www.princexml.com

Prince - Personal Edition

This document was created with Prince, a great way of getting web content onto paper.

Jules Verne

Douăzeci de miide Leghe sub

Mări

3/1002

Partea Întîi

Capitolul I O STÎNCĂMIŞCĂTOARE

În anul 1866 s-a petrecut o întîm-plare ciudată, un fenomen nelămuritşi neînţeles, pe care fără îndoială cănimeni nu l-a uitat. Dacă lăsăm la oparte zvonurile care-i nelinişteau pelocuitorii porturilor şi frămîntau opiniapublică de pe întregul glob, trebuie săspunem că întîmplarea aceea i-a tul-burat îndeosebi pe marinari. Ea a datfoarte mult de gîndit negustorilor,armatorilor, comandanţilor de va-poare, skipperilor şi masterilor dinEuropa şi America, ofiţerilor din mar-ina militară a tuturor ţărilor şi, odată

cu ei, guvernelor din diferitele state alecelor două continente. În adevăr, decîtva timp, mai multe vase întîlniserăpe mare «ceva uriaş», un fel de obiectlunguieţ, în formă de fus, cîteodatăfosforescent, şi cu mult mai mare şimai rapid decît o balenă.

Toate faptele în legătură cuaceastă apariţie, consemnate în difer-ite jurnale de bord, se potriveau destulde bine între ele în ceea ce priveştestructura lucrului ori fiinţei aceleia,viteza incalculabilă a mişcărilor sale,puterea uimitoare cu care înainta, vi-talitatea rară cu care părea înzestrată.

Dacă ar fi fost un cetaceu, el ar fiîntrecut în mărime pe toţi cei cunos-cuţi de ştiinţă pînă atunci. Nici Cuvier,nici Lacépède, nici Dumeril, nici deQuatrefages n-ar fi admis existenţaunui asemenea monstru, afară de

5/1002

cazul cînd l-ar fi văzut ei înşişi cu pro-priii lor ochi de savanţi.

Luînd media observaţiilor făcute îndiferite rînduri, înlăturînd evaluăriletimide, care atribuiau acestui obiect olungime de două sute de picioare,respingînd părerile exagerate care îldescriau lat de o mie şi lung de trei miide picioare, se putea afirma că aceastăfiinţă nemaipomenită, dacă ea existatotuşi, întrecea cu mult toate dimensi-unile admise pînă atunci de cătreihtiologi.

Or, ea exista; faptul în sine nu maiputea fi tăgăduit şi, ţinînd seama deînclinarea care îmboldeşte creierulomenesc spre supranatural, se vaputea înţelege emoţia stîrnită în între-aga lume de această apariţie denecrezut. Iar ca să o treci în rîndulbasmelor era cu neputinţă.

6/1002

Într-adevăr, la 20 iulie 1866, va-porul Governor-Higginson, aparţinîndCompaniei «Calcutta and Burnachsteam navigation», întîlnise aceastănamilă mişcătoare la cinci mile sprerăsărit de coastele Australiei. La înce-put căpitanul Baker crezu că segăseşte în faţa unei stînci necunos-cute. El se pregătea chiar să-i determ-ine poziţia exactă, cînd două coloanede apă, zvîrlite de ciudatul obiect, seînălţară şuierînd la o sută cincizeci depicioare în aer. Deci, afară de cazul căprin stîncă ar fi putut străbate ţîşnirileintermitente ale vreunui gheizer,Governor-Higginson avea de-a face,fără doar şi poate, cu un mamiferacvatic, necunoscut pînă atunci, carearunca prin nările sale coloane de apăamestecată cu aer şi aburi.

Un fapt asemănător a mai fost ob-servat în ziua de 23 iulie a aceluiaşi

7/1002

an, în apele Pacificului, de către vasulCristobal-Colon al Companiei «West In-dia and Pacific steam navigation».Deci, acest cetaceu neobişnuit puteasă se mişte dintr-un loc într-altul cu oiuţeală uimitoare, dat fiind căGovernor-Higginson şi Cristobal-Colonîl întîlniseră într-un răstimp de treizile în două puncte diferite ale globu-lui, despărţite unul de altul printr-odistanţă de peste şapte sute de leghemarine.

Cincisprezece zile mai tîrziu, ladouă mii de leghe de acolo, Helvetia al«Companiei Naţionale» şi Shannon alCompaniei «Royal-Mail», mergînd îndirecţii opuse, prin partea Atlanticuluicuprinsă între Statele Unite şi Europa,îşi semnalară reciproc apariţia mon-strului la 42°15' latitudine nordică şi60°35’ longitudine vestică de la meridi-anul Greenwich. În urma acestei

8/1002

observaţii simultane, se crezu călungimea minimă a mamiferului poatefi evaluată la peste trei sute cincizecide picioare englezeşti{1}, prin faptul căShannon şi Helvetia erau mai micidecît el, deşi fiecare din cele două vaseavea cîte o sută de metri de la prova lapupa. Or, cele mai mari balene, aceleacare trăiesc prin apele insulelor Aleut-ine, Kulammak şi Umgullik, n-au de-păşit niciodată lungimea de cincizeci şişase de metri — dacă o ating şi peaceasta.

Rapoartele sosite unul după altul,noile observaţii făcute pe bordultransatlanticului Pereire, o ciocnireîntre Etna, de la linia Inman, şi mon-stru, un proces-verbal încheiat deofiţerii fregatei franceze Normandie, ofoarte serioasă dare de seamă obţinutăde statul-major din parteacomandantului Fitz-James, de pe

9/1002

bordul vasului Lord-Clyde, tulburarăadînc opinia publică. În ţările culocuitori veseli din fire se făcură glumepe seama fenomenului, dar ţările seri-oase şi cu spirit practic, ca Anglia,America, Germania, fură viu preocu-pate de această problemă.

Pretutindeni în marile oraşe, mon-strul ajunsese la modă. A fost cîntat încafenele, prezentat în teatre şi luat înbatjocură în ziare. Ştirile fanteziste auavut de asemenea un prilej minunatsă se răspîndească în fel de fel de vari-ante. În ziare apărură din nou toate fi-inţele uriaşe născocite de mintea omu-lui, de la balena albă, îngrozitoareaMoby Dick din regiunile hiperboreene,şi pînă la uriaşul Kraken, ale căruitentacule pot să înlănţuie un vas decinci sute de tone şi să-l tragă în adîn-curile oceanului. Au fost reprodusechiar şi mărturii din vremuri vechi,

10/1002

părerile lui Aristotel şi ale lui Pliniu,care admiteau existenţa unor ase-menea monştri, apoi povestirile epis-copului norvegian Pontoppidan,descrierile lui Paul Eggede şi în sfîrşitrapoartele domnului Harrington, caretrebuie crezut cînd afirmă că a văzutde pe bordul lui Castillan, în 1857,şarpele uriaş ce bîntuise pînă atuncinumai mările vechiului «Constitution-nel»{2}.

Atunci izbucni nesfîrşita polemicăîn rîndul societăţilor şi al ziarelor şti-inţifice, între cei ce credeau în ex-istenţa monstrului şi cei care nu voiausă o recunoască. «Problema mon-strului» înflăcăra spiritele. Ziariştiicare ţineau parte ştiinţei, în luptă cucei care mînuiau subtilităţile spiritu-lui, vărsară valuri de cerneală în tim-pul acestei campanii de neuitat; uniivărsară chiar şi două sau trei picături

11/1002

de sînge, fiindcă de la şarpele de marese ajunse şi la insulte dintre cele maijignitoare.

Războiul acesta ţinu şase luni, încare timp izbînda păru că trece cîndde o parte, cînd de alta. Articolelor defond publicate de Institutul geografical Braziliei, de Academia regală de şti-inţe din Berlin, de Asociaţia britanicăsau de Institutul Smithsonian dinWashington, discuţiilor din «Indian Ar-chipelago», din «Cosmos»-ul abateluiMoigno, din «Mitteilungen» al luiPetermann sau cronicilor ştiinţifice alemarilor ziare din Franţa şi străinătate,tuturor acestora le răspundeau ziarelemai mărunte, cu o vervă nesecată. Omînă de ziarişti inteligenţi, parodiindun cuvînt al lui Linn6, pe care nişteadversari ai monstrului îl citaseră,susţineau cu tărie că «natura nu faceprostii» şi îşi rugau stăruitor

12/1002

contemporanii să nu o facă de ocarădînd crezare povestirilor despreKrakeni, despre şerpi de mare, despreMoby Dick sau despre alte năluciri alemarinarilor în delir.

În sfîrşit, cel mai iubit dintre re-dactorii unui ziar satiric foarte temut,într-un articol de-al său, trecînd pestetoţi şi toate, se năpusti asupra mon-strului, ca Hippolyt{3}, îi aplică o ultimălovitură şi îl dădu gata în mijlocul un-ui hohot de rîs universal. Spiritul în-vinsese ştiinţa.

În timpul primelor luni ale anului1867, toate acestea păreau a fi în-mormîntate şi nu se credea că ar maiputea renaşte, cînd o serie de fapte noifură aduse la cunoştinţa publicului.Acum nu mai era vorba de a rezolva oproblemă ştiinţifică, ci de a se înlăturaun pericol real şi serios. Problema luăo înfăţişare cu totul nouă. Monstrul

13/1002

deveni iarăşi insulă, stîncă, dar ostîncă mişcătoare, care nu putea fi nicideterminată, nici atinsă.

La 5 martie 1867, vasul Moravianal Companiei «Montreal Ocean»,găsindu-se în timpul nopţii la 27°30’latitudine şi 72°15’ longitudine, izbi cutribordul o stîncă a cărei existenţăprin meleagurile acelea nu era semnal-ată de nici o hartă. Datorită puteriivîntului şi a celor patru sute de caiputere, vasul Moravian înainta cu oviteza de treisprezece noduri. Nu în-cape îndoială că, fără calitatea superi-oară a blindajului său, Moravian,nepregătit pentru această izbitură, s-ar fi scufundat, împreună cu cei douăsute treizeci şi şapte de pasageri pecare îi aducea din Canada.

Accidentul se întîmplase în zori,către orele cinci dimineaţa. Ofiţerii decart se năpustiră înspre partea de

14/1002

dinapoi a vasului. Ei cercetară oceanulcu cea mai desăvîrşită atenţie. Nuvăzură însă altceva decît o vîltoareputernică la vreo şase sute de metridepărtare, unde se părea că valurilefuseseră lovite cu o forţă neobişnuită.După ce stabili poziţia exactă a loc-ului, Moravian îşi continuă drumul,fără stricăciuni vădite. Se lovise oarede o stîncă submarină, sau de res-turile uriaşe ale unui vas naufragiat?Aceasta nu s-a putut afla. Dar maitîrziu, pe şantierele de reparaţii,examinîndu-i-se carena, se văzu că oparte din chila vasului era sfărîmată.

Accidentul, deşi deosebit de grav,ar fi fost poate uitat ca atîtea altele,dacă, după trei săptămîni, nu s-ar fiivit un altul asemănător. Numai că, dedata asta, datorită naţionalităţii vasu-lui căzut victimă cît şi renumelui

15/1002

companiei căreia îi aparţinea, eveni-mentul avu un răsunet deosebit.

Toată lumea cunoştea numelecelebrului armator englez Cunard. In-dustriaşul acesta inteligent a înfiinţat,în 1840, un serviciu poştal între Liver-pool şi Halifax, folosind trei vase delemn cu zbaturi, care aveau o puterede patru sute de cai şi o capacitate deo mie o sută şaizeci şi două de tone.După opt ani, inventarul companieicrescuse cu alte patru vase de şasesute cincizeci de cai putere şi cu o mieopt sute douăzeci de tone, iar doi animai tîrziu, cu încă două vase, superi-oare ca putere şi tonaj. În 1853, Com-pania «Cunard», al cărei privilegiu pen-tru transportul scrisorilor fusesetocmai reînnoit, îşi mări pe rînd in-ventarul cu navele Arabia, Persia, Ch-ina, Scoţia, Iava, Rusia — toate deprimă categorie şi totodată cele mai

16/1002

mari vase, care, după Great-Eastern,străbătuseră vreodată mările. Astfel căîn 1867, compania avea douăsprezecevase, dintre care opt cu zbaturi şipatru cu elice.

Dacă dau aceste amănunte, foarterestrînse dealtfel, o fac pentru cafiecare să cunoască importanţa acesteicompanii de transporturi maritime,vestită în întreaga lume pentru activit-atea ei iscusită. Nici o întreprindere denavigaţie transoceanică n-a fost con-dusă cu mai multă destoinicie, nici oafacere nu s-a bucurat de un succesmai deplin. Timp de douăzeci şi şasede ani, vasele Companiei «Cunard» austrăbătut de două mii de ori At-lanticul. Datorită muncii fără răgaz aechipajelor, nici o călătorie n-a fost în-treruptă sau oprită, nu s-a întîmplatniciodată vreo întîrziere, nu s-a pier-dut niciodată vreo scrisoare, vreun om

17/1002

sau vreun vapor. După cum reiesedintr-o dare de seamă întocmită dupădocumentele oficiale din ultimii ani,călătorii preferă şi astăzi Compania«Cunard» oricărei alteia, cu toată con-curenţa puternică pe care i-o faceFranţa. Acestea fiind spuse, nimeni nuse va mira de răsunetul pe care l-astîrnit accidentul întîmplat unuiadintre cele mai frumoase vase ale sale.

La 13 aprilie 1867, pe o mare lin-iştită, bătută de un vînt uşor, vasulScoţia se găsea la 15°12’ longitudine şi45°37’ latitudine. El mergea cu oviteză de treisprezece noduri şipatruzeci şi trei de sutimi, împins decei o mie de cai putere ai săi. Zbaturileloveau marea cu o regularitate per-fectă. Corpul vasului era afundat cuşase metri şi şaptezeci de centimetri,deplasînd un volum de şase mii şasesute douăzeci şi patru metri cubi.

18/1002

La ora patru şi şaptesprezeceminute, spre seară, pe cînd călătorii sestrînseseră în salonul cel mare să iagustarea, se simţi o uşoară zguduit-ură, urmare a unei lovituri pe careScoţia o primi în coastă, cam în spate-le zbatului de la babord.

Scoţia nu lovise ceva, ci fuseselovită de un corp ce părea mai degrabăa fi ascuţit sau sfredelitor decît strivit-or. Atingerea păruse atît de neînsem-nată, încît pe bord nu s-ar fi neliniştitnimeni, dacă oamenii din cala vasuluin-ar fi dat buzna pe punte strigînd:«Ne scufundăm, ne scufundăm!»

La început călătorii se în-spăimîntară, dar căpitanul Andersonse grăbi să-i liniştească. Într-adevăr,nimic grav nu se putea întîmpla îndatădupă ciocnire, deoarece Scoţia, îm-părţită în şapte compartimente prinpereţi care nu lăsau să pătrundă apa,

19/1002

era în stare să facă faţă fără nici ogrijă unei spărturi în corpul său.

Căpitanul Anderson coborî imediatîn cală. El îşi dădu seama că al cin-cilea compartiment fusese inundat, iarrepeziciunea cu care creştea apa îidovedi că spărtura era foarte mare.Din fericire, cazanele nu erau instalateîn acest compartiment, altfel focul s-arfi stins de îndată.

Căpitanul Anderson opri numaid-ecît vasul, şi unul dintre marinari sescufundă în apă ca să vadă cestricăciuni s-au produs. Cîteva clipemai tîrziu se constată existenţa uneispărturi de doi metri în carenavaporului.

O asemenea spărtură nu putea fiastupată pe loc şi Scoţia trebui să-şiurmeze drumul, cu zbaturile aproapeînecate. Toate acestea se petrecuserăcam la 300 mile depărtare de Capul

20/1002

Clear, de aceea vasul sosi în port cu oîntîrziere de trei zile, fapt care neliniştifoarte mult populaţia din Liverpool.

Cercetînd vasul pe şantierele dereparaţii, inginerii abia putură să-şicreadă ochilor văzînd spărtura înformă de triunghi isoscel, deschisă ladoi metri şi jumătate sub linia deplutire. Spărtura în placa de fier eraatît de perfectă, încît nici cu un instru-ment special n-ar fi putut fi făcută maibine. Se vede că unealta care străpun-sese fierul era de un fel neobişnuit şică, după ce fusese aruncată cu o forţăextraordinară, perforînd un blindaj depatru centimetri grosime, ea seretrăsese de la sine, printr-o mişcarede neînţeles.

Acesta a fost faptul care a pasion-at din nou, pentru multă vreme, opin-ia publică. De atunci, toate naufragiileale căror cauze n-au putut fi

21/1002

cunoscute au fost puse pe seamamonstrului marin; şi, din nenorocire,ele sînt în număr foarte mare: din treimii de vase, a căror pierdere este sem-nalată în fiecare an Biroului «Veritas»,numărul celor care dispar în mod mis-terios cu toată încărcătura lor nu estemai mic de două sute de vase, cuaburi sau cu pînze.

Pe drept sau pe nedrept, de dis-pariţia acestor vase a fost acuzat«monstrul» şi, datorită lui, comu-nicaţiile între diferitele continente de-venind din ce în ce mai periculoase,publicul călător ceru, în mod hotărît,ca mările să fie scăpate cu orice preţde îngrozitorul cetaceu.

Capitolul II PENTRU ŞI CONTRA

22/1002

În vremea cînd se petreceau toateacestea, eu mă întorceam dintr-o ex-plorare ştiinţifică pe care o făcusem înţinuturile pline de primejdii din Neb-raska, în Statele Unite. Fusesemtrimis acolo de guvernul francez în cal-itatea mea de profesor suplinitor laMuzeul de istorie naturală din Paris.După şase luni petrecute în Nebraska,către sfîrşitul lui martie m-am întorsla New York, aducînd cu mine colecţiipreţioase. Plecarea spre Franţa îmi erafixată pentru începutul lunii mai. Înaşteptarea ei, mă ocupam cu clasareabogăţiilor mineralogice, botanice şi zo-ologice, pentru muzeu. Atunci avu locaccidentul vasului Scoţia.

Cunoşteam toate discuţiile înlegătură cu monstrul marin; şi cum s-ar fi putut să nu le cunosc? Citisem şirecitisem pe rînd toate ziarele amer-icane şi europene, fără însă a mă

23/1002

lămuri prea mult. Taina aceasta îmidădea de gîndit, şi pentru că nuputeam să-mi formez o părere, tre-ceam de la o extremă la alta. Fără în-doială că la mijloc era ceva neobişnuit;neîncrezătorii puteau merge să vadăspărtura misterioasă a vasului Scoţia.Cînd am ajuns la New York, fapteleerau discutate cu înflăcărare. Părereacă ar fi vorba de o insulă plutitoaresau de o stîncă invizibilă, aşa cumsusţineau necunoscătorii, fusesepărăsită. Într-adevăr, în afară de cazulcînd stînca aceasta ar fi avut în ea omaşină, cum s-ar fi putut deplasa cu oviteză atît de mare?

De asemenea, tot pe baza uim-itoarei viteze de deplasare fusese res-pinsă şi ideea existenţei unei epavemarine uriaşe. Rămîneau deci numaidouă explicaţii posibile, şi partizaniilor se împărţiseră în două tabere: de o

24/1002

parte, cei care susţineau teoria ex-istenţei unui monstru de o forţă colos-ală, de cealaltă parte, cei care vorbeaucu convingere despre un vas «submar-in», de o forţă motrice extraordinară.

Or, această ultimă ipoteză, admis-ibilă la urma urmelor, căzu în faţa cer-cetărilor făcute în cele două contin-ente. Nu prea era cu putinţă ca unsimplu particular să aibă un ase-menea aparat. Unde şi cînd l-ar fi pu-tut construi şi cum ar fi reuşit el săpăstreze secretul construcţiei ?

Numai un guvern putea avea oastfel de maşină distrugătoare, pentrucă în vremurile acestea nenorocite, încare omul se străduieşte să măreascăputerea armelor de război, e de crezutca un stat să încerce, fără ştirea celor-lalte, o maşină atît de groaznică. Dupăpuştile cu tragere rapidă, torpilele;după torpile, berbecii submarini; apoi

25/1002

— cel puţin aşa sper — mijloacele deapărare împotriva lor. Dar ipoteza uneimaşini de război căzu şi ea în urmadeclaraţiilor guvernelor. Pentru că eravorba de un interes public — doarsufereau comunicaţiile transoceanice— sinceritatea guvernelor nu putea fipusă la îndoială. Dealtfel, cine ar fifost în stare să creadă că construcţiaunui vas submarin s-ar fi putut face însecret? A păstra secretul în asemeneaîmprejurări e foarte greu pentru unparticular şi cu siguranţă că este im-posibil pentru un stat, ale cărui acţi-uni sînt supravegheate cu deosebităatenţie de către puterile rivale.

Deci, după cercetări făcute înAnglia, Franţa, Rusia, Prusia, Italia,America şi chiar în Turcia, ipoteza un-ui vas submarin fu definitivîndepărtată.

26/1002

Monstrul marin reveni astfel la or-dinea zilei, în ciuda nenumăratelorglume şi atacuri ale ziarelor de mîna adoua. Porniţi pe această cale, oameniiîşi dădură frîu liber imaginaţiei,făurind cele mai nesăbuite şi mainăstruşnice închipuiri în domeniulihtiologiei.

La sosirea mea în New York, maimulte persoane îmi făcură onoarea dea-mi pune întrebări cu privire la mon-stru. Publicasem în Franţa o lucrare îndouă volume intitulată «Misterele dinadîncul mărilor». Cartea, foarte bineprimită în lumea savanţilor, mă făceasă trec drept un specialist în acestdomeniu destul de puţin cunoscut alistoriei naturale. Mi se ceru părerea.Atîta timp cît am putut să neg realit-atea faptului, am tăcut cu îndîrjire.Curînd însă, «strîns cu uşa», a trebuitsă dau explicaţii. Deci, «onorabilul

27/1002

Pierre Aronnax, profesor la Muzeul dinParis», a fost somat de ziarul «NewYork Herald» să-şi spună părerea. Fi-indcă nu puteam să tac, am vorbit.Am discutat chestiunea sub toate as-pectele ei politice şi ştiinţifice; dau maijos un extras dintr-un articol bine doc-umentat pe care l-am publicat înnumărul din 30 aprilie:

Prin urmare, spuneam eu, după ceam cercetat una cîte una diferitele ipo-teze, după ce a fost înlăturată orice altăpresupunere trebuie să admitemneapărat existenţa unui animal de oputere neobişnuită.

Marile adîncimi ale oceanului nesînt cu totul necunoscute. Sondele cer-cetătorilor n-au ajuns încă pînă la ele.Ce se petrece oare în aceste abisuri? Cefel de fiinţe trăiesc şi ar putea trăi ladouăsprezece sau cincisprezece mile

28/1002

sub apă? Ce fel de organism au acesteanimale? Cu greu ne putem închipui.

Totuşi, soluţia problemei pe care oam de rezolvat poate să ia forma uneidileme; sau cunoaştem toate varietăţilede fiinţe care trăiesc pe planetanoastră, sau nu le cunoaştem.

Dacă nu le cunoaştem pe toate,dacă natura mai are încă pentru noisecrete în ihtiologie, nimic nu e maiuşor decît să admitem existenţa unorpeşti sau a unor cetacei de specii saude genuri necunoscute, cu un organismparcă anume făcut ca să «perforeze»,locuind în abisurile de nepătruns, şi pecare o întîmplare oarecare, o fanteziesau o toană îi ridică din cînd în cînd, lamari intervale de timp către suprafaţaoceanelor.

Dacă, dimpotrivă, cunoaştem toatespeciile existente trebuie neapărat săcăutăm animalul de care e vorba

29/1002

printre acelea care sînt determinate, şiîn cazul acesta m-aş simţi îndemnat săadmit existenţa unui narval uriaş.

Narvalul obişnuit sau licornul demare atinge adesea o lungime deşaizeci de picioare. Înmulţiţi cu cincisau chiar cu zece această mărime, daţicetaceului nostru o putere proporţionalăcu mărimea sa, sporiţi-i armele de atacşi veţi obţine animalul dorit. El va aveaproporţiile determinate de ofiţerii de peShannon, va avea unealta trebuin-cioasă pentru străpungerea vasuluiScoţia şi puterea necesară pentru asparge blindajul unei nave. Într-adevăr,narvalul este înarmat cu un fel despadă de fildeş, cu o halebardă —după cum îi spun unii naturalisti — undinte principal care are tăria oţelului.Asemenea dinţi s-au găsit înfipţi în cor-pul balenelor pe care narvalul le atacătotdeauna cu succes. Alţii au fost

30/1002

smulşi cu foarte mare greutate dincarenele vaselor pe care le sfredeliserădintr-o parte într-alta, aşa cum unburghiu sfredeleşte un butoi. La muzeulFacultăţii de Medicină din Paris segăseşte unul dintre aceşti dinţi, lung dedoi metri şi douăzeci şi cinci de centi-metri şi avînd la bază patruzeci şi optde centimetri!

Ei bine, închipuiţi-vă această armăde zece ori mai tare şi animalul de zeceori mai puternic, zvîrliţi-o cu o viteză dedouăzeci de mile pe oră, înmulţiţigreutatea ei cu pătratul vitezei şi veţiobţine o lovitură în stare să dea naşterecatastrofei despre care vorbim. Deci,pînă la informaţii mai amănunţite,părerea mea este că avem de-a face cuun cetaceu de o mărime uriaşă, înarmatnu cu o halebardă, ci cu un adevăratpinten ca al fregatelor cuirasate, cucare s-ar asemăna atît în ceea ce

31/1002

priveşte volumul cît şi puterea demişcare.

Astfel s-ar explica acest fenomeninexplicabil — afară de cazul în care, înciuda celor văzute, simţite şi resimţite,nimic nu ar fi adevărat, ceea ce iarăşieste cu putinţă!

Ultimele cuvinte erau o laşitatedin partea mea; dar voiam să-mi apărpînă la un anumit punct demnitateade profesor şi să nu mă fac de rîs înfaţa americanilor, care ştiu să rîdăatunci cînd au de ce. Îmi păstram ast-fel o ieşire. Dar, în fond, admiteam ex-istenţa monstrului.

Articolul meu fu discutat cu multăaprindere, fapt care-l făcu foarte cun-oscut şi îmi aduse un număr oarecarede partizani. Dealtfel, soluţia propusălăsa frîu liber imaginaţiei. Spirituluiomenesc îi place să-şi plăsmuiască tot

32/1002

felul de făpturi supranaturale, şimarea este cel mai bun loc în care potsă se nască şi să se dezvolte aceşti uri-aşi pe lîngă care animalele de pepămînt, ca elefanţii sau rinocerii, nusînt decît nişte pitici. Întinderile deapă poartă în adîncurile lor cele maimari specii de mamifere cunoscute şiascund poate moluşte de mărimi ne-maipomenite, crustacee înspăimîntă-toare la ve<iere, cum ar fi, de pildă,homari avînd o sută de metri, saucrabi cîntărind două sute de tone! Şide ce nu? Pe vremuri, animalele de pepămînt, vieţuitoare ale erelor geologice,patrupedele, quadrumanele, reptileleşi păsările erau făcute pe măsuri uri-aşe, pe care timpul le-a micşorat puţincîte puţin. De ce oare marea n-ar fipăstrat în adîncurile ei necunoscuteaceste probe gigantice ale vieţii uneialte epoci, ea care niciodată nu se

33/1002

schimbă, pe cîtă vreme sîmburelepămîntesc se schimbă întruna? De ceoare n-ar ascunde în sînul ei ultimelevarietăţi ale acestor specii de titani, cetrăiesc secole în locul anilor şi mileniiîn locul secolelor?

Dar prea mă las dus de visuri caren-ar trebui să mă preocupe într-o ase-menea măsură. Să pun deci capăt în-chipuirilor pe care timpul mi le-aschimbat ulterior în realităţi denecrezut. Repet: se formase atunci opărere despre natura fenomenului, şioamenii credeau pe de-a-ntregul în ex-istenţa unei fiinţe uimitoare care nuavea nimic comun cu fabuloşii şerpi demare. Dar dacă unii n-au văzut înaceasta decît o problemă pur ştiinţi-fică, alţii, mai practici, mai ales dinAmerica şi din Anglia, erau de părerecă oceanul trebuie curăţat de periculo-sul monstru, pentru ca astfel să se

34/1002

asigure comunicaţiile transoceanice.Ziarele industriale şi comerciale, maiales, insistară asupra acestui lucru.«Shipping and Mercantile Gazette»,«Lloyd», şi «Paquebot», «Revue maritimeet coloniale», toate ziarele devotatecompaniilor de asigurare, care amen-inţau să ridice taxele de asigurare, aufost în unanimitate de acord asupraacestui punct.

După ce opinia publică şi-a datastfel verdictul. Statele Unite luară,primele, o hotărîre. La New York se or-ganiză o expediţie destinată urmăririicetaceului. O fregată de mare viteză,numită Abraham Lincoln fu pregătităsă cerceteze în cel mai scurt timpapele. Arsenalele au fost deschisecomandantului Farragut, care grăbiechiparea fregatei.

Şi, după cum se întîmplă tot-deauna, din clipa în care se luă

35/1002

hotărîrea ca monstrul să fie urmărit, elnu mai apăru. Timp de două luni nuse mai auzi nimic despre el. Nici onavă nu-l mai întîlni. Se părea că ceta-ceul aflase de comploturile care seurzeau împotriva lui. Se vorbise atîtadespre monstru, chiar şi prin cablultransatlantic! De aceea unii glumeţipretindeau că, printr-un şiretlic, mon-strul oprise în drum vreo telegramă,aflînd astfel de toate uneltirile şipunîndu-se la adăpost.

Deci acum nu se mai ştia în ceparte să fie trimisă fregata, pregătităpentru o lungă călătorie şi echipată cuunelte de pescuit din cele mai bune. Şinerăbdarea crescu mereu, pînă cînd,la 2 iulie, se află că un vas, care nav-iga pe ruta San Francisco—Şanhai,văzuse animalul cu trei săptămîni maiînainte în apele nordice ale Pacificului.

36/1002

Ştirea aceasta dădu naştere uneiemoţii de nedescris. ComandantuluiFarragut nu i se mai îngădui nici mă-car un răgaz de douăzeci şi patru deore. Proviziile erau încărcate. Cazanelede cărbuni erau pline pînă la refuz.Toţi oamenii din echipaj se găseau laposturi. Căpitanului nu-i mai rămîneadecît să-şi aprindă cuptoarele, să le în-cingă şi să pornească. Nu i s-ar fi ier-tat nici măcar o jumătate de ziîntîrziere. Dealtfel, comandantul Far-ragut nu dorea nici el altceva decît săplece cît mai curînd.

Cu trei ore înainte ca AbrahamLincoln să părăsească cheiul dinBrooklyn, am primit o scrisoare re-dactată în felul următor:

Domnului AronnaxProfesor la Muzeul din ParisHotel «Fifth-Avenue»

37/1002

New York

Domnule,Dacă doriţi să faceţi parte din ex-

pediţia de pe Abraham Lincoln,guvernul Statelor Unite ar fi încîntat caFranţa să fie reprezentată prin dv. înaceastă expediţie. Comandantul Far-ragut vă ţine la dispoziţie o cabină.

Cu cele mai bune sentimenteJ.B.HOBSON,secretarul Ministerului Marinei

Capitolul III CUM DOREŞTEDOMNUL!

Cu trei secunde înainte de a sosiscrisoarea lui J. B. Hobson, nu măgîndeam la urmărirea narvalului, cumnu mă gîndeam la nici o altă călătorie

38/1002

fără rost. Trei secunde după ce am ci-tit scrisoarea onorabilului secretar alMarinei, mi-am dat în sfîrşit seama căadevărata mea chemare, singurul scopal vieţii mele era să vînez monstrulacela primejdios şi să scap lumea deel.

Dar, pentru că abia mă întorsesemdintr-o călătorie grea şi obositoare, aşfi vrut nespus de mult să mă odih-nesc. Tînjeam de dorul de a-mi re-vedea ţara, prietenii, mica mealocuinţă din Jardin des Plantes şidragele, preţioasele mele colecţii! Nim-ic însă nu m-a putut opri. Am uitat detoate — de oboseală, de prieteni, decolecţii — şi am primit, fără să maistau pe gînduri, oferta guvernuluiamerican.

«Oricum, mă gîndeam, toate dru-murile duc spre Europa, şi monstrulare să fie atît de cumsecade încît să

39/1002

mă ducă spre coastele Franţei. Anim-alul acesta de treabă se va lăsa prinsîn mările Europei pentru plăcerea meapersonală, şi nu vreau să aduc Muzeu-lui de istorie naturală din Paris maipuţin de jumătate de metru din hale-barda lui de fildeş».

Dar pînă una-alta, trebuia să cautnarvalul în nordul Oceanului Pacific,ceea ce însemna că trebuia să pornescpe un drum opus aceluia care ducespre Franţa.

— Conseil! am strigat cu o vocenerăbdătoare.

Conseil, servitorul meu, era untînăr cinstit care mă întovărăşea întoate călătoriile; un flamand cum-secade, pe care-l iubeam şi care la rîn-dul său mă iubea, un om de un sîngerece puţin obişnuit, ordonat din prin-cipiu, harnic din deprindere,nemirîndu-se niciodată de nimic,

40/1002

foarte îndemînatic, priceput la orice, şicare, în ciuda numelui său, nu dădeaniciodată sfaturi{4} — nici măcar atuncicînd nu-i erau cerute.

Avînd mereu de-a face cu savanţiicare trăiau cu noi în Jardin desPlantes, Conseil începuse să ştie cîteceva. Devenise un specialist în clasi-ficările biologice, putînd să străbată cuo uşurinţă de acrobat toate în-crengăturile, grupele, clasele, sub-clasele, ordinele, familiile, genurile,subgenurile, speciile şi varietăţile. Darştiinţa lui se oprea aici. Clasificareaera viaţa lui şi altceva nu-l mai in-teresa. Foarte priceput în teoria clasi-ficării, dar foarte puţin priceput înpractică, el n-ar fi putut deosebi, cred,un caşalot de o balenă! Şi totuşi, cebăiat cumsecade şi vrednic!

Timp de zece ani, Conseil mă ur-mase pretutindeni unde mă chemase

41/1002

ştiinţa. Şi niciodată n-am auzit de la elvreo vorbă despre lungimea sau de-spre oboseala vreunei călătorii. Niciod-ată nu se codea cînd îşi închidea valizaca să plece într-o ţară oarecare, Chinasau Congo, oricît de îndepărtată ar fifost acea ţară. Mă urma oriunde, fărăsă stea pe gînduri. Se bucura de osănătate de fier, de muşchi solizi, şiera de un calm desăvîrşit.

Avea treizeci de ani şi vîrsta luifaţă de a mea era ca cincisprezece faţăde douăzeci. Cer iertare dacă spun înfelul acesta că aveam patruzeci de ani.

Totuşi, Conseil avea un cusur: fi-ind de un formalism îndrăcit, nu mi seadresa niciodată decît la persoana atreia, fapt care uneori mă cam scoteadin sărite.

— Conseil! am strigat din nou, în-cepînd plin de nerăbdare să măpregătesc de călătorie.

42/1002

Fireşte, nu puneam la îndoială de-votamentul acestui tînăr. De obiceinu-l întrebam dacă vrea sau nu să măurmeze în călătoriile mele; de dataaceasta însă era vorba de o expediţiecare putea să se prelungească la nes-fîrşit, de o călătorie plină de primejdii,în urmărirea unui animal în stare săscufunde o fregată ca pe o coajă denucă. Toate acestea puteau să dea degîndit chiar omului cel mai calm dinlume. Oare ce avea să spună Conseil?

— Conseil! am strigat pentru atreia oară.

— Domnul m-a chemat? întrebă elintrînd.

— Da, băiete! Fă-mi bagajele şipregăteşte-te de plecare. Peste douăore pornim.

— Cum doreşte domnul, răspunseliniştit Conseil.

43/1002

— N-avem nici o clipă de pierdut.Pune în geamantanul meu tot ce tre-buie pentru călătorie: haine, cămăşi,ciorapi, fără să le numeri, cît poţi maimulte, şi grăbeşte-te!

— Şi colecţiile domnului? se in-teresă Conseil.

— O să ne ocupăm mai tîrziu deele.

— Cum? Şi arhioterium, hir-acoterium, oreodon, heropotamus şitoate celelalte schelete...

— Vor fi păstrate la hotel.— Şi babirussa{5} ?— Are să fie hrănită cît timp o să

lipsim. Dealtfel, am să dau ordin catoată menajeria noastră să fie trimisăîn Franţa.

— Nu ne întoarcem la Paris? între-bă Conseil.

— Ba da... desigur... am răspunsşovăind. Facem însă un ocol.

44/1002

— Ocolul care îi va plăceadomnului.

— A! Nu va fi mare lucru! Undrum mai puţin direct, atîta tot. Vomcălători pe Abraham Lincoln.

— Cum doreşte domnul, răspunseliniştit Conseil.

— Ştii, prietene, este vorba demonstrul acela... de faimosul ceta-ceu... mergem să curăţim mările!...Autorul unei lucrări în două volumedespre «Misterele din adîncul mărilor»nu poate să lipsească de la expediţiaaceasta interesantă pe care o conducecomandantul Farragut. E o misiuneglorioasă... dar plină de primejdii! Nuse ştie încotro mergem. Animalele as-tea pot fi pline de toane. Totuşi vompleca. Avem un comandant care nu seteme de nimic.

— Ce va face domnul voi face şieu, răspunse Conseil.

45/1002

— Gîndeşte-te bine! Nu vreau să-ţiascund nimic. E vorba de una dinacele călătorii din care poţi să nu temai întorci.

— Cum doreşte domnul.Peste un sfert de ceas bagajele

noastre erau gata. Deşi Conseil le fă-cuse la repezeală, eram sigur că nulipsea nimic, căci băiatul acesta se pri-cepea să aranjeze cămăşile şi haineletot atît de bine pe cît ştia să clasezepăsările şi mamiferele.

Ascensorul hotelului ne lăsă învestibulul cel mare. Am coborît cîtevatrepte care duceau la parter. Aici amachitat nota de plată la biroul veşnicasaltat de o mulţime imensă şi am datordin să fie expediate la Paris balo-turile cu animale împăiate şi cu planteuscate. Nu am uitat nici să las baniinecesari pentru hrana babirussei şi,

46/1002

urmat de Conseil, am sărit într-otrăsură.

Pentru douăzeci de franci cursa,trăsura coborî Broadway-ul la UnionSquare, merse pe Fourth-Avenue, pînăla întretăierea cu Bowery-street, o luăpe Katrin-street şi se opri pe cheiultreizeci şi patru. Acolo, bacul Katrin netransportă, oameni, cai şi trăsură, laBrooklyn, periferia cea mare a NewYork-ului, aşezată pe malul stîng alrîului, în partea de răsărit, şi în cîtevaminute am ajuns la cheiul lîngă careAbraham Lincoln vărsa nori negri defum prin cele două coşuri ale sale.

Bagajele ne-au fost duse îndată pepuntea fregatei. Am alergat pe bord şiam întrebat de comandantul Farragut.Unul din marinari mă conduse pedunetă. Acolo am dat de un ofiţer cuînfăţişare plăcută, care mi-a întinsmîna.

47/1002

— Domnul Pierre Aronnax? mă în-trebă el.

— Chiar el, am răspuns. Comand-antul Farragut ?

— În persoană. Fiţi binevenit,domnule profesor! Cabina dum-neavoastră este pregătită.

Am salutat şi, lăsîndu-l pecomandant la treburile lui, m-amîndreptat spre cabina ce-mi fusesedestinată.

Abraham Lincoln fusese bine alesşi pregătit pentru noua sa misiune.Era o fregată de mare viteză, prevăzutăcu aparate de supraîncălzire careputeau ridica puterea aburilor pînă laşapte atmosfere. La presiunea aceasta,Abraham Lincoln atingea o viteză mij-locie de optsprezece mile şi trei zecimipe oră, viteză foarte mare, ce e drept,dar nu de ajuns pentru a lupta cu gi-ganticul cetaceu.

48/1002

Interiorul vasului corespundea în-suşirilor sale nautice. Cabina mea,aflată la prova şi dînd spre careulofiţerilor, mi-a plăcut.

— Ne vom simţi foarte bine aici, i-am spus lui Conseil.

— Tot aşa de bine, nu vă fie cusupărare, răspunse Conseil, pe cît sesimte un crustaceu în scoica uneimoluşte.

L-am lăsat pe Conseil să orîn-duiască bagajele şi m-am urcat pepunte, ca să urmăresc pregătirile deplecare. În clipa aceea, comandantulFarragut dăduse ordin să fie desfăcuteultimele odgoane care-l mai legau peAbraham Lincoln de cheiul Brooklyn.Prin urmare, dacă aş fi întîrziat cu unsfert de oră sau chiar cu mai puţin,fregata ar fi plecat fără mine şi n-aş fiputut lua parte la această expediţieneobişnuită, supranaturală şi de

49/1002

necrezut, care, deşi povestită aşa cums-a întîmplat, va găsi totuşi cîţivaneîncrezători.

Dar comandantul Farragut nuvoia să piardă nici un minut măcar,nerăbdător să ajungă în mările în carefusese semnalat animalul.

El îl chemă pe inginer.— Avem presiune?— Da, domnule, răspunse acesta.— Go ahead! strigă comandantul

Farragut.Cînd auziră ordinul, transmis în

sala maşinilor cu ajutorul unui aparatcu aer comprimat, mecanicii puseră înmişcare roata de pornire. Se auzi unşuierat, datorită aburilor care intrarăcu iuţeală în sertăraşele întredeschise.Pistoanele orizontale şi lungi gemeauşi împingeau bielele. Aripile eliceibăteau din ce în ce mai repede valurileşi Abraham Lincoln înainta măreţ

50/1002

printre cel puţin o sută de ferryboat-uri şi pilotine pline de spectatori, carealcătuiau alaiul.

Cheiurile Brooklyn-ului şicartierele oraşului New York, care seîntind pe malul de răsărit al rîului,erau înţesate de curioşi. De trei ori larînd izbucniră strigăte de «ura!», dinpeste cinci mii de piepturi. Mii de ba-tiste fluturau deasupra mulţimii şicontinuară să-l salute pe Abraham Lin-coln pînă ce vasul pătrunse în apeleHudsonului, pe la vîrful peninsuleilunguieţe pe care e aşezat New York-ul.

Atunci fregata, plutind spre NewJersey pe lîngă malul drept al fluvi-ului, acoperit de vile, trecu printre for-turi, care o salutară cu salve de tun.Abraham Lincoln răspunse înălţînd şicoborînd de trei ori pavilionul americ-an, pe care străluceau cele treizeci şi

51/1002

nouă de stele; apoi, schimbîndu-şi dir-ecţia ca să intre în canalul ce se cur-bează spre golful format de istmulSandy Hook, trecu de-a lungul ţărmu-lui nisipos de pe care miile de spec-tatori îl aclamară încă o dată.

Alaiul de bacuri si de pilotine con-tinua să urmeze fregata şi n-o părăsidecît în dreptul vasului-far, care arătacu cele două ochiuri de lumină ale salecăile de acces ale New York-ului.

Era ora trei. Pilotul coborî în barcăşi se îndreptă îndată spre goeleta careîl aştepta. Cuptoarele fură înteţite;elicea bătu mai repede valurile; fregatatrecu pe lîngă Long Island, de-a lungulcoastei joase şi gălbui, şi, la ora optseara, după ce luminile din Fire Islandse pierdură înspre nord-vest, seîndreptă cu toată viteza către apele în-tunecate ale Atlanticului.

52/1002

Capitolul IV NED LAND

Comandantul Farragut era unmarinar priceput, demn de fregata pecare o comanda. El era sufletul vasu-lui şi împreună cu echipajul său formaun tot de nedespărţit. Comandantulnu se îndoia de existenţa cetaceului şinici nu îngăduia ca vreunul dintre oa-menii de pe bord să pună la îndoialăacest fapt. Credea în el, aşa cum unelefemei bătrîne cred în Leviathan{6} — cuinima, nu cu judecata. Monstrul existacu siguranţă, şi comandantul îşijurase că are să scape mările deticăloşiile lui, pornind să-l înfrunte calegendarul cavaler de Rhodes sau caneînfricatul Dieudonne de Gozon, carese luptase cu şarpele ce-i pustia

53/1002

insula. Farragut era hotărît să luptepe viaţă şi pe moarte. Altă cale nuexista.

Ofiţerii de pe bord împărtăşeaupărerea comandantului lor. Trebuiasă-i auzi vorbind, discutînd, certîndu-se, cîntărind posibilităţile întîlnirii şicercetînd întinderea nesfîrşită a ocean-ului. Mulţi stăteau de pază cocoţaţi pecatarge fără ca nimeni să le-o ceară,făcînd astfel o corvoadă pe care înorice altă împrejurare ar fi blestemat-o. Atîta timp cit soarele era pe cer,catargele erau pline de mateloţi carenu puteau răbda să stea liniştiţi pepunte. Şi cu toate acestea, AbrahamLincoln nu apucase încă să despiceapele suspecte ale Pacificului.

Cît despre echipaj, n-avea altădorinţă decît să întîlnească monstrul,să-l prindă cu cangea, să-l tragă pebord şi să-l taie în bucăţi. Oamenii

54/1002

supravegheau marea cu o atenţie în-cordată. Dealtfel, comandantul Far-ragut pomenise de o sumă de două miide dolari, destinată oricărui marinarsau ofiţer care va semnala primulapariţia animalului. Înţelegeţi, deci, cucît zel scrutau marea cei de pe Abra-ham Lincoln.

Nici eu nu mă lăsam mai prejosdecît ceilalţi, făcîndu-mi, la rîndulmeu, partea de observaţii zilnice. Pen-tru că toţi cei de pe vas erau «numaiochi», cred că fregata ar fi putut maicurînd să se numească Argus. SingurConseil, prin nepăsarea lui. nu se po-trivea deloc cu entuziasmul care dom-nea pe bord.

Spuneam că Farragut îşi în-zestrase vasul cu aparate potrivitepentru pescuitul uriaşului cetaceu. Înprivinţa aceasta nu l-ar fi întrecut nicichiar un vas de vînat balene. Avea

55/1002

toate uneltele cunoscute, de la cangeacare se aruncă cu mîna, pînă lasăgeţile dinţate şi gloanţele explozive.Pe bord se afla chiar şi un tun per-fecţionat care se încărca pe la chiulasăşi care avea pereţii groşi şi gura în-gustă; cred că modelul lui trebuie săse găsească la Expoziţia universală din1867. Instrumentul acesta preţios,venit din America, zvîrlea la o distanţăde vreo 16 km un proiectil conic carecîntărea 4 kg. Deci vasului nu-i lipseanici un mijloc de distrugere. Dar astanu era totul; pe vas se afla şi NedLand, regele vînătorilor cu cangea.

Ned Land era un canadian uimitorde îndemînatic; nimeni nu-l întreceaîn primejdioasa lui meserie. Pe lîngăîndemînare, avea sînge rece,îndrăzneală şi viclenie, aşa că trebuiaca o balenă să fie tare isteaţă sau un

56/1002

caşalot din cale afară de şiret, ca săscape de lovitura cangei sale.

Ned Land avea vreo patruzeci deani. Era un bărbat înalt, puternic, cuo înfăţişare serioasă, tăcut şi cîteodatăviolent, mai cu seamă atunci cînd îlnemulţumea cineva. El atrăgeaprivirile tuturor, iar ochii săi pătrun-zători îi dădeau o înfăţişare şi maigravă.

Comandantul Farragut dădusedovadă de multă înţelepciune atuncicînd îl angajase pe omul acesta care,datorită ochilor şi braţelor sale, făceacît tot echipajul la un loc. N-aş puteasă-l asemăn mai bine decît cu un tele-scop puternic, care ar fi totodată şi untun gata oricînd de tragere.

Cine zice «canadian», zice «francez»şi, oricît de puţin vorbăreţ era NedLand, trebuie să mărturisesc căprinsese pentru mine o oarecare

57/1002

simpatie. Pesemne că îl atrăgeanaţionalitatea mea. Era pentru el unprilej de a vorbi, iar mie îmi dădeaputinţa să aud limba veche a lui Ra-belais, care e folosită încă în uneleprovincii canadiene. Familia lui trăiaîn Quebec şi era atît de numeroasăîncît forma un întreg trib de pescariîndrăzneţi, încă de pe vremea cînd or-aşul acesta ţinea de Franţa. Încetul cuîncetul, Ned prinse gust de vorbă; mieîmi plăcea să-l ascult istorisindu-şiîntîmplările petrecute în mările polare.Era nespus de multă poezie în pove-stirile sale despre pescuitul de baleneşi despre lupta cu uriaşele mamifere.Punea în ele atîta viaţă, încît mi sepărea că ascult vreun Homer canadiancare îmi cîntă o nouă Iliadă, petrecutăîn regiunile Nordului. Îl descriu pe to-varăşul acesta îndrăzneţ aşa cum îlcunosc eu astăzi, cînd am devenit

58/1002

prieteni buni, legaţi cu acea dragostenezdruncinată care se naşte şi seîntăreşte în împrejurările cele mai în-fricoşătoare. Ah, viteazule Ned! Aş vreasă mai trăiesc încă o sută de ani,numai ca să-mi amintesc cît mai multtimp de tine!

Şi acum, care era părerea lui NedLand despre monstrul marin? Trebuiesă mărturisesc că, dintre toţi oameniide pe bord, el singur era acela care nucredea deloc în existenţa monstrului.Ba chiar se ferea să vorbească despreaceasta; dar într-o zi am căutat să afluce gîndea.

La 30 iulie, deci cam la treisăptămîni după plecarea noastră,fregata se găsea în dreptul CapuluiBlanc, la treizeci de mile sub vîntulcare bătea dinspre coastele Patagoniei.Era o seară minunată. Trecuserăm deTropicul Capricornului. Pînă la

59/1002

Strîmtoarea lui Magellan, în sud, numai aveam de străbătut nici şapte sutede mile. În mai puţin de opt zile, navaAbraham Lincoln trebuia să brăzdezevalurile Pacificului.

Stăteam pe punte unul lingă altul,Ned Land şi cu mine, vorbind vrute şinevrute şi privind apele acestei mărimisterioase, ale cărei adîncuri nufuseseră străpunse pînă atunci deprivirile oamenilor. Am adus în modfiresc vorba despre cetaceul uriaş,cîntărind sorţii de izbîndă sau denereuşită ai expediţiei noastre; văzîndînsă că Ned mă lasă să vorbesc fără cael să spună mare lucru, l-am întrebatde-a dreptul:

— Cum se poate, Ned, să nu creziîn existenţa cetaceului pe care-lcăutăm? Ai oare motive deosebite casă fii atît de neîncrezător?

60/1002

Vînătorul cu cangea mă privicîteva clipe fără să-mi răspundă, îşilovi fruntea largă cu palma, aşa cum îiera obiceiul, închise ochii ca şi cum arfi vrut să se gîndească şi, în sfîrşit, îmispuse:

— Tot ce se poate, domnuleAronnax.

— Cu toate acestea, Ned, un vînăt-or de balene ca dumneata, un omobişnuit cu mamiferele din apeleoceanelor, ar trebui să creadă fără săstea prea mult pe gînduri că existăcetacei uriaşi; dumneata s-ar cuvenisă fii ultimul dintre oamenii de pebord care să te îndoieşti de asta, înîmprejurările de faţă!

— Vă înşelaţi, domnule profesor!răspunse Ned. Se prea poate ca uniioameni nepricepuţi să creadă încomete extraordinare care străbatcerul sau în monştri antediluvieni care

61/1002

sălăşluiesc în inima pămîntului; darnici astronomul şi nici geologul nu vaadmite asemenea născociri. Aşa e şicu vînătorul de balene. Am urmăritmulţi cetacei, am vînat cu cangea şiam ucis destui. Dar oricît ar fi fost eide puternici şi de bine înarmaţi, n-ar fiputut numai cu cozile şi cu colţii lor săgăurească plăcile de fier ale unuivapor.

— Şi totuşi, Ned, ştim că sînt va-poare care au fost străpunse de colţulnarvalului.

— Corăbii de lemn s-ar putea săfie, îmi răspunse canadianul, cu toatecă eu nu le-am văzut niciodată. Aşa căpînă una, alta, nu cred că balenele,caşaloţii sau narvahi ar putea săvîrşiasemenea isprăvi.

— Ascultă-mă, Ned...

62/1002

— Nu, domnule profesor, asta n-ocred nici în ruptul capului. Poate să fiealtceva... vreo meduză uriaşă...

— Ba nu, Ned, meduza nu e decîto moluscă şi însuşi numele ei arată cîtde moale îi este carnea; chiar dacă aravea lungimea de cinci sute de pi-cioare şi tot ar fi nevătămătoare pen-tru nave ca Scoţia sau Abraham Lin-coln, aşa că isprăvile monştrilor deteapa Krakeni-lor nu sînt decît poveşti.

— Atunci, domnule naturalist, îmispuse Ned Land cu un ton cam ironic,dumneata continui să crezi că existăun cetaceu uriaş?

— Da, Ned, ţi-o repet, şi credinţamea se sprijină pe logica faptelor. Credîn existenţa unui mamifer puternic dinîncrengătura vertebratelor, cabalenele, caşaloţii sau delfinii, în-zestrat cu un colţ în formă de corn, a

63/1002

cărui putere de pătrundere esteextraordinară.

— Hm! făcu vînătorul de balene,scuturînd din cap ca un om care nuvrea să se lase convins.

— Gîndeşte-te, bravul meu cana-dian, că dacă un asemenea animal ex-istă şi trăieşte în fundul oceanului la oadîncime de cîteva mile, apoi trebuiesă aibă un organism cu o putere derezistenţă fără seamăn.

— Pentru ce? întrebă Ned.— Pentru că este necesară o forţă

nemaipomenită ca să te menţii înstraturile de apă de mare adîncime şisă rezişti la presiunea lor.

— Adevărat? făcu Ned, clipind dinochi.

— Sigur. Şi cifrele ţi-o vor dovediîndată.

— Ei, cifre! o întoarse Ned. Cu ci-frele poţi să faci ce vrei!

64/1002

— Asta cînd e vorba de afaceri,Ned, dar nu cînd e vorba dematematică. Ascultă-mă: să zicem căpresiunea unei atmosfere este cît aunei coloane de apă înaltă de treizecişi două de picioare. De fapt, înălţimeacoloanei de apă ar trebui să fie maimică, pentru că e vorba de apa demare, care are o densitate mai maredecît a apei dulci. Prin urmare, Ned,cînd te scufunzi, la fiecare treizeci şidouă de picioare de apă pe care le aideasupra suporţi o presiune egală cucîte o atmosferă, adică tot atîteakilograme pe fiecare centimetru pătratal suprafeţei corpului. De aici urmeazăcă la trei sute douăzeci de picioarepresiunea este de zece atmosfere, latrei mii două sute de picioare este de osută de atmosfere şi că ea ajunge de omie de atmosfere la treizeci şi două demii de picioare, adică la aproape două

65/1002

leghe şi jumătate. Aşa că, dacă aiputea ajunge la această adîncime înocean, fiecare centimetru pătrat de pesuprafaţa corpului dumitale ar suferi oapăsare de o mie de kilograme. Şi ştiidumneata, dragă Ned, ce suprafaţă aiîn centimetri pătraţi?

— Habar n-am, domnule Aronnax!— Cam vreo şaptesprezece mii.— Atît de mult?— Şi cum în realitate presiunea

atmosferică este mai mare decîtapăsarea unui kilogram pe centimetrupătrat, cei şaptesprezece mii de centi-metri pătraţi ai dumitale suportă înaceastă clipă o presiune de şapte-sprezece mii cinci sute şaizeci şi opt dekilograme.

— Fără să bag de seamă?— Fără să bagi de seamă. Şi dacă

nu eşti turtit de o asemenea apăsare,aceasta e din pricină că aerul care-ţi

66/1002

pătrunde în interiorul corpului are opresiune egală. Există un echilibrudesăvîrşit între apăsarea exterioară şicea interioară, care se neutralizează şicare îţi îngăduie să le suporţi fărăgreutate pe amîndouă. Dar în apălucrurile stau altfel.

— Da, înţeleg, răspunse Ned, careîncepuse să fie ceva mai atent, apa măînconjoară, dar nu mă pătrunde.

— Întocmai, Ned. De aceea, latreizeci şi două de picioare sub apă aisuferi o apăsare de şaptesprezece miicinci sute şaizeci şi opt de kilograme;la trei sute douăzeci, o presiune dezece ori mai mare, deci o sutăşaptezeci şi cinci de mii şase suteoptzeci de kilograme; la trei mii douăsute de picioare, de o sută de oriaceastă presiune, adică un milionşapte sute cincizeci şi şase de mii optsute de kilograme; la treizeci şi două

67/1002

de mii de picioare, în sfîrşit, de o miede ori această presiune, deci şapte-sprezece milioane cinci sute şaizeci şiopt de mii de kilograme, adică ai fiturtit, ca şi cum ai fi scos dintr-opresă hidraulică.

— Drace! se miră Ned.— Ei bine, dragul meu vînător,

dacă nişte vertebrate lungi de cîtevasute de metri şi proporţional de groasepot să stea la asemenea adîncimi, ele acăror suprafaţă reprezintă milioane decentimetri pătraţi, înseamnă căapăsarea pe care o suportă ajunge şiea la miliarde de kilograme. Socoteşteşi dumneata acum ce rezistenţă tre-buie să aibă scheletul lor şi cît deputernic trebuie să le fie organismul,ca să reziste la o asemenea presiune.

— Ar trebui să fie făcute din plăcide fier groase de opt degete, ca fregate-le cuirasate, răspunse Ned Land.

68/1002

— Aşa e, Ned, şi gîndeşte-te numaice stricăciuni poate produce o ase-menea namilă, care vine asupra uneinave cu iuţeala unui expres.

— Da... e adevărat... se poate,răspunse canadianul, a cărui neîncre-dere era zdruncinată de aceste cifre,dar care tot nu voia să se dea bătut.

— Ei bine, te-am convins ?— Nu m-aţi convins decît de un

lucru, domnule naturalist, anume că,dacă în fundul mărilor există ase-menea animale, ele trebuie să fie atîtde puternice cît spuneţidumneavoastră.

— Dar dacă n-ar exista,încăpăţînatule, cum îţi explici acciden-tul întîmplat Scoţiei?

— Ştiu eu?... Poate că... zise Ned,şovăind.

— Hai, spune!

69/1002

— Poate că... nu este adevărat,răspunse canadianul, repetînd fărăvoie un răspuns celebru al lui Arago.

Dar răspunsul acesta nu dovedeadecît încăpăţînarea vînătorului debalene şi nimic altceva. În ziua aceeal-am lăsat în pace. Accidentul vasuluiScoţia nu putea fi negat. Spărtura aexistat şi a trebuit să fie astupată;cred că existenţa ei nu putea fi demon-strată mai lămurit. Spărtura aceastanu se făcuse singură; şi cum nufusese pricinuită de stînci sau demaşini submarine, fără îndoială că sedatora armei perforatoare a vreunuianimal.

După mine, pentru toate motivelearătate mai sus, animalul acestaaparţinea încrengăturii vertebratelor,clasei mamiferelor, grupului pisci-formelor, în sfîrşit, ordinului ceta-ceelor. Cît despre familia din care

70/1002

făcea parte, balenă, caşalot sau delfin,sau genul şi specia în care se cuveneasă fie aşezat, aceasta era o chestiunepe care trebuia s-o lămuresc maitîrziu. Pentru a o lămuri, trebuia maiîntîi să disec monstrul necunoscut;pentru a-l diseca, trebuia să-l prin-dem; pentru a-l prinde, trebuia să-lvînăm cu cangea, şi asta era treaba luiNed Land; pentru ca Ned să-l vîneze,trebuia să-l vedem, şi asta era treabaechipajului; iar pentru a-l vedea,trebuia să-l întîlnim — şi asta nu de-pindea decît de întîmplare.

Capitolul V LA ÎNTÎMPLARE

Cîtva timp, Abraham Lincolncălători liniştit, pînă într-o zi cînd oîmprejurare neaşteptată scoase la

71/1002

iveală dibăcia neîntrecută a lui NedLand şi ne dovedi cîtă încredere tre-buia să avem în el. În apropierea in-sulelor Maluine, la 30 iunie, fregataîntîlni cîteva baleniere americane,care, după cum am aflat, nu aveaunici o ştire despre narval. Căpitanulvasului Monroe, ştiind că Ned Land seafla pe bordul lui Abraham Lincoln, îlrugă să-i ajute la prinderea uneibalene ce se găsea prin apropiere. Co-mandantul Farragut, dornic să-l vadăpe Ned la lucru, îi dădu voie să treacăpe Monroe. Norocul îl ajută atît de binepe canadianul nostru, încît, printr-odublă lovitură, în loc de o balenă, ellovi două; pe una o atinse drept în in-imă, iar pe cealaltă o prinse dupăcîteva minute de urmărire!

Hotărît lucru, dacă monstrul nos-tru va avea vreodată de-a face cu can-gea lui Ned Land, n-am să pun

72/1002

rămăşag că victoria va fi de parteacetaceului.

Fregata dădu ocol cu o viteză uim-itoare coastei de sud-est a Americii. La3 iulie ne găseam la intrarea StrîmtoriiMagellan, aproape de Capul Fe-cioarelor. Dar comandantul Farragutnu voia să ia acest drum întortocheatşi manevră astfel încît ocoli CapulHorn. Întregul echipaj se declară deacord cu hotărîrea lui. S-ar fi pututoare să întîlnim cetaceul într-un locatît de îngust? Mulţi dintre mateloţierau de părere că monstrul n-ar fi pu-tut trece pe acolo, pentru că «era preamare pentru strîmtoarea asta!»

La 6 iulie, pe la ora trei după-amiază, Abraham Lincoln, găsindu-sela cincisprezece mile mai spre sud,dădu ocol singuraticei insule, aceleistînci pierdute la marginea continen-tului american, căreia nişte marinari

73/1002

olandezi i-au dat numele oraşului lornatal, Capul Horn. Pornirăm sprenord-vest şi a doua zi elicea fregateibătea în sfîrşit apele Pacificului.

«Fiţi cu ochii în patru! Fiţi cu ochiiîn patru!» spuneau întruna marinariide pe Abraham Lincoln.

Şi toţi îi deschideau peste măsurăde mari. În faţa nădejdii de a cîştigadouă mii de dolari, ochii şi lunetele numai aveau o clipă de răgaz. Zi şinoapte se cerceta suprafaţa oceanului,iar nictalopii, care puteau să vadă şi înîntuneric, aveau o dată mai mult, faţăde ceilalţi, putinţa de a cîştigapremiul.

Cu toate că pe mine nu mă at-răgeau banii, cercetam totuşi cu ceamai mare atenţie întinderea oceanului.Eram în stare să nu părăsesc nici oclipă puntea vasului; mîncam repede,dormeam puţin şi nu-mi păsa nici de

74/1002

soare, nici de ploaie. Stăteam aplecatpeste parapet cînd în partea din faţă avasului, cînd în partea de dinapoi, cer-cetînd cu lăcomie dîra pufoasă care al-bea marea spre orizont. Şi de cîte orin-am simţit aceeaşi strîngere de inimălaolaltă cu ofiţerii şi cu echipajul, cîndvreo balenă plină de toane îşi arătaspinarea neagră deasupra valurilor!Atunci, puntea fregatei se umplea într-o clipă cu mateloţi şi cu ofiţeri care, curăsuflarea întretăiată, cu ochii tulburi,urmăreau fiecare mişcare a cetaceului.Priveam şi eu pînă-mi obosea vederea,în timp ce Conseil, tot atît de netul-burat ca de obicei, îmi spunea liniştit:

— Dacă domnul ar avea bună-voinţa să nu-şi holbeze ochii atît detare, ar vedea mai bine!

Emoţii zadarnice! Abraham Lincolnîşi schimba direcţia, urmărea animalulsemnalat, o simplă balenă sau vreun

75/1002

caşalot obişnuit, care dispărea curîndîn mijlocul unui cor de blesteme.

Călătoria se desfăşura în cele maibune condiţii. Timpul se menţineafrumos. Cu toate că eram în cel mairău anotimp din Emisfera Australă,unde luna iulie corespunde lunii ianu-arie din Europa, marea rămînea lin-iştită şi putea fi cercetată cu uşurinţă,pînă la mari depărtări.

Ned Land arăta încă cea mai dîrzăneîncredere; se prefăcea chiar că nu seuită în larg decît atunci cînd era deserviciu sau cînd se zărea vreo balenă.Şi de cît ajutor ne-ar fi putut fi privirealui atît de pătrunzătoare! Dar cana-dianul acela încăpăţînat citea saudormea în cabina lui timp de opt oredin douăsprezece. De o sută de ori l-am dojenit pentru nepăsarea pe care oarăta.

76/1002

— Ei şi! răspundea el. Nu-i nimic,domnule Aronnax; chiar dacă ar fi vre-un animal, cum am putea noi să-l de-scoperim? Nu mergem oare la întîm-plare? Animalul acesta invizibil a fostvăzut, după spusele unora, în apele denord ale Pacificului. Să zicem că-i aşa;dar au trecut de atunci două luni şi,dacă ţinem seama de obiceiurile ceta-ceului dumneavoastră, trebuie să nuuităm că lui nu-i place să mucezeascămult timp prin aceleaşi meleaguri! Semişcă dintr-un loc într-altul cu ouşurinţă nemaipomenită. Şi dum-neavoastră ştiţi mai bine decît mine,domnule profesor, că natura nu facenimic pe dos şi că n-ar fi dat ea unuianimal greoi de felul lui putinţa de ase mişca atît de repede, dacă el n-aravea nevoie de asta. Deci, dacă anim-alul există, acum e departe!

77/1002

La asemenea argumente nu aveamce să mai răspund, într-adevăr,mergeam la întîmplare. Dar cum am fiputut face altfel ? Aşa că sortii noştride izbîndă erau foarte puţini. Totuşi,încă nu se îndoia nimeni de succesulexpediţiei şi nici un marinar de pebord n-ar fi pus rămăşag împotriva ex-istenţei narvalului sau împotrivaapropiatei lui apariţii. În ziua de 20iulie am tăiat Tropicul Capricornuluipe la 105° longitudine, iar la 27 aleaceleiaşi luni am trecut Ecuatorul pela meridianul 110. Fregata se îndreptăspre apus şi intră în apele centrale alePacificului. Comandantul Farragutgîndea, pe bună dreptate, că e maibine să intrăm în apele cele mai adîncişi să ne îndepărtăm de continente saude insule, de care monstrul părea căse fereşte întotdeauna — «fără îndoialăpentru că nu era destulă apă pentru

78/1002

dînsul!» după cum spunea şeful ech-ipajului. Trecurăm deci pe lîngă in-sulele Pomotu, Marchize şi Sandwich,tăiarăm Tropicul Cancerului la longit-udinea 132° şi ne îndreptarăm cătremările Chinei.

Eram în sfîrşit în locurile undemonstrul îşi săvîrşise ultimele isprăvi!Şi pot spune că pe bord nu se maiducea o viaţă normală. Inimile băteausă spargă piepturile, pregătindu-separcă pentru viitoare boli fără leac. În-tregul echipaj se găsea într-o stare denervi pe care cu greu aş putea s-odescriu. Nimeni nu mai mînca, nimeninu mai dormea. De douăzeci de ori pezi, o alarmă falsă sau o închipuire avreunui matelot care scruta valurile neproducea emoţii atît de puternice,încît, repetîndu-se întruna, ele neţineau într-o încordare prea mare casă nu aibă urmări.

79/1002

Şi într-adevăr, urmările se văzurăcurînd. Vreme de trei luni în carefiecare zi ni se păru un secol, în caretimp Abraham Lincoln străbătu toateapele de nord ale Pacificului, alergînddupă toate balenele semnalate,schimbîndu-şi fără veste direcţia,oprindu-se pe neaşteptate, mărindu-şisau micşorîndu-şi viteza, cu primejdiade a strica maşinile vasului, nici unpetic de apă, începînd de la malurileJaponiei pînă la coastele Americii, nurămase necercetat. Şi nu zărirăm nim-ic, nimic altceva decît imensitateavalurilor pustii! Nimic asemănător un-ui narval gigantic, nici unei insulesubmarine, nici unei epave naufra-giate, nici unei insule mişcătoare, nim-ic care să pară supranatural!

Consecinţele nu întîrziară să searate. Mai întîi descurajarea pusestăpînire pe gîndurile oamenilor, apoi

80/1002

ea făcu loc neîncrederii. Un simţămîntnou, amestec de ruşine şi mînie se ivipe bord. Oamenii se simţeau ruşinaţică s-au lăsat «duşi» de o închipuire,dar mai cu seamă erau furioşi! Dovez-ile adunate una cîte una, timp de unan, se prăbuşiră dintr-o dată şi fiecarenu se mai gîndi decît să recîştige,odihnindu-se şi dormind, timpul pecare îl sacrificase prosteşte.

Şi cu nestatornicia firească sufle-tului omenesc, oamenii căzură dintr-oextremă în cealaltă. Cei ce fuseserăpartizani înflăcăraţi ai expediţiei de-veniră acum aprigii ei bîrfitori. Îm-potrivirea porni din pînteceie corăbiei,ajunse pînă la careul ofiţerilor şi,desigur că, fără încăpăţînarea neo-bişnuită a comandantului Farragut,fregata s-ar fi îndreptat definitiv cătresud.

81/1002

Totuşi, cercetarea aceasta nefolos-itoare nu mai putea fi mult timp pre-lungită. Fregatei nu i se putea aducenici o vină; făcuse tot ce fusese cuputinţă ca să izbutească. Nicicînd ech-ipajul vreunui vas al marinei amer-icane nu dovedise mai multă răbdareşi mai multă tragere de inimă.Nereuşita expediţiei nu putea fi pusăpe seama oamenilor. Nu ne mairămînea altceva de făcut decît să neîntoarcem.

Lucrul acesta a fost adus la cun-oştinţa comandantului, dar el se îm-potrivi. Mateloţii nu-şi ascundeaunemulţumirea şi asta se vedea dupămunca lor care începuse să nu maimeargă aşa cum trebuie. Nu vreau săspun prin asta că s-ar fi ivit vreo re-voltă pe bord. După o scurtă perioadăde încăpăţînare, comandantul Far-ragut ceru trei zile de răgaz, aşa cum

82/1002

altădată ceruse Columb. Dacă-naceste trei zile monstrul nu s-ar fi ivit,cîrmaciul trebuia să învîrtă de trei oriroata şi Abraham Lincoln avea săpornească spre mările europene.

Ca primă urmare a acestei făgă-duieli, făcută la 2 noiembrie, poate fisocotit faptul că ea a reînsufleţit ech-ipajul. Lăsînd la o parte nepăsarea,oamenii cercetară din nou cu atenţieoceanul. Fiecare voia să-i mai arunce oultimă privire. Lunetele intrară dinnou în funcţiune. Era sfidarea cea depe urmă adusă narvalului uriaş, care,după toate socotelile, nu se putea sănu răspundă acestei somaţii.

Mai trecură două zile. AbrahamLincoln înainta cu viteză redusă. Oa-menii foloseau tot felul de mijloace casă trezească atenţia monstrului sausă-l scoată din amorţeală, în cazulcînd el s-ar fi găsit prin aceste

83/1002

meleaguri. Pentru asta au fost atîrnateîn partea de dinapoi a vasului niştebucăţi mari de slănină, care, trebuiesă spun, au făcut nespusă plăcererechinilor. Abraham Lincoln se opri decîteva ori şi bărcile străbătură apele întoate direcţiile împrejurul său, astfelîncît nici un colţ de mare n-a rămasnecercetat. Dar veni şi seara de 4noiembrie, fără ca taina abisurilormarine să fie descoperită.

A doua zi, 5 noiembrie, la amiază,urma să ia sfîrşit termenul fixat. Dupăaceea, comandantul Farragut, potrivitfăgăduielii sale, trebuia să îndreptefregata spre sud-est şi să părăseascăcu totul regiunile nordice alePacificului.

Fregata se afla atunci la 31°15'latitudine nordică şi 136°42' longitud-ine estică. Ţărmurile Japoniei erau lamai puţin de două sute de mile de noi.

84/1002

Se apropia noaptea. Trecuse de oraopt. Nori groşi acoperiseră luna, carese găsea în primul ei pătrar. Fregatadespica cu uşurinţă valurile liniştite.

În clipa aceea stăteam în parteadin faţă a vasului, sprijinit de para-petul tribordului. Conseil se afla lîngămine, privind şi el valurile. Echipajul,cocoţat pe catarguri, cerceta zareacare se îngusta şi se întuneca încetulcu încetul. Din cînd în cînd oceanulsclipea sub razele lunii, strecurateprintre spărturile norilor. Apoi, oriceurmă luminoasă se pierdea înîntunecime.

Uitîndu-mă la Conseil, mi se părucă şi pe el îl cuprinsese, cît de cît,starea de spirit a celorlalţi. Cel puţinaşa am crezut! Poate că pentru primadată era stăpînit de oarecarecuriozitate.

85/1002

— Ce zici, Conseil ? îl întrebai. Mise pare că asta este ultima ocazie de apune mîna pe cei două mii de dolari.

— Ba, dacă domnul îmi permite,răspunse Conseil, eu n-am pus niciod-ată temei pe premiul acesta şi, dupămine, guvernul Statelor Unite ar fi pu-tut făgădui o sută de mii de dolari, cătot n-ar fi pierdut nimic.

— Ai dreptate, Conseil. La urmaurmei e o prostie treaba asta în carene-am vîrît cu atîta uşurinţă. Cît timppierdut, cîte emoţii zadarnice! încă deacum şase luni puteam fi în Franţa...

— În căsuţa dumneavoastră,adăugă Conseil, în muzeul dum-neavoastră! Pînă acum aş fi terminatde clasificat şi fosilele. Iar babirussa arfi fost instalată în cuşca ei din Jardindes Plantes şi ar fi atras pe toţi curi-oşii din capitală.

86/1002

— Ai dreptate, Conseil, şi undemai pui că acum toată lumea o să rîdăde noi!

— Aşa este, răspunse liniştit Con-seil, lumea o să cam rîdă de domnul.Şi dacă mi-e îngăduit să spun...

— Spune, Conseil.— Ei bine, domnul nu va primi

decît ceea ce merită!— Adevărat!— Cînd are cineva norocul să fie

un savant ca domnul, nu-i esteîngăduit...

Conseil n-a mai avut cînd să is-prăvească complimentul, pentru căÎnmijlocul tăcerii generale se auzi o voce.Era vocea lui Ned Land:

— Hei! Obiectul cu pricina în dir-ecţia vîntului, în faţa noastră!

87/1002

Capitolul VI CU TOATĂ VITEZA

La strigătul acesta, întregul ech-ipaj alergă spre Ned Land: comand-antul, ofiţerii, maiştrii, mateloţii,mecanicii, care lăsară maşinile, şichiar fochiştii, care părăsiră cazanele.Se dădu ordin de oprire şi fregata numai înainta decît datorită vitezei avutepînă atunci.

Era un întuneric atît de adînc,încît, oricît de buni ar fi fost ochii ca-nadianului, mă întrebam cum a văzutşi ce a putut el să vadă. Inima îmibătea să se spargă.

Dar Ned Land nu se înşelase şicurînd zărirăm cu toţii obiectul pe careni-l arăta cu mîna. La vreo patru sutede metri de Abraham Lincoln, în coastatribordului, marea părea a fi luminatăpe dedesubt. Fără îndoială că nuputea fi vorba de un simplu fenomen

88/1002

fosforescent. Monstrul scufundat lacîţiva metri de la suprafaţa apei ar-unca această lumină puternică şiciudată, de care pomeniseră în rapoar-tele lor mai mulţi căpitani. O strălucireatît de minunată nu putea fi produsădecît cu o mare putere de luminare.Partea luminoasă apărea din mare caun oval uriaş foarte alungit, avînd înmijloc focarul, a cărui strălucire or-bitoare slăbea treptat.

Unul dintre ofiţeri strigă:— Nu-i decît o îngrămădire de mo-

lecule fosforescente!— Nu, domnule, i-am spus eu

convins; nici foladele, nici salpele nudau o lumină atît de puternică. Strălu-cirea aceasta este fără doar şi poate denatură electrică... Dar ia uitaţi-vă! Semişcă! Se apropie! Dă înapoi! Se ar-uncă asupra noastră!

89/1002

Din toate colţurile fregatei izbuc-niră strigăte.

— Tăcere! spuse comandantulFarragut. Bara la vînt, iute! înapoi!Mateloţii alergară spre bară, mecaniciila maşini. Se dădu drumul aburilor şiAbraham Lincoln, virînd spre babord,se întoarse în semicerc.

— Bara dreaptă, maşina înainte!strigă din nou comandantul Farragut.

Ordinele fură executate şi fregatase depărta cu viteză de focarulluminos.

Ba, mă înşel! Voi să seîndepărteze, dar monstrul se apropiacu o viteză de două ori mai mare decîta vasului.

Toţi gîfîiam, stînd muţi şinemişcaţi, mai mult de uimire decît deteamă. Animalul se apropia de noi,parcă în joacă. Dădu ocol fregatei, carealerga cu paisprezece noduri pe oră, şi

90/1002

o învălui în lumina sa, ca într-un norde praf strălucitor. Apoi se depărta cuvreo două sau trei mile, lăsînd în urmalui o dîră fosforescentă, asemeneaaburului pe care-l lasă în urmă loco-motiva unui expres. Deodată, din mar-ginea orizontului, monstrul se năpusticu o iuţeală înspăimîntătoare asupralui Abraham Lincoln, se opri brusc ladouăzeci de picioare de el, se stinse,nu scufundîndu-se în apă, pentru căatunci strălucirea i-ar fi scăzut treptat,ci dintr-o dată, de parcă i-ar fi secatîntr-o clipă izvorul de lumină! Apoireapăru de cealaltă parte a fregatei, caşi cum ar fi înconjurat-o sau ar fi tre-cut pe sub ea. Oricînd ne puteamciocni, şi aceasta ar fi însemnat pentrunoi sfîrşitul.

Dar ce mă uimea mai mult eraumanevrele fregatei. Ea fugea şi nuataca. Era urmărită tocmai ea, care

91/1002

avea misiunea să urmărească. I-amspus aceasta comandantului Farragut.Chipul său, de obicei atît de nepăsăt-or, arăta o mirare fără margini.

— Domnule Aronnax, îmi spuse el,nu ştiu cît este de îngrozitoare fiinţacu care am de-a face şi nu vreau să-mipun în primejdie fregata pe beznaasta. Şi, dealtfel, cum poţi lupta cuceva necunoscut şi cum poţi să teaperi ? Să se facă ziuă şi atuncirolurile au să se schimbe.

— Domnule comandant, nu maiaveţi acum nici o îndoială în privinţaanimalului, nu-i aşa?

— Nu, domnule, cu siguranţă esteun narval gigantic şi totodată un nar-val electric.

— Tare mi-e teamă că nu-i chip săte apropii de el, aşa cum nu-i chip săte apropii de un tipar sau de o torpilă!

92/1002

— Aşa este, răspunse comand-antul; iar dacă are şi puterea de atrăsni, atunci fără îndoială că este celmai grozav animal care a existatvreodată. Din pricina asta sînt pre-văzător, domnule.

Toată noaptea echipajul rămase depază. Nimănui nu-i dădu prin mintesă doarmă. Abraham Lincoln, neputîndsă-şi întreacă în viteză adversarul, îşiîncetinise mersul. La rîndul său, nar-valul, imitînd fregata, se lăsa legănatde valuri şi părea hotărît să nu-şipărăsească poziţia.

Totuşi, către miezul nopţii, el dis-păru, sau, ca să întrebuinţez un cu-vînt mai potrivit, se «stinse», ca un uri-aş vierme luminos. Fugise? Ne temeamcă da. Dar la ora unu fără şapteminute se auzi o şuierătură asurz-itoare, asemănătoare cu aceeaprodusă de un şuvoi de apă împins cu

93/1002

o putere grozavă. Comandantul Far-ragut, Ned Land şi cu mine ne aflamîn clipa aceea pe punte, străpungîndcu privirea întunericul de nepătruns.

— Ned Land. Întrebă comand-antul, dumneata desigur că ai auzit demulte ori balenele mugind?

— De multe ori, domnule, darniciodată n-am auzit balene care sămă facă să cîştig două mii de dolari dela prima vedere.

— Aşa este, ai dreptul la premiu.Dar ia spune-mi, Ned, zgomotul carese aude nu seamănă cu acela pe care-lfac cetaceele cînd aruncă apa afară?

— E la fel, domnule, doar că ăstaeste de o mie de ori mai puternic, aşacă nu ne putem înşela; avem în faţanoastră un cetaceu, şi, cu voia dum-neavoastră, adăugă vînătorul, mîine,în zori, am să-i spun o vorbă laureche.

94/1002

— Numai să aibă poftă să te as-culte, meştere Land! am adăugat eu cuoarecare îndoială în glas.

— Să mă apropii numai cît trebuiede dînsul, îmi tăie vorba canadianul, şio să trebuiască să mă asculte.

— Şi pentru asta, întrebă comand-antul, vrei să-ţi pun la dispoziţie obalenieră?

— Fără îndoială, domnule.— Şi viaţa oamenilor mei de pe

balenieră va fi în pericol ?— Tot atît cît şi a mea! răspunse

simplu vînătorul de balene.Către ora două dimineaţa, focarul

luminos reapăru la fel de puternic şi lacinci mile depărtare de Abraham Lin-coln. Cu toată distanţa, cu tot zgo-motul vîntului şi al mării, se auzeaulimpede grozavele bătăi de coadă aleanimalului şi chiar respiraţia sagîfiitoare.

95/1002

În clipa în care monstrul ieşea lasuprafaţa oceanului ca să respire,părea că aerul năvăleşte în plămîniisăi, aşa cum aburii năvălesc încilindrii uriaşi ai unei maşini de douămii de cai putere.

«Hm! mă gîndeam eu, straşnicăbalenă mai trebuie să fie aceea careare puterea unui regiment decavalerie!»

Am rămas de veghe pînă-n zori şine-am făcut pregătirile de luptă. Unel-tele de pescuit au fost aşezate în lun-gul bastingajului. Secundul puse să seîncarce tunuleţele, care aruncă ocange pînă la distanţa de o milă, şipuştile lungi, ale căror gloanţe exploz-ive pot ucide cele mai mari animale.Ned Land se mulţumi să-şi ascutănumai cangea care, ce e drept, în mînasa era o armă grozavă.

96/1002

La ora şase se lumină de ziuă şi,odată cu primele luciri ale zorilor, dis-păru şi strălucirea electrică a harvalu-lui. La şapte se făcu ziuă de-a binelea,dar o ceaţă deosebit de deasă, pe carecele mai bune ocheane nu puteau s-ostrăbată, împiedica vederea, stîrninddezamăgire şi furie.

M-am urcat pe catargul dinapoi.Cîţiva ofiţeri se căţăraseră pînă-n vîr-ful catargelor mari.

La opt, ceaţa se rostogoli greoideasupra valurilor şi coloanele ei răsu-cite se ridicară şi se împrăştiară în-cetul cu încetul. Zarea se curaţi,limpezindu-se în acelaşi timp. Deodatăse auzi vocea lui Ned Land:

— Obiectul cu pricina la babord,înapoi! Toate privirile se îndreptarăîntr-acolo.

La o milă şi jumătate de fregată,un corp lung şi negricios ieşea pînă la

97/1002

un metru deasupra valurilor. Coadalui, care se zbătea cu putere, stîrneaun adevărat vîrtej. Niciodată o coadăde animal marin nu lovise apa cu oasemenea forţă. O dîră imensă despumă, de o albeaţă strălucitoare,arăta drumul străbătut de animal şidescria o curbă alungită.

Fregata se apropie de cetaceu. L-am cercetat cu cea mai mare atenţie.Rapoartele date de Shannon şi de Hel-vetia îi cam exageraseră dimensiunile;lungimea, după socoteala mea, nu-itrecea de două sute cincizeci de pi-cioare. Cît despre grosime, n-am pututdecît cu greu să o măsor; în general,însă, corpul animalului mi s-a părutminunat de bine proporţionat.

Pe cînd cercetam această fiinţăneobişnuită, ea zvîrli două coloane deaburi şi de apă, care se ridicară pînăla o înălţime de patruzeci de metri,

98/1002

ceea ce m-a lămurit asupra moduluisău de respiraţie. Am tras concluziadefinitivă că făcea parte din în-crengătura vertebratelor, clasamamiferelor, subclasa monodelfilor,grupul pisciformelor, ordinul ceta-ceelor, familia... În privinţa aceasta numă puteam pronunţa încă. Ordinulcetaceelor, cuprinde trei familii:balenele, caşaloţii şi delfinii, iar nar-valii se găsesc tocmai printre aceştiadin urmă. Fiecare dintre cele trei fa-milii se împarte în mai multe genuri,fiecare gen — în specii, fiecare specie— în varietăţi, îmi mai lipseau, aşadar,varietatea, specia, genul şi familia. Darnu mă îndoiam că îmi voi completaclasificaţia cu ajutorul Cerului şi alcomandantului Farragut.

Echipajul aştepta cu nerăbdare or-dinul comandantului. Acesta, după ce

99/1002

observă animalul cu atenţie, îl chemăpe mecanicul şef, care veni în grabă.

— Domnule, îl întrebă comand-antul, aveţi presiune suficientă?

— Da, răspunse mecanicul.— Bine, înteţiţi focul şi daţi-i dru-

mul cu toată viteza!Trei urale întovărăşiră ordinul

comandantului. Ceasul luptei sosise.Peste cîteva clipe, ambele coşuri alefregatei aruncau valuri de fum negruşi puntea se cutremură de vîjîitulcuptoarelor.

Abraham Lincoln, împins înaintede elicea sa puternică, se îndrepta îndirecţia animalului. Acesta, nepăsător,îl lăsă să se apropie pînă la vreo sutăde metri, apoi, fără să caute să se scu-funde, se prefăcu că o ia la fugă şi semulţumi să-şi menţină distanţa.Urmărirea ţinu vreo trei sferturi deceas, fără ca fregata să se apropie cît

100/1002

de cît de cetaceu. Era limpede că, mer-gînd astfel, nu-l va putea ajungeniciodată.

Comandantul Farragut îşi răsuceanervos firele de păr din barba-istufoasă.

— Ned Land, strigă el. Canadianulapăru.

— Spune, meştere Land, mă maisfătuieşti să dau drumul bărcilor?

— Nu, domnule, răspunse NedLand, căci lighioana nu o să se laseprinsă decît atunci cînd va avea eapoftă.

— Atunci ce-i de făcut?— Dacă puteţi, măriţi viteza, dom-

nule. Eu, cu voia dumneavoastră, se-nţelege, mă voi aşeza lîngă bompres şi,odată ajuns aproape de fiară, am săarunc cangea.

101/1002

— Du-te, Ned, răspunse comand-antul. Mecanici, strigă el, măriţipresiunea!

Ned Land se duse la postul său.Focurile fură înteţite şi mai mult;elicea se învîrti de patruzeci şi trei deori pe minut, aburi ieşiră prin supapă.Indicatorul de viteză fu pus în funcţi-une şi văzurăm că Abraham Lincolnalerga cu optsprezece mile şi cincizecimi pe oră.

Timp de o oră fregata înainta ast-fel, fără a cîştiga cît de puţin dindistanţa ce-o despărţea de animal!Lucrul acesta era umilitor pentru unuldintre cele mai rapide vase ale marineiamericane. Echipajul se înfuriase de-abinelea. Mateloţii înjurau monstrul,care, dealtfel, nu binevoia să lerăspundă. Comandantul Farragut nuse mai mulţumea să-şi răsuceascăbarba, ci şi-o muşca.

102/1002

Mecanicul şef fu chemat din nou.— Aţi atins maximum de presi-

une? îl întrebă comandantul.— Da, domnule, răspunse acesta.— Supapele sînt încărcate ?— La şase atmosfere şi jumătate.— Încarcă-Ie la zece atmosfere!Iată un ordin cît se poate de amer-

icănesc. Nici pe Mississippi nu s-ar fiputut organiza o cursă mai grozavăpentru a lăsa în urmă un «concurent».

— Conseil, îi spusei vredniculuimeu ajutor, care se găsea în apropiere,ştii că s-ar putea să sărim în aer?

— Cum doreşte domnul!... răspun-se Conseil.

Ei bine, mărturisesc că doream săfac o asemenea încercare.

Supapele au fost încărcate, căr-bunii umplură cuptoarele. Ventil-atoarele trimiseră curenţi de aerasupra cărbunilor aprinşi. Viteza lui

103/1002

Abraham Lincoln crescu. Catargele secutremurau de sus pînă jos, iarcoloanele de fum abia puteau să iasăprin coşurile prea strimte.

Indicatorul de viteză fu aruncatîncă o dată.

— Ei, cum stăm, cîrmaciule?... în-trebă căpitanul Farragut.

— Nouăsprezece mile şi treizecimi, domnule comandant.

— Înteţiţi focurile!Mecanicii se supuseră ordinului.

Manometrul arăta zece atmosfere. Darcetaceul se «încălzi» şi el, fără doar şipoate, fiindcă porni, la rîndul său, fărăsă-i pese, tot cu nouăsprezece mile şitrei zecimi.

Ce urmărire! Nu, nu pot sădescriu emoţia care făcea să-mitremure toate fibrele fiinţei mele. NedLand stătea la postul său, cu cangea

104/1002

în mînă. De mai multe ori mi se părucă ne apropiem de animal.

— Îl ajungem, îl ajungem! strigacanadianul.

Dar în clipa în care se pregătea să-l lovească, cetaceul o lua la goană cu oiuţeală ce putea fi socotită la treizecide mile pe oră. Şi chiar cînd fregatagonea cu cea mai mare viteză, îşi rîsede noi, dîndu-ne tîrcoale. Pe drept cu-vînt, oamenii erau furioşi.

La amiază ne găseam în aceeaşisituaţie ca la ora opt dimineaţa. Co-mandantul Farragut se hotărî să între-buinţeze mijloace mai tari.

— Ei, spuse el, animalul acestaaleargă mai repede decît Abraham Lin-coln! Bine! Vom vedea dacă o să în-treacă şi ghiulelele noastre. Oameniisă treacă la tunul din faţă!

Tunul fu îndată încărcat, gata detragere. Lovitura porni, dar ghiuleaua

105/1002

trecu la cîteva picioare deasupra ceta-ceului, care era la o distanţă de ojumătate de milă.

— Altul mai îndemînatic! strigăcomandantul. Pun la bătaie cinci sutede dolari pentru acela care va nimerilighioana asta drăcească!

Un tunar bătrîn, cu barba albă —parcă îl văd şi acum — cu privirea lin-iştită şi cu o înfăţişare hotărîtă venilîngă tun, îl potrivi bine şi ochiîndelung. Izbucni o detunătură, căreiai se adăugară uralele echipajului.

Ghiuleaua îşi atinse ţinta, dar lovipieziş şi, alunecînd pe suprafaţa ro-tundă a animalului, se pierdu la douămile mai departe în mare.

— Al naibii! scrîşni plin de furiebătrînul tunar. Dobitocul ăsta eacoperit cu plăci de metal de şase de-gete grosime!

106/1002

— Fir-ar blestemat! strigăcomandantul Farragut. Urmărireareîncepu şi, aplecîndu-se spre mine,comandantul îmi spuse: Mă voi ţinedupă el, să ştiu de bine că sar în aercu fregată cu tot!

— Da, i-am răspuns, aveţidreptate.

Speram că animalul va obosicîndva, deoarece era o fiinţă şi nu omaşină cu aburi. Dar nu s-a întîmplataşa. Orele se scurgeau fără ca el sădea vreun semn de oboseală.

Totuşi, trebuie să spun, sprelauda lui Abraham Lincoln, că vasul aluptat cu o dîrzenie neistovită. Cred căîn timpul acelei nenorocite zile de 6noiembrie el a străbătut o distanţă decel puţin cinci sute de kilometri! Darnoaptea se lăsă curînd, învăluind cuumbrele sale întinderea furtunoasă aoceanului.

107/1002

Atunci am crezut că expediţianoastră s-a încheiat şi că nu vom maiîntîlni niciodată animalul acela ne-maipomenit. Mă înşelam însă.

Cam pe la orele zece şi cincizeci deminute seara, lumina electrică apărudin nou, la distanţă de trei mile în faţafregatei, tot atît de puternică, tot atîtde limpede ca şi noaptea trecută.

Narvalul părea nemişcat; poate eraostenit de goana din timpul zilei şiacum dormea, legănat de valuri.Lucrul acesta însemna pentru noi unnoroc peste care puteam să nu maidăm a doua oară, de aceea comand-antul Farragut se hotărî să-lfolosească.

Se făcură toate pregătirile. Abra-ham Lincoln fu ţinut sub presiunemică şi înainta cu cea mai marebăgare de seamă, ca nu cumva sătrezească duşmanul. În largul

108/1002

oceanului se pot întîlni adesea baleneadormite, care pot fi atacate cu suc-ces; şi Ned Land răpusese multe dintreacestea. Canadianul îşi luă postul înprimire, agăţat de partea de jos abompresului.

Fregata se apropie fără zgomot şi,oprindu-şi motorul la patru sute demetri de animal, înainta apoi împinsănumai de viteza rămasă. Pe bord nu semai mişca nimeni. O linişte adîncădomnea peste tot. Ne găseam cam la osută de picioare depărtare de focarularzător, a cărui strălucire creşteamereu, luîndu-ne vederea. În clipaaceea, aplecat peste balustrada punţii,îl vedeam pe Ned Land sub mine,ţinîndu-se cu o mînă de martingală,iar cu cealaltă învîrtind grozava luicange. Numai douăzeci de picioare îlmai despărţeau de animalul nemişcat.

109/1002

Deodată, Ned Land întinse braţulşi zvîrli cu putere cangea. Am auzitarma izbindu-se cu zgomot, ca şi cumar fi nimerit într-un corp tare.

Lumina electrică se stinse brusc şidouă enorme coloane de apă seabătură peste puntea fregatei, curgîndca un şuvoi de la un capăt la altul,răsturnînd oameni şi distrugînd tot ceîntîlneau în cale.

Se produse o ciocnire înfiorătoareşi, aruncat peste balustradă, fără sămai am vreme să mă agăţ de ceva,căzui în mare.

Capitolul VII O BALENĂ DESPECIE NECUNOSCUTĂ

Cu toate că m-a buimăcit cădereaaceea neaşteptată, tot ce am simţit

110/1002

atunci mi-a rămas foarte limpede înti-părit în minte.

Mai întîi m-am scufundat la oadîncime de vreo douăzeci de picioare.Sînt un bun înotător, deşi nu mă potmăsura cu Byron sau cu Edgar Poe,care au fost aşi în arta nataţiei — ast-fel că nu mi-am pierdut cumpătul. Dincîteva lovituri puternice de picioare m-am ridicat la suprafaţa apei.

Prima mea grijă a fost să văd ce s-a întîmplat cu fregata. Îmi observasecineva dispariţia ? îşi schimbase oareAbraham Lincoln direcţia ?

Trimisese comandantul Farragut obarcă după mine? Puteam să nădăj-duiesc că voi fi salvat?

