia repartizării mandatelor. În acest caz, repartizarea celorlalte mandate se face în continuare, pentru liste sau candidaţi independenţi, cu respectarea condiţiilor

608 Art. 14¹ alin. (4), 20 şi 21 din legea 33/2007

283

referitoare la pragul electoral şi la metoda de calcul Hondt. În condiţiile în care la ierarhizarea câturilor două sau mai multe câturi sunt egale, ierarhizarea se va face după numărul de voturi valabil exprimate, iar dacă şi în aceste condiţii există egalitate, ordinea de ierarhizare stabilindu-se în funcţie de ordinea înscrierii pe buletinele de vot.

Constatarea rezultatului centralizat al alegerilor, la nivel naţional, precum şi a operaţiunile electorale de repartizare şi atribuire a mandatelor se consemnează de către Biroul Electoral Central într-un proces-verbal, semnat de preşedinte şi de către membrii în prezenţa căruia a fost întocmit, lipsa semnăturii unora dintre membri neafectând valabilitatea procesului-verbal.

Acesta cuprinde: numărul total al alegătorilor înscrişi în copiile de pe listele electorale permanente şi în liste electorale speciale; numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale, care s-au prezentat la urne; numărul buletinelor de vot primite; numărul buletinelor de vot neîntrebuinţate şi anulate; numărul voturilor valabil exprimate; numărul voturilor nule; numărul voturilor valabil exprimate obţinute de fiecare listă de candidaţi sau de fiecare candidat independent; numărul voturilor valabil exprimate obţinute de fiecare listă ce a întrunit pragul electoral şi de fiecare candidat independent ce a întrunit coeficientul electoral, în ordinea descrescătoare a numărului voturilor valabil exprimate; lista câturilor calculate conform metodei Hondt pentru fiecare listă de candidaţi ce a întrunit pragul electoral şi pentru fiecare candidat independent ce a întrunit coeficientul electoral; lista sortată descrescător a câturilor calculate conform metodei Hondt; numărul mandatelor atribuite fiecărei liste de candidaţi sau fiecărui candidat independent, în ordinea descrescătoare a numărului de mandate; lista membrilor aleşi pentru Parlamentul European; lista membrilor supleanţi pentru Parlamentul European.

Sunt supleanţi candidaţii înscrişi pe listele formaţiunilor politice cărora nu le-au fost atribuite mandate şi care pot ocupa postul de parlamentar european obţinut de un candidat de pe aceeaşi listă şi rămas vacant. Eliberarea candidaţilor aleşi a certificatului doveditor al alegerii se face de către Biroul Electoral Central.

Ulterior centralizării rezultatelor votării şi a redactării, în acest scop, a procesului-verbal, Biroul Electoral Central validează rezultatul alegerilor şi asigură publicarea acestuia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Validarea mandatelor de parlamentar european se realizează de către Parlamentul European.

D. Constatarea rezultatului alegerilor, repartizarea şi atribuirea mandatelor şi publicarea rezultatului alegerilor în cazul alegerilor parlamentare

Această etapă609 presupune intervenţia Biroului Electoral Central şi a birourilor de circumscripţie electorală, ce efectuează multiple operaţiuni electorale. Repartizarea şi atribuirea mandatelor de parlamentar se face, în sistemul român, conform reprezentării proporţionale, la două nivele: într-un prim timp la nivelul circumscripţiei electorale, iar în al doilea timp se repartizează resturile electorale la nivel naţional, în scopul asigurării unei reprezentări cât mai proporţionale. Repartizarea este urmată de desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale, urmată de alocarea pe

609 Art. 47 – 48 din legea 35/2008

284

colegii uninominale şi atribuirea de mandate candidaţilor, realizată, la rândul său, în două etape: la nivelul colegiilor uninominale şi la nivelul fiecărei circumscripţii electorale.

La operaţiunile de repartizare şi atribuire a mandatelor sunt luaţi în calcul numai competitorii electorali ce întrunesc pragul electoral, respectiv coeficientul electoral naţional şi, respectiv, candidaţii independenţi ce au obţinut, în colegiul uninominal la nivelul căruia au candidat, majoritatea voturilor valabil exprimate.

D 1. Stabilirea pragului electoral

În scopul repartizării şi atribuirii mandatelor de parlamentar, Biroul Electoral Central, după primirea proceselor-verbale întocmite de către birourile electorale de circumscripţie, stabileşte, într-o primă etapă, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care îndeplinesc pragul electoral, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat. Constituind numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru reprezentarea parlamentară sau de colegii uninominale în care candidaţii partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale sau ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale au obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate, pragul electoral se calculează astfel: pentru Camera Deputaţilor, 5% din totalul voturilor valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale, pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; pentru Senat, 5% din totalul voturilor valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale, pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; pentru Camera Deputaţilor şi Senat, prin îndeplinirea cumulativă a condiţiei obţinerii a 6 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a 3 colegii uninominale pentru Senat, în care candidaţii partidelor politice, alianţelor politice sau electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale se situează pe primul loc, în ordinea numărului de voturi valabil exprimate, chiar dacă acestea nu au îndeplinit condiţiile anterioare; în cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5% se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un procent din voturile valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale, fără a se putea depăşi 10% din aceste voturi.

De asemenea, Biroul stabileşte, pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce nu au întrunit pragul electoral şi care au dreptul la reprezentare în Camera Deputaţilor, un coeficient electoral la nivel naţional, constând în numărul mediu de voturi valabil exprimate necesare pentru alegerea unui deputat. Coeficientul electoral la nivel naţional se calculează prin împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate pentru alegerea Camerei Deputaţilor din toate circumscripţiile electorale, obţinute de partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice, alianţele electorale, la numărul total de colegii uninominale constituite pentru alegerea Camerei Deputaţilor. Va avea dreptul la reprezentare organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel puţin 10% din coeficientul electoral şi se va declara ales acel reprezentant al

285

organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel mai mare număr de voturi.

Biroul Electoral Central consemnează rezultatul operaţiunilor de stabilire a pragului electoral, respectiv a coeficientului electoral naţional ca parte întreagă nerotunjită şi îl transmit, pe bază de proces-verbal, fiecăruia dintre birourile electorale de circumscripţie, la nivelul cărora se va proceda la prima etapă de repartizare a mandatelor, pe competitor electoral, la nivelul circumscripţiei.