Prin întunericul de nepătruns, seîntrezărea o umbră neagră dispărîndspre răsărit. Luminile ei se pierdură îndepărtare. Era fregata. Mă socoteampierdut.

111/1002

— Ajutor! Ajutor! strigai, înotîndcu disperare spre Abraham Lincoln.

Hainele mă stinghereau. Apa mi selipea de corp, zădărnicindu-mi oricemişcare. Mă cufundam, mă sufocam.

— Ajutor!A fost ultimul meu strigăt. Gura

mi se umplu de apă. Mă zbăteam tîrîtspre adîncuri.

Deodată cineva mă apucă dehaină, mă trase la suprafaţa apei şiam auzit, da, am auzit cuvinteleacestea:

— Dacă domnul ar avea bună-voinţa să se sprijine de umărul meu,ar putea să înoate mult mai uşor.

M-am agăţat de braţul credin-ciosului Conseil:

— Tu eşti, Conseil, tu?— Chiar eu, îmi răspunse Conseil.

Sînt la ordinele dumneavoastră.

112/1002

— Ciocnirea te-a aruncat în apăodată cu mine?

— Deloc. Dar fiind în serviciuldomnului, l-am urmat. Conseil găseacă toate acestea sînt foarte fireşti!

— Şi fregata? îl întrebai eu.— Fregata, răspunse Conseil

întorcîndu-se pe spate, sînt de părerecă domnul nu trebuie să se mai bizuiepe ea.

— Ce spui?— În clipa în care mă aruncam în

mare, am auzit oamenii de la cîrmăstrigînd: «Elicea şi cîrma sîntsfărîmate».

— Sfărîmate?— Da, sfărîmate de dinţii mon-

strului. Cred că e singura stricăciunepe care a suferit-o Abraham Lincoln.Dar, din nenorocire pentru noi, fregatanu mai poate fi cîrmită.

— Atunci sîntem pierduţi!

113/1002

— Poate, răspunse liniştit Conseil.Totuşi mai avem cîteva ore înainteanoastră şi în acest timp se pot întîm-pla încă multe lucruri.

Calmul de neclintit al lui Conseilmă îmbărbăta. Am înotat cu mai mul-tă vigoare; însă din cauza hainelorcare mă strîngeau ca într-un cleşte,abia mă puteam ţine la suprafaţă.Conseil băgă de seamă lucrul acesta.

— Să-mi dea voie domnul să-i faco tăietură la haină, îmi spuse el. Şistrecurînd un cuţit sub hainele mele,le despică de sus pînă jos.

Apoi mi le scoase cu dibăcie. Întimp ce eu înotam pentru amîndoi.

I-am făcut, la rîndul meu, aceeaşioperaţie lui Conseil, continuînd să«navigam» unul lîngă altul.

Totuşi, situaţia nu era mai puţingravă. Poate că dispariţia noastră nicinu fusese observată, şi chiar dacă ar fi

114/1002

fost, fregata nu putea să se întoarcăspre noi din cauza cîrmei rupte. Nuputeam nădăjdui decît în trimitereaunei bărci.

Conseil se gîndi cu sînge rece laaceastă presupunere şi îşi făcu unplan. Ciudată fiinţă! Băiatul acesta eraatît de liniştit, de parcă s-ar fi aflat lael acasă!

Am hotărît, dat fiind că singuranoastră scăpare nu putea fi decît obarcă de pe Abraham Lincoln, să nepregătim s-o aşteptăm cît mai multtimp. Şi pentru ca în aşteptarea bărciisă nu ne sleim puterile, ne-am gînditla următoarea soluţie: în timp ce unuldintre noi va pluti pe spate, nemişcat,cu braţele încrucişate, cu picioareleîntinse, celălalt va înota împingîndu-lînainte. Rolul acesta de remorcher nutrebuia să dureze mai mult de zeceminute şi în felul acesta aveam

115/1002

putinţa să înotăm încă vreo cîteva ore,poate chiar pînă la răsăritul soarelui.

Slabă nădejde! Dar speranţa esteatît de adînc înrădăcinată în sufletulomului! Şi apoi, eram doi. În sfîrşit,deşi pare de necrezut, trebuie să spuncă dacă aş fi vrut chiar să-mi nimicescorice nădejde şi să mă las cuprins dedesperare, tot n-aş fi putut!

Ciocnirea dintre fregată şi cetaceuavusese loc cam pe la unsprezecenoaptea. După socoteala mea, trebuiadeci să rezistăm încă opt ore pînă larăsăritul soarelui — lucru care ar fifost cu putinţă dacă puneam în prac-tică planul nostru. Marea, destul deliniştită, nu ne obosea prea tare. Dincînd în cînd încercam să străbat cuprivirea întunericul adînc, pe care-l în-trerupea doar fosforescenţa provocatăde mişcările noastre. Priveam valurileluminoase care se spărgeau sub mîna

116/1002

mea şi a căror fişie sclipitoare eraacoperită de umbre plumburii. Am fiputut crede că sîntem cufundaţi într-obaie de mercur.

Pe la unu noaptea mă simţii foarteobosit. Braţele şi picioarele îmiînţepeniseră din pricina unor cîrceiputernici. Conseil mă sprijini, şi sal-varea noastră nu mai atîrna acumdecît de el. Curînd îl auzii gîfiind: res-piraţia îi era scurtă şi repede. Amînţeles că nu va mai putea să rezistemultă vreme.

— Lasă-mă! Lasă-mă! îi spusei.— Să părăsesc pe domnul? Niciod-

ată! strigă el. Sper să mă înec eu maiîntîi.

Chiar atunci, printre norii groşi,pe care vîntul îi mîna spre răsărit, seivi luna. Sub razele ei, marea străluci.Lumina aceea binefăcătoare ne îm-prospăta puterile. Ridicai capul şi

117/1002

privii în toate părţile. Fregata abia semai zărea, ca o masă întunecată, camla vreo cinci mile de noi. De bărci însănici urmă!

Am vrut să strig, dar la ce bun,cînd ne găseam la o asemenea de-părtare! Buzele mele umflate nu maierau în stare să scoată nici un sunet.Conseil bîigui cîteva cuvinte şi mi sepăru că-l aud repetînd de mai multeori:

— Ajutor! Ajutor!Oprindu-ne o clipă, am ascultat.

Mi se părea că mai aud ceva. Şi nuputeam să fiu sigur dacă era sîngelecare-mi vîjîia în urechi sau dacă eraun strigăt care răspundea chemării luiConseil.

— Ai auzit? şoptii eu.— Da! Da!Şi Conseil strigă din nou, cu

desperare.

118/1002

De data aceasta nu mă puteamînşela! O voce omenească ne răspun-se. Era oare vocea unui nenorocitpărăsit în mijlocul oceanului, a uneialte victime de pe vasul nostru, saumai degrabă ne chema din întuneric obarcă trimisă de fregată ?

Conseil făcu o ultimă sforţare şi,sprijinindu-se de umărul meu, în timpce eu rezistam cu cele din urmă pu-teri, ieşi pe jumătate din apă, dupăcare căzu iar, istovit.

— Ce-ai văzut?— Am văzut... şopti el, am văzut...

dar să nu mai vorbim... să ne păstrămputerile!...

Ce văzuse oare ? în clipa aceea, nuştiu de ce, amintirea monstrului îmireveni pentru prima oară în minte...Dar vocea?... S-au dus de multvremurile cînd de-alde Ionas îşi găseauadăpost în pîntecele balenelor! În acest

119/1002

timp, Conseil mă trăgea mereu dupăel, ridicînd din cînd în cînd capul,privind înainte şi scoţînd cîte unstrigăt, căruia îi răspundea o voce dince în ce mai apropiată. Abia îl maiauzeam. Puterile mă părăsiseră; de-getele mi se răsfirau; mîinile nu-mimai erau de nici un ajutor, guramereu deschisă mi se umplea de apasărată a mării; mă cuprinse frigul.Ridicai capul pentru ultima oară, apoimă scufundai... În clipa aceea m-amlovit de ceva tare, de care m-amagăţat. Am simţit că sînt tras la supra-faţa apei, că pieptul mi se dezumflă şiam leşinat. Îmi revenii curînd, datorităfrecţiunii straşnice care mi se făcea.Am întredeschis ochii...

— Conseil! am şoptit.— Domnul m-a sunat? răspunse

Conseil.

120/1002

Atunci, la lumina ultimelor razeale lunii care apunea, am zărit o figurăcare nu era a lui Conseil, dar pe caream recunoscut-o îndată.

Ne găseam pe spatele unui vassubmarin..

— Ned! am strigat.— Da, domnule, Ned, în persoană,

alergînd încă după premiu! îmirăspunse canadianul.

— Ai fost aruncat în mare cînd s-aciocnit fregata?

— Da, domnule profesor, dar fiind-că sînt mai norocos decît dum-neavoastră, am nimerit îndată pe o in-sulă plutitoare.

— O insulă?— Da, sau, şi mai exact, am

nimerit pe cetaceul dumneavoastrăuriaş.

— Vorbeşte mai limpede, Ned.

121/1002

— Numai acum am înţeles de cecangea mea nu 1-a putut pătrunde şis-a tocit de pielea lui.

— De ce, Ned, de ce?— Pentru că monstrul ăsta, dom-

nule profesor, e făcut din plăci de oţel!Aici trebuie să mă opresc puţin,

să-mi reîmprospătez amintirile şi să-mi controlez spusele.

Ultimele cuvinte ale canadianuluipricinuiră o schimbare bruscă în min-tea mea. M-am căţărat repededeasupra fiinţei sau obiectului pejumătate ieşit din apă, care ne serveade adăpost; l-am încercat cu piciorul.Aveam de-a face, fără îndoială, cu uncorp tare, de nepătruns, şi nu cu aceasubstanţă moale din care sînt făcutemarile mamifere marine.

Dar acest corp tare putea să fie ocarapace osoasă, asemeni aceleia pecare o aveau animalele antediluviene,

122/1002

şi aş fi putut foarte bine să clasezmonstrul printre reptilele-amfibii, cumsînt broaştele ţestoase sau aligatorii.

Dar nu! Spatele negricios pe carestăteam era neted, lucios, fără solzi.Cînd îl loveai, scotea un sunet metalicşi — mă credeţi sau nu — părea căeste, dar ce spun eu, nu părea, cichiar era făcut din plăci nituite.

Nu mai încăpea nici urmă de în-doială! Animalul, monstrul, fenomenulcare dăduse de gîndit întregii lumisavante, care tulburase şi înşelase în-chipuirea marinarilor de pe cele douăcontinente, trebuia s-o recunosc, eraun fenomen mai uimitor încă, un feno-men ieşit din mîna omului.

Descoperirea existenţei unei fiinţemitologice, de necrezut, nu m-ar fiuimit atît de mult. Dar să te pomeneştidintr-o dată în faţa ochilor cu un lucruatît de uluitor, făurit de mîna omului

123/1002

într-un mod misterios, era ceva care teputea face să-ţi pierzi minţile!

Cu toate acestea, nu mai încăpeanici o îndoială! Ne găseam pe spateleunui fel de vas submarin, care avea,după cum am putut să-mi dau seama,forma unui imens peşte de oţel. NedLand avusese dreptate. Conseil şi cumine ne-am văzut siliţi să ne alăturămpărerii lui.

— Bine, spusei eu, dar atunciaparatul acesta trebuie să aibă într-în-sul maşini şi un echipaj care să lemanevreze...

— Nici vorbă că da, îmi răspunseNed, şi totuşi, de trei ore, de cînd staupe insula asta plutitoare, n-a dat ni-meni nici un semn de viaţă.

— Va să zică, vasul nu s-a mişcatdin loc.

124/1002

— Nu, domnule Aronnax, se lasălegănat în voia valurilor, dar nuporneşte mai departe.

— Totuşi ştim că e înzestrat cu omare iuţeală. Şi, pentru că e nevoie deo maşină care să producă vitezaaceasta şi de un mecanic care să con-ducă maşina, e sigur că sîntemsalvaţi.

— Hm! făcu Ned cu îndoială. Înclipa aceea, vrînd parcă să întăreascăcuvintele mele, se auzi o bolborosealăîn partea dinapoi a acestui aparatciudat, al cărui propulsor era cu sigur-anţă o elice. Vasul porni. Abia am avuttimp să ne agăţăm de partea sa carese ridica cu optzeci de centimetrideasupra apei. Din fericire, însă, vitezanu era prea mare.

— Atît timp cît merge la suprafaţă,bodogăni Ned Land, n-am nimic de zis.Dar dacă îi dă prin minte să se

125/1002

scufunde, atunci pielea mea nu maiface nici doi bani!

«Ba încă şi mai puţin!» ar fi pututspune canadianul. Trebuia deci să in-trăm numaidecît în legătură cu cei cese aflau înăuntrul aparatului. Am cer-cetat partea de deasupra, căutînd odeschizătură, un capac, un «loc de tre-cere», ca să zic aşa; însă plăcile erauatît de bine prinse una de alta, încîttotul părea neted şi uniform.

Dealtfel dispăruse şi luna şi se fă-cuse întuneric beznă. Acum trebuia săaşteptăm să se lumineze de ziuă, ca săgăsim un mijloc de a pătrunde în in-teriorul vasului submarin.

Aşadar, scăparea noastră era înmîna misterioşilor cîrmaci care con-duceau aparatul, şi dacă ei ar fi doritsă-l scufunde, eram pierduţi! Dar dacăaceasta nu avea să se întîmple, atunciera sigur că vom face cunoştinţă cu

126/1002

dînşii. Fără îndoială că dacă nu găs-iseră un sistem de a-şi produce sin-guri aerul, trebuiau să se ridice dincînd în cînd la suprafaţa apei, ca să-lia. Deci trebuia să existe odeschizătură care să pună în legăturăinteriorul vasului cu aerul.

Cît despre nădejdea de a fi salvaţide către comandantul Farragut, tre-buia să renunţăm cu totul la ea. Neîndreptam spre apus. După socotelilenoastre, viteza cu care înaintam eradestul de potrivită, cam de douăs-prezece mile pe oră. Elicea băteavalurile cu o regularitate desăvîrşită,ieşind din cînd în cînd la suprafaţă şifăcînd să ţîşnească apa fosforescentăla o mare înălţime.

Pe la patru dimineaţa, aparatul îşimări viteza. Rezistam cu greu laiuţeala sa ameţitoare, mai ales cîndvalurile ne şfichiuiau faţa. Din fericire,

127/1002

Ned descoperi sub mîna sa un inel deprins odgoane, fixat în partea de sus aînvelişului, şi izbutirăm să ne agăţămde el.

Astfel se scurse întreaga noapte.Amintirile mele nelămurite măîmpiedică să descriu pe rînd tot ce s-aîntîmplat. Îmi amintesc bine de unsingur amănunt: în timpul cînd mareaşi vîntul se potoliseră, mi s-a părut demai multe ori că aud nişte sunetenelămurite, un fel de armonienedesluşită, formată din acorduriîndepărtate. Care era misterul acestuivas submarin, căruia întreaga lume îicăuta în zadar o explicaţie? Ce fel defiinţe locuiau pe vasul acesta misteri-os? Care era mecanismul ce-i dădeaputinţa să se mişte cu o viteză atît deuimitoare? În sfîrşit se iviră zorile.Ceaţa dimineţii ne învălui, apoi se ri-sipi curînd. Eram gata să încep o

128/1002

cercetare amănunţită a învelişuluicare alcătuia, în partea de sus, un felde punte, cînd am simţit că ea se scu-fundă încetul cu încetul.

— Ei, la naiba! strigă Ned Land,lovind cu piciorul în plăcile sonore,deschideţi odată, navigatorineospitalieri!

Dar din pricina zgomotului asurz-itor al elicei, era greu să-l audă cineva.Din fericire, însă, mişcarea de scu-fundare încetă.

Deodată, dinăuntrul vasului seauzi un zăngănit puternic de fiare. Oplacă fu ridicată şi un om îşi făcuapariţia. La vederea noastră el scoaseun strigăt ciudat şi dispăru.

După cîteva clipe, opt voinici cufaţa acoperită apărură pe tăcute şi netraseră în maşina lor fantastică.

129/1002

Capitolul VIII MOBILIS ÎNMOBILE

Răpirea noastră atît deneaşteptată se săvîrşise cu iuţeala ful-gerului, fără ca vreunul dintre noi să-şi poată da seama de ceea ce se întîm-plă. Nu ştiu ce vor fi gîndit tovarăşiimei, văzîndu-se tîrîţi în aceastăînchisoare plutitoare, dar eu am simţitcum mă trec fiorii. Cu cine aveam de-aface? Fără îndoială că era vorba denişte piraţi de o specie nouă, care fo-loseau metode proprii pentru a jefui pemare.

De abia se închise capacul îngustde deasupra noastră, cînd m-ampomenit într-o întunecime denepătruns. La început, ochii mei,obişnuiţi cu lumina de afară, n-au pu-tut desluşi nimic în jur. Simţii sub

130/1002

tălpile goale treptele unei scări de fier.Ned Land şi Conseil, împinşi cu puteredin spate, veneau în urma mea. O uşăse deschise la capătul scării şi seînchise apoi repede, cu zgomot, dupănoi. Eram singuri. Unde? N-aş fi pututspune şi nici nu-mi puteam închipui,întunericul era atît de adînc, încît nicidupă cîteva minute ochii nu mi seobişnuiseră cu el. Nu se zărea nici olicărire, cît de slabă, cum se zăreşte deobicei chiar în nopţile cele maiîntunecoase.

Ned Land, înfuriat de felul cum sepurtau cu noi, îşi dădu frîu libermîniei:

— Lua-i-ar naiba! strigă el.Grozave gazde am mai nimerit! Parcăar fi caledonieni! N-ar mai lipsi decîtsă fie şi mîncători de oameni! N-ar fide mirare, dar, în ce mă priveşte pe

131/1002

mine, vă spun că n-am să mă las mîn-cat cu una, cu două...

— Linişteşte-te, Ned, linişteşte-te!vorbi Conseil care, ca de obicei, îşipăstra sîngele rece. Nu-ţi pierdecumpătul de pe acum. Nu ne-au pusîncă la frigare.

— La frigare nu, dar la cuptor ne-au pus, răspunse canadianul. Egroaznic de întuneric. Noroc că am«bowie-knife-ul»{7} la mine şi, cu toatăbezna asta, am să ştiu să-l mînuiesc.Primul dintre bandiţi care va încercasă pună mîna pe mine...

— Nu te enerva degeaba, Ned, i-am spus eu. Şi nu ne face de rîs cuieşirile astea de prisos. Poate că cinevaascultă tot ce vorbim. Mai bine am în-cerca să vedem unde sîntem.

Am păşit bîjbîind. După cinci paşiam dat cu mîna de un perete făcut dinplăci de fier nituite. Apoi, întorcîndu-

132/1002

mă, m-am izbit de o masă de lemn şide nişte scaune. Podeaua închisoriinoastre era acoperită cu o rogojină deformium, care înăbuşea zgomotulpaşilor. Pe pereţi n-am găsit nici urmăde uşă sau de fereastră. Conseil, careîşi începuse cercetarea pornind înpartea cealaltă, se ciocni de mine, şiastfel ne-am întors amîndoi în mijloculcabinei, care părea să aibă douăzeci depicioare lungime şi zece lăţime. Cît de-spre înălţimea ei, nici chiar Ned Land,cît era de înalt, n-o putea măsura.

Trecuse vreo jumătate de oră fărăca să se schimbe ceva, cînd deodatăochii noştri trecură de la întunericulde nepătruns la o lumină atît deputernică, încît în prima clipă aproapecă ne orbi. Am recunoscut, dupălimpezimea şi după strălucirea ei, acealumină electrică a cărei minunată fos-forescenţă o văzusem în jurul vasului

133/1002

submarin. După ce ochii mi s-auînchis fără voie, i-am redeschis şi amvăzut că lumina pornea dintr-ojumătate de glob mat aşezat în tavanulcabinei.

— În sfîrşit putem vedea! strigăNed Land, care stătea cu cuţitul înmînă, gata de apărare.

— Da, răspunsei eu, dar cu astan-am făcut nimic, fiindcă situaţianoastră e tot atît de sumbră ca şi pînăacum.

— Ar fi bine ca domnul să aibăpuţină răbdare, mă sfătui netul-buratul Conseil.

Lumina apărută pe neaşteptateîmi îngădui să cercetez încăperea pînăîn cele mai mici amănunte. N-amvăzut altceva decît o masă şi cinciscaune fără spătar. Uşa invizibilă princare intrasem era închisă ermetic. Nuse auzea nici un zgomot; totul părea

134/1002

mort. Vasul stătea oare pe loc, eraîncă la suprafaţă sau coborîse în adîn-curi? Nu puteam să-mi dau seama.Totuşi, globul luminos nu se aprinsesedegeaba. Eram sigur că oamenii vasu-lui aveau să apară în curînd. Doarcînd e vorba să fii dat uitării, nu maieste nevoie să ţi se lumineze temniţa.

Nu mă înşelasem. Se auzi un zgo-mot de zăvoare trase, uşa se deschiseşi doi oameni îşi făcură apariţia.

Unul din ei era scund, cu muşchiputernici, lat în spate, cu mîinile şi pi-cioarele mari, cap zdravăn, păr negruşi des, mustaţa stufoasă, privirea vie şipătrunzătoare, iar din întreaga sa făp-tură se desprindea acea agerime pro-prie populaţiilor provensale din sudulFranţei; omul acesta mărunt eradovada vie a înţeleptelor cuvinte spusede Diderot, după care mişcările îl ar-ată pe om aşa cum este. Fără îndoială

135/1002

că vorbirea îi era plină de prosopopei,metonimii şi hiperbole, lucru de carecu greu mi-aş fi putut da seama, căcifaţă de mine el întrebuinţa numai olimbă ciudată, cu totul de neînţeles.

Celălalt necunoscut merită odescriere mai amănunţită. Un discipolal lui Gratiolet sau al lui Engel ar fiputut citi în înfăţişarea lui ca într-ocarte deschisă. Eu însumi mi-am datseama numaidecît de însuşirile-i decăpetenie: portul semeţ al capului şiprivirea rece şi sigură a ochilor negridovedeau încrederea în sine; pielea sa,mai mult palidă decît colorată, arăta ofire potolită, care ştie să sestăpînească; mişcarea repede a sprîn-cenelor sale ce se încruntau des erasemn de energie şi, în sfîrşit, respiraţiaputernică, pe care de obicei o au oa-menii plini de viaţă, arăta, fără greş,curajul său.

136/1002

Adaug că omul acesta era mîndru,că privirea-i hotărîtă şi seninăoglindea gîndiri înalte şi că potrivireadesăvîrşită dintre gesturi şi expresie —cum spun fizionomiştii — vădea o sin-ceritate de netăgăduit.

Privindu-l, mă simţii «fără să vr-eau» liniştit şi sigur că întîlnireanoastră se va sfirşi cu bine. În privinţavîrstei sale, n-aş fi putut spune sigurdacă avea treizeci şi cinci sau cincizecide ani. Statura îi era înaltă, fruntealargă, nasul drept, gura frumos desen-ată, dinţii minunaţi, mîinile fine, cudegete lungi, mîini cît se poate de «psi-hice», cum ar spune cei ce se ocupă cughicitul în palmă, potrivite unei inimipasionate. Hotărît lucru, niciodată numai întîlnisem un om atît de minunat.O trăsătură deosebită a feţei o formauochii săi, oarecum depărtaţi unul dealtul, şi care puteau cuprinde dintr-o

137/1002

dată în raza lor vizuală mai mult de unsfert din orizont. Pe lîngă însuşireaaceasta — pe care am verificat-o maitîrziu — omul avea şi o vedere ex-traordinară, mai ageră decît a lui NedLand. Cînd îşi aţintea privirea asupraunui lucru, linia sprîncenelor sefrîngea, pleoapele-i grele se apropiau,înconjurînd pupilele ochilor şistrîmtînd astfel cîmpul vizual. Ceprivire! Cum mărea orice lucru micşor-at de depărtare şi cum te pătrundeapînă în adîncul sufletului! Cu cîtăuşurinţă străpungea pînzele de apă,de nepătruns pentru ochii noştri, şicum vedea pînă în adîncul mărilor!

Cei doi necunoscuţi purtau pe capberete făcute din blană de lutru, aveaupicioarele încălţate în cizme din pielede focă şi erau îmbrăcaţi în hainefăcute dintr-o ţesătură specială, carenu le împiedica cu nimic mişcările. Cel

138/1002

mai înalt dintre ei — desigur comand-antul — ne privi foarte atent, fără săspună o vorbă. Apoi, întorcîndu-sespre tovarăşul său, i se adresă într-olimbă necunoscută, folosind un dialectsonor şi plăcut, în care vocalele eraurostite cît se poate de felurit.

Celălalt îi răspunse printr-o miş-care a capului şi adăugă două-trei cu-vinte de neînţeles pentru mine, dupăcare mă privi, ca şi cum m-ar fi între-bat ceva.

I-am răspuns, în franţuzeşte, cănu pricep nimic din ce spune; daromul păru că nu mă înţelege şi dinpricina aceasta situaţia deveni destulde încurcată.

— Domnul ar face bine săpovestească totuşi păţania noastră,spuse Conseil. Poate că domnii vorînţelege ceva.

139/1002

Am povestit toată aventuranoastră, foarte răspicat şi fără să lasnimic la o parte. Am spus cum măcheamă şi care îmi este profesiunea, l-am prezentat pe Conseil şi pevînătorul de balene Ned Land.

Omul cu privirea calmă mă as-cultă liniştit, politicos, chiar şi cu odeosebită atenţie. Nimic pe faţa sa în-să nu arăta că mi-a înţeles istorisirea.Cînd am sfîrşit, n-a spus o vorbămăcar.

Mă gîndii să-i vorbesc englezeşte.Poate că în limba aceasta, care esteaproape universală, voi reuşi să comu-nic cu el. O cunoşteam pe cît cun-oşteam şi limba germană, de ajuns casă pot citi, dar nu ca s-o vorbesc fărăgreşeli. Or, acum trebuia să mă fac cîtmai bine înţeles.

— Meştere Land, îi spusei vînător-ului, e rîndul dumitale. Vorbeşti în cea

140/1002

mai curată englezească pe care avorbit-o vreodată un anglo-saxon.Poate că vei fi mai norocos decît mine.

Ned nu se lăsă rugat şi începu dela capăt povestirea, pe care în parteam înţeles-o şi eu. Erau aceleaşi fapte,dar înfăţişate altfel. Din pricina firiisale iuţi, canadianul povesti cu multăînsufleţire. Mai întîi protestă cu tărieîmpotriva faptului că a fost închis fărănici un drept, întrebînd în virtuteacărei legi era ţinut sub zăvor, amintide habeas corpus{8}, ameninţă cu ur-mărirea pe acei care îl închiseseră penedrept, se zbătu, gesticula, strigă, seînfurie şi în cele din urmă dădu să seînţeleagă, printr-un gest grăitor, cămuream de foame.

Lucrul acesta era cu totul ad-evărat, deşi noi aproape că îl uitasem.

Spre marea noastră uimire, ni sepăru că nici Ned Land n-a fost înţeles.

141/1002

Vizitatorii noştri nici nu clipiră măcar;era vădit că nu înţelegeau nici limbalui Arago, nici pe aceea a lui Faraday.

Mă simţeam cît se poate de în-curcat după ce desfăşurasem zadarnictoate cunoştinţele noastre filologice şinu mai ştiam ce să fac, cînd Conseilîmi spuse:

— Dacă domnul îmi îngăduie, aşpovesti şi eu întîmplarea, în limbagermană.

— Cunoşti germana?— Ca orice flamand, dacă nu vă

supăraţi.— Dimpotrivă, dă-i drumul,

băiete!Cu vocea sa liniştită, Conseil

povesti pentru a treia oară peripeţiileexpediţiei noastre. Dar, cu toate întor-săturile elegante ale frazelor, cu toateintonaţiile frumoase ale povestitorului,nici germana nu avu mai mult succes.

142/1002

În sfîrşit, am încercat să-mireamintesc de latineasca pe care o în-văţasem în liceu şi am început săpovestesc în această limbă. Cred cădacă m-ar fi auzit Cicero, şi-ar fi astu-pat urechile şi m-ar fi trimis labucătărie. Totuşi am scos-o la capăt.Insă cu acelaşi rezultat.

După ce şi această ultimă încer-care dădu greş, cei doi necunoscuţischimbară cîteva cuvinte în limba lorneînţeleasă şi se retraseră, fără să nedea măcar un semn de încurajare. Uşase închise.

— Asta-i mişelie! strigă Ned Land,înfuriindu-se pentru a douăzecea oară.Ce înseamnă asta? Li se vorbeşteticăloşilor ăstora franţuzeşte,englezeşte, nemţeşte, latineşte, şi ei n-au nici măcar buna-cuviinţă sărăspundă!

143/1002

— Linişteşte-te, Ned, îi spusei eu,furia ta nu ne ajută cu nimic.

— Dar nu vă daţi seama, domnuleprofesor, strigă Ned, mînios, că putemmuri de foame în cuşca asta de fier?

— Ei, făcu Conseil, cu puţină filo-zofie o putem duce încă multă vreme!

— Prieteni, le spusei eu, nu tre-buie să ne pierdem nădejdea. Ne-ammai găsit noi altă dată în situaţii şimai grele. V-aş ruga să mai aveţipuţină răbdare, înainte de a vă face opărere despre comandant şi despreechipajul său.

— Eu mi-am şi făcut-o, răspunseNed. Sînt nişte ticăloşi...

— Bine! Dar din ce ţară?— Din ţara ticăloşilor!— Dragul meu Ned, nu prea ştiu

pe unde vine ţara despre care vorbeşti,şi-ţi mărturisesc că mi-e foarte greusă-mi dau seama de ce naţionalitate

144/1002

sînt aceşti doi necunoscuţi. Nu sîntnici englezi, nici francezi, nici germani— iată tot ce ştim despre ei. Eu aşcrede însă că atît comandantul cît şisecundul sînt născuţi în ţări sudice.Au ceva meridional în ei. Dar n-aşputea fi sigur, numai după înfăţişarealor, dacă sînt spanioli, turci, arabi sauindieni, iar limba pe care o vorbesc îmieste cu totul necunoscută.

— Iată neajunsul de a nu cun-oaşte toate limbile, spuse Conseil, sau,mai degrabă, iată ce rău este că nu sevorbeşte peste tot o singură limbă!.

— Asta nu ne-ar sluji la nimic!răspunse Ned Land. Nu vedeţi că ăştiavorbesc o limbă a lor, inventată de ei,ca să ducă la desperare nişte bieţi oa-meni care mor de foame? Doar în toateţările de pe glob se înţelege ce vrei săspui cînd căşti gura, clămpăni din fălcişi din dinţi şi plescăi din buze. De la

145/1002

Quebec pînă la Pomotu, de la Parispînă în partea cealaltă a Pămîntului.semnele acestea nu spun oare: «Mi-efoame, dă-mi să mănînc!?»

— Ei, făcu Conseil, unii oamenisînt mai grei de cap!

Nici nu-şi isprăvise bine vorbacînd uşa se deschise şi intră un stew-ard. Ne aducea îmbrăcăminte şi pan-taloni din aceeaşi stofă curioasă de-spre care am mai vorbit. Mă grăbii săle îmbrac; tovarăşii mei făcură la fel.În timpul acesta, stewardul — carepărea şi mut şi surd — pregăti o masăcu trei tacîmuri.

— Iată în sfîrşit un lucru mai seri-os, spuse Conseil; mi se pare că începesă fie bine!

— Pe dracu! răspunse plin deciudă Ned. Ce crezi că o să putemmînca aici? Ficat de broască ţestoasă,muşchi de rechin sau friptură de focă!

146/1002

— Vom vedea îndată, spuseConseil.

Farfuriile acoperite cu capace deargint fură orînduite frumos şi neaşezarăm la masă. Fără doar şi poatecă aveam de-a face cu oameni civilizaţişi, dacă n-ar fi fost lumina electrică,m-aş fi crezut la «Hotel Adelphi» dinLiverpool, sau la «Grand-Hotel» dinParis. Trebuie să spun totuşi că pemasă nu se găsea nici pîine şi nici vin.Apa era limpede şi proaspătă, dar eraapă, lucru care lui Ned Land nu-i făcudeloc plăcere. Printre felurile de mîn-care care ne-au fost aduse, am recun-oscut unele specii de peşti, gătite min-unat; dar celelalte mîncări, deşi aveauun gust foarte bun, nu mi-am datseama ce sînt şi n-aş fi putut măcar săspun dacă sînt din carne sau dinlegume. Tacîmurile şi tot ce se găsea

147/1002

pe masă erau de o eleganţă şi de ungust desăvîrşit.

Fiecare obiect — lingură, furculiţă,cuţit, farfurie — era însemnat cu oliteră înconjurată de următoareainscripţie:

N

«Mişcător în elementul mişcător!»Deviza se potrivea întru totul acestuiaparat submarin, cu condiţia să tra-duci în prin în nu prin pe. Litera N era,fără îndoială, iniţiala numelui mis-teriosului personaj care domnea înfundul mărilor!

Nici Ned şi nici Conseil nu-şibăteau capul cu asemenea probleme.Ei înfulecau de zor şi curînd făcui şieu la fel. Mă liniştisem în privinţasoartei noastre, fiindcă îmi dădusem

148/1002

seama că gazdele n-aveau intenţia săne lase să murim de foame.

Dar toate au un sfîrşit, toate trec,chiar şi foamea unor oameni care n-aumîncat de cincisprezece ore. După cene-am săturat bine, ne-a cuprins unsomn de neînvins. Lucrul acesta era,dealtfel, firesc după o noapte întreagăîn care ne luptasem cu moartea.

— Ah! Ce-aş mai dormi! spuseConseil.

— Eu chiar dorm! îi răspunse Ned.Amîndoi se lungiră pe covorul din

cabină şi în cîteva clipe adormirăadînc.

Cît despre mine, am adormit maigreu; prea multe gînduri mănăpădeau, prea multe probleme măfrămîntau, prea multe imagini îmi tre-ceau prin faţa ochilor şi nu mă lăsausă dorm! Unde ne aflam? Ce puterenecunoscută ne conducea? Simţeam

149/1002

— sau mai curînd credeam că simt —cum aparatul se scufundă tot maimult în adîncuri. Începui să am visegroaznice. Mi se părea că văd tot felulde animale ciudate înconjurînd vasul,cu care semănau atît de bine! Deodatăm-am liniştit. M-a cuprins o toropealăplăcută şi curînd m-am cufundat într-un somn adînc.

Capitolul IX FURIILE LUI NEDLAND

Nu ştiu cît am dormit; pesemne cămultă vreme, fiindcă somnul ne-aalungat toată oboseala. M-am trezit celdintîi. Tovarăşii mei dormeau buşteanîn colţurile în care se culcaseră.

De îndată ce m-am ridicat de peaşternutul acela destul de tare, mi-am

150/1002

simţit creierul odihnit, mintea limpedeşi am început să cercetez cu atenţieîncăperea. Nimic nu se schimbase.Închisoarea rămăsese închisoare, iarprizonierii, prizonieri. Atîta doar că întimpul somnului nostru stewardulstrînsese masa. Nimic nu lăsa să seîntrezărească o schimbare apropiată asituaţiei noastre, de aceea am începutsă mă întreb, plin de îngrijorare, dacănu cumva eram sortiţi de acum înaintesă trăim în cuşca aceasta.

Un asemenea gînd mă îngrozea,mai ales pentru că, deşi creierul mi seeliberase de toate închipuirile chinu-itoare din ajun, simţeam în schimbcum ceva îmi apăsa tot mai mult piep-tul. Aerul devenise înăbuşitor pentruplămînii noştri. Cu toate că încăpereaera mare, mi-am dat seama că în tim-pul somnului consumaserăm o bunăparte din oxigenul ei. Ştiam destul de

151/1002

bine că orice om respiră într-o oră oxi-genul cuprins într-o sută de litri deaer, şi că aerul, încărcîndu-se cu ocantitate aproape egală de acid car-bonic, devine atunci de nerespirat.

Se cerea deci fără întîrziereprimenirea aerului atît din închisoareanoastră, cît şi din întregul submarin.

Mă întrebam ce face comandantulîn asemenea cazuri? Obţine aerul prinprocedee chimice, eliberînd cu ajutorulcăldurii oxigenul din clorat de potasiuşi absorbind acidul carbonic prinpotasă caustică? în acest caz, trebuiasă mai aibă oarecari legături cu con-tinentele, ca să-şi poată procura ma-terialul necesar. Se mărginea să în-magazineze aerul la presiuni înalte înrezervoare şi să-i dea drumul apoidupă cum simţea echipajul nevoia? Şiasta era posibil. Sau, folosind un mij-loc mai uşor şi mai economic, şi prin

152/1002

urmare mai cu putinţă, se mulţumeasă se ridice ca să respire la suprafaţaapei, ca un cetaceu, şi îşi reînnoiaprovizia de aer pentru douăzeci şipatru de ore? Orice mijloc ar fi fostales, mi se părea că trebuie pus fărăîntîrziere în aplicare.

Şi pe cînd mă sileam să trag cîtmai des aerul în piept, ca să pot folosicît mai bine puţinul oxigen ce mairămăsese, simţii deodată un val rece,îmbibat de mireasma sărată a apei.Era chiar adierea mării, încărcată deiod, care te readucea la viaţă. Amdeschis gura cît am putut mai mult şimi-am umplut plămînii cu aer curat.Atunci am simţit o uşoară clătinare,un ruliu slab, dar care se simţea tot-uşi. Pesemne că vasul, monstrul defier, se ridicase la suprafaţa oceanuluica să respire, asemeni balenelor.

153/1002

Ghicisem deci foarte bine în ce fel sefăcea aerisirea.

După ce absorbii cu nesaţ aerul,am căutat tubul de aerisire şi l-am de-scoperit curînd. Deasupra uşii sedeschidea o gaură prin care pătrundeaaerul proaspăt, primenind atmosferaîncărcată din celulă.

Ajunsesem aici cu observaţiilemele, cînd Ned şi Conseil, simţindadierea binefăcătoare a mării, setreziră aproape în acelaşi timp. Se fre-cară la ochi, se întinseră şi se ridicarăîn grabă.

— Domnul a dormit bine? mă în-trebă Conseil cu politeţea luiobişnuită.

— Foarte bine, i-am răspuns. Dardumneata, meştere Land?

— Am dormit adînc, domnule pro-fesor. Dar ce-i asta? Simt aer de mare.

154/1002

Un marinar nu se putea înşela înprivinţa asta, şi i-am povestit cana-dianului ce se întîmplase în timp cedormise.

— Asta, spuse el, explică foartebine mugetele pe care le auzeam cîndaşa-zisul narval se găsea aproape deAbraham Lincoln.

— Sigur, Ned, era respiraţia lui!— Numai că, domnule Aronnax,

habar n-am cît este ceasul. Nu cumvaştiţi, o fi timpul să luăm masa deseară?

— Masa de seară ? Mai degrabăprînzul, dragul meu Ned, pentru că deieri şi pînă acum a trecut cu siguranţăo zi.

— Va să zică am dormit douăzecişi patru de ore? se miră Conseil.

— Cred şi eu...— N-am nimic împotrivă, vorbi

Ned. Prînz sau cină, ce o fi, aştept cu

plăcere pe steward, cu oricare dintreele.

— N-ar fi rău să le aducă peamîndouă, îşi dădu părerea Conseil.

— Adevărat, întări canadianul,avem dreptul la două mese şi sînt gatasă le mănînc pe amîndouă.

— Să aşteptăm, spusei eu. Cu sig-uranţă că necunoscuţii aceştia nu aude gînd să ne lase să murim de foame,pentru că altfel masa de ieri nu ar fiavut nici un rost.

— Numai dacă nu cumva vor săne pună la îngrăşat, făcu Ned.

— Nici gînd, îi răspunsei. Doar nusîntem în mîinile canibalilor!

— Cine poate şti? spuse cu serioz-itate canadianul. S-ar putea ca oa-menii aceştia să jinduiască de multăvieme după o bucăţică de carneproaspătă şi atunci trei bărbaţi

156/1002

sănătoşi şi voinici ca domnul profesor.Conseil şi cu mine...

— Sfîrşeşte cu prostiile, meştereLand, şi mai ales nu fi pornit îm-potriva lor, căci s-ar putea să ne în-răutăţim situaţia!

— La urma urmei, spusevînătorul, eu plesnesc de foame şi uitecă prînzul sau cina asta nu mai vineodată!

— Meştere Land, îi răspunsei eu,trebuie să ţinem seama de regulile va-sului şi mi se pare că stomacul nostrua luat-o înaintea ceasului de labucătărie.

— Bine, să-l potrivim atunci dupăbucătărie, spuse liniştit Conseil.

— Ştiam că n-o să vorbeşti altfel,prietene Conseil, se supără nerăb-dătorul canadian. Nu vrei să-ţi stricinici nervii, nici ficatul. Totdeauna eştiliniştit! Ai fi în stare să mulţumeşti

157/1002

înainte de a mînca şi să mori mai binede foame decît să te plîngi!

— La ce mi-ar ajuta dacă m-aşplînge?

— Ei, vezi bine că ţi-ar ajuta! Mă-car ai face ceva, n-ai sta cu mîinile însîn. Dacă piraţii ăştia — şi spun piraţidin respect şi ca să nu mă pun contradomnului profesor, care nu-mi dă voiesă-i numesc canibali — dacă piraţiiăştia îşi închipuie că mă vor putea ţineînchis într-o cuşcă în care mă sufoc,fără să audă blestemele cu care îmi în-soţesc mînia, se înşeală!... Credeţi că osă ne ţină multă vreme în cutia astade fier?

— Ca să fiu cinstit, nu ştiu maimult decît dumneata, Ned.

— Dar ce credeţi dumneavoastrădespre toate astea?

— Cred că întîmplarea a făcut săaflăm un secret cumplit. Or, dacă

158/1002

echipajul submarinului are interesulsă-l păstreze şi dacă acest interes estemai important decît viaţa a trei oa-meni, cred că existenţa noastră este înpericol. Dacă lucrurile nu stau aşa,atunci, cu primul prilej, monstrul carene-a înghiţit ne va reda lumii locuitede semenii noştri.

— Numai dacă între timp nu nevor înrola în echipaj, spuse Conseil, şinu ne vor ţine astfel aici...

— Pînă în clipa în care, grăi NedLand, vreo altă fregată mai rapidă saumai îndemînatică decît Abraham Lin-coln va pune mîna pe acest cuib debandiţi şi ne va înălţa şi pe noi, odatăcu echipajul, în vîrful catargului celmare, ca să ne dăm suflarea din urmă.

— Ai dreptate, meştere Land!răspunsei eu. Dar, după cîte ştiu eu,nu ne-a cerut nimeni pînă acum săfacem parte din echipaj, şi mi se pare

159/1002

că este de prisos să discutăm dinainteasupra hotărîrii pe care am lua-o dacăar fi vorba vreodată despre aşa ceva.Vă repet, trebuie să aşteptăm deocam-dată şi să nu facem nimic, pentru cănu este nimic de făcut.

— Dimpotrivă, domnule profesor,spuse Ned, care nu voia să se dea bă-tut; trebuie să facem ceva!

— Şi ce anume, meştere Land?— Să ne salvăm.— De multe ori e greu să evadezi

dintr-o închisoare «pămîntească», darsă scapi dintr-o închisoare submarinăasta mi se pare cu neputinţă.

— Ei, prietene Land, întrebă Con-seil, ce mai ai de spus acuma? N-aşcrede ca un american să se dea bătutaşa, cu una, cu două...

Vînătorul de balene tăcea, văditîncurcat. De o evadare, în împre-jurările în care ne aruncase soarta,

160/1002

nici nu putea fi vorba. Dar un cana-dian este pe jumătate francez, şimeşterul Land ne dovedi aceasta prinrăspunsul său.

— Deci, domnule Aronnax, începuel după cîteva clipe de gîndire, nu vătrece prin minte cam ce trebuie să facănişte oameni care nu pot cu nici unchip să scape din închisoare?

— Nu, prietene.— Foarte simplu; trebuie să facă

pe dracu-n patru şi să rămînă în ea.— Straşnic! zise Conseil. Tot mai

bine e să fii înăuntrul vasului, decîtdeasupra sau dedesubtul lui.

— Da, dar numai după ce-ai ar-uncat afară temnicierii, paznicii şigardienii, adăugă Ned Land.

— Ce tot spui, Ned? Te gîndeşti cutot dinadinsul să pui stăpînire pe vas?

— Desigur, răspunse canadianul.— Cu neputinţă!

161/1002

— De ce, domnule profesor? S-arputea să ni se ivească vreo împrejur-are prielnică şi nu văd ce ne-arîmpiedica să ne folosim de ea. Dacă pevas nu sînt decît vreo douăzeci deoameni, n-o să stea în calea a doifrancezi şi a unui canadian!

Mi s-a părut că e mai bine să-l laspe Ned să se scalde în apele lui decîtsă-l contrazic. Aşa că m-am mulţumitsă-i spun:

— Să aşteptăm împrejurareaaceea, meştere Land, şi vom vedea noice-i de făcut. Pînă atunci, însă, te rog,mai stăpîneşte-ţi nerăbdarea, în situ-aţia noastră nu putem folosi decît şire-tenia, fiindcă furia nu ne va duce lanimic bun. Făgăduieşte-mi deci că aisă laşi mînia la o parte.

— Vă făgăduiesc, domnule profe-sor, îmi răspunse Ned Land, dar felulîn care rosti cuvintele acestea nu mă

162/1002

linişti deloc. De acum n-o să-mi maiiasă din gură nici o vorbă de mînie, n-o să mai fac nimic care să mă trădeze,chiar dacă mesele nu ne vor fi adusela timp.

— Ţi-ai dat cuvîntul, Ned! îi amintiîncă o dată canadianului.

Cu asta, discuţia noastră luăsfîrşit şi toţi trei căzurăm pe gînduri.În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că,cu toate asigurările lui Ned, nu preavedeam cum am putea scăpa. Nu cre-deam în acele împrejurări prielnice de-spre care vorbise Ned Land. Ca săpoată fi atît de bine condus, vasul tre-buia să aibă un echipaj numeros, şiasta însemna că în cazul unei lupteam fi avut prea mulţi oameni îm-potriva noastră. Apoi, mai înainte detoate, ar fi trebuit să fim liberi, şi noinu eram. Nu vedeam nici cea mai micăputinţă de a fugi din cuşca aceea, atît

163/1002

de bine închisă. Şi dacă mă gîndeamcă ciudatul comandant al acestui vasavea un secret de păstrat — ceea cepărea neîndoielnic — puteam să-midau seama că nu ne va lăsa să nemişcăm liberi pe bord. Va căuta să sescape de noi prin cine ştie ce mijloaceviolente, sau ne va azvîrli într-o bunăzi pe vreun colţ uitat al pămîntuiui?Asta nu ştiam. Toate presupunerile mise păreau însă posibile şi trebuia să fiivînător de balene ca să poţi spera să-ţirecucereşti libertatea.

Privindu-l pe Ned Land, băgai deseamă că pe măsură ce se gîndea de-venea tot mai nervos. Auzeam cum totmai mult i se umplea gîtlejul de în-jurături şi vedeam cum mişcările îidevin tot mai ameninţătoare. Se ridicaşi se învîrtea ca o fiară în cuşcă, lovindpereţii cu picioarele şi cu pumnii. Iartimpul trecea, foamea ne rodea de-a

164/1002

binelea, stewardul nu dădea nici unsemn de viaţă şi ni se părea că dacăîntr-adevăr avea cineva vreo intenţiebună în privinţa noastră, apoi acelauitase de noi.

Ned Land, chinuit de foame, se în-furia şi înjura tot mai mult, şi, cutoate că-mi dăduse cuvîntul, mătemeam că va izbucni în clipa în carese va găsi faţă în faţă cu vreunul dinoamenii echipajului.

Mai trecură două ore, în care timpfuria canadianului crescu. Chema şistriga zadarnic. Pereţii de metal erausurzi. N-auzeam nici un sunet înăun-trul acelui vas, care părea mort. Dacăs-ar fi mişcat, măcar aş fi simţitbătăile elicei. Dar pesemne că vasul sescufundase în adîncul apelor, de aceealiniştea era atît de mare, încît deveniseînspăimîntătoare!

165/1002

Şi cum îmi dădeam din ce în cemai mult seama că sîntem părăsiţi,uitaţi în fundul celulei noastre, nici numai îndrăzneam să mă gîndesc cîttimp va ţine starea aceasta. Nădejdile,pe care întîlnirea cu comandantul va-sului mi le trezise, se năruiră una cîteuna. Privirea calmă a omului aceluia,înfăţişarea lui mărinimoasă, nobleţeapurtării sale, toate mi se şterseră dinminte. Începusem să văd cu alţi ochipersonajul acela ciudat, să mi-l în-chipui aşa cum poate era: neîndurăt-or, crud. Simţeam că nu are în el nim-ic omenesc, că nu cunoaşte mila, căeste un duşman înverşunat al se-menilor săi, cărora le jurase o urăveşnică.

Dar avea oare să ne lase să pierimînchişi în cuşca asta strîmtă, pradănălucirilor îngrozitoare spre care teîmpinge foamea înverşunată? Gîndul

166/1002

acesta groaznic se întări atît de mult,încît simţii cum mă cuprinde o spaimăde neînchipuit. Conseil rămînea lin-iştit; Ned Land era în culmea furiei.

Deodată se auzi un zgomot. Pepodeaua de metal răsunară paşi, ză-voarele fură trase, uşa se deschise şiapăru stewardul. Înainte de-a puteaface vreo mişcare ca să-l opresc, cana-dianul se şi aruncase asupra lui; îltrîntise şi-l strîngea cu putere de gît.Stewardul se înăbuşea sub mîna-iputernică.

Tocmai cînd Conseil se căznea săîndepărteze mîinile vînătorului de pegîtul victimei, aproape sufocată, şicînd eu mă pregăteam să fac acelaşilucru, am rămas încremenit auzindaceste cuvinte pronunţate în limbafranceză:

167/1002

— Linişteşte-te, meştere Land, iardumneavoastră, domnule profesor,aveţi bunătatea de a mă asculta.

Capitolul X OMUL MĂRILOR

Cel care vorbise era comandantulvasului.

Auzindu-l, Ned Land se ridică. Deîndată ce stăpînul său îi făcu un semnsă plece, stewardul ieşi, aproape sug-rumat şi abia ţinîndu-se pe picioare.Atît de mare era autoritatea comand-antului asupra oamenilor săi, încîtstewardul nu făcu nici un gest princare să lase să se vadă ura ce o simţeaîmpotriva canadianului. Conseil, dedata asta curios, fără să-şi dea seama,iar eu, uimit, aşteptam tăcuţideznodămîntul acestei scene.

168/1002

Sprijinit de colţul mesei, cu braţeleîncrucişate, comandantul ne privi cucea mai mare atenţie. Stătea oare încumpănă dacă să ne vorbească saunu? îi părea rău de cuvintele rostite înfranţuzeşte? S-ar fi putut crede că da.

După cîteva clipe de linişte, pecare nimeni dintre noi nu se gîndea săo tulbure, comandantul ne spuse cu ovoce calmă şi pătrunzătoare:

— Domnilor, cunosc la fel de binefranceza, engleza, germana şi latina.Aş fi putut deci să vă răspund chiar dela prima noastră întîlnire, dar am vrutmai întîi să vă cunosc şi apoi săchibzuiesc. Povestea dumneavoastră,pe care am ascultat-o de patru ori, şicare de fiecare dată a avut un conţinutcu totul asemănător, mi-a arătat cinesînteţi. Ştiu acum că întîmplarea m-apus în faţa domnului Pierre Aronnax,profesor de istorie naturală la Muzeul

169/1002

din Paris, trimis într-o misiune ştiinţi-fică în străinătate, a lui Conseil, omulsău de serviciu, şi a lui Ned Land, ca-nadian prin naştere, vînător de balenepe fregata Abraham Lincoln, din flotaStatelor Unite ale Americii.

Mă înclinai, în semn de aprobare;întrucît comandantul nu-mi pusesenici o întrebare, n-aveam ce-irăspunde. Omul acesta vorbeafranceza curent, fără accent străin.Frazele sale erau limpezi, cuvintele ex-acte, uşurinţa de a se exprima remarc-abilă. Dar cu toate astea «am simţit» cănu aveam în faţa mea un compatriot.El urmă:

— Socotiţi, fără îndoială, domnilor,că a trecut cam multă vreme de laprima vizită pe care v-am făcut-o. În-să, după ce am aflat cine sînteţi, amdorit să chibzuiesc asupra hotărîrii pecare o voi lua în privinţa

170/1002

dumneavoastră. Am stat mult la îndoi-ală. Împrejurări nenorocite v-au adusîn faţa unui om care a rupt oricelegătură cu omenirea. Aţi venit să-mitulburaţi liniştea...

— Fără voia noastră, spusei eu.— Fără voie? întrebă necunos-

cutul, ridicînd puţin vocea. Cum,Abraham Lincoln mă urmăreşte fărăvoie în toate mările? Fără voie v-aţi îm-barcat dumneavoastră pe fregată?Fără voie mi-aţi bombardat vasul şi totfără voie Ned Land şi-a aruncat cangeaasupra lui?

Am înţeles că sub vorbele lui seascunde o mînie abia stăpînită. Desig-ur însă că aveam de dat un răspuns latoate aceste învinuiri, ceea ce şi făcui:

— Domnule, i-am spus, fără îndoi-ală că nu cunoaşteţi discuţiile care auavut loc în America şi Europa înprivinţa dumneavoastră. Nu ştiaţi că

171/1002

numeroasele accidente, datorită cioc-nirilor cu aparatul dumneavoastrăsubmarin, au alarmat opinia publicăde pe cele două continente. Nu vă maiînşir presupunerile fără număr princare se încerca lămurirea acestui feno-men ciudat, căruia numai dum-neavoastră îi cunoaşteţi taina. Dar săştiţi că, urmărindu-vă pînă la mar-ginile Pacificului, Abraham Lincoln cre-dea că vînează un monstru marinputernic, de care oceanul trebuiacurăţat cu orice preţ.

Un zîmbet uşor apăru pe chipulcomandantului; apoi el spuse pe unton liniştit:

— Domnule Aronnax, aţi puteaafirma că fregata dumneavoastră n-arfi urmărit şi bombardat chiar şi un vassubmarin, nu numai un monstru? În-trebarea aceasta mă puse în în-curcătură, fiindcă comandantul

172/1002

Farragut n-ar fi şovăit, ci ar fi socotitcă este de datoria lui să nimicească unasemenea aparat, cum ar fi nimicit,dealtfel, şi un narval gigantic.

— Acum înţelegeţi, domnule, reluănecunoscutul, de ce am dreptul să văprivesc ca pe nişte duşmani.

N-am mai spus nimic. Ce rost maiare o discuţie, cînd forţa poate să dis-trugă cele mai bune dovezi?

— Am şovăit multă vreme, reluăcomandantul. Nimic nu mă obligă săvă dau ospitalitate. Dacă ar fi trebuitsă mă despart de dumneavoastră, numai aveam de ce să vă revăd. Puteamsă vă urc pe puntea vasului care v-aservit de adăpost, să mă scufund înapă şi să uit că aţi existat cîndva. N-arfi fost dreptul meu?

— Ar fi fost poate dreptul unui săl-batic, îi răspunsei, nu al unui omcivilizat.

173/1002

— Domnule profesor, replică cuvioiciune comandantul, eu nu sîntceea ce dumneavoastră numiţi un omcivilizat. M-am rupt de întreaga lumepentru motive pe care numai eu amdreptul să le judec; nu mai ascult decide regulile lumii şi vă poftesc să nu mile mai amintiţi niciodată.

Cuvintele acestea mi-au fost spuserăspicat. Ochii necunoscutuluiscăpărară fulgere de mînie şi dispreţ şimi-am dat seama că omul acesta tre-buie să fi avut un trecut înfricoşător.Nu numai că trăia în afara legiloromeneşti, dar se afla în afara oricăreiputinţe de a fi tras la răspundere. Cinear fi îndrăznit să-l urmărească în fun-dul mărilor cînd, chiar la suprafaţalor, el putea să zădărnicească orice s-ar fi încercat împotriva lui? Ce navă arfi fost în stare să ţină piept atacurilorsubmarinului? Ce cuirasă, oricît ar fi

174/1002

fost ea de solidă, ar fi rezistat lovitur-ilor monstrului de metal? Nici un omnu putea să-i ceară socoteală pentrufaptele sale. Toate acestea îmi trecurăfulgerător prin minte, pe cînd ciudatulcomandant tăcea, cufundat în gîn-durile sale. Mă uitam la el cu unamestec de spaimă şi de curiozitate,aşa cum, fără îndoială, Edip se uitasela Sfinx. După o tăcere destul deîndelungată, comandantul începu dinnou să vorbească:

— După cum vă spuneam, întîiam şovăit; dar m-am gîndit că propriulmeu interes ar putea să se împace cuacea milă firească, la care orice făp-tură omenească are dreptul. Fiindcăsoarta v-a aruncat pe vasul meu, veţirămîne aici. Veţi fi liberi, dar în schim-bul acestei libertăţi, care dealtfel nu vafi deplină, vă cer o singură condiţie,îmi este de ajuns cuvîntul

175/1002

dumneavoastră de onoare că vă veţisupune ei.

— Spuneţi-ne despre ce estevorba, domnule; îmi închipui că este ocondiţie pe care orice om cinstit opoate primi.

— Da, domnule. Iat-o: s-ar puteaca unele întîmplări neprevăzute să măsilească să vă ţin închişi cîteva ceasurisau cîteva zile în cabinele dum-neavoastră! Deoarece doresc să nu fo-losesc niciodată forţa, aştept de ladumneavoastră, într-un asemenea caz,mai mult decît în toate celelalte, o as-cultare absolută. Făcînd aşa, văscutesc de orice răspundere, fiindcăeu sînt acela care trebuie să văîmpiedice să vedeţi ceea ce nu trebuiesă fie văzut. Primiţi condiţia mea?

Pe bord se petreceau deci lucruridestul de ciudate, care nu trebuiau săfie văzute de cei ce nu se aflau în afara

176/1002

legilor societăţii! Aceasta nu avea să fiecea mai mică dintre surprizele pe caremi le pregătea viitorul!

— Primim, răspunsei eu. Dar v-aşcere îngăduinţa să vă pun o întrebare;una singură.

— Vorbiţi, domnule.— Mi-aţi spus că vom fi liberi pe

bord.— Cu desăvîrşire.— Aş dori să vă întreb: ce

înţelegeţi prin această libertate?— Libertatea de a străbate vasul

în lung şi în lat, de a privi, de a ob-serva chiar tot ceea ce se petrece aici,în afara unor rare împrejurări, însfîrşit, libertatea de care ne bucurămnoi înşine, tovarăşii mei şi cu mine.

Vedeam bine că nu ne înţelegemdeloc.

— Daţi-mi voie, reluai eu, daraceastă libertate nu e alta decît aceea

177/1002

pe care o are orice prizonier de a-şistrăbate închisoarea! Ea nu ne ajunge.

— Va trebui totuşi să vă mulţumiţicu ea.

— Cum, să nu ne mai vedem ni-ciodată ţara, prietenii, rudele?

— Da, domnule.— Ei, asta-i! strigă Ned Land.

Dacă e vorba aşa, atunci pentru nimicîn lume nu-mi dau cuvîntul că nu voiîncerca să scap de aici.

— Nici nu ţi-l cer, meştere Land!răspunse cu răceală comandantul.

— Domnule, spusei eu,neputîndu-mi stăpîni mînia, dum-neavoastră abuzaţi de situaţia în carene aflăm! Asta-i cruzime!

— Nu, domnule, asta estebunătate! Nu sînteţi decît prizonieriimei, în urma unei lupte! Deşi aşputea, cu un singur cuvînt, să vă scu-fund în adîncurile oceanului, vă ţin

178/1002

lîngă mine. Dumneavoastră sînteţi ceicare m-aţi atacat! Dumneavoastră sîn-teţi cei care aţi venit să smulgeţi tainavieţii mele, pe care nici un om pe lumenu trebuie să o pătrundă! Şi credeţi căam să vă trimit iarăşi pe pămînt, undenimeni nu trebuie să mă cunoască?Niciodată! Dacă vă ţin aici, nu o facdin plăcere, ci din nevoia de a măapăra pe mine însumi.

Cuvintele acestea vădeau dinpartea comandantului o încăpăţînareîmpotriva căreia nu era nimic de făcut.

— Prin urmare, domnule, îl între-bai eu, ne siliţi pur şi simplu săalegem între viaţă şi moarte?

— Întocmai!— Dragi prieteni, le spusei to-

varăşilor mei, în situaţia aceasta, numai avem ce răspunde. Dar nici uncuvînt nu ne leagă de stăpînul acestuivas.

179/1002

— Într-adevăr, nici unul, domnule!spuse necunoscutul. Apoi, cu o vocemai blîndă, adăugă: Şi acum, daţi-mivoie să isprăvesc ceea ce voiam să văspun. Pe dumneavoastră, domnuleAronnax, vă cunosc. Cel puţin dum-neavoastră, dacă nu şi tovarăşii dum-neavoastră, nu veţi avea poate să văplîngeţi prea mult de întîmplarea carev-a legat de soarta mea. Printre cărţilecare mă ajută în studiile ce mă atragîndeosebi, veţi găsi şi lucrarea pe careaţi publicat-o despre adîncurilemărilor. Am citit-o de multe ori. Aţidus cercetările pînă unde v-a îngăduitştiinţa pămîntească. Dar nu ştiţi totul,n-aţi văzut totul. Daţi-mi voie să văspun că nu veţi regreta timpul pe careîl veţi petrece pe bordul vasului meu.Veţi călători prin ţara minunilor. Veţifi de-acum înainte uluit. Vă veţi plictisicu greu de priveliştea pe care o veţi

180/1002

avea neîncetat în faţa ochilor. Am degînd să fac din nou înconjurul lumiisubmarine, pentru a revedea — cineştie, poate pentru ultima dată — tot ceam putut să studiez în fundul mărilorpe care le-am străbătut de atîtea ori, şidumneavoastră veţi fi tovarăşul meude studii. De astăzi înainte veţi intraîntr-o lume nouă, veţi vedea ce n-avăzut încă nici un om — fără a măpune la socoteală pe mine şi pe to-varăşii mei — şi datorită mie planetanoastră vă va dezvălui ultimele eitaine.

Nu pot tăgădui că vorbele comand-antului mă mişcară adînc. Îmi ghiciseslăbiciunea, aşa că uitai pentru o clipăcă vederea acelor lucruri minunate nuputea să preţuiască nici pe departe cîtlibertatea pierdută. Dealtfel, măbizuiam pe viitor care putea să

181/1002

descurce lucrurile. De aceea mămulţumii să-i răspund:

— Domnule, deşi aţi rupt-o cuomenirea, nădăjduiesc că nu sînteţilipsit de orice simţire omenească. Noinu sîntem decît nişte naufragiaţi,primiţi de milă pe bordul vasului dum-neavoastră; lucrul acesta nu-l vomuita. Cît despre mine, îmi dau seamacă dacă interesul pentru ştiinţă arputea nimici pînă şi nevoia de liber-tate, atunci întîlnirea noastră ar puteasă-mi aducă o mare răsplată.

Credeam că acum comandantulîmi va întinde mîna pentru a pecetluiînţelegerea noastră. Dar n-a făcut-o.Îmi păru rău pentru el. În clipa cîndomul acesta ciudat voia să plece, i-amspus:

— Îngăduiţi-mi încă o întrebare.Cum vă numiţi ?

182/1002

— Pentru dumneavoastră, dom-nule, nu sînt decît căpitanul Nemo. Iardumneavoastră şi tovarăşii dum-neavoastră nu sînteţi pentru minedecît nişte călători de pe Nautilus.

Căpitanul Nemo chemă un stew-ard şi îi dădu diferite ordine, în limbaaceea ciudată pe care n-o cunoşteam.Apoi, întorcîndu-se către canadian şiConseil, le spuse:

— Vă rog să-l urmaţi pe omulacesta, care vă va conduce în cabinadumneavoastră unde vă aşteaptămasa.

— Bucuroşi! răspunse vînătorul debalene.

Apoi, împreună cu Conseil, părăsiîncăperea în care fusesem închişi maimult de treizeci de ore.

— Şi acum, domnule Aronnax, de-junul nostru este gata. Daţi-mi voie sămerg înainte, ca să vă arăt drumul.

183/1002

— La ordinele dumneavoastră,domnule căpitan. Îl urmai pe căpit-anul Nemo şi, de cum am trecutpragul, am pătruns într-un coridor lu-minat electric, asemănător celor de pevapoare. După vreo zece metri, o adoua uşă se deschise în faţa mea.

Am intrat atunci într-o sufrageriemobilată şi împodobită cu gust, dar şicu sobrietate. În cele două capete alesălii străjuiau bufete înalte de stejarcu încrustaţii şi ornamente de abanos;pe rafturile lor străluceau faianţe,porţelanuri şi sticlării nepreţuite. Ve-sela licărea sub razele pornite dintr-unplafon luminos, ale cărui picturi min-unate cerneau şi îndulceau totodatălumina prea orbitoare. În mijlocul săliise afla o masă încărcată cu bunătăţi.Căpitanul Nemo îmi arătă scaunul.

— Luaţi loc, vă rog, îmi spuse el, şimîncaţi; trebuie să vă fie tare foame.

184/1002

Dejunul era alcătuit din cîteva fe-luri de mîncare, făcute numai din ali-mente care se puteau găsi în mare, şidin alte cîteva feluri a căror natură şiprovenienţă n-am putut-o ghici. Tre-buie să mărturisesc că erau bune, deşiaveau un gust deosebit cu care,dealtfel, m-am deprins destul de re-pede. Mîncărurile acestea mi s-aupărut bogate în fosfor, de aceea măgîndii că sînt tot de origine marină.

Căpitanul Nemo mă privea. Nu l-am întrebat nimic, dar pesemne că mi-a ghicit gîndurile, pentru că mi-arăspuns singur la întrebările pe careaş fi dorit neapărat să i le pun:

— Cu toate că o mare parte dinmîncăruri vă este necunoscută, îmizise el, puteţi să luaţi fără nici oteamă: sînt cît se poate de sănătoaseşi de hrănitoare. Eu am renunţat demult la hrana de pe pămînt şi, iată,

185/1002

mă simt foarte bine. Echipajul sehrăneşte la fel ca mine şi se simteminunat.

— Va să zică, toate aceste ali-mente sînt roadele mării ?

— Da, domnule profesor, mareaîmi dă tot ce am nevoie. Uneori întindplasele în urma vasului şi le scot atîtde pline, încît sînt gata să se rupă. Al-teori vînez în locuri care par de neat-ins pentru om şi gonesc vînatul prinpăduri submarine. Turmele mele, ca şiacelea ale legendarului Neptun, pascfără teamă pe cîmpiile nesfîrşite aleoceanului.

Privindu-l pe căpitanul Nemo cuoarecare uimire, îi răspunsei:

— Înţeleg foarte bine, domnule, căprindeţi cu plasele peşti minunaţi;înţeleg ceva mai puţin cum puteţi săvînaţi în pădurile submarine; dar nu

186/1002

pricep deloc cum puteţi să n-aveţi lamasă o cît de mică bucăţică de carne.

— Şi totuşi, domnule, îmi răspun-se căpitanul Nemo, nu mănînc niciod-ată carnea animalelor terestre.

— Dar asta ce este? îl întrebai,arătîndu-i farfuria pe care mai eraucîteva felii de muşchi.

— Nu-i altceva decît muşchi debroască ţestoasă de mare. Iar ceea ceaţi crezut că este o tocană făcută dincarne de porc nu e în realitate decîtficat de delfin. Am un bucătar neîntre-cut, mai cu seamă cînd e vorba deconservat produsele oceanului. Vă rogsă gustaţi din toate. Iată aici nişteconserve de holoturii, despre care unmalaez ar spune că n-au egal în lume;iată o smîntînă făcută din lapte decetaceu şi zahăr scos din fucusul uriaşcare creşte în Marea Nordului; însfîrşit, încercaţi dulceaţa asta de

187/1002

anemone care nu e cu nimic mai pre-jos decît aceea făcută din cele maiplăcute fructe.

Gustam pe rînd, mai mult dincuriozitate decît de poftă, în timp cecăpitanul Nemo mă încînta cunemaipomenitele-i povestiri.

— Marea, domnule Aronnax, urmăel, marea aceasta nespus de darnică şinesecătuită, pe care aş asemăna-o cuo doică bună, nu numai că măhrăneşte, dar mă şi îmbracă. Stofelenoastre sînt ţesute din byssusul unoranumite scoici; culoarea le-o dă pur-pura, pe care o cunoşteau cei dinvremurile de demult, şi violetul scosdin aplysiile Mediteranei. Parfumurilepe care le veţi găsi pe masa de toaletădin cabina dumneavoastră sîntobţinute din distilarea unor plantemarine. Patul vă este făcut din cea maimoale iarbă de mare. Condeiul cu care

188/1002

veţi scrie este un fanon de balenă, iarcerneala nu-i altceva decît lichidul pecare îl produce sepia sau encornetul.Marea ne dă acum de toate, şi într-obună zi va primi înapoi toate darurileei!

— Se vede că vă place mult marea,domnule căpitan!

— Da, o iubesc! Pentru minemarea este totul! Ea acoperă şaptezecimi din globul pămîntesc. Adierea eieste curată şi sănătoasă.

E un deşert nemărginit, în careomul nu este niciodată singur, căci vi-aţa freamătă în jurul lui. Marea estepurtătoarea unei vieţi nemaivăzute şiminunate; e mişcare şi dragoste; esteinfinitul viu, cum a spus unul dintrepoeţii dumneavoastră. Şi într-adevăr,domnule profesor, în ea natura se ar-ată în cele trei regnuri — mineral, ve-getal şi animal. Ultimul este bogat

189/1002

reprezentat prin patru grupe dezoofite, prin trei clase de artropode,cinci clase de moluşte, prin trei clasede vertebrate, mamiferele, reptilele şinenumăratele legiuni de peşti, ordinnesfîrşit de animale care numără maimult de treisprezece mii de specii,dintre care abia o zecime trăieşte înapele dulci. Marea este rezervorul uri-aş al naturii. În mare găseşti linişteadesăvîrşită. Nici un despot nu ostăpîneşte. La suprafaţa ei, tiranii maipot să-şi folosească drepturile nele-giuite, mai pot să se bată, să semănînce unul pe altul, să aducă toategrozăviile de pe pămînt. Dar la treizecide picioare sub nivelul mării, puterealor încetează şi influenţa lor piere. Ah,domnule, trăiţi, trăiţi aici, în sînulmărilor! Aici nu am nici un stăpîn, aicimă simt cu adevărat liber!

190/1002

Căpitanul Nemo tăcu dintr-o dată,copleşit de înflăcărarea care-lcuprinsese. Trecuse oare dincolo decumpătarea sa obişnuită? Spuseseprea multe? Timp de cîteva minute else plimbă foarte agitat. Apoi, nervii i seliniştiră, iar chipul său îşi recapătărăceala obişnuită. Şi întorcîndu-sespre mine, căpitanul Nemo îmi spuse:

— Acum, domnule profesor, dacădoriţi să vizitaţi vasul Nautilus, vă staula dispoziţie.

Capitolul XI NAUTILUS

Căpitanul Nemo se ridică. Îlurmai. O uşă dublă se deschise încealaltă parte a sălii şi intrarăm într-ocameră la fel de mare ca aceea pe careo părăsisem.

191/1002

Era biblioteca. Dulapurile înaltede palisandru negru, cu încrustaţii dearamă, cu rafturi foarte mari, eraupline de cărţi, toate legate în acelaşifel. Rafturile se întindeau de-a lungulpereţilor, terminîndu-se în partea dejos cu divane largi, nespus de odih-nitoare, îmbrăcate în piele cafenie. Pelîngă divane erau aşezate pupitreuşoare, care se mişcau după cumvoiai, apropiindu-le sau depărtîndu-leca să poţi pune cărţile pe ele în timpulcititului. În mijlocul camerei se înălţao masă enormă, plină cu broşuri,printre care se vedeau şi cîteva ziarecam vechi. Patru globuri mate,aproape pierdute printre ornamenteleplafonului, scăldau în lumina lor elec-trică unitatea atît de armonioasă şi cuatîta măiestrie orînduită a încăperii.Priveam toate mut de admiraţie şi nu-mi venea să-mi cred ochilor.

192/1002

— Căpitane Nemo, îi spusei gazdeimele, care se întinsese pe un divan,biblioteca dumneavoastră ar puteaface cinste oricărui palat de pe glob, şimă gîndesc cu uimire cum de aţiputut-o aduce pînă în adîncul mărilor.

— Unde aş putea găsi mai multăsingurătate, mai multă linişte, dom-nule profesor? răspunse căpitanulNemo. În cabinetul dumneavoastră delucru de la Muzeu găsiţi o linişte atîtde deplină?

— Nu, domnule, şi trebuie să văspun că este cu mult mai sărac decîtal dumneavoastră. Aveţi aici şase sauşapte mii de volume...

— Douăsprezece mii, domnuleAronnax. Sînt singurele mele legăturicu pămîntul. Dar lumea a încetat sămai existe pentru mine în clipa în careNautilus s-a afundat pentru primaoară în adîncul apelor. În ziua aceea

193/1002

mi-am cumpărat ultimele volume, ul-timele broşuri, ultimele ziare, şi deatunci îmi spun că omenirea n-a maigîndit şi n-a mai scris nimic. Acestecărţi, domnule profesor, vă stau ladispoziţie şi le puteţi folosi oricînd dor-iţi. Îi mulţumii căpitanului şi măapropiai de rafturile bibliotecii. Erauacolo, din belşug, cărţi ştiinţifice, demorală şi de literatură, scrise în toatelimbile, dar n-am văzut nici un tratatde economie politică; se părea căacestea sînt interzise cu străşnicie pevas. Un amănunt m-a mirat: cărţile segăseau clasate fără a se ţine seama delimba în care erau scrise, şi amestecullor dovedea că Nemo obişnuia săcitească orice volum îi cădea în mînă.

Printre ele am văzut capodoperelemaeştrilor vechi şi moderni, adică totceea ce omenirea a produs mai frumosîn istorie, poezie, roman şi ştiinţă de la

194/1002

Homer pînă la Victor Hugo, de laXenofon pînă la Michelet, de la Ra-belais pînă la George Sand. Darlucrările ştiinţifice erau cu mult mainumeroase decît toate celelalte; cărţilede mecanică, de balistică, hidrografie,meteorologie, geografie, geologie etc.ocupau un loc la fel de însemnat ca şicele de ştiinţe naturale, şi mi-am datseama că ele formau principala pre-ocupare a căpitanului. Am găsit acoloîntreaga operă a lui Humboldt şi a luiArago, lucrările lui Foucault, HenrySainte-Claire Deville, Chasles, Milne-Edwards, Quatrefages, Tyndall,Faraday, Berthelot, abatele Secchi,Petermann, ale comandantului Maury,ale lui Agassis etc, memoriileAcademiei de Ştiinţe, buletinele soci-etăţilor de geografie etc, şi la loc decinste cele două volume ale melecărora le datoram, poate, această

195/1002

primire destul de omenească dinpartea comandantului Nemo. Printreoperele lui Joseph Bertrand am găsitcartea intitulată «Fondatorii astronom-iei»; şi cum ştiam că ea apăruse încursul anului 1865, am putut deducecă Nautilus nu putuse fi construitînaintea acelei epoci.

Deci căpitanul Nemo îşi începuseviaţa submarină de cel mult trei ani.Mă gîndeam, dealtfel, că lucrări mairecente îmi vor îngădui să fixez dataexactă. Dar aveam tot timpul să Ie cer-cetez şi nu voiam să întîrzii plimbarea,printre minunăţiile de ţe Nautilus.

— Domnule, îi spusei căpitanului,vă mulţumesc foarte mult că mi-aţipus la dispoziţie biblioteca. În ea seaflă comori de ştiinţă de care mă voifolosi.

— Aici nu este numai biblioteca, cişi camera de fumat.

196/1002

— Camera de fumat?! mă miraieu. Aşadar, se poate fuma pe vas?

— Fără îndoială.— Atunci, domnule, trebuie să

cred că mai păstraţi încă legături cuHavana.

— Deloc! răspunse căpitanul.Luaţi ţigara asta, domnule Aronnax,şi, cu toate că nu vine din Havana, aresă vă placă foarte mult, dacă sînteţicunoscător.

Am luat ţigara oferită, a căreiformă amintea de ţigările englezeşti,cu singura deosebire că părea fabric-ată din foi de aur. Am aprins-o la jer-aticul aflat pe un frumos suport debronz şi am tras primele fumuri cunesaţul unui pătimaş care n-a fumatde două zile.

— E minunat, am spus, dar nu-itutun.

197/1002

— Nu, acest tutun nu e adus nicidin Havana şi nici din Orient. E un soide algă, bogată în nicotină, pe care ne-o dă marea, cu destulă zgîrcenie. Vămai pare rău după tutunul englezesc?

— Domnule căpitan, începînd deastăzi, îl dispreţuiesc.

— Fumaţi cîte ţigări vreţi, fără săvă mai gîndiţi la originea tutunului.Nu le-a controlat nici o regie, dar credcă nu sînt rele.

— Dimpotrivă.În clipa aceea căpitanul Nemo

deschise uşa ce se găsea în faţa celeiprin care intrasem în bibliotecă şi ampăşit într-un salon imens, iluminatcum nu se poate mai frumos.

Era o vastă încăpere, lungă dezece metri, lată de şase şi înaltă decinci. Din plafonul ei împodobit cu ar-abescuri fine, se răspîndea o luminălimpede şi blîndă deasupra tuturor

198/1002

minunăţiilor care se aflau în acestmuzeu. Căci ne găseam cu adevăratîntr-un muzeu, în care o mînă price-pută şi darnică adunase toate comorilenaturii şi artei, amestecîndu-le întreele cu acel gust artistic, care este pro-priu atelierelor de pictură.

Vreo treizeci de tablouri ale mar-ilor maeştri, în rame asemănătoare,despărţite unul de altul prin panopliistrălucitoare, împodobeau pereţiiacoperiţi de tapiserii cu un desensobru. Am văzut acolo pînze de ceamai mare valoare, dintre care pe unelele admirasem în colecţiile particularedin Europa şi la expoziţiile de pictură.Din diferitele şcoli ale vechilor maeştri,am văzut o madonă de Rafael, o fe-cioară de Leonardo da Vinci, o nimfăde Correggio, o femeie de Tizian, o ad-oraţie de Veronese, o înălţare de Mur-illo, un portret de Holbein, un călugăr

199/1002

de Velasquez, un martir de Ribeira, oserbare cîmpenească de Rubens, douăpeisaje flamande de Teniers, treitablouri mici în genul lui Gerard Dow,Mestu şi Paul Potter, două pînze deGericault şi Prudhon, cîteva peisajemarine de Backuysen şi Vernet.Printre operele pictorilor moderni, sevedeau tablouri semnate de Delacroix,Ingres, Decamp, Troyon, Meissonier,Daubigny etc. Cîteva miniaturi ad-mirabile de statui în marmură şibronz, după cele mai frumoase modeleale antichităţii, se înălţau pepiedestale în colţurile acestui minunatmuzeu. Uimirea pe care mi-o prezisesecomandantul lui Nautilus începuse sămă cuprindă.

— Domnule profesor, îmi spuse el,iertaţi-mă că vă primesc aşa, în neor-înduiala care domneşte aici.

200/1002

— Domnule căpitan, deşi nu în-cerc să ştiu cine sînteţi, îmi daţi voiesă recunosc în dumneavoastră unartist?

— Un amator, cel mult, domnule.Pe vremuri îmi plăcea să colecţionezaceste frumoase opere create de mînaomului. Eram un cercetător nesăţios,un scormonitor neostenit şi astfel amizbutit să adun cîteva lucruri de marevaloare. Sînt ultimele mele amintiridintr-o lume care pentru mine emoartă. În ochii mei, artiştii dum-neavoastră moderni au devenit tot atîtde vechi ca şi cei care au cîte două sautrei mii de ani de viaţă şi am începutsă-i confund. Marii maeştri nu auvîrstă.

Dar muzicienii aceştia? l-amîntrebat, arătîndu-i partituri de Weber,Rossini, Mozart, Beethoven, Haydn,Meyerbeer, Herold, Wagner, Gounod şi

201/1002

mulţi alţii, împrăştiate pe un marepian-orgă, ce se găsea într-un colţ alsalonului.

— Aceşti muzicieni, îmi răspunsecăpitanul Nemo, sînt contemporani cuOrfeu, căci pentru morţi nu existătimp, iar eu sînt mort ca şi ei, dom-nule profesor, tot atît de mort cît şiacei dintre prietenii dumneavoastrăcare se odihnesc acum la şase picioaresub pămînt.

Căpitanul tăcu, pierzîndu-se într-ovisare adîncă. Îl priveam tulburat,cercetîndu-i, fără să scot un cuvînt,înfăţişarea ciudată.

Sprijinit de colţul unei minunatemăsuţe de mozaic, cu privirea pier-dută, el nu mă mai vedea, părînd cămă uitase.

Respectîndu-i starea de rec-ulegere, am început să privesc curioz-ităţile care îmbogăţeau salonul.

202/1002

Pe lîngă operele de artă, rarităţilenaturii ocupau un loc foarte însemnat.Se găseau acolo îndeosebi plante,scoici şi alte roade ale oceanului, de-scoperite fără îndoială de însuşi căpit-anul Nemo. În mijlocul salonului, ofîntînă arteziană, iluminată electric, îşitrimitea apa într-o scoică imensă.Scoica aceasta, care adăpostise ceamai mare moluscă acefală, măsuraaproape şase metri jur împrejurulmarginilor ei rotunjite cu fineţe. Între-cea deci în mărime frumoasele tri-dacne, pe care Francisc I le primise îndar din partea republicii veneţiene şidin care biserica Saint-Supplice dinParis şi-a făcut două agheazmatareuriaşe. În preajma bazinului, în vitrineelegante, ţintuite cu armături dearama, erau clasificate şi etichetatecele mai preţioase produse ale mării pecare le-a putut vedea vreodată un

203/1002

naturalist. Vă închipuiţi cît am fost defericit în calitatea mea de profesor.

Se găseau acolo specimene foartecurioase de polipi şi echinoderme, celedouă grupe ale încrengăturii zoofitelor.

Un conchiliolog{9} mai pasionat s-ar fi extaziat, desigur, şi în faţa altorvitrine, şi mai numeroase, în care erauclasate specimenele din încrengăturamoluştelor. Am văzut acolo o colecţienepreţuită, pe care însă timpul nu-miîngăduie s-o descriu. În afara acestora,în despărţituri speciale, se desfăşurauşiraguri de perle nespus de frumoase,care străluceau sub lumina electrică,perle trandafirii, smulse din «pinele»Mării Roşii, perle verzi din haleotidul«iris», galbene, albastre, negre, prod-use curioase ale diverselor moluşte dintoate oceanele şi ale unor scoici de apădulce din nord; în sfîrşit, cîteva piese acăror valoare nu poate fi socotită şi

204/1002

care au fost produse de pintadinelecele mai rare. Unele dintre perle eraumai mari decît oul de porumbel; elepreţuiau cu mult mai mult decît aceeape care călătorul Tavernier o vîndusecu trei milioane şahului Persiei şi în-treceau perla imamului din Mascat, pecare o credeam fără seamăn în lumeaîntreagă.

Mi-am dat seama că valoareaacestei colecţii este cu neputinţă decalculat. Căpitanul Nemo trebuie să ficheltuit milioane ca să strîngă ase-menea obiecte de preţ, şi tocmai măîntrebam de unde avea atîţia bani casă-şi poată mulţumi dorinţele sale decolecţionar, cînd el îmi întrerupsegîndurile:

— Îmi cercetaţi scoicile, domnuleprofesor? într-adevăr, ele pot să inter-eseze pe un naturalist; dar pentrumine au un farmec în plus, căci le-am

205/1002

cules pe toate cu mîna mea şi pot săvă spun că nici o mare de pe glob nu arămas necercetată.

— Îmi dau seama, căpitane, îmidau seama cîtă plăcere simţiţiplimbîndu-vă printre asemenea co-mori, mai ales că vi le-aţi adunat sin-gur. Nici un muzeu din Europa nu sepoate mîndri cu o asemenea colecţiede produse ale oceanului. Dar dacăam atîta admiraţie pentru ele, nu ammai puţină nici pentru nava care lepoartă. Departe de mine gîndul de apătrunde în tainele dumneavoastră,însă mărturisesc că acest Nautilus,forţa motrice pe care o are în el, apar-atele cu ajutorul cărora este manevratşi care îi dau viaţă, toate acestea îmistîrnesc o curiozitate fără margini. Vădatîrnînd pe pereţii acestui salon nişteinstrumente a căror întrebuinţare îmieste necunoscută. Aş putea şti?...

206/1002

— Domnule Aronnax, îmi răspun-se căpitanul Nemo, v-am făgăduit căveţi fi liber pe bord şi, prin urmare, în-tregul Nautilus vă stă la dispoziţie.Puteţi deci să-l vizitaţi cu de-amănun-tul şi, dacă doriţi, voi fi cu cea maimare plăcere ghidul dumneavoastră.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc,domnule, dar nu vreau să abuzez debunăvoinţa dumneavoastră. Aş dorinumai să vă întreb la ce pot fi între-buinţate aceste instrumente de fizică.

— Domnule profesor, instrumenteasemănătoare se găsesc şi în cameramea, şi acolo voi avea onoarea să văexplic întrebuinţarea lor. Dar mai întîisă mergem să vedeţi cabina care văeste pregătită. Trebuie să ştiţi cum veţilocui pe bordul lui Nautilus.

L-am urmat pe căpitanul Nemo, şiprin una din uşile ce se aflau în fiecareperete al salonului am reintrat în

207/1002

coridoarele vasului. Căpitanul măconduse într-o cabină, care era, defapt, mai mult o cameră elegantă, cupat, toaletă şi alte mobile felurite.

Am mulţumit gazdei mele.— Camera dumneavoastră este

alături de a mea, îmi spuse eldeschizînd o uşă, iar a mea dă însalonul din care am ieşit.

Am intrat în camera căpitanului.Avea o înfăţişare severă, aproape mon-ahală: un pat de fier, o masă de lucruşi cîteva mobile pentru toaletă. Totulera luminat slab. Nimic confortabil;numai strictul necesar.

Căpitanul Nemo îmi arătă unscaun şi mă îndemnă:

— Luaţi loc, vă rog.M-am aşezat, iar el începu să-mi

vorbească.

208/1002

Capitolul XII TOTUL CUAJUTORUL ELECTRICITĂŢII

— Domnule, spuse căpitanulNemo, arătîndu-mi instrumenteleatîrnate pe pereţii camerei sale, iatăaparatele necesare pentru navigaţia luiNautilus. Aici, ca şi în salon, le amtoată vremea sub ochi şi ele îmi aratăpoziţia şi direcţia exactă a vasului, înmijlocul oceanului. Unele din ele văsînt cunoscute, cum este de pildă ter-mometrul, care arată temperatura va-sului; barometrul, care măsoară presi-unea aerului şi prezice schimbareavremii; higrometrul, care indică gradulde uscăciune al atmosferei; stormgla-sul, care anunţă furtunile; busola,care îmi arată direcţia; sextantul, cucare, după înălţimea soarelui, îmi dauseama de latitudinea la care ne aflăm;

209/1002

cronometrul, cu ajutorul căruia pot săcalculez longitudinea şi, în sfîrşit, lun-etele de zi şi noapte, prin care scrutezorizontul cînd Nautilus se ridică lasuprafaţă.

— Acestea sînt instrumenteobişnuite, îi răspunsei eu, şi le cunoscîntrebuinţarea. Dar mai văd altele carefolosesc fără îndoială nevoilor specialeale vasului. Cadranul acesta cu un acmobil nu e un manometru?

— Da, e un manometru. Pus încontact cu apa, el arată presiunea ei şiîmi dă totodată adîncimea la care neaflăm.

— Dar sondele acestea de tip nou?— Sînt sonde termometrice, care

îmi măsoară temperatura diferitelorstraturi de apă.

— Dar instrumentele acestea, acăror întrebuinţare n-o cunosc?

210/1002

— Aici, domnule profesor, trebuiesă vă dau cîteva lămuriri, spuse căpit-anul Nemo. Fiţi bun şi mă ascultaţi. Eltăcu cîteva clipe, apoi începu: Existăun element puternic, ascultător, rap-ida uşor de mînuit, bun la toate şi caredomneşte pe vas ca un stăpîn. Totul seface cu ajutorul lui. El mă luminează,mă încălzeşte şi e sufletul marinarilorde pe Nautilus. Acest element esteelectricitatea.

— Electricitatea? întrebai eu,nedumerit.

— Da, domnule.— Totuşi aveţi o foarte mare viteză

de mişcare, care nu se potriveşte deloccu puterea electricităţii. Pînă acum,puterea ei dinamică e încă destul deredusă şi n-a putut să dea decîtpuţină energie!

211/1002

— Domnule profesor, electricitateamea nu se aseamănă cu aceea a oa-menilor. Mai mult nu vă pot spune.

— Nici nu insist, domnule; măuimeşte însă faptul că aţi putut obţineun asemenea rezultat. Aş vrea să vămai pun doar o întrebare, la careputeţi să nu-mi răspundeţi dacă so-cotiţi că nu trebuie. Elementele pecare le folosiţi pentru a produce elec-tricitatea cred că se uzează repede.Zincul, de pildă, cum îl înlocuiţi, dacănu mai aveţi nici o legătură cupămîntul?

— Am să vă răspund. Mai întîi în-să vreau să vă spun că în fundulmărilor există mine de zinc, de fier, deargint şi de aur, care sînt sigur că arputea fi exploatate. Dar eu nu folosescmetalele pămîntului şi cer mării însăşimijloacele de a produce electricitatea.

— Mării ?

212/1002

— Da, domnule profesor, şi mijlo-acele nu mi-au lipsit. Aş fi putut, sta-bilind un circuit între mai multe firecufundate la adîncimi diferite, să obţinelectricitate prin variaţiile de temperat-ură la care erau supuse firele; ampreferat însă să folosesc un sistem maipractic.

— Care anume ?— Cunoaşteţi compoziţia apei de

mare. Într-o mie de grame se aflănouăzeci şi şase şi jumătate de sutimiapă şi aproape două sutimi şi douătreimi clorură de sodiu; apoi, o cantit-ate mică de clorură de magneziu şipotasiu, bromură de magneziu, sulfatde magneziu şi carbonat de calciu.După cum vedeţi, se găseşte destul demultă clorură de sodiu. Tocmai dinacest sodiu, pe care îl extrag din apamării, îmi compun elementele de caream nevoie.

213/1002

— Sodiu?— Da, domnule. Amestecat cu

mercur, dă un amalgam care ţine loculzincului în elementele Bunsen. Mer-curul nu se uzează niciodată. Numaisodiul se isprăveşte, dar marea îmi dăaltul. Trebuie să vă mai spun că pilelede sodiu sînt socotite ca fiind cele maiputernice şi că forţa lor electrometricăeste de două ori mai mare decît a pilel-or de zinc.

— Înţeleg foarte bine, căpitane,calităţile sodiului pentru condiţiile luiNautilus. Se găseşte în mare. Bun. Dartrebuie produs, trebuie extras. Cumfaceţi? Pilele dumneavoastră vă potservi la această extracţie; dar, dacă numă înşel, consumul de sodiu necesaraparatelor electrice ar întrece cu multcantitatea extrasă şi atunci ar în-semna să consumaţi mai mult decîtputeţi produce.

214/1002

— Întocmai, domnule profesor,numai că eu nu-l extrag prin pile, ciîntrebuinţez pur şi simplu căldura căr-bunilor de pămînt.

— De pămînt? întrebai eu,apăsînd asupra ultimului cuvînt.

— Să le spunem cărbuni de mare,dacă doriţi, răspunse căpitanul Nemo.

— Şi puteţi exploata minele sub-marine de huilă?

— Domnule Aronnax, mă veţivedea la lucru. Nu vă cer decît puţinărăbdare, fiindcă timp aveţi de ajuns deacum înainte. Amintiţi-vă numai atît:eu datorez tot oceanului; el îmi pro-duce electricitatea, şi electricitatea dăvasului căldură, lumină, mişcare, într-un cuvînt — viaţă.

— Sper că nu şi aerul pe care îlrespiraţi ?

— O, aş putea să-mi fabric aerulnecesar pentru respiraţie! Deocamdată

215/1002

însă este de prisos, pentru că mă urcla suprafaţa apei ori de cîte ori e ne-voie. Totuşi, dacă electricitatea nu-miprocură aerul pentru respirat, ea punecel puţin în mişcare pompe puternice,care îl înmagazinează în rezervoarespeciale, şi asta face ca la nevoie să-miprelungesc şederea în adîncurileapelor atît cît doresc.

— Domnule căpitan, răspunsei eu,nu pot decît să vă admir. Aţi descoper-it ceea ce oamenii vor descoperi şi ei,fără doar şi poate, cîndva, adevărataputere dinamică a electricităţii.

— Nu ştiu dacă o vor descoperivreodată, îmi răspunse cu răcealăcăpitanul Nemo. Oricum ar fi, dum-neavoastră cunoaşteţi de pe acumprima întrebuinţare pe care am dat-oacestei preţioase forţe. Ea ne lu-minează cu o egalitate şi o continuit-ate pe care lumina soarelui nu o are.

216/1002

Şi acum uitaţi-vă la ceasul acesta: esteelectric şi merge cu o regularitate ceîntrece pe aceea a celor mai bunecronometre. I-am împărţit cadranul îndouăzeci şi patru de ore, ca la ceas-urile italieneşti, căci pentru mine nuexistă nici zi, nici noapte, nici soare,nici lună, ci numai lumina artificialăpe care o duc cu mine în fundulmărilor. Priviţi, în clipa asta este orazece dimineaţa.

— Într-adevăr.— Să vă arăt o altă aplicare a elec-

tricităţii. Cadranul acesta, agăţat înfaţa noastră, arată viteza lui Nautilus.Un fir electric îl pune în legătură cuelicea, şi acul său îmi indică vitezareală a vasului. Iată, în clipa aceastamergem cu o viteză mijlocie de cincis-prezece mile pe oră.

— Minunat! răspunsei. Acumînţeleg, domnule căpitan, de ce

217/1002

întrebuinţaţi această energie, carepoate înlocui vîntul, apa şi aburii.

— N-am isprăvit încă, domnuleAronnax, spuse căpitanul, ridicîndu-se. Dacă binevoiţi să mă urmaţi, vomvizita partea de dinapoi a lui Nautilus.Într-adevăr, cunoşteam numai parteadin faţă a submarinului, a cărei îm-părţire exactă, mergînd dinspre centruspre vîrful care semăna cu un pinten,era următoarea: sufrageria de cincimetri, despărţită de bibliotecă printr-un perete etanş, adică un perete princare nu putea pătrunde apa, bibliotecade cinci metri, salonul cel mare dezece metri, despărţit de cameracăpitanului printr-un al doilea pereteetanş, camera căpitanului de cincimetri, a mea de doi şi jumătate şi, însfîrşit, un rezervor de aer de şaptemetri şi jumătate, care se întindeapînă la prova. În total, o lungime de

218/1002

treizeci şi cinci de metri. Pereţii etanşiaveau uşi care se închideau ermetic cuajutorul unor dopuri de cauciuc, înaşa fel încît dădeau vasului siguranţădeplină în cazul cînd s-ar fi produs oinundaţie. Îl urmai pe căpitanul Nemoprin mai multe coridoare, pînă încentrul lui Nautilus. Acolo se afla unfel de fintînă aşezată între doi pereţietanşi. O scară de fier fixată în pereteurca spre partea de sus a vasului. Amîntrebat pe căpitan la ce servea scaraaceea.