D 2. Repartizarea mandatelor la nivelul circumscripţiei electorale

Această etapă presupune, ca primă operaţiune, stabilirea de către biroul electoral de circumscripţie, separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat, a coeficientului electoral al circumscripţiei, determinat ca partea întreagă nerotunjită rezultată prin împărţirea numărului de voturi valabil exprimate pentru toţi competitorii electorali care întrunesc pragul electoral, inclusiv voturile valabil exprimate pentru candidaţii independenţi care au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal unde au candidat, la numărul de deputaţi, respectiv de senatori ce urmează să fie aleşi în acea circumscripţie electorală.

A doua operaţiune consistă în stabilirea numărului de mandate repartizate de biroul electoral de circumscripţie competitorului electoral la nivelul circumscripţiei şi se realizează prin împărţirea, pentru fiecare competitor, numărului total de voturi valabil exprimate în favoarea sa (suma voturilor valabil exprimate în favoarea tuturor candidaţilor competitorului respectiv din colegiile uninominale de pe raza circumscripţiei) la coeficientul electoral, reţinându-se partea întreagă, nerotunjită, a câtului.

În această etapă de repartizare li se atribuie câte un mandat candidaţilor independenţi ce au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul în care au candidat.

D 3. Repartizarea resturilor electorale la nivel naţional

Resturile electorale rezultate în urma primei etape de repartizare a mandatelor la nivelul circumscripţiei - voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului electoral, obţinute de competitorii electorali ce întrunesc pragul electoral, precum şi mandatele ce nu au putut fi repartizate de biroul electoral de circumscripţie - se comunică de către birourile de circumscripţie Biroului Electoral Central, pentru a fi repartizate centralizat la nivel naţional.

 În acest scop, Biroul efectuează o primă operaţiune electorală constând în însumarea, pe întreaga ţară, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, voturilor neutilizate şi a celor inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale din toate circumscripţiile electorale, pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală ce întruneşte pragul electoral.

O a doua operaţiune constă în utilizarea metodei Hondt, şi anume în împărţirea numărului voturilor astfel obţinute de fiecare partid politic, alianţă politică şi alianţă electorală, la 1, 2, 3, 4 etc., făcându-se atâtea operaţii de împărţire câte mandate nu au putut fi repartizate la nivelul circumscripţiilor electorale.

286

O a treia operaţiune rezidă în stabilirea coeficientului electoral pe ţară pentru deputaţi şi, separat, pentru senatori. În acest scop, câturile rezultate din împărţire, calculate cu 8 zecimale, indiferent de competitorul electoral de la care provin, se clasifică în ordine descrescătoare, până la concurenţa numărului de mandate nerepartizate, cel mai mic dintre aceste câturi constituind coeficientul electoral pe ţară. Fiecărui competitor electoral care a întrunit pragul electoral i se repartizează atâtea mandate de deputaţi sau, după caz, de senatori, de câte ori coeficientul electoral pe ţară se cuprinde în numărul total al voturilor valabil exprimate pentru partidul politic, alianţa politică sau alianţa electorală respectivă, rezultat din însumarea pe ţară a voturilor neutilizate şi a celor inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale, reţinându-se partea întreagă, nerotunjită, a împărţirii.

D 4. Desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale

Repartizarea făcută conform regulilor precizate necesită desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale. în acest scop, Biroul Electoral Central realizează următoarele operaţiuni:

- pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală care întruneşte pragul electoral, împarte numărul voturilor neutilizate şi al celor inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale, din fiecare circumscripţie electorală, la numărul total al acestor voturi valabil exprimate pentru acel partid politic, acea alianţă politică sau alianţă electorală, rămase neutilizate la nivel naţional;

- rezultatul obţinut pentru fiecare circumscripţie electorală se înmulţeşte cu numărul de mandate cuvenite partidului politic, alianţei politice sau alianţei electorale (stabilit în etapa de repartizare a resturilor electorale la nivel naţional);

- ordonează descrescător la nivelul ţării şi separat descrescător în cadrul fiecărei circumscripţii electorale a datelor obţinute din operaţiunea anterioară, calculate cu 8 zecimale, la două valori egale departajarea făcându-se şi în funcţie de numărul total de voturi valabil exprimate şi numărul total al voturilor neutilizate sau inferioare coeficientului electoral la nivel de circumscripţie electorală, pentru fiecare circumscripţie electorală luându-se în calcul primele partide politice, alianţe politice sau alianţe electorale, în limita mandatelor ce au rămas de repartizat în circumscripţia electorală respectivă;

- stabileşte repartitorul circumscripţiei - ultimul număr din operaţiunea precedentă;

- procedează la repartizarea mandatelor pe circumscripţii electorale în ordinea partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, precum şi a circumscripţiilor electorale din lista ordonată pe ţară: primul număr din lista ordonată pe ţară se împarte la repartitorul circumscripţiei electorale de la care provine, rezultând numărul de mandate ce îi revin în circumscripţia electorală respectivă; în continuare, procedează identic cu numerele următoare din lista ordonată pe ţară. În situaţia în care s-a epuizat numărul de mandate cuvenite unui partid politic, unei alianţe politice sau unei alianţe electorale ori dintr-o circumscripţie electorală, operaţiunea se continuă fără acestea. Dacă numărul din lista ordonată pe ţară este mai mic decât repartitorul de circumscripţie electorală, se acordă un mandat.

În cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea ce rezultă din toate aceste operaţiuni, Biroul Electoral Central are în vedere circumscripţia electorală

287

în care partidul politic, alianţa politică sau alianţa electorală are cel mai mare număr de candidaţi, iar dacă şi astfel au rămas mandate nerepartizate pe circumscripţii electorale, circumscripţia electorală în care partidul politic, alianţa politică sau alianţa electorală respectivă are cele mai multe voturi neutilizate ori cele mai multe voturi inferioare coeficientului electoral de circumscripţie.

Dacă şi ulterior acestor operaţiuni au mai rămas mandate nedesfăşurate pe circumscripţii electorale, Biroul Electoral Central le stabileşte pe baza acordului partidelor politice, alianţelor politice sau alianţelor electorale cărora li se cuvin aceste mandate, potrivit repartizării făcute în prima etapă de repartizare, la nivelul circumscripţiilor, iar în lipsa unui acord, prin tragere la sorţi, în termen de 24 de ore de la încheierea operaţiunilor anterioare.

D 5. Alocarea pe colegii uninominale şi atribuirea mandatelor candidaţilor

Ca regulă, în fiecare colegiu uninominal pentru Camera Deputaţilor, respectiv pentru Senat, se atribuie un singur mandat de deputat, respectiv de senator.

În această etapă operaţiunile electorale sunt realizate de către biroul electoral de circumscripţie.

Atribuirea mandatelor de deputat şi senator se fac, într-o primă etapă, la nivelul colegiilor uninominale, atribuindu-se un mandat candidaţilor ce aparţin unui competitor electoral ce a întrunit pragul electoral şi care a obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care a candidat.

Dacă pentru un competitor electoral numărul de mandate atribuite în prima etapă de alocare pe colegii şi de atribuire de mandate este mai mare sau egal cu numărul de mandate repartizate competitorului electoral respectiv în acea circumscripţie electorală, acestuia nu i se va mai aloca niciun mandat în a doua etapă de alocare pe colegii şi atribuire de mandate, competitorul respectiv reţinând mandatele atribuite în această primă etapă.

În a doua etapă de alocare pe colegii şi atribuire de mandate, biroul electoral de circumscripţie întocmeşte, separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat, o listă ordonată cu toţi candidaţii cărora nu li s-au atribuit mandate în prima etapă, dispuşi în ordinea descrescătoare a raporturilor dintre voturile valabil exprimate obţinute în colegiile uninominale în care au candidat şi coeficientul electoral al circumscripţiei electorale respective, calculate până la a opta zecimală inclusiv. Departajarea între 2 sau mai mulţi candidaţi care au obţinut rezultate identice în urma acestei operaţiuni, se face pe baza voturilor valabil exprimate sau, în caz de egalitate, în funcţie de poziţiile înregistrate la nivelul secţiilor de votare.

Pentru fiecare competitor electoral ce a întrunit pragul electoral, din numărul de mandate repartizat în acea circumscripţie electorală se scade numărul de mandate atribuite la nivelul colegiilor uninominale în prima etapă de alocare pe colegii şi atribuire de mandate, rezultatul reprezentând numărul de mandate de atribuit fiecărui competitor electoral la nivelul circumscripţiei electorale în cea de a doua etapă de atribuire şi alocare de mandate. 

Numărul de mandate rezultat pentru fiecare competitor electoral se alocă pentru candidaţii acestora în ordine descrescătoare în funcţie de clasarea în lista ordonată a candidaţilor ce nu li s-au atribuit mandate. În cazul în care următorul

288

candidat căruia urmează să i se atribuie mandat din această listă aparţine unui competitor electoral care a epuizat numărul de mandate la care are dreptul în acea circumscripţie electorală sau dacă în colegiul uninominal în care acesta a candidat deja s-a atribuit un mandat, se trece la următorul candidat din listă, până la atribuirea tuturor mandatelor.

În cazul în care, în urma atribuirii de mandate în cele două etape potrivit prevederilor, unuia sau mai multor competitori electorali care au întrunit pragul electoral nu li s-a atribuit numărul de mandate la care au dreptul în acea circumscripţie electorală, acestora li se atribuie atâtea mandate până la concurenţa cu acest număr. Mandatele se alocă suplimentar candidaţilor competitorilor electorali respectivi cei mai bine plasaţi în lista ordonată cărora nu li s-a alocat mandat, în colegiul uninominal în care au candidat, prin creşterea corespunzătoare a numărului de mandate din circumscripţia electorală respectivă şi prin excepţie de la regula că la nivelul fiecărui colegiu se atribuie un singur mandat.  

Alocarea suplimentară a mandatelor face din scrutinul practicat pentru alegerile parlamentare un scrutin compensatoriu, asemănător scrutinului utilizat în sistemul german pentru alegerea Bundestagului, dar care, spre deosebire de acesta din urmă (vezi supra), nu este mixt, compensarea fiind instituită în scopul asigurării unei proporţionalităţi a reprezentării cât mai accentuată posibil.

Astfel descris, scrutinul rămâne RP combinată cu votul uninominal, declarată ca atare de către legiuitor. Nu este vorba, aşadar, nici despre un scrutin mixt, care să combine regula majoritară cu cea proporţională, şi nici despre un scrutin majoritar uninominal, aşa cum au susţinut anumite opinii610, în pofida faptului că scrutinul uninominal se combină în mod natural cu cel majoritar.

Eliberarea candidaţilor a certificatului doveditor al alegerii se face de către birourile electorale de circumscripţie611.

D 6. Publicarea rezultatului alegerilor

Rezultatele alegerilor se publică la două nivele: cel al circumscripţiilor electorale şi cel naţional. În fiecare circumscripţie, biroul electoral de circumscripţie aduce la cunoştinţă publică rezultatele preliminare ale alegerilor cel puţin o dată la 24 de ore, înainte de a obţine procesele-verbale şi rezultatele votării de la toate birourile electorale ce funcţionează la nivele inferioare. După obţinerea rezultatelor votării de la toate birourile electorale ale secţiilor de votare, biroul electoral de circumscripţie aduce la cunoştinţă publică rezultatele alegerilor.

În termen de 48 de ore de la primirea rezultatelor finale de la toate birourile electorale de circumscripţie, Biroul Electoral Central încheie câte un proces-verbal separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, prin care constată centralizarea rezultatelor alegerilor la nivel naţional. Procesele-verbale cuprind, pe întreaga ţară: numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale; numărul total al alegătorilor ce s-au prezentat la urne; gradul de participare la vot, în procente; numărul total al voturilor valabil exprimate; numărul total al voturilor nule; numărul total al voturilor albe; numărul total al mandatelor atribuite; gruparea mandatelor şi a voturilor valabil

610 Gh. Iancu, Unele aspecte critice referitoare la sistemul electoral român, op. cit., p. 93-94611 Art. 17 alin. (1) lit. e) din legea 35/2008

289

exprimate atribuite pe partide politice, organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţe politice, alianţe electorale, inclusiv candidaţi independenţi; repartizarea pe ţară a mandatelor cu desfăşurarea acestora pe circumscripţii electorale şi colegii electorale; organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care, deşi au participat la alegeri, nu au obţinut niciun mandat de deputat sau senator, cărora li se cuvine câte un mandat de deputat; numele şi prenumele candidatului care a întrunit cel mai mare număr de voturi.