— Duce la luntre, îmi răspunse el.— Cum, aveţi o luntre? mă mirai

eu.— Fără îndoială. O luntre cît se

poate de bună, uşoară şi făcută în aşafel, încît să nu se poată scufunda. Eane serveşte la plimbare şi pescuit.

219/1002

— Desigur că atunci cînd vreţi săo folosiţi trebuie să reveniţi neapăratla suprafaţa apei?

— Deloc. Luntrea este lipită departea superioară a învelişului luiNautilus, fixată cu buloane solide, şiocupă o cavitate făcută anume ca s-oadăpostească. Ea este acoperită în în-tregime: apa nu poate pătrunde delocîntr-însa. Scara duce la o deschizăturăprin care poate trece un om, făcută înperetele vasului, şi care corespunde cuo deschizătură asemănătoare, făcutăîn coasta luntrii. Prin această dublădeschizătură se poate intra în luntre.Cînd deschizătura de pe Nautilus seînchide, o închid şi pe cea a luntrii cuajutorul unor aparate de presiune;dau drumul buloanelor şi luntrea seridică cu o iuţeală uimitoare la supra-faţa mării; atunci deschid panourile,care pînă atunci au fost închise cu

220/1002

grijă, îmi instalez catargul, ridic pîn-zele sau iau vîslele şi pornesc laplimbare.

— Dar cum vă întoarceţi la bord?— Nu mă întorc, domnule Aron-

nax. Nautilus vine să mă ia.— Cînd vreţi dumneavoastră?— Da, cînd vreau eu. Sînt legat de

el printr-un fir electric. Trimit o tele-gramă şi gata.

— Într-adevăr, spusei eu, ameţitde atîtea minuni, e foarte simplu!După ce am trecut pe lîngă scara ceducea pe punte, am văzut o cabinălungă de doi metri, în care Conseil şiNed Land erau foarte ocupaţi să în-fulece mîncărurile care tocmai li seserviseră. Am ajuns apoi la uşa uneibucătării lungi de trei metri, situatăîntre încăpătoarele săli de mese alevasului.

221/1002

Electricitatea, mai puternică şimai ascultătoare chiar decît aburul,făcea aici toate operaţiile necesare.Firele întinse pînă sub cuptoareîncălzeau nişte plăci de platină, cedădeau o căldură constantă.

Ele încălzeau de asemenea apar-atele de distilat, care, prin vaporizaredădeau o apă de băut minunată. Lîngăbucătărie se afla o sală de baie con-fortabilă, din ale cărei robinete curgeaapă rece sau caldă, după dorinţă.

După bucătărie venea sala ech-ipajului, lungă de cinci metri. Uşa însăera închisă; dacă aş fi putut priviînăuntru, mi-aş fi putut da seama,după modul în care fusese amenajată,de cîţi oameni era nevoie pentrumanevrarea vasului. În fund se ridicaun al patrulea perete etanş, des-părţind sala echipajului de salamaşinilor. Am deschis o uşă şi m-am

222/1002

pomenit în compartimentul în carecăpitanul Nemo — inginer neîntrecut— instalase cu dibăcie aparatele delocomoţie.

Sala maşinilor, viu luminată, aveao lungime de cel puţin douăzeci demetri. Ea era, fireşte, împărţită îndouă; prima parte cuprindea elemen-tele producătoare de electricitate, iarcea de a doua, mecanismul care puneaîn mişcare elicea.

La început am fost surprins demirosul deosebit care umpleaîncăperea. Căpitanul Nemo băgă deseamă lucrul acesta:

— Miroase gazul, produs din pri-cină că întrebuinţăm sodiu; este unneajuns fără însemnătate. Dealtfel, înfiecare dimineaţă ridicăm vasul lasuprafaţă pentru a-l aerisi.

Vă închipuiţi cu cît interes am cer-cetat maşinile lui Nautilus,

223/1002

— După cum vedeţi, îmi spusecăpitanul Nemo, folosesc elementeleBunsen şi nu Ruhmkorff, care sîntprea slabe. Elementele Bunsen nu sîntnumeroase, dar sînt mari şi puternice,ceea ce e mult mai bine, după cum m-a convins experienţa proprie. Electri-citatea produsă este îndrumată cătrepartea de dinapoi a vasului, unde, prinnişte electromagneţi mari, acţioneazăun anumit sistem de pîrghii şi de an-grenaje care pun în mişcare arboreleelicei. Elicea are un diametru de şasemetri şi calcă şapte metri şi jumătate,putînd să facă pînă la o sută douăzecide turaţii pe secundă.

— Şi ce viteză obţineţi?— Cincizeci de mile pe oră.Vedeam bine că mă aflu în faţa

unei taine, dar n-am stăruit s-o aflu.Cum putea electricitatea să acţionezecu atîta putere? De unde se năştea

224/1002

forţa aceasta aproape nemărginită? Nucumva dintr-o tensiune excesivăobţinută cu ajutorul unor bobine detip nou? Sau poate că taina eracuprinsă în modul de transmitere aforţei, care putea fi sporită la infinitprintr-un sistem de pîrghii încănecunoscut?{10} Nu puteam înţelege.

— Căpitane Nemo, spusei eu, con-stat rezultatele, dar nu încerc să mi leexplic. Am văzut cum manevraNautilus în faţa lui Abraham Lincoln.În ce priveşte viteza lui, sînt cu totullămurit. Dar nu-i de ajuns să înaintezicu viteză, trebuie să ştii şi încotroporneşti! Trebuie să te poţi îndrepta ladreapta, la stînga, în sus, în jos! Şi măîntreb: cum puteţi oare atinge marileadîncimi, unde întîlneşti o rezistenţăcrescîndă, care ajunge la sute de at-mosfere? Cum puteţi apoi să vă urcaţidin nou la suprafaţa oceanului? Şi, în

225/1002

sfîrşit, cum vă puteţi menţine laadîncimea care vă convine? Sînt poateprea curios întrebîndu-vă toateacestea?

— Deloc, domnule profesor, îmirăspunse căpitanul, după o uşoarăşovăire, căci tot nu veţi mai părăsi ni-ciodată vasul acesta. Poftiţi în salon —el este adevăratul nostru cabinet delucru — şi acolo, veţi afla tot ce tre-buie să ştiţi despre Nautilus!

Capitolul XIII CÎTEVA CIFRE

O clipă mai tîrziu eram aşezaţi peun divan în salon şi fumam. Căpitanulîmi arătă un desen, care înfăţişaschema vasului în secţiune transvers-ală şi longitudinală, şi-şi începu astfelexpunerea:

226/1002

— Iată, domnule Aronnax, difer-itele dimensiuni ale acestui vas. Dupăcum vedeţi, el este ca un cilindrufoarte alungit, ale cărui capete sîntconice. Are forma unei ţigări de foi,formă folosită, dealtfel, la Londra pen-tru mai multe construcţii de acelaşigen. Lungimea cilindrului de la uncapăt la celălalt este de şaptezeci demetri, iar diametrul său în partea ceamai umflată este de opt metri. Nu estedeci construit întru totul ca vasele decursă lungă, dar liniile sînt destul dealungite şi curbele destul de îndulcitepentru a putea străbate apa cu ceamai mare uşurinţă.

Cunoscînd aceste dimensiuni,puteţi afla printr-un calcul foarte sim-plu suprafaţa şi volumul lui Nautilus.Suprafaţa are o mie şi unsprezecemetri pătraţi şi patruzeci şi cinci desutimi; volumul, o mie cinci sute de

227/1002

metri cubi şi două zecimi — ceea ce în-seamnă că, atunci cînd este scufundatîn întregime, el deplasează saucîntăreşte o mie cinci sute de metricubi sau tone.

Cînd am făcut planurile acestuivas destinat navigaţiei submarine, amvrut să se scufunde în apă în proporţiede nouă zecimi, rămînînd afară numaicu o zecime. Prin urmare, el nu tre-buia să dislocuiască în aceste condiţiidecît nouă zecimi din volumul său,adică, să zicem, o mie trei sute cin-cizeci şi şase metri cubi şi patruzeci şiopt de sutimi, ceea ce înseamnă totatîtea tone. A trebuit deci să-l constru-iesc după dimensiunile arătate maisus, în aşa fel încît să nu depăşeascăaceastă greutate.

Nautilus are două învelişuri, unulinterior şi celălalt exterior, legate întreele prin traverse de fier în formă de T,

228/1002

care îi dau o tărie extraordinară. Dat-orită acestui fapt vasul rezistă ca unbloc, ca şi cum ar fi plin; marginea luinu se poate rupe; ea e unită prin în-săşi felul în care e făcută şi nu prinstrîngerea unor nituri; omogenitateaconstrucţiei vasului, datorită îmbinăriiperfecte a materialelor, îi dă putinţa săînfrunte mările cele mai furtunoase.

Atît învelişul dinafară cît şi celdinăuntru sînt fabricate din plăci deoţel, a căror densitate în raport cu apaeste de şapte pînă la opt zecimi.Primul are cinci centimetri grosime şicîntăreşte trei sute nouăzeci şi patrude tone şi optzeci şi şase sutimi. Aldoilea înveliş, împreună cu chila, în-altă de cincizeci de centimetri şi latăde douăzeci şi cinci, şi care cîntăreşteea singură şaizeci şi două de tone, lacare se adaugă maşinile, lestul, difer-itele accesorii şi amenajamente, ca şi

229/1002

panourile interioare, cîntăreşte laolaltănouă sute şaizeci şi una de tone şi şa-izeci şi două de sutimi, care, adunatecu cele trei sute nouăzeci şi patru detone şi optzeci şi şase de sutimi, dautotalul cerut de o mie trei sute cin-cizeci şi şase de tone şi patruzeci şiopt de sutimi. E limpede?

— Da, răspunsei eu.— Deci, reluă căpitanul, cînd

Nautilus pluteşte, el iese la suprafaţăcu o zecime. Aşa că, dacă am prevăzutrezervoare cu o capacitate egală cuaceastă zecime, deci care să conţină osută cincizeci de tone şi şaptezeci şidouă de sutimi, şi dacă le umplu cuapă, vasul, care dislocuieşte saucîntăreşte atunci o mie cinci suteşapte tone, se scufundă. Aşa se şiîntîmplă, domnule profesor. Acesterezervoare se află în partea de jos a va-sului. Deschid robinetele, rezervoarele

230/1002

se umplu şi vasul se scufundă, plutindla o adîncime mică sub nivelul apei.

— Bine, domnule căpitan, dar abiaacum ajungem la adevărata problemă.Că vă puteţi coborî la o mică adîncimesub nivelul apei, înţeleg. Dar cînd vreţisă vă scufundaţi la o adîncime maimare, nu întîmpină vasul o presiunecrescîndă şi deci nu suferă o apăsarede jos în sus, care poate fi evaluată lao atmosferă pentru fiecare treizeci depicioare de apă, deci un kilogram pecentimetru pătrat?

— Într-adevăr, domnule, aşa e.— Deci numai dacă ar avea o

greutate egală cu presiunea apei, va-sul ar putea să se coboare în adînc.

— Domnule profesor, nu trebuiesă confundaţi statica cu dinamica, fi-indcă puteţi face greşeli mari. Nu estegreu deloc să atingi adîncurile oceanu-lui, dat fiind că corpurile au tendinţa

231/1002

de a coborî. Vă rog să fiţi atent la ex-plicaţiile mele.

— Sînt cît se poate de atent, dom-nule căpitan.

— Cînd am calculat greutatea pecare trebuia să o dau vasului pentrua-l scufunda, m-am gîndit mai ales lareducerea de volum pe care o suferăapa mării pe măsură ce păturile devinmai adînci.

— Foarte adevărat! răspunsei eu.— După cum ştiţi, apa se

comprimă foarte puţin. După calculelecele mai recente, comprimarea ei at-inge abia patru sute treizeci şi şasezecimi de milionimi la o atmosferă,adică la fiecare treizeci de picioareadîncime. Dacă este vorba să cobor lao mie de metri, socotesc reducereavolumului la o presiune echivalentă cuaceea a unei coloane de apă de o miede metri, adică o presiune de o sută de

232/1002

atmosfere. Această reducere va fiatunci de patru sute treizeci şi şase desutimi de miimi. Trebuie deci sămăresc greutatea în aşa fel, încît vasulsă cîntărească o mie cinci sute treis-prezece tone şi şaptezeci şi şapte desutimi, în loc de o mie cinci sute şaptetone şi două zecimi. Adăugirea nu va fidecît de şase tone şi cincizeci şi şaptede sutimi.

— Numai atît?— Numai atît, domnule Aronnax.

Calculul este foarte uşor de verificat.Am rezervoare suplimentare, care potsă cuprindă o sută de tone. Nimic numă împiedică deci ca, fără nici o grijă,să cobor la mari adîncimi. Cînd vreausă mă urc la suprafaţa apei, e deajuns să scot această cantitate de apă,golind complet toate rezervoarele şiastfel Nautilus menţine la suprafaţă

233/1002

numai o zecime din capacitatea satotală.

La toate aceste raţionamentebazate pe cifre, nu mai aveam cerăspunde.

— Calculele dumneavoastră sîntjuste, domnule căpitan, îi spusei eu, şiar însemna să fiu de rea-credinţă casă le tăgăduiesc, fiindcă practica de zicu zi le întăreşte. Dar abia acum între-văd adevărata dificultate.

— Care, domnule?— Cînd sînteţi la o mie de metri

adîncime, pereţii vasului suportă opresiune de o sută de atmosfere. Or,dacă atunci vreţi să goliţi rezervoarelesuplimentare, ca să uşuraţi vasul şisă-i daţi putinţa să se urce la supra-faţă, pompele trebuie'să învingă presi-unea aceasta de o sută de atmosfere,care este de o sută de kilograme pe

234/1002

fiecare centimetru pătrat... Ar trebuideci o forţă...

— O forţă pe care numai electricit-atea putea să mi-o dea! se grăbi sărăspundă căpitanul Nemo. Vă repet,domnule, că puterea dinamică amaşinilor mele este aproape nemărgin-ită. Pompele lui Nautilus au o forţă ex-traordinară, pe care aţi avut ocazia săo verificaţi cînd am azvîrlit aceleenorme trombe de apă asupra luiAbraham Lincoln. Dealtfel, nu măservesc de rezervoarele suplimentaredecît pentru adîncimi de la o mie cincisute la două mii de metri, ca să-micruţ aparatele. Cînd vreau să cobor laadîncimi mari, la două sau trei leghesub apă, folosesc mijloace mai com-plicate, însă tot atît de bune.

— Care, domnule căpitan ?

235/1002

— Ca să înţelegeţi, trebuie să văexplic mai întîi cum este manevratNautilus.

— Sînt foarte nerăbdător s-o aflu.— Pentru a îndrepta vasul către

tribord sau spre babord, cu alte cu-vinte pentru a-l mişca pe un plan ori-zontal, mă servesc de o cîrmă obişnu-ită, cu safranul{11} larg, fixată îndărătuletamboului{12} şi care este pusă în miş-care de o roată şi de palancuri{13}. DarNautilus poate fi mişcat şi de jos în susşi de sus în jos, în linie verticală, cuajutorul a două planuri înclinate, fix-ate pe laturile lui la centrul de plutire,planuri mobile care pot lua toate poz-iţiile şi care se manevrează din interiorcu ajutorul unor pîrghii puternice.Dacă planurile sînt menţinute paralelcu vasul, acesta se mişcă orizontal.Dacă sînt înclinate, atunci vasul, dupăînclinare şi sub impulsul elicei, sau se

236/1002

scufundă urmînd o diagonală pe careo pot alungi după voie, sau se urcădupă aceeaşi diagonală. Cînd vreau sărevin mai repede la suprafaţă, oprescelicea, şi presiunea apei face caNautilus să se ridice vertical, ca un ba-lon umplut cu hidrogen care se înalţăcu iuţeală în aer.

— Minunat, domnule căpitan! ex-clamai eu. Dar cum poate cîrmaciul săurmeze, în mijlocul apelor, calea pecare o doriţi?

— Cîrmaciul este aşezat într-ocabină de sticlă, în partea superioarăa vasului; cabina aceasta este pre-văzută cu sticle lenticulare.

— Dar cum poate rezista sticla laasemenea presiuni?

— Foarte bine! Cristalul, care sesparge uşor cînd este lovit, are totuşi orezistenţă considerabilă. Cu ocazia un-or încercări de a pescui la lumină

237/1002

electrică, făcute în 1864 în mărileNordului, s-a văzut că unele plăci dincristal, care n-aveau decît şapte mili-metri grosime, au rezistat la presiunide şaisprezece atmosfere, lăsînd totod-ată să treacă prin ele raze caloriceputernice, a căror căldură era repartiz-ată inegal. Or, sticlele de care măservesc eu au douăzeci şi unu de cen-timetri la centru, deci sînt de treizecide ori mai groase.

— Înţeleg, căpitane Nemo, dar casă poţi vedea, trebuie ca lumina săalunge întunericul şi mă întreb cum sepoate ca în întunecimea apelor...

— În spatele cabinei cîrmaciuluise află un reflector electric foarteputernic, ale cărui raze lumineazămarea pe o distanţă de o jumătate demilă.

— Straşnic! Acum îmi explicfosforescenţa aşa-zisului cetaceu, care

238/1002

a dat atîta bătaie de cap savanţilor! Aşmai vrea să vă întreb dacă ciocnirealui Nautilus cu Scoţia, care a făcutatîta vîlvă, s-a datorat uneiîntîmplări...

— Numai întîmplării, domnuleAronnax. Mă aflam la doi metri adînci-me cînd a avut loc ciocnirea. Dealtfel,am văzut că nu s-a produs nici onenorocire.

— Este adevărat. Dar întîlnirea cuAbraham Lincoln?...

— Domnule profesor, îmi pare răude nava aceasta, care era una din celemai bune nave ale marinei americane,dar am fost atacat şi a trebuit să măapăr! Totuşi m-am mulţumit doar să oscot din luptă şi trag speranţa că îşi vaputea repara stricăciunile destul deuşor, în portul cel mai apropiat.

239/1002

— Ah, domnule căpitan, strigai euentuziasmat, într-adevăr Nautilus esteun vas extraordinar!

— Da, domnule profesor, răspunsecu emoţie căpitanul Nemo, şi potspune că-l iubesc ca şi cum ar fi copil-ul meu! Dacă pe vasele dum-neavoastră, supuse toanelor oceanu-lui, primejdia te ameninţă în oriceclipă, dacă navigînd pe ele apele te facdin capul locului să simţi sub tine abi-sul, după cum a spus-o aşa de bineolandezul Jansen, în schimb peNautilus nu te mai temi de nimic. Nute mai temi că nava poate fi turtită,pentru că învelişurile ei au tăriafierului; nu-ţi mai pasă că s-ar puteaşubrezi catargele, nici că pînzele arputea fi luate de vînt; nu mai tremuride grija cazanelor care ar putea plesnidin pricina presiunii aburului; nici deteama vreunui incendiu, fiindcă

240/1002

Nautilus e făcut din metal şi nu dinlemn; lipsa cărbunelui nu mai e oproblemă, fiindcă Nautilus e condus cuelectricitate; nu mai poate fi vorba deciocniri cu alte vase, fiindcă el singurpoate naviga la asemenea adîncimi; nute mai temi să înfrunţi furtunile, pen-tru că la cîţiva metri sub apă poţi găsio linişte desăvîrşită. Iată, domnule, ceînsemnează un vas adevărat. Se spunecă inginerul are mai multă încredereîntr-o navă decît constructorul ei, iaracesta are mai multă încredere în eadecît căpitanul; vă daţi seama cîtă în-credere am în Nautilus eu, care îi sîntîn acelaşi timp şi căpitan, şi construct-or, şi inginer!

Căpitanul Nemo vorbea cu o însu-fleţire convingătoare. Strălucireaochilor, căldura gesturilor sale îl fă-cuseră de nerecunoscut; cu adevărat

241/1002

îşi iubea submarinul, aşa cum un tatăîşi iubeşte copilul!

— Fără voie îmi trecu prin minte oîntrebare, care poate nu trebuia pusă;dar nu m-am putut stăpîni:

— Atunci sînteţi inginer ?— Da, domnule profesor, am stu-

diat la Londra, la Paris şi New York, pevremea cînd eram locuitor alpămîntului.

— Şi cum l-aţi putut construi peminunatul Nautilus, fără ca nimeni săafle?

— Domnule Aronnax, fiecare bu-cată a vasului mi-a sosit din altă partea globului şi pe adrese false. Scheletula fost turnat de «Creusot», în Franţa;arborele elicei la «Pen et Co», din Lon-dra; plăcile de metal ale învelişurilor la«Leard», din Liverpool; elicea la «Scott»,din Glasgow. Rezervoarele au fost fab-ricate de «Cail et Cie», din Paris,

242/1002

maşina la «Krupp», din Prusia, pin-tenul în atelierele «Motala», în Suedia,instrumentele de navigaţie la «FraţiiHart», din New York etc, şi fiecare fur-nizor a primit planurile mele subnume diferite.

— Dar piesele fabricate au trebuitsă fie montate şi ajustate, spusei eu.

— Mi-am instalat atelierele într-oinsuliţă pustie, în mijlocul oceanului.Acolo, lucrătorii mei, sau mai bine-zistovarăşii mei de lucru, pe care i-am în-văţat şi i-am format, au desăvîrşit va-sul împreună cu mine. Apoi, cînd totula fost gata, focul a mistuit orice urmăa şederii noastre în insula pe care,dacă aş fi putut, aş fi aruncat-o în aer.

— Atunci îmi închipui că vasul v-acostat nemaipomenit de mult.

— Un vas de fier, domnule Aron-nax, costă o mie o sută douăzeci şicinci de franci tona; or Nautilus are o

243/1002

mie cinci sute de tone. Montatul mămai costă o mie şase sute optzeci şişapte de mii de franci — să spunem,deci, două milioane, şi, dacă adăugămoperele de artă şi colecţiile, ajungem lapatru sau cinci milioane.

— V-aş mai pune o întrebare,domnule căpitan.

— Vă rog.— Sînteţi atît de bogat?— Neînchipuit de bogat, domnule

profesor; aş putea să achit, fără săsimt, cele douăsprezece miliarde careformează datoriile Franţei.

Mă uitam încremenit la omulacesta ciudat, care îmi vorbea astfel.Oare îşi bătea joc de mine? Viitorulavea să mă lămurească.

244/1002

Capitolul XIV FLUVIUL NEGRU

Partea globului pămîntesc acoper-ită de ape măsoară trei milioane optsute treizeci şi două de mii cinci sutecincizeci şi opt de miria-metri pătraţi.Această masă lichidă cuprinde douămiliarde două sute cincizeci demilioane de metri cubi şi ar putea săformeze o sferă cu un diametru de şa-izeci de leghe, a cărei greutate ar fi detrei quintilioane de tone. Pentru aînţelege o asemenea cifră, să negîndim că un quintilion este faţă de unmiliard ceea ce miliardul este faţă deunitate, va să zică într-un quintilion seaflă tot atîtea miliarde cîte unităţi seaflă într-un miliard. Ca să se adune ocantitate de apă atît de mare, ar trebuica toate fluviile pămîntului să curgătimp de patruzeci de mii de ani. În de-cursul erelor geologice, după perioada

245/1002

focului a urmat perioada apei. La înce-put a fost apă pretutindeni. Apoi, rîndpe rînd, în timpurile siluriene, auapărut crestele munţilor, s-au ivit in-sule, care au dispărut apoi înecate depotopuri parţiale şi au apărut din nou,s-au lipit strîns unele de altele, auformat continente şi în sfîrşitpămînturile s-au fixat din punct devedere geografic aşa cum le vedem as-tăzi. Pămîntul ieşit deasupra apelormăsura treizeci şi şapte de milioaneşase sute cincizeci şi şapte de mii demile pătrate, sau douăsprezece miinouă sute şaisprezece milioane dehectare.

Configuraţia continentelor îngă-duie împărţirea apelor în cinci părţi:Oceanul îngheţat de Nord, Oceanulîngheţat de Sud, Oceanul Indian,Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific.

246/1002

Pacificul se întinde de la nord lasud între cele două cercuri polare şi dela vest la est între Asia şi America, peo întindere de 115° în longitudine.Este cel mai liniştit dintre oceane;curenţii săi sînt largi şi liniştiţi;mareele — nu prea puternice şi ploilebogate. Acesta este oceanul pe caresoarta m-a făcut să-l străbat mai întîi,în împrejurările cele mai ciudate.

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă,domnule profesor, îmi spuse căpitanulNemo, vom stabili punctul în care neaflăm, ca să fixăm astfel începutulcălătoriei noastre. Este ora douăs-prezece fără un sfert. Să urcăm lasuprafaţa apei.

Căpitanul apăsă de trei ori o son-erie electrică. Pompele începură săscoată apa din rezervoare; acul mano-metrului arătă, prin presiunile sale

247/1002

diferite, mişcarea de ridicare a luiNautilus, apoi se opri.

— Am ajuns, spuse căpitanul.Mă îndreptai spre scara centrală,

care ducea pe punte. Am urcat treptelede metal şi, prin capacele deschise, amajuns pe partea de deasupra a luiNautilus. Puntea ieşise din apă cunumai optzeci de centimetri. Am privitvasul care, datorită formei sale de fus,semăna într-adevăr cu o ţigară de foi.Am băgat de seamă că plăcile de metalsemănau cu solzii care acoperă corpulcelor mai mari reptile terestre şi amînţeles atunci de ce, privindu-l chiarcu cele mai bune ocheane, oamenii îlluau totdeauna pe Nautilus drept unanimal marin.

Către mijlocul punţii, luntrea, pejumătate intrată în învelişul vasului,forma o uşoară bulbucătură. Înainteaşi înapoia ei se aflau două cabine nu

248/1002

prea înalte, cu pereţii înclinaţi, acoper-iţi în parte cu lentile groase; una pen-tru cîrmaci, alta pentru puternicul farelectric care îi lumina calea.

Marea era minunată şi cerul sen-in. Nava se legăna uşor pe valurileoceanului. O briză, venind dinsprerăsărit, încreţea suprafaţa apei. Zarea,limpezită de ceţuri, putea fi cercetatăcum nu se poate mai bine. În caleanoastră nu se vedea nimic; nici un colţde stîncă, nici o insuliţă. Nici urmă deAbraham Lincoln, nimic altceva decît onemărginită întindere pustie.

Cu ajutorul sextantului, căpitanulNemo luă înălţimea soarelui, ca să de-termine latitudinea. Aşteptă cîtevaminute ca astrul să ajungă la mar-ginea orizontului. În timp ce observa,nu-i tresări nici măcar un muşchi şicred că sextantul n-ar fi putut să stea

249/1002

mai neclintit nici într-o mînă demarmură.

— Amiază, spuse el. Dacă doriţi,domnule profesor... Aruncai o ultimăprivire asupra acestei mări gălbui dinpreajma ţărmurilor japoneze şi coborîiîn salonul cel mare.

Acolo, căpitanul calculă cronomet-ric longitudinea, pe care o controla cuajutorul observaţiilor unghiurilor orarefăcute mai înainte. Apoi îmi spuse:

— Domnule Aronnax, ne aflăm la137° şi 15' longitudine vestică.

— A cărui meridian ? am întrebatrepede, sperînd că răspunsul căpitan-ului îmi va dezvălui poate naţionalit-atea sa.

— Domnule, răspunse el, am maimulte cronometre, reglate după me-ridianele Parisului, Greenwichului şiWashingtonului. Dar în cinstea

250/1002

dumneavoastră mă voi servi de celparizian.

Răspunsul acesta nu-mi spuneanimic. M-am înclinat şi comandantulreluă:

— Ne găsim la 137°15’ longitudinela apus de meridianul Parisului şi la30°7' latitudine nordică, adică la vreotrei sute de mile de coastele Japoniei.Astăzi, 8 noiembrie, la amiază, în-cepem călătoria noastră de explorare afundului apelor.

— Domnul să ne aibă în paza sa,răspunsei eu.

Căpitanul Nemo luă înălţimeasoarelui.

— Şi acum, domnule profesor, vălas să studiaţi. Am hotărît ca rutanoastră să fie est-nord-est, la cincizecide metri adîncime. Iată hărţile pe careveţi putea urmări drumul. Salonul vă

251/1002

stă la dispoziţie; cît despre mine, văcer îngăduinţa de a vă părăsi.

Căpitanul Nemo mă salută şi ast-fel rămăsei singur, cufundat în gîn-duri. Iar aceste gînduri se îndreptautoate spre comandantul Iui Nautilus.Oare voi şti vreodată cărei naţionalităţiaparţine omul acesta straniu, care selaudă că nu aparţine nici uneia ? Urasa împotriva întregii omeniri, ură careîl poate împinge la răzbunări grave,cine o dezlănţuie? Era căpitanul Nemovreunul din acei savanţi necunoscuţi,un geniu, «cu care s-au purtat rău»,cum ar fi spus Conseil, vreun Galileual timpurilor noastre, sau poate unuldin acei oameni de ştiinţă ca, de pildă,americanul Maury, a cărui carieră afost zdrobită prin manevre politice ?Încă nu puteam să-mi dau seama. Măgîndeam că, deşi întîmplarea mă ar-uncase pe bordul vasului său, deşi

252/1002

viaţa îmi era în mîinile lui, căpitanulNemo m-a primit cu răceală, dar cuospitalitate. Totuşi el nu-mi strînseseniciodată mîna pe care i-o dădusem şiniciodată nu mi-o întinsese pe a sa.

Am stat o oră întreagă cufundat îngînduri, căutînd să pătrund misterulcare mă înconjura. Apoi, privirile mi seopriră pe harta întinsă şi am pus de-getul pe punctul unde se întîlneaulongitudinea şi latitudinea la care negăseam. Marea, ca şi continentele, îşiare şi ea fluviile ei. Aceştia sîntcurenţii care pot fi recunoscuţi dupătemperatura şi culoarea lor, şi dintrecare cel mai important este cel cunos-cut sub numele de Golf-Stream. Şti-inţa a stabilit pe glob direcţiile a cincicurenţi principali: unul în nordul At-lanticului, al doilea în sudul At-lanticului, al treilea în nordul Paci-ficului, al patrulea în sudul Pacificului

253/1002

şi al cincilea în sudul Oceanului Indi-an. Se pare că a existat şi un alşaselea curent în nordul Oceanului In-dian, pe vremea cînd Marea Caspică şiMarea de Aral, unite cu marile lacuridin Asia, nu formau decît o singurăîntindere de apă. În punctul arătat pehartă se desfăşura unul dintre aceşticurenţi, şi anume Curo-Sivo al ja-ponezilor sau Fluviul Negru, care,ieşind din Golful Bengal, unde îlîncălzesc razele fierbinţi ale soareluitropical, străbate Strîmtoarea Malacca,merge de-a lungul coastei asiatice, seîntinde în nordul Pacificului pînă îninsulele Aleutine, tîrînd cu el trunchi-uri de camfor şi alte produse dinpărţile acelea şi deosebindu-se devalurile oceanului prin apele salecalde, prin culoarea sa liliachie.Curentul acesta avea să-l parcurgăNautilus. L-am urmat cu privirea; îl

254/1002

vedeam pierzîndu-se în imensitateaPacificului şi mă simţeam dus odatăcu el, cînd Ned Land şi Conseil se ivirăîn uşa salonului.

Cei doi tovarăşi ai mei rămaserăîmpietriţi la vederea minunăţiilor în-grămădite în faţa lor.

— Unde sîntem? Unde sîntem?strigă canadianul. La muzeul dinQuebec?

— Dacă nu-i cu supărare, îşi dăducu părerea Conseil, cred că ne aflămmai degrabă la Hotelul «Sommerard»!

— Prieteni, le răspunsei eufăcîndu-le semn să intre, nu sînteţinici în Canada, nici în Franţa, ci pebordul lui Nautilus, la cincizeci demetri sub nivelul mării.

— Trebuie să credem, dacă dom-nul o spune, admise Conseil; dar văspun drept că un asemenea salon

255/1002

poate uimi chiar şi pe un flamand camine.

— Priveşte şi miră-te, prietene,căci pentru un clasificator de talia ta emult de lucru aici!

N-aş fi avut nevoie să-l încurajezpe Conseil, fiindcă se şi aplecase pestevitrinele în care descoperise cîteva spe-cii interesante şi murmura expresii dinlimbajul naturaliştilor: clasa gastero-podelor, familia buccinidelor, genul«porcelan», specia «cyprea-madagas-cariensis» etc. În timpul acesta, NedLand, pe care studiul scoicilor nu-l in-teresa, mă întrebă ce vorbisem cucăpitanul Nemo. Am putut cumva sădescopăr cine era, de unde venea, un-de mergea, spre ce adîncuri ne mînă?În sfîrşit, îmi puse o mie de întrebărifără să-mi lase măcar timp să-irăspund. Îi spusei tot ce ştiam, saumai bine-zis tot ce nu ştiam,

256/1002

întrebîndu-l, la rîndul meu, ce văzusesau auzise.

— N-am văzut şi n-am auzit nimic,îmi răspunse canadianul. N-am zăritnici măcar echipajul acestui vas. Nucumva o fi şi el electric?

— Cum electric?— Pe legea mea dacă nu-mi vine

să cred una ca asta! Dar dum-neavoastră, domnule Aronnax, n-aţiputea să-mi spuneţi cîţi oameni sîntpe vas: zece, douăzeci, cincizeci, osută?

— N-aş putea să-ţi spun, meştereLand. Dealtfel, crede-mă, trebuie sălaşi la o parte pentru un timp gîndulde-a pune mîna pe Nautilus sau de-afugi. Vasul acesta e una din ca-podoperele industriei moderne şi mi-arfi părut rău dacă nu l-aş fi văzut!Mulţi oameni ar primi să fie în loculnostru, numai ca să se poată plimba

257/1002

printre minunăţiile de aici. Aşa căuită-te liniştit şi caută să nu scapinimic din ce se petrece în jurul nostru.

— Să mă uit! strigă Ned Land. Darnu se poate vedea nimic şi nici nu vomvedea nimic în afară de închisoarea defier! Mergem, plutim, ca nişte orbi...

Tocmai cînd Ned Land rostea cu-vintele acestea, se făcu deodată în-tuneric desăvîrşit. Luminile se stin-seră, însă atît de repede, încît amsimţit cum mă dor ochii, ca atuncicînd treci de la o lumină puternică laun întuneric deplin.

Stăteam tăcuţi şi nemişcaţi, neşti-ind ce surpriză plăcută sau neplăcutăne mai aşteaptă. Apoi se auzi un zgo-mot, ca şi cum învelişurile lui Nautiluss-ar fi deschis de o parte şi de alta.

— E sfîrşitul sfîrşitului! şopti NedLand.

258/1002

— Ordinul hidromeduzelor! mur-mură Conseil.

Dintr-o dată, salonul se luminădin ambele părţi. Prin douădeschizături alungite se vedeau acumvalurile, luminate puternic de electri-citate. Două plăci de cristal ne des-părţeau de apă. M-am cutremurat maiîntîi la gîndul că aceşti pereţi fragili arputea să se spargă; dar cristalurileerau prinse în armături puternice dearamă, care le dădeau o rezistenţă deneînfrînt.

Marea se vedea pe o distanţă de omilă împrejurul vasului. Ce privelişte!Cine ar putea să o descrie? Ce mînămeşteră ar fi putut să prindă pe o pîn-ză frumuseţea luminii care străbăteaprin apele limpezi şi bogăţia culorilorcare se pierdeau spre adîncuri sauspre suprafaţa apei?

259/1002

Se ştie cît de străvezii sînt apelemărilor. Ele întrec în limpezime apelede munte. Şi chiar substanţele min-erale şi organice care se găsesc în elele măresc transparenţa. În unele părţiale oceanului, de pildă în Antile, ni-sipul de pe fund se vede la o adîncimede o sută patruzeci şi cinci de metri,iar razele soarelui se pare că pătrundpînă la o adîncime de peste trei sutede metri. Dar în mediul fluid pe care îlstrăbătea Nautilus, strălucirea elec-trică se producea chiar în sînul valur-ilor. Acolo nu mai era o apă luminată,ci o lumină lichidă.

Dacă admitem presupunerea IuiEhremberg, care crede într-o luminaţiefosforescentă a fundului mărilor,atunci apare neîndoios că natura adestinat locuitorilor mării una din celemai minunate privelişti. De lucrulacesta mi-am putut da seama privind

260/1002

miile de jocuri ale luminii. Aveam, de oparte şi de alta, cîte o fereastrădeschisă spre adîncurile neexplorate.Întunecimea salonului făcea ca luminade afară să fie şi mai puternică, iar noipriveam ca şi cum cristalurile limpezidin faţa noastră ar fi fost geamurileunui acvariu imens.

Nautilus părea că nu se mişcă. Şiasta, din pricină că ne lipseau punc-tele de reper. Uneori, totuşi, valuriledespicate de pintenul vasului fugeaupe dinaintea ochilor noştri cu o vitezăextraordinară.

Priveam fermecaţi, strînşi unullîngă altul în faţa geamurilor, muţi deuimire, cînd Conseil spuse:

— Ai vrut să vezi, prietene Ned; ei,iată, acuma vezi!

— Grozav! Grozav! şoptea întrunacanadianul, care, uitîndu-şi pentru oclipă mînia şi planurile de evadare,

261/1002

privea încremenit. Face să vii din celemai depărtate colţuri ale lumii pentruo asemenea privelişte!

— Da, spusei, eu, înţeleg acum vi-aţa căpitanului Nemo! Şi-a făcut olume a lui, în care găseşte cele maiuimitoare minuni!

— Dar peştii? întrebă canadianul.Nu văd peştii!

— La ce bun, prietene Ned,răspunse Conseil, tot nu-i cunoşti.

— Cum! Nu-i cunosc eu, care sîntpescar?! strigă Ned Land. Şi între ceidoi începu o discuţie pe tema aceasta,dat fiind că amîndoi cunoşteau peştii,dar fiecare în felul lui. Toată lumeaştie că peştii formează clasa a patra şiultima din încrengătura vertebratelor.Ei au fost definiţi astfel: «vertebrate cucirculaţia dublă şi cu sîngele rece, carerespiră prin branhii şi sînt adaptate laviaţa din apă». Ei formează două

262/1002

categorii deosebite: categoria peştilorosoşi, adică a acelor peşti care aucoloana vertebrală formată din ver-tebre osoase, şi a doua categorie, apeştilor cartilaginoşi, adică a acelora acăror coloană vertebrală este formatădin vertebre cartilaginoase.

Canadianul cunoştea poate acestedeosebiri, dar Conseil ştia mult maimulte decît el şi acum, fiind prieteni,ar fi dorit din toată inima ca Ned să nufie mai puţin instruit. De aceea îispuse:

— Tu eşti un ucigător de peşti,prietene Ned, un pescar cît se poate dedibaci şi pesemne că ai prins foartemulte dintre aceste animale interes-ante. Dar aş pune rămăşag că nu ştiisă-i clasifici.

— Ba ştiu, răspunse cu seriozitatevînătorul de balene. Peştii sînt de două

263/1002

feluri: unii care se mănîncă şi alţiicare nu se mănîncă.

— Asta e o clasificare de mîncă-cios, zise Conseil. Dar ia spune-mi: ştiicare e deosebirea dintre peştii osoşi şipeştii cartilaginoşi?

— Poate că da, Conseil.— Şi cum se subîmpart aceste

două mari clase ?— Bănuiesc, răspunse

canadianul.— Atunci, prietene Ned, ascultă şi

bagă bine la cap! Peştii osoşi se sub-împart în şase ordine: întîi acantop-terigienii, care au falca de sus întreagăşi mobilă, iar branhiile în formă depieptene. Acest ordin cuprinde cincis-prezece familii, adică trei sferturidintre toţi peştii cunoscuţi. Ca exem-plu: bibanul.

— Destul de bun la gust, spuseNed.

264/1002

— În al doilea rînd, urmă Conseil,vin abdominalii care au înotătoareleventrale sub pîntec, fără a fi prinse deoasele umerilor, ordin împărţit în cincifamilii şi cuprinzînd cea mai mareparte a peştilor de apă dulce. Ca ex-emplu: crapul şi ştiuca.

— Mda! mormăi canadianul cudispreţ. Peşti de apă dulce.

— În al treilea rînd, spuse Conseil,avem subbranchienii, ale căroraripioare ventrale sînt prinse subaripioarele pectorale şi agăţate deoasele umerilor. Acest ordin cuprindepatru familii, din care fac parte: cam-bula, limanda, calcanul, limba demare etc...

— Foarte buni, foarte buni! strigăcanadianul, care nu putea săprivească peştii decît ca pe ceva carepoate sau nu poate fi mîncat.

265/1002

— În al patrulea rînd, urmă Con-seil, fără a-şi pierde cumpătul, avemapodele cu corpul alungit, fărăaripioare ventrale, acoperite cu o pielegroasă şi de multe ori cleioasă, ordincare nu cuprinde decît o familie. Caexemplu: tiparul de mare şi gimnotus.

— Nu tocmai bun, făcu Ned.— În al cincilea rînd vin lofobran-

hii, care au fălcile întregi şi libere, darale căror branhii sînt formate din micitufe aşezate perechi de-a lungul arcur-ilor branhiale. Acest ordin cuprinde ofamilie. Ca exemplu: calul de mare şipegasul-dragon.

— Rău! Foarte rău! răspunse Ned.— În sfîrşit, în al şaselea rînd

avem plectognaţii. Ei au osul maxilarfixat pe latura intermaxilarului careformează falca, cu arcada palatină lip-ită de craniu, ceea ce o face imobilă —ordin care nu are aripioare ventrale

266/1002

adevărate şi care se compune din douăfamilii. Ca exemplu: tetrodonul şipeştele-lună.

— Buni ca să facă de rîs cratiţa încare îi pui! strigă canadianul.

— Ai înţeles, prietene Ned? întrebăatotştiutorul Conseil.

— N-am înţeles nimic, prieteneConseil, dar dă-i înainte, fiindcă-miplaci!

— Cît despre peştii cartilaginoşi,urmă Conseil fără să se tulbure, eicuprind numai trei ordine.

— Cu atît mai bine! făcu Ned.— Primul ordin este al ciclostomi-

lor, ale căror fălci sînt unite de un inelmobil şi ale căror branhii se deschidprin numeroase găuri. Acest ordincuprinde o singură familie; din ea faceparte chişcarul.

— Poate să-ţi placă, spuse Ned.

267/1002

— Vine apoi ordinul selacienilor,cu branhiile asemănătoare ciclostomi-lor, dar a căror falcă inferioară estemobilă. Acest ordin, cel mai însemnatdin întreaga clasă, cuprinde două fa-milii. Ca exemplu: pisica de mare şirechinul.

— Ce, strigă Ned, pisicile de mareşi rechinii la un loc!? Prietene Conseil,te sfătuiesc, în interesul pisicilor demare, să nu-i pui în aceeaşi oală.

— Al treilea ordin este al sturi-onilor, ale căror branhii sînt deschiseîn mod obişnuit printr-o singură tăi-etură, avînd un opercul — ordin carecuprinde patru genuri. Ca exemplu:nisetrul.

— Aha, l-ai păstrat pentru la urmăpe cel mai bun, aşa îmi închipui, celpuţin! Asta-i tot?

— Da, şi bagă de seamă că, ştiindtoate astea, tot nu ştii mare lucru,

268/1002

fiindcă familiile se împart în genuri, însubgenuri, în specii, în varietăţi...

— Ia te uită, Conseil, spusecanadianul, aplecîndu-se spre geam,tocmai trec nişte «varietăţi»!

— Da, peşti! strigă Conseil. Parcăam fi în faţa unui acvariu!

— Nu-i acelaşi lucru, îi răspunseieu. Acvariul nu e decît o cuşcă, pe cîtăvreme peştii pe care îi privim acumsînt liberi ca pasărea în aer.

— Hai. Conseil, zi-le pe nume, zi-lepe nume! făcu Ned Land.

— Asta e prea greu pentru mine,răspunse Conseil. Însă domnul arputea.

Şi într-adevăr, dacă Conseil era unclasificator neîntrecut, în schimb nuera naturalist, şi nu ştiu dacă ar fi pu-tut să distingă un thon de o bonită.Într-un cuvînt, se deosebea cu totul decanadian, care putea să spună pe

269/1002

nume, fără urmă de şovăială, tuturoracestor peşti.

— Un balist! spusei eu.— Şi încă unul chinezesc, adăugă

Ned Land.— Genul baliştilor, familia sclero-

dermelor, ordinul plectognatelor, şoptiConseil.

— Fără doar şi poate că împreună— Ned şi Conseil — ar fi întruchipatun naturalist de seamă.

Canadianul nu se înşelase. Ungrup de balişti, cu corpul turtit, cupielea zgrunţuroasă, cu cîte unghimpe ascuţit pe aripioara dorsală, sejuca în preajma lui Nautilus,mişcîndu-şi cele patru rînduri de ţepidin jurul cozii. Nimic nu putea fi maifrumos decît să le vezi pielea, cenuşiedeasupra, albă dedesubt, ale căreipete aurii sclipeau în viitoarea întun-ecată a valurilor. Printre ei fîlfiiau

270/1002

vulpile de mare, asemenea unor pînzeluate de vînt, şi între acestea am zărit,spre marea mea bucurie, o vulpe demare chinezească avînd spinarea gal-benă, pîntecele roz şi trei ţepuşe dina-poia ochilor; o specie foarte rară şi dea cărei existenţă se îndoiau mulţi pevremea lui Lacépède, care nu o văzusedecît într-o culegere de desenejaponeze.

Timp de două ore o întreagăarmată de peşti îl însoţi pe Nautilus. Îipriveam cuprinşi de o încîntare fărămargini. Strigătele noastre de uimirenu mai conteneau. Ned numea peştii,Conseil îi clasifica, iar eu le admiramvioiciunea mişcărilor şi frumuseţeaformelor. Niciodată nu-mi fusese datsă văd aceste animale mişcîndu-se viişi libere în elementul lor.

N-am să numesc aici toate vari-etăţile care au trecut prin faţa ochilor

271/1002

noştri, toată colecţia mărilor Japonieişi Chinei. Peştii se strîngeau în jurulvasului, mai numeroşi decît păsărilecerului, atraşi fără îndoială de strălu-citorul focar al luminii electrice.

Deodată în salon se făcu lumină.Obloanele metalice se închiseră şipriveliştea minunată dispăru. Am stataşa, gîndindu-mă la cîte văzusem,pînă cînd privirea mi s-a oprit pe in-strumentele atîrnate de pereţi. Busolaarăta tot direcţia est-nord-est, mano-metrul indica o presiune de cinci at-mosfere, deci o adîncime de cincizecide metri, iar indicatorul mă făcu săvăd că înaintam cu o viteză de cincis-prezece mile pe oră.

L-am aşteptat pe căpitanul Nemo.Dar el n-a venit. Orologiul bătu oracinci.

Ned Land şi Conseil se întoarserăîn cabina lor. Am pornit şi eu spre

272/1002

camera mea. Acolo am găsit gatapregătită masa, care se compuneadintr-o supă de broască ţestoasă, apoidintr-un fel de barbun cu carnea albă,puţin înfoiată, al cărui ficat, gătit sep-arat, mi s-a părut foarte gustos, şi dinmuşchi de holocantă imperială, alcărei gust mi se păru mai bun decît alsomonului.

Mi-am petrecut seara citind, scri-ind, gîndind. Apoi, cuprins de somn,m-am întins pe patul meu de iarbă demare şi-am adormit adînc, în timp ceNautilus aluneca prin repedele curental Fluviului Negru.

Capitolul XV O INVITAŢIESCRISA

273/1002

M-am trezit a doua zi, 9 noiem-brie, după un somn de douăsprezeceore. Conseil veni ca de obicei să în-trebe «cum a dormit domnul» şi dacăam nevoie de ceva. Îl lăsase pe cana-dian să doarmă, ca pe unul care toatăviaţa lui n-ar fi avut altceva de făcut. Îlascultam pe Conseil cum îndrugavrute şi nevrute, şi abia dacă îirăspundeam cu cîte o vorbă. Mă gîn-deam la căpitanul Nemo; nu venise săne vadă în ajun şi nădăjduiam să-lîntîlnesc astăzi. În cîteva clipe mi-amîmbrăcat hainele de byssus; materialuldin care erau făcute îi dădu lui Conseildestulă bătaie de cap. I-am spus că e oţesătură din fibrele lucioase şimătăsoase pe care le lipeşte pe stînciun soi de moluşte ce trăiesc în marenumăr pe ţărmurile Mediteranei. Dinfibrele acestea, care sînt foarte moi şicălduroase, se ţeseau pe vremuri stofe,

274/1002

ciorapi, mănuşi. Echipajul de peNautilus putea deci să se îmbracedupă plac, fără ajutorul bumbacului,al oilor sau al viermilor de mătase depe pămînt.

După ce m-am îmbrăcat, m-amdus în salon. Acolo nu era nimeni.

M-am afundat în studiul comorilorde scoici aflate din belşug în vitrine.Am frunzărit de asemenea ierbarelepline de cele mai rare plante marine,care, cu toate că erau uscate, îşipăstraseră minunatele lor culori. Îmipetrecui astfel întreaga zi, fără să-lîntîlnesc pe căpitanul Nemo.Obloanele salonului nu s-au deschisnici ele, poate pentru ca să nu neplictisim prea repede de frumuseţile pecare le-am putea vedea.

Nautilus înainta mereu spre est-nord-est, cu o viteză de douăsprezece

275/1002

mile, la o adîncime între cincizeci şişase şi şaizeci de metri.

A doua zi, 10 noiembrie, am statdin nou singuri. N-am zărit nici un omdin echipaj. Ned şi Conseil îşi petre-cură întreaga zi cu mine. Lipsa deneînţeles a căpitanului îi mira şi pe ei.Se îmbolnăvise, oare, omul acela neo-bişnuit? Sau voia să-şi schimbe pla-nurile în privinţa noastră?

După părerea lui Conseil, ne bu-curam de o libertate deplină şi aveamo hrană aleasă. Gazda noastră nu-şicălca cuvîntul. Nu aveam de ce neplînge, şi, dealtfel, chiar ciudăţeniasorţii noastre ne despăgubea cuperipeţii atît de straşnice, încît nuaveam încă nici un drept să-l învinuimpe căpitan. În ziua aceea am începutsă scriu jurnalul întîmplărilor princare treceam, ceea ce mi-a dat posibil-itatea să povestesc totul cu cea mai

276/1002

mare exactitate şi, amănunt curios, îlscriam pe o hîrtie fabricată din zosterămarină. În zorii zilei de 11 noiembrie,aerul proaspăt care se răspîndise învas mă făcu să înţeleg că ne-amridicat din nou la suprafaţa apei pen-tru reîmprospătarea proviziilor de oxi-gen. Mă îndreptai către scara princip-ală de unde urcai pe punte.

Era ora şase. Cerul se acoperisede pîclă, apele cenuşii, dar liniştite,abia dacă se clătinau ici, colo. Îl voiîntîlni oare pe căpitanul Nemo? Nu l-am zărit decît pe cîrmaci, închis în ca-bina sa de sticlă. Aşezat pe bul-bucătura făcută de învelişul luntrii,am respirat cu nesaţ aerul proaspăt şisărat. Încetul cu încetul, pîcla se topisub razele soarelui, care se revărsaudinspre răsărit. În lumina lor, mareapăru că se aprinde, ca o dîră de pul-bere. Norii, împrăştiaţi pe cer, prinseră

277/1002

să se coloreze în tonuri minunate.Privind «limbile de pisică», nouraşiiaceia albi şi încreţiţi, mi-am dat seamacă va bate vîntul pînă seara.

Dar ce putea să însemne vîntulpentru Nautilus, căruia nu-i păsa nicide furtuni!

Admiram deci răsăritul soarelui,atît de vesel şi de înviorător, cînd auziipaşii cuiva care se urca pe punte.

Mă pregăteam să-l salut pe căpit-anul Nemo, dar nu era el, ci secundulsău, pe care-l mai văzusem cu prilejulprimei vizite a căpitanului. Acestaînainta fără să pară cît de cît că măvede, după care, potrivindu-şi la ochi olunetă puternică, scrută cu cea maimare atenţie orizontul. Cînd îşi ter-mină cercetarea, se apropie de panouşi rosti o frază pe care o redau în-tocmai. O ţin minte, fiindcă am mai

278/1002

auzit-o apoi de nenumărate ori, rostităîn aceleaşi împrejurări. Iat-o:

Nautron respoc lorni virch.N-am priceput niciodată ce voiau

să spună cuvintele acestea.Secundul coborî. Pentru că îmi în-

chipuiam că Nautilus îşi va reîncepecălătoria pe sub ape, am coborît şi eu,mergînd apoi de-a lungul coridoarelorspre camera mea.

Aşa se scurseră cinci zile. Mă urc-am în fiecare dimineaţă pe punte undeauzeam aceeaşi frază, rostită deacelaşi om. Pe căpitanul Nemo nu-lîntîlnii însă.

Credeam că n-am să-l mai revăd,cînd, în dimineaţa de 16 noiembrie, in-trînd împreună cu Ned şi Conseil încamera mea, am găsit pe masă oscrisoare.

Am deschis-o nerăbdător. Literelepuţin ascuţite şi amintind oarecum

279/1002

scrierea gotică arătau firea cinstită acelui care le scrisese.

Am citit următoarele:

Domnului profesor Aronnax,de pe bordul lui Nautilus16 noiembrie 1867.Căpitanul Nemo invită pe domnul

profesor Aronnax la o vînătoare, careva avea loc mîine dimineaţă în pădurilesale din insula Crespo. Sperăm că nim-ic nu-l va împiedica pe domnul Aronnaxsă ia parte, împreună cu tovarăşii săi,la această vînătoare la care esteaşteptat cu multă plăcere.

Comandantul vasului NautilusCăpitanul NEMO

— O vînătoare! se miră Ned.— Şi încă în pădurile sale din in-

sula Crespo! adăugă Conseil.

280/1002

— Deci individul binevoieşte săpună piciorul şi pe pămînt? reluă NedLand.

— Aşa se pare, spusei eu, recitindscrisoarea.

— Bine, trebuie să primim,mormăi canadianul. După ce punempiciorul pe pămînt, vom vedea noi ce ede făcut. Dealtfel, mi-ar prinde bine sămănînc nişte vînat proaspăt.

Fără să caut a înţelege cum seputea împăca ura arătată de căpitanulNemo pentru continente şi insule cuinvitaţia sa la o vînătoare în pădure,mă mulţumii să spun:

— Să vedem mai întîi ce-i cu in-sula Crespo.

Căutînd pe hartă, am găsit insulaîntre 32°40' latitudine nordică şi 167°longitudine vestică. Fîşia aceasta depămînt, care pe vechile hărţi spaniolepurta numele de Roca de la Plata,

281/1002

adică «Insula de argint», a fost cer-cetată în anul 1801 de căpitanulCrespo. Ne depărtasem, aşadar, cu omie opt sute de mile de punctul nostrude plecare, iar direcţia puţin schim-bată a lui Nautilus ne ducea spre sud-est.

Am arătat tovarăşilor mei pe hartăinsuliţa aceea, pierdută în mijlocul Pa-cificului de Nord.

— Dacă uneori căpitanul Nemomerge pe pămînt, le-am spus, celpuţin are grijă să-şi aleagă insulelecele mai pustii.

Ned Land clătină din cap fără sărăspundă, apoi plecă împreună cuConseil. După ce stewardul, liniştit şimut, îmi servi masa, m-am culcat cugîndul la ce avea să mai urmeze.

Cînd m-am trezit a doua zi, 17noiembrie, am simţit că Nautilus stă

282/1002

nemişcat. M-am îmbrăcat în grabă şiam intrat în salonul cel mare.

Căpitanul Nemo mă aştepta acolo.Cînd m-a văzut, m-a întîmpinatsalutîndu-mă, după care m-a întrebatdacă vrem să-l însoţim.

Pentru că n-a pomenit nici un cu-vînt despre cele opt zile în care lipsise,nu i-am spus nici eu nimic,răspunzîndu-i doar că eram gata să-lurmez împreună cu tovarăşii mei.

— Aş dori însă, adăugai, să vă puno întrebare.

— Vă ascult, domnule Aronnax, şi,dacă pot, am să vă răspund.

— Cum se face că dumneavoastră,care aţi rupt orice relaţii cu pămîntul,aveţi păduri în insula Crespo?

— Pădurile mele, domnule profe-sor, nu cer soarelui nici lumină, nicicăldură. Nici leii, nici tigrii, nici pan-terele şi nici alt fel de patrupede nu le

283/1002

străbat. Numai eu le cunosc existenţa.Ele nu cresc decît pentru mine. Nusînt păduri pămînteşti, ci pădurisubmarine.

— Păduri submarine?! îl întrebaieu, mirat.

— Da, domnule profesor.— Şi acolo vreţi să mă duceţi ?— Întocmai.— Pe jos?— Da, şi chiar fără să ne udăm

măcar picioarele.— Şi vom vîna ?— Desigur.— Cu arma în mînă?— Da, cu arma în mînă.L-am privit pe căpitanul Nemo cu

un aer nu prea măgulitor pentru el.«Pesemne că e cam nebun, îmi

spuneam eu. A avut o criză care aţinut opt zile şi care mai ţine încă.

284/1002

Păcat! îmi plăcea mai mult atunci cîndera ciudat decît acum cînd e nebun.»

Gîndul acesta mi se citea limpedepe faţă, dar căpitanul Nemo păru cănu-l observă şi mă pofti să-l urmez.Am pornit după el, cu aerul unui omcare se aşteaptă la orice. Intrarămamîndoi în sufragerie, unde ni se ad-use masa.

— Domnule Aronnax, îmi spusecăpitanul, vă rog să luaţi masa cumine. În timp ce mîncăm, o să putemsta de vorbă. Ştiţi, dacă v-am făgăduito plimbare prin pădure, asta nu în-semnează că o să găsim şi un restaur-ant acolo. Mîncaţi bine acum, pentrucă pînă la masa viitoare cine ştie cîttimp va mai trece.

Am mîncat cu poftă. Ni s-au adusdiferite mîncăruri de peşte, felii deholoturia, zoofite foarte bine gătite cualge, care le dădeau un gust deosebit,

285/1002

ca de pildă: porfiria laciniata şilaurentia prima-fetida. Ca băutură amavut apă curată în care, urmînd exem-plul căpitanului, am turnat cîtevapicături dintr-un lichior fermentat, ex-tras, după metode folosite înKamciatka, dintr-o algă cunoscută subnumele de «rodomenia palmata».

La început, căpitanul Nemo mîncăîn tăcere. Apoi îmi spuse:

— Domnule Aronnax, cînd v-aminvitat să veniţi ca să vînaţi în pădurilemele din Crespo, v-aţi spus că mă con-trazic, iar cînd v-am explicat că evorba de păduri submarine, m-aţi so-cotit nebun. Vedeţi, domnule profesor,nu trebuie niciodată să judecaţi oa-menii cu uşurinţă.

— Dar, credeţi-mă...— Vă rog mai întîi să mă ascultaţi

şi veţi vedea apoi dacă trebuie să mă

286/1002

învinuiţi de nebunie sau deinconsecvenţă.

— Vă ascult.— Ştiţi tot atît de bine ca şi mine

că omul poate trăi sub apă, dacă îşi iacu el o provizie de aer respirabil. Înlucrările submarine, muncitorul seîmbracă într-un costum impermeabilşi îşi acoperă capul cu o cască de met-al. Aerul îl primeşte de afară cuajutorul pompelor şi al regulatoarelorde scurgere.

— Mi-aţi descris costumul sca-fandrilor, spusei eu.

— Întocmai, dar ţin să adaug că încondiţiile astea omul nu mai este liber.E legat de pompa care-i trimite aerprintr-un tub de cauciuc, un adevăratlanţ care-l leagă de pămînt. Dacă şinoi am fi la fel de legaţi de Nautilus, n-am putea merge prea departe.

— Şi ca să fim liberi?... Îl întrebai.

287/1002

— Vom folosi aparatulRouquayrol-Denayrouze, inventat dedoi compatrioţi de-ai dumneavoastră,dar pe care eu l-am perfecţionat. Cu elvă veţi mişca destul de bine sub apă,fără ca organismul dumneavoastră săaibă ceva de suferit. Aparatul e formatdintr-un rezervor de metal gros, încare înmagazinez aer sub o presiunede cincizeci de atmosfere. Rezervorulse prinde pe spate, cu nişte bretele, cao raniţă. Partea sa de deasupraformează un fel de cutie, în care aeruleste menţinut printr-un mecanism defoale şi nu poate să iasă decît la presi-unea obişnuită. Aparatul Rouquayrolare două tuburi de cauciuc care, porn-ind de la cutie, se termină cu un fel detrompă ce acoperă nasul şi gura. Untub serveşte pentru introducerea aer-ului pe care îl inspiri, celălalt — pen-tru ieşirea aerului expirat, şi limba le

288/1002

închide cînd pe unul, cînd pe celălalt,după nevoie. Eu, însă, care înfrunt înadîncul mărilor presiuni din cele maimari, a trebuit să-mi bag capul, ca şiscafandrii, într-o cască de aramă, decare sînt legate cele două tuburi.

— Înţeleg, domnule căpitan. Daraerul pe care îl luaţi cu dum-neavoastră nu ţine mult şi, de îndatăce nu mai are cincisprezece la sută ox-igen, devine irespirabil.

— Fără îndoială; dar, după cum v-am spus, pompele de pe Nautilus îmidau putinţa să înmagazinez aerul la opresiune extrem de mare, aşa că rezer-vorul aparatului poate să-mi dea aerrespirabil timp de nouă sau zece ore.

— Acum înţeleg totul, îi răspunsei.Aş dori să mai ştiu doar cum vă lu-minaţi drumul în fundul oceanului.

— Cu aparatul Ruhmkorff, dom-nule Aronnax. Dacă aparatul pentru

289/1002

respirat se duce în spate, cel pentruluminat se poartă prins la centură şi ecompus dintr-o pilă Bunsen, pe care opun în funcţiune nu cu bicromat depotasiu, ci cu sodiu, de care marea eplină. O bobină de inducţie primeşteelectricitatea produsă şi o îndreaptăspre o lanternă de o formă deosebită.În lanternă se găseşte o serpentină desticlă, care conţine doar un reziduu degaz carbonic. Cînd pun aparatul înfuncţiune, gazul acesta dă o luminăalbicioasă şi neîntreruptă. Iată cumpot să respir şi să văd în adînculapelor.

— Căpitane Nemo, mi-aţi dat nişterăspunsuri atît de zdrobitoare, încîtnu mă mai îndoiesc de nimic. Totuşi,dacă sînt silit să admit totul despreaparatele Rouquayrol şi Ruhmkorff,nu prea ştiu ce să cred despre puşcacu care vreţi să mă înarmaţi.

290/1002

— Dar nu-i o puşcă cu pulbere,îmi răspunse căpitanul.

— Atunci e o puşcă cu aercomprimat?

— Fără îndoială. Cum credeţi căaş putea fabrica praf de puşcă pe vas,fără salpetru, fără sulf şi fărăcărbune?

— Dealtfel, ca să ocheşti sub apă,care e de opt sute cincizeci şi cinci deori mai densă decît aerul, ar trebui săînvingi o rezistenţă extraordinară.

— Ăsta n-ar fi un motiv. Existăarme perfecţionate mai întîi de Fulton,apoi de englezii Philippe Coles şi Bur-ley, de francezul Furcy şi de italianulLandi, prevăzute cu un sistem deînchidere, care pot fi folosite şi subapă. Eu, însă, pentru că nu am praf depuşcă, l-am înlocuit cu aer comprimatla presiune înaltă, pe care pompele luiNautilus mi-l pot da din belşug.

291/1002

— Dar aerul acesta nu ţine cineştie cît.

— Ei şi? Nu am rezervorul meuRouquayrol, care poate să mi-l în-locuiască la nevoie? Îmi e de ajunspentru asta un sistem de robinete.Dealtfel, domnule Aronnax, vă veţiconvinge singur că în timpul vînătoriisubmarine nu se face prea mare risipănici de aer, nici de gloanţe.

— Totuşi, cred că în lumina aceeaslabă şi în mijlocul lichidului, care ecu mult mai dens decît aerul, gloanţelenu pot merge prea departe şi nu pot fimortale.

— Dimpotrivă, domnule profesor,cu arma asta toate loviturile sînt mor-tale, iar vînatul, oricît de uşor ar fi at-ins, cade ca lovit de trăsnet.

— Cum se poate ?— Trebuie să vă spun că arma nu

trage cu gloanţe obişnuite, ci cu nişte

292/1002

capsule mici de sticlă, inventate dechimistul austriac Leniebrock, şi dincare am pe bord o cantitate uriaşă.Capsulele acestea de sticlă, acoperitecu un înveliş de oţel şi îngreuiate cupuţin plumb, sînt nişte adevăratebutelii de Leyda încărcate cu electricit-ate la foarte mare tensiune. Ele sedescarcă la cea mai mică atingere şianimalul, oricît ar fi de puternic, cademort. Trebuie să adaug că aceste cap-sule nu trec de calibrul patru şi că arputea să încapă zece dintr-o dată înîncărcătura unei puşti obişnuite.

— M-aţi convins pe deplin, spuseieu, ridicîndu-mă de la masă. Nu-mirămîne decît să-mi iau puşca şi să văurmez oriunde aţi merge.

Căpitanul mă conduse cătrepartea de dinapoi a vasului şi, trecîndprin dreptul cabinei în care se găseauNed şi Conseil, i-am chemat şi pe ei.

293/1002

Ne-am oprit într-o cameră aflatăaproape de sala maşinilor. Acolo urmasă ne îmbarcăm pentru plimbare.

Capitolul XVI O PLIMBARE PECÎMP

Camera aceea era de fapt arsen-alul şi totodată vestiarul lui Nautilus.De-a lungul pereţilor ei erau atîrnatevreo douăsprezece costume descafandru.

Cînd Ned Land dădu cu ochii deele, se văzu cît de colo că îi este silă săle îmbrace.

— Dragul meu Ned, îi spusei eu,pădurile din insula Crespo sînt pădurisubmarine.

— Aşa? făcu dezamăgit cana-dianul, care îşi vedea spulberat visul

294/1002

de a gusta carne proaspătă. Şi dum-neavoastră, domnule Aronnax, aveţi degînd să vă vîrîţi în hainele astea?

— N-am încotro, meştere Ned.— Dacă vă place, n-aveţi decît!

răspunse vînătorul de balene ridicînddin umeri. Cît despre mine, nici pringînd nu-mi trece să mă vîr în ele, afarădoar dacă m-ar sili cineva.

— Nu te sileşte nimeni, meştereNed, îi spuse căpitanul Nemo.

— Tu ai curaj, Conseil? întrebăNed.

— Eu îl urmez pe domnul oriundes-ar duce, răspunse Conseil. La chem-area căpitanului, doi oameni din ech-ipaj veniră ca să ne ajute să îmbrăcămcostumele acelea greoaie şi imper-meabile, făcute din cauciuc, fărăcusături, bune ca să ţină la presiunicît mai mari. Costumele semănau cunişte armuri mlădioase şi rezistente şi

295/1002

se compuneau din pantaloni şi bluză.Pantalonii se sfîrşeau la capătul de josprintr-un fel de bocanci solizi, cu tălpide plumb. Ţesătura bluzei era prinsăde nişte obezi de aramă, care încon-jurau pieptul şi îl apărau împotrivapresiunii apei, lăsînd plămînii sărespire liber; mînecile aveau la capetemănuşi elastice, care nu împiedicaudeloc mişcările mîinilor.

Eram cu totul departe, după cumne puteam da seama, de aşa-ziseleaparate perfecţionate pentru scu-fundare, cu îmbrăcămintea lor fărănici o formă, cu platoşele lor de plută,vestele lor fără mîneci, hainele demare, ancorele plutitoare şi toatecelelalte lucruri născocite şi atît delăudate în secolul al XVIII-lea.

296/1002

Căpitanul Nemo, împreună cu un-ul din tovarăşii săi — un fel de Her-cule, nemaipomenit de voinic — Con-seil şi cu mine ne-am pus îndată îm-brăcămintea de scafandru. Ne mairămînea doar să ne punem căştilemetalice pe cap. Atunci am cerut voiecăpitanului Nemo să examinez puştilecu care trebuia să ne înarmăm.

Unul dintre oamenii vasului îmiînmînă o puşcă simplă, cu un pat des-tul de mare, făcut din oţel. În golulpatului se păstra aerul comprimat, pecare o supapă manevrată de untrăgaci îl lăsa să pătrundă în ţeava. Unîncărcător scobit în grosimea patuluiînchidea în el vreo douăzeci de gloanţeelectrice, care, cu ajutorul unui arc,intrau automat în ţeava puştii. Cum setrăgea un glonţ, altul îi şi lua locul.

— Căpitane Nemo, spusei eu,arma este cît se poate de bună şi lesne

de mînuit. Abia aştept s-o încerc. Darcum vom ajunge în fundul mării?

— În clipa de faţă, domnule profe-sor. Nautilus s-a lăsat pe fundul apei,la zece metri adîncime, aşa că putempleca.

— Şi cum vom ieşi din submarin?— Veţi vedea îndată.Căpitanul Nemo îşi vîrî capul în

casca de metal. Conseil şi cu mine îiurmarăm exemplul, în timp ce cana-dianul ne spuse cu ironie «vînătoarebună»! Partea de sus a îmbrăcăminteise sfîrşea printr-un guler de aramă cughiventuri în care se prindea casca demetal. Trei deschizături, apărate desticle groase, ne îngăduiau să privimîncotro doream, şi pentru asta era deajuns doar să întoarcem capul pe subînvelişul căştii. De cum ne-am pus peumeri aparatele Rouquayrol, ele şi

298/1002

începură să funcţioneze, iar eu amsimţit că pot respira în voie.

Cu lanterna Ruhmkorff prinsă decentură, cu puşca în mînă, eram gatade drum, deşi, la drept vorbind, închisîn haine atît de grele şi ţintuit depodea din pricina tălpilor de plumb,nu mă simţeam în stare să fac nici omişcare.

Dar lucrul acesta se vede că eracunoscut şi altora, pentru că cinevamă împinse într-o cămăruţă lipită devestiar. Tovarăşii mei, împinşi şi ei, măurmau. Am auzit cum se închide er-metic o uşă în urma noastră, apoi neînvălui un întuneric de nepătruns.

Peste cîteva clipe răsună un şuier-at puternic. Pentru că un curent rece,abia simţit, începuse să mă cuprindăde la picioare în sus, înţelesei că,printr-un robinet, se dăduse drumulapelor oceanului. Curînd, întreaga

299/1002

cameră se umplu de apă. Atunci sedeschise o a doua uşă, de data aceastaîn învelişul dinafară al lui Nautilus. Seivi o lumină slabă şi, o clipă mai tîrziu,picioarele noastre atinseră fundulmării.

Cum să descriu cele văzute în tim-pul călătoriei noastre sub apă? Cuvin-tele îmi par neputincioase ca să redeaasemenea minuni. Şi, cînd nici pen-sula nu este în stare să le zugrăveascăfrumuseţea, cum ar putea biata peniţăsă Ie înfăţişeze? În frunte mergeacăpitanul Nemo, iar la cîţiva paşi înurma noastră venea tovarăşul său.Conseil şi cu mine rămăseserăm unullîngă altul, ca şi cum am fi putut vorbiprin carapacele noastre metalice.

Nu mai simţeam nici greutateahainelor, nici pe cea a ghetelor sau arezervorului de aer şi nici apăsareacăştii metalice în care mi se bălăbănea

300/1002

capul ca un sîmbure în coaja lui.Toate aceste lucruri, scufundate înapă, îşi pierduseră din greutatea lor oparte egală cu greutatea lichidului dis-locuit, după cum ne învaţă legea de-scoperită de Arhimede, pe care osimţeam destul de bine. Nu mai eramo bucată neînsufleţită, ci mă mişcămcu destulă uşurinţă.

Puterea luminii care ajungea pînăîn fundul mării, la o adîncime detreizeci de picioare, m-a uimit. Razelesoarelui străbăteau cu uşurinţăgrosimea apei, împrăştiind pre-tutindeni culori. Pînă la o sută demetri puteam să desluşesc limpedeorice obiect. Mai încolo, adîncurile secolorau treptat în tonuri azurii de ogingăşie fără seamăn, apoi se albăstr-eau departe şi se pierdeau într-un în-tuneric nedesluşit. Mi se părea că apacare mă înconjura ar fi un fel de aer

301/1002

mai dens decît atmosfera pămîntească,dar aproape tot atît de străveziu.Deasupra zăream întinderea liniştită amării.

Mergeam pe un nisip mărunt şineted, altfel decît nisipul încreţit alplajelor, care păstrează urme devaluri. Covorul acela orbitor respingearazele soarelui cu o tărie neobişnuită,părînd un adevărat reflector. Răs-frîngerea puternică a luminii pătrun-dea apa pînă în cele mai mici părticeleale ei. Voi fi oare crezut dacă am să văspun că la o adîncime de treizeci de pi-cioare vedeam ca în miezul zilei?

Timp de un sfert de oră am călcatpeste nisipul acela arzător, în carepulberea scoicilor era presărată înstraturi neînchipuit de fine. În urmanoastră Nautilus, care părea o stîncălungă, se pierdu încetul cu încetul îndepărtare; dar farul lui trebuia să ne

302/1002

înlesnească întoarcerea pe bord,trimiţîndu-ne razele-i puternice,atunci cînd întunericul avea săcuprindă apele. Pentru cine n-astrăbătut mările e greu să-şi închipuiecum arată acolo fişiile alburii de lu-mină. Pe uscat, praful din aer le facesă semene cu o ceaţă luminoasă; darpe mare, ca şi în mare, dealtfel, lu-minile se văd cu o limpezimeneobişnuită.

Mergeam mereu şi uriaşaîntindere de nisip ni se părea fără demargini. Înlăturam cu mîinile straturilichide care se închideau după mine,iar urma paşilor mi se ştergea cît aiclipi, sub presiunea apei.

Curînd îmi apărură în faţa ochilorcîteva forme pe care depărtarea le în-văluia ca într-o negură. Am desluşitfaţade măreţe de stînci, acoperite cucele mai frumoase zoofite din lume.

303/1002

Dar cel mai mult m-a tulburat o priv-elişte pe care numai acolo aş fi putut-ovedea.

Era ora zece dimineaţa. Razelesoarelui cădeau pieziş pe suprafaţaapei şi din pricina luminii descompusede refracţie ca de o prismă, florile,stîncile, scoicile, polipii purtau pemargini toate culorile curcubeului. Îm-binarea culorilor era o adevărată min-une, o încîntare a ochilor, un adevăratcaleidoscop verde, galben, portocaliu,violet, indigo, albastru, într-un cuvînto întreagă paletă de pictor. Aş fi vrutdin toată inima să-i pot împărtăşi luiConseil simţămintele de care eramstăpînit, să ne întrecem amîndoi înstrigăte de admiraţie. Aş fi dorit să neputem înţelege măcar prin semne, aşacum se înţelegea căpitanul Nemo cutovarăşul său. Dar, fiindcă n-aveamcum face, vorbeam singur şi strigam în

304/1002

cutia de aramă care-mi acopereacapul, risipind în cuvinte zadarnicemai mult aer decît ar fi trebuit. În faţaacestei privelişti minunate, Conseil seoprise ca şi mine. Dar dînd pestezoofite şi moluşte, vrednicul flăcău în-cepu să le clasifice. La tot pasul seaflau polipi şi echinoderme din belşug.

Toate acestea le-am zărit pe oîntindere de un sfert de milă, abiaoprindu-mă din cînd în cînd, pentrucă trebuia să merg după căpitanulNemo, care mă chema prin semne.Curînd, natura fundului mării seschimbă. După cîmpia de nisip urmăun strat de nămol vîscos, numit deamericani «oaze», format numai dinscoici silicoase sau calcaroase. Am tre-cut apoi printr-o cîmpie de alge, plantepelagice pe care apele nu lesmulseseră încă şi care se înmulţesccu repeziciune. Cîmpia aceasta, ca o

305/1002

ţesătură deasă foarte moale, s-ar fi pu-tut lua la întrecere cu cele mai minun-ate covoare ţesute de mîna omului.Verdeaţa se întindea nu numai sub pi-cioare, ci şi deasupra noastră;nenumărate plante marine din familiaalgelor, din care se cunosc mai multde două mii de specii, se încîlceau lasuprafaţa apei.

Algele acestea sînt adevărate min-uni ale creaţiei, o mîndrie a florei uni-versale. În familia lor se găsesc şi celemai mici şi cele mai mari plante dinlume, căci după cum s-au pututnumăra într-un spaţiu de cinci mili-metri pătraţi patruzeci de mii din plan-tele acestea care abia se văd, tot aşa s-au descoperit fucuşi a căror lungimetrecea de cinci sute de metri.

Se scursese vreo oră şi jumătatede cînd plecasem de pe Nautilus.Razele soarelui cădeau perpendicular

306/1002

pe apă şi nu se mai refractau.Privindu-le, mi-am dat seama căamiaza este aproape. Magia culorilordispăru puţin cîte puţin şi nuanţele desmarald şi safir se şterseră din faţaochilor noştri. Mergeam cu pas regu-lat, care răsuna uimitor de tare. Celmai mic zgomot se transmitea cu oiuţeală neobişnuită pe pămînt. Într-adevăr, în apă, care este un conducăt-or mai bun decît aerul, sunetul se pro-pagă de patru ori mai repede.

Ajunsesem tocmai la un povîrniş.Lumina avea acum o singură culoare.Eram la o adîncime de o sută de metrişi suportam o presiune de zece atmos-fere. Dar îmbrăcămintea mea de sca-fandru era făcută atît de bine, încîtapăsarea nu mă stînjenea. Simţeamdoar o uşoară amorţeală la închei-eturile degetelor, dar şi aceasta dis-păru curînd. Cît despre oboseala pe

307/1002

care ar fi trebuit să mi-o cauzeze oplimbare de două ore, cu un echipa-ment cu care nu eram deprins,aproape că nici nu merită să vorbim.Datorită apei mă mişcăm cu o uşur-inţă surprinzătoare.

Ajuns la o adîncime de trei sute depicioare, mai puteam zări încă razelesoarelui, deşi foarte slab. După strălu-cirea puternică de la început, urmaseun amurg roşiatic, ceva care nusemăna nici a noapte şi nici a zi. Cutoate astea vedeam destul de bine dru-mul şi n-aveam încă nevoie să folosimlanternele Ruhmkorff.

Deodată, căpitanul Nemo se opri.Mă aşteptă să-l ajung din urmă şi îmiarătă o îngrămădire întunecoasă ce seivea din umbră, la o mică depărtare deacolo.

«E pădurea din insula Crespo»,gîndii; şi nu mă înşelasem.

308/1002

Capitolul XVII O PĂDURESUBMARINĂ

Ajunserăm în sfîrşit la margineapădurii, care era, fără îndoială, unuldintre cele mai frumoase colţuri alenemărginitului domeniu al căpitanuluiNemo. El o socotea proprietatea sa.Dealtfel, cine s-ar fi putut gîndi să-şiînsuşească aceste domenii din fundulmărilor? Ce alt pionier mai îndrăzneţar fi venit, cu toporul în mînă, să taiedrum prin tufişurile întunecate deacolo?

Pădurea era formată din plantemari, arborescente. Cînd am pătrunspe sub bolţile ei înalte, privirile mi-aufost atrase de ciudata aşezare a

309/1002

crengilor — aşezare cum nu maivăzusem încă pînă atunci.

Nici una dintre plantele carecreşteau pe solul acestei păduri, niciuna dintre ramurile arbuştilor nu setîra, nu se îndoia şi nici nu se întindeaorizontal. Toate se înălţau spre supra-faţa oceanului. Nu era fir, nu erapanglică, oricît de subţire ar fi fost ea,care să nu stea dreaptă ca o sîrmă.Fucuşii şi lianele se întindeau urmîndo linie ţeapănă, perpendiculară, aşacum le obliga densitatea elementuluicare le crease; dacă Ie îndepărtam cumîna, ele reveneau la poziţia de la în-ceput, de cum le dădeam drumul. Aiciera domnia verticalităţii. În scurtăvreme mă deprinsei cu aşezareaaceasta neobişnuită, ca şi cu în-tunericul care ne învăluia. Solul pă-durii era presărat cu stînci ascuţite decare cu greu ne puteam feri. Flora

310/1002

submarină mi s-a părut destul de bog-ată, mai bogată chiar decît a zonelorarctice sau tropicale. Dar la începutam amestecat fără să vreau regnurileîntre ele, luînd hidrofitele drept zoofite,animalele drept plante. Dar cine nu s-ar fi înşelat? Fauna şi flora sînt atît deapropiate în lumea submarină!

Am observat că toate exemplareleacestea ale regnului vegetal erauprinse foarte uşor de fund. Lipsite derădăcini, nepăsătoare faţă de nisipul,scoicile, pietrişul sau alte corpurisolide pe care stau — ele nu cerhrană, ci doar un punct de sprijin.Plantele acestea se întreţin singure, şiprincipiul existenţei lor se găseşte înapa care le susţine şi care le hrăneşte.Cea mai mare parte dintre ele aveau,în loc de frunze, un fel de plăcuţe deforme ciudate, de un colorit mărginitdoar la cîteva culori: roz, carmin,

311/1002

verde, măsliniu, roşcat şi brun. Am re-văzut acolo — e drept că mai puţin us-cate decît exemplarele de pe Nautilus— padine-păuni desfăşurate ca nişteevantaie care parcă aşteptau suflareavîntului, ceramii stacojii, laminariiîntin-zîndu-şi vrejii buni de mîncat,nereociste filiforme care ajungeau la oînălţime de cincisprezece metri, pilcuride acetabule, ale căror tulpini crescmai mari spre vîrf, şi o mulţime deplante pelagice, toate fără flori. «Curi-oasă abatere de la legile naturii şi uim-itor mediu mai e acesta, în care regnulanimal înfloreşte iar regnul vegetal,nu!» a spus un naturalist inteligent.

Printre arbuştii mari cît copaciidin zonele temperate, la umbra lorudă, se îngrămădeau adevăratetufişuri de flori vii, pajişti întregi dezoofite, pe care se răsfăţau meandrinetărcate cu dungi sucite, caryofile

312/1002

galbene cu tentacule străvezii, tufe ier-boase de zoantere şi, ca să întregeascăpriveliştea, peştii-muscă zburau dincreangă în creangă ca nişte colibri, întimp ce lepissacante de culoare gal-benă, cu fălcile ţepoase, cu solzii as-cuţiţi, dactiloptere şi monocentrefugeau din calea noastră asemeneaunui stol de sitari.

Pe la ora unu, căpitanul Nemodădu semnalul de oprire. Eu, unul, n-am putut decît să mă bucur cînd ne-am culcat cu toţii sub un leagăn dealarice, ale căror crengi ascuţitesemănau cu săgeţile.

Popasul acesta scurt a fost o ad-evărată desfătare. Nu ne lipsea decîtplăcerea unei convorbiri. Dar nu eracu putinţă nici să vorbeşti, nici sărăspunzi. Totuşi mi-am apropiat cascamea mare, de aramă, de capul luiConseil. Am văzut cum ochii îi

313/1002

străluceau de mulţumire şi, ca să-şiarate bucuria, bietul băiat se zbuci-uma în carapacea lui într-un felnespus de caraghios.

Mă miram că după patru ore dedrum nu eram lihnit de foame. Care săfi fost pricina acestei neobişnuite stăria stomacului, n-aş putea spune. Înschimb simţeam o nevoie grozavă sădorm, aşa cum li se întîmplă tuturorscafandrilor. Ochii mi se închiserăcurînd îndărătul sticlei groase şi căzuiîntr-o amorţire de neînvins, pe carenumai mişcarea făcută în timpul mer-sului îmi dăduse pînă atunci putinţasă o înfrunt. Căpitanul Nemo şi vîn-josul său tovarăş, întinşi în cristalullimpede al apei, se culcară şi ei.

N-aş putea spune cît timp amdormit, dar cînd m-am trezit mi s-apărut că soarele coboară spre orizont.Căpitanul Nemo se şi sculase. Tocmai

314/1002

mă gîndeam să-mi dezmorţesc puţincorpul, cînd o apariţie neaşteptată măfăcu să sar în picioare.

La cîţiva paşi, un păianjen demare monstruos, înalt de un metru,mă privea cu ochii săi tulburi, gata săse repeadă spre mine. Cu toate căhaina de scafandru era destul degroasă ca să mă apere de muşcăturilefiarei, nu mi-am putut stăpîni o miş-care de groază. Conseil şi marinarul depe Nautilus se treziră în aceeaşi clipă.Căpitanul Nemo făcu un semn în-soţitorului său şi acesta doborîpăianjenul dintr-o lovitură dată cupatul puştii. Groaznicele braţe alemonstrului se zgîrciră în spasme înfi-orătoare. Întîlnirea cu păianjenul mătăcu să-mi amintesc că şi alte ani-male, mai de temut încă, trebuiau săbîntuie prin fundurile acelea întune-coase. Împotriva lor, haina mea de

315/1002

scafandru nu mă putea apăra. Pînăacum nu-mi trecuse prin minte că aşputea să am asemenea întîlniri, aşa căm-am hotărît să fiu cît mai atent.Dealtfel, credeam că popasul însemnaşi sfîrşitul drumului nostru, dar măînşelam, fiindcă, în loc să ne reîn-toarcem pe Nautilus, căpitanul Nemoîşi urmă îndrăzneaţă expediţie.

Coboram mereu de-a lungulpovîrnişului care se apleca tot maimult, ducîndu-ne spre adîncimi din ceîn ce mai mari. Cred că era ora treicînd am intrat într-o trecătoare, tăiatăîntre două stînci înalte şi ascuţite,cam la o sută cincizeci metri adîncime.Datorită perfecţiunii aparatelornoastre, trecuserăm cu nouăzeci demetri hotarul pe care natura părea că-l impusese pînă atunci omului în în-cercările sale de a pătrunde înadîncuri.

316/1002

Spun o sută cincizeci de metri, cutoate că nu aveam la mine nici un in-strument de măsurat adîncimea.Totuşi ştiam că pînă şi în mările celemai limpezi razele soarelui nu potpătrunde mai jos de această adîncime.În jurul nostru era întuneric deplin.Nu mai vedeam nimic la zece paşiînainte. Mergeam bîjbîind, cînd deod-ată străluci o lumină albă, puternică.Căpitanul Nemo îşi pusese aparatulelectric în funcţiune; tovarăşul săufăcu acelaşi lucru, iar Conseil şi cumine le urmarăm exemplul. Întorcîndun şurub, am făcut legătura întrebobină şi serpentina de sticlă, şimarea, străpunsă de lumina celorpatru lanterne, se învăpăie pe o razăde douăzeci şi cinci de metri.

Căpitanul Nemo continuă să seafunde tot mai adînc în întunecimeapădurii ai cărei copaci se răreau din ce

317/1002

în ce. Urmîndu-l, am observat că ve-getalele dispăreau mai repede decîtanimalele. În timp ce plantele pelagicese împuţinau pe fundul care devenisesterp, animalele-zoofite — moluşte şipeşti — se găseau din belşug.

Mergînd, mă gîndeam că luminaaparatelor noastre va trebui neapăratsă-i atragă pe locuitorii acestor adîn-curi întunecate. Dar chiar dacă vre-unul dintre ei s-a apropiat, a avut grijăsă se ţină la o distanţă destul de marede noi. L-am văzut de mai multe ori pecăpitanul Nemo oprindu-se şi ducîndpuşca la ochi, pentru ca după cîtevaclipe de aşteptare să o coboare şi săpornească mai departe. În sfîrşit, pe laora patru, minunata călătorie luăsfîrşit. În faţa noastră se înălţa un zidde stînci măreţe, o îngrămădire de blo-curi uriaşe, un mal de granit pestemăsură de mare, scobit de numeroase

318/1002

peşteri, dar fără nici o potecă prin caresă se poată trece.

Acolo începeau povîrnişurile in-sulei Crespo, începea pămîntul.

Căpitanul Nemo se opri deodată,şi la un semn al său n-am mai înaint-at mei noi, deşi eu aş fi dorit să trecpeste zidul acela de piatră. Aici sesfirşeau domeniile căpitanului Nemo şiel nu voia să mergem mai departe.Dincolo începea pămîntul, pe care sejurase să nu mai pună piciorul. Înce-pu întoarcerea. Căpitanul Nemo îşi re-luă locul în fruntea coloanei, înaintîndfără şovăire. Mi-am dat seama că nune întoarcem pe acelaşi drum pe carevenisem. Locul pe care îl străbăteamacum, prăpăstios şi deci greu de urcat,ne apropia de suprafaţa apei. Totuşiîntoarcerea aceasta spre straturile dedeasupra a fost destul de înceată, ast-fel că presiunea apei, scăzînd treptat,

319/1002

nu ne-a făcut nici un rău şi nici nune-a cauzat acele răni interne careucid uneori pe cei ce se cufundă lamari adîncimi. În scurtă vreme luminase ivi din nou, crescu repede, şisoarele, gata să apună, puse iarcununi colorate, datorită refracţiei, înjurul tuturor obiectelor din caleanoastră.

La zece metri adîncime am trecutprintr-un roi de peştişori de toate soi-urile, mai numeroşi decît păsările cer-ului şi mai vioi decît ele. Dar n-amîntîlnit nici un vînat care să merite oîmpuşcătură.

Deodată l-am văzut pe căpitanridicînd arma şi urmărind cu ea o um-bră ce se mişca printre tufe. Glonţulporni, se auzi o şuierătură slabă şi unanimal se prăbuşi la cîţiva paşi de noi.

Era o minunată vidră de mare, oanhidră, singurul patruped care

320/1002

trăieşte numai în mare. Vidra aceasta,lungă de un metru şi jumătate, credcă trebuie să fi avut un preţ destul deridicat. Blana ei, cu fire de culoarecastanie închisă la vîrf şi cu fire ar-gintii la rădăcină, ştiam că este multcăutată pe pieţele ruseşti şi chinezeşti.Fineţea şi luciul părului o făceau săvaloreze cel puţin două mii de franci.Am privit încîntat mamiferul acelacurios, cu cap rotunjit şi cu urechiscurte, cu ochi rotunzi, cu mustăţialbe ca de pisică, cu coadă stufoasă şicu labele palmate, terminate cugheare. Dar preţioasele vidre de mare,vînate şi urmărite cu înverşunare depescari, au mai rămas foarte puţine.Ele s-au refugiat mai ales în părţilenordice ale Pacificului, dar şi acolospecia lor se pare că se va stingecurînd.

321/1002

După ce însoţitorul căpitanuluiNemo îşi încarcă vînatul pe umăr, ampornit mai departe.

Timp de o oră am străbătut ocîmpie nisipoasă. De multe ori ea seridica pînă la doi metri sub apă, şiatunci ne puteam vedea imaginea,care se oglindea desluşit pe faţa apei,în aşa fel încît deasupra noastră păreacă mergem noi înşine, cu capul sprefund şj cu picioarele spre cer. Şi ammai văzut ceva care merită să fieamintit: am văzut cum treceau norigroşi care se înfiripau şi se destrămaunespus de repede. Dar gîndindu-mămai bine, am înţeles că aşa-zişii norinu sînt altceva decît umbra lăsată detalazurile mai groase sau mai subţiri.De unde ne găseam, se vedea destulde bine chiar spuma valurilorspărgîndu-se la suprafaţa apei, sevedea pînă şi umbra păsărilor mari

322/1002

care treceau pe deasupra, atingînduşor apa.

Tot atunci am fost martorul uneiadintre cele mai frumoase împuşcăturide care s-a putut bucura vreodată unvînător. Deasupra apelor se vedealimpede cum zboară o pasăre mare, cuaripile larg deschise. Cînd pasăreaajunse la o depărtare de cîţiva metri,însoţitorul căpitanului Nemo ochi şitrase. Pasărea se prăbuşi ca trăsnită şicăzu chiar lîngă vînător, care o luăîndată. Era un albatros de o frumuseţerară, minunat specimen de pasărepelagiană. Întîmplarea aceasta nu neopri în drum. Am mers timp de douăore prin şesuri nisipoase şi cîmpiiacoperite cu iarbă de mare, greu destrăbătut. Simţeam că nu mai pot,cînd zării cam la o jumătate de milădepărtare o lumină pîlpîind în în-tunericul apelor. Era farul lui Nautilus.

323/1002

Mai aveam deci douăzeci de minute demers pînă la vas, unde aş fi putut sărespir în voie, fiindcă mi se părea căoxigenul din rezervorul meu e pesfîrşite. Dar, făcînd socoteala aceasta,nu puteam şti că vom mai avea o întîl-nire care ne va întîrzia puţin sosirea.

Rămăsesem cu vreo douăzeci depaşi în urmă, cînd l-am văzut pe căpit-anul Nemo întorcîndu-se brusc şi aler-gînd spre mine. Cu mîna lui puternicămă trînti la pămînt, în timp ce to-varăşul său făcea acelaşi lucru cuConseil. La început n-am ştiut ce săcred, dar m-am liniştit văzînd că şicăpitanul se culcă lîngă mine. Stăteamdeci întins pe spate, la adăpostul uneitufe, cînd, ridicînd capul, am zăritnişte forme enorme, trecînd cu zgomotşi aruncînd lumini fosforescente.

Îmi îngheţase sîngele în vine! Mi-am dat seama că ne ameninţau doi

324/1002

rechini fioroşi, cu cozi uriaşe, cuprivirile tulburi şi sticloase. Dingăurile pe care le aveau în jurul botu-lui se răspîndea o lumină fosfores-centă. Păreau două insecte mon-struoase făcute din flăcări şi care ar fiputut zdrobi un om întreg în fălcile lorde fier! Nu ştiu dacă Conseil s-a gînditsă le claseze, dar eu, unul, privindu-lepîntecul argintiu şi gura imensăînţesată cu dinţi puternici, aveam unpunct de vedere foarte puţin ştiinţificşi mă simţeam mai degrabă victimădecît naturalist. Din fericire, animaleleacestea lacome nu văd bine. Ele tre-cură fără să ne zărească, atingîndu-nedoar cu înotătoarele lor cafenii. Astfelam scăpat ca prin minune de o prime-jdie mai mare decît întîlnirea cu un ti-gru în mijlocul junglei.

O jumătate de oră mai tîrziu,călăuziţi de razele electrice, am ajuns

325/1002

pe Nautilus. Uşa exterioară rămăsesedeschisă şi căpitanul Nemo o închisede îndată ce am intrat în prima cab-ină. Apoi apăsă pe un buton şi înăun-trul vasului pompele intrară în funcţi-une. Am simţit apa scăzînd şi în cîtevaclipe cabina se goli. Uşa interioară sedeschise şi trecurăm în vestiar.