Procesul-verbal se semnează de către preşedinte, locţiitorul acestuia şi ceilalţi membri ai Biroului Electoral Central în prezenţa cărora s-a întocmit şi se înaintează Camerei Deputaţilor şi Senatului în vederea validării mandatelor, împreună cu dosarele întocmite de birourile electorale de circumscripţie. Lipsa semnăturii unor membri ai biroului nu are influenţă asupra valabilităţii procesului-verbal şi a alegerilor, preşedintele menţionând motivele care au împiedicat semnarea.

Biroul Electoral Central publică rezultatele alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen util. 

Conform art. 70 alin. (1) din Constituţia României, ulterior validării alegerilor, deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia depunerii jurământului.

Validarea mandatelor de deputat, respectiv de senator se realizează, conform Regulamentului Camerei Deputaţilor, respectiv al Senatului, de către Camera Deputaţilor nou aleasă, respectiv de către Senatul nou ales, la propunerea Comisiei de validare constituită în acest scop, propunere ce îmbracă forma unui raport adoptat cu votul majorităţii membrilor Comisiei. Validarea se propune în cazul deputaţilor, respectiv senatorilor ale căror dosare sunt complete şi a căror alegere a fost făcută legal. Invalidarea se propune, pentru deputaţi, în cazul în care se constată încălcarea prevederilor legale privind condiţiile de eligibilitate şi în cazul în care există o hotărâre judecătorească de condamnare, rămasă definitivă şi irevocabilă, privind săvârşirea de către respectivul deputat a unor infracţiuni legate de derularea procesului electoral. Pentru senatori, invalidarea se propune dacă se constată că alegerea s-a făcut prin încălcarea dispoziţiilor legale privind candidatura sau obţinerea mandatului sau în situaţii de fraudă dovedită sau recunoscută.

Validarea sau invalidarea mandatelor se face cu votul majorităţii membrilor Camerei, respectiv ai Senatului, fiind condiţionată, ca ultimă etapă, de depunerea jurământului, parlamentarii ce refuză depunerea jurământului fiind consideraţi invalidaţi.

Secţiunea 3. Centralizarea şi stabilirea rezultatului alegerilor în cazul alegerilor locale

Această etapă se desfăşoară, în cazul alegerilor locale612, la nivelul biroului electoral de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală, de sector al municipiului Bucureşti, judeţeană, respectiv la nivelul biroului electoral de circumscripţie a municipiului Bucureşti. Aceste birouri, după primirea dosarelor de la birourile electorale ale secţiilor de votare, totalizează voturile exprimate, separat pentru

612 Art. 96 – 99, 100, 125 alin. (3) şi 25 alin. (1) lit. j) din legea 67/2004

290

fiecare listă de candidaţi sau candidaţi independenţi şi procedează apoi la stabilirea rezultatelor alegerilor şi atribuirea mandatelor.

A. Stabilirea rezultatelor alegerilor pentru funcţia de primar şi de preşedinte al consiliului judeţean

Este declarat primar candidatul care a obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate la primul tur de scrutin. Dacă niciunul nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, ce va avea loc la două săptămâni de la primul tur şi la care vor participa numai candidaţii clasaţi pe primele două locuri, respectiv cei aflaţi în situaţie de balotaj. În al doilea tur este declarat ales ca primar candidatul ce a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate. Dacă unul dintre candidaţii la funcţia de primar între care urmează să se desfăşoare turul al doilea de scrutin decedează, renunţă sau nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi ales, la turul al doilea va participa candidatul situat pe locul următor, iar dacă o atare situaţie se produce în cazul unuia dintre candidaţii aflaţi în situaţie de balotaj, nu vor mai avea loc alegerile din al doilea tur, celălalt candidat fiind declarat primar de către biroul de circumscripţie.

Pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean este declarat ales candidatul ce a întrunit cel mai mare număr de voturi valabil exprimate la primul tur de scrutin, cel de-al doilea tur organizându-se exclusiv în caz de balotaj şi având loc la două săptămâni de la primul tur, cu participarea ca şi candidaţi exclusiv a celor aflaţi în situaţia de balotaj. De asemenea, sunt aplicabile dispoziţiile privind efectele decesului, renunţării, respectiv ale situaţiei în care unul dintre aceşti candidaţi nu mai îndeplineşte condiţiile pentru a fi ales, survenite între primul şi al doilea tur de scrutin.

B. Repartizarea mandatelor de consilieri

Această etapă presupune la rândul său mai multe etape. Prima constă în operaţiunea tehnică de stabilire a pragului electoral de către biroul de circumscripţie. Pragul electoral este de circumscripţie şi reprezintă 5 % din numărul total al voturilor valabil exprimate la nivelul circumscripţiei, în cazul alianţelor politice şi electorale, acestui procent adăugându-i-se 2 % pentru al doilea membru al alianţei, iar pentru alianţele cu cel puţin 3 membri, pragul electoral este de 8 %.

Având în vedere exclusiv partidele politice, alianţele politice şi electorale şi candidaţii independenţi ce au întrunit pragul electoral, se calculează şi se aplică unui coeficient de circumscripţie (cât electoral de circumscripţie), ce reprezintă numărul minim de voturi necesar obţinerii unui mandat. Coeficientul se calculează prin împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate pentru toate listele şi candidaţii independenţi ce au întrunit pragul electoral la numărul total de consilieri din circumscripţie.

Prima etapă a repartizării mandatelor constă în stabilirea numărului de mandate ce revine fiecărei liste de candidaţi, precum şi candidaţilor independenţi, prin împărţirea numărului de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă la coeficient, repartizându-i-se fiecărei liste atâtea mandate de câte ori acest coeficient este cuprins în numărul de voturi valabil exprimate pentru lista respectivă. În cazul candidaţilor

291

independenţi, obţin câte un mandat candidaţii care au obţinut un număr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul electoral.

A doua etapă a repartizării mandatelor vizează resturile electorale, adică mandatele rămase nerepartizate în urma primei etape a repartizării, respectiv voturile valabil exprimate netransformate încă în mandate, „neutilizate”, aşa cum se exprimă legiuitorul. Se consideră astfel ca fiind voturi neutilizate voturile ce au rămas după repartizarea mandatelor, precum şi cele inferioare coeficientului electoral şi se stabilesc separat pentru fiecare listă de candidaţi a partidelor politice, alianţelor politice şi electorale. Mandatele încă nerepartizate se repartizează pe baza unui tabel cuprinzând partidele politice, alianţele politice şi electorale ce au întrunit pragul electoral, în ordinea descrescătoare a numărului de voturi neutilizate. Fiecare partid, alianţă electorală, respectiv politică primeşte un mandat, în ordinea înscrierii în tabel, operaţiunea repetându-se până la epuizarea mandatelor. Ne aflăm aşadar în prezenţa sistemului celui mai mare rest, ca variantă a reprezentării proporţionale şi care vizează cât mai multă justiţie electorală, tinzând la asigurarea unei cât mai largi şi variate reprezentativităţi, inclusiv pentru competitorii politici mai puţin puternici. Dacă înainte de repartizarea ultimului mandat două sau mai multe partide, alianţe politice, respectiv electorale se află la paritate în ce priveşte numărul de voturi neutilizate, acest mandat se atribuie partidului sau alianţei ce a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate; dacă numărul de voturi valabil exprimate este egal, mandatul se va repartiza prin tragere la sorţi.

În cazul în care niciuna dintre organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alta decât cea maghiară, nu a obţinut cel puţin un mandat, se atribuie un mandat de consilier, din cele rămase nerepartizate în prima etapă, organizaţiei care a întrunit pragul electoral şi a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate dintre toate aceste organizaţii.

C. Atribuirea mandatelor de consilieri

Ultimă etapă a repartizării mandatelor, atribuirea mandatelor se face în ordinea înscrierii candidaţilor pe liste, ţinându-se cont de numărul de mandate repartizate fiecărei liste conform etapelor precedente. Atribuirea începe cu lista pentru care a fost exprimat cel mai mare număr de voturi valabile. Dacă unui partid sau unei alianţe i se cuvin (adică i-au fost repartizate) mai multe mandate decât candidaţi are înscrişi pe lista proprie, mandatele rămase se redistribuie celorlalte liste de candidaţi sau candidaţilor independenţi.

Dacă niciun partid politic sau nicio alianţă nu întruneşte pragul electoral, iar numărul candidaţilor independenţi care au întrunit acest prag este mai mic decât numărul de mandate de consilier puse în joc la nivelul circumscripţiei respective, diferenţa de mandate se repartizează primelor 3 partide sau alianţe, în ordinea descrescătoare a numărului de voturi valabil exprimate pentru fiecare, fiecare partid sau alianţă primind câte un mandat, operaţiunea repetându-se până la epuizarea mandatelor.

Candidaţii înscrişi în liste care nu au obţinut mandat în urma atribuirii sunt declaraţi supleanţi în respectivele liste. Aceştia, în caz de vacanţă a mandatelor de consilieri aleşi pe respectiva listă, vor ocupa locurile devenite vacante, în ordinea

292

înscrierii lor pe listă, sub condiţia expresă ca până la data validării mandatului pentru ocuparea locului vacant partidele sau alianţele pe listele cărora au candidat supleanţii confirmă, în scris, sub semnătura conducerii judeţene a partidului, respectiv ale partidelor ce au constituit alianţa, că supleanţii fac parte din partidul politic respectiv sau, după caz, din unul dintre partidele ce au constituit alianţa.

D. Consemnarea în procese-verbale a operaţiunilor de centralizare a voturilor, de repartizare şi atribuire a mandatelor

Această etapă presupune ca biroul de circumscripţie corespunzător să întocmească, în câte două exemplare, separat, pentru fiecare autoritate aleasă, procese-verbale care să ateste toate aceste operaţiuni. Semnarea acestor documente urmează aceleaşi reguli precum în cazul proceselor-verbale întocmite de către birourile secţiilor de votare cu ocazia constatării rezultatelor votării.

Procesele-verbale cuprind: numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale din circumscripţie (copii de pe listele permanente, copii de pe listele complementare, liste suplimentare, adăugându-se şi numărul total al alegătorilor pentru care s-a folosit urna specială); numărul total al alegătorilor înscrişi în listele din circumscripţie şi care s-au prezentat efectiv la urne; numărul total al voturilor valabil exprimate; numărul voturilor nule; numărul buletinelor de vot primite; numărul buletinelor de vot neîntrebuinţate şi anulate; numărul voturilor valabil exprimate, obţinute de fiecare listă de candidaţi sau de fiecare candidat independent pentru funcţia de consilier, ori, după caz, numărul voturilor valabil exprimate obţinute de fiecare candidat pentru funcţia de primar sau pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean, respectiv de primar general al municipiului Bucureşti; numele şi prenumele candidaţilor aleşi pentru consiliul local, respectiv judeţean şi consiliul general al municipiului Bucureşti, partidul politic, alianţa politică sau electorală care i-a propus, respectiv menţiunea candidat independent; numele şi prenumele primarului, preşedintelui consiliului judeţean, respectiv al primarului general al municipiului Bucureşti ales şi numele partidului politic, al alianţei politice sau electorale care l-a propus sau menţiunea de candidat independent.

E. Eliberarea certificatul doveditor al alegerilor

Biroul de circumscripţie corespunzător eliberează certificatul doveditor al alegerilor, document oficial al cărui model este stabilit prin hotărâre a Autorităţii Electorale Permanente, emisă cu cel puţin 20 de zile înaintea votării şi publicată în Monitorul Oficial.

Un exemplar al procesului-verbal pentru consiliul local, consiliul judeţean, respectiv consiliul general al municipiului Bucureşti, împreună cu întâmpinările, contestaţiile şi procesele-verbale primite de la birourile secţiilor de votare din circumscripţie formează un dosar, sigilat şi semnat de către preşedintele şi membrii biroului de circumscripţie şi se înaintează consiliului local, respectiv judeţean sau al municipiului Bucureşti, în vederea validării mandatelor. În acelaşi scop, dosarul pentru primar şi preşedintele consiliului judeţean se întocmeşte după aceleaşi reguli şi se înaintează, cu pază militară, în cel mult 48 de ore, la judecătoria sau, după caz, la

293

tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripţia pentru care au avut loc alegeri, iar în cazul primarului municipiului Bucureşti, la Tribunalul Bucureşti.