Aici ne-am scos cu oarecaregreutate îmbrăcămintea de scafandruşi, foarte obosit, mort de foame şi desomn, m-am dus în camera mea,ameţit şi fermecat de uluitoarea călăt-orie făcută în fundul mărilor.

Capitolul XVIII PATRU MII DELEGHE SUB PACIFIC

A doua zi, în 18 noiembrie,simţindu-mă pe deplin refăcut după

326/1002

oboseala din ajun, mă urcai pe punteîn clipa în care secundul de peNautilus rostea fraza obişnuită. Atuncimi-a trecut prin minte că vorbeleacelea aveau o legătură cu stareamării sau mai degrabă că însemnau:«Nu se vede nimic». Într-adevăr,oceanul era pustiu. La orizont nu sezărea nici o pînză. Înălţimile insuleiCrespo dispăruseră în timpul nopţii.Marea absorbea toate culorile spec-trului solar, lăsînd doar razele albastrepe care le împrăştia în toate direcţiile,învăluindu-se în tonuri liliachii de ceamai mare frumuseţe. Dungi largi, uşorîncreţite, se iveau mereu deasupra un-delor line.

Tocmai admiram privelişteaîncîntătoare a oceanului, cînd apărucăpitanul Nemo. Părea că nici nu măvede şi începu să facă o serie de obser-vaţii astronomice. Apoi, cînd isprăvi,

327/1002

se rezemă de cuşca farului, cu privirilepierdute în depărtare. În timpul acestavreo douăzeci de marinari de peNautilus, unul mai voinic decît altul,se urcară pe punte ca să scoatăplasele aruncate de cu noapte. Fiecaredintre ei se născuse, desigur, în altăţară, dar toţi păreau a fi europeni. Amrecunoscut printre ei, fără nici o îndoi-ală, irlandezi, francezi, cîţiva slavi şiun grec sau cretan. Dealtfel, oameniiaceştia erau cumpătaţi la vorbă şi seînţelegeau între ei în limbajul acelaciudat, căruia nu eram în stare nicimăcar să-i bănuiesc originea, aşa căam renunţat să-i mai întreb ceva.

Plasele fură trase pe bord. Erauun fel de prostovoale, asemănătoarecelor de pe coastele Normandiei, canişte pungi mari, ţinute întredeschisela gură printr-o vargă plutitoare şi unlanţ trecut prin ochiurile de pe

328/1002

margini. Pungile acestea, trase pe fun-dul oceanului, mătură şi strîng tot ceîntîlnesc în cale. În ele se adunaserătot felul de probe ale vietăţilor de pemeleagurile acelea pline de peşti.

Cred că erau acolo peste o mie delivre de peşte. Pescuitul fusese rodnicşi lucrul acesta n-avea de ce să mămire. Asemenea plase sînt trase prinapă ceasuri întregi şi prind înînchisoarea lor de sfoară o întreagălume acvatică. Nu aveam deci nici ogrijă în privinţa hranei, care era cît sepoate de bună şi pe care viteza luiNautilus şi atracţia luminii electrice oputeau împrospăta fără încetare.

Toate aceste roade ale mării furăîmpinse prin nişte deschizături spresălile de mese, unele pentru a fi gătiteproaspete, iar altele pentru a ficonservate.

329/1002

Odată pescuitul sfîrşit şi proviziade aer reînnoită, credeam că Nautilusîşi va reîncepe călătoria submarină şimă pregăteam să merg spre cameramea cînd, întorcîndu-se spre mine,căpitanul Nemo îmi spuse fără nici oaltă introducere:

— Priviţi oceanul, domnule profe-sor; nu e aşa că pare însufleţit? Nu-şiare şi el clipele lui de mînie şi de în-duioşare? Ieri a adormit ca şi noi şiacum iată-l că se trezeşte după onoapte liniştită.

Nici bună ziua, nici bună seara! Aifi spus că omul acesta continua cumine o discuţie începută cîndva.

— Priviţi-l, urmă el, s-a trezit submîngîierile soarelui. Îşi va retrăi viaţade fiecare zi! Nici nu vă daţi seama cîteste de interesant să studiezi cum îifuncţionează organismul. Oceanul arepuls, artere, spasme, îi dau dreptate

330/1002

savantului Maury care i-a descoperit ocirculaţie tot atît de reală ca şi circu-laţia sîngelui la animale.

Era vădit că Nemo nu aştepta niciun răspuns de la mine şi mi s-a părutde prisos să-i dau zor cu «fireşte»,«desigur» sau «aveţi dreptate». Vorbeamai mult cu el însuşi, făcînd pauzelungi după fiecare frază. Cugeta cuvoce tare.

— Da, spuse el, oceanul are o cir-culaţie adevărată şi, ca să fie pusă înmişcare, a fost înzestrat din belşug cucăldură, sare şi vietăţi microscopice.Căldura creează densităţi diferite, carestîrnesc curenţii şi contra-curenţii.Evaporarea, inexistentă în regiunilehiperboreene şi foarte activă în zoneleecuatoriale, dă naştere unui schimbstatornic între apele tropicale şi apelepolare. Chiar eu am observat aceşticurenţi de sus în jos şi de jos în sus,

331/1002

care seamănă cu o adevărată respir-aţie a oceanului. Am văzut moleculade apă de mare încălzindu-se la supra-faţă, coborînd spre adîncuri şi atingîndmaximum de densitate, la două gradesub zero, apoi răcindu-se şi mai tare,devenind mai uşoară şi ridicîndu-sedin nou. Veţi vedea la pol urmărileacestui fenomen şi veţi înţelege cumnatura, atît de prevăzătoare, a făcut caapa mării să nu poată îngheţa decît lasuprafaţă.

În timp ce căpitanul Nemo îşisfîrşea fraza, eu mă gîndeam: «La pol!Oare omul acesta îndrăzneţ are degînd să ne ducă pînă acolo?»

Căpitanul tăcuse, privind cîtevaclipe oceanul pe care îl studiase atîtde amănunţit şi fără răgaz. Apoi urmă:

— Sarea se găseşte în mare încantităţi uriaşe, domnule profesor, şidacă ai scoate-o din apă şi ai usca-o,

332/1002

ai face din ea un bulgăre de patrumilioane şi jumătate de leghe cubice,care, împrăştiat pe suprafaţa globului,ar forma o pătură de mai bine de zecemetri înălţime. Şi să nu credeţi căprezenţa sării în apă e datorită numaiunei toane a naturii! Nu. Sarea face caapa mării să se evapore mai puţin,împiedică vîntul să-i ia o parte preamare de aburi care, condensîndu-se,ar îneca zonele temperate. Rol însem-nat, rol de regulator în economia gen-erală a globului! Căpitanul Nemo tăcu,se ridică şi făcu cîţiva paşi pe punte,apoi se întoarse spre mine: Cît despreinfuzorii, urmă el, miliardele acesteade vietăţi microscopice care există cumilioanele într-o picătură de apă şi artrebui opt sute de mii dintre ele ca săcîntărească un miligram, rolul lor estetot atît de însemnat. Ele absorbsărurile, asimilează elementele solide

333/1002

din apă şi, ca nişte adevăraţi con-structori de continente calcaroase,fabrică coralii şi madreporarii. Atunci,picătura de apă, pierzînd elementulmineral, se ridică la suprafaţă, ab-soarbe sărurile rămase din evaporare,se îngreunează, coboară din nou şiaduce animalelor microscopice noi ele-mente de absorbit. De aici se naşte undublu curent, ascendent şi descend-ent, acea veşnică mişcare, într-un cu-vînt — viaţa. Viaţa asta, mult maiputernică decît pe continente, mai îm-belşugată, mai nemărginită, înflorindîn toate părţile oceanului, pe careomul îl priveşte ca pe un mormînt, darcare întreţine miliarde de vietăţi, dupăcum mă întreţine şi pe mine!

Pe cînd vorbea, chipul căpitanuluiNemo părea iluminat ca de un foclăuntric. Ascultîndu-l, mă simţeam, larîndul meu, adînc tulburat.

334/1002

— Aşadar, adăugă el, în mărisălăşluieşte adevărata viaţă! Şi măgîndesc că s-ar putea clădi oraşenautice, nenumărate case submarinecare, ca şi Nautilus, s-ar ridica înfiecare zi la suprafaţa apelor ca să iaaer, oraşe libere, dacă ar fi aşa, desine stătătoare. Şi cine ştie, dacă vre-un despot... Căpitanul Nemo îşi isprăvifraza c-un gest de mînie. Apoi,adresîndu-mi-se direct, ca pentru aalunga un gînd rău: Domnule Aron-nax, mă întrebă el, ştiţi care esteadîncimea oceanului?

— Ştiu numai adîncimile pe carele-au arătat principalele sondaje, dom-nule căpitan.

— Puteţi să mi le spuneţi, ca să lepot controla la nevoie?

— Iată cîteva pe care mi leamintesc: dacă nu mă înşel, o adînci-me mijlocie de opt mii două sute de

335/1002

metri a fost găsită în nordul At-lanticului, şi alta, de două mii cincisute de metri, în Mediterana. Cele maiimportante sondaje au fost făcute însudul Atlanticului, lîngă latitudinea37º, unde s-au găsit adîncimi dedouăsprezece mii de metri, de pais-prezece mii nouăzeci şi unu de metri şide cincisprezece mii o sută patruzeci şinouă de metri. În general se crede cădacă fundul mării ar fi neted, ar avea oadîncime medie cam de şaptekilometri.

— Bine, domnule profesor,răspunse căpitanul Nemo, sper să văarătăm mai mult decît atît. Cît despreadîncimea mijlocie a acestei părţi a Pa-cificului, am să vă spun că e de numaipatru mii de metri.

Spunînd acestea, căpitanul Nemose îndreptă spre deschizătura punţii şidispăru pe scări. L-am urmat,

336/1002

coborînd în salon. Elicea fu pusă nu-maidecît în mişcare şi vasul porni cu oiuţeală de douăzeci de mile pe oră. Înzilele şi săptămînile ce urmară, l-amîntîlnit foarte rar pe căpitanul Nemo.Secundul lui însemna regulat pe hartăpunctul în care ne aflam, aşa căputeam să urmăresc cu precizie mer-sul lui Nautilus.

Conseil şi Ned Land îşi petreceaumai toată ziua cu mine. Conseilpovestise prietenului său cît de min-unată fusese plimbarea noastră şi ca-nadianului îi păru tare rău că nu ne-aîntovărăşit. Dar nădăjduiam că vommai avea prilejul să vizităm pădurileoceanice. Aproape în fiecare zi ob-loanele salonului se deschideau timpde cîteva ore şi nu ne mai săturamcercetînd misterele lumii submarine.

Vasul se îndrepta spre sud-est,păstrînd o adîncime de o sută, o sută

337/1002

cincizeci de metri. Cu toate acestea,într-o zi, prin nu ştiu ce întîmplare,împins pieziş cu ajutorul planurilorsale înclinate, el atinse o adîncime dedouă mii de metri. Termometrul arăta4° şi 25 centigrade, temperaturăobişnuită la adîncimea asta la oricelatitudine. În noaptea de 26 noiembrie,la ora trei, Nautilus trecu pesteTropicul Cancerului la 172º longitud-ine. La 27 noiembrie ne aflam în drep-tul insulelor Sandwich, unde vestitulCook îşi pierduse viaţa la 14 februarie1779. Străbătuserăm pînă acolo patrumii opt sute şaizeci de leghe.Dimineaţa, urcîndu-mă pe punte, amzărit la o depărtare de două mile in-sula Hawai, cea mai mare din celeşapte insule ale arhipelagului cepoartă acelaşi nume. Se vedeaulimpede ţărmurile înverzite, lanţurilede munţi care merg paralel cu coasta

338/1002

şi vulcanii, străjuiţi de Muna Rea, în-alt de cinci mii de metri. Am aruncatplasele, în care s-au prins, printre altespecimene, flabelarii pavonate, polipiturtiţi, cu forme plăcute, care trăiescîn această parte a oceanului.

Nautilus înainta mereu către sud-est. La 1 decembrie am tăiat Ecuatorulla longitudinea 142º iar la 4 ale acelei-aşi luni, după un drum parcurs cumare iuţeală şi în care nu s-a petrecutnimic deosebit, am ajuns în apropiereainsulelor Marchize. La trei mile de-părtare, între latitudinea 8º57' şi lon-gitudinea 139º32', am zărit CapulMartin din Nuka Hiva, insula cea maiînsemnată din acest grup careaparţine Franţei. Nu am putut vedeadecît munţi împăduriţi care se iveau înzare, căci căpitanului Nemo nu-iplăcea să se apropie de ţărmuri. Aiciplasele scoaseră soiuri frumoase de

339/1002

peşti, toţi buni de gătit. Între 4 şi 11decembrie, după ce părăsise insuleleacelea încîntătoare, stăpînite deFranţa, Nautilus parcurse aproapedouă mii de mile. În drumul nostruam întîlnit un stol uriaş de calmari, unfel de moluşte înrudite de-aproape cusepiile. Pescarii francezi le numesc«encornets». Ele fac parte din clasa ce-falopodelor, familia dibranhiatelor,care mai cuprinde şi sepiile şi ar-gonauţii. Animalele acestea, studiateîn amănunţime de către naturaliştiiantichităţii, erau folosite de oratoriidin Agora în numeroase figuri de stil;dar totodată ele foloseau ca mîncarede soi la masa cetăţenilor bogaţi —dacă ar fi să-l credem pe Ateneu, med-ic grec, care a trăit înaintea lui Galen.Întîlnirea dintre Nautilus şi calmari,care nu umblă niciodată ziua, a avutloc în noaptea de 9 spre 10 decembrie.

340/1002

Aceste moluşte, care puteau finumărate cu milioanele, formau o ad-evărată armată şi emigrau din zoneletemperate către zonele mai calde, ur-mînd drumul scrumbiilor şi al sar-delelor. Le priveam prin geamurilegroase de cristal cum înotau de-a-ndaratelea, cu o iuţeală uluitoare,mişcîndu-se cu ajutorul tubului loco-motor, urmărind peştii şi moluştele,mîncînd peştii cei mici şi căzînd la rîn-dul lor pradă peştilor mari,frămîntîndu-şi, într-o învălmăşeală denedescris, cele zece picioare cu carenatura le-a împodobit capetele şi carese aseamănă cu un fel de plete form-ate din şerpi pneumatici. Nautilus, cutoată viteza sa, trebui să pluteascătimp de mai multe ore prin mijloculstolului de moluşte din care năvoadelescoseseră cantităţi însemnate. Printreele am recunoscut cele nouă specii

341/1002

determinate de d'Orbigny în OceanulPacific. După cum se vede, în timpulacestei călătorii, marea ne-a dezvăluitprivelişti minunate, mereu altele.Părea că ea îşi schimbă întruna de-corul şi actorii pentru plăcereanoastră, care eram chemaţi nu numaisă privim, ci şi să pătrundem în celemai înfricoşătoare taine ale oceanului.În cursul zilei de 11 decembrie citeamîn salon. Ned Land şi Conseil priveauapa luminoasă prin obloanele între-deschise. Nautilus stătea nemişcat, curezervoarele pline. Eram la o adîncimede o mie de metri, unde vietăţile sîntrare şi numai peştii cei mari îşi mai facdin cînd în cînd apariţia.

Citeam o carte plăcută de JeanMace, intitulată «Slujitorii stomacului»,urmărind poveţele năstruşnice aleautorului, cînd Conseil îmi întrerupselectura.

342/1002

— Domnul binevoieşte să vină oclipă? îmi spuse el, cu o voce denerecunoscut.

— Dar ce s-a întîmplat, Conseil ?— Rog pe domnul să privească.M-am ridicat şi, apropiindu-mă de

geam, am privit.La lumina farului electric, o mata-

hală negricioasă stătea neclintită înmijlocul apelor. Mă uitai cu atenţie,căutînd să recunosc ce fel de cetaceuuriaş aveam în faţa ochilor. Dar ungînd îmi fulgeră prin minte.

— O navă! strigai.— Da, răspunse canadianul, o

navă care s-a scufundat.Ned Land nu se înşela. Aveam în

faţa noastră un vas de ale căruicatarge mai atîrnau încă odgoanelerupte. Corpul vasului părea să fie înbună stare şi naufragiul trebuie că aavut loc numai cu cîteva ore mai

343/1002

înainte. Trei frînturi de catarge, tăiatela două picioare deasupra punţii,arătau că oamenii de pe bord fuseserăsiliţi să Ie sacrifice înaintea scufun-dării. Culcat pe o parte, vasul seumpluse cu apă şi era şi acum aplecatla babord. Tristă privelişte, epavaaceea pierdută sub ape, dar şi maitrist era să vezi puntea pe care încămai zăceau cîteva cadavre agăţate defrînghii! Am numărat patru — patrubărbaţi, dintre care unul se ţinea încăpe picioare la cîrmă, şi o femeie cu uncopil în braţe, pe jumătate ieşităprintre gratiile dunetei. Femeia aceeaera tînără. La lumina puternică afarurilor lui Nautilus, am putut să-idesluşesc trăsăturile pe care apa nu ledescompusese încă. Cu o ultimăsforţare, îşi săltase copilul deasupracapului. Sărman micuţ, cu braţele în-lănţuite după gîtul mamei! înfăţişarea

344/1002

celor patru marinari mi se păru în-spăimîntătoare, aşa cum erau închir-ciţi din pricina spasmelor morţii, în-cercînd să facă o ultimă sforţare ca săse smulgă din frînghiile cu care eraulegaţi de vas. Singur, mai liniştit, cufaţa gravă, cu părul alb lipit de frunte,cu mîna încleştată pe cîrmă, ti-monierul părea că îşi conduce încă va-sul naufragiat prin adîncurileoceanului!

Ce privelişte! Stăteam tăcuţi, cuinima grea, în faţa acelui dezastruprins la faţa locului şi, ca să zic aşa,fotografiat în ultima clipă. Şi vedeamparcă de pe acum rechinii uriaşi, cuochii aprinşi, înaintînd, atraşi de nadaaceea de carne omenească!

Nautilus făcu înconjurul naveiscufundate, pe a cărei placă prinsă înpartea dinapoi am putut citi într-oclipă: FLORIDA SUNDERLAND

345/1002

Capitolul XIX VANIKORO

Spectacolul înfiorător la care asist-asem era numai începutul seriei decatastrofe marine pe care Nautilusavea să le întîlnească în drum. De cîndam intrat în mările mai umblate, amzărit adesea, plutind sub apă, scheletede vase putrezite şi, în adîncuri, pefund, tunuri, ghiulele, ancore, lanţurişi multe alte obiecte de fier roase derugină.

Astfel, purtaţi înainte de Nautilus,pe care trăiam ca şi izolaţi, la 11decembrie am ajuns în apropierea ar-hipelagului Pomotu, vechi grup de in-sule primejdioase pomenit de Bougain-ville, care se întinde pe o lungime decinci sute de leghe de la est-sud-est la

346/1002

vest-nord-vest, între 13°30' şi 23°50'latitudine sudică şi 125°30' şi 151°30'longitudine vestică, de la insula Duciepînă la insula Lazaref. Arhipelagul Po-motu are o suprafaţă de trei suteşaptezeci de leghe pătrate şi esteformat din vreo şaizeci de grupuri deinsule, printre care şi grupul Gambier,căruia Franţa i-a impus protectoratulsău. Insulele acestea de mărgean crescîncet, dar necontenit, şi se vor uniîntr-o zi datorită înmulţirii polipilor.Apoi, noua insulă se va uni la rîndul eicu arhipelagurile vecine, formînd alcincilea continent, care se va întindede La Noua Zeelandă şi Noua Cale-donie pînă la insulele Marchize. Înziua în care îi expuneam căpitanuluiNemo teoria aceasta, el îmi răspunserece:

— Pămîntul ar avea nevoie de oa-meni noi, nu de continente noi!

347/1002

Întîmplarea făcuse ca Nautilus săajungă tocmai în dreptul insuleiClermont-Tonnerre, una din cele maicurioase, din grupul care a fost de-scoperit în 1822 de căpitanul Bell,comandantul vasului Minerva. Am pu-tut astfel să studiez sistemul madre-poric căruia i se datoresc insulele dinacest ocean. Madreporarii, care nu tre-buie confundaţi cu mărgeanul, au unţesut învelit în calcar. Prefacerilestructurii ţesutului l-au făcut pe ilus-trul meu profesor M. Milne-Edwardssă-i claseze în cinci secţiuni. Vietăţilemici care secretă scheletul trăiesc cumiliardele în cîte o căsulie. Depunerilelor calcaroase devin roci, recife, in-suliţe şi insule. Ele formează cînd uninel împrejurul unei lagune sau lac in-terior, care comunică prin cîteva spăr-turi cu marea, cînd o barierăasemănătoare acelor de pe coastele

348/1002

Noii Caledonii şi de pe diferitele insuledin arhipelagul Pomotu. În unele lo-curi, de pildă în insulele Reunion sauîn insulele Mauriciu, madreporarii în-alţă recife care par încărcate deciucuri, adevărate ziduri drepte şi în-alte, în preajma cărora oceanul estefoarte adînc. Înconjurînd la o de-părtare de numai cîteva sute de metrimalurile rîpoase ale insulei Clermont-Tonnerre, am putut să admir muncauriaşă îndeplinită de lucrătorii aceiamicroscopici. Pereţii insulei se dator-esc mai cu seamă unor madreporaricare poartă numele de milepore, por-ite, astre şi meandrine. Polipii aceştiacresc mai ales în apele agitate de lasuprafaţa mării, de aceea ei încep maiîntîi să clădească partea de sus, carese adînceşte apoi, încetul cu încetul,odată cu sfărîmăturile secreţiunilor pecare se reazemă. Aşa este cel puţin

349/1002

teoria lui Darwin. care explică în felulacesta formarea atolilor — teorie dupămine superioară aceleia care pune latemelia construcţiilor madreporice vîr-furi de munţi sau de vulcani cufund-ate la cîteva picioare sub nivelul mării.

Am putut să cercetez de foarteaproape zidurile acestea ciudate, căcilîngă ele sondele arătau o adîncimemai mare de trei sute de metri, iarfarurile noastre electrice făceau săscînteieze calcarul strălucitor.Întrebîndu-mă de cît timp au avut ne-voie barierele uriaşe din faţa noastrăca să se formeze, Conseil a rămasuimit cînd i-am spus că, după cer-cetările savanţilor, durata lor decreştere este de aproape trei milimetrişi jumătate într-un secol.

Cînd Nautilus se reîntoarse lasuprafaţa oceanului, am cuprins cuprivirea întreaga insulă Clermont-

350/1002

Tonnerre, joasă şi împădurită. Pe stîn-cile ei madreporice au putut creşteplantele numai datorită vîrtejurilormarine şi furtunilor. Cîndva, demult,cîteva seminţe aduse de uragan de pepămînturi învecinate căzură pe strat-urile calcaroase amestecate curămăşiţele descompuse ale peştilor şiplantelor marine, din care s-a formathumusul vegetal. O nucă de cocos, ar-uncată de valuri, ajunse pe noile ţăr-muri. Sămînţa prinse rădăcini.

Crescînd, arborele opri vaporii deapă. Astfel se născu un pîrîu. Încetulcu încetul vegetaţia se întinse. Cîtevaanimale mici, viermi, insecte sosiră petrunchiuri smulse de vînt din alte in-sule. Broaştele ţestoase veniră să-şiclocească aici ouăle. Păsările şi-aufăcut cuib în arborii tineri. În chipulacesta, viaţa animală se dezvoltă şi,atras de verdeaţă şi rodnicie, apăru

351/1002

omul. Astfel s-au format aceste insule,operă uriaşă a vietăţilor microscopice.

Spre seară, insula Clermont-Ton-nerre pieri în depărtare, şi Nautilus îşischimbă vădit direcţia. După ce atinseTropicul Capricornului la o sutătreizeci şi cinci grade longitudine, va-sul se îndreptă spre vest-nord-vest,străbătînd toată zona intertropicală.Deşi soarele verii îşi revărsa cu dăr-nicie razele, nu sufeream deloc de căl-dură, fiindcă la treizeci sau patruzecide metri sub apă temperatura nu seridica la mai mult de zece sau douăs-prezece grade.

La 15 decembrie am lăsat sprerăsărit fermecătorul Arhipelag al Soci-etăţii şi încîntătoarea Tahiti, podoabaPacificului. Dimineaţa zărirăm lacîteva mile depărtare vîrfurile înalteale acestei insule, în apele ei am pes-cuit peşti dintre cei mai buni pentru

352/1002

masa noastră: scrumbii, bonite, al-bicore şi cîteva varietăţi ale unui şarpede mare numit murenophis.

Nautilus străbătuse nouă miişapte sute douăzeci de mile, cînd amajuns între arhipelagul Tonga Tabu,unde au pierit echipajele vaselor Argo,Port-au-Prince şi Duke-of-Portland, şiArhipelagul Navigatorilor, unde a fostucis căpitanul de Langle, prietenul luiLa Perouse. Am trecut apoi pe lîngăarhipelagul Viti, unde sălbaticii i-aumăcelărit pe mateloţii de pe Union caşi pe căpitanul Bureau din Nantes,comandantul vasului Aimable-Josephine.

Arhipelagul acesta, care se întindepe o sută de leghe de la nord la sud şipe nouăzeci de la est la vest, estecuprins între 6° şi 2° latitudine sudicăşi 174° pînă la 179° longitudinevestică. Printre numeroasele insule,

353/1002

insuliţe şi stînci care îl formează, senumără şi insulele Viti Levu, VanuaLevu şi Kandubon.

Ele au fost descoperite în 1643 deTasman, în acelaşi an în care Toricelliinventa barometrul şi Ludovic al XIV-lea se urca pe tron. Rămîne să văgîndiţi care dintre aceste trei fapte aufost mai folositoare umanităţii. Au ven-it apoi Cook, în 1714, d'Entrecasteaux,în 1793 şi, în sfîrşit, în 1827, Dumontd'Urville, care descurcă tot haosul geo-grafic al arhipelagului. Nautilus seapropie de Golful Wailea, unde s-audesfăşurat grozavele aventuri alecăpitanului Dillon, care a descoperitcel dintîi taina naufragiului lui LaPerouse.

Golful acesta, în care am pescuitde mai multe ori, ne-a dat foarte multestridii din cele mai bune. Le-am mîn-cat fără nici o socoteală, deschizîndu-

354/1002

le chiar la masa, după cum ne învaţăSeneca. Stridiile făceau parte din spe-cia cunoscută sub numele de ostrealamellosa, foarte obişnuită în Corsica.Bancul de stridii trebuie să fi fost uri-aş şi fără îndoială că, dacă n-ar mai şipieri din ele, ar ajunge să astupe gol-ful, dat fiind că o singură stridie facepînă la două milioane de ouă.

Şi dacă meşterul Ned Land n-apăţit nimic de data asta, după lăcomiade care a dat dovadă, se datoreşte fap-tului că stridia e singura hrană carenu provoacă niciodată indigestii. Într-adevăr, este nevoie de cel puţin şais-prezece duzini de stridii ca să avemcele trei sute cincisprezece grame desubstanţe azotoase necesare hraneiunui om.

La 25 decembrie, Nautilus navigaîn mijlocul arhipelagului NoilorHebride, pe care Quiros le-a descoperit

355/1002

în 1606, pe care Bougainville le-a ex-plorat în 1768 şi cărora Cook le-a datnumele actual în 1773. Grupul acestase compune mai cu seamă din nouăinsule mari şi se întinde pe o lungimede o sută douăzeci de leghe, de lanord-nord-vest la sud-sud-est, între15° şi 2° latitudine sudică şi 164° şi168° longitudine. Am trecut peaproape de insula Auru, care în lu-mina amiezii îmi apăru ca o păduredeasă şi verde, dominată de un piscfoarte înalt. În ziua aceea era Cră-ciunul, şi Ned Land regreta grozav«Christmas»-ul, sărbătoare de familiela care protestanţii ţin atît de mult.

Nu-l mai văzusem pe căpitanulNemo de vreo opt zile, cînd, în di-mineaţa zilei de 27, intră în salon, cuaerul unui om de care abia te-aidespărţit.

356/1002

Tocmai mă uitam pe planisferă,urmărind ruta lui Nautilus; căpitanulse apropie şi, punînd degetul pe unpunct al hărţii, spuse numai atît:

— Vanikoro.Era numele insulelor pe care

naufragiaseră vasele lui La Perouse.Am sărit în picioare.

— Ne îndreptăm spre Vanikoro? îlîntrebai.

— Da, domnule profesor, răspunsecăpitanul.

— Şi am să pot vizita insuleleacelea vestite, unde s-au sfărîmatBoussole şi Astrolabe?

— Da, domnule profesor, dacăasta vă este dorinţa.

— Cînd ajungem la Vanikoro?— Am şi ajuns.M-am urcat pe punte, urmat de

căpitanul Nemo, şi am scrutat cunesaţ orizontul. Înspre nord-vest se

357/1002

ridicau din mare două insule vul-canice, una mai mare şi alta mai mică,înconjurate de un recif de corali, cu ocircumferinţă de patruzeci de mile.Aveam în faţă însăşi insula Vanikoro,căreia Dumont d'Urville îi dădusenumele de Insula Căutării, şi negăseam exact în faţa micului portVanu, situat între 16°4' latitudinesudică şi 164°32" longitudine estică.Ţărmurile păreau acoperite de ver-deaţă, începînd de la plajă şi pînăaproape de înălţimile dinlăuntrul in-sulei, deasupra cărora se ridica mun-tele Kapogo, înalt de aproape nouăsute cincizeci de metri.

Lăsînd în urmă primele şiruri destînci. Nautilus pătrunse printr-otrecătoare îngustă, ajungînd acolo un-de marea avea o adîncime de cincizecipînă la şaptezeci de metri. La umbraunor mangrove am zărit vreo

358/1002

doisprezece sălbatici care priveau uim-iţi cum ne apropiem de ei. Forma lun-guiaţă şi neagră a lui Nautilus,înaintînd pe apă, nu semăna oare cuun cetaceu nemaivăzut de care tre-buiau să se păzească?

Căpitanul Nemo mă întrebă ceştiu despre naufragiul lui La Perouse.

— Ceea ce ştie toată lumea,căpitane, îi răspunsei eu.

— Şi puteţi să-mi spuneţi şi mie ceştie toată lumea? adăugă el, pe un tonpuţin ironic.

— Cu plăcere.I-am povestit ce ştiam din ultima

lucrare a lui Dumont d'Urville, al căreirezumat îl redau în cele ce urmează. În1785, Ludovic al XVI-lea îl trimiseîntr-o călătorie în jurul pămîntului peLa Perouse împreună cu secundulacestuia, căpitanul de Langle. Ei seîmbarcară pe navele Boussole şi

359/1002

Astrolabe, care de atunci au dispărut.În 1791, guvernul francez, neliniştit desoarta celor două corvete, trimise încăutarea lor două bastimente: Recher-che şi Esperance. Acestea părăsirăportul Brest la 28 septembrie, subcomanda lui Bruni d'Entrecasteaux.Două luni mai tîrziu, comandantul va-sului Albermale, un anume Bowen,anunţa că întîlnise sfărîmături de vasepe coasta Noii Georgii. Dard'Entrecasteaux, neştiind nimic desprevestea adusă de Bowen, veste caredealtfel era destul de nesigură, seîndreptă spre Insulele Amiralităţii pecare un raport al căpitanului Hunter learăta ca fiind locul unde naufragiaseLa Perouse.

Cercetările sale au fost zadarnice.Esperance şi Recherche trecură chiarprin faţa insulei Vanikoro, fără a seopri, şi pînă la urmă această călătorie

360/1002

se dovedi a fi una din cele mai nenoro-cite, căci în ea îşi pierdu viaţad'Entrecasteaux, doi secunzi şi maimulţi marinari.

Mai tîrziu, căpitanul Dillon, un ve-chi navigator al Pacificului, a fost celdintîi care a găsit urme neîndoielniceale naufragiaţilor.

La 15 mai 1824, nava sa Saint-Pat-rik trecu pe lîngă Tikopia, una dintreinsulele Noilor Hebride. Aici un marin-ar indian, ieşindu-i înainte într-o piro-gă, îi vîndu un mîner de sabie din ar-gint gravat. Indianul acela povesteaprintre altele că mai înainte cu şaseani, în timpul unui popas la Vanikoro,văzuse doi europeni ale căror vasenaufragiaseră cu mulţi ani în urmă pestîncile insulei.

Dillon, ghicind că e vorba de vas-ele lui La Perouse a căror dispariţiestîrnise atîta vîlvă, voi să pornească

361/1002

spre Vanikoro, unde, după spuselematelotului, se găseau numeroaseurme ale naufragiului. Dar vînturile şicurenţii îl împiedicară.

Dillon se reîntoarse la Calcutta.Aici reuşi să capete ajutorul Societăţiiasiatice şi al Companiei Indiilor. I sedădu un vas numit La Recherche şi,împreună cu un agent francez, plecăla 23 ianuarie 1827. La 7 iulie 1827,La Recherche ajunse în faţa insuleiVanikoro, în portul Vanu, în acelaşiloc în care se găsea acum Nautilus.

Aici, Dillon culese numeroaserămăşiţe ale naufragiului: unelte defier, ancore, bucăţi de scripeţi,tunuleţe de bronz, o ghiulea, frînturide instrumente astronomice şi un clo-pot de bronz cu următoarea inscripţie:«Bazin m-a făcut», marca turnătorieiArsenalului din Brest, pe la 1785. Decinu mai era cu putinţă nici o îndoială.

362/1002

Dillon rămase acolo din mai pînăîn octombrie, făcînd cercetări amănun-ţite. Apoi părăsi Vanikoro, se îndreptăspre Noua Zeelandă, poposi în 7aprilie 1828 la Calcutta, de unde seîntoarse în Franţa, fiind primit cu sim-patie de Carol al X-lea. În vremea asta,Dumont d'Urville, care nu ştia nimicdespre descoperirile lui Dillon, căutaprin alte părţi locul naufragiului. Şi,într-adevăr, echipajul unei baleniere îiaduse vestea că în mîinile sălbaticilordin Luisiada şi din Noua Caledonie segăsesc nişte medalii şi o cruce deSaint-Louis.

Dumont d'Urville, conducînd vasulAstrolabe, porni la drum şi, la douăluni după plecarea lui Dillon dinVanikoro, el ancora în faţa lui Hobart-Town. Acolo luă cunoştinţă derezultatele obţinute de Dillon şi află căun oarecare James Hobbs, secund pe

363/1002

nava Union din Calcutta, oprindu-sepe o insulă situată între 8°18' latitud-ine sudică şi 156°30' longitudine es-tică, găsise la indigenii de pe acele me-leaguri bare de fier şi bucăţi de stofăroşie.

Dumont d'Urville, destul denedumerit şi neştiind dacă trebuie sădea crezare sau nu veştilor anunţatede ziare, nu tocmai demne de încre-dere, se hotărî totuşi să pornească peurmele lui Dillon.

La 10 februarie 1828, Astrolabesosi în faţa insulei Tikopia, de unde îşiluă drept călăuză şi interpret pe undezertor stabilit în insulă; se îndreptaapoi spre Vanikoro, merse de-a lungulrecifelor pînă în ziua de 14 februarie şiabia la 20 ale aceleiaşi luni ancoră înportul Vanu.

La 23 februarie, cîţiva ofiţeri cer-cetară insula şi găsiră cîteva rămăşiţe

364/1002

neînsemnate. Băştinaşii se arătarărăuvoitori; nu voiau să spună nimic şirefuzau să-i ducă la locul naufragiului.Purtarea lor lăsă să se nască bănuielică ei ar fi ucis pe naufragiaţi. Acum,băştinaşii păreau să se teamă de Du-mont d'Urville, ca de unul venit să-lrăzbune pe La Perouse şi pe nefericiţiisăi tovarăşi.

Totuşi, la 26 februarie, indigenii,momiţi cu daruri şi înţelegînd că nuaveau de ce se teme, îl conduseră peJacquinot, secundul vasului, la loculnaufragiului.

Acolo, între recifele Pacu şi Vanu,zăceau împrăştiate ancore, tunuri,bucăţi de fier şi de plumb, înfipte încalcar. Şalupa şi baleniera lui Astro-labe se îndreptară spre locul acela şi,cu multă caznă, echipajul izbuti săsmulgă o ancoră grea de o mie optsute de livre, un tun de fier, o bucată

365/1002

de plumb şi două tunuri mici debronz. Întrebînd pe indigeni, Dumontd’Urville află că La Perouse, după ceîşi pierduse amîndouă vasele în re-cifele insulei, îşi construise un vas maimic, cu care dispăruse din nou...Unde? Nu se ştia. Comandantul luiAstrolabe ridică, sub un tufiş de man-glieri, un monument de piatră înamintirea vestitului navigator şi a to-varăşilor lui. Era o piramidă simplă,dreptunghiulară, cu piedestalul demărgean, fără nici un fel de podoabede fier care ar fi putut să trezească lă-comia indigenilor.

După aceea, Dumont d'Urville sepregăti de plecare; dar întregul echipajera bolnav de febra specifică acestorţărmuri nesănătoase, îmbolnăvindu-seapoi şi el, nu putu porni pînă la 17martie. În timpul acesta, guvernulfrancez, crezînd că Dumont d'Urville

366/1002

n-a aflat nimic despre descoperirea luiDillon, trimise spre Vanikoro corvetaBayonnaise comandată de Legoarantde Tromelin, care se găsea atunci pecoasta vestică a Americii. Vasul acostăîn faţa insulei Vanikoro la cîteva lunidupă plecarea lui Astrolabe; nu de-scoperi nimic nou, dar constată că săl-baticii respectaseră monumentulridicat în amintirea lui La Perouse.

Iată, pe scurt, istoria pe care i-ampovestit-o căpitanului Nemo.

— Aşadar, îmi spuse el, nu se ştieîncă în ce parte a pierit al treilea vas,construit de naufragiaţii de laVanikoro?

— Nu se ştie.Căpitanul Nemo nu răspunse

nimic şi-mi făcu semn să-l urmez însalon. Nautilus cobori la cîţiva metrisub apă şi obloanele se deschiseră.

367/1002

M-am apropiat în grabă de geam şisub desişul de corali acoperit de fongii,sifonule, alcione şi cariofilee, printremiliardele de peşti încîntători, julis,glyphisidoni, pompheride, seranizi,holocentri, am recunoscut unele res-turi pe care dragele nu le putuserăscoate: bucăţi de fier, fărîme de an-core, de tunuri, de ghiulele, ogarnitură de scripete, o parte dinprova, toate aparţinînd vaselor naufra-giate şi pe care acum crescuseră florivii. În timp ce priveam epavele, căpit-anul îmi povesti cu voce gravă:

— Comandantul La Perouse a ple-cat la 7 decembrie 1785 cu vaseleBoussole şi Astrolabe. El s-a oprit maiîntîi în Golful Botany, a vizitatArhipelagul Prietenilor, NouaCaledonie, s-a îndreptat către SantaCruz şi a poposit la Namuka, una dininsulele arhipelagului Hapai. Apoi

368/1002

navele sale au ajuns la recifele încănecunoscute de la Vanikoro. VasulBoussole, care mergea înainte, s-a lovitde coasta sudică. Astrolabe, voind să-ivină în ajutor, păţi acelaşi lucru.Primul vas se sfărîmă îndată. Aldoilea, prins de nisipuri în bătaia vîn-tului, rezistă cîteva zile. Băştinaşii îiprimiră destul de bine pe naufragiaţi,care se instalară în insulă şi îşi con-struiră un vas mai mic din resturilecelorlalte două vase mari. Cîţiva dintremarinari rămaseră pentru totdeauna,de bună voie, la Vanikoro. Ceilalţi,slăbiţi şi bolnavi, plecară cu LaPerouse. Ei se îndreptară către in-sulele Salomon unde îşi găsirăsfîrşitul, pe coasta de apus a insuleicelei mai mari din grup, între CapurileDeception şi Satisfaction.

— De unde ştiţi toate acestea? în-trebai eu.

369/1002

— Iată ce am găsit pe locul ultim-ului naufragiu!

Căpitanul Nemo îmi arătă o cutiede tablă, roasă de apa sărată a mării,pe care se afla stema Franţei. Odeschise şi înăuntru am văzut unteanc de hîrtii îngălbenite, dar pe carese mai putea desluşi scrisul.

Erau chiar instrucţiunile minis-trului marinei date comandantului LaPerouse, cu însemnări pe marginifăcute de mîna lui Ludovic al XVI-lea!

— Frumoasă moarte pentru unmarinar! spuse căpitanul Nemo.Mormîntul său de mărgean e atît deliniştit, încît doresc din suflet ca eu şitovarăşii mei să avem aceeaşi soartă!

370/1002

Capitolul XX STRÎMTOAREATORRES

În noaptea de 27 spre 28 decem-brie, Nautilus se depărta cu cea maimare viteză de insula Vanikoro. Ne-amîndreptat spre sud-vest şi în trei zileam străbătut cele şapte sute cincizecide leghe care despart grupul insulelorLa Perouse de punctul sud-estic alPapuasiei.

La 1 ianuarie 1868, dis-de-di-mineaţă, Conseil se urcă pe punte şi,apropiindu-se de mine, îmi spuse:

— Să-mi dea voie domnul să-i urezun an nou fericit.

— Dragul meu Conseil, parcă amfi la Paris, în cabinetul meu de lucrudin Jardin des Plantes! Îţi mulţumescpentru urare, dar aş vrea să te întrebce înţelegi tu printr-un «an fericit» înîmprejurările de faţă? Un an care să

371/1002

ne aducă sfîrşitul captivităţii, sau unulîn care să ne urmăm mai departeciudata noastră călătorie?

— Pe legea mea dacă ştiu ce să văspun, răspunse Conseil. E adevărat cădescoperim lucruri noi şi că de douăluni încoace n-am avut cînd să ne«plictisim». Vedem minunăţii din ce înce mai uimitoare şi, dacă lucrurile sevor desfăşura tot aşa, nu ştiu undevom ajunge. Cred că niciodată n-o sămai găsim un asemenea prilej.

— Niciodată, Conseil.— Pe de altă parte, căpitanul

Nemo, căruia numele acesta latin i sepotriveşte atît de bine{14}, nu nestinghereşte deloc; parcă nici n-arexista.

— Ai dreptate, Conseil.— De asta cred, dacă nu-i cu

supărare, că un «an fericit» ar fi un anîn care am putea să vedem totul...

372/1002

— Chiar totul, Conseil? Ar ţinepoate prea mult. Şi Ned Land cepărere are?

— Ned Land nici nu vrea să audăde una ca asta, răspunse Conseil. Areo fire practică şi un stomac nesăţios şinu-i ajunge numai să privească şi sămănînce întruna la peşti. Ştiţi, lipsade vin, de pîine, de carne nu-i vine de-loc la socoteală unui saxon obişnuit cubiftecurile şi care nu se sperie de unpăhăruţ de brandy ori de gin.

— Mie, Conseil, nu-mi pasă detoate astea şi mă simt foarte bine curegimul de pe bord.

— Şi eu, răspunse Conseil, aşa căaş vrea să rămîn aici tot atît de multpe cît ar vrea Ned să fugă. Deci, dacăanul care începe n-o să fie bun pentrumine, o să fie bun pentru el, şi invers.Aşa, măcar unul din noi va fi

373/1002

mulţumit. În sfîrşit, vă doresc tot ceeace ar putea să vă facă mai multăplăcere.

— Mulţumesc, Conseil. Numai căaş vrea să amînăm pentru mai tîrziudarurile şi să le înlocuim deocamdatăcu o strîngere de mînă. Atîta am lamine.

— Domnul n-a fost niciodată atîtde darnic, îmi răspunse Conseil.

Acestea fiind zise, inimosul băiatplecă mulţumit.

La 2 ianuarie, străbătusem undrum de cinci mii două sute cincizecide leghe de la plecarea noastră dinmările Japoniei. În faţa pintenului luiNautilus se întindeau ţinuturile prime-jdioase ale Mării de Mărgean de pecoasta nord-estică a Australiei. Vasulnostru ocoli, pe o distanţă de cîtevamile, punctul periculos de care erau săse sfărîme la 10 iunie 1770 vasele lui

374/1002

Cook. Nava pe care se afla Cook seciocnise atunci de o stîncă, dar nu sescufundase pentru că, din fericire, obucată de mărgean ruptă în timpulciocnirii rămăsese înfiptă în spărturacorăbiei.

Aş fi dorit mult să vizitez recifulacesta lung de trei sute şaizeci deleghe, de care marea veşnic mînioasăse izbeşte cu o furie nemaipomenită,făcînd un zgomot ca de tunet; darchiar atunci planurile înclinate ale luiNautilus ne duceau la mare adîncime,aşa că n-am putut să văd nimic dinstîncile acelea înalte de mărgean. Atrebuit să mă mulţumesc cu diferitespecii de peşti prinşi în plaselenoastre.

Două zile după ce străbătuserămMarea de Mărgean, la 4 ianuarie, amajuns lîngă coastele Papuasiei. Cuprilejul acesta, căpitanul Nemo îmi

375/1002

spuse că are intenţia să intre înOceanul Indian prin strîmtoareaTorres. A fost singura explicaţie pecare mi-a dat-o. Ned se bucura că însfîrşit ne apropiem de mărileeuropene.

Strîmtoarea Torres este socotită cafiind periculoasă, atît din pricina stîn-cilor ei ieşite în afară, cît şi din pricinasălbaticilor ce locuiesc pe ţărmuri. Eadesparte Noua Olandă de marea in-sulă a Papuasiei, numită şi NouaGuinee.

Aşadar, Nautilus intră înstrîmtoarea cea mai de temut de peglob, strîmtoare pe care cei mai cura-joşi navigatori abia îndrăznesc s-otreacă, pe care Luis Paz de Torres aînfruntat-o venind din mările de sudspre Melanezia, şi unde, în 1840, cor-vetele lui Dumont d'Urville au fost cîtpe ce să se scufunde. La rîndul său,

376/1002

Nautilus trebuia să facă acum cunoşt-inţă cu stîncile de mărgean.

Strîmtoarea Torres are o lăţimecam de treizeci şi patru de leghe, dar eînfundată de nenumărate insule, in-suliţe şi stînci, care o fac impracticab-ilă pentru navigaţie; de aceea căpit-anul Nemo luă toate măsurile ca săpoată trece. Nautilus, plutind aproapede suprafaţa apei, înainta cu grijă;elicea, ca o coadă de cetaceu, bătea în-cet apa.

Ned, Conseil şi cu mine stăteampe puntea pustie. În faţa noastră seafla cabina cîrmaciului în care cred căse găsea însuşi căpitanul Nemo, con-ducînd vasul.

Aveam dinainte o hartă foartebună a strîmtorii Torres, alcătuită deinginerul hidrograf Vincendon Du-moulin împreună cu ofiţerul de marinăCoupvent-Desbois, care acum e amiral

377/1002

si care în timpul ultimei călătorii înjurul Pămîntului a lui Dumontd'Urville făcea parte din statul major alacestuia. Harta de care vorbesc împre-ună cu cele întocmite de căpitanulKing sînt cum nu se poate mai bunepentru descurcarea drumului atît deîntortocheat al strîmtorii; le studiamdeci cu cea mai mare atenţie. Împre-jurul lui Nautilus marea fierbeamînioasă. Curentul, mergînd de lasud-est spre nord-est cu o iuţeală dedouă mile şi jumătate, îşi spărgeatalazurile de stîncile de mărgean ieşiteici, colo, din apă.

— Ce mare afurisită! îmi spuseNed Land.

— Groaznică! răspunsei eu. Epericuloasă chiar şi pentru Nautilus.

— Pesemne că diavolul ăsta decăpitan cunoaşte foarte bine drumul,urmă canadianul, altfel ar fi de ajuns

378/1002

ca vasul să atingă cît de puţin grămez-ile astea de mărgean, ca să se facăpraf şi pulbere.

Locul în care ne găseam era într-adevăr foarte primejdios, dar Nautilusse strecura cu o nemaipomenitădibăcie printre nenumăratele colţuride stîncă bătute de valurile furioase.Mergeam pe alt drum decît cel străbă-tut de Astrolabe şi Zilie, drum caredusese la pieire vasele lui Dumontd'Urville. Nautilus o luă mai spre nord,trecu pe lîngă insula Murray şi revenispre sud-vest, către trecătoarea Cum-berland. Credeam că va trece prin ea,dar vasul o luă spre nord-est, făcîndu-şi drum printre nenumăratele insule şiinsuliţe puţin cunoscute, către insulaTund şi Canalul Mauvais. Tocmai măgîndeam dacă nu cumva căpitanulNemo, din cale-afară de neprevăzător,nu va intra cumva în strîmtoarea

379/1002

aceasta în care îşi găsiseră sfîrşitulcorvetele lui Dumont d'Urville, cînd va-sul îşi schimbă pentru a doua oarădirecţia şi, tăind în linie dreaptă sprevest, se îndreptă către insulaGueboroar.

Era ora trei după-amiază. Valurilese izbeau de ţărm, fluxul crescuseaproape deplin. Nautilus se apropie deinsulă. Parcă o văd şi acum cît era defrumoasă cu poiana ei de pendanus!Ne apropiaserăm la mai puţin de douămile de ţărm. Deodată, o izbitură mărăsturnă. Nautilus se lovise de o stîncăşi rămăsese nemişcat, aplecîndu-sepuţin spre babord.

Cînd m-am ridicat, căpitanulNemo şi secundul se urcaseră pepunte. Amîndoi cercetau situaţia vasu-lui, vorbind în limba lor neînţeleasădespre cele întîmplate.

380/1002

Iată cum stăteau lucrurile: spretribord, la două mile depărtare, sevedea insula Gueboroar, al cărei ţărmse rotunjea de la nord la vest, ca unbraţ uriaş. Spre sud şi est se şi iviserăcîteva colţuri de mărgean, pe care re-fluxul începuse să le descopere.Eşuaserăm în larg şi încă în una dinacele ape în care mareele sînt slabe,ceea ce avea să îngreuneze mult des-potmolirea lui Nautilus. Totuşi, vasulera atît de bine construit, încît nusuferise nici o stricăciune. Dar dacănu se putea nici scufunda şi nicisfărîma, în schimb era în pericol sărămînă agăţat de stînci, şi în cazulacesta s-ar fi sfîrşit pentru totdeaunacu aparatul submarin al căpitanuluiNemo.

Pe cînd mă gîndeam astfel, căpit-anul, nepăsător şi liniştit ca tot-deauna, se apropie de mine.

381/1002

— Un accident? l-am întrebat.— Nu, un incident, îmi răspunse

el.— Dar un incident care vă va sili

poate să deveniţi din nou un locuitoral pămîntului, de care aţi fugit!

Căpitanul Nemo mă privi cu unaer ciudat şi clătină din cap. Prin astaîmi arăta destul de limpede că nimicpe lume nu-l va putea face să pună pi-ciorul pe un continent.

— Dealtfel, domnule Aronnax, îmispuse el. Nautilus nu-i pierdut. Are săvă mai poarte încă printre minunăţiileoceanului. Călătoria noastră e abia laînceput şi n-aş vrea să mă lipsesc atîtde repede de cinstea pe care mi-ofaceţi întovărăşindu-mă.

— Totuşi, căpitane Nemo, îi spuseieu, făcîndu-mă că nu bag de seamăîntorsătura ironică a frazei, Nautilus aeşuat în timpul fluxului. Or, mareele

382/1002

nu sînt prea puternice în Pacific şidacă nu uşuraţi vasul — lucru ce mise pare cu neputinţă de făcut — nuvăd cum veţi mai putea porni.

— E adevărat că mareele nu sîntputernice în Pacific, răspunse căpit-anul, dar în strîmtoarea Torres existăo diferenţă de un metru şi jumătateîntre flux şi reflux. Astăzi sîntem în 4ianuarie; peste cinci zile vom avealună plină şi m-aş mira grozav dacăastrul acesta binevoitor n-ar ridica deajuns apele, făcîndu-mi un serviciu pecare nu l-aş putea primi decît de la el.

Spunînd acestea, căpitanul Nemo,urmat de secund, coborî în interiorullui Nautilus. Vasul rămase nemişcat,ca şi cum polipii de mărgean l-ar fi ci-mentat pentru vecie.

— Ce facem, domnule profesor?mă întrebă Ned Land, care venise lîngămine după plecarea căpitanului.

383/1002

— Să aşteptăm liniştiţi fluxul dinziua de 9, prietene Ned; după cît separe, luna va avea bunăvoinţa să neurnească din loc.

— Asta-i tot ?— Da, asta-i tot.— Şi căpitanul n-are de gînd să

arunce ancorele în larg, să tragă delanţuri cu maşina, să încerce totul casă se elibereze?

— Sînt de ajuns mareele, spuse cusimplitate Conseil.

Canadianul se uită la Conseil şiînălţă din umeri. El privea lucrurile caun marinar adevărat.

— Domnule, credeţi-mă cînd văspun că bucata asta de fier nu va mainaviga niciodată, nici pe mare, nici pesub mare. Nu mai e bună decît ca săfie vîndută la fiare vechi. Cred că avenit vremea să-l părăsim pe căpitanulNemo.

384/1002

— Prietene Ned, îi răspunsei, eutot mai am încredere în Nautilus. Pestepatru zile vom şti ce ne pot aducemareele Pacificului. Dealtfel, sfatul de-a fugi ar fi potrivit dacă ne-am găsi pelîngă coastele Angliei sau aleProvenţei, dar pe meleagurilePapuasiei nici nu poate fi vorba de aşaceva. Avem timp s-o facem şi pe asta,dacă Nautilus nu izbuteşte să seelibereze; ceea ce aş socoti drept omare nenorocire!

— Dar n-am putea măcar să căl-căm puţin prin locurile astea? urmăNed Land. Acolo e o insulă. Pe insulăsînt arbori. Sub arbori trăiesc animalede uscat din care poţi face cotlete şifripturi, pe care le-aş mînca îndată cumare poftă.

— Are dreptate Ned, făcu Conseil,şi eu sînt de aceeaşi părere. N-arputea oare domnul să-l înduplece pe

385/1002

prietenul domniei sale, căpitanulNemo, ca să ne învoiască să coborîmpe pămînt? Măcar să ne mai aducemaminte cum se calcă pe partea solidă aplanetei noastre...

— Pot să i-o cer, răspunsei, dar varefuza.

— Domnul ar putea să încerce,stărui Conseil; aşa, cel puţin, o săştim la cîtă bunăvoinţă ne putemaştepta din partea lui.

Spre marea mea uimire, căpitanulNemo ne dădu învoirea cerută. Bachiar, dînd dovadă de mai multăbunăvoinţă decît ne aşteptam, nu neceru nici măcar cuvîntul că ne vom în-toarce pe bord. Dar ca să fugim înNoua Guinee ar fi fost foarte periculosşi nu l-aş fi sfătuit pe Ned Land să în-cerce o asemenea ispravă. Tot maibine să fii prizonier pe Nautilus, decît

386/1002

să cazi în mîinile băştinaşilor dinPapuasia.

Luntrea ne-a fost făgăduită pentrua doua zi dimineaţa. N-am încercat săaflu dacă ne va întovărăşi şi căpitanulNemo. Mă gîndeam chiar că nu ne vaînsoţi nici un om din echipaj şi că NedLand va conduce singur barca. Dealt-fel, pămîntul se afla la cel mult douămile depărtare şi pentru canadian erao nimica toată să conducă luntreauşoară printre recifele de mărgean, atîtde periculoase pentru vasele mari.

A doua zi, la 5 ianuarie, luntrea fuscoasă din adăpostul ei şi coborîtă peapă de doi oameni; vîslele eraupregătite şi n-am avut altceva de făcutdecît să ne luăm locurile.

La ora 8, înarmaţi cu puşti elec-trice şi cu securi, am coborît de peNautilus. Marea era destul de liniştită.Dinspre uscat sufla un vînt slab.

387/1002

Conseil şi cu mine, aşezaţi la rame,vîsleam cu putere, iar Ned ne con-ducea prin trecătorile înguste dintrestînci. Luntrea era uşor de mînuit şiînainta cu repeziciune.

Ned Land nu mai putea de bu-curie. Era ca un prizonier scăpat dinînchisoare, şi nici prin gînd nu-i treceacă va trebui să se întoarcă.

— Carne, spunea el mereu, o sămîncăm carne, şi de care credeţi? Vîn-at adevărat; şi încă fără pîine! Nu ziccă peştele n-ar fi bun, dar am mîncatprea mult, de asta un vînat proaspăt,fript pe cărbuni, o să fie ceva straşnic.

— Mai taci din gură, mîncăule,rîse Conseil, că-mi lasă gura apă!

— Rămîne de văzut, îmi dădui eupărerea, dacă pădurile acestea au înele vînat şi dacă nu cumva vînatul e înstare să-l vîneze el pe vînător.

388/1002

— Cu atît mai bine, domnuleAronnax, îmi răspunse canadianul, aicărui dinţi păreau mai ascuţiţi decîttăişul unui pumnal. Am să mănînc ti-gru, dacă pe insulă nu găsesc altpatruped.

— Ned, mă înfricoşezi! ţinu săadauge Conseil.

— Orice animal cu patru picioareşi fără pene, sau cu două picioare şipene va fi salutat de primul meu foc depuşcă.

— Bun! răspunsei eu. Văd cămeşterul Land începe din nou să nu semai poată stăpîni!

— Nu vă temeţi, domnule Aron-nax! mă linişti canadianul. Vîsliţivoiniceşte! Peste cel mult douăzeci şicinci de minute am să vă servesc unfel de mîncare cum numai eu ştiu săgătesc.

389/1002

La ora opt şi jumătate, luntrea luiNautilus se opri cu bine pe un ţărm ni-sipos, după ce străbătuse inelul demărgean care înconjura insulaGueboroar.

Capitolul XXI CÎTEVA ZILE PEUSCAT

Coborîrea la ţărm m-a mişcatadînc. Ned Land încerca pămîntul cupiciorul, de parcă ar fi avut de gînd să-l ia în stăpînire. Şi cu toate astea, deabia trecuseră două luni de cînd eram«pasagerii» — ca să folosesc un cuvîntal căpitanului Nemo — sau mai exactprizonierii lui Nautilus. În cîtevaminute am ajuns lîngă coastă. Pămîn-tul era aproape în întregime madrepor-ic şi doar unele albii de torenţi, secate,

390/1002

presărate cu sfărîmături granitice, maiarătau că insula avusese o formaţieprimordială. În faţa noastră se întin-deau păduri minunate, acoperind za-rea. Arbori uriaşi, atingînd înălţimeade două sute de picioare, îşi legau ra-murile prin ghirlande de liane, formîndadevărate hamacuri legănate de vînt.Creşteau acolo, amestecîndu-se dinbelşug, mimoze, ficuşi, casuarine, hi-biscuşi, pendanus şi palmieri, iar laadăpostul bolţilor verzi, pe lîngătulpinile lor gigantice, se înălţau or-hidee, plante leguminoase şi ferigi.

Dar canadianul nici nu luă măcarîn seamă minunatele specii ale floreipapuasiene. Pe el nu-l interesa fru-museţea acestora, ci folosul pe care elel-ar fi putut aduce. Zărind un cocotier,doborî cîteva fructe pe care le desfăcuîndată; am băut împreună laptele şiam mîncat cu nespusă plăcere miezul.

391/1002

— Straşnice! făcu Ned Land.— Grozave! îi răspunse Conseil.— Ce părere aveţi, ne întrebă apoi

canadianul, oare Nemo aldumneavoastră s-ar supăra dacă amlua şi pe bord cîteva nuci?

— Nu cred, răspunsei eu, dar sîntsigur că n-o să guste din ele!

— Cu atît mai rău pentru el! ziseConseil.

— Şi cu atît mai bine pentru noi!adăugă Ned, aşa au să ne rămînă maimulte.

— Aşteaptă puţin, Ned, îi zisei ca-nadianului, care se pregătea să maidespoaie un cocotier, nucile sînt bune,nimic de zis, dar înainte de-a ne umpleluntrea cu ele, n-ar fi rău să ne uitămdacă nu mai creşte pe insulă şialtceva, la fel de bun. Nişte legumeproaspete, de pildă, n-ar strica delocpentru bucătăria lui Nautilus.

392/1002

— Domnul are dreptate, fu depărere Conseil. Ar trebui să păstrămîn luntre trei locuri: unul pentrufructe, altul pentru legume şi altulpentru vînatul din care, fie vorba întrenoi — încă n-am zărit nici urmă.

— Niciodată să nu-ţi pierzi sper-anţa, Conseil! îl sfătui canadianul.

— Să mergem mai departe şi săfim cu ochii în patru, urmai eu. Insulapare pustie, dar am putea să întîlnimpe aici oameni care să nu se dea îna-poi de la nici un fel de vînat.

— Hap! Hap! făcu Ned Land,mişcîndu-şi fălcile într-un fel care în-semna multe.

— Ce-i, Ned? se miră Conseil.— Pe legea mea, răspunse cana-

dianul, încep să înţeleg plăcerilecanibalismului!

— Ce tot spui? îl întrerupse Con-seil. Ai devenit mîncător de oameni?

393/1002

Păi, cum o să mai dorm atunci înaceeaşi cabină cu tine? Te pomeneştică am să mă trezesc într-o bună di-mineaţă pe jumătate mîncat...

— N-ai grijă, dragul meu Conseil,ţin mult la tine, e adevărat, dar nuchiar atît, încît să te mănînc fără să-mi fie foame.

— Nu prea te cred, îi întoarsevorba Conseil. Mai bine haideţi la vîn-at, ca să potolim foamea canibaluluiăstuia; altfel mă tem că într-o zi dom-nul nu va mai găsi decît fărîme dinmine ca să-l servească.

Vorbind astfel, ne afundam totmai mult în adîncul întunecos al pă-durii, pe care timp de două ore amstrăbătut-o în lung şi în lat.

Spre norocul nostru, am descoper-it unul din alimentele cele mai de preţale zonei tropicale şi de care aveammare nevoie pe vas: am descoperit

394/1002

arborele de pîine, o varietate fărăseminţe, numită în limba malaeză«rima», care se găseşte din belşug peinsula Gueboroar.

Arborele de pîine se deosebeşte deceilalţi prin trunchiul său drept şi în-alt de patruzeci de picioare. După vîr-ful frumos rotunjit şi format din frunzemari, multilobate, un naturalist putealesne să vadă că are în faţa ochilor un«artocarpus», arbore ce creşte atît debine în insulele Mascarene unde a fostplantat. Printre frunze se zăreaufructele mari, rotunde, late de un deci-metru şi acoperite de o coajă plină dezbîrcituri aşezate în nenumărate hexa-goane. Cu planta aceasta folositoare,care fără nici o îngrijire produce fructetimp de opt luni pe an, natura a în-zestrat unele regiuni din care lipseştegrîul.

395/1002

Ned Land îi cunoştea bine fructele.Mîncase din ele în nenumăratele luicălătorii şi ştia cum trebuiescpregătite. Aşa că, văzîndu-le, nu semai putu abţine.

— Domnule, să mor dacă nu gustchiar acum din miezul lor.

— Gustă, Ned, gustă cît vrei! Sîn-tem aici în căutare de alimente, decisă le încercăm.

— N-o să ne ia mult timp, măasigură canadianul.

Şi cît ai clipi aprinse cu ajutorulunei lentile un foc de vreascuri carepîlpîi vesel. În timpul acesta, Conseil şicu mine am cules cele mai frumoasefructe de artocarpus. Cîteva dintre elenu erau îndeajuns de coapte, iar coajalor groasă acoperea o pulpă albă şipuţin fibroasă. Cele mai multe însă,gălbui şi zemoase, nu aşteptau decîtsă fie culese.

396/1002

Conseil îi aduse lui Ned Land oduzină din fructele acestea, care nuaveau nici un fel de sîmburi. După cele tăie în felii groase, canadianul lepuse pe jeratic, spunînd întruna:

— O să vedeţi, domnule, ce maipîine bună!

— Mai ales cînd ţi-a lipsit atîtatimp, adăugă Conseil.

— Asta nu e numai pîine, urmăcanadianul, e o prăjitură cum nu maiexistă alta. Aţi gustat-o vreodată,domnule?

— Nu, Ned.— Atunci, pregătiţi-vă. Dacă n-o

să vă placă, să nu-mi mai spuneţivînător de balene!

Peste cîteva minute, partea fructe-lor pusă pe jar se făcu scrum, înăun-trul ei se vedea miezul alb, al căruigust aduce cu gustul de anghinare.

397/1002

Mărturisesc că pîinea era minun-ată şi că am mîncat-o cu multă poftă.

— Păcat că miezul nu se poatepăstra proaspăt, spusei eu. Aşa, n-arenici un rost să facem provizii pentruvas.

— Cum adică, domnule! strigăNed. Astea sînt vorbe de naturalist; euînsă am să vă arăt ce poate un brutar.Conseil, adună tu o provizie serioasăde fructe. O vom lua-o cu noi laîntoarcere.

— Şi cum ai să le prepari ? îlîntrebai.

— Din miezul lor am să fac unaluat fermentat, care se poate păstramultă vreme fără să se strice. Cîndvom avea poftă, am să-l coc labucătărie şi sînt sigur că o să vă placă,cu tot gustul lui acrişor.

— După cîte văd, meştere Land,nu ne mai lipseşte nimic...

398/1002

— Ba da, domnule profesor,răspunse canadianul, ne lipsesc cîtevafructe dulci, sau măcar cîteva legume.

— Atunci să căutăm fructe şilegume!

După ce făcurăm destule proviziidin fructele arborelui de pîine, am ple-cat mai departe să ne completămmasa «pămîntească».

Norocul ne-a ajutat, căci pînă laamiază am strîns o provizie serioasăde banane. Roadele acestea plăcute alezonei tropicale se coc tot timpul anu-lui, şi malaezii, care le numesc«pizang», le mănîncă fără să legătească. Odată cu bananele am culesşi «jak»-uri uriaşe, al căror gust efoarte plăcut, fructe de mangifera deo-sebit de bune şi ananas de o mărimeneobişnuită. Culesul lor ne-a luatmult timp, dar n-avea de ce să ne parărău.

399/1002

Conseil nu-şi mai lua ochii de laNed. Canadianul mergea în frunte şi,în timp ce străbăteam pădurea,culegea cu dibăcie fructele care tre-buiau să completeze provizia.

— Acum cred că nu ne mailipseşte nimic, nu-i aşa, Ned ? întrebăConseil.

— Hm! făcu canadianul.— Cum, te mai poţi plînge?— Toate proviziile astea nu sînt de

ajuns pentru o masă, răspunse Ned.Sfîrşitul unei mese, adică desertul, îlavem, dar unde e supa? Unde efriptura?

— Adevărat, adăugai eu. Ned ne-apromis nişte fripturi care nu prea sevăd.

— Domnule, îmi spuse cana-dianul, vînătoarea nu numai că nu s-asfîrşit, dar nici n-a început măcar!Aveţi răbdare! O să dăm peste vreun

400/1002

animal cu pene sau cu blană, şi dacănu este pe aici, îl întîlnim noi în altăparte...

— Iar dacă nu găsim nimic azi,poate găsim mîine, spuse Conseil. Darpărerea mea este să nu ne îndepărtămprea mult. Cred că ar fi bine chiar săne întoarcem la luntre.

— Să ne întoarcem de pe acum?strigă Ned.

— Trebuie să fim înapoi pînă nuse înnoptează, îi amintii eu.

— Dar cît e ceasul? întrebăcanadianul.

— Cel puţin două, răspunseConseil..

— Cît de repede trece timpul pepămînt! oftă cu părere de rău NedLand.

— La drum! îl îndemnă Conseil.Ne-am întors prin pădure şi, din

mers, am mai strîns muguri de

401/1002

palmier, pe care a trebuit să-i culegemdin vîrful arborilor, un soi de fasolemică, căreia ştiam că malaezii îi spun«abru», şi ignami de o calitatedeosebită.

Cu toate că am ajuns la luntrepeste măsură de împovăraţi, Ned Landnu găsea că am făcut destule provizii.A avut însă noroc: tocmai în clipa încare se pregătea să se urce în luntre, adat cu ochii de nişte arbori din speciapalmierilor, înalţi de douăzeci şi cincipînă la treizeci de picioare. Arboriiaceştia, tot atît de preţuiţi ca şi arto-carpus, sînt pe drept cuvînt socotiţiprintre cele mai folositoare produse aleMalaeziei.

Ei poartă numele de «sagutieri» şicresc fără a fi cultivaţi, înmulţindu-se,ca şi duzii, prin mlădiţe sau prinseminţe.

402/1002

Ned Land ştia ce are de făcut.Apucînd toporul, lovi cu putere şi cul-că la pămînt cîţiva sagutieri, care,după pulberea albă presărată pe frun-ze, se cunoştea că sînt ajunşi la ma-turitate. Îl priveam pe Ned mai mult cuun ochi de naturalist decît de omcăruia îi este foame. Mai întîi el jupuide pe fiecare copac coaja groasă de undeget sub care se întindea o reţea defibre alungite. Fibrele formau din locîn loc nişte noduri, chituite cu un felde făină cleioasă numită «sagu». Făinaaceasta este bună de mîncat şiformează unul din alimentele de bazăale populaţiei malaeziene.

Ned Land se mulţumi deocamdatăsă taie în bucăţi trunchiurile copacilordoborîţi, ca şi cum ar fi tăiat lemnepentru foc. Urma ca mai tîrziu să ex-tragă făina, să o strecoare apoi printr-o pînză ca s-o separe de fibre şi s-o

403/1002

usuce la soare, întărind-o astfel încalupuri.

Pe la orele cinci după-amiază ampărăsit ţărmul insulei, încărcaţi cutoate bogăţiile adunate, şi după ojumătate de oră am ajuns pe Nautilus.La sosirea noastră nu se ivi nimeni, caşi cum vasul ar fi fost pustiu. După ceam aranjat proviziile, coborîi în cam-era mea, unde mă aştepta masa gatapregătită. Am mîncat, apoi m-amculcat.

A doua zi, la 6 ianuarie, nimic noupe bord. Nici un zgomot, nici un semnde viaţă. Luntrea era tot lîngăNautilus, în acelaşi loc în care olăsasem în ajun. Ne-am hotărît să neîntoarcem pe insula Gueboroar. NedLand spera că de data asta va aveamai mult noroc la vînat şi dorea săcercetăm o altă parte a pădurii.

404/1002

La răsăritul soarelui pornirăm ladrum. Luntrea, purtată de valurilecare o împingeau spre ţărm, ajunse înscurtă vreme la insulă.

Am debarcat şi socotind că e maibine să ne lăsăm conduşi de canadian,l-am urmat pe Ned Land care, cu pi-cioarele lui lungi, mergea atît de re-pede, încît abia ne puteam ţine dupăel.

Ned Land urcă ţărmul spre est,apoi, trecînd prin vad cîteva albii detorenţi, ieşi într-o cîmpie mărginită depăduri minunate. Cîţiva pescăruşi,care dădeau tîrcoale de-a lungul apei,îşi luară zborul la apropierea noastră.Prudenţa păsărilor îmi dovedi că eleştiu la ce se pot aştepta din partea oa-menilor, de aceea mi-am zis că dacăinsula nu era locuită, cel puţin fusesecălcată din cînd în cînd de picioromenesc.

405/1002

După ce străbătusem o cîmpieîntinsă, am ajuns la marginea unei pă-durici în care cîntau şi zburau nu-meroase păsări.

— Deocamdată nu sînt decîtpăsări, spuse Conseil.

— Dar sînt printre ele şi unelecare se pot mînca! răspunse Ned.

— Nu prea cred, dragă Ned, îşidădu părerea Conseil. Nu văd altcevadecît papagali.

— Prietene Conseil, răspunse Nedcu seriozitate, cînd n-ai altceva maibun, papagalul face cît un fazan.

— Şi mai trebuie să ştiţi că, atuncicînd e bine gătită, pasărea asta nueste deloc de aruncat, adăugai eu.Într-adevăr, pe sub frunzişul deszburau din creangă în creangă omulţime de papagali, aşteptînd parcăsă înceapă cineva să-i înveţe săvorbească în limba oamenilor.

406/1002

Deocamdată ei trăncăneau laolaltă curudele lor mai mici, împodobite întoate culorile, şi cu serioşii cacatoeşi,care păreau adînciţi în cine ştie ceprobleme filozofice. Lorii cu pene roşiitreceau ca nişte pînze purtate de vîntprintre kalaoşii care fîlfîiau zgomotosdin aripi, printre «papuaşii» coloraţi încele mai frumoase nuanţe albăstrii şiprintre alte nenumărate soiuri depăsări încîntătoare, în general însă nuprea bune de mîncat.

Dar, ca să putem vedea întreagacolecţie, mai lipsea o pasăre, caretrăieşte numai prin meleagurile aceleaşi care n-a trecut niciodată dincolo deinsulele Arru şi de insulele Papuasia.Pe ea avea să mi-o scoată soarta încale peste puţină vreme.

După ce am străbătut o rarişte,am dat într-o cîmpie plină de tufe.Acolo am văzut luîndu-şi zborul păsări

407/1002

minunate, pe care penele neobişnuitde lungi le sileau să se îndrepte numaiîmpotriva vîntului. Zburau de parcă arfi fost purtate de valuri, făcînd în aercurbe nespus de frumoase. Sclipireaminunată a penelor viu colorate at-răgea şi încînta privirea. Le-am recun-oscut îndată.

— Păsările paradisului! strigai eu.— Ordinul vrăbiilor, clasa clysto-

morelor, răspunse Conseil.— Din familia potîrnichilor? între-

bă Ned Land.— Nu cred, meştere Land. Totuşi

mă bizui pe îndemînarea dumitale casă prindem una din vieţuitoareleacestea minunate ale tropicelor.

— Am să încerc, domnule profe-sor, cu toate că sînt obişnuit să mînui-esc mai curînd cangea decît puşca.

Malaezii, care vînd chinezilor unmare număr din aceste păsări, au,

408/1002

pentru a le prinde, felurite mijloace, pecare noi însă nu le puteam folosi.Uneori ei pun laţuri în vîrfurile copa-cilor celor mai înalţi, unde păsăriloracestora le place îndeosebi să-şi facăsălaş, alteori folosesc un fel de cleipentru a le paraliza mişcările, iarcîteodată merg pînă acolo încîtotrăvesc fîntînile din care minunatelepăsări obişnuiesc să bea apă. Cît de-spre noi, n-aveam altceva de făcutdecît să le împuşcăm din zbor, ceea ceînsemna că va fi nespus de greu să leatingem. Şi într-adevăr, ne-am risipitzadarnic o parte din muniţii.

Pe la 11 dimineaţa străbătuserămprima parte a munţilor din mijlocul in-sulei, fără ca să fi reuşit să împuşcămceva. Foamea ne dădea ghes. Vînătoriise bizuiseră numai pe vînat şi seînşelaseră. Noroc că, spre mirarea sa,Conseil, printr-o împuşcătură dublă,

409/1002

ne asigură prînzul, doborînd un por-umbel alb şi un guguştiuc. Am curăţatvînatul în grabă şi l-am pus să serumenească într-o frigare, deasupraunui foc de vreascuri. Ned făcu o pîinedin fructele artocarpusului. Am mîn-cat pe nerăsuflate porumbeii, care nis-au părut cum nu se poate mai buni.Muscada{15}, cu care păsările acesteaobişnuiesc să se îndoape, le par-fumează carnea, dîndu-le un gustfoarte plăcut.

— E ca şi cum ai îngraşă găinilecu trufe! spuse Conseil.

— Ei, acum ce-ţi mai lipseşte,Ned? întrebai pe canadian.

— Un vînat cu patru labe, dom-nule Aronnax. Porumbeii ăştia n-aufost decît o gustare. Pînă cînd nu vînezun animal cu costiţe, n-am să fiumulţumit.

410/1002

— Nici eu, Ned, pînă n-oi prinde opasăre a paradisului.

— Atunci, fu de părere Conseil, săvînăm, mergînd înapoi spre mare. Amajuns la poalele munţilor şi cred că emai bine să ne întoarcem în regiuneapădurilor.

Sfatul ni s-a părut înţelept, deaceea l-am urmat întocmai. După ooră de mers, am dat peste o adevăratăpădure de sagutieri. Cîţiva şerpinevătămători fugiră din calea noastră.Păsările paradisului se ascundeau oride cîte ori ne apropiam de ele şi pierd-usem aproape orice nădejde că am săprind vreuna, cînd Conseil, caremergea înainte, se aplecă peneaşteptate, scoase un strigăt de tri-umf şi alergă spre mine aducîndu-mi opasăre a paradisului dintre cele maifrumoase.

— Eşti grozav, Conseil! strigai eu.

411/1002

— Domnul mă măguleşte.— Deloc, dragul meu! Ai dat o lovi-

tură de maestru. Să prinzi vie o pasăredin asta şi încă s-o prinzi cu mîna!

— Dacă domnul ar vrea s-oprivească mai de aproape, ar vedea cămeritul meu nu e chiar atît de mare.

— De ce, Conseil ?— Pentru că pasărea asta e beată

criţă.— Beată?— Da, domnule. S-a îmbătat din

pricina muscadelor pe care le mîncasub muscadierul unde am prins-o! Iate uită, prietene Ned, unde duce beţia!

— Pe dracu'! răspunse Ned. Dacăte gîndeşti la ginul pe care l-am băutde vreo două luni încoace, nici n-aimăcar de ce să mă dojeneşti.

Pe cînd Ned şi Conseil vorbeau, eumă uitam cu atenţie la pasărea aceeaciudată. Conseil nu se înşelase.

412/1002

Îmbătată de sucul ameţitor al mus-cadelor, pasărea devenise cu totulneputincioasă! Nu mai putea să zboareşi de abia se mai mişca. Dar mie puţinîmi păsa de toate astea, aşa că amlăsat-o să-şi mistuie în tihnămuscadele.

Pasărea aparţinea celei mai fru-moase şi mai rare specii din cele optexistente în Papuasia şi în insulelevecine, şi anume, speciei «marelesmarald». Ca lungime măsura vreo treidecimetri. Avea capul destul de mic,iar ochii aşezaţi lingă deschizăturaciocului îi erau de asemenea mici. Darciocul ei galben, picioarele şi ghearelecafenii, aripile de culoarea alunei, cuvîrfurile roşcate, capul de un galbendeschis, gîtul verde ca smaraldul,pîntecele şi pieptul cafeniu-închis al-cătuiau, toate laolaltă, o minunată îm-binare de culori. Două pene lungi şi

413/1002

pufoase, ridicîndu-se deasupra cozii,prelungite prin alte pene lungi şiuşoare, de o fineţe neobişnuită, în-tregeau înfăţişarea acestei păsărinespus de frumoase, căreia indigenii i-au dat numele poetic de «pasăreasoarelui».

Aş fi dorit mult să pot duce la Par-is modelul acesta de pasăre aparadisului, să-l dăruiesc pentruJardin des Plantes care nu are nici unexemplar viu.

— E atît de rară? întrebă cana-dianul, cu tonul unui vînător care nupune preţ pe frumuseţea vînatului.

— Foarte rară, prietene, şi maiales foarte greu de prins vie! Şi chiarmoarte, păsările acestea sînt foartecăutate. De asta indigenii s-au gînditsă le facă ei, aşa cum se fac diamantesau perle.

414/1002

— Cum adică? se minună Conseil.Se pot falsifica şi păsările paradisului?

— Da, Conseil.— Şi domnul cunoaşte mijloacele

pe care le folosesc indigenii?— Desigur. Cînd bate musonul

dinspre răsărit, pasărea paradisului îşipierde penele măreţe din jurul cozii, pecare naturaliştii le numesc pene sub-alare. Penele acestea le culeg falsificat-orii de păsări şi le potrivesc cu în-demînare pe trupul unui biet papagaljumulit. Apoi vopsesc cusăturile, lus-truiesc pasărea şi trimit muzeelor şiamatorilor din Europa produsele neo-bişnuitei lor meserii.

— Foarte bine! făcu Ned Land.Dacă nu este pasărea, atunci sînt mă-car penele ei; şi fiindcă nu e vorba săfie mîncate, nu văd ce rău ar fi în toateastea!

415/1002

Dar în timp ce eu eram mulţumitcă aveam pasărea, dorinţele canadian-ului rămăseseră tot neîndeplinite. Dinfericire, pe la ora două, Ned doborî unporc mistreţ uriaş, din cei pe care indi-genii îl numesc «bari-utang». Mistreţulpica tocmai la timp, ca să ne procurecarne adevărată, şi noi l-am primitcum se cuvine. Ned Land era foartemîndru de împuşcătura sa. Atins deglonţul electric, mistreţul căzuse catrăsnit.

Canadianul îl jupui şi îl curaţi,avînd grijă să pună deoparte ojumătate de duzină de cotlete pentrumasa de seară. Apoi ne-am urmatvînătoarea, în care aveau să seîntîmple şi alte vitejii ale lui Ned Landşi ale lui Conseil. Cercetînd tufişurile,cei doi prieteni stîrniră un grup decanguri, care o luară la goană, dar nu

416/1002

destul de repede pentru ca gloanţelenoastre electrice să nu-i poată ajunge.

— Ah, domnule profesor, strigăNed Land, înfierbîntat, ce vînat straşn-ic! Nici nu mai spun cît de grozav o săfie, înăbuşit la cuptor! Ce aprovizion-are pentru Nautilus. Doi, trei, cinci aucăzut! Şi cînd mă gîndesc că o sămîncăm singuri toată carnea asta şi cădobitocii de pe vas n-au să primeascănici o fărîmă din ea!

Ned Land se mulţumi cu o duzinăde canguri

Cred că dacă Ned, înfierbîntat debucurie, nu ar fi vorbit atît de mult, arfi omorît toată ceata. Dar se mulţuminumai cu o duzină din aceste mar-supiale care «fac parte din primul or-din al mamiferelor aplacentare». dupăcum ar fi spus Conseil. Vînatul acestapoartă denumirea de «canguri-iepuri»,locuieşte de obicei în scorburile

417/1002

copacilor şi este neîntrecut la fugă.Mărimea sa este mijlocie. În schimbare o carne foarte gustoasă.

Eram foarte mulţumiţi derezultatele vînătoarei noastre. Ned,bucuros, plănuia să ne reîntoarcem şia doua zi pe insulă, unde avea de gîndsă nu mai lase nici un locuitor cupatru picioare pe care l-ar fi pututmînca. Dar în planurile sale uită săpună la socoteală întîmplările ce semai puteau ivi pînă atunci.

La ora şase după-amiază am ajunspe coastă. Luntrea se afla la loculobişnuit. Nautilus se zărea la douămile depărtare de ţărm, ieşind ca ostîncă lunguiaţă dintre valuri.

Fără să mai piardă timp, Ned Landîncepu să pregătească masa. Se pri-cepea de minune la gătit. Peste puţintimp cotletele de bari-utang, fripte pc

418/1002

cărbuni, răspîndeau un miros atrăgăt-or care înmiresma aerul.

Dar văd că am început să calc peurmele canadianului. Iată-mă în extazîn faţa unei fripturi de porc! Să mi seierte lucrul acesta, aşa cum l-am iertatşi eu pe Ned Land. pentru aceleaşimotive!

În sfîrşit, masa a fost foarte bună.Doi porumbei întregiră bucatele. Pastade sagu, pîinea de artocarpus, cîtevafructe de mangifera şi vreo şaseananaşi, împreună cu licoarea fer-mentată a unor nuci de cocos, ne-aumers drept la inimă. Ba, aş puteachiar să spun că unele idei ale to-varăşilor mei nu mi se mai păreaudestul de limpezi...

— Ce-ar fi să nu ne mai întoarcemla noapte pe Nautilus? întrebă Conseil.

— Ce-ar fi să nu ne mai întoarcemniciodată? adăugă Ned Land. În clipa

419/1002

aceea, o piatră ne căzu la picioare. În-trerupînd propunerea canadianului.

Capitolul XXII TRĂSNETULCĂPITANULUI NEMO

Am privit spre pădure, fără să neridicăm. Eu simţii pentru o clipă cumîmi încremeneşte mîna pe care tocmaio duceam la gură. Văzui oprindu-se peloc şi mîna lui Ned Land.

— O piatră nu cade din cer, spuseConseil. Sau, dacă se-ntîmplă să cadă,atunci nu mai e piatră, ci aerolit.

O a doua piatră, rotunjită cu grijă,îl făcu pe Conseil să scape din mînăun picior de porumbel, dînd şi maimultă greutate observaţiei sale.

420/1002

Ne-am ridicat toţi trei, pregătindu-ne cu arma în mînă să facem faţăoricărui atac.

— N-or fi cumva maimuţe? întrebăNed Land.

— Cît pe-aci să ghiceşti, răspunseConseil. Sînt nişte sălbatici.

— Repede la luntre! spusei eu,îndreptîndu-mă spre mare. Eralimpede că trebuia să ne retragem cîtmai repede, pentru că în marginea pă-durii, la cel mult o sută de paşi de-părtare, îşi făcuseră apariţia vreodouăzeci de indigeni, înarmaţi cu ar-curi şi praştii.

Luntrea era ancorată la douăzecide metri de noi.

Sălbaticii se apropiau încet,dîndu-ne însă tot mai multe dovezi deduşmănie. Pietrele şi săgeţile plouau.Ned Land nu voise să-şi părăseascăproviziile şi, cu tot pericolul apropiat,

421/1002

alerga destul de repede înspre barcă,ducînd porcul într-o mînă şi canguriiîn cealaltă. În două minute am ajunsla mal. Ca să încărcăm în barcă prov-iziile şi armele, să-i facem vînt în mareşi să prindem vîslele, ne-a fost deajuns o clipă. Nici nu ne depărtaserămîncă bine de mal, cînd vreo sută desălbatici, urlînd şi ameninţîndu-ne, in-trară în apă pînă la brîu. Mă uitai spreNautilus, să văd dacă apariţia sălbati-cilor fusese observată de cineva de pebord. Dar n-am văzut nici o mişcare.Uriaşa maşinărie, culcată în larg,părea pustie.

Peste douăzeci de minute ne urc-am pe vas. Capacele erau deschise.După ce am fixat luntrea la locul ei,am intrat în interiorul lui Nautilus.

Coborînd în salon, de unde seauzeau acorduri melodioase, îl găsii pecăpitanul Nemo aplecat deasupra orgii

422/1002

sale şi părînd cufundat într-o visareadîncă, pricinuită de muzică.

— Căpitane! spusei eu. El nu măauzi.

— Căpitane, spusei din nou,atingîndu-l de data asta cu mîna.Căpitanul Nemo tresări şi se întoarsespre mine.

— A, dumneavoastră sînteţi, dom-nule profesor? îmi spuse el. Ei, a fostfrumoasă vînătoarea? Aţi găsit planteinteresante?

— Da, căpitane, răspunsei, dar,din nenorocire, am adus după noi otrupă de bipezi, a căror vecinătate mănelinişteşte.

— Ce bipezi ?— Sălbatici.— Sălbatici! spuse cu ironie căpit-

anul Nemo. Vă mai miraţi, domnuleprofesor, că punînd piciorul pe unuldin colţurile pămîntului aţi dat peste

423/1002

sălbatici? Dar unde nu sînt sălbatici?Şi oare sînt mai răi decît alţii aceştia,pe care îi numiţi sălbatici?

— Dar, căpitane...— Eu unul, domnule, am întîlnit

sălbatici pretutindeni.— Totuşi, dacă nu vreţi să vă po-

meniţi cu ei pe Nautilus, ar fi bine săluaţi anumite măsuri.

— Liniştiţi-vă, domnule profesor,nu e nimic îngrijorător!

— Dar indigenii sînt mulţi.— Cam cîţi?— Cel puţin o sută.— Domnule Aronnax, îmi răspun-

se căpitanul Nemo, ale cărui degete seaşezară din nou pe clape, nici dacă toţiindigenii din Papuasia s-ar aduna peţărm, Nautilus nu ar avea motive să seteamă de atacul lor.

Degetele căpitanului începură săse mişte cu uşurinţă de-a lungul

424/1002

claviaturii şi am observat că ele nu at-ingeau decît clapele negre, din carepricină melodiile sale păreau a ficîntece scoţiene. Curînd, căpitanulNemo uită de prezenţa mea şi secufundă într-o visare, pe care n-ammai încercat să o tulbur.

Mă urcai din nou pe punte. Se în-noptase, pentru că la această latitud-ine soarele dispare dintr-o dată, fărăamurg. Insula Gueboroar abia se maizărea. Dar focurile numeroase de peţărm dovedeau că indigenii n-aveau degînd să plece.

Am stat aşa, singur, timp de maimulte ore, cînd gîndindu-mă la indi-geni — de data aceasta însă fărăteamă, căci încrederea neclintită acăpitanului mă liniştise — cînd uitîndde ei pentru a admira splendoareanopţii tropicale. Îmi aminteam deFranţa, privind stelele zodiacale care

425/1002

aveau s-o lumineze peste cîteva ore.Luna strălucea în mijlocul con-stelaţiilor zenitului. Mă gîndeam căacest satelit credincios şi cumsecadeva fi din nou aici, iar poimîine varidica apele şi-i va ajuta lui Nautilus săse smulgă dintre recifele de mărgean.Spre miezul nopţii, văzînd că e liniştepretutindeni, şi pe valurile întunecateca şi sub arborii de pe ţărm, m-amdus în cabina mea şi am dormitliniştit.

Noaptea se scurse fără ca să seîntîmple nimic deosebit. Se vede căpapuaşii se speriaseră dînd cu ochii demonstrul naufragiat în golf, căci altfelcapacele deschise le-ar fi dat putinţasă se strecoare cu uşurinţă în interi-orul lui Nautilus.

A doua zi, 8 ianuarie, la ora şasedimineaţa, mă urcai pe punte. Secrăpa de ziuă. Curînd, printre ceţurile

426/1002

care se risipeau, începură să se vadămai întîi plaja, apoi vîrfurile munţilorde pe insulă.

Indigenii erau tot acolo, mai nu-meroşi decît în ajun — aproape cincisau şase sute de inşi. Unii dintre eiînaintaseră, folosind refluxul,căţărîndu-se pe recifele de mărgean,pînă la mai puţin de patru sute demetri de Nautilus. Îi puteam vedea cuuşurinţă. Erau papuaşi adevăraţi, cutrupul atletic, un neam de oameni fru-moşi, cu fruntea lată, cu nasul gros,dar nu turtit, cu dinţii albi. Părul lorlînos, vopsit în roşu, contrasta cu cor-pul negru şi lucios ca al nubienilor. Deloburile despicate ale urechilor spîn-zurau inele de os. Aproape toţi eraugoi. Printre ei am văzut şi cîteva femei,acoperite de la şolduri în jos cu fustelargi făcute din ierburi şi susţinute cucenturi din plante. Unii dintre şefi îşi

427/1002

împodobiseră gîtul cu semilune şi co-liere din sticlă, roşii sau albe. Cea maimare parte dintre ei erau înarmaţi cuarcuri, săgeţi şi scuturi şi purtau peumeri un fel de plasă pentru pietrelerotunjite pe care le aruncau cu praş-tia, cu o rară îndemînare.

Unul dintre şefi cerceta cu atenţievasul, de care se apropiase foartemult. Trebuie să fi fost un «mado», dinclasa nobilă, căci se gătise cu un fel derogojină din frunze de banan,dantelată pe margini şi prezentînd unamestec ţipător de culori.

Aş fi putut să-l dobor cu uşurinţă,fiindcă era foarte aproape de mine, darm-am gîndit că e mai bine ca să aşteptsă dea vreo dovadă de duşmănie. Întreeuropeni şi sălbatici se cuvine caeuropenii să răspundă la atac, dar nusă atace.

428/1002

Cît a ţinut refluxul, indigenii dă-dură tîrcoale vasului, fără să facă vreoîncercare de a ataca. I-am auzit re-petînd des cuvîntul «assai» şi dupăgesturile lor am înţeles că mă îndem-nau să vin la ei. invitaţie pe care amcrezut de cuviinţă să n-o primesc.

Deci, în ziua aceea, luntrea nupărăsi vasul, spre marea nemulţumirea lui Ned Land, care nu putu să-şicompleteze proviziile. Îndemînaticulcanadian îşi petrecu timpul preparîndcarnea şi făina pe care le adusese depe insula Gueboroar. Cît despre săl-batici, ei se retrăseseră pe la ora un-sprezece dimineaţa spre ţărm, de înd-ată ce valurile fluxului începură săacopere recifele de mărgean. Dar amputut să văd cum pe plajă numărul lorcreştea întruna. Pesemne că soseau şidin insulele vecine sau din Papuasia

429/1002

propriu-zisă. Totuşi n-am zărit nici opirogă de-a indigenilor.

Neavînd ceva mai bun de făcut, m-am gîndit să pescuiesc scoici în apacare era atît de limpede, încît seputeau vedea cu uşurinţă scoicile,zoofitele şi plantele pelagice. Era,dealtfel, ultima zi în care Nautilus maiavea să rămînă pe meleagurile acelea,dacă într-adevăr avea să poată porni adoua zi în larg, după cum ne făgăduisecăpitanul Nemo. L-am chemat deci peConseil, care îmi aduse o dragă deprins scoici, destul de mică şi uşoară,asemănătoare celor care servesc laprinderea stridiilor.

— Şi sălbaticii? mă întrebă Con-seil. Să nu se supere domnul, dar mienu mi se par chiar atît de răi!

— Cu toate astea sînt antropofagi,dragul meu!

430/1002

— Poţi să fii antropofag şi să fii to-todată om de treabă, îmi răspunseConseil, după cum poţi fi mîncăcios şiom cumsecade în acelaşi timp! Una nuînlătură pe cealaltă.

— Foarte bine, Conseil, să zicemcă sînt antropofagi cumsecade şi că totcum se cade îşi mănîncă prizonierii.Dar cum eu nu ţin deloc să fiu mîncat,nici chiar mîncat cum se cade, am săfiu prevăzător, fiindcă, după cum separe, comandantul Nemo nu ia nici omăsură. Şi acum, la lucru!

Am pescuit cu rîvnă timp de douăore, dar n-am prins nimic deosebit.Draga se umplea cu «urechile lui Mi-das», harpe, melanii şi în special cucele mai frumoase moluşte-ciocan pecare le-am văzut vreodată. Am prins şicîteva holoturii, scoici care fac perle şio duzină de broaşte ţestoase mici, pe

431/1002

care le-am păstrat pentru bucătăriavasului.

Dar tocmai cîna mă aşteptam maipuţin, am dat de o minunăţie sau maibine zis de o greşeală a naturii, foarterar întîlnită. Pe cînd Conseil ridicadraga în care se prinseseră o mulţimede scoici obişnuite, mă văzu deodatăscufundîndu-mi mîna în plasă şi luîndo scoică, apoi mă auzi scoţînd unstrigăt de conchiliolog, cu alte cuvintecel mai ascuţit strigăt pe care gîtlejulomenesc poate să-l producă.

— Ce-a păţit domnul? se mirăConseil. Domnul a fost muşcat deceva?

— Nu, băiete, cu toate că aş fi datşi un deget pentru descoperirea mea.

— Ce descoperire?— Scoica asta! răspunsei eu,

arătîndu-i pricina bucuriei mele.

432/1002

— Dar nu-i decît o simplă olivapofira, genul oliva, ordinul prectini-branhiatelor, clasa gasteropodelor, în-crengătura moluştelor.

— Da, Conseil. Dar în loc să fie în-colăcită de la dreapta la stînga, scoicaasta e întoarsă de la stînga la dreapta!

— Cum se poate!? se minunăConseil.

— Da, dragul meu, e o scoicăsenestră.

— O scoică senestră, îngînă Con-seil emoţionat.

— Uită-te la spirala ei.— Ah, vă rog să mă credeţi, dom-

nule, spuse Conseil, luînd cu o mînătremurătoare preţioasa scoică, de cîndmă ştiu nu m-am simţit atît deemoţionat!

Şi avea, într-adevăr, de ce să sesimtă emoţionat. Se ştie că, după cumau arătat naturaliştii, mişcarea de la

433/1002

dreapta spre stînga este o lege a na-turii. În mişcarea lor de translaţie şi derotaţie, astrele şi sateliţii se mişcă dela dreapta spre stînga. Omul, la fel, seslujeşte mai adesea de mîna dreaptădecît de mîna stînga, din care cauzăinstrumentele şi aparatele lui, scările,zăvoarele, arcurile de la ceas etc. sîntfăcute în aşa fel, încît să se învîrteascăde la dreapta spre stînga. Natura ur-mează şi ea aceeaşi lege în încolăcireascoicilor. Toate se încolăcesc de ladreapta spre stînga, şi în cazuri deose-bit de rare, cînd spirala merge de lastînga spre dreapta, scoica preţuieştecît greutatea ei în aur.

Eram amîndoi cufundaţi în cer-cetarea preţioasei scoici şi tocmai măglndeam că voi îmbogăţi Muzeul curaritatea aceasta, cînd o piatră azvîrl-ită de un indigen sfărîmă scoica rară,chiar în mîna lui Conseil.

434/1002

Scosei un strigăt de desperare.Conseil apucă repede puşca mea şiochi în sălbatic, care îşi legăna praştiacam la vreo zece metri de noi. Am vrutsă-l opresc, dar lovitura pornise,sfărîmînd brăţara cu amulete de pebraţul indigenului.

— Ce faci, Conseil? strigai eu.— Cum, domnul nu vede că acest

canibal a început atacul ?— O scoică nu preţuieşte cît viaţa

unui om! îi răspunsei.— Ah, ticălosul! strigă Conseil.

Mai bine mi-ar fi sfărîmat umărul!Deşi Conseil era sincer, eu n-am fostde aceeaşi părere cu el. În timpulacesta, fără ca noi să ne dăm seama,situaţia se schimbase. Vreo douăzecide piroge înconjuraseră vasul. Scobiteîn trunchiuri de arbori lungi şi în-guste, bine potrivite pentru înaintat peapă şi echilibrate cu ajutorul unor

435/1002

beţe de bambus care pluteau la supra-faţă, pirogile erau mînate de vîslaşi pejumătate goi. Le priveam neliniştitcum se apropie de noi.

Se vedea cît de colo că papuaşiimai avuseseră de-a face cu europeni şică le cunoşteau vasele. Dar ce or figîndit ei văzînd cilindrul acesta de fier,fără catarge, fără coş, care stăteanemişcat în golf? Fără îndoială că nim-ic bun, pentru că la început se oprirăla o depărtare destul de mare de el.Totuşi, văzîndu-l că nu mişcă, curajulle reveni puţin şi încercară să vină cîtmai aproape. Trebuia cu orice preţ săîmpiedicăm lucrul acesta. Dar puştilenoastre fără detunător nu puteau să-isperie, căci lor nu le e frică decît dearmele zgomotoase. Dacă trăsnetul n-ar fi însoţit de tunet, oamenii s-arteme mai puţin de el, cu toate căprimejdia vine de la fulger şi nu de la

436/1002

tunet. Într-o clipă, pirogile se apropi-ară de Nautilus şi sute de săgeţi seabătură asupra lui.

— Afurisită grindină! strigă Con-seil. Şi unde mai pui că s-ar putea săfie o grindină otrăvită!

— Trebuie să-l înştiinţăm pe căpit-anul Nemo, spusei eu, intrînd în in-teriorul vasului.

Coborîi în salon. Nu era nimeni.Am bătut la uşa căpitanului.

— Intră! mi se răspunse. Intrai şi-lgăsii pe căpitan cufundat în nişte cal-cule pline de X-uri şi de alte semnealgebrice.

Buna-cuviinţă mă făcu să-l întreb:— Vă stingheresc?— Da, domnule Aronnax, îmi

răspunse căpitanul, cred însă că aveţimotive serioase ca să mă căutaţi.

— Foarte serioase. Pirogile indi-genilor ne înconjură şi în cîteva

437/1002

minute vom fi atacaţi, fără doar şipoate, de sute de sălbatici.

— Aha! făcu liniştit căpitanulNemo. Au venit cu pirogile?

— Da, domnule.— Ei bine, e de ajuns să închidem

panourile.— Tocmai. Şi venisem să vă

spun...— Nimic nu-i mai uşor, mă între-

rupse căpitanul Nemo.Şi apăsînd pe un buton electric,

transmise un ordin echipajului.— S-a făcut şi asta, domnule, îmi

spuse el după cîteva clipe. Luntrea e lalocul ei şi panourile sînt închise. Credcă nu vă e teamă de faptul că domniiăştia ar putea sparge pereţii pe careghiulelele fregatei dumneavoastră nui-au putut străpunge.

— Nu, căpitane, dar mai e unpericol.

438/1002

— Care, domnule ?— Mîine vor trebui deschise pan-

ourile pentru ca Nautilus să-şi îm-prospăteze provizia de aer.

— Fără îndoială, domnule. Vasulnostru respiră ca un cetaceu.

— Şi dacă în timpul acela papuaşiivor fi pe punte, nu ştiu cum i-aţi puteaîmpiedica să pătrundă.

— Dumneavoastră credeţi că sevor urca pe bord?

— Sînt sigur.— Foarte bine, domnule, n-au

decît să se urce. Nu văd de ce i-aşîmpiedica. La urma urmei nu sîntdecît nişte bieţi papuaşi şi n-aş vrea cavizita mea pe insula Gueboroar săcoste viaţa măcar a vreunuia dinnenorociţii aceştia!

Nemaiavînd ce spune, mă pregătiisă plec, dar căpitanul Nemo mă opripoftindu-mă să iau loc lîngă el. Mă

439/1002

întrebă apoi despre excursia noastrăpe insulă, despre felul cum a mersvînătoarea şi păru că nu înţelege ne-voia de carne pe care o arăta cana-dianul. Am vorbit şi despre altelucruri, iar căpitanul, fără să fie preavorbăreţ, se arătă destul de prietenos.

Printre altele veni vorba şi despresituaţia lui Nautilus, naufragiat înacelaşi loc în care Dumont d'Urvillefusese pe punctul de a pieri. Şi căpit-anul îmi spuse:

— Acest d'Urville a fost unuldintre cei mai destoinici şi mai inteli-genţi navigatori pe care i-aţi avut, unfel de căpitan Cook al dumneavoastră,al francezilor. Nefericit savant! Să în-frunţi banchizele de la Polul Sud, re-cifele de mărgean ale Oceaniei, cani-balii din Pacific, şi să pieri apoi într-unnenorocit accident de cale ferată! Dacăomul acesta energic a mai putut gîndi

440/1002

în ultimele clipe ale vieţii sale, vă daţiseama care trebuie să fi fost acelegînduri!

Ţin minte şi acum, spre cinsteacăpitanului Nemo, că, vorbind desprefaptele lui d'Urville, el părea mişcat.

Apoi, cu harta în mînă, ne-amamintit de lucrările navigatoruluifrancez, de călătoriile lui în jurulPămîntului, de dubla sa încercare de aajunge la Polul Sud, care 1-a dus ladescoperirea de noi pămînturi numiteAdelie şi Louis Philippe, şi în sfîrşit dehărţile hidrografice pe care le-a făcutîn principalele insule ale Oceaniei.

— Ceea ce d'Urville a făcut lasuprafaţa mărilor, îmi spuse căpitanulNemo, eu am făcut înăuntrul oceanu-lui, cu mai multă uşurinţă şi mai de-plin decît el. Navele Astrolabe şi Zélée,hărţuite întruna de uragane, nu seputeau asemui cu Nautilus, care

441/1002

străbate oceanele liniştit, ca şi cum arfi o adevărată cameră destinatăstudiului.

— Cu toate astea, căpitane, esteceva asemănător între navele luid'Urville şi Nautilus.

— Ce anume, domnule ?— Faptul că Nautilus a naufragiat

ca şi ele!— Nautilus nu a naufragiat, dom-

nule, îmi răspunse cu răceală căpit-anul Nemo. Nautilus este sortit să seodihnească pe apă şi eu n-am să fo-losesc niciodată muncile grele la cared'Urville îşi silea echipajul în clipele deimpas, nici manevrele şi nici celelaltemăsuri de despotmolire; Zélée şi Astro-labe au fost pe punctul de a pieri, pecînd Nautilus e în afară de orice prime-jdie. Mîine, în ziua hotărîtă şi la orahotărîtă, marea îl va ridica încetişor şi

442/1002

el va porni să străbată mai departemările.

— Căpitane, începui eu, mă îndoi-esc că...

— Mîine, spuse căpitanul Nemoridicîndu-se, mîine la ora două şipatruzeci de minute după-amiază,Nautilus va părăsi strîmtoarea Torres,fără să fi suferit nici o stricăciune.

După ce rosti cuvintele acesteafoarte răspicat, căpitanul Nemo se în-clină uşor. Am înţeles că e timpul săplec şi m-am înapoiat în camera mea.

Acolo mă aştepta Conseil, carevoia să cunoască rezultatele întreve-derii cu căpitanul.

— Cînd i-am arătat temerile melecă Nautilus ar putea fi ameninţat depapuaşi, căpitanul mi-a răspunsfoarte ironic. Aşa că nici eu nu pot să-ţi spun decît un lucru: ai încredere înel şi du-te de te culcă liniştit.

443/1002

— Domnul n-are nevoie de nimic?— Nu, prietene. Ce mai face Ned

Land?— Domnul să mă ierte, răspunse

Conseil, dar Ned face un pateu decangur care cred că va fi minunat.

Rămas singur m-am culcat, dar n-am dormit bine deloc. Auzeam zgo-motul pe care îl făceau sălbaticiitropăind pe punte şi scoţînd strigăteasurzitoare. Astfel se scurse întreaganoapte, fără ca cineva de pe vas săiasă din nepăsarea obişnuită.

Echipajului îi păsa tot atît depuţin de canibali, pe cît le păsasoldaţilor dintr-un fort întărit de furni-cile care umblă pe întărituri.

Mă trezii la şase dimineaţa. Pan-ourile erau tot închise. Aerul nu fusesedeci primenit; rezervoarele erau însăpline, aşa că împrospătară cu cîţivametri cubi de oxigen atmosfera

444/1002

înăbuşitoare a vasului. Am lucrat încamera mea pînă la amiază, fără sădau ochi nici măcar o clipă cu căpit-anul Nemo. Pe bord părea că nu seface nici un fel de pregătire pentruplecare.

Am mai aşteptat un timp, pe urmăm-am dus în salonul cel mare. Pen-dula arăta orele două şi jumătate. Înzece minute apele aveau să atingămaximum de înălţime, şi în cazul cîndcăpitanul Nemo nu fusese preaîndrăzneţ în făgăduielile sale, Nautilusavea să fie scos atunci dintre recifelede mărgean. Altfel, trebuia să maiaştepte luni întregi pînă să poată ieşide acolo.

Curînd se simţiră cîteva vibraţiiprevestitoare în învelişul lui Nautilus,Apoi se auzi cum pîrîie calcarulrecifelor.

445/1002

La ora două şi treizeci şi cinci deminute, căpitanul Nemo apăru însalon. De cum mă văzu, îmi spuse:

— Plecăm.L-am privit neîncrezător.— Am dat ordin să se deschidă

panourile, adăugă el.— Şi cu papuaşii ce facem ?— Cu papuaşii? Căpitanul Nemo

ridică nepăsător din umeri.— Vor pătrunde în interiorul

vasului.— Pe unde ?— Prin panourile deschise.— Domnule Aronnax, spuse lin-

iştit căpitanul Nemo, nu se intră atîtde uşor prin panourile lui Nautilus,chiar dacă sînt deschise. Apoi,văzîndu-mă nedumerit, mă întrebă:Nu înţelegeţi?

— Deloc.— Bine, atunci veniţi şi veţi vedea.

446/1002

M-am îndreptat către scara prin-cipală. Aici îi găsii pe Ned Land şi peConseil, care priveau neliniştiţi cumoamenii echipajului deschid panourile,în timp ce afară răsunau strigătele în-spăimîntătoare ale sălbaticilor. Însfîrşit panourile fură deschise. În golullor se iviră îndată douăzeci de capeteameninţătoare. Dar primul indigencare puse mîna pe rampa scării fuzvîrlit cu putere înapoi, prin nu ştiu ceforţă nevăzută; indigenul o luă la fugă,urlînd şi făcînd nişte salturi de uriaş.Alţi zece care îi luară locul păţirăacelaşi lucru.

Conseil rămăsese înmărmurit. NedLand, îmboldit de firea sa nestăpînită,sui scara ca să vadă despre ce e vorba.Dar în clipa în care puse mîinile perampă, căzu la pămînt ca trăsnit.

— Mii de draci! strigă el. M-a lovittrăsnetul!

447/1002

Strigătul Iui mă lămuri: de-a lun-gul scării care ducea spre punte nuera o rampă obişnuită, ci un cablu demetal încărcat cu electricitate. Oricineîl atingea simţea o zguduitură puter-nică, care ar fi putut fi mortală dacă s-ar fi dat drumul întregii electricităţidin aparate. Astfel, căpitanul Nemopusese între el şi asediatori o ad-evărată reţea electrică, pe care nimenin-o putea trece nepedepsit. În timpulacesta papuaşii o luaseră la fugă,cuprinşi de groază. Noi, abiastăpînindu-ne rîsul, îl împăcăm şi-lfricţionam pe bietul Ned, care, cuprinsde furie, înjura ca un diavol.

Dar chiar atunci Nautilus, ridicatde valurile fluxului, se desprinse dinrecifele de mărgean şi porni. Era clipaexactă, anunţată de căpitan. Eliceabătea apa cu o încetineală plină demăreţie. Apoi viteza se mări puţin cîte

448/1002

puţin şi, înaintînd pe apele oceanului,Nautilus părăsi teafăr şi nevătămatprimejdioasele trecători ale strîmtoriiTorres.

Capitolul XXIII AEGRISOMNIA{16}

În ziua următoare, la 10 ianuarie,Nautilus îşi reluă drumul pe sub apăcu o viteză de cel puţin treizeci de milepe oră. Elicea bătea atît de repede apa,încît era peste putinţă să-i urmăreştisau să-i numeri bătăile.

La gîndul că electricitatea dădeanu numai mişcare, căldură şi luminăvasului, dar îl şi apăra împotriva ata-curilor din afară, făcînd din Nautilusun fel de arcă, pe care nimeni nu oputea atinge fără să fie lovit de

449/1002

trăsnet, mă simţeam cuprins de o ad-miraţie fără margini atît pentru apar-at, cît mai ales pentru inginerul care îlconstruise. Înaintînd de-a dreptulcătre apus, la 11 ianuarie am încon-jurat Capul Wessel, situat la 135° lon-gitudine şi la 10° latitudine nordică,cap care formează punctul de răsărital Golfului Carpentaria. Recifele, încăfoarte numeroase, se găseau la dis-tanţe mai mari unul de altul şi erauînsemnate cu deosebită precizie pehartă. Nautilus feri cu uşurinţă stîncileMoney, la babord, şi recifele Victoria latribord, aflate la 130° longitudine peparalela a zecea, pe care o urmam fărăabatere.

La 13 ianuarie, pătrunzînd înMarea Timor, Nautilus ajunse în insulacu acelaşi nume, situată la longit-udinea 122°. Insula Timor are osuprafaţă de o mie şase sute douăzeci

450/1002

şi cinci leghe pătrate şi e condusă decătre rajahi. Prinţii aceştia susţin căse trag din crocodili, adică din cea maiînaltă spiţă din care, după părerea lor,ar putea să descindă o fiinţăomeneasca. Aşa se face că numiţiistrămoşi solzoşi mişună în rîurile in-sulei şi li se arată o cinste deosebită.Sînt ocrotiţi, răsfăţaţi, linguşiţi,hrăniţi, dîndu-li-se uneori chiar fetetinere; şi vai de străinul care arîndrăzni să se atingă de reptilelesfinte!

Dar Nautilus n-a avut de-a face cuele, fiindcă insula Timor nu s-a zăritdecît o clipă, la amiază, cînd secundullua poziţia soarelui. Tot pentru o clipăam zărit şi mica insulă Rotti, care faceparte din acelaşi grup. Femeile deacolo sînt vestite pentru frumuseţealor, pe toate pieţele malaeze.

451/1002

Din dreptul insulei Rotti, Nautilusîşi schimbă direcţia, ca latitudine,îndreptîndu-se spre sud-vest, cătreOceanul Indian. Încotro avea să neducă bunul plac al căpitanului Nemo?Va urca spre coastele Asiei ? Se vaapropia de coastele Europei ? Nu preacredeam că va face asta, deoareceştiam că fuge de continentele popu-late. Va înconjura Capul Bunei Sper-anţe, apoi Capul Horn şi o va lua sprePolul Sud? Se va întoarce oare în apelePacificului, unde Nautilus putea sănavigheze nestingherit? Viitorul aveasă ne arate.

La 14 ianuarie eram departe deorice ţărm. Trecuserăm pe lîngă stîn-cile Cartier, Hibernia, Seringapatam şiScott, ultimele bucăţi de pămînt, dupăcare apa e atotstăpînitoare. Nautilusîşi încetini mersul şi începu săînainteze într-un fel plin de toane, cînd

452/1002

la suprafaţa apei, cînd pe sub apă. Înaceastă parte a călătoriei, căpitanulNemo făcu experienţe interesante,măsurînd diferitele temperaturi alemării la mai multe adîncimi. În modobişnuit, măsurătorile se fac cu in-strumente destul de complicate, caremai totdeauna dau rezultate îndoiel-nice, fie că e vorba de sonde termo-metrice a căror sticlă se sparge adeseasub presiunea apei, fie că e vorba deaparate bazate pe variaţia rezistenţeimetalelor sub acţiunea electricităţii,care nici ele nu sînt prea exacte.Rezultatele astfel obţinute nu pot ficontrolate cu precizie. Căpitanul Nemofolosea cu totul alte metode. Cobora elînsuşi în adîncuri, iar termometrulpus astfel în legătură directă cu difer-ite straturi de apă îi arăta temperaturade îndată şi fără greş. Fie supraîncăr-cînd rezervele, fie coborînd oblic cu

453/1002

ajutorul planurilor înclinate. Nautilusatingea, una după alta, adîncimile detrei, patru, cinci, şapte, nouă şi zecemii de metri. Rezultatul măsurătorilorarăta că marea are o temperaturăstatornică de 4° şi jumătate la adînci-mea de o mie de metri, la toatelatitudinile.

Urmăream cu cel mai viu interesexperienţele în care căpitanul Nemopunea o adevărată pasiune. Adeseamă întrebam în ce scop le făcea. Pen-tru folosul omenirii? Nu prea îmivenea să cred, fiindcă într-o bună zilucrările aveau să dispară împreunăcu el, în fundul cine ştie cărei mărinecunoscute! Sau poate că avea degînd să-mi lase mie rezultatele experi-enţelor sale? Dar asta ar fi însemnatcă ciudata mea călătorie va avea unsfîrşit, şi acest sfîrşit încă nu-lîntrezăream.

454/1002

Oricare i-ar fi fost scopul, căpit-anul Nemo îmi împărtăşi unele cifreobţinute de el, prin care se putea sta-bili raportul de densitate al apei înprincipalele mări ale globului. Din cîtemi-a arătat, m-am ales cu o învăţăturăpersonală ce n-avea nimic ştiinţific înea.

În dimineaţa zilei de 15 ianuarie,pe cînd ne plimbam împreună pepunte, căpitanul mă întrebă dacă cun-osc diferitele densităţi ale apelor mării.I-am răspuns că nu le cunosc,adăugînd că ştiinţa nu are date pre-cise asupra lor.

— Eu am calculat aceste date şipot să vă asigur că sînt temeinice, îmispuse căpitanul Nemo.

— Bine, răspunsei eu, darNautilus formează o lume aparte şisecretele savanţilor săi nu ajung pepămînt.

455/1002

— Aveţi dreptate, domnule profe-sor, îmi spuse căpitanul Nemo, dupăcîteva clipe de tăcere. Nautilusformează o lume aparte. Este tot atîtde străin de pămînt, pe cît sînt plan-etele care întovărăşesc globulpămîntesc în jurul soarelui, şi niciod-ată nu se vor cunoaşte lucrărilesavanţilor de pe Saturn sau de peJupiter. Cu toate acestea, pentru căsoarta a hotărît să ne întîlnim, am săvă împărtăşesc rezultatul experienţelormele.

— Vă ascult, căpitane.— După cum ştiţi, domnule profe-

sor, apa mării este mai densă decîtapa dulce, însă densitatea ei nu esteaceeaşi peste tot. De fapt, dacăreprezentăm prin unu densitatea apeidulci, găsim unu şi douăzeci şi opt demiimi în apele Pacificului, unu şitreizeci de miimi în Mediterana...

456/1002

«Aşadar, mă gîndii eu, nu se temesă pătrundă şi în Mediterana».

— Unu şi optsprezece miimi înMarea Ionică şi unu şi douăzeci şinouă miimi în Adriatica, continuă el.

Era limpede că Nautilus nu ocoleamările des străbătute de corăbii, cumsînt cele ale Europei, şi începui să nu-tresc nădejdea că ne va duce — poateîn curînd — spre continente mai civil-izate. Mă gîndii la bucuria lui NedLand cînd va primi o asemenea veste.Timp de mai multe zile ne-am cufund-at în experienţe de tot felul asupragradului de salinitate a apei la diferiteadîncimi, asupra încărcării ei electrice,a coloraţiei, a transparenţei; de fiecaredată căpitanul Nemo dădu dovadă deo pricepere deosebită şi se purtă cît sepoate de prietenos. Apoi iar nu l-ammai revăzut cîteva zile şi mă simţii dinnou singur şi părăsit.

457/1002

La 16 ianuarie. Nautilus părea cădoarme la o adîncime de cîţiva metri.Aparatele electrice nu mai funcţionauşi elicea nemişcată îl lăsa să rătă-cească în voia valurilor. Îmi în-chipuiam că echipajul se îndelet-niceşte cu cine ştie ce reparaţii interi-oare cerute de mecanismul maşinii.Împreună cu Ned Land şi Conseil, amvăzut atunci o privelişte neobişnuită.Obloanele salonului erau deschise şi,pentru că farul de pe Nautilus nu eraaprins, în mijlocul apei domnea ouşoară întunecime. Cerul posomorit şiacoperit de nori răspîndea o luminăpalidă deasupra valurilor.

Priveam apa în care peştii cei maimari abia se zăreau, ca nişte umbrenedesluşite, cînd dintr-o dată Nautilusse găsi în plină lumină. La început amcrezut că a fost aprins farul şi căacesta îşi aruncă razele sale puternice

458/1002

asupra mării. Mi-am dat seama însăcă mă înşelam.

Nautilus plutea în mijlocul unuistrat fosforescent format din miliardede mici animale luminoase, carestrăluceau orbitor din pricina în-tunericului. Lunecînd pe învelişulmetalic al aparatului, ele îşi măreau şimai mult scînteierea. Prin fişiile de lu-mină păreau că zvîcnesc fulgere, că sescurg valuri de plumb topit într-uncuptor fierbinte, sau şuvoaie de metalîncinse pînă la alb. Datorită luminoz-ităţii neegale, lumina însăşi avea ici,colo pete mai întunecate, în împărăţiaaceasta a focului din care părea izgon-ită orice umbră. Nu! Nu mai eraurazele liniştite ale farului! În faţanoastră se vădea o vigoare şi o mişcarecu totul neobişnuită. Simţeai că ai înfaţă o lumină vie!

459/1002

Ne găseam în mijlocul unei în-grămădiri nemărginite de infuzoriipelagice numite «noctiluca miliaris»,adevăraţi stropi de gelatină străvezie,cu cîte un tentacul filiform, şi care auputut fi număraţi pînă la douăzeci şicinci de mii în treizeci centimetri cubide apă. Lumina lor părea şi mai puter-nică datorită strălucirii deosebite ameduzelor, asteriilor, aureliilor şi aaltor zoofite fosforescente, îmbibate degrăsimea materiilor organice descom-puse de apă şi poate şi de mucusulsecretat de peşti.

Nautilus pluti timp de cîteva oreprin undele luminoase, şi încîntareanoastră crescu şi mai mult la vedereaanimalelor marine care spintecau apaca nişte salamandre. Erau acolo, înmijlocul focului care nu ardea, mar-suini iuţi şi fercheşi, părînd nişteclovni neobosiţi ai mării; istioforii,

460/1002

lungi de trei metri, prevestitori ai ur-aganelor, loveau din cînd în cînd cubotul lor uriaş sticla salonului. Apoi seiviră tot felul de peşti mai mici, balişti,feluriţi scomberozi săritori, nasoni-lupişi alte cîteva sute de soiuri, care îngoana lor brăzdau lumina orbitoare.

Eram fermecaţi de priveliştea cuadevărat uluitoare! Poate că şi unelecondiţii atmosferice măreau intensit-atea acestui fenomen; poate că lasuprafaţa oceanului uraganul era gatasă se dezlănţuie. Dar la o adîncime denumai cîţiva metri, Nautilus nu-isimţea mînia şi se legăna încet peîntinderea liniştită a apelor.

Am mers aşa, întîlnind mereu totalte şi alte minuni! Conseil clasificazoofitele, articulatele, moluştele şipeştii. Zilele se scurgeau pe nesimţite.Ned, ca de obicei, căuta să facă cevaca să-şi alunge plictiseala. Ne

461/1002

obişnuiserăm, ca nişte adevăraţimelci, cu cochilia noastră şi pot spunecă e cît se poate de uşor să devii unmelc perfect.

Viaţa pe care o duceam ni sepărea lipsită de griji, firească şiuitasem cu totul că mai există o altălume undeva pe uscat, cînd o întîm-plare neaşteptată ne reaminti destarea ciudată în care ne aflam. Înziua de 18 ianuarie, Nautilus se găseala 105° longitudine şi 15º latitudinemeridională. Timpul nu făgăduia nimicbun. Marea era mohorîtă şi frămînt-ată. Dinspre răsărit vîntul sufla cuputere. Barometrul, care de cîteva zilecobora întruna, vestea apropiereafurtunii.

Ieşisem pe punte ca să privesccum măsoară secundul unghiurile or-are. Aşteptam să-l aud rostind fraza defiecare zi. Dar în ziua aceea el

462/1002

pronunţă alte cuvinte, la fel de străinepentru mine. Peste cîteva clipe îl văzuiapărînd pe căpitanul Nemo. Cu o lun-etă la ochi, el prinse să cercetezeorizontul.

Căpitanul privi neclintit un timp.Apoi, lăsă jos luneta, se întoarse spresecund şi îi spuse ceva. Secundulpăru cuprins de o tulburare pe careîncerca zadarnic să şi-o stăpînească.Căpitanul Nemo, mai sigur de sine,rămase liniştit. Mi se părea că puneunele întrebări secundului şi că acestaîi răspunde nesigur. Cel puţin atîta amînţeles din tonul şi din gesturile lor.Mă uitai şi eu, cu toată atenţia, sprepunctul arătat în zare, dar nu văzuinimic deosebit. Cerul şi marea seuneau într-acolo, formînd o singurălinie limpede şi neîntreruptă.

Un timp căpitanul Nemo se plimbăde la un capăt la altul al punţii, fără

463/1002

să mă privească sau poate chiar fărăsă mă vadă. Pasul îi era sigur, deşipărea poate mai puţin regulat decît deobicei. Uneori se oprea şi, cu braţeleîncrucişate pe piept, privea marea. Ceputea să caute oare pe întinderea nes-fîrşită a valurilor? Doar Nautilus segăsea la o depărtare de cîteva sute demile de coasta cea mai apropiată!

Secundul îşi reluase luneta şi cer-ceta cu încăpăţînare orizontul,mergînd de-a lungul punţii şi bătînddin picior, cuprins de-o tulburare cenu se potrivea deloc cu liniştea şefuluisău. Dealtfel, misterul acesta avea săse lămurească în curînd, căci, la unordin al căpitanului Nemo, maşina,mărindu-şi forţa, imprimă elicei orotaţie mai rapidă.

Deodată secundul se opri şi-iarătă din nou ceva căpitanului, careprivi îndeaproape prin lunetă punctul

464/1002

indicat. La rîndul meu, neliniştit detoate aceste taine, coborîi în salon şiluai luneta pe care o foloseam deobicei; apoi, rezemîndu-mă de cuşcafelinarului în partea din faţă a punţii,mă pregătii să cercetez cu atenţietoată linia cerului şi apei.

Nici n-am apucat să duc luneta laochi, cînd cineva mi-o smulse dinmîini cu putere. M-am întors. În faţamea se afla căpitanul Nemo;trăsăturile îi erau atît de schimbate,încît mi se păru cu totul de nerecunos-cut. Ochii, strălucind de un foc sum-bru, i se ascundeau sub sprînceneleîncruntate. Gura îi rînjea, pe jumătateîntredeschisă. Trupul înţepenit, pum-nii încleştaţi, capul vîrît între umeridovedeau ura cumplită care îicuprinsese întreaga făptură. Stăteaneclintit. Luneta mea, scăpîndu-i dinmînă, i se rostogolise la picioare.

465/1002

Eu îi stîrnisem oare atîta mînie?Îşi închipuia cumva fiinţa aceasta deneînţeles că am pătruns vreuna dinacele taine pe care oaspeţii de peNautilus nu trebuiau să le afle?

Nu! Ura aceasta nu i-o pri-cinuisem eu, pentru că Nemo nici numă mai privea măcar; ochii săirămaseră aţintiţi asupra aceluiaşipunct din zare.

Apoi căpitanul se linişti. Chipulschimonosit de ură i se destinse. Dupăce schimbă cîteva cuvinte cu secundulîn limba lor necunoscută, se întoarsecătre mine:

— Domnule Aronnax, îmi spuse elcu un ton poruncitor, vă cer să împlin-iţi unul din angajamentele pe care vile-aţi luat faţă de mine.

— Despre ce-i vorba, căpitane?— Trebuie să vă lăsaţi închişi,

dumneavoastră şi tovarăşii

466/1002

dumneavoastră, atîta timp cît voicrede eu de cuviinţă.

— Sînteţi stăpîn aici, îi răspunseiprivindu-l drept în ochi. Pot, însă, săvă pun o întrebare?

— Nici una, domnule!Nu-mi rămînea, aşadar, decît să

mă supun: orice împotrivire ar fi fostde prisos.

Am coborît în cabină, la Ned şiConseil, şi le-am adus la cunoştinţăhotărîrea căpitanului. E lesne de în-chipuit cum a primit canadianul oasemenea ştire. Dealtfel, n-am avuttimp să-i dau alte lămuriri. Patru oa-meni din echipaj ne aşteptau la uşă şine-au condus în aceeaşi celulă în carepetrecusem prima noapte pe bordul luiNautilus. Zadarnic încercă Ned să pro-testeze. Drept orice răspuns, uşa seînchise în urma noastră.

467/1002

— Domnul este atît de bun să-mispună ce înseamnă toate acestea? măîntrebă Conseil.

Am povestit tovarăşilor mei celeîntîmplate. Se mirară tot atît de multca şi mine. dar rămaseră la fel denelămuriţi.

Apoi m-au năpădit gîndurile, întimp ce în minte îmi stăruia ciudatanelinişte a căpitanului Nemo. Îmi eracu neputinţă să leg două idei ca lumeaşi-mi făuream tot felul de presupuneri,care mai de care mai nesăbuite, cîndm-au trezit din această caznă a minţiicuvintele lui Ned Land:

— Ia te uită, ni s-a adus mîncarea!Într-adevăr, masa era gata. CăpitanulNemo se vede că se gîndise la noi înacelaşi timp în care mărise şi viteza luiNautilus.

Ochii săi rămăseseră aţintiţiasupra orizontului

468/1002

— Domnul îmi îngăduie să-i dauun sfat? mă întrebă Conseil.

— Desigur, dragul meu.— Ar fi bine ca domnul să ia

masa. Nu-i rău să fim prevăzători,pentru că nu putem şti ce se va maiîntîmpla.

— Ai dreptate, Conseil.— Din nenorocire, spuse Ned

Land, nu ne-au adus decît masaobişnuită.

— Prietene Ned, întrebă Conseil,ce-ai fi zis dacă nu ne-ar fi adusnimic?

Cuvintele lui Conseil, atît deîndreptăţite, îl siliră pe Ned Land sănu mai spună nimic.

Ne aşezarăm la masă. Nici unuldintre noi nu avea chef de vorba. Euam mîncat puţin şi fără poftă. Conseil«se sili», din prudenţă, să nu rămînăflămînd, iar Ned Nand nu lăsă să-i

469/1002

scape nici o îmbucătură. Apoi ne-amghemuit fiecare în cîte un colţ.

Deodată, lumina se stinse şi ne în-vălui un întuneric adînc. Ned Land ad-ormi curînd şi, spre marea meauimire, Conseil căzu şi el într-un somngreu. Tocmai mă întrebam de undeputea veni nevoia aceasta crîncenă desomn, cînd simţii o toropeală greoaiecuprinzîndu-mi creierul. Ochii, pe caremă străduiam să-i ţin deschişi, mi seînchideau fără voie. Eram în prada un-ei năluciri dureroase. Cu siguranţă căni se puseseră somnifere în mîncare.Aşadar, închisoarea nu era de ajunsca să nu descoperim planurile căpit-anului Nemo — trebuia să fim şiadormiţi.

Mi s-a părut apoi că aud panourileînchizîndu-se. Legănarea uşoară,cauzată de apele mării, încetă.Coborîsem oare din nou în adîncuri ?

470/1002

Am vrut să mă împotrivescsomnului. Mi-a fost însă cu neputinţă.Respiraţia mi se îngreuna. Simţeamun frig de moarte îngheţîndu-mimîinile şi picioarele, care îmi încre-meniseră. Pleoapele, ca de plumb, mise închiseră fără voie. Mă zvîrcoleamchinuit de coşmaruri. Apoi năluciriledispărură şi m-am prăbuşit într-unsomn adînc.

Capitolul XXIV ÎMPĂRĂŢIAMĂRGEANULUI

M-am trezit a doua zi cu capulneobişnuit de limpede. Spre mareamea uimire, mi-am dat seama că numai sînt în celulă, ci în cameră, Fărăîndoială că şi tovarăşii mei fuseseră

471/1002

duşi, ca şi mine, pe cînd dormeau, încabina lor. Ceea ce se petrecuse întimpul nopţii avea să rămînă pentru eica şi pentru mine o taină, pe carenumai întîmplarea ar fi putut să ne-odezvăluie în viitor.

M-am gîndit atunci să ies dincameră. Eram oare din nou liber, saumai eram prizonier? Da, liber cudesăvîrşire. Am deschis uşa, am pornitpe culoare şi am urcat scara centrală.Panourile, care în ajun fuseserăînchise, erau acum deschise. M-amsuit pe punte.

Ned Land şi Conseil mă aşteptauacolo. I-am întrebat despre cele petre-cute, dar nu ştiau nimic. Dormiserăun somn greu şi nu-şi mai aminteaunimic, în afară de faptul că, spre mir-area lor, se treziseră în cabină. Cît de-spre Nautilus, mi s-a părut liniştit şitainic ca totdeauna. Plutea la

472/1002

suprafaţa valurilor cu o iuţeală potriv-ită. Pe bord, totul părea neschimbat.

Ned Land cercetă marea cuprivirea lui pătrunzătoare. Era pustie.Canadianul nu descoperi nimic nou înzare — nici corăbii, nici pămînt. Obriză şuierătoare bătea dinspreasfinţit, şi valurile prelungi,destrămate de vînt, clătinau cu puterevasul.

După ce îşi primeni aerul, Nautilusrămase la o adîncime de aproape 15metri, în aşa fel încît să poată revenicu uşurinţă la suprafaţa apei; manev-ra aceasta, deşi neobişnuită, a fostfăcută de mai multe ori în timpulacelei zile de 19 ianuarie. De cîte orivasul ieşea la suprafaţă, secundul seurca pe punte şi obişnuita frazărăsuna pe întreg vaporul.

Căpitanul Nemo nu se arătă deloc.Dintre oamenii de pe vas l-am zărit

473/1002

numai pe nepăsătorul steward, care-mi aduse masa cu aceeaşi punctualit-ate şi, ca de obicei, fără să scoată ovorbă.

Pe la ora două mă aflam în salon,orînduindu-mi notele în carnet, cîndse deschise uşa şi apăru fără vestecăpitanul. Îl salutai. El abia îmirăspunse, fără să-mi spună vreun altcu vînt. Am început să lucrez din nou,sperînd că poate îmi va da vreolămurire despre întîmplările dinnoaptea trecută. Nici gînd! L-am privit.Părea ostenit; somnul nu-i limpeziseîncă ochii înroşiţi; chipul său vădea otristeţe adîncă, o mîhnire adevărată.Umbla de ici-colo, se aşeza, se ridica,lua vreo carte la întîmplare şi o lăsanumaidecît, cerceta aparatele fără să-şi facă însemnările obişnuite şi păreacă nu poate sta o clipă locului. În

474/1002

sfîrşit, întorcîndu-se spre mine, îmispuse:

— Sînteţi medic, domnuleAronnax?

Mă aşteptam atît de puţin la între-barea asta, încît îl privii cîteva clipefără să răspund.

— Sînteţi medic? mă întrebă el dinnou. Mulţi dintre colegii dum-neavoastră au studiat şi medicina:Gratiolet, Moquin-Tandon şi alţii.

— Într-adevăr, îi răspunsei eu,sînt doctor şi intern de spital. Înaintede a intra la Muzeu, am practicatcîţiva ani medicina.

— Bine, domnule.Răspunsul meu se vedea că îl

mulţumise pe căpitanul Nemo. Darneştiind unde vrea să ajungă, amaşteptat să-mi pună şi alte întrebări,hotărît să răspund după împrejurări.

475/1002

— Domnule Aronnax, îmi spuse el,aţi primi să îngrijiţi pe unul din oa-menii mei?

— Aveţi un bolnav?— Da.— Sînt gata să vă urmez.— Veniţi.Mărturisesc că inima îmi bătea cu

putere. Vedeam, nu ştiu de ce, olegătură între îmbolnăvirea unui omdin echipaj şi întîmplările din ajun.Taina care le învăluia îmi dădea degîndit tot atît de mult cît şi bolnavul.

Căpitanul Nemo mă conduse înpartea de dinapoi a vasului, într-ocabină aşezată lîngă postul de pază almateloţilor. Acolo, pe un pat, era cul-cat un om de vreo patruzeci de ani, cutrăsături energice, un adevărat tip deanglo-saxon.

M-am aplecat asupra-i; nu eranumai bolnav, ci şi rănit. Capul

476/1002

înfăşurat în cîrpe însîngerate i se odih-nea pe o pernă. I-am desfăcut cîrpele,şi rănitul, privindu-mă cu ochii săimari şi ficşi, nu scoase nici ungeamăt.

Rana era groaznică. Craniul,zdrobit cu un instrument tare, lăsacreierul descoperit, iar substanţacerebrală fusese strivită în adîncime.Cheagurile de sînge se formaseră înmasa difluentă, care căpătase oculoare roşie-închisă. Aveam în faţă ocontuzie şi o comoţie cerebrală totod-ată. Respiraţia bolnavului se încetin-ise. Chipul i se schimonosise din pri-cina tresăririlor spasmodice alemuşchilor. Phlegmazia cerebrală eradeplină şi adusese cu ea paraliziasimţurilor şi a mişcării.

Cercetai pulsul rănitului. Abia maibătea. Extremităţile corpului înce-puseră să i se răcească. Vedeam că i

477/1002

se apropie sfîrşitul. După ce îl pansaipe bietul om, mă întorsei spre căpit-anul Nemo:

— Cum a fost rănit? îl întrebai.— Ce importanţă are! căută el să

ocolească răspunsul. O ciocnire a va-sului a zdrobit una dintre pîrghiilemaşinii, care s-a prăbuşit peste acestom. Dar ce credeţi despre starea lui?Îmi venea greu să arăt ce credeam.

— Puteţi vorbi, mă îndemnă căpit-anul. Bietul om nu cunoaşte limbafranceză. Îl privii din nou pe rănit,apoi spusei:

— Mai are două ore de trăit.— Şi nu-l mai poate salva nimic?— Nimic.Mîna căpitanului Nemo se încleşta

şi cîteva lacrimi alunecară din ochiisăi, pe care nu-i credeam făcuţi săplîngă.

478/1002

Mă mai uitai un timp la bietulmuribund; viaţa i se scurgea încetulcu încetul. Părea şi mai palid substrălucirea luminii electrice, care îiscălda patul de moarte. Îi privii chipulinteligent, brăzdat de zbîrcituri tim-purii, săpate de nenorocire sau poatede mizerie, cu multă vreme înainte.Căutam să-i prind taina vieţii din ul-timele cuvinte pe care încerca să lerostească.

— Puteţi să plecaţi, domnuleAronnax, îmi spuse căpitanul Nemo.

Lăsîndu-l pe căpitan la căpătîiulmuribundului, m-am dus în cameramea, tulburat de ceea ce văzusem.Pînă seara tîrziu m-au chinuit tot felulde presimţiri rele. Noaptea am dormitprost şi printre visele des întreruptemi s-a părut că aud suspineîndepărtate şi cîntece de moarte. Eraoare o rugăciune pentru morţi,

479/1002

murmurată în limba aceea pe care n-oputeam înţelege? A doua zi dimineaţam-am urcat pe punte. Căpitanul Nemoera acolo. De cum mă zări, se îndreptăspre mine:

— Domnule profesor, îmi spuse el,aţi vrea să faceţi astăzi o călătorie pefundul mării?

— Împreună cu tovarăşii mei? în-trebai eu.

— Dacă le face plăcere!— Sîntem la ordinele dum-

neavoastră, căpitane.— Binevoiţi atunci să îmbrăcaţi

costumele de scafandru. Despremuribund sau despre mort nu-mi po-meni nimic. M-am dus la tovarăşii meica să le aduc la cunoştinţă propunereacăpitanului Nemo. Conseil o primi cubucurie, iar canadianul se arătă dedata aceasta gata să ne urmeze.

480/1002

Era ora opt dimineaţa. La opt şijumătate eram îmbrăcaţi pentru nouaplimbare şi înarmaţi cu aparate de lu-minat şi de respirat. Uşa dublă sedeschise înaintea noastră şi,întovărăşiţi de căpitanul Nemo pe careîl urmau vreo doisprezece oameni dinechipaj, am coborît la o adîncime dezece metri, pe fundul tare, unde seoprise Nautilus.

De acolo, un povîrniş nu preamare ducea spre un loc plin de suişurişi de coborîşuri, adînc cam de vreocincisprezece braţe. Fundul acesta nusemăna deloc cu cel străbătut înprima călătorie, sub apele OceanuluiPacific. Nu se vedeau aici nici nisipurimărunte, nici crînguri submarine, nicipăduri pelagice. Am recunoscut îndatăţinutul acesta minunat pe care căpit-anul Nemo ne făcea cinstea să ni-l în-făţişeze. Era împărăţia mărgeanului.

481/1002

În încrengătura zoofitelor şi înclasa alcionarilor se numără ordinulgorgoniilor, care cuprinde trei grupe:gorgoniile, isidiile şi coralii. Din ultimagrupă face parte mărgeanul, substanţăcurioasă care, rînd pe rînd, a fostclasată în regnul mineral, vegetal şianimal. Socotit drept leac în vremurilevechi, drept giuvaer în zilele noastre, ela fost abia în 1694 clasat definitiv înregnul animal de către marsiliezulPeysonnel.

Mărgeanul este o îngrămădire deanimale mici, reunite pe un scheletfărîmicios şi pietros. Polipii aceştia auo substanţă comună, care le-a datnaştere prin înmugurire; fiecare îşi areviaţa lui proprie, luînd totodată partela viaţa întregii colonii. Prin urmare,este un fel de socialism natural. Cun-oşteam ultimele lucrări cu privire lazoofitele acestea ciudate, care se

482/1002

mineralizează arborizîndu-se în acelaşitimp, după cum foarte just au obser-vat naturaliştii. De aceea nimic nuputea să fie mai atrăgător pentru minedecît cercetarea uneia din aceste pă-duri pietrificate, pe care natura le-aplantat în fundul mărilor.

Am pus în funcţiune aparateleRuhmkorff şi am pornit de-a lungulunui banc de mărgean în plină form-aţie, care cu timpul va închide parteaaceasta a Oceanului Indian. Drumulera mărginit de tufişuri greu de trecut,alcătuite din încîlciturile arbuştilor ceadăposteau sub crengile lor floriceleînstelate, cu raze albe. Numai că, spredeosebire de plantele de pe pămînt,aceste tufişuri fixate de stînci creşteautoate de sus în jos.

Lumina jucîndu-se prin ramurilelor viu colorate, stîrnea mii de scîn-teieri minunate. Mi se părea că văd

483/1002

tuburile acelea membranoase şicilindrice tremurînd sub unduireaapelor. Mă simţeam ispitit să culeg co-rolele lor fragede împodobite cutentacule plăpînde, unele abia îmbob-ocite, altele înflorite, pe care peştiisprinteni cu aripioare iuţi le atingeauîn treacăt ca păsările în zbor. Dar decum încercam să-mi apropii mîna deflorile acestea vii, simţitoare şi însu-fleţite, se alarma întreaga colonie.Corolele albe se ascundeau în tecile lorroşii, florile se topeau sub ochii mei şitufişul se preschimba într-un bloc debulgări pietroşi. Întîmplarea mă ad-usese în faţa unora din cele mai rarespecii de zoofite. Mărgeanul din părţileacelea era tot atît de preţios ca şi celce se pescuieşte în Mediterana, pecoastele Franţei, ale Italiei şi ale Bar-bariei. Pentru culorile sale vii, el mer-ită pe drept numele poetic de «floarea

484/1002

sîngelui» sau «spuma sîngelui», cum lise spune în comerţ celor mai frumoaseexemplare. Mărgeanul, care se vindepînă la cinci sute de franci kilogramul,era atît de numeros sub straturile deapă unde ne aflam, încît ar fi pututîmbogăţi o întreagă lume de căutătoride corali. Materia aceasta preţioasă,amestecată cu alte soiuri de polipi, al-cătuia mormane dese şi încîlcite, nu-mite «macciota», printre care am văzutşi cîteva bucăţi minunate de mărgeanroz.

Curînd tufişurile se îndesiră şi maimult, iar ramurile deveniră tot maimari. Înaintea noastră se înălţauacum adevărate crînguri pietrificate,printre care se deschideau bolţi largicu forme curioase.

Căpitanul Nemo porni printr-ogalerie întunecată, care cobora linpînă la o adîncime de o sută de metri.

485/1002

Lumina farurilor noastre făcea săstrălucească uneori, ca într-o vrajă,pereţii poroşi ai bolţilor naturale şiflorile de mărgean spînzurate ca niştecandelabre cu luciri de foc în vîrf. Însfîrşit, după două ore de mers, am at-ins o adîncime de aproape trei sute demetri, adică limita de unde începe săse formeze mărgeanul. Acolo nu maierau tufe singuratice şi nici crîngurijoase, ci pădure întinsă, marea veget-aţie minerală, uriaşii arbori pietrificaţiuniţi între ei prin ghirlande graţioasede plumarii, liane ale mării, împodob-ite în culori şi sclipiri.

Ce privelişte de nedescris! Vai, dece nu ne puteam împărtăşi ceea cesimţeam! De ce eram închişi sub cascaaceea de metal şi sticlă! Pentru ce nune puteam vorbi unul altuia! De ce nuputeam măcar să trăim asemenipeştilor acestora care mişună, sau mai

486/1002

curînd asemeni amfibiilor care timp deore întregi pot să parcurgă după bunullor plac şi pămîntul, şi apele!

Căpitanul se oprise. Ne-am oprit sinoi şi, întorcîndu-mă. am văzut că oa-menii din echipaj stăteau în semicercîn jurul şefului lor. Privind cu maimultă atenţie, am observat că patrudintre ei purtau pe umeri un obiect deformă alungită.

Ne aflam în mijlocul unei poienilargi, împrejmuită de crengile înalteale pădurii submarine. Farurilenoastre aruncau o lumină blîndă, carealungea peste măsură umbrele. Înmarginea poienii se lăsase din nou în-tunericul adînc prin care nu licăreaudecît pîlpîirile slabe ce le aruncamărgeanul.

Ned Land şi Conseil erau lîngămine. Priveam şi dintr-o dată mi-a tre-cut prin minte că am să fiu martorul

487/1002

unui fapt neobişnuit. În faţa noastră,pe fundul mării, se ridicau ici-colomovile acoperite de depuneri cal-caroase. Aşezarea lor arăta că sîntfăcute de mîini omeneşti.

Deasupra unui piedestal de stîncipuse una peste alta, în mijlocul poi-enii, se înălţa o cruce de mărgean,care îşi întindea lungile ei braţe cepăreau făcute din sînge pietrificat.

La un semn al căpitanului Nemo,unul din oamenii săi înainta şi începusă sape o groapă la cîţiva paşi decruce, cu un tîrnăcop pe care-l scoasede la brîu.

Am înţeles totul! Poiana era uncimitir; groapa, un mormînt; obiectulprelung pe care îl purtau oamenii eracorpul celui ce murise în noaptea tre-cuta! Căpitanul Nemo împreună cu aisăi veniseră să-şi înmormînteze

488/1002

tovarăşul în lăcaşul acesta comun, înadîncurile de nepătruns ale oceanului.

Niciodată nu m-am simţit atît demişcat! Niciodată nu mi-au năvălit înminte idei mai tulburătoare! Nu voiamsă văd ceea ce vedeam!În vremea asta,groapa se adîncea încet. Peştii fugeau,ici-colo din ascunzişurile lor. Auzeamcum izbeşte în calcar tîrnăcopul caresclipea din cînd în cînd, lovindu-se devreo piatră de granit pierdută în fun-dul apelor. Groapa se lungea, se lărgeaşj curînd fu destul de adîncă spre aprimi corpul.

Atunci, cei ce purtau cadavrul seapropiară. Trupul, învelit într-oţesătură de byssus alb, fu coborît îngroapa umedă. Căpitanul Nemo, cubraţele încrucişate pe piept, şi toţiceilalţi îngenuncheară pentru rugă-ciune. Eu şi tovarăşii mei ne-am în-clinat capetele.

489/1002

Groapa fu acoperită cu bulgăriismulşi de pe fund, care formară ouşoară ridicătură.

Cînd totul fu sfîrşit, căpitanulNemo şi oamenii săi se ridicară, apoi,apropiindu-se încă o dată de mormînt,îşi plecară genunchii şi întinseră mînaluîndu-şi cel de pe urmă rămas bun.

Apoi cortegiul funebru porni spreNautilus, trecînd din nou pe sub bolţilepădurii, prin mijlocul crîngului, de-alungul tufişurilor de mărgean şi urcîndîntruna. În cele din urmă, se iviră lu-minile vasului. Dîra lor luminoasă neconduse pînă la Nautilus. La ora unueram pe bord.

După ce mi-am scos costumul descafandru, mă urcai pe punte, şi, înprada aceloraşi idei chinuitoare, măaşezai lîngă far.

Căpitanul Nemo se apropie demine. Ridicîndu-mă, i-am spus:

490/1002

— Deci, după cum prevăzusem,omul acela a murit astă-noapte?

— Da, domnule Aronnax.— Şi se odihneşte acum lîngă to-

varăşii săi, în cimitirul de mărgean ?— Da, uitat de toţi, însă neuitat de

noi! Polipii au grijă să ne pecetluiascăpentru veşnicie morţii în gropile pecare le săpăm!

Şi ascunzîndu-şi cu un gest bruscfaţa în mîinile sale încleştate, căpit-anul încercă în zadar să-şi înăbuşe unsuspin. Apoi adăugă:

— Acolo e paşnicul nostru cimitir,la cîteva sute de picioare adîncime!

— Morţii dumneavoastră dorm celpuţin netulburaţi, căpitane, rechiniinu-i pot atinge!

— Da, domnule, răspunse cu grav-itate căpitanul Nemo, nu-i pot atingenici rechinii şi nici oamenii!

491/1002

Partea a Doua

Capitolul I OCEANUL INDIAN

Aici începe a doua parte a călător-iei noastre sub mări. Cea dintîi luasesfîrşit prin tulburătoarea scenă dincimitirul de mărgean, care-mi lăsaseurme adînci în suflet. Aşadar, întreagaviaţă a căpitanului Nemo se desfăşuraîn cuprinsul nemărginit al mărilor; înstrăfundurile lor de nepătruns îşipregătise pînă şi mormîntul. Acolo,nici unul din monştrii oceanului n-arfi putut să tulbure cel de pe urmăsomn al călătorilor de pe Nautilus, alacestor prieteni strîns uniţi în moarte

492/1002

ca şi în viaţă! «Şi nici oamenii!» adău-gase căpitanul.

Mereu aceeaşi neîncredere sălbat-ică, de nepotolit, faţă de societateaomenească!

Mie unuia nu îmi mai erau deajuns presupunerile care îlmulţumeau pe Conseil. Băiatul acestacumsecade credea cu tărie că Nemo arfi unul din acei savanţi ale căror mer-ite nu sînt preţuite cum trebuie şi carerăspund prin dispreţul lor lanepăsarea oamenilor. Pentru el,comandantul lui Nautilus era un geniuneînţeles care, dezamăgit de viaţa depe pămînt, se refugiase într-o lume denepătruns ca să poată trăi nestingher-it. După părerea mea, însă, toate asteanu lămureau decît în parte firea căpit-anului Nemo.

Ultimele întîmplări îmi dovediserăcă e vorba de cu totul altceva! Taina ce

493/1002

învăluia încă noaptea în care fuseser-ăm închişi şi adormiţi, faptul că Nemoîmi smulsese cu forţa luneta cu caremă pregăteam să cercetez orizontul,rana mortală a omului aceluia, pusăpe seama unei ciocniri de neînţeles alui Nautilus — toate acestea îmi arătaucă lucrurile trebuie privite altfel. Nu!Căpitanul nu se mulţumea doar săfugă de oameni! Puternicul vas nuslujea numai unei dorinţe de neînfrîntpentru libertate, era poate şi o armăpentru cine ştie ce răzbunări cumplite.

Deocamdată nimic nu-mi este încălimpede; abia dacă întrezăresc cîtevapîlpîiri în bezna care ne înconjoară. Vatrebui deci să mă mărginesc să scriu,ca să zic aşa, după cum îmi vor dictaevenimentele.

Dealtfel, nu sîntem legaţi cu nimicde căpitanul Nemo. El ştie că e cuneputinţă să scăpăm de pe Nautilus.

494/1002

Nu ne-am dat nici măcar cuvîntul deonoare că vom rămîne pe vas. Nu sîn-tem decît nişte captivi, nişte prizoniericare, oarecum din politeţe, sîntem nu-miţi oaspeţi. Ned Land n-a renunţatdeloc la speranţa că-şi va recîştigalibertatea. E sigur că va folosi cel dintîiprilej pe care întîmplarea i-l va scoateîn cale. Fără îndoială că şi eu am săfac la fel. Şi cu toate astea, mi-arpărea rău să plec ducînd cu minetainele lui Nautilus pe care generozit-atea căpitanului ne-a lăsat să lepătrundem. Dar, la urma urmei,trebuie să-l urîm sau să-l admirăm pecăpitanul Nemo? Trebuie să-l socotimvictimă sau călău? Şi apoi, ca să fiusincer, înainte de a mă despărţi de elpentru totdeauna, aş vrea să fac pînăla capăt înconjurul lumii submarine,ale cărui începuturi sînt atît demăreţe. Aş vrea să văd toate minunile

495/1002

îngrămădite sub mările globului. Aşvrea să văd ceea ce nu a mai văzut ni-meni, chiar dacă va trebui să plătesccu viaţa dorinţa aceasta nestinsă de acunoaşte! Ce am descoperit pînăacum? Nimic sau aproape nimic,fiindcă de-abia am străbătut şase miide leghe de-a lungul Pacificului!

Ştiam bine însă că Nautilus seapropie de pămînturi locuite şi, dacăni s-ar ivi vreun prilej de scăpare, ar fio cruzime din partea mea să-mi sacrif-ic tovarăşii pentru dorinţa de a cun-oaşte cît mai multe. Va trebui să-i ur-mez şi poate chiar să-i călăuzesc. Darprilejul acesta se va ivi el vreodată? Caom lipsit de libertate, îl doresc dintoată inima, dar ca savant, ca cer-cetător, mă tem de el. În ziua de 21ianuarie 1868, la prînz, pe cîndofiţerul secund lua înălţimea soarelui,m-am urcat pe punte şi, aprinzîndu-

496/1002

mi o ţigară, m-am dus lîngă el ca săprivesc operaţia. Fără îndoială că omulacesta nu înţelegea limba franceză,pentru că, deşi am făcut de mai multeori, cu voce tare, unele observaţii,secundul a rămas nepăsător şi mut.Dacă ar fi înţeles cuvintele mele, nu s-ar fi putut să nu dea, fără voia lui.măcar un semn de atenţie. În timp ceel îşi făcea măsurătoarea cu ajutorulsextantului, unul din mateloţii de peNautilus — voinicul acela care neîntovărăşise în prima călătorie sub-marină spre insula Crespo — veni săcureţe geamurile farului. Am cercetatşi eu instalaţia aparatului, căruianişte inele lenticulare, asemănătoarecu ale farurilor de pe coastă, îi în-suteau puterea şi-i trimiteau luminaîn direcţia cerută. Lampa electrică eraastfel construită încît dădea toată ca-pacitatea ei de iluminare. Razele erau

497/1002

produse în vid, de aceea aveau asigur-ată şi regularitatea, şi intensitatea.Vidul cruţa de asemenea şi vîrfurile degrafit între care se desfăşoară arcul lu-minos. Asta însemna o economie im-portantă pentru căpitanul Nemo,deoarece vîrfurile n-ar fi putut fi în-locuite cu una, cu două.

Aşa cum erau construite, însă, uz-area lor devenise cu totulneînsemnată.

Cînd Nautilus se pregăti să-şi reiadrumul submarin, coborîi în salon.Panourile se închiseră şi se dădu înd-ată ordinul de scufundare.

Brăzdam valurile Oceanului Indi-an, vastă cîmpie lichidă de cinci sutecincizeci milioane de hectare şi alecărei ape sînt atît de limpezi încîtameţeşti dacă te apleci asupra lor.Nautilus pluti cîteva zile la o adîncimede o sută pînă la două sute de metri.

498/1002

Oricui, afară de mine, care eramstăpînit de o nesfîrşită dragoste pentrumare, ceasurile i s-ar fi părut lungi şiplictisitoare; dar plimbările zilnice pepunte, unde sorbeam cu nesaţ aeruldătător de viaţă al oceanului, priv-eliştea apelor bogate pe care o vedeamprin geamurile salonului, cititulcărţilor din bibliotecă, scrierea notelormele zilnice îmi luau tot timpul,nelăsîndu-mi nici o clipă de obosealăsau de plictis.

Cu sănătatea toţi o duceam destulde bine. Regimul de pe bord era cît sepoate de potrivit, şi în ce mă priveştem-aş fi putut lipsi şi de schimbările pecare Ned Nand, din dorinţa de a se îm-potrivi, se străduia să le facă. Temper-atura constantă a vasului ne punea laadăpost de orice boală, în aşa fel încîtnu ne puteam teme nici măcar de orăceală. Dealtfel, se afla pe bord o

499/1002

rezervă oarecare din madreporaruldendrophyllum, cunoscut în Provenţasub numele de «mărar de mare», dincare am fi putut face o pastă excelentăîmpotriva tusei.

Timp de cîteva zile am văzut nu-meroase păsări de apă, palmipede,pescăruşi mici şi mari. Cîteva dintreele, vînate cu îndemînare şi preparateîntr-un anumit fel, ne-au dat o hranădestul de bună.

Plasele lui Nautilus au prins maimulte feluri de broaşte ţestoase demare cu spatele bombat, a căror cara-pace este foarte preţuită. Reptileleacestea se cufundă cu uşurinţă şi potsta multă vreme sub apă, închizîndu-şi supapa cărnoasă de la deschizăturaexterioară a canalului nazal. Cînd aufost prinse, unele dintre ele dormeauîncă în carapace, la adăpost de ani-malele marine. Carnea broaştelor

500/1002

ţestoase nu ni s-a părut tocmai bună,în schimb ouăle lor ne-au plăcut foartemult.

Cît despre peşti, ei ne-au stîrnitadmiraţia ori de cîte ori, privind prinferestre, am putut pătrunde în tainelevieţii lor acvatice. Printre ei am obser-vat mai multe specii pe care nu-mifusese dat să le văd pînă atunci.

De la 21 la 23 ianuarie, Nautilusînainta cu două sute cincizeci de legheîn douăzeci şi patru de ore, ceea ceface tocmai douăzeci şi două de milepe oră. Şi dacă în trecere puteam re-cunoaşte unele varietăţi de peşti,aceasta se datora luminii electrice careîi atrăgea ademenindu-i să ne în-soţească. Cei mai mulţi însă rămîneaucurînd în urmă, din pricina vitezei va-sului. Cu toate acestea, unii izbuteausă se mai ţină un timp în preajma luiNautilus.

501/1002

În dimineaţa de 24 ianuarie, la12°5' latitudine sudică şi 94°33' longit-udine, am zărit insula Keeling,ridicătură madreporică plină decocotieri minunaţi, care a fost vizitatăde Darwin şi de căpitanul Fitz-Roy.Nautilus se ţinu la o mică depărtare decoastele rîpoase ale acestei insule ne-locuite. Dragele aruncate prinseră nu-meroase specii de polipi şi de echino-derme şi cîteva exemplare ciudate dinîncrengătura moluştelor. Curînd, in-sula Keeling se pierdu în zare, iar va-sul nostru luă direcţia nord-vest, sprevîrful Peninsulei indiene.

— Locuri civilizate! îmi spuse înziua aceea Ned Land. Astea îmi placmai mult decît insulele din Papuasia,în care sînt mai mulţi sălbatici decîtcăprioare! Pe ţărmul indian, domnuleprofesor, sînt drumuri, căi ferate, or-aşe englezeşti, franceze şi indiene. N-ai

502/1002

nevoie să faci mai mult de cinci mileca să dai de un compatriot! Hm! N-o fivenit cumva vremea să-i tragem chi-ulul căpitanului Nemo?

— Nu, Ned, nu! îi răspunsei euhotărît. Să lăsăm lucrurile în voia lor.Nautilus se apropie de continentelocuite. Se înapoiază spre Europa. Să-iîngăduim să ne ducă într-acolo. Cînd osă fim în mările noastre, vom vedea cee de făcut. Dealtfel, nu-mi închipui căNemo o să ne lase să vînăm pecoastele Malabarului sau ale Coro-mandelului, ca în pădurile din NouaGuinee.

— Şi adică fără voia lui nu putempleca, domnule?

Nu i-am mai răspuns canadianu-lui. Nu voiam să încep o discuţie petema aceasta, pentru că, de fapt,doream din toată inima să mă las pînă

503/1002

la capăt în voia sorţii care mă ar-uncase pe bordul lui Nautilus.

De pe insula Keeling, mersul nos-tru se mai încetini şi începu să seschimbe, ducîndu-ne adesea la mariadîncimi. Planurile înclinate, careputeau fi aşezate oblic faţă de linia deplutire cu ajutorul unor pîrghii din in-terior, au fost folosite de mai multe ori.Ne-am coborît astfel pînă la doi şichiar trei kilometri, fără ca să putemînsă măsura adîncimea Mării Indiilor,al cărei fund n-a putut fi atins nici cusonde de treisprezece mii de metri. Înstraturile mai adînci, termometrularăta întotdeauna peste 4°. Am obser-vat că numai în straturile apropiate desuprafaţă apa era totdeauna mai rece,acolo unde fundul se găsea la o adînci-me mai mică. În ziua de 25 ianuarie,oceanul fiind cu totul pustiu, Nautiluspluti toată ziua la suprafaţă, lovind

504/1002

valurile cu elicea lui puternică şi ar-uncînd apa la o mare înălţime.Semăna atunci atît de bine cu un ceta-ceu uriaş, încît ar fi putut înşela peoricine l-ar fi văzut. Trei sferturi de zimi le-am petrecut pe punte, privindîntinsul apelor. Nimic în zare, în afarăde un steamer lung, care trecu pe laorele patru după-amiază în direcţieopusă nouă, spre vest. Catargelesteamerului se zăriră o clipă; el însănu-l putea vedea pe Nautilus care seridica abia cu puţin deasupra apei. Mi-am închipuit că nava aceea aparţineLiniei peninsulare şi orientale careface serviciul de pe insula Ceylon laSidney, trecînd prin Roy-Georges şiMelbourne.

Pe la cinci după-amiază, înainteascurtei înserări care în zonele tropicaleleagă ziua cu noaptea, am văzut,

505/1002

împreună cu Conseil, o privelişteciudată.

Există un animal plăcut la vedere,a cărui întîlnire, după cum se credeaîn vechime, prevesteşte noroc. Aris-totel, Ateneus, Plinius, Opianus îi stu-diaseră obiceiurile şi vorbiseră despreel cu toată arta poeţilor Greciei şiRomei. Ei îl numiseră «Nautilus» sau«pompilius». Dar ştiinţa modernă n-apăstrat denumirea aceasta: moluscă ecunoscută acum sub numele de«argonaut».

Un grup de cîteva sute de ase-menea argonauţi, făcînd parte din spe-cia argonauţilor tuberculaţi, specificăMării Indiilor, călătorea tocmai atuncila suprafaţa oceanului.

Moluştele acestea graţioase"mergeau cu spatele înainte,mişcîndu-se cu ajutorul unui tub loco-motor, prin care aruncau afară apa pe

506/1002

care o aspiraseră. Din cele opttentacule ale fiecărui argonaut, şase,lungi şi subţiri, pluteau pe apă, pecînd celelalte două, lăţite ca niştepalme, erau întinse în vînt asemeneaunor pînze uşoare. Le vedeam cît sepoate de desluşit găoacea ondulată şiîn formă de spirală, pe care Cuvier oasemuieşte pe drept cuvînt cu o coră-bioară elegantă. În adevăr, găoaceapoartă ca o navă animalul care asecretat-o, fără ca acesta să fie lipit deea.

— Argonautul poate să-şipărăsească găoacea, i-am spus luiConseil, dar n-o părăseşte niciodată.

— Ca şi căpitanul Nemo, îmirăspunse, pe bună dreptate, Conseil.De aceea ar fi făcut mai bine să-şi nu-mească vasul Argonautul.

Nautilus pluti aproape o orăprintre moluşte — apoi, nu ştiu de ce,

507/1002

ele se speriară toate deodată. Ca la unsemn, pînzele fură trase, braţele sestrînseră, corpurile se înghemuiră,găoacele se răsturnară schimbîndu-şicentrul de greutate şi întreaga flotilădispăru sub valuri. Totul se petrecuîntr-o clipă şi nu cred ca vreodată vas-ele vreunei escadre să fi manevrat cumai multă punctualitate. În acelaşitimp, noaptea coborî dintr-o dată şivalurile, abia mişcate de vînt, seprelinseră liniştite pe sub învelişurilede fier ale lui Nautilus.

A doua zi, 26 ianuarie, am tăiatEcuatorul pe la al optzeci şi doilea me-ridian, intrînd în Emisfera Boreală. Încursul zilei ne-a însoţit un alai fiorosde rechini, fiare înspăimîntătoare caremişună prin mările acelea, făcîndu-lefoarte periculoase, în scurtă vreme, în-să, Nautilus, sporindu-şi viteza, îi lăsă

508/1002

în urmă chiar şi pe cei mai repezidintre aceştia.

La 27 ianuarie, în largul GolfuluiBengal, am văzut de mai multe ori oprivelişte înfiorătoare: cadavre carepluteau la suprafaţa apei. Erau morţiioraşelor indiene, tîrîţi de Gange pînăîn larg. Pentru că vulturii, singurii gro-pari ai ţinutului, nu isprăviseră desfîrtecat cadavrele, rechinii se grăbeausă le dea o mînă de ajutor în funebralor îndeletnicire.

Pe la orele şapte seara, Nautilus,pe jumătate cufundat, plutea într-omare ca de lapte, ce părea că seîntinde pînă dincolo de zări. Să fi fostefectul razelor lunii? Nu, pentru căluna nouă, abia de două zile, era încăsub orizont, în razele soarelui. Întregulcer, deşi luminat de stele, părea negrufaţă de albeaţa apelor.

509/1002

Conseil nu-şi credea ochilor; măîntrebă care sînt cauzele acestui feno-men ciudat. Din fericire am putut să-irăspund.

— Ai în faţă ceea ce se numeşte omare de lapte, îi spusei, o întinderenesfîrşită de apă albă, care poate fivăzută adesea în apropierea ţărmurilordin Amboine ca şi prin meleagurile încare ne aflăm acum.

— N-ar putea domnul să-mi spunăcauzele unei asemenea privelişti? Cădoar nu s-o fi prefăcut apa în lapte!

— Nu, Conseil, albeaţa care teuimeşte e datorată numainenumăraţilor infuzori, un fel de vier-muşori{17} luminoşi, gelatinoşi şi fărăculoare, subţiri cît firul de păr şi acăror lungime nu trece de-o cincime demilimetru. Parte din vietăţile acestease lipesc între ele pe o întindere decîteva leghe.

510/1002

— Cîteva leghe! strigă Conseil.— Da, băiete, şi nu încerca să so-

coteşti numărul infuzorilor! N-ai săizbuteşti, fiindcă, dacă nu mă înşel,unii navigatori au plutit pe asemeneamări de lapte chiar şi mai mult depatruzeci de mile.

Nu ştiu dacă Conseil a ţinutseama de sfatul meu, dar părea adîn-cit în gînduri, căuta pesemne să so-cotească cîte cincimi de milimetru sîntîn 40 de mile. Cît despre mine, mă uit-am în continuare la acest fenomen.

Timp de mai multe ore. Nautilusbrazdă cu pintenul său valurile al-burii, alunecînd fără zgomot pe apa cepărea săpunită, ca şi cum ar fi plutitprin viitoarea de spumă pe carecurenţii şi contracurenţii din golfuri olasă uneori între ei.

Spre miezul nopţii marea îşi reluăînfăţişarea obişnuită, dar în urma

511/1002

noastră, pînă la marginea orizontului,cerul, oglindind albeaţa valurilor, părumultă vreme cufundat în luminilenedesluşite ale unei aurore boreale.

Capitolul II O NOUĂPROPUNERE A CĂPITANULUI NEMO

La 28 ianuarie, spre amiază,ieşind la suprafaţa apei, la 9°4' latit-udine nordică, Nautilus se găsi înapropierea unui ţărm aflat la opt mileînspre vest. Am zărit mai întîi o în-grămădire de munţi, înalţi de aproapedouă mii de picioare, cu forme foarteneregulate. După determinarealocului, m-am coborît în salon şi, cer-cetînd harta, mi-am dat seama că neaflam în faţa insulei Ceylon, această

512/1002

perlă ce pare că atîrnă la urechea Pen-insulei indiene.

Căutînd în bibliotecă vreo cartedespre Ceylon, una din cele mai rod-itoare insule de pe glob, am dat de unvolum scris de H. C. Sirr esq. şi avîndtitlul: «Ceylon and the Cingalese».Reîntors în salon, mi-am notat maiîntîi poziţia geografică a insulei, căreiacei din antichitate îi dăduseră atîteanume.

Tocmai atunci intră în salon căpit-anul Nemo urmat de secundul său.După ce privi harta, căpitanul se în-toarse spre mine.

— Insula Ceylon, spuse el, e unloc vestit pentru pescuitul perlelor. V-ar plăcea, domnule Aronnax, să vizit-aţi una din pescăriile ei?

— Fireşte, domnule căpitan.— Bine. Asta-i foarte uşor. Numai

că, dacă vom vedea pescăriile, în

513/1002

schimb nu vom vedea pescarii. Ex-ploatarea anuală încă n-a început. Darn-are a face. Voi îndrepta vasul spreGolful Manaar, unde vom ajunge întimpul nopţii.

Căpitanul Nemo spuse cîteva cu-vinte ofiţerului secund, care ieşi înd-ată. Nautilus începu să se scufunde şicurînd manometrul indică o adîncimede treizeci de picioare.

Cu harta în faţă căutai GolfulManaar. L-am găsit pe paralela anoua, pe coasta de nord-vest aCeylonului, format dintr-o prelungire amicii insule Manaar. Pentru ca săajungem acolo, trebuia să navigam de-a lungul întregii coaste apusene aCeylonului.

— Domnule profesor, îmi spusecăpitanul Nemo, se pescuiesc perle înGolful Bengal, în Marea Indiilor, înmările Chinei şi Japoniei, în mările din

514/1002

sudul Americii, în Golful Panama, înGolful Californiei; dar nicăieri nu seobţin rezultate mai frumoase decît înCeylon. Noi am sosit cam devreme,fără îndoială. Pescarii se adună abia înluna martie în Golful Manaar. Aici,timp de treizeci de zile, trei sute decorăbii de-ale lor se îndeletnicesc cuexploatarea fructuoasă a comorilormării. Pe fiecare corabie sînt cîte zecevîslaşi şi zece pescuitori. Aceştia, îm-părţiţi în două grupuri, se scufundărînd pe rînd pînă la doisprezece metriadîncime, cu ajutorul unor pietroaiepe care le ţin între picioare. Pietroaielesînt legate de corăbii cu nişte funii.

— Va să zică se mai folosesc şiacum mijloace atît de rudimentare?

— Da, cu toate că pescăriileacestea aparţin englezilor, cărora le-aufost cedate încă din 1802, prin tratatulde la Amiens.

515/1002

— Mi se pare totuşi că haina descafandru pe care o întrebuinţaţi şidumneavoastră ar fi de mare folos înmunca asta.

— Desigur, pentru că bieţii pes-cuitori nu pot rămîne mult timp subapă. Descriindu-şi călătoria făcută înCeylon, englezul Perceval vorbeşte de-spre un cafru care a stat cinci minutefără să se urce la suprafaţă, dar faptulmi se pare cam îndoielnic. Ştiu că uniiscufundători pot sta în apă pînă lacincizeci şi şapte de secunde, iar ceimai destoinici — şi ei sînt destui derari — pot rămîne pînă la optzeci şişapte de secunde. Cînd aceşti nefericiţirevin la suprafaţă, din nas şi din ure-chi li se scurge apă amestecată cusînge. Cred că în medie un pescuitorpoate sta sub apă treizeci de secunde,în care timp se zoreşte să strîngă într-o mică plasă cît mai multe scoici

516/1002

perlifere. De obicei însă scufundătoriinu trăiesc mult; vederea le slăbeşte,ochii li se acoperă de ulceraţii; pe truple apar plăgi şi de multe ori chiar pierloviţi de apoplexie în fundul mării!

— Da, am spus, este o meserienenorocită, care nu serveşte decît unortoane ale modei! Dar aţi putea să-mispuneţi cam cîte scoici poate săstrîngă într-o zi o corabie?

— Între patruzeci şi cincizeci demii de bucăţi. Se spune chiar că în1814 guvernul englez a tocmit scufun-dători să pescuiască pentru el; îndouăzeci de zile au fost culeseşaptezeci şi şase de milioane de scoici.

— Dar cel puţin pescuitorii sînt deajuns de bine plătiţi? am întrebat.

— Abia dacă primesc ceva, dom-nule profesor. La Panama ei cîştiga undolar pe săptămînă. De obicei li se dăun gologan pentru scoicile care au

517/1002

perle, dar îţi dai seama cîte adună eifără perle!

— Un gologan pentru aceşti neferi-ciţi care îşi îmbogăţesc stăpînii Cemîrşăvie!

— Aşadar, domnule profesor, îmispuse căpitanul Nemo, o să vizitaţi îm-preună cu tovarăşii dumneavoastrăbancul de scoici de la Manaar şi, dacădin întîmplare vom întîlni vreun pes-car mai grăbit, îl veţi vedea cumlucrează.

— Ne-am înţeles, căpitane.— Dar ia spuneţi, domnule Aron-

nax, vă temeţi cumva de rechini?— De rechini? întrebai eu, în-

curcat, întrebarea mi se păru fărărost.

— De rechini, repetă căpitanulNemo.

518/1002

— Mărturisesc, domnule căpitan,că nu sînt încă obişnuit cu soiulacesta de peşti.

— Noi ne-am deprins cu ei şi cutimpul o să vă deprindeţi şi dum-neavoastră. Dealtfel, vom fi înarmaţişi, în drum, poate că vom putea vînavreunul. E o vînătoare interesantă.Aşadar, ne vedem mîine în zori, dom-nule profesor.

Spusese acestea ca şi cum ar fifost vorba de-o mică plimbare, apoiieşi din salon.

Dacă aţi fi poftiţi la o vînătoare deurşi în munţii Elveţiei, aţi zice: «Foartebine, mîine mergem la vînătoare deurşi!» Dacă aţi fi poftiţi la o vînătoarede lei în cîmpiile din Atlas sau de tigriîn jungla indiană, aţi zice: «Aha, vomvîna lei şi tigri!». Dar dacă aţi fi invitaţisă vînaţi rechini sub apă, poate că v-aţi mai gîndi înainte de a accepta.

519/1002

Mi-am trecut mîna peste frunteaîmbrobonită de o sudoare rece.

«Ia să mă gîndesc puţin, îmi spu-sei eu. Ca să vînezi vidre prin pădurilesubmarine, cum am făcut noi în in-sula Crespo, mai merge. Dar săcutreieri fundul mărilor cînd eşti sigurcă ai să întîlneşti rechini, asta mi separe că e cu totul altceva! Ştiu că înunele ţinuturi, mai ales în insulele An-damane, negrii nu şovăie să atacerechinul cu un pumnal într-o mînă şicu un laţ în cealaltă; mai ştiu însă cămulţi dintre cei care înfruntă fiareleacestea primejdioase nu se mai întorcvii. Dealtfel, nici nu sînt negru, şichiar dacă aş fi, tot aş avea motive săşovăi .

Şi iată-mă numai cu gîndul larechini, la fălcile lor înarmate cu multeşiruri de dinţi, în stare să taie un omîn două. Începusem să şi simt că mă

520/1002

dor şalele. Apoi nu-mi plăcea nici felulîn care căpitanul îmi făcuse invitaţiaasta blestemată. Parcă ar fi fost vorbasă mergem într-un huceag să urmărimvreo biată vulpe. «Nu-i nimic, mi-amzis, Conseil n-o să meargă nici în rup-tul capului şi asta mă va scuti să-l în-soţesc pe căpitan». În înţelepciunea luiNed Land, trebuie să mărturisesc cănu prea aveam încredere. O primejdie,oricît de mare ar fi fost ea, însemnatotdeauna un îndemn pentru firea luirăzboinică.

Am vrut să citesc mai departecartea Iui Sirr, dar n-am făcut decît săo răsfoiesc cu gîndul în altă parte.Printre rînduri vedeam deschizîndu-sefălci fioroase.

Tocmai atunci intrară Conseil şicanadianul, liniştiţi, ba chiar voioşi,neavînd habar de ce-i aşteaptă.

521/1002

— Pe cinstea mea, domnule, îmizise Ned Land, căpitanul Nemo aldumneavoastră— lua-l-ar dracu'! —ne-a făcut adineauri o propunerefoarte plăcută.

— A! Va să zică ştiţi?— Dacă nu-i cu supărare, răspun-

se Conseil, comandantul lui Nautilusne-a invitat să vizităm mîine, întovărăşia dumneavoastră, pescăriileminunate din Ceylon. Ne-a vorbitfoarte politicos, ca un adevăratgentleman.

— Afară de asta nu v-a mai spusnimic?

— Nimic altceva, spuse cana-dianul, decît că şi dumneavoastră ştiţidespre plimbarea asta.

— Şi nu v-a spus nimic despre...?— Nu, nimic, domnule naturalist.

O să mergeţi cu noi, nu-i aşa?

522/1002

— Eu... fireşte! Văd că eşti încîntatde asta, meştere Land.

— Da, fiindcă trebuie să fie cevaneobişnuit!

— Şi poate chiar primejdios! amadăugat eu, cu subînţelesuri.

— Cum poate fi primejdioasă osimplă plimbare pe un banc de scoici?se miră Ned Land.

Desigur, căpitanul Nemo socotisecă e mai înţelept să nu Ie pomeneascănimic despre rechini tovarăşilor mei.Eu îi priveam cu ochii împăienjeniţi,de parcă i-aş fi şi văzut sfirtecaţi. Ar fitrebuit oare să-i înştiinţez? Desigur,numai că nu prea ştiam cum să încep.

— Domnul n-ar dori, spuse Con-seil, să ne dea cîteva amănunte desprepescuitul perlelor?

— Chiar despre pescuit, am între-bat, sau despre întîmplările care... ?

523/1002

— Despre pescuit, răspunse cana-dianul. Înainte de a-l vedea la faţa loc-ului, e bine să-l cunoaştem.

— Atunci staţi jos, prieteni, şi amsă vă spun tot ce-am aflat acum de laenglezul Sirr.

Ned şi Conseil se aşezară pe un di-van şi prima întrebare mi-a pus-ocanadianul:

— Ce e perla, domnule?— Dragă Ned, i-am răspuns, perla

sau mărgăritarul este pentru poet olacrimă a mării; pentru orientali e opicătură de rouă solidificată; pentrufemei, un juvaer de formă lunguiaţă,cu strălucire sticloasă, făcut dintr-omaterie sidefie, pe care ele îl poartă ladeget, la gît sau la urechi; pentruchimist, este un amestec de fosfat şicarbonat de calciu cu puţină gelatină,iar pentru naturalist este o simplă

524/1002

secreţie bolnăvicioasă a organului careproduce sideful la unele bivalve.

— Încrengătura moluştelor, spuseConseil, clasa acefalelor, ordinultestaceelor.

— Dar, am continuat eu, dintretoate moluştele, aceea care mai alesproduce perla este scoica perliferă nu-mită «meleagrina margaritifera». Perlanu-i decît o concreţiune, o îngroşare asidefului, în formă rotundă. Ea poate fisau lipită de peretele scoicii, sau în-crustată în cutele animalului. Atuncicînd stă pe scoică, perla se lipeşte deea; cînd creşte în carne, e liberă. Tot-deauna are însă drept centru un corpmic şi tare, fie un grăuncior oarecare,fie un fir de nisip, împrejurul căruia sedepune sideful timp de cîţiva ani,treptat, în straturi subţiri şiconcentrice.

525/1002

— Se pot găsi mai multe perleîntr-o singură scoică ? întrebă Conseil.

— Da, băiete. Unele scoici, numite«pintadine», par nişte adevărate cuti-uţe cu perle. Am auzit un lucru decare, e drept, mă cam îndoiesc că ar fiadevărat, totuşi am să vi-l spun: sezice că într-o scoică din acestea s-augăsit nu mai puţin de o sută cincizecide rechini.

— O sută cincizeci de rechini?strigă Ned Land.

— Am zis rechini?! mă mirai eu.Vreau să zic o sută cincizeci de perle.Rechinii n-au ce căuta aici.

— Fireşte. Domnul e atît de bunsă ne spună prin ce mijloace se scotperlele?

— Sînt mai multe metode, şi ade-sea, cînd perlele sînt lipite de valve,pescuitorii le smulg cu cleştele. Deobicei, însă, scoicile sînt întinse pe

526/1002

rogojini la malul apei. Ele mor astfel înaer liber şi după zece zile sînt de ajunsde putrezite. Atunci sînt cufundate înrezervoare cu apă de mare, pe urmăsînt deschise şi spălate. Abia acum în-cepe adevărata muncă. Se scot maiîntîi plăcile de sidef, care se vînd înlăzi de cîte o sută douăzeci şi cinci şi osută cincizeci de kilograme. Apoi sescoate parenchimu) scoicii, se fierbe şise trece prin sită, ca să nu se piardănici cele mai mici perle.

— Perlele sînt preţuite dupămărimea lor? mă întrebă Conseil.

— Nu numai după mărime, i-amrăspuns, ci şi după formă, după«apele» pe care le fac, adică după cu-loarea ca şi după luciul lor, dupăstrălucirea pestriţă care ne încîntăochiul. Cele mai frumoase dintre elesînt numite perle-virgine sauparangone. Ele cresc libere în carnea

527/1002

moluştei, sînt albe, cel mai adeseaopace, dar cîteodată au o transparenţăopalină. De cele mai multe ori sînt ro-tunde sau în formă de pară. Fiind celemai preţioase, se vînd cu bucata.Celelalte perle cresc lipite de valvelescoicii; în sfîrşit, cele mai puţinpreţioase sînt perlele mici, cunoscutesub numele de seminţe. Ele se vînd cumăsura şi sînt folosite mai ales la bro-deriile de pe odăjdiile bisericeşti.

— Trebuie să fie o muncă ane-voioasă şi de durată să alegi perleledupă mărime.

— Nu, prietene. Munca asta seface cu ajutorul a unsprezece sitegăurite după nevoie. Perlele carerămîn într-o sită cu 20 pînă la 24 degăuri sînt perle de cea mai marevaloare. Cele care rămîn în site cu 100şi 800 de găuri sînt de calitatea adoua. Iar cele pentru care sînt folosite

528/1002

sitele cu 900 pînă la 1000 de găurisînt numite seminţe.

— E un mijloc ingenios, spuseConseil, si văd că împărţirea şi clasifi-carea perlelor se face în mod mecanic.Domnul ar putea să ne spună ce cîştigaduce exploatarea bancurilor de scoicicu perle?

— Dacă ne luăm după ce spuneSirr, pescăriile din Ceylon sînt arend-ate în fiecare an cu suma de 3milioane de rechini.

— De franci, vreţi să spuneţi.— Da, de franci, trei milioane de

franci. Dar cred că pescăriile astea numai aduc aceleaşi venituri ca altădată.La fel se întîmplă şi cu pescăriileamericane care odinioară aduceau 4milioane de franci, iar acum cîştigul eredus la două treimi. Tot în tot, venitulgeneral adus de exploatarea perlelorpoate fi evaluat la 9 milioane de franci.

529/1002

— Există cumva şi perle celebrecare au fost cotate la un preţ foarteridicat? întrebă Conseil.

— Da, băiete, se zice că Cezar adăruit Servilliei o perlă în valoare de20 000 de franci în moneda noastră.

— Am auzit chiar că una din cu-coanele din antichitate bea oţet în carepunea perle, vorbi canadianul.

— Cleopatra, răspunse Conseil.— Trebuie să fi fost destul de rău

la gust! se scutură Ned.— Oribil, prietene Land, dar un

păhărel cu oţet care costă 115 000 defranci, frumos preţ!

— Îmi pare rău că nu m-am însur-at cu cucoana asta, rîse Ned.

— Cleopatra soţia lui Ned Land!exclamă Conseil.

— Era să mă însor cu adevărat şinu e vina mea dacă nu s-a făcut,răspunse serios canadianul, l-am

530/1002

cumpărat chiar un şirag de perle luiKat Tander — logodnica mea — carede fapt s-a măritat cu un altul. Eibine, şiragul de perle nu m-a costatmai mult de un dolar jumătate şi cutoate astea — domnul profesor poatesă mă creadă — perlele acelea n-ar fitrecut prin sita cu 20 de găuri.

— Dragul meu Ned, îi răspunseirizînd, erau perle artificiale, simpleboabe de sticlă unse în interior cu es-enţă de Orient.

— Trebuie să coste mult esenţaasta de Orient!

— Aproape nimic! Nu e altcevadecît o substanţă argintată din solzi deplătică şi amoniac. N-are nici ovaloare.

— Poate de asta s-a măritat Kat cuun altul, filozofă Ned Land cu glastare.

531/1002

— Dar ca să ne întoarcem la per-lele de mare valoare, am spus eu, nucred ca un rege să fi avut una mai val-oroasă decît aceea a căpitanuluiNemo.

— Asta, arătă Conseil spre vitrinaîn care era închisă minunata bijuterie.

— Cu siguranţă că nu mă înşeldacă afirm că are o valoare de 2milioane de...

— Franci, spuse iute Conseil.— Da, două milioane de franci, şi

pe căpitan nu 1-a costat decîtoboseala de a o culege.

— Cine ştie, poate că mîine, înplimbarea noastră, o să găsim una lafel.

— Ei şi? spuse Conseil.— Cum, ei şi ?— La ce ne-ar servi 2 milioane pe

Nautilus ?

532/1002

— Pe Nautilus nu, dar poate... Înaltă parte! îi întoarse Ned vorba.

— În altă parte! oftă Conseil.— Meşterul Land are dreptate.

Dacă am aduce cu noi în Europa sauîn America o perlă de cîteva milioane,acest fapt ar întări şi adeveri spuselenoastre cu privire la călătoria pe submări.

— Aşa cred şi eu, încuviinţă NedLand.

— Este primejdios pescuitul per-lelor? întrebă Conseil, care se întorceamereu la partea practică a lucrurilor.

— Deloc, am răspuns eu repede,mai cu seamă dacă se iau oarecarimăsuri de prevedere.

— Ce primejdii pot fi în meseriaasta? făcu Ned Land. Doar să înghiţicîteva guri de apă de mare...

— Chiar asa, Ned. Dar ia spune, l-am întrebat eu, încercînd să imit tonul

533/1002

nepăsător al căpitanului Nemo, îţi estecumva teamă de rechini, bravul meuNed?

— Mie, se miră canadianul, mie,care sînt de meserie vînător cu can-gea? Nici nu-mi pasă de ei!

— Nu e vorba să-i pescuieşti cucîrligul şi să-i urci pe bordul unui vas,unde să le tai coada cu toporul, să ledeschizi pîntecele, să le scoţi inima şisă o arunci în mare.

— Atunci e vorba să...?— Sigur că da.— În apă ?— În apă.— Pe legea mea! Cu o cange bună

n-am de ce mă teme. Ştiţi, domnule,rechinii ăştia sînt animale făcute camfără socoteală. Ca să te poată înşfăca,trebuie mai întîi să se întoarcă peburtă şi în timpul ăsta...

534/1002

Ned Land spunea «înşfăca» în aşafel, încît te treceau fiori auzindu-l.

— Dar tu, Conseil, ce crezi desprerechini?

— Eu, zise Conseil, voi fi sincer cudomnul. «Semn bun», mi-am spus.

— Dacă domnul înfruntă rechinii,urmă Conseil, nu văd de ce nu i-amînfrunta împreună?

Capitolul III O PERLĂ DE ZECEMILIOANE

Veni şi noaptea. M-am culcat. Amdormit destul de prost. Rechinii jucarăun rol însemnat în visele mele şi amgăsit că-i foarte dreaptă şi foartenedreaptă totodată etimologia după

535/1002

care cuvîntul rechin vine de la«requiem».

A doua zi, pe la patru dimineaţa,m-a trezit stewardul pe care căpitanulNemo mi-l pusese la dispoziţie. Măsculai în grabă, mă îmbrăcai şi intraiîn salon.

Căpitanul Nemo mă aştepta.— Sînteţi gata de plecare, domnule

Aronnax? mă întrebă el.— Sînt gata.— Vă rog să mă urmaţi.— Dar tovarăşii mei, căpitane?— Au fost înştiinţaţi şi ne

aşteaptă.— Îmbrăcăm acum costumele de

scafandri ? am întrebat.— Nu încă. Nu l-am adus pe

Nautilus prea aproape de coastă, aşacă sîntem destul de departe de banculManaar; dar am pregătit luntrea carene va duce exact la locul de debarcare,

536/1002

scutindu-ne o bucată bună de mersprin apă. În ea sînt şi aparatele descufundare, pe care le vom pune cîndva începe explorarea submarină.

Căpitanul Nemo mă conduse sprescara centrală care răspundea pepunte. Ned Land şi Conseil erau acolo,încîntaţi de «petrecerea» care sepregătea. Cinci marinari de peNautilus ne aşteptau gata de vîslit, înluntrea ce fusese trasă lîngă bord.

Era încă întuneric. Ici-colo printrenorii care acopereau cerul, se zăreacîte o stea. Uitîndu-mă spre ţărm,văzui doar o linie nedesluşită cuprin-zînd trei sferturi din orizont, de la sud-vest la nord-est. Nautilus, care în tim-pul nopţii înaintase de-a lungulcoastei de apus a Ceylonului se găseala vest de golful format de coastă şi deinsula Manaar. Aici, sub apele întun-ecate, se întindea bancul de pintadine,

537/1002

nesecat izvor de perle, a cărui lungimetrecea de douăzeci de mile.

Căpitanul Nemo, Conseil, NedLand şi cu mine ne aşezarăm în parteade dinapoi a bărcii. Cîrmaciul îşi luălocul, ceilalţi patru tovarăşi ai luiprinseră vîslele şi pornirăm în larg.

Luntrea se îndrepta spre sud.Vîslaşii nu se grăbeau. Am observat căei cufundau bine vîslele în apă, dar letrăgeau numai din zece în zecesecunde, după metoda folosită de mar-ina de război. În timp ce luntrea lun-eca uşor, picăturile dc apă loveau fun-dul negru al valurilor, sfîrîind ca niştestropi de plumb topit; luntrea săltauşor pe valurile venite din larg, alecăror creste plescăiau lovindu-i provaascuţită.

Tăceam cu toţii. La ce s-o figîndind căpitanul Nemo? Poate lapămîntul spre care ne îndreptam şi

538/1002

care i se părea prea aproape, spre deo-sebire de canadian, căruia ţărmul i sepărea încă prea departe. Cît despreConseil, el se bucura de plimbare şiatîta tot.

Pe la cinci şi jumătate, în celedintîi lumini ale dimineţii se desluşirămai bine înălţimile coastei, care searăta a fi mai turtită spre est şi mairidicată spre sud. Aveam încă cincimile de străbătut pînă la malul ei pier-dut în apele acoperite de pîclă. Întrenoi şi ţărm se întindea marea pustie.Nici o barcă, nici un pescar. Sin-gurătatea adîncă stăpînea peste loculde întîlnire al pescuitorilor de perle.După cum spusese căpitanul Nemo, arfi trebuit să venim abia peste o lună pemeleagurile acestea.

Pe la ora şase se lumină dintr-odată, aşa cum se luminează în regi-unile tropicale, unde nu sînt nici zori,

539/1002

nici amurguri. Razele soareluistrăpunseră perdeaua norilor în-grămădiţi pe orizontul răsăritean şi as-trul lucitor se înălţă cu repeziciune.

Se vedea desluşit pămîntul, cucîţiva copaci împrăştiaţi ici, colo. Lun-trea înainta spre insula Manaar, carese rotunjea spre sud. Căpitanul Nemose ridicase în picioare, cercetîndmarea.