F. Centralizarea voturilor şi rezultatelor alegerilor la nivel judeţean

Această etapă se desfăşoară la nivelul birourilor de circumscripţie judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti. În vederea efectuării operaţiunilor electorale necesare, această etapă este precedată în mod obligatoriu de transmiterea, de către birourile de circumscripţie comunală, orăşenească, municipală sau de sector al municipiului Bucureşti al celui de-al doilea exemplar al proceselor-verbale încheiate la nivelul acestora către biroul de circumscripţie judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti.

Pe baza acestor procese-verbale, precum şi a propriului proces-verbal, birourile de circumscripţie judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti centralizează voturile şi rezultatele alegerilor pe judeţ, pe partide politice, alianţe politice, alianţe electorale şi candidaţi independenţi. În continuare, biroul este obligat ca în 24 de ore de la primirea tuturor birourilor electorale de circumscripţie, să încheie câte un proces-verbal, în două exemplare, separat pentru consilierii locali, judeţeni şi ai municipiului Bucureşti, respectiv pentru primar, preşedintele consiliului judeţean şi pentru primarul general al municipiului Bucureşti. Procesul-verbal este semnat respectând aceleaşi condiţii ca şi pentru celelalte procese-verbale de consemnare a rezultatelor alegerilor şi cuprinde: numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale din circumscripţie (copii de pe listele permanente, copii de pe listele complementare, liste suplimentare, adăugându-se şi numărul total al alegătorilor pentru care s-a folosit urna specială); numărul total al alegătorilor înscrişi în listele din circumscripţie şi care s-au prezentat efectiv la urne; numărul total al voturilor valabil exprimate; numărul voturilor nule; numărul buletinelor de vot primite; numărul buletinelor de vot neîntrebuinţate şi anulate; numărul total al voturilor valabil exprimate, obţinute de listele de candidaţi la funcţia de consilier, grupa în funcţie de partide politice, alianţe politice sau alianţe electorale, precum şi în funcţie de candidaţii independenţi sau, după caz, numărul total al voturilor valabil exprimate, obţinute de candidaţii pentru funcţia de primar şi de candidaţii pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean, grupate în funcţie de partide politice, alianţe politice, alianţe electorale şi în funcţie de candidaţii independenţi, numărul total al mandatelor de consilieri, grupate în funcţie de partide politice, alianţe politice, alianţe electorale şi în funcţie de candidaţii independenţi; numărul total al mandatelor pentru funcţia de primar, grupate în funcţie de partide politice, alianţe politice, alianţe electorale şi în funcţie de candidaţii independenţi.

G. Centralizarea rezultatelor alegerilor la nivel naţional şi publicarea rezultatelor alegerilor

Un exemplar al procesului-verbal menţionat mai sus se înaintează, în termen de 24 de ore, împreună cu procesele-verbale primite de la birourile de circumscripţii, Biroului Electoral Central, sub pază militară. Acesta totalizează, centralizează rezultatele la nivel naţional, pe partide politice, alianţe politice, alianţe electorale şi pe

294

candidaţi independenţi, separat pentru consiliile locale, judeţene, primari, precum şi pentru preşedinţii consiliilor judeţene.

Rezultatele alegerilor se publică la două nivele distincte. La nivel judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, biroul de circumscripţie judeţeană, respectiv al municipiului Bucureşti, are obligaţia de a da publicităţii, prin monitorul oficial al judeţului, rezultatul alegerilor. La nivel naţional, Biroul Electoral Central trebuie să asigure publicarea rezultatelor alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I şi în presă.

Odată astfel încheiat jocul alegerilor, validarea mandatelor candidaţilor aleşi613, condiţionată, cumulativ, de depunerea de către mandatarul financiar la Autoritatea Electorală Permanentă a raportului detaliat al veniturilor şi cheltuielilor electorale, se face conform legii 215/2001, neurmând însă un regim juridic unitar în cazul tuturor autorităţilor administrative alese.

Validarea mandatelor de consilieri locali se face de către consiliul local ales, în cadrul şedinţei de constituire a acestuia, la propunerea unei comisii de validare, cu votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă, persoana al cărei mandat este supus validării sau invalidării neparticipând la vot. Hotărârea consiliului, de validare sau invalidare, poate fi atacată de persoanele interesate la instanţa de contencios administrativ. Invalidarea se pronunţă în cazul în care se constată încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea s-a făcut prin fraudă electorală constatată în condiţiile legii 67/2004.

Validarea mandatelor de consilieri judeţeni urmează un regim juridic similar, realizându-se cu ocazia şedinţei de constituire a consiliului judeţean ales.

Validarea sau invalidarea mandatului de primar se face în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.

Validarea alegerii preşedintelui consiliului judeţean se realizează în camera de consiliu a tribunalului, de către preşedintele acestuia sau de înlocuitorul său, hotărârea de validare sau invalidare putând fi atacată de cei interesaţi la curtea de apel în termen de 2 zile de la aducerea la cunoştinţă publică. Curtea se pronunţă în termen de 2 zile de la sesizare, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.

613 Art. 30, 31, 89², 58 şi 89 din legea 215/2001

295

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. Alexianu G., Negulescu P., Tratat de drept public, vol I, Ed. Cartea Şcoalelor, Bucureşti, 1942

2. Andreescu M., Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007

3. Aron R., Penser la liberté, penser la démocratie, Ed. Quattro Gallimard, Pa-ris, 2005

4. Barthelemy J., Duez P., Traité de droit constitutionnel, Ed. Dalloz, Paris, 19335. Bernard-Auby J., La décentralisation et le droit, Ed. LGDJ, Paris, 20066. Blondel J., Party Systems and Patterns of Government in Western

Democraties, Canadian Journal of Political Science, 19687. Bourdon J., Les assemblées parlementaires sous la Ve République, La

documentation française, Paris, 19788. Bréchon P., Les partis politiques, Ed. Montchrestien, 19999. Burdeau G., La démocratie, Editions du Seuil, Paris, 196610. Calmes S., Du principe de la protection de la confiance légitime en droit

allemand, communautaire et français, Ed. Dalloz, vol. 1, 200111. Capitant D., Les effets juridiques des droits fondamentaux en Allemagne, Ed.