La un semn al lui fu coborîtăancora, care abia de-şi tîrî puţinlanţul, pentru că fundul apei era doarla un metru adîncime, formînd în loculacela unul din punctele cele mai ridic-ate ale bancului de scoici. Luntrea serăsuci în jurul ancorei, împinsă decurentul ce o mîna spre larg.

— Iată-ne ajunşi, domnule Aron-nax, spuse căpitanul Nemo. Vedeţi gol-fuleţul acesta? Aici, peste o lună, sevor aduna numeroasele corăbii ale

540/1002

exploratorilor şi scufundătorilor, carevor scotoci cu îndrăzneală apele. Gol-ful este cît se poate de bine aşezatpentru un asemenea pescuit. E la adă-post de vînturile cele mai puternice şimarea aici nu-i niciodată prea agitată,fapt care înlesneşte munca scufundăt-orilor. Acum să îmbrăcăm costumelede scafandri şi să începem plimbarea.

N-am răspuns nimic şi, privindbănuitor valurile, am început să îm-brac hainele grele, ajutat de marinariidin luntre. Căpitanul Nemo şi cei doitovarăşi ai mei se îmbrăcară şi ei. Niciunul dintre oamenii de pe Nautilus nuavea să ne întovărăşească în călătorianoastră.

Peste cîteva clipe eram închişi înîmbrăcămintea de cauciuc, purtînd pespate, prinse de bretele, aparatele cuaer. Cît despre aparatele Ruhmkorff,nici urmă. Înainte de a-mi vîrî capul în

541/1002

casca de aramă, îi amintii căpitanuluiNemo de ele.

— Aparatele Ruhmkorff ne-ar fi deprisos, îmi răspunse el. Nu mergem lamari adîncimi şi ca să avem calea lu-minată ne sînt de ajuns razele soare-lui. Dealtfel, nici n-ar fi prudent săluăm cu noi acum lanterne electrice.Lumina lor ar putea atrage peneaşteptate vreun locuitor primejdiosde prin partea locului.

Pe cînd căpitanul Nemo îmivorbea, m-am întors spre locul undese găseau Conseil şi Ned Land; dar ceidoi prieteni îşi şi vîrîseră capetele încăştile de metal şi nu mai puteau niciauzi, nici răspunde. Mai voiam să-ipun doar o întrebare căpitanuluiNemo.

— Şi armele noastre, puştile?— Puştile? La ce bun? Muntenii

din ţara dumneavoastră nu atacă

542/1002

ursul doar cu un pumnal în mînă, şioţelul nu e mai sigur decît plumbul?Iată un pumnal zdravăn. Prindeţi-l lacingătoare şi să plecăm.

Mă uitai la tovarăşii mei. Erau în-armaţi ca şi noi; Ned Land însă îşi mailuase cu el o cange uriaşă, pe care opusese în luntre înainte de a pleca depe Nautilus.

Apoi, urmînd pilda căpitanului, lă-sai să mi se pună pe cap casca grea dearamă şi îndată rezervoarele de aer in-trară în funcţiune.

După aceea marinarii ne de-barcară unul cîte unul pe nisipulneted, la un metru şi jumătate subapă. Căpitanul Nemo ne făcu un semncu mîna şi noi îl urmarăm dispărîndsub valuri pe o pantă uşoară.

Ajunşi în apă, am uitat toate gîn-durile care mă frămîntaseră pînăatunci. Mă simţeam nespus de liniştit.

543/1002

Uşurinţa cu care mă mişcăm îmi întăricurajul, iar ciudăţenia priveliştii măfermeca.

Soarele trimitea destulă luminăsub apă ca să putem desluşi şi celemai mici obiecte. După zece minute demers, ne aflam la cinci metri sub apăşi terenul devenise aproape neted. Înmersul nostru stîrneam, aşa cumstîrnesc becaţinele în baltă, roiuri depeşti ciudaţi din genul monopterelor,care în afară de coadă n-au alteînotătoare. În timpul acesta, luminasoarelui care se înălţa străbătea totmai mult adîncimea apei. Fundul seschimba încetul cu încetul; după ni-sipul mărunt urma o adevărată şoseade pietre rotunjite, acoperite cu uncovor de moluşte şi zoofite. De maimulte ori am întîlnit crabul uriaş, ob-servat de Darwin, un animal hidos, în-zestrat de natură cu instinctul şi

544/1002

puterea de a se hrăni cu nuci de co-cos; el se caţără pe arborii de pe ţărm,dă jos nucile care se sparg căzînd şi lesfarmă cu cleştii lui puternici. Crabulacesta fugea cu o vioiciune neîntrecutăprin apa limpede, în timp ce broaşteleţestoase, din specia care trăieşte pecoastele Malabarului se mişcau încetprintre stîncile prăbuşite.

Pe la orele şapte, am ajuns însfîrşit la bancul unde pintadinele seînmulţesc cu milioanele.

Moluştele acestea preţioase sîntstrîns lipite de pietre printr-un byssusde culoare castanie, care nu le îngă-duie să se mişte. În privinţa aceastaele sînt inferioare altor moluşte, căroranatura le-a lăsat putinţa de-a semişca.

Scoicile acestea, numite şi «melea-grine», adevărate mame ale perlelor,au valvele aproape egale şi rotunjite,

545/1002

cu pereţii groşi şi foarte aspri pe dina-fară. Am văzut printre ele unelebrăzdate de fîşii verzi, pornind dinsprevîrf. Acestea erau scoici tinere.

Altele, aspre şi negre pe deasupraşi care aveau zece ani sau chiar maimulţi, ajungeau pînă la o lăţime decincisprezece centimetri.

Căpitanul Nemo îmi arătă în-grămădirea uimitoare de pintadine;mi-am dat seama că am în faţă o minănesecată, pe care puterea creatoare anaturii o tăcea să întreacă instinctulde distrugere al omului. Ned Land, îm-pins de acest instinct de distrugere, segrăbea să umple cu cele mai frumoasemoluşte plasa pe care o purta la briu.

Dar nu ne puteam opri. Trebuiasă-l urmăm pe căpitan, care părea căse îndreaptă spre poteci cunoscutenumai de el. Fundul oceanului urcauşor şi uneori braţul pe care-l ridicam

546/1002

ieşea deasupra apei. Apoi nivelul ban-cului cobora din nou. Treceam pelîngă stînci asemănătoare unor piram-ide ascuţite. Din cotloanele lor întune-coase, crustacei mari, înălţaţi pe pi-cioare lungi, ca nişte maşini de război,ne ţinteau cu privirea, în timp ce pesub picioare ni se tîrau miriane,gliceride, viermi din genul aricia şi alteanelide, lungindu-şi peste măsurăantenele şi tentaculele. În faţa noastrăse deschise dintr-o dată o grotă uri-aşă, scobită într-o îngrămădire pitore-ască de stînci acoperite cu plante sub-marine. La început, grota mi s-a părutîntunecoasă. Înăuntrul ei razele soare-lui păreau că se sting treptat. Abia maiputeam zări prin lumina aceeaînecată.

Căpitanul Nemo intră, iar noi îlurmarăm. Ochii mi se obişnuiră re-pede cu întunericul. Am început să

547/1002

desluşesc arcadele întortocheate alebolţii care se sprijinea pe coloane nat-urale, înţepenite solid pe temelia degranit şi semănînd cu greoaielecoloane ale arhitecturii toscane. Pen-tru ce ne conducea tainicul nostrughid spre fundul criptei aceleia sub-marine? Peste puţină vreme aveam săaflu.

După ce am coborît o pantă destulde abruptă, păşirăm pe fundul unui felde fîntîni rotunde. Acolo, căpitanulNemo se opri şi ne arătă un obiect pecare încă nu-l zărisem.

Era o scoică de o mărime ex-traordinară, o tridacnă uriaşă, ca unaghiazmatar care ar fi putut cuprindeun lac de apă sfinţită sau un bazinlarg de peste doi metri. Tridacnaaceasta o întrecea deci în mărime peaceea care împodobea salonul luiNautilus.

548/1002

M-am apropiat de moluscă gi-gantică. Byssusul ei o lipea de o les-pede de granit şi ea creştea acolo sin-gură în apele liniştite ale grotei. Păreasă aibă o greutate de vreo trei sute dekilograme. Astfel de scoici au cîte cinc-isprezece kilograme de carne şi numaistomacul unui Gargantua ar fi în staresă înghită cîteva duzini din ele.

Căpitanul Nemo cunoştea ex-istenţa acestui bivalv. Fără îndoială cănu-l vizita acum pentru prima oară şimi-am închipuit că ne adusese aicinumai ca să ne arate o ciudăţenie anaturii. Mă înşelam însă. CăpitanulNemo avea un interes anumit: să vadăcum îi merge tridacnei.

Cele două valve ale scoicii erauîntredeschise. Căpitanul se apropie şi,punîndu-şi pumnalul între ele pentrua le împiedica să se închidă, ridică cumîna învelişul membranos şi dantelat

549/1002

pe margini care forma mantauaanimalului.

Acolo, între cutele ca nişte foi, amvăzut o perlă de mărimea unei nuci decocos. Rotunjimea, limpezimeadesăvîrşită şi luciul ei minunat îidădeau o valoare de nepreţuit. Împinsde curiozitate, am întins mîna ca s-oapuc, să o cîntăresc, să o pipăi! Căpit-anul însă mă opri cu un semn şi,retrăgîndu-şi repede pumnalul, celedouă valve se închiseră deodată.

Am înţeles atunci planul căpitanu-lui Nemo. Lăsînd perla în mantaua tri-dacnei, îi dădea putinţa să crească în-cetul cu încetul. An de an secreţiunilemoluştei îi adăugau straturi concent-rice. Numai căpitanul cunoştea grotaîn care «se cocea» acest minunat fructal naturii; el singur îl creştea, ca să zicaşa, pentru ca să-l aducă într-o bunăzi în muzeul său. Şi cine ştie dacă nu

550/1002

cumva, după pilda chinezilor şi indi-enilor, nu făcuse el însuşi să se nascăperla punînd între cutele moluştei vreobucăţică de sticlă sau de metal, carese acoperea încetul cu încetul în ma-teria sidefie. Oricum, asemuind perlaaceasta cu celelalte din colecţia căpit-anului, am preţuit-o la cel puţin zecemilioane de franci. Era o ciudăţenie anaturii, nespus de frumoasă, dar carenu putea fi socotită drept juvaer depurtat, pentru că nu ştiu care urechede femeie ar fi putut-o ţine!

Vizita la tridacnă purtătoare debogăţii luase sfîrşit. Căpitanul Nemopărăsi grota şi ne urcarăm din nou pebancul de scoici în apa limpede, netul-burată încă de munca scufundătorilor.

Mergeam despărţiţi unul de altul,hoinărind, oprindu-ne ici, colo, fiecaredupă cheful lui. Uitasem de primejdiilepe care închipuirea mea le exagerase

551/1002

cu atîta uşurinţă. Fundul apei urcasimţitor şi curînd, adîncimea ajungîndnumai de un metru, am ieşit cu capuldeasupra nivelului oceanului. Conseilmă ajunse şi, apropiindu-şi cascametalică de a mea, mă salută pri-eteneşte, clipind din ochi. Podişul depe fundul apei n-avea însă decît vreocîţiva stînjeni, de aceea am reintratcurînd în «elementul nostru». (Cred căacum am dreptul să-l numesc astfel.)

După vreo zece minute, căpitanulNemo se opri deodată. Credeam că seoprise pentru că voia să ne întoarcem.Dar nu era aşa. Printr-un semn, el neporunci să ne ghemuim alături, înfundul unei adîncituri mari. Mîna saîntinsă arăta spre un punct al apei;am privit cu atenţie.

La cinci metri de mine o umbră seivi şi se aplecă spre fund. Teama derechini mă cuprinse din nou; dar mă

552/1002

înşelam, pentru că nici de data asta n-aveam de-a face cu monştriioceanului.

Era un om, un om în carne şioase, un indian, un negru, un pescuit-or, un om sărman, desigur, care ven-ise să culeagă scoici înainte de recoltă.Îi zăream fundul luntrei la cîteva pi-cioare deasupra capului său. Omul sescufunda şi se urca întruna. Ca săpoată coborî mai repede la fund, seţinea cu picioarele de o piatră în formăde căpăţînă de zahăr, legată cu o funiede luntre. Asta era singura lui unealtă.Odată ajuns pe fund, la vreo cincimetri adîncime, se arunca în genunchişi-şi umplea sacul cu scoici culese laîntîmplare. Apoi urca, îşi golea sacul, -trăgea sus piatra şi reîncepea operaţia,care ţinea numai treizeci de secunde.

Scufundătorul nu ne vedea, fiind-că eram ascunşi în umbra stîncii.

553/1002

Dealtfel, cum i-ar fi putut da prinminte bietului indian că nişte oameni,semeni de-ai lui, sînt acolo, sub apă,pîndindu-i mişcările, nepierzînd niciun amănunt din pescuitul său. El seurcă şi coborî astfel de mai multe ori.La fiecare scufundare nu putea luamai mult de zece pintadine; era nevoitsă le smulgă de pe bancul unde seaflau înţepenite prin byssusul lorrezistent. Şi cîte din scoicile acesteanu erau cu totul lipsite de perlele pen-tru care îşi punea el viaţa în primejdie!

Îl observam cu mare băgare deseamă. Îşi făcea manevra cu regularit-ate şi timp de o jumătate de oră nici oprimejdie nu păru să-l ameninţe. Măobişnuisem cu priveliştea acestui pes-cuit interesant, cînd deodată, în clipaîn care indianul era îngenuncheat pefund, îl văzui făcînd o mişcare de

554/1002

spaimă, ridicîndu-se şi luîndu-şi avîntca să iasă la suprafaţa apei.

I-am înţeles spaima. O umbră uri-aşă se ivise deasupra nenorocituluiscufundător. Era un rechin, carevenea pieziş, cu ochii strălucitori, cufălcile căscate. Eram împietrit degroază, fără să mai pot face vreomişcare.

Cu o puternică bătaie aînotătoarelor, fiara se aruncă lacomăasupra indianului. Acesta se feri înlături, scăpînd de muşcătură, dar nuşi de izbitura cozii care-l lovi în piepttrîntindu-l la pămînt.

Totul durase doar cîteva secunde.Rechinul se întoarse şi, răsturnîndu-se pe spate, se pregătea să-l taie îndouă pe indian, cînd simţii cum căpit-anul Nemo, care era lîngă mine, seridică dintr-o dată. Cu pumnalul înmînă, el merse de-a dreptul spre fiară,

555/1002

gata să se lupte corp la corp cu ea. Înclipa în care era gata să-l înşface penenorocitul pescar, rechinul îşi zărinoul adversar şi, întorcîndu-se pespate, se îndreptă cu repeziciune spreel.

Văd parcă şi acum înfăţişareacăpitanului Nemo. Se aplecase gata săsară, aşteptînd, cu un neîntrecut sîngerece, fiara; iar cînd aceasta se năpustiasupra lui, căpitanul Nemo, sărind înlături cu o iuţeală uluitoare, se feri delovitura monstrului şi-i împlîntă pum-nalul în pîntece. Dar cu asta lupta nuse sfîrşi. Ea abia începea, pe viaţă şipe moarte.

Rechinul mugi, ca să zic aşa.Sîngele îi curgea şiroaie din rană.Marea se înroşise şi prin lichidul opacn-am mai putut vedea nimic, pînă cîndîntr-un luminiş îl zării pe neînfricatulcăpitan agăţat de una din înotătoarele

556/1002

animalului, luptînd corp la corp cumonstrul, spintecîndu-i burta cu lovit-uri de pumnal, fără a putea totuşi să-idea lovitura de moarte, adică să-i at-ingă inima. Zbătîndu-se, rechinulfrămînta apa cu furie şi vîrtejurileameninţau să mă răstoarne.

Aş fi vrut să alerg în ajutorulcăpitanului, dar, ţintuit de groază, numă mai puteam mişca.

Priveam cu ochii rătăciţi, vedeamcum se schimbă fazele luptei. Căpit-anul căzu la pămînt, răsturnat degreutatea enormă care-l apăsa. Apoirechinul deschise nişte fălci uriaşe, canişte foarfeci de uzină, şi căpitanul arfi fost fără îndoială doborît dacă NedLand, iute ca gîndul, nu s-ar fi repezitspre rechin, izbindu-l cu temuta luicange.

Un puhoi de sînge umplu valurileagitate de mişcările monstrului, care

557/1002

se zvîrcolea cu o furie de nedescris.Ned Land nu-şi greşise ţinta. Fiarahorcăia, lovită în inimă. Ea se zbătu înspasme atît de înspăimîntătoare, încîtmişcarea apei îl trînti jos pe Conseil.În timpul acesta, Ned Land îl liberasepe căpitan. Nemo se ridică teafăr şi,mergînd drept spre indian, tăie repedefrînghia care-l lega de piatră, îl luă înbraţe şi-şi făcu vînt cu putere, urcîndla suprafaţa apei.

L-am urmat toţi trei şi în cîtevaclipe, salvaţi ca prin minune, ne-amurcat în luntrea pescuitorului.

Prima grijă a căpitanului Nemo afost să-l readucă la viaţă pe sărmanulom. Nu ştiam dacă va izbuti, darputeam spera, pentru că acesta nurămăsese prea mult timp sub apă. Mătemeam însă ca izbitura cozii rechinu-lui să nu fi fost mortală.

558/1002

Din fericire, după fricţiunilezdravene făcute de Conseil şi de căpit-an, pescuitorul îşi reveni încetul cu în-cetul în simţiri şi deschise ochii. Cît deuimit şi chiar înspăimîntat trebuie săfi fost, văzînd aplecate deasupra luipatru mari capete de aramă.

Şi mai cu seamă ce-o fi gîndit cîndcăpitanul Nemo, scoţînd dintr-unbuzunar al hainei un săculeţ cu perle,i-l puse în mînă ?

Darul măreţ al omului apelor fuprimit cu mîini tremurînde de bietulindian din Ceylon. Ochii lui în-spăimîntaţi arătau, dealtfel, că nu ştiacărui fel de fiinţe supraomeneşti ledatora în acelaşi timp şi viaţa, şibogăţia.

La un semn al căpitanului, ne-amîntors pe bancul de pintadine şi, ur-mînd drumul pe care venisem, am dat,după vreo jumătate de oră de mers,

559/1002

peste ancora ce ţinea în loc luntrea luiNautilus. După ce ne-am îmbarcat,fiecare dintre noi şi-a scos cu ajutorulmarinarilor casca grea de aramă.

Cel dintîi cuvînt, căpitanul Nemo îladresă canadianului:

— Mulţumesc, meştere Land!spuse el.

— E o revanşă, domnule căpitan,răspunse Ned Land. Vă eram dator...

Un zîmbet uşor apăru pe chipulcăpitanului şi nimic altceva.

— Spre Nautilus, spuse el.Luntrea parcă zbura pe valuri.

După cîteva minute am întîlnit cada-vrul rechinului plutind pe apă. Dupăculoarea neagră a capetelorînotătoarelor am recunoscut melanop-terul fioros al Mării Indiilor. Avea olungime de mai bine de douăzeci şicinci de picioare; botul lui uriaş seîntindea pe o treime din corp. Era un

560/1002

adult — asta se vedea după cele şaserînduri de dinţi aşezaţi ca nişte tri-unghiuri isoscele pe maxilarul superi-or. În timp ce priveam grămada decarne neînsufleţită, se mai iviră deod-ată în jurul luntrii noastre încă vreodoisprezece rechini hulpavi. Fără să neia măcar în seamă, ei se aruncarăasupra cadavrului, sfîşiindu-l înbucăţi.

La ora opt şi jumătate am ajunspe bordul lui Nautilus. Acolo,gîndindu-mă la întîmplările din timpulcălătoriei noastre pe bancul Manaar,două lucruri îmi veniră mai întîi înminte: pe de o parte curajul nemaipo-menit al căpitanului Nemo, şi pe dealtă parte faptul că el nu şovăise să sejertfească pentru un om, pentru unuldintre reprezentanţii speciei din pri-cina căreia se refugiase sub mări.Orice s-ar fi spus, fiinţa aceasta

561/1002

ciudată nu ajunsese încă să-şiînăbuşe cu totul simţăminteleomeneşti.

Cînd îi spusei lucrul acesta, el îmirăspunse cu o uşoară tulburare înglas:

— Indianul, domnule profesor, eraun locuitor din ţara asupriţilor, şi pînăla ultima mea suflare am să fiu departea celor asupriţi.

Capitolul IV MAREA ROŞIE

În ziua de 29 ianuarie, insulaCeylon dispăru sub orizont şi Nautilusse strecură cu o viteză de douăzeci demile pe oră prin labirintul de canaluricare desparte insulele Maledive deLacadive. Astfel trecurăm şi pe lîngă

562/1002

Kittan, insulă de origine madreporică,descoperită de Vasco da Gama în1499, şi una din cele nouăsprezece in-sule principale ale arhipelagului Laca-divelor, situată între 10° şi 14°30' latit-udine nordică şi 69° şi 51°12' longit-udine estică.

De la plecarea noastră din mărileJaponiei şi pînă la Kittan străbătusemşaisprezece mii două sute douăzeci demile, sau şapte mii cinci sute de leghe.

A doua zi, 30 ianuarie, cîndNautilus se ridică la suprafaţă, nu semai vedea nici urmă de pămînt. Neîndreptam către nord-nord-vest spreMarea Oman, săpată între Arabia şiPeninsula indiană, în prelungirea Gol-fului Persic.

Marea aceasta era fără doar şipoate o înfundătură fără nici o ieşire.Încotro ne conducea oare căpitanulNemo ? N-aş fi putut spune. Şi

563/1002

bineînţeles că asta îl nemulţumea peNed Land, care în aceeaşi zi mă între-bă încotro mergem.

— Mergem, dragă Ned, acolo undene duce fantezia căpitanului, i-amrăspuns.

— În felul ăsta n-o să ajungem de-parte. Golful Persic n-are ieşire, şidacă intrăm în el, o să ne întoarcemtot pe unde am venit.

— Nu-i nimic, o să ne întoarcem,meştere Land, iar dacă Nautilus va voisă viziteze după aceea Marea Roşie, n-are decît să treacă prin StrîmtoareaBab-el-Mandeb.

— Ştiţi tot atît de bine ca şi mine,îmi răspunse Ned Land, că MareaRoşie e la fel de închisă ca şi golful.Istmul Suez nu-i încă tăiat pînă lacapăt şi, chiar dacă ar fi, un vas mis-terios ca al nostru nu s-ar încumetasă-i străbată canalurile pline de

564/1002

stăvilare. Cu alte cuvinte, prin MareaRoşie n-o să ne putem întoarce înEuropa.

— Nici n-am spus că ne întoarcemîn Europa.

— Atunci ce credeţi ?— Cred că după ce o să vizităm

meleagurile ciudate ale Arabiei şi Egip-tului, Nautilus va coborî în Oceanul In-dian, poate prin Canalul Mozambic,poate prin largul Mascarenelor,căutînd să ajungă la Capul BuneiSperanţe.

— Şi după ce va ajunge la CapulBunei Speranţe ? stărui canadianul.

— Atunci va pătrunde în At-lanticul pe care nu-l cunoaştem încă.Ce, prietene Ned, te-ai şi plictisit săcălătoreşti pe sub mări? Te-ai săturatde priveliştea veşnic nouă a minunilorsubmarine? Eu, îţi spun drept, aş fimîhnit să văd sfirşindu-se călătoria

565/1002

asta pe care nu mulţi oameni pot s-ofacă.

— Dar ştiţi, domnule Aronnax, căpeste cîteva zile se împlinesc trei lunide cînd sîntem închişi pe bordul luiNautilus?

— Nu, Ned, nu ştiu, nu vreau săştiu şi nu socotesc nici zilele, niciorele.

— Atunci ce ne rămîne de făcut?— O să vedem asta cînd va veni

vremea. Acum nu-i nimic de făcut şivorbim degeaba. Dacă tu, dragul meu,ai fi venit să-mi spui, de pildă: «Iată unprilej să evadăm», am mai fi putut dis-cuta. Dar acum nu poate fi nici vorbăde aşa ceva şi, de fapt, nu cred căNemo se va avînta vreodată prinmările europene.

Timp de patru zile, pînă la 3 febru-arie, Nautilus străbătu Marea Omancu viteze diferite şi la adîncimi diferite.

566/1002

Părea că merge la întîmplare, ca şicum nu se putea hotărî pe ce drum săapuce, dar nu trecu nici o clipă măcarde Tropicul Cancerului.

Părăsind această mare, am zăritoraşul Mascat, cel mai însemnat dinîntregul ţinut Oman. Am admirat as-pectul lui ciudat, înconjurat cum erade stînci negre, cu casele şi forturilesale conturate în alb. Am zărit domulrotund al moscheelor, minaretele saleascuţite şi elegante, acoperişurile în-velite în verdeaţă. Dar priveliştea n-adurat decît o clipă, căci Nautilus se cu-fundă curînd în apele meleaguriloracestora întunecate.

Am mers apoi, ţinîndu-ne la o de-părtare de sase mile de ţărm, de-a lun-gul coastei arabe, de la Mahrah şi Ha-dramant, pe care se înălţau munţii îm-podobiţi cu ruini străvechi. La 5 febru-arie am intrat în sfîrşit în Golful Aden,

567/1002

care seamănă atît de bine cu o pîlnievîrîtă în gîtlejul Bab-el-Mandeb-ului.Prin ele, apele indiene se scurg înMarea Roşie.

La 6 februarie am văzut de pebordul lui Nautilus oraşul Aden,căţărat pe o limbă de pămînt legată decontinent printr-un istm îngust. Eramsigur că, odată ajuns aici, căpitanulNemo se va întoarce; dar mă înşelam,şi spre marea mea mirare n-a fost aşa.

A doua zi, 7 februarie, pătrunser-ăm în Strîmtoarea Bab-el-Mandeb, alcărei nume înseamnă în limba arabă«Poarta lacrimilor». Deşi e lată dedouăzeci de mile, strîmtoarea are olungime de numai cincizeci şi doi dekilometri, aşa că lui Nautilus i-a tre-buit numai o oră de mers, cu toatăviteza, ca să o străbată. Dar n-am pu-tut vedea nimic, nici măcar insula Per-im, cu care guvernul britanic a întărit

568/1002

poziţia oraşului Aden. Treceau peacolo prea multe vapoare engleze şifranceze ale liniilor ce duc de la Suezla Bombay, Calcutta, Melbourne,Bourbon şi Maurice, şi, ca să nu fievăzut de ele. Nautilus pluti prevăzătortot timpul sub apă. În sfîrşit, aproapede amiază am intrat în apele MăriiRoşii.

Marea Roşie, vestitul lac altradiţiilor biblice, pe care ploile nu-lîmprospătează niciodată, în care nu sevarsă nici un fluviu mai de seamă, pecare o evaporare excesivă o seacăneîncetat şi care pierde în fiecare anun strat de apă înalt de un metru şijumătate! Golf ciudat, care, dacă ar fiînchis cu totul, ar seca poate înîntregime.

N-aveam de gînd să-mi bat capulpentru a înţelege ce toană l-a împinspe căpitanul Nemo să ne aducă aici,

569/1002

dar eram foarte mulţumit că ne găsimacolo; Nautilus înainta cu o viteză mij-locie, cînd plutind deasupra apei, cîndafundîndu-se, aşa că am putut vedeaşi dedesubturile, şi suprafaţa măriiacesteia ciudate.

La 8 februarie, în zorii zilei, se iviînaintea noastră oraşul Meca. acumnumai ruine, ale cărui ziduri seprăbuşesc numai la zgomotul tunuluişi unde mai vezi ici şi colo cîţivacurmali înverziţi. Era un oraş însem-nat odinioară, cu şase pieţe publice,cu 26 moschee şi ale cărui ziduri,apărate de 14 forturi, formau o cen-tură de trei kilometri. Apoi Nautilus seapropie de ţărmurile africane, undemarea este mai adîncă. Acolo, privindprin geamurile salonului apele limpezi,ca de cristal, am admirat minunateletufişuri de mărgean strălucitor şipereţii uriaşi ai stîncilor ce păreau

570/1002

acoperiţi cu o blană verde, făcută dinalge şi fucuşi. Ce privelişte de ne-descris şi ce bogăţie de peisaje şi depoziţii pitoreşti la temelia stîncilor şiinsuliţelor vulcanice de lîngă coasta li-biana! Dar vegetaţia ne-a apărut întoată frumuseţea ei abia spre ţărmulrăsăritean, pe coasta Tehama, undeNautilus ajunse în scurtă vreme; acolo,zoofitele creşteau nu numai sub nive-lul mării, ci formau împletituri nespusde frumoase chiar la cîţiva metrideasupra ei; împletiturile acestea mi s-au părut mai variate, dar totodată şimai puţin colorate decît cele din apă, acăror prospeţime era întreţinută deumezeală.

Cîte ceasuri fermecătoare am pet-recut astfel la fereastra salonului! Sicît de mulţi reprezentanţi noi ai floreişi faunei submarine am admirat la lu-mina farului nostru electric!

571/1002

La 9 februarie. Nautilus plutea înpartea cea mai largă a Mării Roşii.Acolo, marea atinge un diametru de osută nouăzeci de mile.

În aceeaşi zi, la amiază, după de-terminarea locului, căpitanul Nemo seurcă pe punte, unde îl aşteptam.Aveam de gînd să nu-l las să plecepînă nu aflu ceva despre planurile saleviitoare. De cum mă zări, el veni spremine şi, oferindu-mi prietenos o ţigară,îmi spuse:

— Vă place Marea Roşie, domnuleprofesor? Aţi cercetat îndeajuns min-unăţiile ei, peştii şi zoofitele, fundulplin de bureţi şi pădurile de mărgean?Aţi zărit oraşele de pe ţărm?

— Da, domnule căpitan, i-amrăspuns. Nautilus este cum nu sepoate mai potrivit pentru un astfel destudiu. E foarte priceput, ca să zicaşa.

572/1002

— Priceput, îndrăzneţ şi denevătămat! Nu se teme nici de fur-tunile groaznice ale Mării Roşii, nici decurenţii şi nici de stîncile ei.

— În adevăr, spusei eu, mareaaceasta e socotită printre cele mai releşi, dacă nu mă înşel, a avut şi în vech-ime o faimă proastă.

— Cum nu se poate mai proastă,domnule Aronnax! Istoricii greci şi lat-ini o vorbesc de rău, iar Strabonspune că-i primejdioasă mai cu seamăîn epoca vînturilor de nord din timpulverii şi în anotimpul ploilor. ArabulEdrisi, care o descrie sub numele deGolful Colzum, povesteşte că vaselepiereau în mare număr izbite de ban-curile ei de nisip şi că nimeni nuîndrăznea s-o străbată în timpulnopţii. După cum spune el, e o marecu vijelii groaznice şi cu insule

573/1002

neprimitoare şi «care nu are nimicbun» nici în adîncime şi nici lasuprafaţă.

— Se cunoaşte că istoricii aceştian-au călătorit pe bordul lui Nautilus!

— Fără îndoială, îmi răspunsecăpitanul zîmbind, dar în privinţa astanici modernii nu stau mai bine decîtcei vechi. Le-au trebuit secole ca sădescopere puterea mecanică a abur-ului! Cine ştie dacă peste o sută de aniva mai exista un al doilea Nautilus!După cum vedeţi, se merge greuînainte, domnule Aronnax.

— Aşa este, am răspuns, vasuldumneavoastră a depăşit cu un secolsau poate cu mai mult epoca noastră.Păcat că un asemenea secret va trebuisă piară odată cu inventatorul său!

Căpitanul Nemo nu răspunse.— După mine, domnule Aronnax,

spuse el, după un timp, numele Mării

574/1002

Roşii vine de la cuvîntul ebraic«Edrom», şi cei din vechime i-au spusaşa din pricina culorii deosebite aapelor ei.

— Pînă acum n-am văzut totuşidecît apă limpede, fără nici o culoaredeosebită.

— Fireşte; dar înaintînd mai adîncîn golf, veţi vedea că apa îşi schimbăculoarea. Mi-aduc aminte că am văzutGolful Tor roşu de tot, ca un lac desînge.

— Şi culoarea asta o puneţi peseama unei alge microscopice?

— Da, pe seama unei materii mu-cilaginoase, roşii, produsă de nişteplante mărunte, cunoscute subnumele de «tricodesmii», atît de mici,încît patruzeci de mii dintre ele încapîntr-un spaţiu de un milimetru pătrat.Poate că o să le vedeţi cînd vom fi laTor.

575/1002

— Aşadar, căpitane, nu-i primaoară cînd străbateţi Marea Roşie cuNautilus?

— Nu, domnule. Din nefericire, ur-mă el, nu vă pot duce prin Canalul deSuez; dar veţi putea vedea mărilezăgăzuite de la Port Said, poimîine,cînd vom fi în Mediterana.

— În Mediterana! strigai eu.— Da, domnule profesor. Vă

miraţi?— Mă mir, căpitane, cu toate că de

cînd sînt pe bordul vasuluidumneavoastră m-am obişnuit să numă mai mir de nimic!

— Dar ce vă miră?— Viteza nemaipomenită cu care

va trebui să meargă Nautilus ca săajungă poimîine în Mediterana, dupăce va înconjura Africa, trecînd pe laCapul Bunei Speranţe!

576/1002

— Dar cine v-a spus că vom faceînconjurul Africii, domnule profesor?

— Atunci, numai dacă Nautiluspoate pluti şi pe uscat, şi ar putea sătreacă pe deasupra Istmului Suez...

— Sau pe dedesubt, domnuleAronnax.

— Pe dedesubt ?— Fireşte, răspunse căpitanul

Nemo. Natura a făcut de multă vremesub limba aceasta de pămînt ceea ceoamenii fac acum la suprafaţa ei.

— Cum! Există o trecătoare?— Da, o trecătoare subterană pe

care am numit-o Arabian-Tunnel. Sedeschide sub Canalul de Suez şirăspunde în Golful Peluza.

— Dar istmul e alcătuit din ni-sipuri mişcătoare.

— Pînă la o anumită adîncime. In-cepînd de la cincizeci de metri, are otemelie tare, de piatră.

577/1002

— Cum aţi descoperit trecătoareaaceasta? Din întîmplare? îl întrebaidin ce în ce mai uimit.

— Întîmplare şi raţionament, dom-nule profesor, ba chiar mai mult raţio-nament decît întîmplare.

— Vă ascult, căpitane, deşiaproape că nu-mi vine să-mi credurechilor.

— Aures habent et non audient{18};totdeauna a fost aşa. Nu numai cătrecătoarea există, dar am şistrăbătut-o de mai multe ori. Altfel num-aş fi încumetat să intru azi în în-fundătura asta a Mării Roşii.

— Vi s-ar părea prea mult dacă v-aş întreba cum aţi descoperit tunelulacesta?

— Între oameni care nu se vordespărţi niciodată nu mai pot fisecrete, îmi răspunse căpitanul Nemo.

578/1002

Am tăcut, ca şi cum n-aş fi înţelesultimele cuvinte ale căpitanului, şi amaşteptat să aud povestea.

— Domnule profesor, un simpluraţionament de naturalist m-a dus ladescoperirea tunelului, pe care numaieu îl cunosc. Observasem că în MareaRoşie şi în Mediterana trăiesc maimulte specii de peşti absolut identici— ofidii, peşti din genul julis, lavracisau lupi de mare, aterine, exoceţi etc.Fiind sigur de asta, m-am întrebatdacă nu cumva există vreo trecătoareîntre cele două mări. Dacă există,curentul subteran trebuia să meargăfără îndoială de la Marea Roşie spreMediterana, din cauza diferenţei denivel. Am pescuit deci o mulţime depeşti în preajma Suezului, le-am prinsde coadă cîte un inel de aramă şi le-am dat drumul în mare. După cîtevaluni am pescuit pe coastele Siriei cîţiva

579/1002

din aceşti peşti cu inele indicatoare.Astfel era dovedită comunicaţia întrecele două mări. Am căutat cu Nautiluslocul unde se afla, l-am descoperit, mi-am încercat norocul şi în curînd, dom-nule profesor, veţi trece şi dum-neavoastră prin Tunelul meu arab!

Capitolul V ARABIAN-TUNNEL

În aceeaşi seară am povestit luiConseil şi lui Ned Land, ştiind că-i vainteresa, ceea ce aflasem de la căpitan.Cînd le-am spus că peste două zilevom fi în apele Mediteranei, Conseilbătu din palme de bucurie, dar cana-dianul înălţă din umeri.

580/1002

— Un tunel submarin, strigă el, ocomunicaţie între cele două mări! Cinea mai pomenit una ca asta?

— Prietene Ned, îi tăie vorba Con-seil, despre Nautilus ai mai auzitvreodată? Nu! Şi cu toate astea există.Aşa că nu mai ridica din umeri cuatîta uşurinţă şi nu te mai îndoi de ex-istenţa unor lucruri numai fiindcă tun-ai auzit vorbindu-se despre ele.

— O să vedem noi! spuse NedLand, clătinînd din cap. Aş vrea dintoată inima să cred în acest tunel, să-lcred pe căpitan, şi facă Cerul ca Nemosă ne conducă în Mediterana!

Chiar în seara aceea, Nautilus,plutind la suprafaţa mării, se apropiede coasta arabă, la 21°30' latitudinenordică. Pe ţărm se zărea Djedah, im-portant centru comercial al Egiptului,Siriei, Turciei şi Indiilor.

581/1002

A doua zi, la 10 februarie, ivindu-se cîteva nave care pluteau înpreajmă, Nautilus se cufundă, dar laamiază, cînd trebuia determinat punc-tul în care ne aflam, marea fiindpustie, vasul nostru urcă din nou pînăla linia de plutire. Atunci am ieşit pepunte împreună cu Ned şi cu Conseil.Spre răsărit se zărea nedesluşit coastaînvăluită într-o ceaţă umedă. Cumstăteam de vorbă despre una, desprealta, rezemaţi de luntre, Ned Land,arătînd cu mîna spre un punct almării, îmi spuse pe neaşteptate:

— Vedeţi ceva acolo, domnuleprofesor?

— Nu, Ned, am răspuns, ştii că n-am ochii dumitale.

— Uitaţi-vă bine, zise Ned, acolo,în faţă, la tribord, aproape la înălţimeafarului! Nu vedeţi ceva care parcă semişcă?

582/1002

— Adevărat, spusei, după ce m-amuitat cu atenţie, zăresc ceva lung şinegru plutind pe apă.

— N-o fi cumva încă un Nautilus?îşi dădu părerea Conseil.

— De unde! răspunse canadianul.Dar aş putea să jur că-i un animalmarin.

— Balenele trăiesc în MareaRoşie? se interesă Conseil.

— Da, băiete, i-am răspuns, aufost întîlnite uneori şi pe aici.

— Nici vorbă nu poate fi debalenă! făcu Ned Land, care nu pier-dea din ochi obiectul semnalat.Balenele îmi sînt cunoştinţe vechi, aşacă nu m-aş putea înşela cu una, cudouă.

— Să avem răbdare! spuse Con-seil. Nautilus se îndreaptă într-acolo şio să ştim îndată despre ce-i vorba. Înadevăr, pata neagră ajunse curînd la

583/1002

numai o milă de noi. Părea o stîncămare, ieşită în mijlocul apelor. Dar ceanume era, încă n-aş fi putut spune.

— Ia te uită! Merge! Se cufundă!strigă Ned Land. Mii de draci! Ce an-imal o fi ăsta? N-are coada despărţităîn două cum au balenele sau caşaloţii,iar înotătoarele lui par nişte membreciuntite.

— Atunci... am spus.— Aha, urmă canadianul, s-a în-

tors pe spate şi i se văd mamelele.— E o sirenă, strigă Conseil, o

sirenă adevărată, dacă nu vă e cusupărare.

Cuvîntul «sirenă» m-a pus pe caleacea bună şi am înţeles că animalulacela făcea parte dintre vieţuitoarelemării pe care basmele le-au schimbatîn sirene —jumătate femei şi jumătatepeşti.

584/1002

— Nu, i-am spus lui Conseil, nu-io sirenă, ci o făptură ciudată, ai căreisemeni abia dacă au mai rămas cîţivaaici, în Marea Roşie. E un dugong.

— Ordinul sirenienelor, grupulpisciformelor, subclasamonodelfinelor, clasa mamiferelor, în-crengătura vertebratelor, răspunseConseil.

Şi cînd Conseil vorbea aşa, nu mairămînea nimic de adăugat. În timpulacesta Ned Land urmărea animalul şiochii îi sclipeau de poftă. Îşi ridicasemîna ca şi cum s-ar fi pregătit să ar-unce o cange. S-ar fi spus că abiaaştepta clipa în care avea să se azvîrleîn apă să-l atace.

— Ah, domnule, făcu el cu glastremurînd de emoţie, n-am vînat încăniciodată un animal «din ăsta»...

Vorbea ca un adevărat vînător debalene.

585/1002

Tocmai atunci căpitanul Nemo ieşipe punte şi zări dugongul. Înţelegînddorinţa canadianului, îl întrebă de-adreptul:

— Dacă ai avea o cange în mînă,meştere Land, n-ai arde de nerăbdares-o arunci?

— Nici nu mai încape vorbă, dom-nule căpitan!

— Ţi-ar plăcea să-ţi reiei pentru ozi mesena de vînător şi să adaugi ceta-ceul acesta la lista celor pe care i-aidoborît pînă acum?

— Nu m-aş da înapoi.— Bine, atunci poţi să încerci!— Vă mulţumesc, domnule,

răspunse Ned Land, cu privireaînflăcărată.

— Numai că te sfătuiesc să nu daigreş, urmă căpitanul. Şi asta, sprebinele dumitale!

586/1002

— Dugongul este primejdios cînd îlataci? am întrebat eu, cu toate că NedLand ridica din umeri.

— Da, cîteodată, răspunse căpit-anul. Animalul se întoarce spre cei ce-latacă şi le răstoarnă luntrea. Dar pen-tru meşterul Land nu-i nici o prime-jdie. El ocheşte repede şi are mîna sig-ură. Dacă l-am sfătuit să nu-l scape, efiindcă dugongul e foarte gustos şi ştiucă meşterul Land nu se dă în lături dela o bucată bună.

— A! făcu Ned Land. Animalulăsta mai e şi bun de mîncat, pedeasupra!

— Da, meştere Land. Carnea luieste foarte preţuită şi este păstrată înîntreaga Malaezie numai pentrumesele prinţilor. Din pricina astadugongul e vînat cu înverşunare, încît,ca şi lamantinul, care-i este rudă, seîmpuţinează văzînd cu ochii.

587/1002

— Atunci, domnule căpitan, seamestecă în vorbă, plin de seriozitate,Conseil, dacă din întîmplare acestaeste ultimul supravieţuitor al specieisale, n-ar trebui cruţat în folosulştiinţei?

— Poate că da, îi tăie vorba cana-dianul; dar în folosul bucătăriei estemai bine să-l vînăm!

— Atunci, apucă-te de lucru,meştere Land! spuse căpitanul. Înclipa aceea, şapte oameni din echipaj,muţi şi netulburaţi ca întotdeauna, seurcară pe punte. Unul dintre ei duceao cange şi o undiţă asemănătoare celorpe care le întrebuinţează vînătorii debalene. Luntrea fu scoasă de la locul eişi coborîtă pe mare. Şase vîslaşiprinseră vîslele, cîrmaciul îşi luă loculsău, iar Ned, Conseil şi cu mine neaşezarăm în partea de dinapoi aluntrii.

588/1002

— Dumneavoastră nu veniţi,căpitane? am întrebat.

— Nu, domnule, dar vă dorescvînătoare bună!

Împinsă de cele şase vîsle, luntrease îndreptă repede spre dugongul careplutea la vreo două mile de Nautilus.

589/1002

Cînd numai cîteva sute de metrine mai despărţeau de cetaceu, luntreaîşi încetini mersul şi vîslele fură mînu-ite fără zgomot în apa liniştită. NedLand, cu cangea în mînă, trecu înpartea din faţă a luntrii, unde rămaseîn picioare. Cangea folosită la vînareabalenelor este legată de obicei cu ofrînghie foarte lungă, care se des-făşoară repede cînd animalul rănit în-cepe să fugă. Dar de data asta frînghian-avea mai mult de douăzeci de metri,iar capătul ei era prins de un butoiaşcare, plutind, trebuia să ne arate fugadugongului pe sub apă.

Ridicîndu-mă în picioare, l-amvăzut cît se poate de lămurit pe ad-versarul canadianului. Dugongul,căruia i se mai spune şi halicor,semăna foarte mult cu lamantinul.Corpul lui lung se termina cu o coadăfoarte alungită, iar înotătoarele

laterale se sfîrşeau prin nişte ad-evărate degete. Spre deosebire delamantin, dugongul avea pe falca desus doi colţi lungi şi ascuţiţi.

Exemplarul acesta, pe care NedLand se pregătea să-l atace, era uriaş,avînd o lungime de cel puţin şaptemetri. Plutea nemişcat, părînd cădoarme la suprafaţa apei, lucru carenu putea decît să înlesneascăprinderea lui.

Luntrea se apropie cu băgare deseamă pînă la cinci metri de el. Vîslelerămaseră nemişcate, afară din apă.Mă ridicai. Ned Land, puţin aplecat pespate, îşi cumpănea cu dibăciecangea.

Deodată se auzi o şuierătură şidugongul dispăru. Fără îndoială că,deşi aruncată cu putere, cangea lovisenumai apa.

103

591/1002

— Mii de draci! strigă canadianul,furios. L-am scăpat.

— Nu, îi spusei eu, l-ai rănit, fiind-că se vede sînge, dar cangea n-arămas înfiptă în corpul lui.

Marinarii vîsliră iarăşi şi cîrmaciulîndreptă luntrea spre butoiaşul careplutea pe apă. După ce cangea fuscoasă din apă, reîncepu urmărireaanimalului.

Acesta se ridica din cînd în cînd lasuprafaţă, ca să respire. Rana nu-lslăbise deloc, fiindcă fugea cu o vitezăuimitoare. Luntrea, mînuită de braţevoinice, zbura pe urmele lui. De maimulte ori ea se apropia pînă la cîţivametri de animal şi canadianul sepregătea să-şi arunce arma; dardugongul se ferea, cufundîndu-se peneaşteptate, şi nu mai putea fi atins.

E uşor de închipuit cît de furios şinerăbdător era Ned Land. Îi trimitea

592/1002

bietului animal cele mai grozave în-jurături ale limbii engleze. Cît despremine, mi-era ciudă văzînd cum ştiedugongul să scape de toate şiretlicurilenoastre.

L-am urmărit fără răgaz timp de ooră şi începusem să cred că va fi foartegreu să-l prindem, cînd animalului îiveni ideea nefericită de a se răzbuna,idee de care avea să se căiască maiapoi. Intenţia dugongului nu-i scăpălui Ned Land.

— Atenţie! strigă canadianul.Cîrmaciul rosti în limba lui

neînţeleasă cîteva cuvinte, prin carefără îndoială că le spunea vîslaşilor săfie gata. Ajuns la douăzeci de picioarede luntre, dugongul se opri şi adul-mecă fără de veste aerul cu nările luilargi aşezate nu pe marginile botului,ci deasupra lui. Apoi se avîntă,aruncîndu-se asupra noastră.

593/1002

Luntrea, neputîndu-se feri de lovi-tură, se aplecă mult într-o parte, luîndo tonă sau două de apă; însă, datorităîndemînării cîrmaciului, fu lovită oblicşi nu în plin, astfel că nu se răsturnă.Ned Land, proptindu-se zdravăn,ciurui cu lovituri de cange animaluluriaş, care, înfigindu-şi dinţii în mar-ginea de sus a luntrii, o ridică aşa cumun leu ar ridica o căprioară.Căzuserăm de-a valma, unii peste alţii,şi nu prea ştiu cum s-ar fi sfîrşitîntîmplarea aceasta, dacă pînă la ur-mă canadianul, lovindu-l cu îndîrjire,n-ar fi nimerit vînatul drept în inimă.

Se auzi hîrjîitul dinţilor pe tablă şidugongul dispăru trăgînd după el can-gea. Dar curînd butoiaşul reveni lasuprafaţă şi după cîteva clipe se ivicorpul animalului răsturnat pe spate.Luntrea se apropie, îl remorcă şi apoise îndreptă spre Nautilus. Ca să urcăm

594/1002

dugongul pe punte a fost nevoie demacarale puternice: vînatul cîntăreacinci mii de kilograme. Tăierea lui s-afăcut sub supravegherea canadianu-lui, care ţinea să ia parte la toateamănuntele operaţiei. În aceeaşi zistewardul îmi servi la prînz cîteva feliidin carnea animalului pe carebucătarul bordului o gătise cu pri-cepere. Am găsit că era cum nu sepoate mai bună, întrecînd chiarcarnea de viţel sau de vacă.

A doua zi, 11 februarie, bucătărialui Nautilus a avut parte de încă unvînat bun. Un stol de rîndunele demare din specia «stera nilotica» s-aabătut peste Nautilus. Aceste păsări cetrăiesc în Egipt au ciocul negru, capulcenuşiu punctat, ochiul tivit cu punctealbe, spatele, aripile şi coada cenuşii,pîntecele şi gîtul alb, iar labele roşii.Au mai fost prinse şi cîteva duzini de

595/1002

raţe de Nil, păsări sălbatice, foartebune la gust, care au gîtul şi partea desus a capului albe, împestriţate cunegru.

Nautilus înainta cu o viteză potriv-ită. Hoinărea, cum s-ar spune. Am ob-servat că, pe măsură ce ne apropiamde Suez, apa Mării Roşii devenea dince în ce mai puţin sărată. Pe la cinciseara am ajuns în apropierea Canalu-lui Ras Mohamed care formează ex-tremitatea Africii pietroase, cuprinsăîntre Golful Suez şi Golful Acabah.

Nautilus pătrunse apoi înStrîmtoarea Jubal care duce la GolfulSuez. În faţa noastră se înălţa unmunte ce părea că stăpîneşte celedouă golfuri ale Capului Ras Mo-hamed. Era muntele Oreb.

La ora şase, Nautilus, plutind cînddeasupra, cînd sub apă, trecu de-alungul Tor-ului aflat în fundul unui

596/1002

golf ale cărui ape par vopsite în roşu,aşa după cum îmi spusese căpitanulNemo. Veni apoi noaptea, cu liniştea eiadîncă, întreruptă doar din cînd încînd de ţipătul pelicanului şi al unorpăsări de noapte, de zgomotul valurilorce se spărgeau în ţărmul stîncos saude mugetul îndepărtat al vreunuisteamer.

Între orele opt şi nouă, Nautilusrămase la cîţiva metri sub apă. Dupăsocoteala mea trebuia să fim foarteaproape de Suez. Prin geamul salonu-lui vedeam funduri stîncoase viu lu-minate de farul nostru electric.Strîmtoarea părea că se îngustează dince în ce mai mult.

La nouă şi un sfert, vasul se ridicădin nou la suprafaţă. M-am urcat pepunte. Nerăbdător să străbat tunelulcăpitanului Nemo, nu mai puteam stalocului şi am ieşit să respir aerul

597/1002

proaspăt al nopţii. Curînd se zări înîntuneric o lumină ştearsă, decoloratăde ceaţă, strălucind la o milă de-părtare de noi.

— Un far plutitor, spuse cinevalîngă noi. M-am întors şi l-am recun-oscut pe căpitan.

— E farul plutitor de la Suez,adăugă el. Peste puţin ajungem la in-trarea tunelului.

— Cred că intrarea nu e uşoară.— Nu, domnule. De aceea obişnui-

esc să stau în cabina cîrmaciului, casă conduc eu însumi manevra. Acumvă rog să coborîţi fiindcă Nautilus se vascufunda şi nu va mai ieşi la suprafaţădecît după ce vom străbate Arabian-Tunnel.

L-am urmat pe căpitan. Capaculse închise, rezervele de apă seumplură şi submarinul se cufundă lavreo zece metri adîncime. În clipa cînd

598/1002

mă pregăteam să pornesc spre cameramea, căpitanul mă opri.

— Domnule profesor, mă întrebăel, v-ar plăcea să mă însoţiţi în cabinacîrmaciului?

— Desigur, dar nu îndrăzneam săvă spun...

— Poftiţi, atunci. Veţi vedea tot cepoate fi văzut într-o navigaţie subter-ană şi submarină în acelaşi timp.

Căpitanul mă conduse spre scaracentrală. Pe la mijlocul ei deschise ouşă, merse de-a lungul culoarului desus şi ajunse la cabina pilotului, care,după cum am arătat, era la capătulpunţii.

Cabina aceasta măsura vreo şasepicioare pe fiecare latură şi semăna în-trucîtva cu cele în care stau cîrmaciivaselor cu aburi de pe Mississippi saude pe Hudson. În mijloc se mişca roataaşezată vertical, legată de cablurile

599/1002

cîrmei care duceau în partea de dina-poi a lui Nautilus. Patru ferestre ro-tunde de sticlă, tăiate în pereţii cab-inei, îngăduiau omului de la cîrmă săvadă în toate direcţiile. Încăperea eraîntunecoasă, dar în scurtă vreme ochiimi se deprinseră cu întunericul şi-lzării pe cîrmaci, un om voinic, cumîinile sprijinite de obada roţii. Afară,apele erau viu luminate de farul carebătea dinspre spatele cabinei, încelălalt capăt al punţii.

— Acum să căutăm intrarea!spuse căpitanul Nemo.

Cabina cîrmaciului era legată prinfire electrice de sala maşinilor şi căpit-anul putea astfel să comande înacelaşi timp şi direcţia, şi mişcarea va-sului. Apăsînd pe un buton de metal,el micşoră îndată viteza elicei.

Priveam în tăcere zidul înalt şifoarte abrupt care ne mărginea

600/1002

drumul, formînd o temelie puternicămasivului nisipos de pe coastă. Ammers astfel timp de o oră de-a lungullui, la o depărtare de numai cîţivametri. Căpitanul Nemo nu pierdea dinochi busola, fixată în cabină pe douăcercuri concentrice de suspensie.Făcea doar cîte un semn şi cîrmaciulschimba în fiecare clipă direcţia luiNautilus.

Stînd lîngă fereastra de la babord,puteam vedea minunatele îngrămădiride mărgean, zoofite, alge şi crustaceiice-şi mişcau labele uriaşe pe care lescoteau din scobiturile stîncilor.

La zece şi un sfert, căpitanulNemo trecu el însuşi la cîrmă. În faţanoastră se deschidea o galerie întune-coasă şi adîncă. Nautilus pătrunse înea cu îndrăzneală. Se auzi un zgomotneobişnuit. Erau apele Mării Roşii, pecare înclinarea tunelului le zvîrlea spre

601/1002

Mediterana. Nautilus urma curentulcu iuţeala unei săgeţi, în ciudasforţărilor maşinii care bătea apamişcînd elicea în sens contrar, ca săreziste.

De-a lungul pereţilor înguşti aitrecătorii, nu mai vedeam acum decîtfişii strălucitoare, linii drepte, brazdede flăcări, datorite vitezei şi luminiielectrice. Îmi apăsam inima cu mîna,încercînd să-i potolesc bătăile.

La zece şi treizeci şi cinci deminute, căpitanul Nemo, lăsînd cîrma,se întoarse spre mine:

— Mediterana, îmi spuse el.Tîrît de curent. Nautilus

străbătuse Istmul Suez în mai puţinde douăzeci de minute.

602/1002

Capitolul VI ARHIPELAGULGRECESC

A doua zi, 12 februarie, în zori,Nautilus se ridică la suprafaţa valur-ilor. Alergai într-un suflet pe punte. Latrei mile spre sud se zăreau abiadesluşit înălţimile Peluzei. Un curentne purtase dintr-o mare într-alta. Dartunelul acela, uşor de coborît, cred căera cu neputinţă de urcat.

Pe la ora şapte, Ned şi Conseilveniră să-mi ţină tovărăşie. Cei doi pri-eteni nedespărţiţi dormiseră liniştiţi,fără să se sinchisească de isprăvile luiNautilus.

— Ei, domnule naturalist, mă în-trebă canadianul, pe un ton oarecumironic, cum e cu Mediterana?

— În clipa asta plutim pe apele ei,prietene Ned.

603/1002

— Cum! strigă Conseil. Noapteatrecută...

— Da, noaptea trecută am străbă-tut în cîteva minute istmul acela denestrăbătut.

— Nu cred nimic, răspunsecanadianul.

— Să ştii că greşeşti, meştereLand, i-am spus eu. Vezi coasta aceeajoasă care se rotunjeşte spre sud? Ecoasta egipteană.

— Astea-s poveşti, domnule! ri-postă încăpăţînatul canadian.

— Odată ce domnul spune, nupoate fi altfel! îl contrazise Conseil.

— Dealtfel, Ned, însuşi căpitanulNemo mi-a făcut cinstea de a-mi îm-părtăşi tainele tunelului său şi am statlîngă el, în cabina cîrmaciului, cît timpl-a condus pe Nautilus prinstrîmtoarea aceea îngustă.

— Auzi. Ned? facu Conseil.

604/1002

— Dumneata, Ned, care ai ochiiatît de buni, adăugai, ai putea zăriuşor zăgazurile Port Said-ului, care seprelungesc în mare.

Canadianul se uită atent.— În adevăr, aveţi dreptate, spuse

el, iar căpitanul e un om şi jumătate.Iată-ne în Mediterana. Bun! Hai atuncisă vorbim despre trebuşoara noastră,dar în aşa fel încît să nu ne audănimeni.

Am înţeles unde voia să batăcanadianul. M-am gîndit că tot maibine e să stăm de vorbă dacă are chef,aşa că ne-am tras toţi trei sub far, un-de nu ne puteau ajunge stropiivalurilor.

— Şi acum, Ned, te ascultăm. Ceai să ne spui?

— Ce am eu de spus e foarte sim-plu, răspunse canadianul. Acum sîn-tem în Europa; cer să plecăm de pe

605/1002

Nautilus, mai înainte ca toanele căpit-anului Nemo să ne tîrască în fundulmărilor polare sau în Oceania.

Mărturisesc că discuţiile acesteacu Ned Land mă puneau totdeauna înmare încurcătură. N-aş fi vrut să fiucît de cît o piedică a libertăţii to-varăşilor mei, dar, în acelaşi timp, nusimţeam deloc dorinţa să-l părăsesc pecăpitanul Nemo. Datorită lui şi aparat-ului său, îmi completam în fiecare zistudiile submarine şi-mi refăceamcartea despre adîncurile mărilor, lafaţa locului. Voi mai găsi vreodată unasemenea prilej de-a cerceta minunileoceanului? Cu siguranţă că nu! Iată dece nu mă puteam împăca cu gîndulplecării de pe Nautilus înainte de a sefi împlinit ciclul cercetărilor noastre.

— Prietene Ned, l-am întrebat,mărturiseşte cinstit, te plictiseşti pe

606/1002

bord? îţi pare rău că soarta te-a ar-uncat în mîinile căpitanului Nemo?

Canadianul rămase cîteva clipetăcut.

— Să vă spun drept, îmi răspunseapoi, încrucişîndu-şi braţele pe piept,nu-mi pare rău de călătoria asta pesub mări. Ba chiar voi fi totdeaunamulţumit că am făcut-o. Dar dacă amînceput-o, apoi odată trebuie s-o şisfirşim, cel puţin aşa mi se pare.

— O vom sfirşi, Ned.— Unde şi cînd?— Unde? Habar n-am. Cînd? Nu

ţi-aş putea spune, sau mai degrabăîmi închipui că se va sfirşi atunci cîndmările nu vor mai avea să ne aratenimic nou. Orice început trebuie săaibă şi un sfîrşit pe lumea asta.

— Sînt de aceeaşi părere cu dom-nul, interveni Conseil, şi cred că s-arputea ca, după ce vom fi cutreierat

607/1002

toate mările globului, căpitanul Nemosă îngăduie ca să ne luăm zborul.

— Să ne luăm zborul! strigă cana-dianul. Poate vrei să zici să ne zboarecreierii!

— Să nu vorbim fără rost, meştereLand, spusei eu. N-avem de ce ne temedin partea căpitanului, dar nu îm-părtăşesc nici părerea lui Conseil.Cunoaştem tainele lui Nautilus şi nucred că Nemo ar primi să le afle toatălumea numai pentru plăcerea de a neda nouă drumul.

— Atunci, ce mai nădăjduiţi? în-trebă canadianul.

— Că se vor ivi anumite împre-jurări, pe care le vom putea folosi şi pecare va trebui să le folosim poate pesteşase luni, tot atît de bine ca şi azi.

— He-he! făcu Ned Land. Şi undeo să fim mă rog peste şase luni, dom-nule naturalist?

608/1002

— Poate aici, poate în China. Ştiică Nautilus e un alergător sprinten.Străbate oceanele aşa cum străbate orîndunică aerul sau un tren exprescontinentale. Nu ocoleşte mărileumblate şi nu m-aş mira deloc dacăîntr-o bună zi s-ar apropia de coasteleFranţei, ale Angliei sau ale Americii, deunde am putea încerca să fugim totatît de bine ca şi de aici.

— Domnule Aronnax, răspunsecanadianul, spusele dumneavoastrăsînt greşite din capul locului. Vorbiţimereu la viitor: «Vom fi acolo! Vom fiaici!» Eu, unul, vorbesc la prezent:«Sîntem aici şi nu trebuie să pierdemprilejul».

Strîns în chingi de judecata luiNed Land, simţeam cum îmi fugepămîntul de sub picioare. Ce să-i maispun, ca să-l trag de partea mea ?

609/1002

— Să ne închipuim, domnule,cevaimposibil, urmă Ned. Să ne închipuim,de pildă, că ar veni acum căpitanulNemo şi v-ar oferi libertatea. Aţi primi-o?

— Nu ştiu, răspunsei.— Şi dacă ar adăuga că a doua

oară nu v-ar mai face hatîrul acesta ?Am rămas tăcut.

— Dar prietenul Conseil ce părereare? întrebă Ned Land.

— Prietenul Conseil, răspunse lin-iştit cel întrebat, n-are nimic de spus.E cu totul dezinteresat în chestiuneaasta. Ca şi stăpînul său, ca şi pri-etenul său Ned, el e holtei. Nu-laşteaptă acasă nici nevastă, nici copii,nici părinţi. Deoarece se află în slujbadomnului profesor, gîndeşte şivorbeşte ca el şi, spre marea lui părerede rău, nu trebuie să vă bizuiţi pe elca să aveţi majoritatea. De faţă sînt

610/1002

numai două persoane: domnul profe-sor, de o parte, şi Ned Land, decealaltă. Acestea fiind zise, prietenulConseil ascultă, şi-i gata să ia note.

Am zîmbit fără să vreau cînd amvăzut în ce măsură îşi nimiceşte Con-seil personalitatea. La drept vorbind,însă, canadianul putea să se bucurecă nu-l are împotriva Iui.

— Atunci, domnule, zise NedLand, fiindcă Conseil nu există, să dis-cutăm numai noi doi. Eu am spus ceam avut de spus şi m-aţi auzit. Carevă este răspunsul?

Eram nevoit să ajung la o con-cluzie şi nu puteam suferi şiretlicurile.

— Prietene Ned, spusei, iată-mirăspunsul: dreptatea şi argumentelemele sînt slabe faţă de ale dumitale.Nu trebuie să ne bizuim pe bunăvoinţacăpitanului Nemo. Ar trebui să fie cutotul neprevăzător ca să ne redea

611/1002

libertatea. Pe de altă parte, pe noi,aceeaşi prevedere ne îndeamnă să fo-losim cel dintîi prilej ca să fugim de peNautilus...

— Bravo, domnule Aronnax! Asteazic şi eu că sînt cuvinte înţelepte.

— Numai că aş vrea să-ţi atragatenţia asupra unui singur lucru: tre-buie ca prilejul să fie serios, trebuie caîntîia noastră încercare de fugă să izb-utească; dacă dă greş cumva, nu maigăsim al doilea prilej, iar căpitanulNemo n-are să ne-o ierte niciodată.

— Asta e cît se poate de drept!răspunse canadianul. Dar e acelaşilucru dacă încercăm să fugim pestedoi ani sau peste două zile. Deci prob-lema rămîne aceeaşi: dacă împre-jurările ne sînt prielnice, trebuie să lefolosim.

612/1002

— Ne-am înţeles! Şi acum te-aşruga să-mi spui, Ned, ce înţelegi prinîmprejurări prielnice?

— De pildă, dacă Nautilus s-arapropia într-o noapte întunecoasă deţărmul european.

— Ai încerca să scapi, înotînd?— Da, dacă ţărmul ar fi de ajuns

de aproape şi dacă vasul ar pluti lasuprafaţa apei; nu, însă, dacă ţărmular fi departe şi vasul la adîncime.

— Şi în cazul acesta?— Atunci aş încerca să pun mîna

pe luntre. Mă pricep s-o conduc. Nesuim în ea, dăm drumul şuruburilor şine ridicăm la suprafaţă, fără ca măcarpilotul, care stă în partea de dinainte avasului, să bage de seamă că amşters-o.

— Bine, Ned! Pîndeşte deci prilejulăsta, dar nu uita că dacă dăm greşsîntem pierduţi.

613/1002

— N-am să uit, domnule Aronnax.— Şi acum, Ned, vrei să ştii tot ce

cred eu despre planul dumitale?— Fireşte, domnule.— Ei bine, îmi închipui — nu spun

nădăjduiesc — îmi închipui că prilejuldespre care vorbeşti n-are să seivească niciodată.

— Şi de ce. mă rog?— Pentru că Nemo ştie prea bine

că vom încerca să ne eliberăm, aşa căva fi cu ochii în patru, mai cu seamăcînd vom ajunge pe lîngă ţărmuleuropean.

— Sînt de aceeaşi părere cu dom-nul! spuse Conseil.

— Vom vedea! se împotrivi NedLand, scuturînd îndîrjit din cap.

— Şi acum, Ned, să ne oprim aici.Nici un cuvînt mai mult. În ziua cîndvei fi gata, dă-ne de veste şi te urmăm.Mă bizui cu totul pe dumneata.

614/1002

Astfel se sfirşi o discuţie care aveasă aibă mai tîrziu urmări dintre celemai grave. Trebuie să arăt acum căfaptele părură să adeverească preve-derile mele, spre marea deznădejde acanadianului. N-avea oare căpitanulNemo încredere în noi sau voia doar săse ferească de numeroasele nave aletuturor naţiunilor, care brăzdauMediterana ?

N-aş putea spune; dar Nautiluspluti aproape tot timpul sub apă şi de-parte de ţărmuri, cînd ridicîndu-se lasuprafaţă, atît cît să se iveascădeasupra valurilor numai cabina pilo-tului, cînd scufundîndu-se la adîncimimari; între Arhipelagul grecesc şi AsiaMică n-am dat de fund nici la două miide metri.

N-aş fi ştiut că trecem pe lîngă in-sula Carpathos, una din Sporade,dacă Nemo nu mi-ar fi arătat cu

615/1002

degetul un punct de pe hartă,amintindu-mi cunoscutul vers al luiVergiliu:

Est în Carpathio Nep-tuni gurgite vates

Coeruleus{19}.Situată între Rodos şi Creta, in-

sula aceasta, numită astăzi Scarpanto,se spune că a fost odinioară sălaşul luiProteu, bătrînul păstor al turmelor luiNeptun. Prin ferestrele salonului n-amputut vedea decît temeliile ei de granit.

A doua zi, 14 februarie, mă hotărîisă-mi petrec cîteva ore studiind peştiidin arhipelag. Nu ştiu însă din ce pri-cină obloanele rămaseră închise.Determinînd poziţia lui Nautilus, băgaide seamă că se îndrepta spre Candia,vechea insulă Creta. În clipa îmbar-cării mele pe Abraham Lincoln, locuit-orii acestei insule se ridicaseră de lamic la mare împotriva despotismului

616/1002

turcesc. Dar ce urmări avusese răs-coala nu puteam şti, şi nici căpitanulNemo, care n-avea nici o legătură cuuscatul, n-ar fi putut să mi-o spună.

De aceea, seara, cînd am rămasnumai noi doi în salon, n-am pomenitnici o vorbă despre răscoală. Dealt-minteri, căpitanul părea tăcut, îngri-jorat. Apoi, împotriva obiceiului, elporunci să se deschidă ambele ob-loane ale salonului şi, mergînd de la ofereastră la alta, cercetă cu atenţieapele. Cu ce scop? Nu puteam ghici;aşa că, văzînd cum stau lucrurile, în-cepui să studiez peştii care mi se peri-ndau prin faţa ochilor. Nu-mi puteamdesprinde privirea de la minunilemărilor cînd, deodată, am fost izbit deo apariţie cu totul neaşteptată.

Din mijlocul apelor se ivi un om,un scufundător, purtînd la cingătoareo pungă de piele. Nu era un trup dus

617/1002

de valuri, ci un om viu care înotavoiniceşte, dispărînd din cînd în cîndca să respire la suprafaţă şiscufundîndu-se apoi din nou.

M-am întors tulburat spre căpit-anul Nemo.

— Un om, un naufragiat! strigaieu. Trebuie să-l salvăm cu orice preţ.

Căpitanul se apropie de fereastră,fără să-mi răspundă. Omul se apropi-ase şi ne privea, cu faţa lipită de geam.

Spre marea mea uimire, căpitanulNemo îi făcu un semn. Scufundătorulîi răspunse mişcîndu-şi mîna, apoi seridică la suprafaţa mării şi nu se maiivi.

— Nu vă neliniştiţi, îmi răspunsecăpitanul. E Nicolai, de la CapulMatapan, poreclit Peştele. E binecun-oscut în toate Cicladele ca un scufun-dător fără pereche! Trăieşte mai multîn apă, unde se simte mai în elementul

618/1002

său decît pe pămînt, umblînd neîn-cetat de la o insulă la alta, pînă laCreta.

— Îl cunoaşteţi, domnule căpitan?— De ce nu, domnule Aronnax?După acest schimb de cuvinte,

căpitanul Nemo se îndreptă spre undulap de lîngă fereastra stînga asalonului. În apropierea acelui dulapse afla un cufăr legat în cercuri de fier,pe al cărui capac era prinsă o placă dearamă cu iniţiala lui Nautilus şi cudeviza: Mobilis în mobile.

Fără să pară stînjenit de faptul cămă aflam acolo, căpitanul deschisedulapul, care semăna cu o casă debani. Înăuntrul lui se aflau numeroaselingouri de aur.

De unde venea metalul acelapreţios, care reprezenta o sumă uriaşă? De unde culesese căpitanul atîtabogăţie şi ce voia să facă cu aurul?

619/1002

Priveam fără să scot un cuvînt.Căpitanul Nemo luă una cîte unabucăţile de metal şi le aşeză cu grijă încufăr, pînă ce îl umplu. Am socotit căpusese acolo peste o mie kilograme deaur, adică cinci milioane de franci.Închizînd cu grijă cufărul, căpitanulscrise pe capac o adresă în greacamodernă, după cît mi-am dat seama.El apăsă apoi pe un buton, al cărui firfăcea legătura cu postul echipajului.Patru oameni intrară îndată în salon şiîmpinseră cu greu cufărul afară. Amauzit apoi cum îl urcau pe scara defier cu ajutorul macaralei. În clipaaceea, căpitanu] Nemo se întoarse spremine:

— Aţi spus ceva, domnule profe-sor? mă întrebă el.

— Nu, nimic, domnule căpitan.— Atunci daţi-mi voie să vă urez

noapte bună! Şi părăsi salonul.

620/1002

Vă închipuiţi cît de nedumerit m-am întors în camera mea. Zadarnic amîncercat să dorm. Căutam să fac olegătură între apariţia scufundătoruluişi cufărul plin de aur. Curînd simţii,după legănarea vasului, că Nautilus seridică la suprafaţă. Urmă un zgomotde paşi pe punte. Am înţeles cădezlegau luntrea şi o lăsau pe apă. Eaizbi o clipă învelişul lui Nautilus, apoise făcu tăcere.

Două ore mai tîrziu, aceleaşi zgo-mote şi aceleaşi tropăituri răsunarădin nou. Luntrea fu ridicată şi potriv-ită în găoacea ei, după care Nautilus sescufundă iar.

Aşadar, milioanele fuseseră trim-ise cuiva. În care punct al continentu-lui? Cui le trimisese căpitanul Nemo?

A doua zi am povestit lui Conseilşi canadianului întîmplările din timpulnopţii care-mi stîrniseră atît de mult

621/1002

curiozitatea. Tovarăşii mei fură la felde nedumeriţi.

— De unde o fi luînd atîteamilioane? se minună canadianul. Laasta nu puteam să dau nici unrăspuns. După dejun m-am dus sălucrez în salon. Mi-am scris însem-nările pînă la cinci seara. Atunci —poate datorită unei stări personale —mi s-a părut că e atît de cald, încît atrebuit să-mi scot haina de byssus. Nuputeam înţelege de unde venea atîtacăldură, căci nu ne aflam la latitudiniînalte. Şi apoi, atîta timp cît Nautilusse afla sub apă, nu puteau avea locschimbări de temperatură. M-am uitatla manometru. Arăta o adîncime de şa-izeci de picioare, pe care călduraatmosferică n-ar fi putut să o atingă.

Am lucrat mai departe, dar căl-dura creştea din ce în ce, devenind denesuferit.

622/1002

«Nu s-o fi aprins ceva pe bordulvasului?» mă întrebai. Tocmai voiamsă ies din salon, cînd intră căpitanulNemo. Se apropie de termometru şi,după ce îl cercetă, se întoarse spremine:

— Patruzeci şi două de grade, ziseel.

— Văd, căpitane, răspunsei eu, şidacă mai creşte căldura, s-a isprăvitcu noi.

— Ei, domnule profesor, călduran-are să mai crească dacă n-o să vremnoi.

— Puteţi s-o micşoraţi cînd vreţi ?— Nu, dar pot să mă îndepărtez de

focarul care o produce.— E un focar în afară?— Fireşte. Plutim într-un curent

de apă clocotită.— E cu putinţă? strigai eu.— Priviţi!

623/1002

Obloanele se dădură în lături şi înfaţa ochilor mei se ivi marea, în între-gime albă. O pîclă de vapori sulfuroşise desfăşura în mijlocul valurilor, careclocoteau ca apa dintr-un cazan. Mi-am sprijinit mîna pe geam, dar era atîtde fierbinte, încît a trebuit să mi-o re-trag numaidecît.

— Unde ne aflăm? am întrebat.— Aproape de insula Santorin,

domnule profesor; mai exact, încanalul care desparte Nea-Kamenni dePalea-Kamenni. Am vrut să vă arătpriveliştea neobişnuită a unei erupţiisubmarine.

— Credeam că a luat sfîrşit form-area acestor noi insule, răspunsei eu.

— Nimic încă n-a luat sfîrşit pemeleagurile astea vulcanice, îmirăspunse căpitanul Nemo, şi globulnostru e veşnic frămîntat aici de focurilăuntrice. După Pliniu şi Cassiodor, în

624/1002

anul nouăsprezece al erei noastre aapărut o insulă nouă, Theia cea sfîntă,chiar în locul pe care s-au format decurînd insuliţele acestea. Apoi ea s-aprăbuşit într-o bună zi sub valuri, casă se ivească din nou în anul şaizeci şinouă şi să se prăbuşească pentru adoua oară. Din vremurile acelea şipînă în zilele noastre activitateaplutonică a fost întreruptă. Dar la 3februarie 1866, o nouă insuliţă, nu-mită insula George, răsări în mijloculunui nor sulfuros lîngă Nea-Kamenni,cu care se uni în a şasea zi a aceleiaşiluni. După 7 zile, la 13 februarie,apăru insuliţa Aphroessa, lăsînd uncanal de 10 metri între ea şi Nea-Ka-menni. Eram în apele acelea cînd s-aprodus fenomenul, aşa că i-am pututobserva toate fazele. InsuliţaAphroessa, de formă rotundă, avea undiametru de 300 de picioare, alcătuită

625/1002

fiind din lavă neagră, sticloasă,amestecată cu bucăţi de feldspat. Însfîrşit, la 10 martie, se ivi lîngă Nea-Kamenni încă o insulă, şi mai mică,numită Reka; de atunci, cele trei in-suliţe, unite laolaltă, formează o sin-gură insulă.

— Şi canalul în care ne aflămacum? întrebai eu.

— Iată-l! răspunse căpitanulNemo, arătîndu-mi o hartă a ar-hipelagului. Vedeţi, am însemnat aicişi insuliţele cele noi.

— Dar canalul se va astupa oarecîndva?

— S-ar putea, domnule Aronnax,fiindcă din 1866 au mai apărut opt in-suliţe de lavă, în faţa portului Sf. Nic-olae de pe Palea-Kamenni. E decilimpede că Nea şi Palea au să se un-ească în curînd. Dacă în mijlocul Paci-ficului insulele sînt formate de

626/1002

infuzori, aici ele iau naştere datorităfenomenelor eruptive. Iată, domnule,ce se petrece sub valuri.

M-am întors spre fereastră.Nautilus nu mai înainta. Căldura de-venise de nesuferit. Marea se colorasedin alb în roşu, datorită unor săruri defier care se aflau acolo din belşug. Cutoate că salonul se închidea ermetic,înăuntru pătrunsese un miros ne-suferit de pucioasă şi zăream flăcăripurpurii, a căror strălucire întunecalumina electrică.

Eram transpirat din cale-afară, măînăbuşeam, simţeam că încep să fierb.Da, simţeam cu adevărat că fierb!

— Nu mai putem rămîne în apaasta clocotită, i-am spus căpitanului.

— Nu, n-ar fi prudent, îmi răspun-se netulburat Nemo. Căpitanul dăduordin şi Nautilus viră, îndepărtîndu-sede cuptorul pe care nu-l putea

627/1002

înfrunta. Un sfert de oră mai tîrziu,respiram deasupra valurilor.

Atunci m-am gîndit că dacă NedLand ar fi ales meleagurile acelea săfugim, n-am fi scăpat cu viaţă dinmarea de foc!

A doua zi, la 16 februarie, Nautilusieşi din bazinul care atinge adîncimide trei mii de metri între Rodos şi Al-exandria şi, trecînd prin faţa insuleiCerigo, părăsi Arhipelagul grecesc,după ce înconjurase Capul Matapan.

Capitolul VII MEDITERANA ÎNPATRUZECI ŞI OPT DE ORE

Mediterana, cea mai albastrădintre mări, împrejmuită de portocali,aloeşi, cactuşi şi pini maritimi,

628/1002

îmbălsămată de parfumul mirţilor,mărginită de munţi măreţi, binecu-vîntată cu un aer limpede şi străveziu,dar frămîntată veşnic de focuriledinăuntrul pămîntului, este un ad-evărat cîmp de bătălie, pe care Plutonşi Neptun se luptă încă pentru îm-părţirea lumii. Pe ţărmurile şi pe apeleei, spunea Michelet, omul se căleştetrăind într-una din cele mai sănătoaseclime de pe faţa pămîntului.

Dar, oricît de frumoasă ar fi fost,n-am putut să arunc decît o privire fu-gară asupra acestei mări, care seîntinde pe o suprafaţă de douămilioane de kilometri pătraţi. Nici decunoştinţele căpitanului Nemo nu m-am putut folosi, pentru că omul acestamisterios nu se arătă deloc în tot tim-pul drumului. Nautilus a mers cu ceamai mare viteză, parcurgînd pe subvalurile mării şase sute de leghe în

629/1002

patruzeci şi opt de ore. Plecaţi dinapropierea ţărmului grecesc în di-mineaţa zilei de 16 februarie, în zori,am trecut prin Strîmtoarea Gibraltar.

Se vedea cît de colo că Mediterana,închisă între ţărmuri de care nu voiasă se apropie, îi era nesuferită căpitan-ului Nemo. Valurile şi vînturile ei îistîrneau prea multe amintiri, dacă nuchiar păreri de rău. Aici nu se puteamişca în voie ca în largul oceanelor şiNautilus se simţea la strîmtoare întremalurile apropiate ale Africii şiEuropei.

Din pricina asta am mers cu oviteză de douăzeci şi cinci de mile peoră. E lesne de înţeles cît de necăjit afost Ned Land, care se văzu silit sălase baltă planurile sale de fugă. Deluntre nu se putea folosi, fiindcă ar fifost tîrîtă de curent cu doisprezecepînă la treisprezece metri pe secundă.

630/1002

Să-l părăseşti pe Nautilus în asemeneaîmprejurări era ca şi cum ai fi vrut săte arunci din mersul unui tren în plinăviteză, încercare deosebit de primej-dioasă. Dealtfel, aparatul nostru nuieşea la suprafaţă decît noaptea, ca să-şi împrospăteze provizia de aer, şi seorienta numai după busolă şi după in-dicatorul de viteză.

N-am văzut deci în Mediteranadecît ceea ce zăreşte călătorul unuitren expres din priveliştea care-i fugepe dinaintea ochilor, adică zărileîndepărtate, fiindcă ceea ce eraaproape de noi se pierdea cu vitezaunui fulger. Totuşi, Conseil şi cu mineam putut privi cîţiva peşti din Mediter-ana, din cei ce se puteau menţine ovreme pe lîngă Nautilus, datorită pu-terii înotătoarelor. Şi dacă n-am fost înstare să urmăresc toate speciilecomune oceanului Atlantic şi Mării

631/1002

Mediterane, aceasta se datoreşte doaruriaşei viteze cu care străbăteaNautilus aceste ape îmbelşugate.

Dintre mamiferele marine, cred căam recunoscut în dreptul Adriaticeivreo doi, trei caşaloţi cu înotătoaredorsale, din genul fizeterelor, cîţivadelfini din genul globicefalilor, specificiMediteranei, avînd partea de dinaintea capului vărgată cu linioare deschise,şi o duzină de foce cu pîntecele alb şiblana neagră, cunoscute sub denu-mirea de călugări şi avînd în adevărînfăţişarea unor călugări dominicani,lungi de vreo trei metri.

La rîndul său, Conseil credea că azărit şi o broască ţestoasă lată de şasepicioare, împodobită cu trei rînduri decreste ascuţite, aşezate de-a lungulspinării. Îmi părea rău că n-am văzutaceastă reptilă, căci, după descrierea

632/1002

lui Conseil, trebuia să fi fost un «luth»,specie rară.

Cît despre zoofite, am putut ad-mira în treacăt un splendid exemplarportocaliu care se agăţase de geamulde la babord; era ca un filament lungce se desfăcea în nenumăraterămurele, terminate la vîrf cu cea maifină dantelă împletită vreodată derivalele păianjenilor. Din păcate n-amputut pescui acel exemplar şi desigurcă n-aş fi putut vedea nici un zoofitmediteranean dacă în seara zilei de 16februarie Nautilus n-ar fi încetinitviteza. Şi iată în ce împrejurări:

Treceam atunci printre Sicilia şicoasta Tunisului, în spaţiul îngustdintre Capul Bon şi Strîmtoarea Mess-ina, unde fundul mării se ridicăaproape dintr-o dată. Aici s-a format oadevărată creastă, deasupra căreiasînt numai 17 metri de apă, în timp ce

633/1002

de-o parte şi de alta a crestei adînci-mea ajunge la 70 de metri. Nautilus afost silit să manevreze cu băgare deseamă, ca să nu se izbească de barierasubmarină. Îi arătai lui Conseil, peharta Mediteranei, locul unde se aflareciful.

— Dacă nu vă e cu supărare,seamănă foarte bine cu un istm careleagă Europa de Africa, observăConseil.

— Da, băiete, îi răspunsei eu, re-ciful închide toată Strîmtoarea Libiei;sondajele lui Smith au dovedit căodinioară continentele erau unite întreCapul Boco şi Capul Furina.

— Aşa cred şi eu, întări Conseil.— Să ştii, adăugai eu, că între

Gibraltar şi Ceuta mai există o barierăasemănătoare care, în timpurile geolo-gice, închidea în întregime Mediterana.

634/1002

— Şi dacă vreo erupţie vulcanicăva ridica într-o bună zi aceste douăbariere deasupra valurilor? întrebăConseil.

— Aşa ceva nu se poate întîmpla,dragul meu. Între timp, Conseil seapucase să studieze liniştit fundulridicat al mării, pe care Nautilus, mer-gînd cu viteză redusă, aproape că îlatingea.

După ce trecu de ridicătura dinstrîmtoarea Libiei, Nautilus îşi reluăviteza obişnuită în apele adînci. Înnoaptea de 16 spre 17 februarie amintrat în al doilea bazin mediteranean,a cărui adîncime maximă atinge treimii de metri. Alunecînd sub impulsulelicei pe planurile lui înclinate.Nautilus se scufundă pînă la ultimelestraturi ale mării.

Aici, în locul minunilor naturale,adîncurile îmi dezvăluiră privelişti

635/1002

tulburătoare şi groaznice. Străbăteamregiunea cea mai bogată în naufragiidin Mediterana. De pe coasta algerianăpînă pe ţărmurile Provenţei,nenumărate nave s-au scufundat,nenumărate corăbii au dispărut!Mediterana nu-i decît un lac în com-paraţie cu Pacificul, dar e un lac cutoane, cu valuri schimbătoare, cîndblajine şi binevoitoare, cînd furioase,frămîntate, răscolite de vînturi,sfărîmînd cele mai puternice corăbii,cu lovituri dese de valuri.

Astfel, în timpul scurtei noastreplimbări la mari adîncimi, am văzutzăcînd pe fund, năpădite de corali saunumai învelite într-o pojghiţă de ru-gină, ancore, tunuri, obuze, bucăţi defier, braţe de elice, părţi de maşini,coşuri sfărîmate, cazane sparte, apoischelete de corăbii, unele drepte, altele

636/1002

răsturnate, plutind între două straturide apă.

Corăbiile acelea scufundate pier-iseră fie ciocnindu-se unele de altele,fie izbindu-se de vreo stîncă de granit.Am văzut unele care căzuseră drept înjos, cu catargele ţepene, cu pînzele şifuniile întărite de ape. Păreau ancorateîntr-o uriaşă radă străină, aşteptîndmomentul plecării. Cînd Nautilus tre-cea printre ele, învăluindu-le în lu-minile sale electrice, corăbiile păreaugata să-l salute, ridicîndu-şi pavil-ioanele şi trimiţîndu-ne numărul lorde ordine! Dar numai tăcerea demoarte stăruia prin acele meleaguriale nenorocirii.

Pe măsură ce ne apropiam deGibraltar, fundul mării era tot mai plinde rămăşiţe înfiorătoare. ŢărmurileAfricii şi ale Europei se strîng unullîngă altul şi, în spaţiul strîmt,

637/1002

ciocnirile sînt foarte dese. Am văzutacolo o mulţime de carene de fier, ru-ini fantastice de vapoare, unele cul-cate, altele în picioare, ca nişte ani-male uriaşe. Unul dintre ele, cu flan-curile deschise, cu coşul strîmb, curoţi din care nu mai rămăsese decîtscheletul, cu cîrma atîrnînd numai deun lanţ de fier, cu inscripţia de pepupa roasă de sărurile marine, avea oînfăţişare cumplită. Cîte vieţi distruseîn naufragiu, cîte victime înecate subvaluri! O mai fi supravieţuit oare vreunmarinar, ca să povestească groaznicanenorocire, sau numai valurile singureau păstrat taina naufragiului?

Nu ştiu de ce îmi trecu prin gîndcă vasul acesta îngropat în mare tre-buie să fie Atlas, dispărut fără urmăde vreo 20 de ani şi de care nu s-a maiauzit niciodată! Ce sinistră istorie s-arputea scrie despre fundul Mediteranei,

638/1002

acest întins cimitir unde atîtea bogăţiis-au pierdut, unde atîtea victime şi-augăsit moartea! În tot acest timp,Nautilus, sprinten şi nepăsător, treceaîn plină viteză prin mijlocul ruinelor.În ziua de 18 februarie, spre ora treidimineaţa, ne aflam în faţa StrîmtoriiGibraltar.

Există acolo doi curenţi: unul su-perior, cunoscut de multă vreme, careaduce apele oceanului în bazinulMediteranei, şi altul, un contra-curent, inferior, a cărui existenţă afost dovedită de curînd pe cale logică.În adevăr, volumul apelor Mediteranei,care sporeşte necontenit datorităvalurilor Atlanticului şi fluviilor pecare le primeşte, ar trebui să creascăan de an, dat fiind că evaporaţia nu eîndestulătoare ca să restabilească ech-ilibrul. Or, fiindcă nu se întîmplă aşa,s-a ajuns la concluzia că trebuie să

639/1002

existe un curent inferior, care prinstrîmtoarea Gibraltar varsă în Atlanticprisosul apelor Mediteranei.

Contracurentul acesta există. Deel s-a folosit Nautilus ca să înaintezecu repeziciune prin strîmtoare. Am în-trezărit o clipă minunatele ruine aleTemplului lui Hercule, scufundat,după spusele lui Pliniu şi Avienus,odată cu insula pe care fusese clădit,şi cîteva minute mai tîrziu pluteam pevalurile Atlanticului.

Capitolul VIII GOLFUL VIGO

Atlanticul! Uriaşă întindere de apăcare acoperă suprafaţa a douăzeci şicinci milioane de mile pătrate, lungăde nouă mii şi avînd o lăţime mijlocie

640/1002

de două mii şapte sute de mile.Întindere de apă deosebit de însem-nată şi totuşi aproape necunoscutăcelor vechi. În afară poate decartaginezi, aceşti olandezi ai anti-chităţii, care în drumurile lor comer-ciale vizitau ţărmurile vestite aleEuropei şi Africii. Ocean ale cărui ţăr-muri cu cotituri paralele cuprinde unperimetru uriaş, udat de cele mai marifluvii din lume: Saint Laurent, Missis-sippi, Amazonul, La Plata, Orinocul,Nigerul, Senegalul, Elba, Loara, Rinul,care îi aduc ape din ţările cele maicivilizate ca şi din ţinuturile cele maisălbatice. Cîmp măreţ, brăzdat fără în-cetare de corăbiile tuturor naţiunilor,adăpostit sub toate pavilioanele dinlume şi străjuit de cele două groaznicecapuri temute de toţi navigatorii:Capul Horn şi Capul Furtunilor!Nautilus îi despica apele cu ascuţişul

641/1002

pintenului său, după ce străbătuse întrei luni şi jumătate aproape zece miide leghe, drum mai lung decît circum-ferinţa pămîntului. Încotro ne duceamacum şi ce ne aştepta în viitor? Dupătrecerea Gibraltarului, Nautilus pornispre larg. Ridicîndu-se la suprafaţă,ne-am putut relua plimbările zilnice pepunte.

M-am urcat îndată însoţit de NedLand şi Conseil. La douăsprezece miledepărtare se zărea Capul Sf. Vin-cenţiu, care formează vîrful sud-vestical Peninsulei spaniole. Vîntul bătea cutărie dinspre sud. Marea, furioasă, neclătina cu putere vasul. Era aproapecu neputinţă să stai pe puntea biciuităîn fiecare clipă de valuri. Am coborît,după ce respirasem cîteva guri de aerproaspăt. Mă retrăsesem în cameramea, în timp ce Conseil se îndreptaspre cabină, cînd Ned Land veni

642/1002

îngrijorat după mine. Goana noastrăprin Mediterana nu-i îngăduise să-şiducă planurile la îndeplinire, de aceeacanadianul abia îşi putea ascundemîhnirea.

După ce închise uşa, el se aşezăprivindu-mă tăcut.

— Dragă Ned, i-am spus, teînţeleg, dar să ştii că n-ai nici o vină.Aşa cum a călătorit pînă acumNautilus, ar fi fost o nebunie să tegîndeşti la fugă!

Ned Land nu-mi răspunse. Numaisprîncenele lui încruntate şi buzelestrînse dovedeau îndîrjirea unei ideifixe.

— Ascultă, Ned, am urmat eu, nutrebuie să deznădăjduieşti.

Mergem de-a lungul coastei por-tugheze. Franţa şi Anglia sînt la doipaşi şi vom găsi uşor un refugiu acolo.Dacă Nautilus s-ar fi îndreptat spre

643/1002

sud, după trecerea Gibraltarului,ducîndu-ne spre regiunile fărăcontinente, ţi-aş împărtăşi îngrijor-area. Dar acum ştim că Nemo nu fugede mările civilizate, şi în cîteva zilecred că ai să poţi încerca să evadezi,fără nici o teamă.

Ned Land mă privi şi mai neclintit,apoi se hotărî să-şi descleşteze gura:

— În seara asta! zise el.Am sărit în picioare. Mărturisesc

că nu eram pregătit pentru o ase-menea veste. Aş fi voit să-i răspundcanadianului, dar îmi pierise graiul.

— Ne-am înţeles să aşteptăm o îm-prejurare prielnică, urmă Ned Land.Acum o avem. Astă-seară vom finumai la cîteva mile de coasta spani-olă. Noaptea e întunecoasă. Vîntul su-flă dinspre larg. Mi-ai dat cuvîn-tul,domnule Aronnax. Mă bizui pedumneata.

644/1002

Pentru că tăceam, canadianul seridică, apropiindu-se de mine:

— Astă-seară la ora nouă, spuseel. L-am înştiinţat şi pe Conseil. La oraaceea, căpitanul Nemo se închide înodaia lui şi se culcă. Nici mecanicii şinici oamenii echipajului nu ne potvedea. Conseil şi cu mine ne vom urcape scara principală. Dumneata, dom-nule Aronnax, vei rămîne ca să aştepţisemnalul nostru în bibliotecă, la doipaşi de noi. Vîslele, catargul şi pînzelesînt în luntre. Am izbutit să pun acoloşi nişte provizii. Mi-am făcut rost şi deo cheie franceză, ca să dau drumulşuruburilor ce ţintuiesc luntrea deNautilus. Aşa că totul e gata. Pe astă-seară, deci!

— Marea e agitată...— E drept, îmi răspunse cana-

dianul, dar trebuie să îndrăznim. Pen-tru libertate trebuie să faci orice.

645/1002

Dealtfel, luntrea e solidă, şi cîteva milecu ajutorul vîntului nu-i mare lucru.Cine ştie dacă mîine nu vom fi la osută de leghe în larg! Dacă împre-jurările ne ajută, între orele zece şi un-sprezece ori punem piciorul pe uscat,ori pierim. Aşadar, cu voia Domnului,pe deseară!

Spunînd acestea, canadianulplecă, lăsîndu-mă buimăcit. Îmi în-chipuisem că, atunci cînd se va iviprilejul de fugă, voi avea vreme să măgîndesc, să ne sfătuim pe îndelete.Acum însă încăpăţînatul meu tovarăşnu-mi îngăduia asta. Şi, la urma ur-mei, ce aş fi putut să-i spun? NedLand avea de-o sută de ori dreptate!împrejurarea aproape că se ivise şi el ofolosea. Puteam oare să-mi calc cuvîn-tul şi să pun în cumpănă viitorul to-varăşilor mei pentru un interes per-sonal? Poate că mîine căpitanul Nemo

646/1002

avea să ne ducă departe de orice ţărm.În clipa aceea, o şuierătură puternicămă încunoştiinţă că rezervoarele s-auumplut şi că Nautilus se scufundă subvalurile Atlanticului.

Am rămas în camera mea, pentrucă nu voiam să mă întîlnesc cu Nemo,în faţa căruia mi-aş fi putut ascundecu greu tulburarea. Am petrecut astfelo zi tristă, frămîntîndu-mă între dor-inţa de a mă vedea liber şi părerea derău că-l părăsesc pe minunatulNautilus, lăsîndu-mi studiile submar-ine neterminate! Să părăsesc astfel«Atlanticul meu», cum îmi plăcea să-ispun, fără să-i cercetez adîncurile,fără să-i fur tainele pe care mi ledezvăluiseră mările Indiilor şi Paci-ficului! Ar însemna să scap din mînăromanul de la primul volum, să-mi în-trerup visul în clipa cea mai frumoasă!Cîte ceasuri grele se scurseră astfel,

647/1002

cînd închipuindu-mi că sînt în afarăde orice primejdie, pe uscat, împreunăcu tovarăşii mei, cînd dorind, îm-potriva voinţei mele, ca vreo întîmplareneaşteptată să împiedice realizareaplanurilor lui Ned Land. De două orim-am dus în salon. Voiam să cercetezbusola. Voiam să ştiu dacă direcţia luiNautilus ne apropia, într-adevăr, saune depărta de ţărm. Dar submarinulplutea încă în apele portughezeîndreptîndu-se spre nord, de-a lungulţărmului. Trebuia deci să mă supun şisă-mi pregătesc fuga. Bagajul nu-miera greu: notele zilnice— şi atît. Mă în-trebam ce va gîndi căpitanul Nemo de-spre fuga noastră, cîte griji, cît rău îiva pricinui ea, poate, şi ce va face dacăo va descoperi sau dacă noi nu vomizbuti! În ce mă priveşte, nu-i găseamnici o vină, dimpotrivă, fusese o gazdăcum nu se poate mai primitoare. Dar

648/1002

nici noi nu puteam fi învinuiţi de nere-cunoştinţă pentru că îl părăseam.Doar nu făcuserăm nici un jurămîntcare să ne lege pentru totdeauna de el.Nemo se bizuise numai pe puterea îm-prejurărilor. Cerinţa lui de-a rămîneveşnic prizonieri pe vas, mărturisită pefaţă, ne îndreptăţea încercările defugă.

Nu-l mai văzusem pe căpitan decînd fuseserăm pe insula Santorin.Aveam să-l mai văd oare înainteaplecării ? Aş fi dorit — dar totodată mătemeam. Căutam să-mi dau seamadacă nu cumva i se aud paşii în cam-era de alături. Nici un zgomot. Camerapărea pustie. Oare se mai afla pe bordomul acesta ciudat? Din noaptea încare luntrea plecase de pe Nautilusîntr-o misiune tainică, mi se schim-baseră oarecum părerile despre căpit-anul Nemo. Eram încredinţat, orice ar

649/1002

fi spus, că tot mai avea anumitelegături cu uscatul. Oare nu-şipărăsea niciodată submarinul? Sescurgeau uneori săptămîni de-a rîndulfără să-l întîlnesc. Ce făcea el în tim-pul acesta? Nu cumva, atunci cînd euîl credeam retras în singurătate, căpit-anul Nemo îndeplinea undeva, de-parte, vreo misiune despre care nuputeam şti nimic?

Mă munceau tot felul de gînduri.Într-o stare ca aceea în care măgăseam, întrebările şi presupunerilevin cu nemiluita. Mă cuprinsese onelinişte groaznică. Ziua părea că nuse mai sfirşeşte. În aşteptare, orele tre-ceau mai încet ca oricînd, parcă înciuda nerăbdării mele. Mi se adusemasa, în cameră, ca de obicei. Ammîncat fără poftă, din pricina gîndur-ilor care mă năpădiseră. La ora şaptem-am ridicat de la masă. O sută

650/1002

douăzeci de minute — le socotisembine — mă mai despărţeau de clipa încare trebuia să-l întîlnesc pe NedLand. Mă simţeam din ce în ce maineliniştit. Pulsul îmi bătea cu putere.Nu mai puteam sta locului. Măplimbam întruna, încercînd să-mi lin-iştesc prin mişcare frămîntările minţii.Teama că am putea pieri în timpulîndrăzneţei noastre încercări de fugănu mă tulbura defel; dar îmi bătea in-ima numai la gîndul că s-ar putea caplanurile să ne fie descoperite înaintede a fugi de pe Nautilus şi că va trebuisă dau ochi cu căpitanul Nemo, mîniossau, şi mai rău, mîhnit de trădareamea.

Voiam să revăd salonul pentru ul-tima oară. Străbătînd coridorul, ajun-sei în muzeul unde petrecusem atîteaore plăcute şi folositoare.

651/1002

Priveam toate bogăţiile, toate co-morile acelea, ca un om aflat în pragulunui surghiun veşnic, al unei plecărifără întoarcere. Minunile naturii, ca-podoperele de artă în mijlocul căroraîmi petrecusem viaţa în ultimul timp,trebuia acum să le părăsesc pentrutotdeauna. Aş fi vrut să mă mai uit odată prin fereastra salonului în apeleAtlanticului, dar obloanele erauînchise ermetic şi o placă de metal mădespărţea de oceanul pe care nu-lcunoşteam încă.

Plimbîndu-mă astfel prin salon,am ajuns lîngă uşa care dădea în cam-era căpitanului. Spre uimirea mea, îmidădui seama că uşa e întredeschisă.Fără voie, m-am tras înapoi. DacăNemo era în cameră, putea să măvadă. Neauzind însă nici un zgomot m-am apropiat din nou. Încăperea eragoală. Am deschis uşa şi am păşit

652/1002

înăuntru. Camera avea aceeaşi în-făţişare aspră, semănînd cu chilia un-ui pustnic. Privirile mi se opriră pecîteva gravuri prinse în perete, pe carela prima vizită nu le observasem. Erauportretele acelor oameni vestiţi, a cărorviaţă a fost o jertfă neîntreruptă în fo-losul unei măreţe idei omeneşti: Kos-ciuzko, eroul care a murit strigînd:«Finis Poloniae!»; Botzaris, Leonida algrecilor moderni; O'Connel, apărătorulIrlandei; Washington, întemeietorulUniunii Americane; Manin, patriotitalian, Lincoln, ucis de glonţul unuipartizan al sclaviei, şi, în sfîrşit,luptătorul pentru dezrobirea negrilor,martirul John Brown, atîrnat în spîn-zurătoare, aşa cum l-a desenat VictorHugo. Ce legătură exista între sufleteleacelea eroice şi sufletul căpitanuluiNemo? Puteam ghici, din colecţia deportrete, taina vieţii lui? Era oare şi el

653/1002

apărătorul popoarelor subjugate, elib-eratorul sclavilor? Luase parte la ul-timele ciocniri politice sau sociale alesecolului nostru?

Deodată, ornicul bătu ora opt.Prima bătaie mă smulse din visuri.Tresării ca şi cum un ochi nevăzut mi-ar fi citit gîndurile cele mai ascunse şifugii afară din cameră. În salon,privirea mi se opri pe busolă. Neîndreptam mereu spre nord. Indic-atorul arăta o viteză potrivită, iarmanometrul o adîncime de aproapeşaizeci de picioare. Împrejurările eraudeci prielnice planurilor canadianului.

M-am reîntors în camera mea, casă îmbrac hainele groase: cizme demare, căciulă de lutru şi cazaca debyssus căptuşită cu piele de focă.Eram gata. Aşteptam. Doar vîjîitulelicei mai tulbura liniştea. Ascultamatent dacă nu cumva se aude vreo

654/1002

larmă de voci care să mă înştiinţeze căNed Land a fost prins pe cînd sepregătea de fugă. Mă năpădise o îngri-jorare de moarte.

La ora nouă fără cîteva minute mi-am lipit urechea de uşa camerei căpit-anului. Nici un zgomot. Am ieşit dincamera mea şi m-am întors în salonulpustiu, cufundat în întuneric.

Am deschis uşa care dădea în bib-liotecă. Aceeaşi întunecime, aceeaşisingurătate. M-am aşezat lîngă uşadinspre scara centrală, hotărît săaştept acolo semnalul lui Ned Land. Înclipa aceea, vîjîitul elicei începu săslăbească, apoi se opri cu totul. De ceîşi schimbase oare Nautilus mersul?Oprirea va înlesni sau va zădărniciplanurile lui Ned Land? N-aş fi pututspune. Tăcerea era atît de adîncă, încîtîmi auzeam bătăile inimii. Deodatăsimţii o zguduitură uşoară. Am înţeles

655/1002

că Nautilus s-a oprit pe fundul ocean-ului şi asta îmi mări îngrijorarea. Sem-nalul canadianului întîrzia. Măsimţeam îndemnat să-l caut pe NedLand şi să-l conving să-şi amîne încer-carea, îmi dădeam seama că nu mainavigam în condiţiile obişnuite... Înclipa aceea uşa salonului se deschiseşi apăru căpitanul Nemo.

— Ah, domnule profesor, mi se ad-resă el prieteneşte, vă căutam. Cun-oaşteţi istoria Spaniei?

Chiar dacă cineva ar fi cunoscutpe de rost istoria patriei sale, fiind atîtde buimăcit şi de tulburat cum erameu în clipa aceea, sînt sigur că nu şi-arfi amintit o iotă măcar.

— Ei, domnule profesor, repetăcăpitanul Nemo, aţi auzit ce v-am în-trebat? Cunoaşteţi istoria Spaniei?

— Foarte puţin, bîiguii eu.

656/1002

— Aşa sînt savanţii, spuse căpit-anul, nu ştiu şi pace! Atunci luaţi loc,adăugă el. Să vă povestesc un episodcurios din istoria acestei ţări.

Căpitanul se întinse pe divan şieu, vrînd, nevrînd, mă aşezai lîngă el,în semiîntuneric.

— Domnule profesor, îmi spuse el,vă rog să mă ascultaţi cu atenţie.Povestirea are să vă intereseze dintr-un anumit punct de vedere, pentru cărăspunde unei probleme pe care sîntsigur că n-aţi putut-o rezolva.

— Vă ascult, domnule căpitan, zi-sei eu, neştiind unde vrea să ajungă şiîntrebîndu-mă dacă ceea ce voia să-mipovestească avea vreo legătură cu pla-nurile noastre de fugă.

— Domnule profesor, începucăpitanul Nemo, cu voia dum-neavoastră o să ne reîntoarcem la anul1702. Ştiţi prea bine că în epoca aceea

657/1002

regele Ludovic al XIV-lea, crezînd că-idestul să facă un gest de despot ca săvîre Pirineii în pămînt, i-a silit pespanioli să-l recunoască drept rege peducele de Anjou, nepotul său. Ducele,care a domnit sub numele de Filip alV-lea, a avut duşmani puternici înafară. Într-adevăr, cu un an înainte,casele regale ale Olandei, Austriei şiAngliei încheiaseră un tratat de alianţăla Haga, cu scopul de a-i răpi lui Filipal V-lea coroana Spaniei, ca să o punăpe capul unui arhiduce numit,dinainte, Carol al III-lea.

Filip trebuia deci să ţină pieptcoaliţiei. Dar n-avea aproape delocsoldaţi şi nici marinari. Bani ar fi avut,dacă navele spaniole, încărcate cu aurşi argint din America, ar fi pututrăzbate pînă la porturi. Deci, spresfîrşitul lui 1702, se aştepta un convoibogat. Dar fiindcă marina puterilor

658/1002

coalizate străbătea Atlanticul în lungşi în lat, paza convoiului trebuiafăcută de Franţa, care trimisese înacest scop o flotă de douăzeci şi trei devase, comandată de amiralul Château-Renaud.

Convoiul era aşteptat să soseascăla Cadix, cînd amiralul, aflînd că flotaengleză stă la pîndă prin meleagurileacelea, se hotărî să debarce într-unport francez.

Comandanţii spanioli ai convoiuluise ridicară împotriva acestei hotărîri.Ei ţineau morţiş să debarce într-unport spaniol şi, fiindcă nu se putea laCadix, cerură să fie duşi în GolfulVigo, situat pe coasta nord-vestică aSpaniei, care nu era blocată. AmiralulChâteau-Renaud se supuse, într-oclipă de slăbiciune, cererii lor, şicorăbiile intrară în Golful Vigo. Dinnenorocire, golful formează o radă

659/1002

deschisă, care nu poate fi apărată înnici un fel. Corăbiile trebuiau deci săfie descărcate înainte de sosirea floteiinamice şi ar fi fost timp de ajuns pen-tru aceasta, dacă nu s-ar fi ivit penegîndite o ceartă nenorocită iscatădin rivalitate. Urmăriţi înlănţuireafaptelor? mă întrebă căpitanul Nemo.

— Da, îi răspunsei neştiind încăunde voia să ajungă cu lecţia lui deistorie.

— Atunci să vă povestesc mai de-parte. Iată ce s-a întîmplat: negustoriidin Cadix aveau privilegiul ca săprimească numai ei mărfurile adusedin Indiile occidentale. Deci, a debarcaaurul corăbiilor în Golful Vigo, în-semna să le încalci privilegiul. Aşa căse plînseră la Madrid şi obţinură de lanechibzuitul Filip al V-lea hotărîrea caîntreg convoiul, cu mărfuri cu tot, sărămînă sechestrat în rada de la Vigo,

660/1002

pînă cînd flotele duşmane se vordepărta.

În timp ce se lua hotărîrea asta, la22 octombrie 1702, vasele englezesosiră în Golful Vigo. AmiralulChâteau-Renaud se luptă vitejeşte, cutoate că avea mai puţine forţe. Darcînd văzu că bogăţiile convoiului sîntpe cale să cadă în mîna duşmanului,el dădu foc şi găuri corăbiile, care sescufundară împreună cu comorile loruriaşe.

Căpitanul Nemo se opri. Mărtur-isesc că încă nu vedeam în ce măsurăputea să mă privească povestirea asta.

— Şi apoi? îl întrebai.— Ei bine, domnule Aronnax, ne

aflăm în Golful Vigo şi dacă vreţi,puteţi să-i pătrundeţi tainele.

Căpitanul se ridică şi mă îndemnăsă-l urmez. Avusesem vreme să-mi vinîn fire. Salonul era întunecat, dar prin

661/1002

ferestrele străvezii sclipeau valurile.Am privit afară. În jurul lui Nautilus,pe o întindere de o jumătate de milă,razele electrice luminau apa. Fundulnisipos era neted şi curat. Oameniiechipajului, în costume de scafandri,se străduiau să deşerte mai multe but-oaie putrezite şi lăzi sparte carezăceau în mijlocul unor resturi denave înnegrite de vreme. Din butoaieleşi lăzile acelea se rostogoleau bucăţide aur şi argint, cascade de pietrepreţioase şi juvaeruri, acoperind ni-sipul. Oamenii încărcaţi cu preţioasalor pradă urcau pe bordul lui Nautilusşi se reîntorceau apoi ca să reînceapănesfîrşitul pescuit de aur şi argint.Înţelesei. Aici avusese loc bătălia din22 octombrie 1702. Chiar în loculacesta se scufundaseră corăbiile cuîncărcătura lor aşteptată de guvernulspaniol. Aici venea căpitanul Nemo să

662/1002

încaseze, după trebuinţă, milioanelecu care îşi încărca vasul. Pentru el, şinumai pentru el, trimisese Americametalele ei preţioase. El era singurulmoştenitor direct al comorilor smulsede la incaşii învinşi de FernandoCortez.

— V-aţi închipuit, domnule profe-sor, că marea ar putea ascunde atîteabogăţii ? mă întrebă el zîmbind.

— Ştiam că argintul care se află înmări este socotit la două milioane detone.

— Fără îndoială; dar ca să extragiargintul acesta, cheltuielile ar întrececîştigul. Aici nu fac decît să culeg ceeace oamenii au pierdut; şi nu numai înGolful Vigo, ci şi în mii de alte locuriunde s-au petrecut naufragii şi caresînt notate pe harta mea submarină.Acum înţelegeţi de ce sînt miliardar?

663/1002

— Înţeleg, domnule căpitan. Daţi-mi voie cu toate astea să vă spun că,exploatînd Golful Vigo, n-aţi făcutaltceva decît să o luaţi înainte uneialte societăţi.

— Nu vă înţeleg...— Există o societate care a obţinut

de la guvernul spaniol privilegiul de acăuta corăbiile înecate. Acţionarii sîntmomiţi de cîştigurile nemaipomenitecare îi aşteaptă, fiindcă valoarea co-morilor nautragiate este preţuită lacinci sute de milioane.

— Cinci sute de milioane! Nemosurîse. Au fost, dar nu mai sînt.

— Într-adevăr! îi răspunsei. Ar fibine să se milostivească cineva cuacţionarii şi să-i înştiinţeze. Dar te po-meneşti că au să se şi supere pe celcare îi va înştiinţa, fiindcă, de obicei,jucătorilor le pare mai rău cînd îşipierd speranţele nesăbuite, decît

664/1002

atunci cînd îşi pierd banii. La urmaurmei, îi plîng mai puţin pe acţionaridecît pe miile de nenorociţi cărorabogăţiile astea le-ar folosi cu adevărat.Aşa, ele rămîn pierdute pentru tot-deauna. Înainte încă de a termina, amsimţit că vorbele mele îl răniseră pecăpitanul Nemo.

— Pierdute! spuse el, cu în-flăcărare. Credeţi că bogăţiile asteasînt pierdute, dacă le culeg eu? Credeţică pentru mine le adun? Cine văspune că nu le folosesc cum trebuie?Vă închipuiţi că nu ştiu că sînt pelume fiinţe care suferă, popoareasuprite, nenorociţi de ajutat, victimede răzbunat? Nu pricepeţi?....

Căpitanul Nemo se opri deodată.Poate îi părea rău că-mi spusese preamulte. Dar eu ghicisem. Orice motivel-ar fi împins să-şi caute libertatea înfundul mărilor, el rămăsese înainte de

665/1002

toate om! Înţelegeam acum cui trim-isese milioanele, cînd Nautilus trecuseprin apele Cretei răsculate!

Capitolul IX UN CONTINENTDISPĂRUT

A doua zi, în dimineaţa de 19 feb-ruarie, canadianul intră în cameramea. Eram sigur că o să vină. Aşacum mă aşteptam, părea foartedezamăgit.

— Ce mai spuneţi? mă întrebă el.— Ce să mai spun, Ned! Soarta

ne-a fost potrivnică ieri.— Da! A trebuit ca tocmai în clipa

cînd voiam să fugim, blestematul decăpitan să oprească vasul!

666/1002

— Da, Ned, a avut treabă cubancherul lui.

— Cu bancherul ?— Cu banca, mai bine-zis. Vreau

să spun, cu oceanul ăsta, în carebogăţiile lui stau mai la adăpost decîtîn tezaurul unui stat.

I-am povestit apoi canadianuluiîntîmplările din ajun, nutrind speranţacă am să-l înduplec să nu-lpărăsească pe căpitanul Nemo. Darpovestirea mea stîrni din partea luiNed numai părerea de rău că n-a pu-tut face pe socoteala lui o plimbareprin locurile unde s-a desfăşurat luptade la Vigo.

— În sfîrşit, încheie el, nu-i încătotul pierdut! N-am nimerit-o acum,dar altă dată o să izbutim, şi chiar lanoapte, dacă trebuie...

— Ce direcţie are Nautilus.? l-amîntrebat.

667/1002

— Habar n-am, răspunse Ned.— La amiază o să cercetăm harta.Canadianul plecă să-l întîlnească

pe Conseil, iar eu mă îmbrăcai şi intraiîn salon. Busola îmi dădu de gîndit.Nautilus se îndrepta spre sud-sud-est.Întorsesem spatele Europei.

Am aşteptat cu oarecare nerăb-dare să fie însemnat pe hartă punctulîn care ne aflam. Aproape de ora un-sprezece şi jumătate, rezervoarele segoliră şi aparatul nostru urcă lasuprafaţa apei. Am alergat pe punte.Ned Land mi-o luase înainte.

Uscatul nu se mai vedea deloc.Jur împrejurul nostru lucea numaiîntinderea nemărginită a apelor. Laorizont se zăreau cîteva pînze. Eraufără îndoială nişte corăbii ce seîndreptau spre Capul San Roque încăutarea vînturilor prielnice, care să lepoarte dincolo de Capul Bunei

668/1002

Speranţe. Cerul se înnorase; în aerplutea furtuna.

Spumegînd de furie, Ned încercasă străpungă cu privirea zărileînceţoşate. Mai nădăjduia încă săvadă, dincolo de pîcle, ţărmul atît dedorit.

La amiază, soarele se mai ivi oclipă. Secundul folosi înseninareaaceasta ca să-i măsoare înălţimea.Apoi, pentru că marea devenea din ceîn ce mai furioasă, am părăsit puntea,iar capacul a fost închis. O oră maitîrziu, cercetînd harta, am văzut căpoziţia lui Nautilus era însemnată la16°17' longitudine şi 33°22' latitudine,adică la o sută cincizeci de leghe decoasta cea mai apropiată. Nici gînd sămai putem fugi! Şi e lesne de închipuitfuria canadianului cînd i-am lămuritsituaţia.... În ce mă priveşte, nu preaeram supărat. Parcă mi se luase o

669/1002

greutate de pe inimă. De aceea,simţindu-mă oarecum liniştit, mi-amreînceput lucrările obişnuite.

Pe la unsprezece noaptea, căpit-anul Nemo veni pe neaşteptate să măvadă. Mai întîi mă întrebă prieteneştedacă nu mă simt ostenit după vegheadin noaptea trecută, l-am răspuns căsînt destul de odihnit.

— Atunci, domnule Aronnax, amsă vă propun o plimbare neobişnuită.

— Vă ascult, domnule căpitan.— N-aţi vizitat fundurile mărilor

decît ziua şi la lumina soarelui. Ce aţispune să le vedeţi noaptea, peîntuneric?

— Aş fi încîntat.— Vă spun însă dinainte că va fi o

plimbare obositoare. Vom umbla multşi va trebui să urcăm un munte. Dru-murile nu prea sînt bine întreţinute.

670/1002

— Ceea ce-mi spuneţi, domnulecăpitan, îmi stîrneşte şi mai mult curi-ozitatea. Sînt gata să vă urmez.

— Atunci, domnule profesor, să neîmbrăcăm costumele de scafandri!

Cînd am ajuns în vestiar, amvăzut că nici unul dintre tovarăşii meisau dintre oamenii echipajului nuavea i să ne întovărăşească. CăpitanulNemo nu pomeni nici un cuvînt despreNed sau despre Conseil. În cîtevaclipe, ne-am îmbrăcat costumele şi nis-au pus pe spate rezervoarele încăr-cate din plin. M-a mirat însă faptul cănu ni se pregătiseră lămpile electrice.Am atras atenţia căpitanului asupraacestui lucru.

— Nu ne-ar fi de nici un folos, îmirăspunse el.

Am crezut că nu auzisem bine, darn-am putut să-i mai spun încă o dată,pentru că Nemo îşi şi pusese pe cap

671/1002

casca de metal. După ce mi-am închei-at costumul, am simţit că mi se puneîn mînă un baston de fier, şi cîtevaclipe mai tîrziu păşii pe fundul At-lanticului, la o adîncime de trei sutede metri.

Se apropia miezul nopţii. Apeleerau învăluite într-un întuneric denepătruns, dar căpitanul Nemo îmiarăta în depărtare un punct roşiatic,un fel de flacără, strălucind la vreodouă mile de Nautilus. Ce era foculacela, din ce şi cum se iscase în mij-locul apelor, ce materii îl alimentau, n-aş fi putut spune. În orice caz, ne lu-mina destul de slab, e drept, dar m-am obişnuit cu întunericul acela ciud-at şi am înţeles de ce nu era nevoie deaparatele Ruhmkorff.

Mergeam alături de căpitanulNemo spre focul din zare. Fundulneted urca pe nesimţite. Înaintam cu

672/1002

paşi mari, ajutîndu-ne de bastoane.Dar drumul nostru era anevoios, căcideseori ni se înfundau picioarele într-un soi de mîl amestecat cu alge şipresărat cu pietre lunecoase. În timpce înaintam, auzii deodată un fel deţîrîit deasupra capului. Zgomotul semărea din timp în timp, semănînd cuo pîrîitură neîntreruptă. Am înţelescine îl făcea: era ploaia care cădea cuviolenţă, izbind valurile. Fără să vreau,mi-a trecut prin minte că o să fiu mui-at pînă la piele de apă, în mijloculapei! M-a pufnit rîsul la ideea astacaraghioasă. Dar, la drept vorbind,sub hainele groase de scafandru nu semai simte apa şi te poţi foarte binecrede în mijlocul unei atmosfere cevamai dense decît atmosfera terestră —şi atîta tot.

După o jumătate de oră de mers,pămîntul deveni pietros. Meduzele,

673/1002

crustaceii microscopici şi penatulele îlluminau uşor cu lucirea lor fosfores-centă. Zăream movile de pietre acoper-ite cu milioane de zoofite şi tufe dealge. Piciorul îmi aluneca întruna pecovorul acela vîscos de iarbă de mareşi aş fi căzut de mai multe ori dacă n-aş fi avut bastonul de fier. Întorcîndu-mă, vedeam cum lucea în depărtarefarul de pe Nautilus.

Movilele de pietre despre care amamintit erau aşezate pe fundul ocean-ului cu o anumită regularitate, şi astami se păru de neînţeles. Zăreambrazde enorme pierzîndu-se în în-tunericul unei depărtări nesfîrşite. M-au uimit şi alte lucruri, la fel de ciud-ate, pe care nu le puteam înţelege. Mise părea că tălpile mele greoaie, deplumb, strivesc un strat de osemintecare pîrîiau, sfărîmîndu-se. Ce eraoare valea aceasta întinsă de-a lungul

674/1002

căreia ne purtau paşii? Aş fi vrut să-lîntreb pe căpitan, dar nu pricepeamîncă vorbirea prin semne, folosită de elşi de tovarăşii săi atunci cînd segăseau pe fundul apelor. Între timp,lumina roşiatică spre care neîndreptam creştea, înflăcărînd orizon-tul. Vatra aceasta din mijlocul apelorîmi stîrnea grozav curiozitatea. Să fifost vreo manifestare electrică? Aveamde-a face cu un fenomen natural,necunoscut încă de savanţi? Nucumva — îmi dădu deodată prin minte— era la mijloc tot mîna omului? Eaaţîţase focul? Te pomeneşti că voiîntîlni în fundul apelor tovarăşi sauprieteni de-ai căpitanului Nemo, trăindaceeaşi viaţă ciudată ca şi el. Poate căNemo se ducea să-i vadă. Poate căacolo se afla o întreagă colonie de exil-aţi, sătui de ticăloşiile de pe pămînt,care căutaseră şi găsiseră libertatea în

675/1002

adîncurile oceanului. Tot felul de idei,una mai năstruşnică decît alta, îmitreceau prin minte. Mă găseam într-oasemenea stare sufletească încît, fer-mecat de minunile ce mi se perindaumereu pe dinaintea ochilor, nu m-aş fimirat deloc dacă aş fi descoperit înfundul oceanului unul din oraşelesubmarine visate de căpitanul Nemo!

Drumul nostru se făcea din ce înce mai luminos. O lumină albicioasăîşi împrăştia razele din vîrful unuimunte înalt de vreo opt sute de pi-cioare. Dar ceea ce zăream nu eradecît răsfrîngerea luminii aceleia încristalul straturilor de apă. Focarul lu-minos se afla de cealaltă parte amuntelui..

Căpitanul Nemo înainta fărăşovăire prin labirintul pietros carebrăzda fundul Atlanticului. El cun-oştea bine drumul acesta întunecat.

676/1002

Fără îndoială că îl străbătuse de multeori şi nu se putea rătăci. Îl urmam cuo încredere oarbă. Îmi părea un geniual mărilor, şi, cînd mi-o lua înainte, îiadmiram statura înaltă profilîndu-sepe fundul luminos al zării.

Pe la unu noaptea ne apropiarămde primele povîrnişuri ale muntelui.Dar, ca să ajungem la ele, mai aveamde străbătut potecile încîlcite ale unuidesiş uriaş.

Da! Un desiş de copaci morţi, des-frunziţi, fără sevă, copaci mineralizaţisub acţiunea apelor, străjuiţi ici şi colode pini gigantici. Părea o mină de căr-buni, încă în picioare, ţinîndu-se curădăcinile de pămîntul prăbuşit, curamurile desenîndu-se ca o dantelă dehîrtie neagră pe fundul apelor.Închipuiţi-vă o pădure din Hartzcăţărată pe coasta unui munte, dar opădure înecată. Printre potecile ei

677/1002

pline de alge şi fucuşi, mişuna o între-agă lume de crustacei. Înaintamurcîndu-ne pe stînci, sărind pestetrunchiuri răsturnate, rupînd lianelede mare ce se legănau de la un arborela altul, înspăimîntînd peştii carezburau din creangă în creangă. Îmiurmam neobosita călăuză încîntat,aproape fără să mai simt oboseala.

Cum să descriu o asemenea priv-elişte? Cum să înfăţişez pădurea şistîncile înecate în întunecimile săl-batice din adîncuri, deasupra cărorapîlpîiau lumini roşiatice, crescînd înoglindirea apelor! Urcam pe stînci carese prăvăleau în urma noastră, rostogolindu-se în mormane uriaşe, cu un zgo-mot de tunet. De o parte şi de alta seadînceau luminişuri largi, părînd a fifăcute de mîna omului, şi uneori măaşteptam să-mi iasă înainte, fără de

678/1002

veste, vreun locuitor al ţinuturilorsubmarine.

Dar căpitanul Nemo înaintamereu. Nevoind să rămîn în urmă, măsileam să merg aproape de el. Ba-stonul mă ajuta foarte mult. Un pasgreşit ar fi fost primejdios pe potecileacelea mărginite de prăpăstii; darmergeam cu încredere şi hotărîre, fărăsă simt ameţeala. Uneori săream pestevreo spărtură atît de adîncă, încît,dacă aş fi întîlnit-o pe uscat, în mijloc-ul gheţurilor, n-aş fi îndrăznit nici înruptul capului să o trec; alteori mă în-cumetam să păşesc pe deasupraprăpăstiilor, peste trunchiuri de copaciprăbuşiţi. Nu mă uitam pe unde calc,fiindcă n-aveam ochi decît ca să admirfrumuseţile sălbatice ale locurilor princare treceam. Colo, stînci măreţe,plecîndu-se spre temeliile lor tăiateneregulat, păreau că sfidează legile

679/1002

echilibrului. Dintre genunchii de pi-atră le ţîşneau, ca sub o presiune ne-maipomenită, arborii care le sprijineauşi care, la rîndul lor, se sprijineau pestînci. Dincolo, turnuri ridicate denatură, cu metereze în vîrfuri, se în-clinau pînă la un unghi pe care legilegravitaţiei nu le-ar fi încuviinţat pe us-cat. Simţeam eu însumi diferenţa pri-cinuită de densitatea puternică a apei,cînd, cu toate hainele mele grele,casca de aramă şi tălpile de metal, măcăţăram pe povîrnişuri neînchipuit deabrupte, trecîndu-le, ca să zic aşa, cuuşurinţa unei capre negre! Îmi daubine seama că ceea ce povestesc nupoate fi crezut. Dar întîmplărileacestea au numai o aparenţă deneadevăr, ele sînt de fapt reale, denecontestat. N-a fost un vis. Am simţitşi am văzut totul cu propriii mei ochi.

680/1002

După două ore de la plecarea depe Nautilus, străbătusem zona împă-durită şi vedeam înălţîndu-se la o sutăde picioare deasupra capetelor noastrepiscul întunecat al muntelui,profilîndu-se în lumina strălucitoare apovîrnişului din partea cealaltă. Ici-colo se înşirau cîţiva copăcei împietriţi,formînd zig-zaguri ameninţătoare.Peştii se înălţau în cîrduri la trecereanoastră, ca nişte păsări întîlnite peneaşteptate în stuf. În coasta munteluise deschideau scorburi de nepătruns,peşteri adînci, grote îmunecoase înfundul cărora auzeam cum se mişcăvietăţi înfricoşătoare. Îmi îngheţasîngele în vine de cîte ori zăream vreoantenă uriaşă barîndu-mi drumul sauvreun cleşte înspăimîntătorînchizîndu-se cu zgomot în întunericulgrotelor! În mijlocul întunericuluistrăluceau mii de puncte luminoase:

681/1002

erau ochii crustaceilor gigantici, pitiţiîn ascunzătorile lor, ai homarilor carese înălţau ca nişte lăncieri, mişcîndu-şi cleştii cu zgomot, ca şi cum s-ar ficiocnit două săbii, erau ochii crabiloruriaşi care stăteau proptiţi ca tunurilepe afeturi şi ai caracatiţelor groaznicecare-şi încolăceau tentaculele ca unmărăciniş de şerpi vii. În ce lume ne-firească şi necunoscută mă aflam? Dince ordin făceau parte articulateleacelea, care se serveau de stînci ca deo a doua carapace? Unde găsisenatura taina vieţii lor vegetative şi decîte secole trăiau ele astfel, în apelecele mai adînci ale oceanului?

Dar nu era timp de stat. CăpitanulNemo, obişnuit cu vietăţile aceleafioroase, nici nu se mai uita la ele.Ajunsesem la primul podiş, unde măaşteptau alte minunăţii. Acolo se zăr-eau ruini pitoreşti care tară îndoială

682/1002

că fuseseră făcute, cîndva, de mînaomului. Printre mormanele de pietrese desluşeau forme nelămurite decastele şi de temple, înveşmîntate dezoofite înflorite, construcţii pe care, înlipsa iederii, algele şi fucuşii le acoper-eau ca nişte mantii vegetale.

Ce fusese oare partea aceasta aglobului, prăbuşită de cataclisme?Cine aşezase stîncile şi pietrele ca penişte temple din timpuri preistorice?Unde mă aflam şi încotro mă tîra voiacăpitanului Nemo?

Aş fi vrut să-l întreb, dar fiindcănu puteam, l-am oprit, apucîndu-l debraţ. El clătină capul şi-mi arătă ul-timul pisc al muntelui, ca şi cum ar fivoit să-mi spună:

— Haide! Haide înainte!L-am urmat cu o ultimă sforţare şi

îndată am ajuns pe piscul care se

683/1002

înălţa cu vreo zece metri deasupragrămezilor de stînci.

Am privit povîrnişul pe care-l urc-asem. Muntele se ridica numai cuşapte-opt sute de picioare deasupravăii, dar pe cealaltă parte, unde funduloceanului era mult mai adînc,povîrnişul atingea de două oriînălţimea aceasta. În faţa ochilor meise întindea, pînă departe, un cîmplarg, învăluit într-o lumină orbitoare.Mi-am dat seama că muntele pe carene aflam era un vulcan.

Cu cincizeci de metri mai jos depisc, în mijlocul unei ploi de pietre şide zgură, un crater uriaş vărsapuhoaie de lavă, care se împrăştiau încascade de foc în sînul apelor. Astfel,vulcanul, ca o faclă uriaşă, luminacîmpul pînă în străfundurile zării.

Am spus despre craterul submarincă zvîrlea lavă şi nu flăcări, pentru că

684/1002

flăcările au nevoie de oxigenul din aerşi nu se pot aprinde în apă; dar riurilede lavă pot să se înfierbînte pînă laroşu, să învingă în luptă apa şi s-o va-porizeze apoi la atingerea ei. Curenţirepezi purtau gazele care se împrăş-tiau, iar puhoaiele de lavă alunecaupînă la poalele muntelui, semănînd curevărsările Vezuviului pe un alt Torredel Greco.

Acolo, sub ochii mei, se iveau ru-inele unui oraş — distrus, năruit, cuacoperişurile prăvălite, cu templeleprăbuşite, cu arcadele desfăcute, cucoloanele dărîmate la pămînt — ruineîn care se mai simţeau încă proporţiilearmonioase ale unui gen de arhitec-tură toscană. Mai departe se zăreaurămăşiţele unui apeduct uriaş; apoi,înălţimile năclăite ale unei acropole alecărei forme aminteau de Parthenon;ici, urmele unui chei, ca şi cum vreun

685/1002

port antic ar fi adăpostit odinioară, laţărmurile unui ocean dispărut,corăbiile comerciale şi triremele derăzboi; dincolo, crestele prelungi aleunor ziduri năruite, străzi largi, pustii,un întreg Pompei îngropat sub apă, pecare căpitanul Nemo îl reînvia în faţaochilor mei!

Unde mă aflam? Unde mă aflam?Voiam să ştiu cu orice preţ, voiam săvorbesc, voiam să-mi smulg casca dearamă care îmi acoperea capul.

Dar căpitanul Nemo, venind spremine, mă opri cu un semn. Apoi ridicăde jos o piatră cretoasă, şi,apropiindu-se de o stîncă de bazalt ne-gru, scrise un singur cuvînt:

ATLANTIDAM-am luminat dintr-o dată! Atlan-

tida, vechea Meropidă despre carevorbeşte Teopomp, Atlantida luiPlaton, continentul acesta în a cărui

686/1002

existenţă Origen, Porphir, Jamblique,d'Anville, Malte-Brun şi Humboldt nucredeau, socotindu-i dispariţia drept olegendă, continentul acesta în a căruiexistenţă au crezut Possidonius,Pliniu, Amian-Marcellinus, Tertulian,Engel, Sherer, Tournefort, Buffon şid'Avezac se afla înaintea ochilor meicu mărturia de nezdruncinat a cata-strofei sale! Acesta era deci ţinutulînghiţit de ocean, care existase înafara Europei, Asiei şi Libiei, dincolode Coloanele lui Hercule, unde trăiaputernica seminţie a atlanţilor, îm-potriva cărora au purtat grecii vechicele dintîi războaie!

Platon însuşi este istoricul care, înscrierile sale. a depus drept mărturiiunele fapte din timpurile acelea eroice.Iar dialogul dintre Timeu şi Critias, încare Platon aminteşte de Atlantida, i-afost inspirat, ca să zic aşa, de poetul şi

687/1002

legiuitorul Solon. Într-o zi, Solonstătea la sfat cu cîţiva bătrîni înţelepţidin Sais, oraş care încă de pe atunciavea o vechime de opt sute de ani,după cum arătau analele săpate pepereţii sacri ai templelor. Unul dintrebătrînii aceia povesti istoria unui altoraş, cu o mie de ani mai vechi decîtSais. Această primă cetate ateniană,veche de cînd lumea, fusese cucerită şidistrusă în bună parte de către atlanţi.Atlanţii, povestea bătrînul din Sais,trăiseră pe un continent uriaş, maimare decît Africa şi Asia luate laolaltăşi care se întindea pe un pămîntcuprins între 12° şi 14° latitudine nor-dică! Ei stăpîneau pînă şi Egiptul şivoiau să cucerească cetăţile greceşti,dar au fost siliţi să dea înapoi în faţaîmpotrivirii înverşunate a elinilor. Sescurseră veacuri. Veni apoi un catac-lism cu potop şi cutremure de pămînt.

688/1002

O zi şi o noapte au fost de ajuns ca sădispară de pe faţa pămîntului întreagaAtlantida, ale cărei piscuri înalte,Madera, Azorele, Canarele şi insuleleCapului Verde, mai răsar încădeasupra apelor.

Inscripţia căpitanului Nemo îmiadusese în minte toate amintirileacestea istorice. Aşadar, mînat de ceamai ciudată întîmplare, păşeam pe un-ul din munţii continentului scufundat,pipăiam cu mîinilc ruinele acelea vechide mii de veacuri, din vremea erelorgeologice! Călcam chiar pe locuri princare trecuseră contemporanii primuluiom! Striveam sub tălpile mele grelescheletele animalelor preistorice pecare arborii, acum pietrificaţi, le adă-postiseră odinioară la umbra frunzişu-lui lor!

Ah! De ce n-aveam vreme deajuns! As fi voit să cobor povîrnişurile

689/1002

repezi ale muntelui, să cutreier totcontinentul acela uriaş, care fără în-doială lega Africa de America, şi săcercetez marile oraşe clădite înainteapotopului. Poate că acolo, sub ochiimei, se înălţase de mult cetateaMakhimos cea războinică, sau cucer-nica Eusebes, ai căror locuitori uriaşitrăiau secole întregi şi aveau destulăputere ca să ridice lespezile enormecare şi acum mai rezistau apelor.Poate că, într-o zi, vreo nouă erupţieva aduce iar la suprafaţa valurilor ru-inele scufundate, în regiunea aceastaoceanică au fost semnalaţi numeroşivulcani submarini, şi multe corăbii,navigînd deasupra apelor zbuciumate,au simţit zguduituri înfricoşătoare.Unii au auzit zgomote înăbuşite cevesteau lupta elementelor din adîn-curi, alţii au cules din valuri cenuşăvulcanică. Tot solul, pînă la Ecuator, e

690/1002

încă frămîntat de forţele plutonice. Şicine ştie dacă într-o epocă îndepărtatănu vor apărea, deasupra Atlanticului,munţi din care vor ţîşni flăcări, năs-cuţi din revărsările vulcanice si dinpăturile de lavă care se depun necon-tenit!În timp ce mă gîndeam la toateacestea. Încercînd să nu scap nici un-ul din amănuntele acelei priveliştimăreţe, căpitanul Nemo, sprijinit de ocoloană sfărîmată şi năpădită deplante, rămăsese ca împietrit, pierdutîntr-o visare adîncă. Se gîndea oare lageneraţiile dispărute, cerîndu-le să-idezvăluie taina destinului omenesc?Aici era locul unde venea să-şi reîm-prospăteze forţele, retrăind străvechiamintiri istorice, omul acesta ciudatcare fugise de viaţa modernă? Ce n-aşfi dat să-i cunosc gîndurile, să i le îm-părtăşesc, să i le înţeleg!

691/1002

Am stat astfel o oră întreagă, con-templînd nesfîrşita cîmpie luminată destrălucirea lavei, care căpăta uneori ointensitate uimitoare. Fierberea lăun-trică zguduia scoarţa muntelui. Apelefăceau să se audă şi mai limpede zgo-motele adînci însoţite de ecouri puter-nice, în acelaşi timp, se ivise prinpînza apelor luna, aruncînd cîteva razepalide deasupra continentuluiscufundat. N-a fost decît o licărire, deo frumuseţe cu neputinţă de zugrăvit.Căpitanul se ridică, mai privi pentruultima oară întinderea, apoi îmi făcusemn să-l urmez.

Am coborît repede muntele. Dupăce am trecut de pădurea împietrită,am zărit farul de pe Nautilusstrălucind ca o stea. Căpitanul pornidrept spre el şi am ajuns împreună pebord în clipa în care primele licăriri alezorilor albeau valurile oceanului.

692/1002

Capitolul X CĂRBUNELESUBMARIN

A doua zi, 20 februarie, mă treziitîrziu, pe la unsprezece, din pricinaoboselii din timpul nopţii. M-am îm-brăcat în grabă, nerăbdător să afludirecţia lui Nautilus. Instrumentelearătau că înaintam mereu spre sud,cu o viteză de douăzeci de mile pe oră,la o adîncime de o sută de metri.

Peste cîtăva vreme veni şi Conseilîn salon. I-am povestit călătorianoastră nocturnă, şi, fiindcă obloanelemai erau încă deschise, a putut săvadă şi el o parte din continentulscufundat.

693/1002

Nautilus, plutind la numai zecemetri deasupra pămîntului Atlantidei,gonea ca un balon dus de vîntdeasupra cîmpiilor terestre; stînd laferestrele salonului, ni se părea că sîn-tem nişte călători într-un vagon al un-ui tren rapid. Prin faţa ochilor ni seperindau stînci cioplite în forme ne-maivăzute şi păduri de arbori trecuţidin regnul vegetal în cel animal, alecăror siluete neclintite se strîmbausub valuri. Mormanele de pietre, pititeîn covoare de axidii şi de anemone sauîmpodobite cu lungi hidrofite verticale,cît şi blocurile de lavă răsucite nefirescstăteau mărturie a furiei erupţiilorplutonice. În timp ce priveliştile aceleaciudate străluceau în lumina farurilornoastre. Îi povestii lui Conseil istoriaatlanţilor. Îi povestii luptele eroicepurtate şi-i înfăţişai problema ex-istenţei Atlantidei ca pe un fapt ce nu

694/1002

mai putea fi pus la îndoială. Dar Con-seil părea că se gîndeşte în altă parteşi că nu mă prea ascultă. Am înţelesîndată nepăsarea lui faţă de prob-lemele istorice. Într-adevăr, privirile îierau atrase de o sumedenie de peşti, şiatunci cînd îi avea în faţă, pierdut înnoianul clasificării, uita pe ce lumetrăieşte. În asemenea împrejurări, n-am putut face altceva decît să-l urmez,reluînd, alături de el, studiile noastreihtiologice.

Dealtfel, peştii aceia ai Atlanticuluinu se deosebeau mult de cei pe care-istudiasem pînă atunci.

Dar pe cînd cercetam feluriţiireprezentanţi ai faunei marine, nu mămai săturam privind văile Atlantidei.Uneori neregularităţile funduluioceanic îl sileau pe Nautilus să-şi în-cetinească viteza şi să se strecoare cuîndemînarea unui cetaceu printre

695/1002

trecătorile strîmte ale colinelor. Dacălabirintul devenea prea încîlcit, sub-marinul se înălţa ca un balon, apoi,după ce trecea piedica, îşi relua mer-sul la numai cîţiva metri deasuprasolului. Minunată şi încîntătoarecălătorie, semănînd cu o plimbareaerostatică, de care o deosebea doarfaptul că Nautilus se supunea cudesăvîrşire mîinii cîrmaciului său!

Pe la patru după-amiază, terenul,care pînă atunci fusese milos şiacoperit de crengi mineralizate, începusă se schimbe încetul cu încetul: de-veni mai stîncos, părînd presărat cuconglomerate, cu tufuri bazaltice şiurme de lavă şi de obsidian sulfuros.Mă gîndeam că după şesurile lungi vorurma în curînd munţii şi, într-adevăr,cînd Nautilus făcu unele mişcări, amvăzut spre sud un fel de zid înalt carepărea că acoperă orice ieşire. Pesemne

696/1002

că era un continent sau măcar o in-sulă, fie una dintre insulele Canare, fieuna dintre insulele Capului Verde.Poziţia vasului nefiind însemnată —poate dinadins — nu ştiam unde neaflăm. În orice caz, zidul mi se păreacă trebuie să fie marginea Atlantidei,din care nu străbătusem decît o părti-cică. Îmi continuai observaţiile şi întimpul nopţii. Rămăsesem singur, fi-indcă Conseil plecase să se culce încabina lui. Încetinindu-şi mersul,Nautilus sălta pe deasupra colinelorînvăluite în umbră cînd atingîndu-le,ca şi cum ar fi vrut să se aşeze pe ele,cînd ridicîndu-se la suprafaţa valur-ilor. Prin cristalul apelor se vedeaucîteva constelaţii strălucitoare, dintrecare am recunoscut cele cinci sau şasestele zodiacale care vin după Orion.

Aş fi rămas încă multă vreme înfaţa ferestrei ca să admir marea şi

697/1002

cerul, dacă nu s-ar fi închis obloanele.În clipa aceea, Nautilus ajunsese lapoalele zidului. Cum avea să iasă deacolo, nu puteam ghici. M-am dus încamera mea. Nautilus stătea nemişcat.Adormii cu gîndul să mă scol pestecîteva ore, dar nu m-am putut trezidecît a doua zi la ora opt. Am intratatunci în salon şi, privind mano-metrul, îmi dădui seama că Nautiluspluteşte la suprafaţa oceanului. Dealt-fel, se auzi curînd şi zgomot de paşideasupra, pe punte.

Cu toate acestea, nici o clătinarede val nu legăna vasul. M-am urcatpînă aproape de punte. Capacul eradeschis. Am scos capul, dar în loc sădau de lumina zilei, m-am pomenit în-conjurat de un întuneric denepătruns. Unde ne aflam? Măînşelasem? Să nu fi trecut încănoaptea? Nu se vedea totuşi nici o

698/1002

stea, iar bezna era cu mult mai neagrădecît întunericul nopţii. Nu ştiam ce săcred, cînd deodată cineva mă întrebă:

— Dumneavoastră sînteţi, dom-nule profesor ?

— Ah! Domnule căpitan! Unde neaflăm?

— Sub pămînt, domnule profesor.— Sub pămînt? strigai eu. Şi

Nautilus mai pluteşte?— Pluteşte.— Nu înţeleg...— Aşteptaţi cîteva clipe. Farul se

va aprinde îndată şi dacă vă plac situ-aţiile limpezi, veţi fi mulţumit.

Mă suii pe punte şi aşteptai. În-tunericul era atît de adînc, încît nu-lvedeam nici măcar pe căpitanul Nemo.Dar, uitîndu-mă spre zenit, exactdeasupra capului meu, mi se păru căîntrevăd o licărire, un fel de semiîn-tuneric, străbătînd printr-o scobitură

699/1002

rotundă. În clipa aceea farul seaprinse şi lucirea lui orbitoare întun-ecă geana de lumină de deasupra.

După ce am închis o clipă ochii,orbiţi de puterea luminii, mă uitai înjurul meu. Nautilus plutea pe lîngă unmal, zidit ca un chei. Marea în care seoprise era un fel de lac, închis într-uncerc de ziduri, cu diametrul de douămile, adică avînd vreo şase mile de jurîmprejur. Nivelul lacului — după cumarăta manometrul — nu putea fi decîtcel exterior, fiindcă trebuia neapăratsă existe o comunicaţie între lac şimare. Pereţii înalţi, aplecaţi spre bază,se rotunjeau formînd un fel de pîlnierăsturnată, a cărei înălţime atingeacinci sau şase sute de metri. În vîrf sedeschidea scobitura rotundă prin carezărisem licărirea datorită, fără îndoi-ală, luminii zilei. Înainte de a cercetamai cu atenţie aşezarea grotei aceleia

700/1002

uriaşe, înainte de a mă întreba dacă efăcută de natură sau de mîna omului,m-am îndreptat spre căpitanul Nemo.

— Unde sîntem? îl întrebai.— În mijlocul unui vulcan stins,

îmi răspunse el; un vulcan înecat deapele mării, în urma unor cutremure.În timp ce dumneavoastră dormeaţi,Nautilus a pătruns în lacul acestaprintr-un canal natural, deschis lazece metri sub valurile oceanului. Aicie portul său, un port sigur, tainic şi laadăpostul tuturor vînturilor! Dacăputeţi, găsiţi-mi pe ţărmurile contin-entelor sau insulelor dumneavoastră oradă asemănătoare cu adăpostulacesta sigur împotriva furieiuraganelor.

— Aici într-adevăr sînteţi în sigur-anţă, domnule căpitan. Cine v-arputea urmări în inima unui vulcan?

701/1002

Dar mi s-a părut că văd odeschizătură în vîrful lui...

— E craterul vulcanului. Un craterodinioară plin de lavă, vapori şi flăcări,prin care acum pătrunde aerul învi-orător pe care-l respirăm.

— Dar ce munte vulcanic eacesta? întrebai eu.

— E un munte situat pe una dinnumeroasele insule cu care-i presăratoceanul. O stîncă oarecare pentru va-poare; pentru noi însă este o ad-evărată peşteră uriaşă. Am descoperit-o printr-o întîmplare; o întîmplare feri-cită însă.

— Oare n-ar putea coborî cinevaprin gura craterului?

— Nu, domnule profesor. Pînă la osută de picioare spre baza interioară amuntelui mai merge, dar de la o sutăde picioare pereţii au asemeneapovîrnişuri încît sînt de netrecut.

702/1002

— Văd, domnule căpitan, cănatura vă ajută totdeauna şi pre-tutindeni. Vă aflaţi în siguranţă pe la-cul acesta şi nimeni nu poate intraaici. Nu înţeleg însă la ce vă trebuie unadăpost? Doar, Nautilus n-are nevoiede port!

— Aşa e, domnule profesor, darare nevoie de electricitate ca să semişte, de elemente care să-i dea elec-tricitatea, de sodiu ca să-i alimentezeelementele, de cărbune ca să facă so-diul şi de o mină din care să se scoatăcărbunele. Or, tocmai în locurileacestea, marea acoperă păduri întregi,înecate încă din timpurile geologice şicare sînt acum, pentru noi, o minănesecată de cărbuni.

— Aşadar, domnule căpitan, oa-menii dumneavoastră lucrează aici camineri.

703/1002

— Da, domnule profesor. Minelede aici se întind, ca şi cele de la New-castle, pe sub valuri. Oamenii mei, îm-brăcaţi în haine de scafandru, cutîrnăcopul şi hîrleţul în mină, scot deaici cărbunele, pe care altfel ar trebuisă-l iau din minele de pe continente.Iar cînd ard combustibilul pentru fab-ricarea sodiului, fumul care iese princrater face ca muntele să semene cuun vulcan în activitate.

— Îi vom vedea la lucru pe to-varăşii dumneavoastră?

— De data asta nu, fiindcă măgrăbesc să continui ocolul submarin allumii. De aceea mă voi mulţumi curezervele de sodiu pe care le mai amaici. Vom rămîne aici o zi, adică timpulde care e nevoie ca să urcăm sodiul pebord, apoi ne vom urma călătoria. Aşacă, dacă doriţi să vizitaţi grota şi să

704/1002

faceţi înconjurul lacului, folosiţi ziuaaceasta, domnule Aronnax.

I-am mulţumit căpitanului şi m-am dus să-i caut pe cei doi tovarăşi aimei. Ei nu ieşiseră încă din cabină. Îirugai să mă întovărăşească pe punte,fără să le spun unde ne aflam. LuiConseil, care nu se mira niciodată denimic, i se păru tot atît de firesc să setrezească sub un munte, pe cît i sepăruse de firesc să adoarmă sub apă.Ned Land însă avea un singur gînd: săcerceteze grota ca să găsească vreoieşire.

După ce am mîncat, pe la ora zeceam coborît pe mal.

— Iată-ne din nou pe pămînt!spuse Conseil.

— Asta nu se cheamă «pămînt», îirăspunse canadianul, şi nici nu neaflăm «pe el», ci «sub el». Între pereţiimuntelui şi apa lacului se întindea un

705/1002

mal nisipos, care în locul cel mai latavea cinci sute de picioare. Pe malulaceia se putea face uşor înconjurul la-cului. Dar baza pereţilor înalţi eraformată dintr-un sol frămîntat pe carezăceau, într-o îngrămădire pitorească,blocuri vulcanice şi pietre ponce uri-aşe, pe care flăcările subterane leacoperiseră cu un smalţ lucios ce scîn-teia în lumina farului. Sub paşiinoştri, pulberea de mica de pe ţărmzbura ca un nor de scîntei.

Solul se ridica tot mai mult, cu cîtne îndepărtam de apă. Curînd ajun-serăm la nişte dîmburi lungi şi întor-tocheate, adevărate urcuşuri, pe carene-am putut căţăra; dar a trebuit săpăşim cu băgare de seamă, fiindcă pi-ciorul aluneca pe trahitele aceleasticloase, neunite între ele şi făcutedin cristale de silicat şi cuarţ. Naturavulcanică a grotei se vădea

706/1002

pretutindeni; le atrasei atenţia to-varăşilor mei asupra acestui lucru.

— Vă puteţi închipui, îi întrebaieu, cum era pîlnia asta atunci cînd seumplea de lavă clocotită şi cînd nivelullichidului incandescent se ridica pînăla deschizătura muntelui, ca fonta pepereţii unui cuptor?

— Îmi închipui cît se poate debine, răspunse Conseil. Dar domnul arputea să-mi spună de ce uriaşultopitor şi-a oprit munca şi cum se facecă acum în locul cuptorului sînt apeleliniştite ale unui lac?

— După cîte s-ar părea, dragăConseil, vreo zguduire lăuntrică adeschis în apele oceanului canalul pecare a trecut şi Nautilus. Atunci, apeleau năvălit înăuntrul muntelui. O luptăînspăimîntătoare s-a dat între celedouă elemente, luptă care a luat sfîrşitcu victoria lui Neptun. Dar secole

707/1002

nenumărate s-au scurs pînă ce vul-canul înecat a devenit o grotă liniştită.

— Foarte bine, spuse Ned Land. N-am nimic împotriva explicaţieiacesteia, numai că îmi pare rău pentrunoi, că deschizătura de care vorbiţi nus-a făcut deasupra nivelului mării.

— Păi, dragă Ned, îl luă în primireConseil, dacă trecerea n-ar fi fost sub-marină. Nautilus n-ar fi pututpătrunde prin ea.

— Şi mai am să adaug, meştereLand, că apele n-ar fi năvălit submunte, iar vulcanul ar fi rămas vul-can. Aşa că n-are de ce să-ţi pară rău.

Urcam mereu. Dîmburile erau dince în ce mai abrupte şi mai înguste.Uneori dădeam de şanţuri adînci pestecare trebuia să sărim, alteori ne tîrampe genunchi sau pe burtă şi ocoleampovîrnişurile ca să trecem pestecrestele ascuţite. Dar dibăcia lui

708/1002

Conseil şi forţa canadianului învinserătoate piedicile. La vreo treizeci de metriînălţime, natura solului începu să seschimbe. Drumul rămase însă la fel deanevoios. Bazalturile negre înlocuiauacum conglomeratele şi trahitele; aicise formaseră prisme regulate, exempleminunate de arhitectură naturală,asemeni unor coloane care susţineauarcadele bolţii uriaşe. Între bazalturişerpuiau fluvii împietrite de lavă ră-cită, încrustate cu fişii bituminoase,iar pe alocuri se întindeau covoarelargi de sulf. Lumina zilei, carepătrundea acum cu putere princraterul de sus, scălda într-un luciupalid resturile vulcanice, îngropatepentru totdeauna în inima stinsă amuntelui.

Mai sus cu vreo două sute cin-cizeci de picioare a trebuit să neoprim, în faţa noastră se ridicau

709/1002

obstacole de netrecut. Bolta lăuntricăse înclina în aşa fel, încît nu mai urc-am, ci ne învîrteam pe loc. Laînălţimea aceea, regnul vegetal începealupta cu regnul mineral. Cîţiva copăceişi ici-colo chiar copaci în toată putereacuvîntului ieşeau din scobiturile stîn-cilor. Am recunoscut cîteva euforbiidin care picura sevă caustică. Elio-trope ce nu-şi justificau numele, pen-tru că razele soarelui nu le mîngîiauniciodată, îşi aplecau trist capetele de-colorate şi fără mireasmă; criz-antemele creşteau sfioase la rădăcinaunor aloeşi cu frunze lungi, mohorîte,bolnăvicioase. Dar în torentul împietritde lavă am găsit cîteva violete mici,slab parfumate, pe care le-am mirositcu nesaţ. Parfumul e sufletul florii, darflorile mării, splendidele hidrofite n-ausuflet!

710/1002

Tocmai ajunseserăm lîngă o tufăde liliac neobişnuit de mare, cînd NedLand strigă:

— Ia uitaţi-vă, un stup!— Un stup ? întrebai eu

neîncrezător.— Da, un stup, repetă canadianul.

Şi albinele zumzăie în jurul lui. M-amapropiat şi a trebuit să recunosc căaşa era. În scorbura unui trunchiroiau cîteva mii de albine, atît derăspîndite în insulele Canare şi alecăror produse sînt foarte preţuite.Fireşte, canadianul a vrut mai întîi să-şi strîngă o provizie de miere şi n-amavut ce-i face. Aprinzînd cu brichetaun mănunchi de frunze uscateamestecate cu pucioasă, el începu săafume albinele. Zumzetul se stinsetreptat şi din scorbura deschisă NedLand strînse cîteva livre de miere aro-mată pe care o vîrî în torbă.

711/1002

— Să vedeţi ce prăjitură straşnicăam să fac din miere şi făină de arto-carpus! ne spuse el.

— Tii! se bucură Conseil. O să fieca turta dulce.

— Fie şi ca turta dulce, spusei eu,numai hai să mergem mai departe. Launele coturi ale potecii pe caremergeam se vedea lacul, în toatăîntinderea lui. Farul îi lumina întreagasuprafaţă, pe care nu tresărea nici unval, nici o unduire. Nautilus părea în-cremenit. Pe punte şi pe mal forfoteauoamenii echipajului, ca nişte nălucinegre în mijlocul luminii.

Pe cînd înconjuram vîrful înalt alstîncilor care sprijineau bolta, am de-scoperit că albinele nu erau singurelevieţuitoare dinăuntrul vulcanului.Păsări de pradă pluteau din loc în loc,rotindu-se în umbră, sau îşi luauzborul din cuiburile lor cocoţate pe

712/1002

vîrfuri de stîncă. Erau ulii cu pînteculalb şi un fel de şoimi care poartănumele de vînturei. Pe povîrnişurialergau cît le ţineau picioarele dropiidolofane. E lesne de închipuit ce poftăl-a cuprins pe Ned la vederea unui vîn-at atît de gustos şi cît de rău i-a părutcă n-avea o puşcă la îndemînă. El în-cercă să înlocuiască plumbul cu pietreşi, după cîteva încercări nereuşite,izbuti să rănească una din dropiileacelea minunate. Dacă aş arăta că şi-aprimejduit de zeci de ori viaţa ca săprindă vînatul, n-aş minţi deloc. Darpînă la urmă izbuti să vîre dropia întolbă, lîngă fagurii de miere.

A trebuit să coborîm apoi spreţărm, pentru că era cu neputinţă sămai urcăm creasta. Deasupra noastră,craterul larg deschis părea o gură uri-aşă de fîntînă. Din locul în care neaflam zăream desluşit cerul şi vedeam

713/1002

alergînd norii răvăşiţi de vîntul dinapus, carc-şi tîrau pînă în vîrful mun-telui peticele neguroase. Asta arăta cănorii nu sînt prea sus, fiindcă muntelese înălţa abia cu opt sute de picioaredeasupra oceanului.

La o jumătate de oră după ultimaispravă a canadianului, ajunserăm dinnou jos, pe malul interior. Aicicreşteau lanuri întregi de mărar demare, un fel de plantă mică din familiaumbeliferelor, bună de gătit. Conseilculese cîteva buchete. Dintre animale,am întîlnit mii de crustacei de toatesoiurile, homari, crabi, palemoni, mys-is şi nesfîrşit de multe scoici şighiocuri.

Acolo se deschidea o peşteră min-unată, pe al cărei nisip ne-am întinstoţi trei cu plăcere. Focul lustruisepereţii smălţuiţi şi strălucitori ai peş-terii, presăraţi în întregime cu pulbere

714/1002

de mica. Ned Land pipăia stîncă,încercînd să-i măsoare grosimea, ceeace m-a făcut să zîmbesc fără voie. Vor-bind apoi despre veşnicele sale planuride evadare, i-am dat canadianului ooarecare speranţă, spunîndu-i căNemo n-a venit spre sud decît ca să-şiîmprospăteze provizia de sodiu. N-ar fifost de mirare ca Nautilus săpornească spre coastele Europei şi aleAmericii, înlesnind astfel canadianuluio nouă încercare de fugă. Stăteamtolăniţi de o oră în peştera aceea fer-mecătoare. Discuţia, care la începutfusese aprinsă, lîncezea acum. Necuprinse moleşeala. Fiindcă n-aveamde ce să mă împotrivesc somnului, m-am lăsat în voia lui.

Deodată mă trezi vocea luiConseil.

— Alarmă! Alarmă! strigă el.

715/1002

— Ce s-a întîmplat? îl întrebairidicîndu-mă pe jumătate.

— Năvăleşte apa peste noi!Am sărit în picioare. Marea

năvălea în peşteră ca un puhoi şi, fi-indcă nu eram moluşte, trebuia, nicivorbă, să fugim, în cîteva minute neaflam la adăpost, pe vîrful grotei.

— Ce-o fi asta? întrebă Conseil.Vreun fenomen nou?

— Nicidecum, prietene, îi răspun-sei. E fluxul care era cît p-aci să neprindă pe neaşteptate, ca pe eroul luiWalter Scott! Oceanul se umflă înafară şi, printr-o lege firească a ech-ilibrului, creşte şi nivelul lacului. Ne-am ales numai cu o baie. Haidem peNautilus să ne schimbăm hainele!

Trei sferturi de oră mai tîrziu,plimbarea noastră în jurul lacului luăsfîrşit şi ne urcarăm pe bord. Oameniiechipajului tocmai sfîrşeau de cărat

716/1002

provizia de sodiu şi Nautilus ar fi pututpleca de îndată. Cu toate astea, căpit-anul Nemo nu dădu nici un ordin.Aştepta oare să se înnopteze, ca săpoată ieşi în taină prin trecătoareasubmarină? Se prea poate. A doua zidimineaţa, însă, Nautilus, părăsindu-şiportul, naviga în larg, la cîţiva metrisub valurile Atlanticului.

Capitolul XI MAREASARGASELOR

Direcţia lui Nautilus nu se schim-base. Prin urmare, orice nădejde de ane reîntoarce spre mările europenetrebuia lăsată la o parte, pînă una,alta. Căpitanul Nemo mergea întins

717/1002

către sud. Unde ne ducea? Nici nuîndrăzneam să mă gîndesc. În ziuaaceea. Nautilus străbătu o regiuneciudată a Oceanului Atlantic. Nu ex-istă om care să nu fi auzit despre ex-istenţa marelui curent de apă caldă,cunoscut sub numele de Golf-Stream.După ce iese din canalele Floridei,curentul se îndreaptă spre Spitzberg;dar înainte de a pătrunde în GolfulMexic, cam pe la 44° latitudine nor-dică, el se desparte în două braţe: celprincipal porneşte spre coastele Ir-landei şi ale Norvegiei, pe cînd cel de-al doilea coteşte spre sud, la înălţimeainsulelor Azore; apoi, lovind ţărmurileafricane şi descriind un oval alungit,se întoarce către insulele Antile.

Acest al doilea braţ — care-i maidegrabă o salbă decît un braţ — încon-jură cu inelele lui de apă caldă o porţi-une din Atlantic, rece, liniştită şi

718/1002

nemişcată, care poartă numele deMarea Sargaselor şi care formează unadevărat lac în mijlocul oceanului.Pentru a face înconjurul măriiacesteia, apele marelui curent au ne-voie de nu mai puţin decît trei ani.

La drept vorbind. Marea Sar-gaselor acoperă toată partea scufund-ată a Atlantidei. Unii autori au fostchiar de părere că ierburile numeroasecu care este împînzită sînt smulse dincîmpiile vechiului continent. Totuşi s-ar putea ca ierburile acestea, alge şifucus, să fie smulse de pe ţărmurileEuropei şi Americii şi tîrîte pînă acolode Golf-Stream. Acesta a fost unul dinmotivele care îl făcură pe Columb săbănuiască existenţa unui nou contin-ent. Odată ajunse în Marea Sar-gaselor, corăbiile acestui îndrăzneţcălător au înaintat cu greu printre ier-buri, fiind silite să se oprească uneori,

719/1002

spre marea spaimă a echipajelor, şiastfel traversarea acestei mări durătrei săptămîni.

Aceasta era regiunea în care nav-iga Nautilus, o adevărată livadă, uncovor de alge, de fucus-natans, destruguri tropicali, atît de des şi decompact, încît orice vas cu greu îlputea străpunge. De aceea, căpitanulNemo, care nu voia să vîre elicea înmaldărul acela de ierburi, se ţinu lacîţiva metri adîncime sub valuri.

Numele de Sargase vine de la cu-vîntul spaniol «sargazzo» care înseam-nă varec, adică un soi de iarbă demare. Din iarba aceasta, numită şivarec-plutitor, e făcută cea mai mareparte a bancului uriaş. După savantulMaury, autorul lucrării «Geografia fiz-ică a globului», iată din ce pricină seadună hidrotitele acestea în bazinulliniştit al Atlanticului:

720/1002

«Explicaţia ce s-ar putea da, spuneel, pare să reiasă dintr-o experienţăcunoscută de toată lumea. Dacă sepun într-un vas bucăţele de plută saunişte corpuri plutitoare şi se dă apeidin vas o mişcare circulară, se vavedea că bucăţelele împrăştiate seadună laolaltă în centrul suprafeţeilichide, adică în punctul cel mai lin-iştit. În fenomenul de care ne ocupăm,vasul este Atlanticul, Golf-Stream-uleste curentul circular, iar Marea Sar-gaselor e punctul central în care seadună corpurile plutitoare». Îm-părtăşesc părerea lui Maury şi am pu-tut să studiez fenomenul în mediulacesta special, în care rareori pătrundnavele. Deasupra noastră pluteau totfelul de corpuri îngrămădite printreierburile cafenii, trunchiuri de copacismulse din Anzi sau din Munţii Stîn-coşi şi cărate de Amazon sau

721/1002

Mississippi, numeroase epave, resturide tălpoaie de corăbii, din carene şidin învelişuri atît de îngreuiate descoici şi crustacei, încît nu se maiputeau ridica la suprafaţa oceanului.

Toată ziua de 22 februarie o petre-curăm în Marea Sargaselor, în carepeştii amatori de plante acvatice şi decrustacei găsesc hrană din belşug. Adoua zi oceanul îşi reluă înfăţişarea luiobişnuită.

Începînd de la 23 februarie şi pînăla 12 martie, timp de nouăsprezecezile, Nautilus naviga în mijloculAtlanticului, ducîndu-ne cu o vitezăconstantă de o sută de leghe îndouăzeci şi patru de ore. Nu maiîncăpea îndoială că Nemo voia să-şiducă la îndeplinire programul submar-in şi că, pentru aceasta, se gîndea sărevină în mările australe ale Paci-ficului, după ce ar depăşi Capul Horn.

722/1002

Aşadar, temerile lui Ned Landfuseseră îndreptăţite. În apele acesteaatît de întinse, în care insulele lipsesc,nici vorbă nu putea fi să fugim de pebord; pe de altă parte, n-aveam cumsă ne împotrivim voinţei căpitanului.Singurul lucru pe care-l puteam faceera să ne supunem; dar nădăjduiamsă ajungem prin convingere la ceea ceforţa sau viclenia nu ne puteau duce.Poate că la sfîrşitul călătoriei, căpit-anul Nemo se va învoi să ne redealibertatea, dacă îi vom jura să nu-idestăinuim existenta... Jurămîntul nil-am fi ţinut cu cinste. Dar lucrurileacestea anevoioase trebuiau discutatemai întîi cu căpitanul. Cum va primiNemo cererea noastră de a ne redalibertatea? Nu ne spusese el însuşi dela început, destul de limpede, că erasilit să ne oprească pentru totdeaunape bordul lui Nautilus ca să poată fi

723/1002

păstrat secretul vieţii sale ? Faptul cătăcusem timp de patru luni nu în-semna oare că sîntem de aceeaşipărere cu el ? Şi dacă am aduce dinnou vorba despre toate acestea, nu i-am trezi anumite bănuieli care ne-arputea zădărnici planurile, dacă maitîrziu ni se va ivi vreun prilej potrivitca să le reluăm? Cîntăream şirăsuceam în minte toate întrebărileacestea şi apoi i le puneam lui Conseil,care era la fel de încurcat ca şi mine.Pe scurt, cu toate că nu mă descurajezuşor, îmi dădeam seama că nădejdeade a-mi revedea semenii trebuia să-miscadă din zi în zi, mai cu seamă acum,cînd căpitanul Nemo gonea plin deîndrăzneală spre sudul Atlanticului. Încursul acestor nouăsprezece zile decălătorie nu s-a petrecut nimic deose-bit. Pe căpitan îl vedeam rar: lucra. Înbibliotecă găseam adesea cărţi

724/1002

deschise, mai ales cărţi de ştiinţe nat-urale. Răsfoise şi lucrarea mea asuprafundurilor submarine, făcînd nu-meroase note marginale, cîteodată încontrazicere cu teoriile şi sistemelemele. Căpitanul însă se mulţumea să-mi limpezească în felul acesta lucrareaşi numai rareori stăteam de vorbăamîndoi. Uneori auzeam răsunîndsunetele melancolice ale orgii la carecînta cu multă căldură, dar asta seîntîmpla numai noaptea, în în-tunericul cel mai deplin, atunci cîndNautilus adormea în adîncurile ocean-ului. În timpul acestei perioade acălătoriei navigam zile întregi la supra-faţa apei. Marea era cu totul pustie;abia cîteva corăbii cu pînze, în drumspre Indii, se îndreptau spre CapulBunei Speranţe. Într-o zi ne-a urmărito balenieră, care fără doar şi poate căne lua drept o balenă uriaşă, de mare

725/1002

preţ. Dar căpitanul Nemo, nedorind cabieţii oameni să-şi piardă timpul şi săse ostenească degeaba, a încheiatvînătoarea cufundîndu-se sub apă.Întîmplarea aceasta păru că-l inter-esează foarte mult pe Ned Land. Credcă nu mă înşel spunînd că bravuluicanadian trebuie să-i fi părut tare răucă pescarii n-au izbutit să ucidă cucangea cetaceul nostru de tablă.

Peştii observaţi de Conseil şi demine în răstimp erau cam aceiaşi pecare îi studiasem şi mai înainte, la altelatitudini. Mai deosebiţi au fost doarcîţiva reprezentanţi ai fiorosului gen decartilaginoşi care se împart în trei sub-genuri, numărînd nu mai puţin detreizeci şi două de specii: rechini dun-gaţi, lungi de cinci metri, cu capulturtit şi mai lat decît corpul, cuînotătoarele codale rotunjite; rechiniiaceştia au pe spate dungi mari negre,

726/1002

paralele şi longitudinale; erau apoirechini cenuşii, avînd şapte deschideribranhiale şi înzestraţi cu o singurăînotătoare dorsală, aşezată aproape demijlocul corpului.

Am întîlnit de asemenea şi cîini demare, peşti grozavi de lacomi. Avem totdreptul să ne îndoim de povestirilepescarilor, dar iată ce ne spun ei:Odată s-a găsit în corpul unui astfelde animal un cap de bivol şi un viţelîntreg. Într-un altul s-au găsit doithoni şi un marinar în uniformă, în al-tul un soldat cu sabie la şold şi, însfîrşit, în alt exemplar au dat peste uncal, cu călăreţ cu tot. La drept vorbind,toate astea nu prea sînt de crezut. Eînsă adevărat că nici unul din acesteanimale nu s-a lăsat prins în nă-voadele lui Nautilus, aşa că n-am pu-tut să le verific lăcomia.

727/1002

Turme nebunatice de delfini ne în-soţiră zile de-a rîndul. Înotau cîtecinci, şase laolaltă, vînînd în haite calupii în cîmpie. Se pare că sînt la fel delacomi ca şi cîinii de mare, dacă e sădăm crezare unui profesor din Copen-haga care a scos din stomacul unuidelfin treisprezece marsuini şi cincis-prezece foci. E drept că delfinul acelaaparţinea unei specii de giganţi, cu olungime de mai bine de douăzeci şipatru de picioare. Familia aceasta dedelfini cuprinde zece genuri şi cei pecare-i vedeam aparţineau genuluidelfinoringilor, cu botul foarte îngust,de patru ori mai lung decît capul. Cor-pul lor, lung de trei metri, e negru pespinare, iar pe burtă sînt de culoarealbă-trandafirie, presărată cu petemici şi rare. În mările acestea mai ex-istă nişte peşti din ordinul acantop-terigienilor, familia scenoizilor. Unii

728/1002

autori — mai mult poeţi decît natur-alişti — pretind că aceşti peşti cîntămelodios şi că vocile lor alcătuiesc unconcert pe care nici un cor de vociomeneşti nu l-ar egala. Nu pot să con-trazic asemenea afirmaţii, dar aceştipeşti nu ne-au făcut nici o serenadă,fapt pe care nu pot decît să-l regret.

Pînă la urmă, Conseil a clasat şi omulţime de peşti zburători, pe caredelfinii îi vînau cu o dibăcie neîntre-cută. O asemenea vînătoare e cît sepoate de interesantă. Oricît de departear fi încercat să zboare, oriîncotro s-arfi îndreptat, chiar dacă ar fi sărit pedeasupra lui Nautilus, bieţii peştinimereau totdeauna în botul deschisal delfinului, care aştepta gata să-i în-haţe. Printre peştii aceştia, Conseil anotat pirapezii, un fel de rîndunele demare, cu gura luminoasă, care în tim-pul nopţii, lăsînd dîre de foc în aer, se

729/1002

aruncă în apele întunecoase ca niştestele căzătoare.

Aşa s-a desfăşurat călătorianoastră pînă în ziua de 13 martie, cîndNautilus a făcut mai multe sondaje pecare le-am urmărit cu toată atenţia.

Pînă atunci străbătusem aproapetreisprezece mii de leghe de la punctulnostru de plecare, din mările de susale Pacificului. Ne aflam la 45° 37' lat-itudine sudică şi 37° 53' longitudinevestică. Eram pe aceleaşi meleaguri încare căpitanul Denham de pe Herald adesfăşurat paisprezece mii de metri desondă, fără să dea de fund. Tot aici lo-cotenentul Parker de pe fregata amer-icană Congress nu putuse atinge solulsubmarin nici la cincisprezece mii osută patruzeci de metri.

Căpitanul Nemo hotărî să-l cu-funde pe Nautilus la cea mai mareadîncime, ca să controleze sondajele

730/1002

de care am pomenit. M-am pregătit să-mi notez rezultatele experienţei.Obloanele salonului s-au deschis şi auînceput manevrele de cufundare spreregiunile acelea nemaipomenit deadînci.

E lesne de închipuit că nu putea fivorba de cufundare prin umplerearezervoarelor, pentru că nu era sigurdacă ele ar fi sporit îndeajunsgreutatea specifică a lui Nautilus.Dealtfel, la urcare, suprasarcina deapă ar fi trebuit înlăturată şi pompelen-ar fi fost destul de puternice ca săînvingă presiunea exterioară.

Căpitanul Nemo hotărî să atingăfundul oceanului coborînd într-o diag-onală alungită, cu ajutorul planurilorlaterale, care au fost aşezate sub ununghi de 45° faţă de linia de plutire alui Nautilus. Apoi se dădu viteză

731/1002

maximă elicei, care bătu apa cu o forţăde nedescris.

Sub impulsul ei puternic, Nautilusvibra ca o coardă întinsă şi se cufundătreptat sub apă. Stăteam împreună cuNemo în salon şi urmăream aculmanometrului care devia cu repezi-ciune. Curînd trecurăm dincolo dezona în care trăiesc cei mai mulţipeşti. Dacă unii peşti nu pot trăi decîtla suprafaţa mărilor sau a fluviilor,alţii, mai puţin numeroşi, stau numaila adîncimi destul de mari. Printreaceştia din urmă am văzut un fel decîine de mare, înzestrat cu şasedeschideri respiratorii, cu ochi enormi,în formă de telescop; apoi un soi depeşte cu aripioarele pectorale negre şicare-i apărat de un plastron de plăciosoase roş-palide, şi în sfîrşit gren-adierul, care trăieşte la o mie douăsute de metri adîncime, suportînd deci

732/1002

o presiune de o sută douăzeci deatmosfere.

L-am întrebat pe căpitan dacăîntîlnise peşti la adîncimi şi mai mari.

— Peşti? mi-a răspuns el. Rareori.Dar, în stadiul actual al ştiinţei, ce secunoaşte, sau, mai bine zis, ce sebănuieşte în privinţa aceasta?

— Iată ce se cunoaşte, domnulecăpitan: cu cît pătrundem mai mult înadîncul oceanului, viaţa vegetală dis-pare mai repede decît viaţa animală.Se ştie, de asemenea, că acolo unde semai văd încă fiinţe vii, nu mai găseştinici urmă de hidrofite. Se ştie căscoicile trăiesc la două mii de metrisub apă şi că Mac Clintock, eroulmărilor polare, a scos o stea de marede la o adîncime de două mii cinci sutede metri. Se mai ştie că echipajul depe Bull-Dogy al marinei regale, a pes-cuit o stea de mare la două mii şase

733/1002

sute douăzeci de brase{20}, adică de lamai mult de o leghe adîncime. Darpoate o să spuneţi că nu se ştie nimic?

— Nu, domnule profesor, n-o săfiu atît de nepoliticos. Totuşi, v-aş în-treba cum explicaţi dumneavoastrăfaptul că unele fiinţe pot să trăiască laasemenea adîncimi?

— Iată cum îmi explic: în primulrînd curenţii verticali, determinaţi dediferenţele de salinitate şi de densitatea apelor, produc o mişcare suficientăspre a menţine viaţa primitivă acrinilor şi a stelelor de mare.

— E drept, încuviinţă căpitanul.— Apoi, deoarece oxigenul stă la

baza vieţii, se ştie că o cantitate de ox-igen dizolvată în apă sporeşte odată cuadîncimea, în loc să descrească, şi căpresiunea păturilor joase de apă con-tribuie la comprimarea lui.

734/1002

— A! Se ştie acest lucru ? se mirăcăpitanul Nemo. E bine că se ştie, fi-indcă acesta e adevărul. Trebuie sămai adaug doar că vezica înotătoare apeştilor cuprinde mai mult azot decîtoxigen, cînd aceştia sînt pescuiţi lasuprafaţa apei, şi, dimpotrivă, maimult oxigen decît azot cînd sînt scoşide la adîncimi mari, ceea ceîndreptăţeşte explicaţia dum-neavoastră. Să ne continuăm însăobservaţiile.

M-am uitat spre manometru.Arăta o adîncime de şase mii de metri.De o oră ne cufundam întruna. Alun-ecînd pe planurile lui înclinate.Nautilus cobora mereu. Apele pustiierau de-o limpezime minunată şinespus de străvezii. Peste încă o orăam ajuns la treisprezece mii de metri— aproape trei leghe şi un sfert — darfundul oceanului tot nu se zărea.

735/1002

Pe la paisprezece mii de metri auînceput să se desluşească nişte piscurinegre, care se înălţau în mijloculapelor. Piscurile însă puteau fi ale un-or munţi cît Himalaia sau Mont Blanc,dacă nu şi mai înalţi, aşa că tot nu ne-am putut da seama de adîncimeaoceanului.

Cu toată presiunea puternică pecare o suporta. Nautilus coborî şi maimult. Simţeam cum îi tremură învel-işul de fier la încheieturile niturilor;barele începuseră să se îndoaie, pereţiigemeau; geamurile salonului păreaucă se coşcovesc sub presiunea apei, şiNautilus, cît era el de zdravăn, ar ficedat fără doar şi poale, dacă, aşacum spusese căpitanul, n-ar fi fostfăcut ca să reziste ca un bloc plin.

Cînd am atins povîrnişurile acest-or munţi cufundaţi sub apă, se maizăreau încă scoici, serpule, spinorbişi

736/1002

vii şi cîteva specimene de stele demare.

Curînd însă dispărură şi ultimiireprezentanţi ai vieţii animale şiNautilus, cufundat la mai mult de treileghe, trecu de hotarele vieţii submar-ine, aşa cum un balon se ridică înînălţimi deasupra zonelor respirabile.Atinsesem o adîncime de şaisprezecemii de metri — patru leghe — şi învel-işul lui Nautilus suporta o presiune deo mie şase sute de atmosfere, adică omie şase sute de kilograme pe fiecarecentimetru pătrat al suprafeţei sale.

— Vă daţi seama, am strigat eu, ceînseamnă să străbaţi regiunile acesteaadînci prin care omul n-a ajuns încăniciodată! Priviţi, domnule căpitan,stîncile măreţe, peşterile nelocuite,aceste ultime lăcaşuri ale Pămîntului,în care viaţa nu mai este cu putinţă!Atîtea privelişti necunoscute, şi totuşi

737/1002

sîntem siliţi să ne mulţumim numaicu amintirea lor!

— V-ar place să păstraţi ceva maimult decît amintirea? mă întrebăcăpitanul.

— Ce vreţi să spuneţi ?— Că nimic nu-i mai uşor decît să

fotografiem regiunea aceastasubmarină.

Nici n-am apucat să-mi arăt între-aga uimire pe care mi-o stîrniseră cu-vintele lui neaşteptate, cînd, la un or-din al căpitanului, un obiectiv fu adusîn salon. Prin obloanele larg deschise,apele, luminate electric, se desluşeaucu o limpezime desăvîrşită. Nici o um-bră, nici o degradare a luminii noastreartificiale. Nici soarele n-ar fi fost maibun pentru ceea ce ne pregăteam săfacem. Împins de elice şi silit de înclin-area planurilor lui, Nautilus stăteanemişcat. Aparatul fu îndreptat

738/1002

asupra priveliştilor fundului oceanic şiîn cîteva secunde obţinurăm un clişeude o mare claritate.

Dar eu am să încerc să descriuoriginalul: în faţă se înalţă stîncile carestau acolo de la începuturile lumii,fără să fi văzut vreodată lumina cer-urilor, graniturile inferioare care al-cătuiesc puternica temelie a globului,peşterile adînci scobite în masa piet-roasă, profilurile tăiate în stîncă,neasemuit de clare, cu vîrfuri negre,ieşite parcă din pensula vreunui pictorflamand. Departe, în zare, linia întor-tocheată a unor munţi minunaţiînchide priveliştea. Mi se pare cuneputinţă de redat frumuseţea în-grădirii aceleia de pietre netede, negreşi lucioase, fără un fir de muşchi, fărăo pată pe ele, tăiate în forme ciudate şistînd neclintite pe covorul de nisipcare scînteia în razele luminii electrice!

739/1002

Sfîrşindu-şi experienţele, căpit-anul Nemo îmi spuse:

— Acum să urcăm, domnule pro-fesor. Nu trebuie să întrecem măsuraexpunîndu-l prea mult timp peNautilus la o asemenea presiune.

— Să urcăm! răspunsei eu.— Ţineţi-vă bine!Nici n-am avut vreme să mă gîn-

desc de ce-mi dăduse căpitanul sfatulacesta, că m-am şi pomenit aruncat lapodea.

Cu elicea în mişcare şi cu pla-nurile îndreptate vertical, Nautilus,purtat ca un balon în aer, se ridica ful-gerător de repede, străpungîndgrosimea apei cu un freamăt răsunăt-or. Prin ferestrele salonului nu se maiputea vedea nimic. În patru minutevasul străbătu cele patru leghe care îldespărţeau de suprafaţa oceanului şi,după ce ţîşni ca un peşte zburător,

740/1002

recăzu în apă împroşcînd valurile pînăla o înălţime ameţitoare.

Capitolul XII CAŞALOŢI ŞIBALENE

În timpul nopţii de 13 spre 14martie, Nautilus îşi reluă direcţia spresud. Nădăjduiam că, de îndată ce vaajunge în dreptul Capului Horn, vacîrmi spre vest, ca să ajungă în mărilePacificului şi să încheie astfel încon-jurul Pămîntului. Dar n-a făcut aşa, cia continuat să urce spre regiunile aus-trale. Încotro avea de gînd să meargă?La pol? Ar fi fost o nebunie. Începeamsă cred că îndrăzneala căpitanuluiîndreptăţea îndeajuns temerile lui NedLand.

741/1002

De cîteva zile canadianul nu-mimai vorbea despre planurile sale defugă. Devenise mai puţin vorbăreţ,aproape că tăcea tot timpul, îmidădeam bine seama cît îl apăsa captiv-itatea prelungită pe care o îndura.Simţeam cît sînge rău îşi face. De cîteori îl întîlnea pe căpitan, ochii i seaprindeau de mînie şi mă temeam defiece dată ca firea lui nepotolită să nu-lîmpingă la cine ştie ce fapte nech-ibzuite. În ziua aceea de 14 martie, ca-nadianul, urmat de Conseil, intră încamera mea. I-am întrebat care erarostul vizitei lor.

— Vrem să vă punem o mică între-bare, domnule, mi-a răspunscanadianul.

— Vorbeşte, Ned.— Cîţi oameni credeţi că sînt pe

bordul lui Nautilus?

742/1002

— N-aş putea să-ţi spun, dragulmeu.

— Cred, reluă Ned Land, că, aşacum este făcut, vasul nu are nevoie deun echipaj prea numeros.

— Adevărat, îi răspunsei eu, n-artrebui mai mult de zece oameni pentrumanevrele lui Nautilus.

— Atunci, spuse canadianul, de cear avea mai mulţi?

— De ce? l-am întrebat, la rîndulmeu. Îl priveam ţintă pe Ned Land,ghicindu-i gîndurile.

— Ştii de ce, Ned? am vorbit eumai departe. Dacă mă încred în pres-imţirile mele şi dacă am înţeles viaţacăpitanului, atunci Nautilus nu estenumai o navă; submarinul acesta tre-buie să fie şi un loc de refugiu pentruacei care, la fel ca şi comandantul, aurupt orice legături cu uscatul.

743/1002

— Tot ce se poate, încuviinţă Con-seil. Cu toate astea, Nautilus nu poateadăposti decît un număr anumit deoameni. N-ar vrea domnul să ne aratecare ar putea fi acest număr maxim?

— Dar cum să-l aflu, Conseil?— Păi, faceţi socoteala: cunoaşteţi

capacitatea navei şi deci cantitatea deaer pe care o conţine; dacă ne gîndim,pe de altă parte, cît aer consumăfiecare om prin respiraţie şi socotimdatele astea faţă de nevoia lui Nautilusde-a ieşi la suprafaţă la fiecaredouăzeci şi patru de ore...

Conseil nu şi-a isprăvit fraza, darmi-am dat seama unde avea săajungă.

— Înţeleg, i-am răspuns. Păcat în-să că socoteala asta, care nu-i grea de-loc, ne dă numai rezultate foartenesigure.

— N-are a face! insistă Ned Land.

744/1002

— Atunci să socotim, mă învoii eu.Un om consumă într-o oră oxigenulcuprins într-o sută de litri de aer; iarîn douăzeci şi patru de ore oxigenuldin două mii patru sute de litri. Decise cere să ştim de cîte ori Nautiluscuprinde două mii patru sute de litride aer.

— Întocmai! spuse Conseil.— Or, continuai eu, capacitatea

lui Nautilus fiind de o mie cinci sute detone, iar o tonă avînd o mie de litri.Nautilus conţine un milion cinci sutede mii de litri de aer care, împărţit ladouă mii patru sute... Am calculat re-pede cu creionul:...dau un cît de şasesute douăzeci şi cinci. Ceea ce înseam-nă că aerul din Nautilus ar ajungepentru şase sute douăzeci şi cinci deoameni timp de douăzeci şi patru deore.

745/1002

— Şase sute douăzeci şi cinci! re-petă Ned.

— Dar fii sigur, am adăugat, căpasageri, mateloţi şi ofiţeri laolaltă nusîntem nici a zecea parte din numărulacesta.

— Şi tot e prea mult pentru treioameni! murmură Conseil.

— Aşa încît, dragă Ned, nu te potsfătui decît să ai răbdare.

— Şi chiar mai mult decît răbdare,adăugă Conseil, trebuie resemnare.Conseil găsise cuvîntul potrivit. Laurma urmei, continuă el, căpitanulNemo nu poate merge numai spre sud!Va trebui să se oprească odată şiodată, măcar în faţa gheţurilor, şi săse întoarcă spre mări mai civilizate!Atunci o să fie timpul să reluăm pla-nurile lui Ned Land.

746/1002

Canadianul clădină din cap şi îşitrecu mîna peste frunte. Apoi plecăfără să mai spună nimic.

— Îngăduiţi-mi să vă spun ce credeu, mi se adresă atunci Conseil. BietulNed visează la ce ar putea avea. Îşiaminteşte întruna de viaţa lui deînainte. Tot ce ne lipseşte i se pare depreţ. Îl copleşesc amintirile şi e amărît.Trebuie să-l înţelegem. Ce rost are elaici? Nici unul. Nu-i nici savant, cadumneavoastră, şi nici nu se bucurăca noi de minunăţiile mării. Ar fi înstare de orice ca să mai ajungă săpună o dată piciorul într-o crîşmă, înţara lui!

Neîndoios că monotonia de pebord trebuia să-i fie nesuferită cana-dianului, care era obişnuit cu o viaţăliberă şi activă. Rar se mai întîmplacîte ceva care să-l poată scoate dinamorţeală. Şi totuşi, în ziua aceea s-a

747/1002

petrecut un fapt ce i-a amintit din plinfrumoasele timpuri cînd era vînător debalene.

Cam pe la unsprezece dimineaţa,cînd Nautilus plutea la suprafaţa apei,am nimerit în mijlocul unei turme debalene. Întîlnirea nu m-a mirat,deoarece ştiam că animalele acestea,hăituite din cale afară de vînători, seadăpostesc în apele latitudinilor înalte.

Rolul pe care l-a jucat balena înlumea navigatorilor şi influenţa eiasupra descoperirilor geografice a fostdintre cele mai însemnate. Atrăgînd înurmărirea ei mai întîi pe basci, apoi peasturieni, englezi şi olandezi, i-a de-prins cu primejdiile oceanului şi i-acondus de la un capăt la celălalt alPămîntului.

Balenelor le plac mările australe şiboreale. Vechi legende spun că aceşticetacei au adus pe pescari pînă la

748/1002

şapte leghe depărtare de Polul Nord.Dacă aceasta nu e adevărat, va fi tot-uşi cîndva, şi poate că în felul acesta,vînînd balene în regiunile arctice sauantarctice, oamenii vor păşi pe acesteţinuturi încă necunoscute ale globului.

Stăteam pe punte. Marea era lin-iştită; prin meleagurile acestea, înluna octombrie sînt zile frumoase detoamnă. Canadianul — care nu seputea înşela — semnală o balenă laorizont, spre răsărit. Privind cuatenţie, puteai vedea o spinare neagră,ridicîndu-se şi coborîndu-se ritmic înmijlocul valurilor, la cinci mile deNautilus.

— Ah! strigă Ned Land. Cîtăplăcere mi-ar face întîlnirea asta, dacăaş fi pe bordul unei baleniere! E unanimal cît toate zilele; uitaţi-vă numaicu ce putere aruncă coloane de aburişi aer! Mii de draci! De ce-oi fi

749/1002

blestemat să stau pironit pe ti-nicheaua asta?!

— Hei, Ned, îi răspunsei eu, încănu te-ai săturat de vînătoare?

— Credeţi, domnule, că un vînătordc balene poate să-şi uite meseria?Poţi să te saturi vreodată de o ase-menea vînătoare?

— N-ai vînat niciodată în mărileastea, Ned ?

— Niciodată, domnule. Numai înmările nordice, în Strîmtoarea Beringşi Davis.

— Atunci nu cunoşti încă baleneledin sud. Pînă acum ai vînat numai dincele obişnuite, care nu s-ar încumetasă treacă apele calde ale Ecuatorului.

— Ce vorbiţi, domnule profesor!spuse cam neîncrezător canadianul.

— Spun ce este.— Ei, comedie! Eu, ăsta care vă

vorbesc, în anul şaizeci şi cinci, adică

750/1002

acum doi ani şi jumătate, am prinslîngă Groenlanda o balenă în care maiera înfiptă o cange cu semnul uneibaleniere din Bering. Şi atunci vă în-treb: cum se putea ca animalul rănitîn vestul Americii să fi venit în est,unde l-am ucis, dacă n-ar fi trecutEcuatorul fie pe la Capul Horn, fie pela Capul Bunei Speranţe?

— Sînt de aceeaşi părere cu pri-etenul Ned, întări Conseil, şi aş ficurios să aud ce o să-i răspundeţi.

— Am să vă răspund, dragii mei,că balenele trăiesc, fiecare după soiuldin care face parte, în anumite mări,din care nu ies niciodată; şi dacă unadin ele a venit din Strîmtoarea Beringîn Strîmtoarea Davis, înseamnă pur şisimplu că există vreo trecere dintr-omare într-alta, fie pe coastele nordiceale Americii, fie pe cele ale Asiei.

751/1002

— Să vă cred oare? mă întrebă ca-nadianul, închizînd un ochi.