LGDJ, 200112. Chagnollaud D., Droit constitutionnel contemporain, tome 1, Théorie

générale, Les grands régimes étrangers, 2e éd., Ed. Armand Colin, Dalloz, Paris, 2000

13. Corbett R., Jacobs F., Shackleton M., Parlamentul European, ediţia a şasea, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007

14. Cotteret J.-M., Emeri C., Le marché électoral, Ed. Michalon, Paris, 200415. Couvert-Castéra O., Code électoral commenté. Les Codes, 8e éd., Ed. Berger-

Levrault, Paris, 200916. Dănişor D. C., Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul I. Teoria

generală, Ed. Sitech, Craiova, 200617. Debbasch C., Boudon J., Pontier J.-M., Ricci J.-C., Droit constitutionnel et

institutions politiques, 4e édition, Ed. Economica, Paris, 200118. Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,

200619. Dogan M., Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” în România,

Bucureşti, 194620. Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar.

Volumul I, Ed. Lumina Lex, Cluj-Napoca, 200021. Duguit L., Leçons de droit public général, 1926

296

22. Duverger M., Les partis politiques, Ed. Armand Colin, 195123. Farneti P., The Italian Party System, Frances Pinter, London, 198524. Favoreu L, Gaïa P., Ghevontian R., Mestre J.-L., Roux A., Pfersmann O.,

Scoffoni G., Droit constitutionnel, Ed. Dalloz, Paris, 199825. Favoreu L., Gaïa P., Droit des libertés fondamentales, 1 éd., Ed. Dalloz, Paris,

200026. Favoreu L., Philip L., Les grandes décisions du Conseil constitutionnel, Ed.

Dalloz, Paris, 200127. Favoreu L., Gaïa P., Ghevontian R., Mestre J.-L., Pena-Soler A., Pfersmann

O., Roux A., Scoffoni G., Trémeau J., Droit des libertés fondamentales, 4e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2007

28. Gîrleşteanu G., Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a administraţiei publice din România, Ed. Sitech, Craiova, 2008

29. Gîrleşteanu G., Organizarea generală a administraţiei, ediţia a doua, Ed. Sitech, Craiova, 2009

30. Gîrleşteanu G., Autorităţi administrative autonome, ediţia a doua, Ed. Sitech, Craiova, 2009

31. Goyard-Fabre S., Qu’est-ce que la démocratie ? La généalogie philosophique d’une grande aventure humaine, Ed. Armand Colin, Paris, 1998

32. Guillaume-Hofnung M., Le référendum, que sais-je?, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1994

33. Hermens F., Democracy or Anarchy?, Johnston Reprint, 197234. Hogan J., Elections and Representation, Cork, Cork University Press, 194535. Iancu Gh., Glăvan Gh., Sistemul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 200536. Iancu Gh., Sistemul electoral. Instituţii de drept electoral, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 200637. Ihl O., Le vote, 2e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 200038. Iliescu C. N., Studiu comparativ privind sistemele electorale, Ed. Sitech,

Craiova, 199939. Ivan M., Evoluţia partidelor noastre politice (1919-1932), Sibiu40. Justice constitutionnelle et démocratie référendaire, Editions du Conseil de

l’Europe, 199641. Kant E., Théorie et pratique, Bibliothèque de la Pléiade, tome III, Gallimard42. La démocratie libérale sous la direction de Serge Berstein, Presses

Universitaires de France, Paris, 199843. Lavau G. E., Partis politiques et réalités sociales. Contribution à une étude

réaliste des partis politiques, Ed. Armand Colin, Paris, 195344. Lavaux Ph., Les grandes démocraties contemporaines, 3e éd., Ed. Presses Uni-

versitaires de France, Paris, 200445. Lavergne B., Le gouvernement des démocraties modernes, Paris, 193346. Lebreton G., Libertés publiques et droits de l’homme, 7e édition, Ed. Armand

Colin, Paris, 200547. Leclercq C., Droit constitutionnel et institutions politiques, dixième édition,

Ed. Litec, Paris, 199948. Lécuyer Y., Les droits politiques dans la jurisprudence de la Cour Européenne

des droits de l’homme, Ed. Dalloz, Paris, 2009

297

49. Lijphart A., Electoral Systems and Party Systems: a Study of Twenty Seven Democraties, Oxford University Press, 1994

50. Manda C., Manda C., Dreptul colectivităţilor locale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005

51. Martin P., Les systèmes électoraux et les modes de scrutin, Ed. Montchrestien, Paris, 1997

52. Muraru I., Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporţională. Studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1995

53. Muraru I., Tănăsescu E.-S., Drept constituţional şi instituţii politice, vol II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

54. Muraru I., Tănăsescu E.-S., Drept constituţional şi instituţii politice, ed. 12, vol. II, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006

55. Owen B., Le système electoral et son effet sur la représentation parlementaire des partis : le cas européen, Ed. LGDJ, Paris, 2002

56. Pactet P., L’évolution contemporaine de la responsabilité gouvernamentale dans les démocraties pluralistes, în Mélanges Burdeau, Ed. LGDJ, Paris, 1977

57. Popescu C.-L., Autonomia locală şi integrarea europeană, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999

58. Rae D., The Political Consequences of Electoral Laws, Yale University Press, 1967

59. Reynolds A., Reilly B., Ellis A., Electoral System Design: The new International IDEA handbook, Ed. Trydells Tryckeri, Stockholm, 2005

60. Rousseau D., Droit du contentieux constitutionnel, 6e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2001

61. Rousseau J.-J., Du contrat social. Présentation, notes, bibliographie et chrono-logie par Bruno Bernardi, Ed. GF Flammarion, Paris, 2001

62. Sartori G., Théorie de la démocratie, Ed. Armand Colin, Paris, 197363. Sartori G., Teoria democraţiei reinterpretată, Ed Polirom, Bucureşti, 199964. Sartori G., Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, Ed.

Humanitas, București, 2006 65. Săuleanu L., Răduleţu S., Dicţionar de expresii juridice latine, Ed. C. H. Beck,

Bucureşti, 200766. Tănăsescu E.-S., Legile electorale. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck,

Bucureşti, 200467. Valembois A.-L., La constitutionnalisation de l’exigence de sécurité juridique

en droit français, Ed. LGDJ, Paris, 200568. Voican M., Principiile administraţiei publice. Principiul consultării

cetăţenilor, Ed. Universitaria, Craiova, 200769. Wildavsky A., A Methodological Critique of Duberger’s Political Parties,

Journal of Politics, Vol. XXI, 1959

STUDII SI ARTICOLE

1. Belaïd S., Essai d’une théorie générale du référendum, în Référendum et démocratie, Ed. Presses de l’Université des sciences sociales de Toulouse, Toulouse, 1998

298

2. Benke K., Rolul Curţii Constituţionale în cadrul procesului de alegere a Preşedintelui României, în Muraru I., Tănăsescu E.-S., Muraru A., Benke K., Eremia M.-C., Iancu Gh., Popescu C.-L., Deaconu Şt., Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

3. Birch S., Electoral systems and party systems in Europe East and West, în Perspectives on European Politics and Society 2, no. 3/2001

4. Blumann C., Citoyenneté européenne et droits fondamentaux en droit de l’Union européenne : entre concurrence et complémentarité, în Libertés, Jus-tice, Tolérance : Mélanges en hommage au Doyen G. Cohen-Jonathan, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2004, vol. I

5. Bon Fr., Pouvoirs, n. 32/19856. Bonnard R., Le pouvoir discrétionnaire des autorités administratives et le

recours pour excès de pouvoir, RDP, 19237. Dănişor D. C., Consideraţii privind reglementarea constituţională a

restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Noua Revistă de Drepturile Omului 2/2008, Ed. C. H. Beck, Bucureşti

8. Dănişor D. C., Valorile supreme ale statului român potrivit Constituţiei României din 1991, Revista Română de Drepturile Omului 28/2004, Centrul pentru Drepturile Omului APADOR-CH

9. Dănişor D. C., Nica M., Cu privire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Noua Revistă a Drepturilor Omului nr. 2/2007, Ed. C. H. Beck, Bucureşti

10. Dănişor D. C., Gîrleşteanu G., Procedura referendumului, comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 147/2007, Revista Curierul Judiciar 4/2007, Bucureşti

11. Deaconu Şt., Finanţarea campaniei electorale, în Muraru I., Tănăsescu E.-S., Muraru A., Benke K., Eremia M.-C., Iancu Gh., Popescu C.-L., Deaconu Şt., Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

12. Dupuy R.-J., Concept de démocratie et action des Nations Unies, Bull. du centre d’information des Nations Unies, 1993, nr. 7-8

13. Emeri C., Elections et référendums, în Grawitz M., Leca J., Traité de science politique, Tome 2. Les régimes politiques contemporains, Ed. Presses Univer-sitaires de France, Paris, 1985

14. Fromont M., Le principe de proportionnalité, AJDA, no. spécial, juin 199515. Iancu Gh., Natura juridică a Autorităţii Electorale Permanente şi implicaţiile

sale asupra alegerilor, Revista de Drept Public nr. 2/2006, Ed. C. H. Beck, Bucureşti

16. Iancu Gh., Unele aspecte critice referitoare la sistemul electoral român, Revista de Drept Public 3/2008, Ed. C. H. Beck, București

17. Kovar R., Simon D., La citoyenneté européenne, CDE 1993, nr. 3-418. Muraru A., Privire critică asupra unor reglementări electorale, în Muraru I.,

Tănăsescu E.-S., Muraru A., Benke K., Eremia M.-C., Iancu Gh., Popescu C.-L., Deaconu Şt., Alegerile şi corpul electoral, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

19. Muraru I., Alegerile şi corpul electoral, în Muraru I., Tănăsescu E.-S., Muraru A., Benke K., Eremia M.-C., Iancu Gh., Popescu C.-L., Deaconu Şt., Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

299

20. Nica M., Timpul sau timpii liberei administrări – drept fundamental à la roumaine?, Revista de Studii Socio-Umane, nr. 7/2005, Ed. Themis, Craiova

21. Nica M., Democraţia liberală, în Dănişor D. C., Drăghici S., Gîrleşteanu G., Nica M., Răduleţu S., Metodologie pentru examenul de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Paralela 45, 2007

22. Nica E. M., Notă la Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat şi al celor de serviciu, Revista română de jurisprudenţă 2/2009, Ed. Universul Juridic, București

23. Nica M., Alegerile locale, în Principii, instituţii şi proceduri ale administraţiei publice locale, sub coordonarea lui D. C. Dănişor, Ed. Sitech, Craiova, 2009

24. Parodi J. L., La Cinquième République à l’épreuve de la proportionnelle. Essai de prospective institutionnelle, Revue française de science politique, nr. 6/1983

25. Popescu C.-L., Natura juridică a birourilor electorale, în Muraru I., Tănăsescu E.-S., Muraru A., Benke K., Eremia M.-C., Iancu Gh., Popescu C.-L., Deaconu Şt., Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

26. Popescu C.-L., Instabilitatea legislaţiei electorale, Noua Revistă de Drepturile Omului 3/2009, Ed. C. H. Beck, Bucureşti

27. Preda C., Sistemul de partide şi familiile politice din România postcomunistă, în De Waele J.-M., Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003

28. Prévost J.-F., Le droit référendaire dans l’ordonancement de la Cinquième Ré-publique, RDP 1977

29. Quermonne J. L., Le référendum: essai de typologie prospective, RDP 198530. Richard J.-L., Corps électoral, in Dictionnaire du vote, sous la direction de P.

Perrineau et D. Reynié, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 200131. Riker W. H., The Number of Political Parties: A Reexamination of Duverger’s

Law, Comparative Politics, nr. 9/197632. Rousseau D., Liberté politique et droit de vote, în Cabrillac R., Frison Roche

M.-A., Revet Th., Libertés et droits fondamentaux, 7e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2001

33. Simon J., Electoral law in Central Eastern Europe, Central European Political Science Review nr. 2/2000

34. Uşvat L.-F., Pro sau contra referendumului, Revista de Drept Public 3/2008, Ed. C. H. Beck, București

35. Verdussen M., La participation des femmes aux élections en Belgique, Revue française de droit constitutionnel, nr. 36/1999

300