— Trebuie să-l credem pe domnul,răspunse Conseil.

— Atunci, urmă canadianul,fiindcă n-am vînat niciodată prin me-leagurile astea, înseamnă că nu cuno-sc deloc balenele care umblă pe aici?

— Aşa îmi închipui, Ned.— Un motiv mai mult ca să faci

cunoştinţă cu ele, adăugă Conseil.— Ia priviţi! strigă canadianul,

emoţionat. Se apropie! Vine spre noi!Nici nu-i pasă de mine; ştie că nu potsă-i fac nimic!

Ned bătea din picior. Îi tremuramîna în care învîrtea o cangeînchipuită.

— Cetaceii ăştia sînt tot atît demari ca şi cei din apele Nordului? măîntrebă el.

— Aproape tot atît, Ned.

752/1002

— Eu am văzut balene mari, dom-nule, balene care aveau şi o sută depicioare lungime; i-am auzit pe uniispunînd că hullamock-ul şi umgallick-ul din insulele Aleutine trec cîteodatăde o sută cincizeci de picioare.

— Asta mi se pare cam prea mult,i-am răspuns eu. Şi unele, şi altele nusînt decît balenoptere, cu înotătoaredorsale, şi, asemenea caşaloţilor, sîntîn general mai mici decît balenaadevărată.

— Hei! exclamă canadianul, cuprivirea aţintită pe valuri. Se apropie,vine în apele lui Nautilus.

Apoi reluă:— Vorbiţi de caşalot ca de un an-

imal mărunt. Există totuşi şi caşaloţigiganţi, foarte inteligenţi. Se spune căunii dintre ei se acoperă cu alge şifucus şi sînt luaţi drept insule.

753/1002

Marinarii debarcă pe ele, se instaleazăacolo, fac foc...

— Şi clădesc case, rîse Conseil.— Da, glumeţule, şi într-o bună zi

animalul se scufundă, trăgînd toţilocuitorii în adînc.

— Ca în călătoriile lui Sindbadmarinarul, i-am întors eu vorba rîzînd.Ei, jupîne Land, mi se pare că-ţi placpovestiri din acestea extraordinare.Sper că nu crezi în ele!

— Domnule naturalist, spuse Nedserios, din partea balenelor poţi să teaştepţi la orice. Ia uite la asta cumînoată, cum se ascunde. Se spune căcetaceii pot face înconjurul lumii în 15zile.

— Nu te contrazic.— Şi ştiţi că la începutul lumii

balenele înotau mult mai repede?— Serios ? De ce oare ?

754/1002

— Pentru că atunci aveau coada lafel ca peştii, şi loveau cu ea apa de lastînga la dreapta şi de la dreapta lastînga. Dar Creatorul, băgînd deseamă că merg prea repede, le-a răsu-cit coada, şi de atunci ele bat de sus înjos, pierzînd din iuţeală.

— Şi vrei să te cred?— Nu cuvînt cu cuvînt, şi nici

dacă vă spun că există balene carecîntăresc o sută de mii de livre.

— Cam mult. Într-adevăr. Totuşitrebuie spus că unii cetacei sînt destulde dezvoltaţi şi pot da pînă la 120 detone de untură.

— Am văzut asemenea exemplare.— Te cred, Ned, şi mai cred că un-

ele balene sînt la fel de groase ca 100de elefanţi. Gîndeşte-te ce efect producasemenea exemplare înotînd cu toatăviteza!

755/1002

— E adevărat, întrebă Conseil, căpot scufunda un vas?

— Nu cred, dar se povesteşte tot-uşi că în 1820, în Mările Sudului, obalenă s-a repezit asupra vasului Es-sex care se scufundă cît ai clipi.

Ned mă privi cu un aer ironic.— Pe mine, spuse el, m-a lovit o

balenă cu coada, eu fiind în barcă. Amfost zvîrlit cu tovarăşii mei la oînălţime de 6 metri. Dar pe lîngăbalena domnului profesor, a mea nu-idecît un pui.

— Animalele astea trăiesc mult ?întrebă Conseil.

— O mie de ani, răspunse cana-dianul, fără să clipească.

— De unde ştii?— Aşa se spune.— Şi de ce se spune aşa?— Pentru că aşa se ştie.

756/1002

— Nu, Ned, nu se ştie, se pre-supune, şi uite de ce: acum 400 deani, pe vremea cînd pescarii vînaupentru prima dată balene, animaleleastea erau mai mari decît acum. Lo-gica te face deci să presupui căbalenele de azi sînt inferioare celor deodinioară pentru că n-au avut timpulnecesar să se dezvolte complet. Deaceea a afirmat Buffon că cetaceii pottrăi 1000 de ani.

Ned Land nu mai asculta nimic şinu mai auzea nimic. Balena se apropiamereu! Canadianul o privea cu nesaţ.

— Ah! strigă el. Nu-i numai una,sînt zece, douăzeci, o turmă întreagă!Şi eu stau aici, legat de mîini şi de pi-cioare, şi nu pot să fac nimic.

— Ascultă, dragă Ned, îi spuseConseil, de ce nu-i ceri voie căpitanu-lui Nemo?

757/1002

Nici nu apucase Conseil să-şisfîrşească vorba şi Ned Land se şirepezise să-l caute pe căpitan. Dupăcîteva clipe, amîndoi ieşeau pe punte.

Căpitanul Nemo se uită la turmade cetacei care se zbenguia în apă la omilă depărtare de Nautilus.

— Sînt balene australe, spuse el.E aici o comoară pentru o întreagăflotă de baleniere!

— Domnule căpitan, întrebăcanadianul, n-aş putea să vînez vreocîteva, măcar ca să nu-mi uit meseria?

— La ce-ar folosi? îi răspunsecăpitanul Nemo. Vrei să vînezi doar casă distrugi? Noi n-avem ce face pebord cu uleiul de balenă.

— Cu toate astea, domnule, înMarea Roşie ne-aţi lăsat să urmărimun dugong.

758/1002

— Atunci ne trebuia carneproaspătă pentru echipaj. Acum însăar însemna să ucidem pentru a ucide.Ştiu, omul şi-a păstrat pentru el drep-tul de a face asta, dar eu sînt îm-potriva petrecerilor de ucigaşi.

Distrugînd balena australă ca şibalena obişnuită, care sîntnevătămătoare şi paşnice, vînătorii,meştere Land, săvîrşesc o faptă necu-getată. Pînă acum au distrus toatebalenele din Golful Baffin şi sînt pecale să nimicească o clasă întreagă deanimale folositoare. Dă-le pacenenorociţilor cetacei; au ei de ajuns deluptat cu duşmanii fireşti, caşaloţii,peştii-spadă şi peştii-ferăstrău, ce săte mai amesteci şi dumneata!

E lesne de închipuit cum ascultacanadianul discursul acesta moralizat-or. Pentru un vînător de balene, ase-menea idei erau sortite să se piardă în

759/1002

vînt. Ned Land se uita la căpitan, fărăca să priceapă o iotă din tot ce auzea.Căpitanul avea însă dreptate:îndîrjirea sălbatică şi nesocotită avînătorilor va face să dispară într-obună zi şi ultima balenă din ocean.

Ned Land şuieră printre dinţi«Yankee doodle», îşi vîri mîinile înbuzunare şi ne întoarse spatele. Întimpul acesta, căpitanul cercetă turmade cetacei.

— Pe bună dreptate spuneam căbalenele au în afară de om destui duş-mani fireşti. Şi cele din faţa noastrăvor avea de dus în curînd o luptă grea.Ia uitaţi-vă, domnule Aronnax, vedeţipunctele acelea negre care înainteazăla opt mile de aici în direcţia vîntului?

— Da, domnule căpitan.— Sînt caşaloţi, nişte animale

fioroase, pe care uneori le-am întîlnitîn turme, cîte două, trei sute la un loc.

760/1002

Fiarele astea crude şi răufăcătoare tre-buiesc stîrpite.

Auzind ultimele cuvinte, cana-dianul se întoarse repede spre noi.

— Atunci, domnule căpitan, îmidădui eu părerea, ar mai fi timp, chiarîn interesul balenelor...

— N-are nici un rost, domnuleprofesor. Nautilus poate să împrăştiesingur caşaloţii. Are un pinten de oţel,care cred că nu-i cu nimic mai prejosdecît cangea meşterului Land.

Canadianul ridică din umeri. Săataci cetaceii cu un pinten! Cine a maiauzit una ca asta?

— Aveţi puţină răbdare, domnuleAronnax, urmă căpitanul Nemo. Am săvă arăt o vînătoare cum n-aţi maivăzut. Cetaceii aceştia lacomi, caresînt mai mult gură şi dinţi, trebuiescucişi fără milă.

761/1002

Gură şi dinţi! Nici că s-ar puteadescrie mai bine caşalotul macrocefal,a cărui lungime trece uneori dedouăzeci şi cinci de metri. Numaicapul singur cuprinde aproape otreime din întregul corp. Mult mai bineînarmat decît balena, al cărei maxilarsuperior are numai fanoane, caşalotuleste înzestrat cu douăzeci şi cinci dedinţi mari, cilindrici şi cu vîrful conic,lungi de cîte douăzeci de centimetri,cîntărind două livre fiecare. În parteasuperioară a capului, în nişte adîncit-uri mari despărţite prin zgîrciuri, segăsesc trei pînă la patru sute dekilograme de ulei preţios, numit «albde balenă». Între timp turmamonştrilor se apropia mereu. Ea zărisebalenele şi se pregătea să le atace. Sevedea cît de colo că izbînda va fi departea caşaloţilor care, pe lîngă faptulcă sînt mai bine înarmaţi decît paşnicii

762/1002

lor adversari, pot să stea şi sub apămai multă vreme decît balenele, fărăsă iasă la suprafaţă ca să respire.

Venise timpul să ne grăbim înajutorul balenelor. Nautilus se cufun-dă puţin. Conseil, Ned şi cu mine amcoborît în salon şi ne-am instalat înfaţa ferestrelor. Căpitanul Nemo tre-cuse lîngă cîrmaci, cu gîndul să-şi fo-losească submarinul ca armă de dis-trugere. Am simţit îndată cum sporescbătăile elicei şi cum creşte vitezavasului.

Cînd Nautilus sosi pe locul deluptă, bătălia dintre caşaloţi şi baleneîncepuse. Submarinul manevră,căutînd să împrăştie turma de mac-rocefali. La început, aceştia nu sesinchisiră prea mult la vederea nouluimonstru care intrase în luptă. Curîndînsă au fost nevoiţi să se ferească deloviturile lui.

763/1002

Ce luptă! Pînă şi Ned Land se în-flăcărase şi începuse să aplaude.Nautilus nu mai era altceva decît ocange nemaipomenită, zvîrlită de mînacăpitanului său. Năpustindu-seasupra grămezilor de carne, el le tăiade la un capăt la celălalt, lăsînd în ur-mă jumătăţile încă vii ale animalelor.Fără să-i pese de puternicele lovituride coadă ale fiarelor, Nautilus, de înd-ată ce isprăvea cu un caşalot, se re-pezea după altul, întorcîndu-se în locca să nu-şi scape prada, năpustindu-se înainte, dîndu-se înapoi, ascultîndde cîrmă, cufundîndu-se cînd cetaceulcobora în adîncime, urcînd după elcînd acesta se întorcea la suprafaţă,lovindu-l în plin sau pieziş, oricare i-arfi fost direcţia sau iuţeala, tăindu-l şisfîrtecîndu-l cu pintenul săuînfricoşător.

764/1002

Ce măcel! Ce zgomot deasupraapei! Cum mai şuierau şi cum maigrohăiau fiarele înspăimîntate! Cozilelor stîrneau adevărate vijelii în apeleacelea, de obicei atît de liniştite.

Masacrul nemaipomenit, din caremacrocefalii nu mai aveau scăpare, aţinut o oră. De mai multe ori caşaloţii,adunaţi cîte zece, doisprezece laolaltă,încercară să strivească vasul subgreutatea lor. Prin geamuri le vedeamgurile enorme înţesate de dinţi şi ochiifioroşi. Nemaiputîndu-se stăpîni, NedLand îi ameninţa şi-i înjura. Caşaloţiise ţineau după submarin ca nişte cîinicare hăituiesc un mistreţ prindesişuri. Dar Nautilus, forţîndu-şielicea, îi ducea după el, îi tîra sau îiurca spre suprafaţa apei, fără să-ipese nici de greutatea, nici de strîn-soarea lor puternică. În cele din urmă,

765/1002

grămada de caşaloţi se rări şi apele seliniştiră.

Simţeam că ne ridicăm la supra-faţa oceanului. Panoul se deschise şine repezirăm pe punte.

Marea era acoperită de cadavresfîrtecate. Nici o explozie, oricît degrozavă, n-ar fi putut să sfărîme, sărupă şi să sfîşie cu mai multă furiegrămezile acelea de carne. Pluteamprintre corpuri uriaşe, albăstrui pespate, alburii pe pîntece şi presăratecu umflături. În zare fugeau cîţivacaşaloţi înspăimîntaţi. Valurile se în-roşiseră pe o întindere de mai multemile şi Nautilus plutea în mijlocul uneimări de sînge. Căpitanul Nemo venispre noi.

— Ei, ce zici, meştere Land ?— Ce să zic, domnule? răspunse

canadianul, care se mai potolise. E oprivelişte grozavă, ce-i drept, dar eu

766/1002

nu sînt măcelar, ci vînător, şi aici afost un măcel în toată regula.

— Aici au fost ucise nişte animalerăufăcătoare, îi răspunse căpitanul iarNautilus nu-i cuţit de măcelar.

— Cangea mea îmi place totuşimai mult...

— Fiecare cu arma lui! răspunsecăpitanul, privindu-l ţintă. Mă temeamca Ned să nu se lase cuprins de furie,ceea ce ar fi putut să aibă urmări rele.Dar el îşi uită mînia dînd cu ochii de obalenă pe lîngă care Nautilus tocmaitrecea. Era o balenă australă, cu capulnegru, zdrobit, care nu izbutise săscape de dinţii caşaloţilor. Nefericitulcetaceu murise culcat pe o parte. Lacapătul înotătoarei sale sfîrtecateplutea puiul, pe care nu-l putusescăpa de la moarte. Din botul deschis,printre fanoane, i se scurgea apa,murmurînd ca un pîrîu.

767/1002

Căpitanul Nemo îl duse peNautilus lîngă cadavrul balenei. Doidintre oamenii lui se urcară pe corpulei şi, spre mirarea mea, îi scoaseră dinuger tot laptele pe care-l avea, adicăvreo două-trei tone.

Căpitanul îmi întinse o ceaşcă culapte, cald încă. Băgînd de seamă silape care nu mi-o puteam stăpîni în faţabăuturii aceleia, el mă asigură călaptele de balenă este cît se poate debun şi că nu se deosebeşte cu nimicde laptele de vacă.

L-am gustat şi am fost de aceeaşipărere. Era deci o rezervă folositoarepentru noi. Laptele, sub formă de untsărat sau brînză, avea să ne îm-bogăţească hrana. În ziua aceea ambăgat de seamă cu îngrijorare că NedLand e din ce în ce mai pornit îm-potriva căpitanului şi am luat

768/1002

hotărîrea să supraveghez de aproapefaptele şi gesturile canadianului.

Capitolul XIII BANCHIZA

Nautilus îşi reluă direcţia, mereuspre sud, mergînd cu mare viteză de-alungul meridianului al cincilea. Voiaoare să ajungă pînă la pol? N-aş ficrezut, fiindcă pînă atunci toate încer-cările de a se atinge polul dăduserăgreş. Dealtfel, nici timpul nu era po-trivit, deoarece 13 martie al pămîntur-ilor antarctice corespunde cu 13septembrie al regiunilor boreale, cîndîncepe perioada echinoxială. În ziua de14 martie, la 55° latitudine, am zăritgheţuri plutitoare, nişte sfărimăturineînsemnate, de douăzeci pînă la

769/1002

douăzeci şi cinci de picioare, ca niştepraguri de care se spărgeau valurile.Nautilus plutea la suprafaţa oceanului.Ned Land, care vînase prin mările arc-tice, era obişnuit cu priveliştea gheţur-ilor. Conseil şi cu mine le vedeam pen-tru întîia oară. În zare, spre sud, seîntindea o fişie albă, orbitor de sclip-itoare, căreia balenierele engleze i-audat numele de «iceblinck». Fîşia astape care norii, oricît de deşi ar fi, nu opot întuneca, vesteşte prezenţa unuipack sau a unui banc de gheaţă. Înadevăr, curînd se iviră blocuri tot maimari, a căror strălucire se schimbamereu, după toanele cetii. Unele dinele erau străbătute de vine verzi, canişte dungi şerpuite, trase cu sulfat decupru. Prin altele, care semănau cunişte ametiste uriaşe, lumina pătrun-dea nestînjenită. Unele oglindeaurazele de lumină pe miile de faţete ale

770/1002

cristalelor lor; altele, colorate de re-flexele vii ale calcarului, ar fi ajunspentru construirea unui întreg oraş demarmură. Cu cît coboram mai spresud, cu atît insulele acestea plutitoarese înmulţeau şi se măreau. Mii depăsări polare işi făcuseră cuiburi peele. Notaliţele, damierii, furtunarii neasurzeau cu ţipetele lor, ba chiar,luîndu-l pe Nautilus drept un cadavrude balenă, se aşezau pe el lovind cuciocul în tabla sonoră. În timpul nav-igaţiei printre gheţuri, căpitanul Nemostătea adesea pe punte, cercetînd cuatenţie ţinuturile pustii. Cîteodată,privirea lui liniştită părea că se însu-fleţeşte. Se gîndea că în mările acesteapolare, nestrăbătute de oameni, era lael acasă, stăpîn peste întinderile denetrecut? Tot ce se poate. Dar nuspunea o vorbă. Stătea ca împietrit şinu-şi venea în fire decît cînd simţul

771/1002

său de cîrmaci îl îndemna s-o facă. Îlconducea pe Nautilus cu o măiestriedesăvîrşită, ferindu-I de ciocnirile cugheţarii, dintre care unii măsurau olungime de mai multe mile şi oînălţime de şaptezeci pînă la optzeci demetri. Adesea, orizontul părea pe de-a-ntregul închis. La 60° latitudine nu semai vedea nici un loc de trecere. Cutoate astea, cercetînd cu grijă, căpit-anul Nemo găsea totdeauna vreodeschizătură îngustă, prin care sestrecura cu îndrăzneală, ştiind bine căea se va închide în urma noastră. Înfelul acesta, Nautilus, condus cu în-demînare, străbătu gheţurile, clasific-ate după forma sau după mărimea lorcu o precizie ce-l încînta pe Conseil:iceberguri sau munţi de gheaţă, ice-fielduri sau cîmpii întinse şi nesfîrşite,driftice sau gheţuri plutitoare, packurisau cîmpuri de sfărîmături, numite şi

772/1002

palkuri atunci cînd sînt circulare saustreamuri, cînd sînt alcătuite din fîşiilungi.

Temperatura era destul descăzută: termometrul de afară arătadouă sau trei grade sub zero. Noi însăaveam haine călduroase, făcute dinpielea focilor şi a urşilor marini. Interi-orul lui Nautilus, încălzit cu regularit-ate de aparatele lui electrice, putea săînfrunte şi frigurile cele mai mari.Dealtfel, n-aveam decît să ne cufun-dăm cîţiva metri sub valuri, ca să dămde o temperatură potrivită.

Dacă am fi călătorit prin locurileacestea cu două luni în urmă, am finimerit în timpul cînd ziua este neîn-treruptă; acum, însă, noaptea ţineatrei sau patru ore, şi mai tîrziu avea săîntunece pentru şase luni regiunile dinjurul polului.

773/1002

La 15 martie am depăşit latitud-inea insulelor New Sethland şi Orkney.

Căpitanul îmi spuse că odinioarănumeroase turme de balene locuiau înţinuturile acelea, dar baleniereleengleze şi americane, în setea lor dedistrugere, au măcelărit masculii şifemelele adulte şi au lăsat în urma lorpustiu şi moarte.

La 16 martie, pe la opt dimineaţa,Nautilus, urmînd meridianul al cin-cizeci şi cincilea, trecu peste Cerculpolar antarctic. Gheţurile ne încon-jurau din toate părţile. Nemo înaintamereu, mergînd din trecătoare întrecătoare.

— Oare încotro o fi mergînd? între-bai eu.

— Drept înainte! îmi răspunseConseil. Pînă la urmă, dacă n-o săpoată merge mai departe, o să seoprească.

774/1002

— Nu-mi prea vine să cred!Şi, la drept vorbind, excursia

aceea aventuroasă nu-mi displăcea de-loc. Cu greu aş putea să arăt cît măîncînta frumuseţea regiunilor pe carele străbăteam! Gheţurile luau formeminunate: îngrămădirea lor înfăţişacînd un oraş oriental cu nenumărateminarete şi geamii, cînd o cetateprăbuşită, doborîtă la pămînt de vreuncutremur. În mijlocul furtunilor dezăpadă, priveliştea se schimba necon-tenit sub razele piezişe ale soareluisau sub ceţurile fumurii. Auzeam şivedeam pretutindeni detunături,surpări, prăbuşiri de gheţari, care seschimbau asemeni vederilor dintr-olanternă magică.

Dacă Nautilus era scufundat întimpul acestor ruperi de echilibru, zgo-motul se propaga prin apă cu o intens-itate înspăimîntătoare şi prăbuşirea

775/1002

uriaşelor grămezi isca vîrtejuri primej-dioase pînă în straturile cele maiadînci ale oceanului. Nautilus sălta şise clătina atunci ca o corabie lăsatăpradă furiei elementelor naturii. Demulte ori nu se mai vedea nici o tre-cere şi credeam că vom rămîne acolo,prinşi pentru totdeauna. Dar căpit-anul Nemo, călăuzit de instinct, de-scoperea noi trecători, după cele maimici semne. Nu se înşela niciodată,observînd firişoarele de apă albăstriecare brăzdau icefield-urile. De aceeaeram sigur că se va aventura în mărileantarctice.

Dar în ziua de 16 martie, cîm-purile de gheaţă ne închiseră calea cudesăvîrşire. Nu ajunseserăm încă labanchiză, dar aveam în faţă icefielduri,înţepenite laolaltă de ger. O asemeneapiedică nu-l putea opri însă pe căpit-anul Nemo şi el se aruncă împotriva

776/1002

icefîeldului cu o furie în-spăimîntătoare. Nautilus intră ca odaltă în masa sfărîmicioasă,despicînd-o cu trosnituri grozave.Semăna atunci cu un berbece antic,împins de o putere nemărginită.Sfărîmăturile de gheaţă, aruncate lamari înălţimi, cădeau ca grindina înjurul nostru. Prin forţa propriului săuimpuls, submarinul nostru îşi croia uncanal. Uneori, dus de vînt, se ridicadeasupra cîmpului de gheaţă,strivindu-l sub greutatea sa. Alteori,vîrît sub icefield, îl făcea să plesneascăprintr-o simplă clătinare, pricinuindu-ispărturi largi. În zilele acelea am avutde înfruntat furtuni puternice. Cîteod-ată pîcla era atît de deasă, încît nu semai vedea nici de la un capăt lacelălalt al punţii. Vîntul se schimba peneaşteptate dintr-o direcţie în alta.Zăpada se grămădea în troiene atît de

777/1002

tari, încît ar fi trebuit sfărîmată cutîrnăcopul. La numai cinci grade subzero, tot învelişul lui Nautilus seacoperea de gheaţă. O corabie n-ar fiputut să se mişte, căci toate funiile i s-ar fi încurcat în scripeţi. Numai un vasfără pînze, împins de motoare electriceşi nefolosind cărbuni, ar fi fost în staresă înfrunte latitudini atît de înalte. Încondiţiile acestea, barometrul rămîneamereu coborît, atingînd chiar 73°5'.Nici pe indicaţiile busolei nu ne maiputeam bizui. Cu cît ne apropiam dePolul magnetic meridional, care nutrebuie confundat cu Polul Sud alglobului, cu atît acele înnebunite alebusolei arătau mai anapoda. DupăHansten, polul acesta se afla cam la70° latitudine şi 130° longitudine, iardupă observaţiile lui Duperrey, la 135°longitudine şi 70° 30' latitudine. Tre-buia deci să facem cercetări

778/1002

numeroase, ducînd compasurile îndiferite locuri ale navei, şi să ne oprimla o medie. Adesea însă nemulţumeam să trasăm drumul străbă-tut după calcule aproximative, metodăpuţin satisfăcătoare pentru trecătorileşerpuite,ale căror puncte de reper seschimbau necontenit. În sfîrşit, la 18martie, după douăzeci de încercări za-darnice, Nautilus se văzu stăvilit de-abinelea. Nu mai erau nici streamuri,nici palkuri şi nici icefielduri, ci doar onesfîrşită şi neclintită barieră clăditădin munţi uniţi între ei.

— Banchiza! îmi spusecanadianul.

Am înţeles că pentru Ned Land, caşi pentru toţi navigatorii dinainteanoastră, banchiza însemna un hotarde netrecut. Pentru că soarele se iviseo clipă spre sud, căpitanul Nemo făcuo măsurătoare destul de exactă, care

779/1002

ne situa la 51°30' longitudine şi 67°39'latitudine meridională. Era un punctînaintat al regiunilor antarctice. În faţaochilor noştri nu mai era nici urmă demare, de suprafaţă lichidă. Sub pin-tenul lui Nautilus se întindea o nes-fîrşită cîmpie frămîntată, plină demovile încîlcite, cu tot amestecul acelaîntortocheat care se poate vedea pe unfluviu înainte de topirea gheţurilor.Aici, însă, toate acestea aveau pro-porţii uriaşe. Ici şi colo se ridicau pînăla o înălţime de două sute de picioarevîrfuri ascuţite, ca nişte piscuri sub-ţiri; în altă parte, un şir de falezecenuşii, tăiate drept, păreau oglinzinesfîrşite, reflectînd cele cîteva raze desoare pe jumătate înecate de ceaţă.Peste priveliştea pustiită plutea otăcere sălbatică, tulburată doar de ari-pile notoliţilor şi furtunarilor. Totul eraîngheţat, chiar şi zgomotul! Nautilus se

780/1002

văzu nevoit să-şi oprească goana saaventuroasă printre gheţuri.

— Domnule, îmi spuse în ziuaaceea Ned Land, dacă ar merge maideparte căpitanul...

— Ce s-ar întîmpla ?— Ar fi un om grozav.— De ce, Ned?— Fiindcă nimeni nu poate trece

de banchiză. E tare căpitanul, dar, miide draci! n-o fi mai tare decît natura;şi acolo unde a pus ea un hotar, tre-buie să te opreşti, vrînd, nevrînd!

— Adevărat, Ned. Şi totuşi aş fivrut să ştiu ce se află îndărătul banch-izei. Nimic nu mă supără mai multdecît un zid!

— Aveţi dreptate, încuviinţă Con-seil. Zidurile au fost născocite numaica să-i necăjească pe savanţi. Nicăierin-ar trebui să fie ziduri!

781/1002

— Bun! făcu canadianul. Dar seştie foarte bine ce este după banchiză.

— Ce este? am întrebat.— Gheaţă şi iar gheaţă!— Dumneata eşti sigur de lucrul

ăsta, Ned, dar eu nu sînt. Iată de ce aşvrea să mă duc să văd.

— Renunţaţi la asemenea idei,domnule profesor, îmi răspunse cana-dianul. Aţi ajuns la banchiză, şi astanu-i puţin. Mai departe n-o să mergeţinici dumneavoastră, nici căpitanulNemo şi nici Nautilus.

De voie, de nevoie o să ne în-toarcem spre nord, adică spre ţărileoamenilor de treabă.

Trebuie să recunosc că Ned Landavea dreptate şi că atît timp cît navelenu vor fi făcute ca să meargă pe cîm-puri de gheaţă, vor fi nevoite să seoprească în faţa banchizei. În adevăr,cu toate sforţările şi cu toate

782/1002

mijloacele puternice întrebuinţate casă spargă gheţurile, Nautilus trebui săse oprească. De obicei, cine nu poatemerge mai departe se întoarce pe undea venit. Aici, însă, a te înapoia era totatît de imposibil ca şi a înainta, pentrucă trecătorile se închiseseră în urmanoastră. Şi orice oprire în loc a luiNautilus nu putea să aibă altă urmaredecît înţepenirea lui în scurtă vreme.Asta s-a şi întîmplat, dealtfel, pe ladouă noaptea, cînd cu o iuţealăuimitoare s-a format o nouă gheaţă peambele laturi ale vasului. Eram silit sărecunosc că purtarea căpitanuluiNemo fusese mai mult decîtnechibzuită.

În clipa aceea eram pe punte.Căpitanul, care cercetase cîtva timpsituaţia, îmi spuse:

— Ei, domnule profesor, cecredeţi?

783/1002

— Cred că sîntem prinşi, domnulecăpitan.

— Prinşi ? Ce înţelegeţi prin asta ?— Vreau să spun că nu mai

putem merge nici înainte, nici înapoişi nici în lături. Cred că asta, cel puţinpe continentele locuite, înseamnă «a fiprins».

— Aşadar, domnule Aronnax, cre-deţi că Nautilus nu se va putea libera?'

— E greu, domnule căpitan, fiind-că anotimpul este prea înaintat ca săvă puteţi bizui pe topirea gheţii.

— Ah, domnule profesor, răspunsecu un ton ironic căpitanul Nemo, sîn-teţi mereu acelaşi! Pretutindeni vedeţidoar piedici şi greutăţi! Vă spun însăcă Nautilus nu numai că o să scape,dar va merge şi mai departe încă!

— Mai departe, spre sud? îl între-bai mirat.

784/1002

— Da, domnule, va merge la pol.— La pol! strigai eu neîncrezător.— Da, răspunse căpitanul, la Polul

Sud, în punctul necunoscut încă, un-de se întretaie toate meridianele globu-lui. Doar ştiţi că pot face cu Nautilustot ce vreau.

Da! Ştiam. Ştiam că îndrăznealaomului acestuia mergea pînă la vitejie!Dar ca să învingi piedicile nenumărateale Polului Sud, care n-a fost încă at-ins nici de cei mai îndrăzneţi navig-atori şi care, de lăpt, e mai greu decucerit decît Polul Nord, însemna săîncepi o faptă cu totul nechibzuită, pecare numai mintea unui nebun puteasă o plăsmuiască.

M-am gîndit atunci să-l întreb pecăpitan dacă descoperise polul acesta,necălcat încă de nici un picioromenesc.

785/1002

— Nu, domnule, mi-a răspuns el,dar îl vom descoperi împreună. N-amsă mă împotmolesc acolo unde s-auîmpotmolit alţii. Încă nu l-am dus ni-ciodată pe Nautilus atît de departe înmările australe, dar vă repet că vamerge şi mai departe.

— Aş vrea să vă cred, domnulecăpitan, i-am răspuns eu, cu oarecareironie în glas, vă cred chiar! Haidemînainte! Pentru noi nu există piedici!Să sfărîmăm banchiza! S-o aruncămîn aer şi, dacă tot mai rezistă, să-ipunem aripi lui Nautilus, ca s-o poatătrece pe deasupra!

— Pe deasupra, domnule profesor?mă întrebă liniştit căpitanul Nemo. Nupe deasupra, ci pe dedesubt.

— Pe dedesubt! strigai eu.Planurile căpitanului mi se

arătară limpezi dintr-o dată. Înţe-lesesem. Minunatele calităţi ale lui

786/1002

Nautilus aveau să-i servească iarăşi înîncercarea aceea supraomenească!

— Văd că începem să neînţelegem, domnule profesor, îmispuse căpitanul, zîmbind uşor; ai în-trevăzut posibilitatea — aş spune suc-cesul — încercării mele. Pentru o navăobişnuită ea ar fi cu neputinţă, darpentru Nautilus nu-i mare lucru. Dacăpînă la pol este un continent, vasul seva opri. Dar dacă, dimpotrivă, e omare liberă, vom merge pe ea pînă lapol!

— Asta-i, am spus, urmînd raţio-namentul căpitanului; dacă mareaeste îngheţată la suprafaţă, în schimbstraturile ei inferioare sînt libere, pen-tru motivul binecuvîntat că apa demare cu cît e mai densă, cu atîtîngheaţă mai greu. Şi, dacă nu măînşel, partea scufundată a banchizei

787/1002

este de patru ori mai mare decît parteadinafară.

— Cam atît, domnule profesor.Pentru fiecare picior înălţime deasupraapei, icebergul are trei picioaregrosime sub apă. Fiindcă munţii aceş-tia de gheaţă nu sînt mai înalţi de osută de metri, înseamnă că nici subapă nu au o adîncime mai mare de treisute de metri. Or, ce înseamnă treisute de metri pentru Nautilus?

— Nimica toată.— Ar putea chiar să coboare la

adîncimi şi mai mari ca să caute tem-peratura obişnuită a mărilor, şi atuncinici nu ne-ar păsa măcar cînd afară arfi un ger de treizeci sau patruzeci degrade.

— E drept, domnule căpitan,foarte drept! răspunsei eu.

— Singura greutate, urmă căpit-anul, ar fi dacă am rămîne cufundaţi

788/1002

mai multe zile, fără să ne îm-prospătăm provizia de aer.

— Numai asta ne opreşte ? între-bai eu. Nautilus are rezervoare uriaşepe care le putem umple şi ele ne vorda tot oxigenul de care vom aveanevoie.

— Aţi judecat bine, domnule Aron-nax, răspunse zîmbind căpitanul; darca să nu se poată spune că sînt nech-ibzuit, am să vă arăt de pe acum cegreutăţi ar mai putea fi.

— Ar mai putea fi vreuna?— Una singură. Dacă există mare

la Polul Sud, s-ar putea tot aşa debine ca ea să fie îngheţată peste tot şiprin urmare să nu ne putem urca de-loc la suprafaţă!

— Bine, dar uitaţi că Nautilus e în-armat cu un pinten straşnic şi că amputea să-l lansăm pieziş, contra cîm-pului de gheaţă care ar trebui spart?

789/1002

— Ei. domnule profesor, aveţimulte idei astăzi!

— Şi pe urmă, domnule căpitan,am adăugat însufleţindu-mă şi maimult, de ce să nu fie apă la Polul Sudca şi la Polul Nord? Polii frigului nu seconfundă cu polii pămîntului nici înEmisfera Australă, nici în EmisferaBoreală şi trebuie să presupunem căîn punctele acestea ale globului se aflăori un continent, ori un ocean fărăgheaţă.

— Şi eu cred la fel, domnule Aron-nax, răspunse căpitanul. Am să vă at-rag numai atenţia că, după ce aţi avutatîtea de spus împotriva planului meu,acum mă daţi gata cu argumente înfavoarea lui.

Căpitanul Nemo avea dreptate.Ajunsesem să fiu mai îndrăzneţ decîtel. Îl îndemnam să meargă la pol! îlîntreceam, i-o luam înainte... Aş! Cum

790/1002

ar fi cu putinţă una ca asta, biet zăpă-cit! Căpitanul Nemo cunoaşte mai binedecît tine toate laturile problemei, şiacum se distrează privindu-te purtatde visuri spre lucruri cu neputinţă derealizat.

Dar căpitanul nu-şi pierdea tim-pul. La un semnal al său apăru secun-dul. Stătură de vorbă amîndoi, repede,în limba lor de neînţeles, iar secundul,fie că fusese înştiinţat de mai înainte,fie că socotea planul destul de bun, nupăru deloc surprins. Dar, oricît a fostsecundul de calm, Conseil tot 1-a în-trecut în privinţa asta atunci cînd i-amfăcut cunoscut planul nostru de a neîndrepta spre Polul Sud. El a primitvestea mea cu un «cum doreşte dom-nul» şi a trebuit să mă mulţumesc cuatît. Cît despre Ned Land, cred cănimeni n-a ridicat vreodată din umerimai sus decît i-a ridicat el atunci.

791/1002

— Să vă spun drept, mi-e milă dedumneavoastră şi de căpitanul Nemoal dumneavoastră, făcu el.

— Vom merge la pol, meştereLand.

— Tot ce se poate, dar de întors n-o să vă mai întoarceţi de acolo! Şi NedLand intră în cabina lui, «ca să nu seîntîmple vreo nenorocire», după cumspunea el. Între timp începuserăpregătirile pentru îndrăzneaţa încer-care. Puternicele pompe ale luiNautilus împingeau aerul în rezervoareşi îl înmagazinau la presiune înaltă. Pela orele patru, căpitanul Nemo măînştiinţa că panourile de pe punte vorfi închise. Am aruncat o ultimă privirespre banchiza pe care urma s-ostrăbatem. Timpul era senin, atmos-fera destul de limpede, ger puternic,12° sub zero; dar fiindcă vîntul se lin-iştise, frigul nu părea de neîndurat.

792/1002

Vreo zece oameni se urcară ca săsfărîme cu tîrnăcoapele gheaţa dinjurul carenei lui Nautilus. Treaba amers repede, fiindcă gheaţa era încăsubţire. Ne întoarserăm cu toţii înăun-tru. Rezervoarele obişnuite, goale întimpul plutirii la suprafaţă, furăumplute cu apă şi Nautilus începu săse scufunde.

Stăteam în salon, împreună cuConseil. Priveam prin geam straturileinferioare ale Oceanului Austral. Ter-mometrul urca. Acul manometrului semişca pe cadran.

Cam pe la trei sute de metri, aşacum prevăzuse căpitanul Nemo, amînceput să plutim pe sub banchiză.Dar Nautilus se cufundă şi mai mult,atingînd o adîncime de opt sute demetri. Temperatura apei, care fusesede 12° la suprafaţă, era acum numaide 11°. E de la sine înţeles însă că

793/1002

temperatura din interiorul luiNautilus, menţinută cu aparatele deîncălzit, era cu mult mai ridicată.Toate manevrele se îndeplineau cu oprecizie extraordinară.

— Vom trece, dacă nu-i cusupărare, spuse Conseil.

— Sînt sigur că vom trece! îirăspunsei eu, convins.

Sub apele libere. Nautilus pornisede-a dreptul spre pol, fără să se de-părteze de meridianul al cincizeci şidoilea. Ne rămîneau de străbătutdouăzeci şi două de grade şi jumătatede latitudine, de la 67°30' pînă la 90°,adică ceva mai mult de cinci sute deleghe. Nautilus înainta cu o viteză dedouăzeci şi şase de mile pe oră, vitezăegală cu aceea a unui tren expres.Dacă mergea mereu aşa, îi erau deajuns patruzeci de ore ca să atingăpolul.

794/1002

Atras de noutatea situaţiei, amrămas împreună cu Conseil o partedin noapte la fereastra salonului.Marea, luminată de razele farului, erapustie. Peştii nu locuiau în apele eicaptive, pe care le foloseau doar pen-tru trecerea din Oceanul Antarctic înmarea liberă a polului, înaintam cu re-peziciune şi simţeam asta dupătresăririle corpului de oţel al vasului.

Pe la orele două noaptea m-amdus să mă odihnesc puţin. Conseil îmiurmă pilda. Străbătînd coridoarele, nul-am întîlnit pe căpitanul Nemo. Mi-amînchipuit că este în cabinacîrmaciului.

A doua zi, la 19 martie, pe la cincidimineaţa, îmi reluai postul în salon.Indicatorul electric arăta că viteza luiNautilus nu se micşorase. Vasul seridica spre suprafaţă cu băgare deseamă, golindu-şi rezervoarele.

795/1002

Îmi bătea inima. Aveam să ieşim şisă dăm de aerul liber al polului? Nu. Ozguduitură mă făcu să-mi dau seamacă Nautilus se lovise de fundul banch-izei, foarte groasă încă, judecind dupăsunetul înăbuşit al loviturii. Într-ad-evăr, o «atinsesem» — după cum spunmarinarii — dar în sens invers şi latrei mii de picioare adîncime. Astaarăta că gheaţa de deasupra aveapatru mii de picioare grosime, dintrecare o mie erau deasupra apei. Banch-iza era acolo mult mai groasă decîtfusese la margine, ceea ce nu era delocîmbucurător. În timpul zilei. Nautilusrepetă de mai multe ori încercarea şide fiecare dată se lovi de zidul dedeasupra. Uneori dădea de el la nouăsute de metri, ceea ce făcea o miedouă sute de metri grosime, dintrecare trei sute se ridicau deasupraoceanului — adică o grosime de două

796/1002

ori mai mare decît în locul undeNautilus se scufundase sub apă.

Mi-am notat cu grijă diferiteleadîncimi şi am obţinut astfel profilulsubmarin al lanţului de gheţari.

Seara nu se produsese nici oschimbare în situaţia noastră. Mereugheaţă, de patru sau cinci sute demetri adîncime! Banchiza se subţiasedestul de mult, dar mai aveam încă ogrosime serioasă între noi şi suprafaţaoceanului! Se făcu ora opt. După regu-lile zilnice ale bordului, aerul ar fi tre-buit să fie împrospătat cu patru oremai înainte. Totuşi nu sufeream preamult, deşi căpitanul Nemo nu dăduseîncă drumul unui supliment de oxigendin rezervoare. În noaptea aceea n-amdormit bine. Speranţa şi teama mănăpădiră rînd pe rînd. M-am trezit demai multe ori. Nautilus continua sădibuie. Pe la trei dimineaţa observai că

797/1002

suprafaţa inferioară a banchizei eranumai de cincizeci de metri adîncime.O sută cincizeci de picioare ne maidespărţeau de suprafaţa apei. Banch-iza se schimba încetul cu încetul înicefield. Muntele se prefăcea în cîmpie.Priveam cu atenţie manometrul. Vasulnostru urca întruna, urmînd pieziş osuprafaţă lucioasă ce scînteia subrazele luminii electrice. Banchiza semicşora sus şi jos prin povîrnişuridomoale, subţiindu-se din leghe înleghe. În sfîrşit, pe la şase dimineaţa,în neuitata zi de 19 martie, uşasalonului se deschise şi căpitanulNemo apăru.

— Mare liberă! spuse el.

Capitolul XIV POLUL SUD

798/1002

Alergai pe punte.Da! Mare liberă! Se zăreau ici-colo

cîteva bucăţi de gheaţă împrăştiate,dar în faţa noastră se întindea pînădeparte marea; în aer zburau omulţime de păsări şi miliarde de peştiînotau în apele a căror culoare seschimba după adîncime, de la albastrupînă la verde măsliniu. Termometrularăta 3° peste zero. Părea căprimăvara e închisă dincolo de banch-iza ai cărei munţi îndepărtaţi se pro-filau în zare, spre nord. Îmi simţeaminima bătînd cu putere.

— Am ajuns la pol ? îl întrebai pecăpitan.

— Nu ştiu, îmi răspunse el. Laamiază vom determina locul în care neaflăm.

799/1002

— Dar va ieşi oare soarele dinceaţa asta? urmai eu privind cerulcenuşiu.

— Cît de puţin ar ieşi, tot o să-miajungă, îmi răspunse căpitanul. Lazece mile de Nautilus, înspre sud, o in-sulă singuratică se înălţa cu vreo douăsute de metri deasupra. Ne-amîndreptat spre ea, dar cu băgare deseamă, pentru că marea putea să aibăstînci.

După o oră am ajuns la insulă.După alte două ore îi şi făcusem în-conjurul. Avea o circumferinţă de vreopatru sau cinci mile. Un canal îngust odespărţea de un ţărm întins, un con-tinent, poate, ale cărui hotare se pier-deau departe în zare. Existenţa acestuipămînt părea că îndreptăţeşte ipo-tezele americanului Maury, care,făcînd observaţia că între Polul Sud şiparalela şaizeci marea este acoperită

800/1002

cu gheţuri plutitoare uriaşe, cum nuse întîlnesc niciodată în Atlanticul deNord, a tras de aici concluzia in-genioasă după care Cercul Antarctictrebuie să cuprindă uscaturi întinse,dat fiind că gheţarii nu se pot forma înmijlocul mării, ci numai pe coaste.După calculele lui, grămada de gheţurice acoperă polul austral formează ocalotă, a cărei lăţime trebuie să atingăpatru mii de kilometri.

Ca să nu se împotmolească,Nautilus se oprise la vreo şase sute demetri depărtare de plaja în spatelecăreia se ridica o îngrămădire măreaţăde stînci. Luntrea fu lăsată la apă.Căpitanul, doi oameni care duceau in-strumentele, Conseil şi cu mine ne-amurcat în ea. Era pe la zece dimineaţa.Nu-l văzusem încă pe Ned Land care,pesemne, se ferea de noi, ca să nu fienevoit să ne dea dreptate. Din cîteva

801/1002

vîsliri, luntrea se opri pe nisipul plajei.Conseil se şi pregătea să sară pe us-cat, dar l-am oprit.

— Căpitane, am spus, dum-neavoastră vi se cuvine cinstea de-apune cel dintîi piciorul pe pămîntulacesta.

— Da, răspunse căpitanul, şi dacănu şovăi păşind pe pămîntul polului, efiindcă pînă acum nici o fiinţăomenească nu şi-a lăsat pe aici urmelepaşilor.

Spunînd acestea, el sări sprintenpe nisip. Emoţia făcea ca inima să-ibată cu putere. Suind o stîncă, în vîr-ful căreia locul era neted, căpitanulNemo rămase acolo cu braţele încru-cişate şi cu privirea aprinsă, neclintitşi mut, părînd că pune stăpînire peţinuturile australe. După ce stătu ast-fel cîteva minute, se întoarse spre noi.

— Poftiţi, domnule! îmi strigă el.

802/1002

Am coborît, urmat de Conseil,lăsînd în barcă pe cei doi marinari.

Pe o întindere mare, solul semănacu un tuf roşiatic, ca şi cum ar fi fostfăcut din cărămidă pisată. Era acoper-it cu zgură, lavă întărită şi piatrăponce. Originea lui vulcanică era neîn-doielnică. Pe alocuri, unele crăpături,din care se ridica un miros de pu-cioasă, dovedeau că focul din adîncimiîşi păstra încă puterea. Cu toateacestea, deşi m-am urcat în vîrful uneistînci înalte, n-am văzut nici urmă devulcan, pe o întindere de cîteva mile.Se ştie că în aceste ţinuturi antarcticeJames Ross a găsit în plină activitatecraterele lui Erebus şi ale lui Terror,pe meridianul al şaizeci şi şaptelea sila 77°32' latitudine.

Vegetaţia acestui continent pustiumi s-a părut foarte săracă. Cîţiva

803/1002

licheni din specia usnea melanoxanthase întindeau pe pietrele negre.

Ţărmul era presărat cu moluşte,cu midii mici, patele, izocordii lucioaseîn formă de inimă, clioşi cu corpullunguieţ şi membranos. al căror cap ecompus din doi lobi rotunjiţi. În aerînsă era viaţă din belşug. Mii de păsăride diferite specii zburau şi ne as-urzeau cu ţipetele lor. Altele stăteauîngrămădite pe stînci, privindu-ne fărăfrică pe cînd treceam sau ţinîndu-sedupă noi. Erau pinguini, tot atît de în-demînatici şi mlădioşi în apă, unde potfi asemănaţi cu peştii cei mai iuţi, pecît de stîngaci şi de greoi pe uscat. Eiscoteau ţipete caraghioase, adunîndu-se în grupuri. Aveau gesturicumpătate, dar făceau un zgomotasurzitor.

Dar ceaţa nu se ridică şi pe la un-sprezece soarele nu apăruse încă.

804/1002

Eram neliniştit, pentru că fără soarenu puteam şti dacă am ajuns sau nula pol.

Căutîndu-l pe căpitanul Nemo, l-am găsit cu coatele sprijinite de ostîncă, privind cerul. Era nerăbdător,necăjit. Dar ce putea face? Omulacesta îndrăzneţ şi puternic nu puteasă-i comande soarelui aşa cum îicomanda mării.

Veni şi amiaza, fără ca soarele săse fi arătat măcar o clipă. Nici nuputeam ghici măcar locul unde segăsea, în dosul perdelei de ceaţă.Curînd, ceaţa se schimbă în ninsoare.

— Pe mîine! îmi spuse căpitanul şine-am întors pe Nautilus prin vîrte-jurile viscolului. În lipsa noastrăfuseseră întinse plasele şi am cercetatcu atenţie peştii care tocmai erauîncărcaţi pe bord. În mările antarcticese adăposteşte un număr foarte mare

805/1002

de peşti migratori, care fug de fur-tunile din latitudini mai puţin înalte,ca apoi să cadă în gura marsuinilor şia focelor. Viforul nu încetă. Era cuneputinţă de stat pe punte. Auzeamdin salon, unde îmi însemnam întîm-plările călătoriei pe continentul polar,ţipetele petrelilor şi albatroşilor, cărorapuţin le păsa de furtună. Nautilus nurămase pe loc, ci înainta de-a lungulcoastei cu încă zece mile spre sud,prin lumina scăzută a soarelui ce at-ingea marginea zării.

A doua zi, la 20 martie, ninsoareaîncetă. Frigul se înteţise. Termometrularăta 2° sub zero. Ceaţa se împrăştiaşi nădăjduiam că vom putea stabililocul unde ne aflam.

Căpitanul Nemo nu se arătaseîncă, aşa că luntrea ne duse la ţărmnumai pe mine şi pe Conseil. Şi aicinatura solului era tot vulcanică,

806/1002

întîlneam pretutindeni urme de lavă,zgură, bazalturi, fără ca să pot zărivulcanul care le aruncase. Şi aici, ca şiîn cealaltă parte, nenumărate păsăripopulau ţărmul polar. Dar aici elelocuiau alături de turme mari demamifere marine, care ne priveau cuochi blînzi. Erau foci de felurite specii,unele stînd lungite pe pămînt, alteleculcate pe bucăţile de gheaţă aduse decurenţii apei, altele ieşind din apă oriîn-trînd. Fiindcă nu mai avuseserăpînă atunci de-a face cu omul, nufugeau de noi cînd ne apropiam. Amfăcut socoteala că erau destule ca săaprovizioneze cîteva sute de vase.

— Pe legea mea, bine că Ned Landn-a venit cu noi, zise Conseil.

— De ce?— Pentru că, vînător pasionat cum

e, ar fi ucis toate animalele astea.

807/1002

— Chiar toate nu, dar cred într-adevăr că nu l-am fi putut împiedicasă arunce cangea în cîţiva cetacei. Şicăpitanul Nemo s-ar fi supărat, căci elnu varsă fără rost sîngele acestor ani-male inofensive.

— Şi are dreptate.— Bineînţeles, dragul meu Con-

seil. Dar, ia spune, n-ai clasat încăaceste splendide mostre ale fauneimarine?

— Domnul ştie bine că nu preasînt tare în practică. Dacă domnul mi-ar spune numele lor...

— Sînt foci şi morse.— Două genuri care aparţin fam-

iliei pinipedelor, se grăbi să spunăConseil, ordinul carnasierelor, grupaunghicularelor, subclasamonodelfinilor, clasa mamiferelor, în-crengătura vertebratelor.

808/1002

— Bravo, Conseil! Dealtfel, focile şimorsele, aceste două genuri, se împartşi în specii şi, dacă nu mă înşel, acivom avea prilejul să le studiem. Şiacum, hai să mergem.

Era ora opt dimineaţa. Mai aveampatru ceasuri pînă cînd puteam luaînălţimea soarelui. Ne-am îndreptatspre un golf larg, săpat în faleza degranit a ţărmului.

De jur împrejur, cît vedeam cuochii, pămîntul şi sloiurile de gheaţăerau năpădite de animalele marine (şifără să vreau l-am căutat din ochi pebătrînul Proteu, păstorul din mitolo-gie, care păzea uriaşele turme ale luiNeptun). Erau mai cu seamă foci carestăteau în grupuri deosebite, bărbatcu femelă. Tatăl veghea asupra fam-iliei, iar mama îşi alăpta puii, dintrecare unii mai măricei îndrăzneau să seîndepărteze cu cîţiva paşi. Cînd voiau

809/1002

să meargă, focile înaintau prin salturimici, contractîndu-şi corpul şiajutîndu-se destul de stîngaci cuînotătoarele imperfecte, care lalamantin, rubedenia lor, formează unadevărat antebraţ. Trebuie să spun căîn apă, în elementul lor, animaleleacestea, cu şira spinării mobilă, cubazinul îngust, cu blana scurtă şinetedă, cu picioare palmate, înoatăadmirabil. Stînd pe loc, pe pămînt, elefăceau mişcări cît se poate degraţioase. Cei din antichitate, văzîndînfăţişarea lor blîndă, privirea fru-moasă ca de femeie, ochii catifelaţi şilimpezi, poziţiile fermecătoare pe carele luau, poetizau în felul lor aceste ani-male, transformînd bărbaţii în tritonişi femeile în sirene.

I-am atras atenţia lui Conseilasupra dezvoltării foarte mari a lobilorcerebrali la aceşti cetacei inteligenţi.

810/1002

Nici un mamifer, în afară de om, nuare materia cerebrală atît de bogată.De aceea focile pot primi cu uşurinţă ooarecare educaţie. Ele pot fi uşor do-mesticite, şi cred, ca şi alţi naturalişti,dealtfel, că, dresate cum se cuvine, elear putea servi foarte bine drept cîini depescuit.

Cele mai multe dintre animaleleacestea dormeau pe pietre sau pe ni-sip. Printre ele se strecurau elefanţi demare, un fel de foci cu trompă scurtăşi mobilă, uriaşii speciei, avînd o cir-cumferinţă de douăzeci de picioare şi olungime de zece metri. Nu se fereaudeloc la apropierea noastră.

— Nu sînt periculoase? mă întrebăConseil.

— Nu, afară de cazul cînd le ataci.Cînd o focă îşi apără puiul, furia ei egrozavă, şi în asemenea cazuri se

811/1002

întîmplă adesea să sfarme luntrilepescarilor.

— E în legitimă apărare! îşi dădupărerea Conseil.

— Aşa cred şi eu.Ne-am oprit la două mile mai de-

parte, în faţa stîncii care apăra golfulîmpotriva vînturilor din sud şi carecobora drept în marea înspumată debătaia valurilor. Dinapoia ei se auzeaurăgete asurzitoare, cum numai o cire-ada de rumegătoare poate scoate.

— N-o fi cumva un concert detauri? mă întrebă Conseil.

— De unde, i-am răspuns eu, e unconcert de morse.

— Se luptă?— Se luptă sau se joacă.— Dacă nu-i cu supărare, aş vrea

să le vedem.— Hai să le vedem, Conseil.

812/1002

Şi iată-ne străbătînd stîncilenegre, printre surpături ce se iveau peneaşteptate şi printre pietroaiele pecare gheaţa le făcea foarte lunecoase.De mai multe ori am căzut, lovindu-mă destul de tare. Conseil, mai pre-văzător sau mai îndemînatic, nu sepoticnea deloc, ba chiar mă ridicaspunîndu-mi: «Dacă domnul ar fi bunsă-şi ţină picioarele mai depărtate, şi-ar păstra mai bine echilibrul».

Ajuns pe creasta unei limbi depămînt, am zărit o cîmpie albă, întin-să, plină de morse care se jucau. Ră-getele erau răgete de bucurie şi nu demînie.

Prin forma trupului şi a mem-brelor, morsele se aseamănă cu focile.Ele n-au canini şi incisivi pe maxilarulde jos, iar caninii de deasupra sînt doifildeşi lungi de optzeci de centimetri,cu o circumferinţă de treizeci şi trei de

813/1002

centimetri spre gură. Aceşti colţi,dintr-un fildeş compact şi fără striuri,mai tari decît ai elefanţilor şi maipuţin supuşi îngălbenirii, sînt foartepreţuiţi. Morsele sînt vînate fără nici osocoteală, şi în scurtă vreme vor finimicite pînă la ultima, fiindcă vînăt-orii măcelăresc fără deosebire şifemelele, şi puii, ucigînd în fiecare anmai mult de patru mii dintre ele.

Trecînd pe lîngă animalele acesteacurioase, am putut să le observ întoată voia, fiindcă lor nici nu le păsade noi. Pielea le era groasă şi aspră, deculoare roşcată, iar blana scurtă şidestul de rară. Unele aveau patrumetri lungime. Fiind mai liniştite şimai puţin sperioase decît rudele lordin nord, nu puseseră santinele caresă le supravegheze împrejurimiletaberei.

814/1002

După ce am cercetat oraşulmorselor, ne-am hotărît să ne în-toarcem. Era ora unsprezece şi dacăNemo avea condiţii prielnice pentrudeterminarea locului, voiam să fiu şieu de faţă. Dar nu prea nădăjduiam caîn ziua aceea să se ivească soarele!Norii îngrămădiţi la orizont ni-l ascun-deau vederii. Părea că astrul, gelos, nuvoia să dezvăluie unor fiinţe omeneştipunctul de neatins al globuluipămîntesc.

Ca să ne întoarcem spre Nautilus,coborîrăm rîpa dreaptă care duceaspre ţărm. La unsprezece şi jumătateajunsesem la punctul de debarcare.Luntrea era trasă la mal. Il adusese pecăpitan. L-am zărit stînd în picioare peo lespede de bazalt, cu instrumentelede măsurat înălţimea soarelui lîngă el.Îşi aţintise privirea spre orizontul de

815/1002

nord, spre partea în care soarele îşidescria curba sa alungită.

Mă aşezai lîngă căpitan, aşteptîndîn tăcere. Dar, ca şi în ziua trecută, laamiază soarele nu se arătă. Parcă eraun făcut. Astfel măsurătoarea n-a pu-tut fi efectuată. Dacă nu izbuteam s-ofacem nici a doua zi, trebuia să renun-ţăm pentru totdeauna la aflarea punc-tului în care ne găseam.

Toate astea se întîmplau în ziua de20 martie. Or, după ea urma 21 mar-tie, ziua echinocţiului, cînd, dacălăsam la o parte refracţia, soarele tre-buia să dispară sub orizont pentruşase luni, şi odată cu dispariţia luiavea să înceapă lunga noapte polară.De la echinocţiul din septembrie elieşise de sub orizontul septentrional,ridicîndu-se prin spirale alungite pînăla 21 decembrie, ziua solstiţiului ţinu-turilor boreale. De atunci, soarele

816/1002

începuse să coboare şi în ziua ur-mătoare avea să arunce ultimele luiraze. Îi împărtăşii căpitanului Nemoobservaţiile şi temerile mele.

— Aveţi dreptate, domnule Aron-nax, îmi spuse el. Dacă mîine nuobţinem înălţimea soarelui, nu voiputea să reiau operaţia decît pesteşase luni. Fiindcă din întîmplare sîn-tem aici tocmai la 21 martie, determin-area ar fi mai uşor de făcut dacăsoarele s-ar arăta la amiază.

— De ce, domnule căpitan?— Pentru că atunci cînd soarele

descrie spirale atît de lungi, este greusă-i masori exact înălţimea deasupraorizontului, fiindcă instrumentele potface greşeli mari.

— Atunci, cum veţi proceda?— Am să întrebuinţez numai cro-

nometrul, îmi răspunse căpitanulNemo. Dacă mîine, 21 martie, la

817/1002

amiază, discul soarelui, ţinînd seamade refracţie, este tăiat exact pe orizon-tul de nord, înseamnă că sîntem laPolul Sud.

— Adevărat! încuviinţai. Totuşimăsurătoarea asta nu va fi exactămatematiceşte, fiindcă echinoxul nucade neapărat la amiază.

— Fără îndoială; dar devierea n-arfi mai mare de o sută de metri şi n-avem nevoie de mai mult. Aşadar, pemîine!

Căpitanul Nemo se întoarse pebord. Conseil şi cu mine am rămaspînă la ora cinci, cutreierînd plaja, ob-servînd şi studiind. Singurul lucru pecare l-am luat cu noi a fost un ou depinguin, deosebit de mare şi pe careun amator ar fi dat mai mult de o miede franci. Era de culoarea cafelei culapte, înfrumuseţat cu dungi şi semne,ca o podoabă rară! I l-am încredinţat

818/1002

grijuliului Conseil, care ştia să se ţinăbine pe picioare; purtîndu-l ca pe unporţelan chinezesc de mare preţ, el 1-adus nevătămat pînă la Nautilus. Aici l-am aşezat într-o vitrină a muzeului. Lamasă am mîncat cu poftă o bucată deficat de focă, foarte gustos, asemănăt-or la gust cu carnea de porc. Pe urmăm-am culcat, după ce am invocat, caun hindus, bunăvoinţa soarelui.

A doua zi, 21 martie, pe la cincidimineaţa, m-am urcat pe punte, undel-am găsit pe căpitanul Nemo.

— Vremea se limpezeşte puţin, îmispuse el. Sînt speranţe. După cemîncăm, vom cobori pe uscat ca săalegem un post de observaţie.Înţelegîndu-ne cu privire la aceasta,m-am dus să-l caut pe Ned Land, pecare aş fi vrut să-l iau cu mine.Încăpăţînatul canadian n-a vrut sămeargă şi am băgat de seamă că era

819/1002

din ce în ce mai tăcut şi maimorocănos. La urma urmelor, nu mi-apărut rău de încăpăţînarea lui; pe us-cat erau prea multe foci şi vînătorulcel nestăpînit nu trebuia supus ispitei.

După ce am mîncat, pornii spreuscat. Nautilus mai străbătuse cîtevamile în timpul nopţii. Acum se afla înlarg, la cîteva mile de o coastă pe carese înălţa un pisc ascuţit, înalt de patrusau cinci sute de metri. În afară demine şi de căpitanul Nemo, se maiaflau în luntre doi oameni din echipajşi instrumentele trebuincioase, adicăun cronometru, o lunetă şi unbarometru.

Pînă să ajungem la ţărm, am văzuto mulţime de balene. Adunate înturme, ele se zbenguiau în apele lin-iştite. Fără nici o îndoială că bazinulacela al polului antarctic servea de

820/1002

adăpost cetaceilor, urmăriţi cu preamultă rîvnă de vînători!

La ora nouă am coborît pe ţărm.Cerul se limpezea, norii alergau spresud, negurile părăseau faţa rece aapelor. Căpitanul se îndreptă spre pis-cul ascuţit de unde voia să-şi facămăsurătorile. Urcuşul a fost greu dinpricina lavei colţuroase, a pietreiponce şi a atmosferei adeseori satur-ată de emanaţiile sulfuroase ale fu-marolelor. Deşi se dezobişnuise săcalce pe pămînt, căpitanul urcapovîrnişurile cele mai aspre cu osprinteneală şi o agerime pe care le-arfi invidiat şi un vînător de capre săl-batice. Abia mă puteam ţine după el.

Ne-au trebuit două ore ca să ajun-gem pe creasta piscului formatjumătate din porfir şi jumătate dinbazalt. De aici îmbrăţişai cu privirea oîntindere uriaşă de apă, care îşi

821/1002

desena limpede linia orizontului sprenord, pe fondul cerului; la picioarelenoastre, cîmpuri orbitor de albe;deasupra capului, un cer albăstruifără nori; înspre nord, discul soarelui,ca un glob de foc ştirbit de tăieturaorizontului. Din sînul apelor se ridicauîn mănunchiuri măreţe sute decoloane lichide, în depărtare, Nautiluspărea un cetaceu adormit. În spatelenostru, spre sud si est, se desfăşura oîntindere nesfîrşită de pămînt, oamestecătură haotică de pietre şi degheţuri.

După ce urcă creasta, căpitanulNemo îi stabili înălţimea cu ajutorulbarometrului, fiindcă avea nevoie deea în observaţia pe care urma să ofacă.

La douăsprezece fără un sfert,soarele, care se vedea numai prin re-fracţie, se arătă ca o minge de aur,

822/1002

aruncîndu-şi ultimele raze peste con-tinentul pustiu şi peste mările pe careomul nu le brăzdase încă.

Cu ajutorul unei lunete cu reticul,prevăzută cu o oglindă pentru corectatrefracţia, căpitanul Nemo observă as-trul ce se cufunda încetul cu încetulsub orizont, urmînd o diagonală foartelungă. Eu ţineam în mînă crono-metrul. Inima îmi bătea cu putere:dacă dispariţia jumătăţii soarelui aveasă coincidă cu ora douăsprezece, in-dicată de cronometru, atunci însemnacă sîntem chiar la pol.

— Douăsprezece! strigai.— Polul Sud! răspunse căpitanul

Nemo, cu o voce gravă, dîndu-mi lun-eta prin care se vedea soarele, tăiat deorizont în două jumătăţi egale.

Privii cum cele din urmă raze lu-minau piscul şi cum întunericul urcaîncet, încet spre noi.

823/1002

Punîndu-mi mîna pe umăr, căpit-anul Nemo rosti:

— Astăzi, 21 martie 1868, eu,căpitanul Nemo, am atins Polul Sud lagradul al nouăzecilea şi pun stăpînirepe regiunea aceasta a globului, care-ia şasea parte ca întindere faţă de con-tinentele cunoscute.

— În numele cui, domnulecăpitan?

— În numele meu, domnule!Spunînd aceasta, căpitanul Nemo

desfăşură un drapel negru, pe care erabrodată cu aur litera N. Pe urmă,întorcîndu-se spre astrul zilei ale căruiultime raze atingeau orizontul mării,strigă:

— Adio, soare! Apune sub ocean,astru luminos, şi lasă noaptea de şaseluni să-şi întindă umbrele pe noulmeu domeniu!

824/1002

Capitolul XV ACCIDENT SAUINCIDENT?

A doua zi, 22 martie, la şase di-mineaţa, se începură pregătirile deplecare. Ultimele lumini ale amurguluise topeau în noapte. Era un frigpătrunzător. Stelele sclipeau cu o tărieuimitoare. La zenit strălucea minunataCruce a Sudului, Steaua polară a ţinu-turilor antarctice.

Termometrul arăta 12° sub zero.Cînd vîntul se înteţea, frigul deveneaînţepător. Sloiurile de gheaţă se în-mulţiseră; marea începuse să îngheţepe toată întinderea. Pe suprafaţa ei,numeroase pete de culoare închisăarătau locurile în care începuse să seformeze pojghiţa de gheaţă. Desigur că

825/1002

în bazinul central, care îngheţa timpde şase luni, cît ţinea iarna, nu seputea pătrunde. Ce se făceau atuncibietele balene? Fără îndoială căporneau pe sub banchiză spre altemări. Cît despre foci şi morse, obişnu-ite cu climele cele mai aspre, elerămîneau prin meleagurile aceleaîngheţate. Instinctul le învăţa să găur-ească icefîeldurile şi să le ţină astfelveşnic deschise; prin găurile acesteaies ca să respire. Cînd păsările alun-gate de frig emigrează spre nord,mamiferele marine rămîn singuriistăpîni ai continentului polar.

Rezervoarele de apă fură umpluteşi Nautilus se cufundă încet pînă laadîncimea de o mie de picioare, undese opri. Elicea bătu apa şi vasulînainta drept spre nord, cu o viteză decincisprezece mile pe oră. Spre seară

826/1002

pluteam pe sub uriaşa carapaceîngheţată a banchizei.

Obloanele salonului erau închise,pentru că Nautilus s-ar fi putut lovi devreun gheţar scufundat. De aceea mi-am petrecut întreaga zi trecîndu-mi în-semnările pe curat. Retrăiam în mintetoate peripeţiile călătoriei noastre pepol. Ajunsesem la punctul acela deneatins, fără oboseală şi fără primejdii,ca şi cum vagonul nostru plutitor ar fialunecat pe nişte şine de cale ferată.Şi acum începea adevărata întoarcere.Ce ne mai aştepta? Puteam să-mi în-chipui orice, fiindcă şirul minunilorsubmarine este nesfîrşit! De cinci lunişi jumătate, de cînd întîmplarea ne ar-uncase pe bordul lui Nautilus,străbătusem paisprezece mii de leghe;şi în drumul nostru, mai lung decîtEcuatorul, se petrecuseră nenumărateîntîmplări ciudate sau groaznice:

827/1002

vînătoarea în pădurile din Crespo,naufragiul din strîmtoarea Torres,cimitirul de mărgean, pescăriile dinCeylon, Tunelul arab, focurile dinSanto-rin, milioanele din Golful Vigo,Atlantida, Polul Sud! Toată noaptea,amintirile mi-au frămîntat mintea şinu m-au lăsat să mă odihnesc nici oclipă.

Pe la trei dimineaţa m-a trezit ozguduitură puternică. Mă ridicai as-cultînd în întuneric. Deodată m-ampomenit aruncat în mijlocul camerei.Mi-am dat seama că Nautilus se izbisede ceva şi se lăsa pe o parte.Sprijinindu-mă de pereţi, mă tîrîi pînăîn salon, unde ardea încă lumina.Mobilele erau răsturnate. Din fericire,vitrinele, fixate solid în perete,rezistaseră. Tablourile dinspre tribordse apropiaseră mult de perete, pe cîndcele dinspre babord se depărtaseră.

828/1002

Nautilus era deci culcat pe parteadreaptă şi stătea complet nemişcat.

Dinăuntrul vasului se auzeau zgo-mote de paşi şi voci nedesluşite. Căpit-anul Nemo însă nu se ivi. Tocmai cîndvoiam să ies din salon, intrară NedLand şi Conseil.

— Ce s-a întîmplat? îi întrebai.— Tocmai asta voiam şi eu să-l în-

treb pe domnul, îmi răspunse Conseil.— Mii de draci! strigă canadianul.

Eu ştiu ce s-a întîmplat. Nautilus s-aciocnit şi, după cît stă de aplecat, nucred s-o mai scoată la capăt cum ascos-o atunci în strîmtoarea Torres.

— Dar cel puţin o fi ajuns lasuprafaţa apei ?

— Nu ştim, răspunse Conseil.— O să aflăm îndată, spusei eu.Am cercetat manometrul. Spre

marea mea mirare, el arăta o adîncimede trei sute şaizeci de metri.

829/1002

— Ce înseamnă asta? am strigatuimit.

— Ar trebui să-l întrebăm pecăpitanul Nemo, îşi dădu părereaConseil.

— Dar unde să-l găsim? întrebăNed Land.

— Urmaţi-mă! le spusei tovarăşilormei.

Ieşirăm din salon. În bibliotecă,nimeni. Mi-am închipuit că Nemo tre-buie să fie în cabina cîrmaciului. Celmai bun lucru era să aşteptăm. Ne în-toarserăm tustrei din nou în salon.

Voi trece sub tăcere cuvintele ca-nadianului, care găsise clipa prielnicăsă se înfurie iar. L-am lăsat să-şidescarce veninul în voie, fără ca să-irăspund.

De vreo douăzeci de minutestăteam aşa, căutînd să prindem şicele mai mici zgomote din interiorul lui

830/1002

Nautilus, cînd îşi făcu apariţia căpit-anul Nemo. Părea că nici nu ne vede.Înfăţişarea Iui, atît de liniştită deobicei, trăda îngrijorarea. El cercetă întăcere busola şi manometrul, apoipuse degetul pe un punct al planis-ferei, în partea care reprezenta mărileaustrale.

Nu voiam să-l întrerup. Dar dupăcîteva clipe, cînd se întoarse spremine, l-am întrebat, folosind o ex-presie pe care o mai auzisem de la el,în strîmtoarea Torres:

— Un «incident», căpitane?— Nu, domnule, de data asta un

accident.— Grav ?— Poate.— Este vreun pericol imediat ?— Nu.— Nautilus a eşuat?— Da.

831/1002

— Şi asta din pricina...—...unei toane a naturii şi nu din

nepriceperea oamenilor. În manevră n-a fost făcută nici o greşeală. Totuşi,efectele echilibrului nu pot fi împiedic-ate. Poţi să înfrunţi legile omeneşti,dar nu te poţi împotrivi legilor naturii!

Ciudată clipă îşi alesese căpitanulca să filozofeze. De fapt, răspunsul luinu lămurise nimic.

— S-ar putea şti, l-am întrebat,care-i cauza accidentului ?

— S-a răsturnat un bloc uriaş degheaţă, îmi răspunse. Centrul degreutate al gheţarilor se urcă atuncicînd ape mai calde sau lovituri repet-ate îi sapă pe dedesubt. În asemeneacazuri, gheţarii se răstoarnă, se daupeste cap. Aşa s-a întîmplat şi acum.Răsturnîndu-se, un gheţar l-a lovit peNautilus, care plutea pe sub el. Apoi,alunecînd pe învelişul lui şi ridicîndu-l

832/1002

cu o putere de neînvins, gheţarul l-aatras în straturi mai puţin dense şi l-aculcat pe o coastă.

— Nu s-ar putea cumva să-l de-sprindem pe Nautilus golind rezer-voarele cu apă şi făcîndu-l astfel să-şirecapete echilibrul ?

— Chiar asta se şi face acum! Sepoate auzi cum funcţionează pompele.Iată, acul manometrului arată căNautilus se ridica, dar şi gheţarul seridică odată cu el. Poziţia noastrărămîne neschimbată pînă cîndgheţarul nu va întîlni o stavilă care să-i oprească urcarea. Într-adevăr,Nautilus rămăsese tot atît de înclinatla tribord. Fără îndoială că el urma săse îndrepte odată cu oprireagheţarului. Dar dacă asta avea să aibăloc în momentul ciocnirii de banchizacare plutea deasupra noastră, atuncicele două suprafeţe de gheaţă ne-ar fi

833/1002

strivit fără milă. Îmi frămîntam minteagîndindu-mă la ceea ce putea să ni seîntîmple. Căpitanul privea necontenitspre manometru. De la ciocnirea cugheţarul. Nautilus se ridicase cuaproape o sută cincizeci de picioare,dar îşi păstrase aceeaşi înclinare.Deodată simţii o uşoară mişcare.Nautilus se îndreptase puţin. Obiecteleatîrnate pe perete în salon îşirecăpătau încetul cu încetul poziţianormală. Pereţii se apropiau de vertic-ală. Nici unul dintre noi nu mai vor-bea. Adînc tulburaţi, vedeam şisimţeam cum vasul se îndreaptă. Subpicioarele noastre podeaua deveneaorizontală. Se scurseră astfel zeceminute.

— În sfîrşit, ne-am îndreptat! stri-gai eu.

— Da, spuse căpitanul Nemo,păşind spre uşa salonului.

834/1002

— Dar vom mai putea pluti? l-amîntrebat.

— Desigur, îmi răspunse. Cum sevor goli rezervoarele, Nautilus va urcala suprafaţa apei.

Căpitanul plecă şi peste cîtva timpam observat că, din ordinul lui.Nautilus îşi încetase ridicarea. Erabine să plutim aşa, între două ape,altfel ne-am fi putut ciocni de parteade jos a banchizei.

— Am scăpat ca prin urechile acu-lui! spuse Conseil.

— Da, puteam fi striviţi întregheţuri sau, în cel mai bun caz,puteam rămîne ţintuiţi pe loc şi atuncin-am fi avut cum să ne primenimaerul... Da, am scăpat uşor!

— Dacă ar fi numai asta! mormăiNed Land.

Nu voiam să încep o discuţie fărărost cu canadianul; de aceea nu i-am

835/1002

răspuns. Dealtfel, obloanele sedeschiseră în aceeaşi clipă şi luminade afară năvăli prin ferestre.

Eram încă sub apă, după cum anispus; de fiecare parte a lui Nautilus, lao depărtare de zece metri, se înălţacîte un zid de gheaţă care-ţi lua ochiicu strălucirea lui; deasupra şidedesubt, alte ziduri; deasupra erafundul banchizei, întinzîndu-se ca untavan uriaş, dedesubt era gheţarulcare, răsturnîndu-se încetul cu în-cetul, îşi găsise pe zidurile lateraledouă puncte de sprijin, rămînînd întreele. Nautilus se găsea închis într-unadevărat tunel de gheaţă, larg deaproape douăzeci de metri, plin cu apăliniştită. I-ar fi fost deci uşor să iasă,mergînd fie înainte, fie înapoi, şigăsind după aceea, la cîteva sute demetri mai încolo, vreo trecere liberă pesub banchiză.

836/1002

Becurile fuseseră stinse şi totuşisalonul strălucea în lumina vie pe careo dădeau razele farului, răsfrînte înpereţii de gheaţă. Îmi este cuneputinţă să descriu frumuseţeaoglindirii razelor electrice pe blocurilenesfîrşite, tăiate mereu în alte forme.Lumini colorate, după cum erau vinelecare brăzdau gheaţa, ţîşneau dinfiecare unghi, din fiecare creastă, dinfiecare faţetă. Ne simţeam ca într-omină de pietre preţioase, mai ales desafire, care-şi amestecau scînteierilecu licăririle verzi ale smaraldelor. Ici şicolo, nuanţe de opal nespus de dulcise iveau în mijlocul unor puncteaprinse, adevărate diamante de foc,foarte strălucitoare. Puterea razelorera însutită, ca lumina ce ţîşneşte dinlamelele lenticulare ale celui maiputernic far.

837/1002

— Cît e de frumos! se minunăConseil.

— Da, e o privelişte cum nu sepoate mai frumoasă, spusei eu. Nu-iaşa. Ned?

— Mii de draci! E nemaipomenită!încuviinţă canadianul. Turbez denecaz că n-am încotro şi trebuie să re-cunosc. E nemaivăzut!

Ned avea dreptate. Era ceva ne-maivăzut! Deodată un strigăt al luiConseil mă făcu să mă întorc.

— Ce s-a întîmplat? îl întrebai.— Domnul să închidă ochii, să nu

se uite! Nu vă uitaţi! Spunînd aceasta,Conseil îşi acoperi repede faţa cumîinile.

— Dar ce-ai păţit?— Sînt orbit, nu mai văd!M-am uitat fără voie spre

fereastră, dar n-am putut îndura foculcare o mistuia.

838/1002

Am înţeles ce se întîmplase:Nautilus pornise cu mare viteză. Toatesclipirile liniştite ale pereţilor degheaţă se prefticuseră în mănunchiurifulgerătoare. Focurile acestor miliardede diamante se amestecau între ele.Împins de elice. Nautilus gonea parcăînvăluit în fulgere.

Atunci, obloanele salonului seînchiseră. Ne-am apărat cu palmeleochii în care ne jucau nenumărategloburi şi luminiţe, ca atunci cînd teuiţi prea mult spre soare. Ne-a trebuitdestulă vreme ca să ne potolimvederea tulburată. În cele din urmăne-am luat palmele de la ochi.

— Pe legea mea! N-aş fi crezut căpoate exista aşa ceva, spuse Conseil.

— Mie nici acum nu-mi vine săcred! adăugă canadianul.

— Cînd vom fi înapoi pe uscat,spuse Conseil, după ce am văzut

839/1002

atîtea minuni ale naturii, cît denevrednice şi de neînsemnate au să nise pară continentele şi măruntele în-făptuiri ale omului! Nu! Lumea aceeanu mai este demnă de noi!

Asemenea cuvinte, ieşite din guraunui om de obicei atît de calm, arătaucît era el de înfierbîntat. Dar cana-dianul nu scăpă prilejul să pună paiepe foc.

— Lumea! făcu el clătinîndu-şicapul. Fii pe pace, prietene Conseil. N-o să ne mai întoarcem niciodată la ea!

Acestea se petreceau pe la orelecinci dimineaţa. Şi tot atunci avu loc ociocnire în partea din faţă a luiNautilus. Îmi dădui seama că vîrful va-sului se lovise de un bloc de gheaţă.Pesemne că fusese o manevră greşită,fiindcă nu era deloc uşor să navigheziprin tunelul submarin, printre sloiuride gheaţă. Îmi spuneam că,

840/1002

schimbîndu-şi drumul, căpitanulNemo va ocoli piedicile, urmînd cotit-urile tunelului. În orice caz, înaintareanoastră nu putea fi împiedicată cudesăvîrşire. Totuşi, împotrivaaşteptărilor mele, Nautilus dădu înapoidestul de mult.

— Ne întoarcem? întrebă Conseil.— Se vede că da, răspunsei eu.

Pesemne că în partea asta tunelul nuare ieşire.

— Şi atunci?...— Atunci e foarte simplu; ne în-

toarcem pe unde am venit şi ieşim prinpartea de sud. Atîta tot.

Vorbind astfel, voiam să par mailiniştit decît eram în realitate, întretimp se accelerase mişcarea înapoi alui Nautilus care, mergînd de-a-ndăratelea, ne ducea cu o viteză totmai mare.

841/1002

— O să avem o întîrziere, făcuNed.

— Ce contează cîteva ore mai multori mai puţin ? Măcar de-am ieşiodată...

— Da, repetă Ned Land. Numai de-am ieşi.

Mă plimbai cîtva timp de la salonla bibliotecă. Tovarăşii mei tăceau. Măîntinsei apoi pe un divan cu o carte înmînă. După un sfert de oră, Conseil,apropiindu-se de mine, mă întrebă:

— E interesantă cartea pe care ocitiţi ?

— Foarte interesantă, îi răspunsei.— Cred şi eu! Doar citiţi cartea pe

care chiar dumneavoastră aţi scris-o!— Cartea mea?În adevăr, ţineam în mîini, fără să

ştiu, lucrarea mea «Misterele din adîn-cul mărilor». Am închis cartea şi mi-

842/1002

am reluat plimbarea. Ned şi Conseil seridicară să plece.

— Mai staţi, prieteni, le spusei eu.Să fim împreună pînă cînd vom ieşidin încurcătura asta.

— Cum doreşte domnul! îmirăspunse Conseil.

Mai trecură cîteva ceasuri, în caretimp cercetai întruna instrumenteleatîrnate pe pereţii salonului. Mano-metrul arăta că Nautilus pluteştemereu la o adîncime de trei sute demetri, busola arăta că se îndreaptă în-spre sud, iar indicatorul de viteză —că merge cu douăzeci de mile pe oră,ceea ce însemna prea mult pentru unspaţiu atît de îngust. Căpitanul Nemoînsă ştia că trebuie să se grăbească.Acum, fiecare minut preţuia cît unsecol.

La orele opt şi douăzeci avu loccea de-a doua ciocnire, de data asta în

843/1002

partea de dinapoi a vasului. Pălii. To-varăşii mei se apropiară de mine. L-amluat de mînă pe Conseil. Ne înţelegeamdin priviri mai bine decît prin cuvinte.În clipa aceea intră în salon căpitanul.M-am îndreptat către el.

— Drumul spre sud ne esteînchis? îl întrebai.

— Da, domnule. Icebergul,răsturnîndu-se, ne-a închis oriceieşire.

— Sîntem blocaţi?— Da.

Capitolul XVI FĂRĂ AER

Astfel, de o parte şi de alta,deasupra şi dedesubt, Nautilus segăsea împrejmuit de un zid de gheaţă,

844/1002

de nepătruns. Eram prizonierii banch-izei! Canadianul izbi în masă cu pum-nul lui puternic. Conseil tăcea. M-amuitat la căpitan. Chipul său îşirecăpătase calmul obişnuit. Stătea cubraţele încrucişate, gîndindu-se.Nautilus nu mai mişca.

După un timp, căpitanul vorbi:— Domnilor, spuse el cu glas lin-

iştit, în împrejurările de faţă existădouă feluri de a muri.

Omul acesta de neînţeles aveaaerul unui profesor de matematici careface o demonstraţie elevilor.

— Primul, continuă el, este sămurim striviţi. Al doilea, să murim as-fixiaţi. Nu vorbesc despre posibilitateade-a muri de foame, pentru că proviz-iile lui Nautilus pot ţine, fără îndoială,mai mult decît noi.

Să ne ocupăm deci de posibilităţilede strivire şi de asfixie.

845/1002

— De asfixie nu trebuie să netemem, domnule căpitan, fiindcărezervoarele de aer sînt pline, îirăspunsei eu.

— E drept, observă căpitanulNemo, dar ele nu ne pot ajunge decîtpentru două zile. Au trecut treizeci şişase de ore de cînd sîntem sub apă şipînă acum ar fi trebuit să primenimaerul îngreuiat al lui Nautilus. Înpatruzeci şi opt de ore provizia de aerse va sfîrşi.

— Atunci, domnule căpitan, să neeliberăm înainte de-a trece patruzeci şiopt de ore!

— Vom face-o, cel puţin încercîndsă spargem zidul care ne înconjoară.

— Prin care parte?— Asta o să ne-o arate sonda. Îl

voi culca pe Nautilus peste gheţarul dededesubt, iar oamenii mei, îmbrăcaţiîn costume de scafandri, vor ataca

846/1002

muntele de gheaţă acolo unde va fimai subţire.

— Putem deschide obloanelesalonului?

— Fără îndoială, doar stăm pe loc.Căpitanul Nemo ieşi. Curînd se

auziră şuierăturile apei care umplearezervoarele. Nautilus începu să se cu-funde încet şi se aşeză pe gheţar la oadîncime de trei sute de picioare.

— Prieteni, spusei eu, situaţia egravă, dar mă bizui pe curajul şi peenergia voastră.

— Domnule, îmi răspunse cana-dianul, acum n-o să vă mai bat capulcu cîrtelile mele. Sînt gata să fac oricepentru salvarea tuturor!

— Bine, Ned! i-am spusîntinzîndu-i mîna.

— Am de adăugat că, ştiind sămînuiesc cu tot atîta îndemînare

847/1002

tîrnăcopul ca şi cangea, sînt la dispoz-iţia căpitanului.

— Nu-ţi va refuza ajutorul. Vino,Ned!

L-am condus pe canadian în cam-era în care echipajul lui Nautilus îşiîmbrăca hainele de scafandri. Amfăcut cunoscută căpitanului propu-nerea lui Ned, care fu primită. Cana-dianul îşi îmbrăcă costumul şi fu gataodată cu ceilalţi tovarăşi de muncă.Fiecare purta în spate cîte un aparatRouquayrol, plin cu aer curat, scos dinrezervoare. Era un împrumut marepentru rezerva de aer a lui Nautilus,dar trebuia făcut. Cît despre lămpileRuhmkorff, ele n-ar fi avut nici un rostîn apa luminată de farul electric.

După ce Ned se îmbrăcă, m-am în-tors în salon, unde obloanele furădeschise, şi, stînd lîngă Conseil, amprivit stratul de gheaţă'pe care se

848/1002

sprijinea Nautilus. Peste cîteva clipe seiviră vreo doisprezece oameni din ech-ipaj, mergînd pe bancul de gheaţă, şiprintre ei am recunoscut statura în-altă a lui Ned Land. Căpitanul Nemo îiîntovărăşea.

Înainte de a se începe săpareapereţilor, se făcură cîteva sondaje pen-tru a se hotărî în ce parte trebuiaupornite lucrările. În pereţii laterali furăînfipte sonde lungi, dar ele se oprirădin pricina zidului gros, după cepătrunseseră cincisprezece metri. Cîtdespre gheaţa de deasupra, era zadar-nic să se încerce străpungerea ei.Acolo se înălţa banchiza care măsuramai mult de patru sute de metrigrosime. Căpitanul Nemo puse să fiesondată gheaţa de dedesubt. Aici doarzece metri ne despărţeau de apă, căcigrosimea gheţarului se dovedi a nu fimai mare de atît. Rămînea acum să se

849/1002

taie o bucată a cărei suprafaţă să fieegală cu linia de plutire a lui Nautilus,Cu alte cuvinte, trebuiau desprinşipeste şase mii de metri cubi, pentru ase face o scobitură prin care Nautilussă poată coborî sub cîmpul de gheaţă.

Munca începu îndată şi continuăcu înverşunare, în loc sa se sape înjurul lui Nautilus, ceea ce ar fi sporitgreutăţile, căpitanul Nemo însemnălocul spărturii cam la opt metri decoasta stînga a vasului. Apoi, oameniisfredeliră în mai multe puncte loculales şi îndată după aceea tîrnăcoapeleîncepură să taie cu putere gheaţa, de-sprinzînd blocuri mari. Printr-un efectcurios al greutăţii specifice, blocurileacestea, fiind mai uşoare decît apa,zburau, ca să spun aşa, spre boltatunelului, care se îngroşa în sus cuceea ce pierdea din partea de jos. Darlucrul acesta nu putea să ne supere,

850/1002

fiindcă zidul de dedesubt se subţia înaceeaşi măsură.

După două ore de muncă îndîrjită,Ned Land se întoarse sleit de puteri. EIşi tovarăşii lui fură înlocuiţi cu alţilucrători, la care ne-am alăturat şi noi,eu şi Conseil. Ne-a condus secundullui Nautilus. La început, apa mi s-apărut foarte rece, dar mînuindtîrnăcopul m-am încălzit. Cu toate căne aflam la o presiune de treizeci deatmosfere, ne puteam mişca cu des-tulă uşurinţă.

Cînd după două ore de lucru m-am întors ca să mănînc ceva şi să măodihnesc, am simţit diferenţa dintreaerul curat pe care ni-l dădea aparatulRouquayrol şi atmosfera din Nautilus,încărcată cu acid carbonic. Aerul numai fusese reînnoit de patruzeci şi optde ore şi puterea lui înviorătoare eramult slăbită. În douăsprezece ore de

851/1002

muncă fusese săpat, pe întinderea un-de lucram, numai un strat gros de unmetru, adică vreo şase sute de metricubi. Dacă săpam tot atît în fiecaredouăsprezece ore, ne-ar mai fi trebuitîncă cinci nopţi şi patru zile ca săducem lucrul la bun sfîrşit.

— Cinci nopţi şi patru zile! le spu-sei tovarăşilor mei. Iar aer în rezer-voare nu mai avem decît pentru douăzile.

— Fără să mai ţinem socoteala că,odată ieşiţi din închisoarea astablestemată, vom fi închişi sub banch-iză, fără să putem ieşi la aer! adăugăNed.

Era adevărat. Cine ar fi fost înstare să prevadă timpul cel mai scurtcare ne-ar fi trebuit ca să ne eliberăm? Nu ne puteam asfixia mai înainte caNautilus să revină la suprafaţa apei ?Situaţia părea groaznică. Dar noi o

852/1002

priveam plini de curaj, hotărîţi să nefacem datoria pînă la capăt.

După cum socotisem, în timpulnopţii fu desprins un nou strat de unmetru din alveola uriaşă. Dar di-mineaţa, cînd îmbrăcat cu costumulmeu de scafandru am străbătut apa lao temperatură de şase sau şapte gradesub zero, observai că zidurile lateralese apropiau încetul cu încetul. Strat-urile de apă, aflate mai departe degroapă, nefiind încălzite de oameniicare lucrau şi de loviturile uneltelor,începuseră să se solidifice. Care erauşansele noastre de scăpare în faţaacestei noi primejdii şi cum puteamîmpiedica îngheţarea apei, care ar fisfărîmat pereţii lui Nautilus ca pe obucată de sticlă?

N-am spus nimic celor doi tovarăşiai mei despre noul pericol care ne pîn-dea. La ce ar fi folosit să-i descurajez,

853/1002

cînd munceau cu atîta rîvnă pentrusalvare? Dar cînd am revenit pe bord,îi arătai căpitanului Nemo cum staulucrurile.

— Ştiu, îmi spuse el cu tonul luiliniştit, pe care nici împrejurările celemai groaznice nu i l-ar fi pututschimba. E încă un pericol, dar nu vădcum l-am putea înlătura. Singura pos-ibilitate de scăpare este să lucrăm mairepede decît îngheţul, să i-o luămînainte, asta-i tot!

Să i-o luăm înainte! Adevărat, ar fitrebuit ca pînă acum să mă fi obişnuitcu felul acesta de-a vorbi. În ziuaaceea am mînuit tîrnăcopul cuîndîrjire ore întregi. Munca îmi dădeaputeri. Dealtfel, a lucra însemna a ple-ca de pe bord, însemna a părăsi unaer sărac şi stricat şi a respira aerulproaspăt din aparate.

854/1002

Spre seară, groapa se mai adîncisecu un metru. Cînd m-am întors pebord, era cît pe-aci să mă asfixiezeacidul carbonic din submarin. Ah, deam fi avut mijloace chimice cu care săînlăturăm gazul acesta înăbuşitor! Ox-igenul nu ne lipsea; se găsea în apăoricît de mult. Ar fi fost de ajuns sădescompunem apa cu ajutorul unorpile electrice, ca să căpătăm fluiduldătător de viaţă. Mă gîndisem la asta,dar la ce-ar fi folosit, de vreme ceacidul carbonic produs de respiraţianoastră cuprinsese toate colţurile va-sului? Spre a-l absorbi, ar fi trebuit săagităm fără încetare nişte vaseumplute cu sodă caustică; dar n-aveam substanţa asta şi n-am fiputut-o înlocui cu nimic altceva.

Seara, căpitanul Nemo trebui sădeschidă robinetele rezervoarelor şi sădea drumul la cîteva coloane de aer în

855/1002

interiorul lui Nautilus. Dacă n-ar fifăcut asta, în dimineaţa următoare nune-am mai fi trezit.

A doua zi, 26 martie, îmi reîncepuimunca de miner, săpînd împreună cutovarăşii mei al cincilea metru. Pereţiilaterali şi fundul banchizei se îngroşauvăzînd cu ochii. Nu mai era nici o în-doială că aveau să se unească maiînainte ca Nautilus să poată ieşi. Eramcît pe-aci să las tîrnăcopul din mînă.De ce să mai sap, cînd tot trebuia sămor înăbuşit, în chinuri pe care nu le-ar fi putut născoci nici chiar cruzimeaunor sălbatici ? Mi se părea că sîntîntre fălcile formidabile ale unui mon-stru, iar ele se strîngeau necruţătoare.

Căpitanul Nemo, care conducealucrările şi muncea el însuşi, trecu pelîngă mine. L-am atins cu mîna şi i-amarătat pereţii închisorii noastre. Ziduldinspre tribord înaintase pînă la

856/1002

aproape patru metri de învelişul luiNautilus.

Căpitanul mă pricepu şi-mi făcusemn să-l urmez. Ne-am întors pebord. După ce mi-am scos costumul, l-am însoţit în salon.

— Domnule Aronnax, trebuie săîncercăm un mijloc eroic, altfelrămînem cimentaţi în apa astaîntărită.

— Da, spusei eu, dar ce putemface?

— O, dacă Nautilus ar fi destul detare ca să suporte presiunea gheţiifără să fie strivit!

— Atunci? am întrebat neştiind lace vrea să ajungă.

— Nu pricepeţi că îngheţarea apeine-ar putea veni în ajutor? Nu vă daţiseama că ea ar putea face să crapecîmpul de gheaţă care ne ţine închişi,aşa cum face să crape şi pietrele cele

857/1002

mai tari? Nu vă dă prin gînd că arputea să ne salveze în loc să ne ucidă?

— Tot ce se poate, domnule căpit-an; dar oricît de rezistent la strivire arfi Nautilus, tot n-ar putea să suportepresiunea asta înspăimîntătoare şi s-ar turti ca o foaie de tablă.

— Ştiu, de asta nu trebuie să nebizuim pe ajutorul naturii, ci pe noiînşine. Trebuie să stăvilim îngheţul.Trebuie să-l oprim! Nu numai pereţiilaterali se strîng, dar şi în faţă, şi înspate n-au mai rămas nici zece pi-cioare de apă. Gheaţa ne prinde dintoate părţile.

— Cît timp ne mai ajunge aerul? îlîntrebai eu. Căpitanul mă privi dreptîn ochi.

— Poimîine rezervoarele vor figoale! spuse el.

858/1002

Simţii cum îmi îngheaţă sîngele învine. Şi totuşi nu puteam să mă aşteptla alt răspuns. În ziua de 22 martie,Nautilus se cufundase în apele libereale polului. Acum eram în 26. Trăisemcinci zile numai cu rezervele de pebord! Iar aerul curat care mairămăsese trebuia păstrat pentrulucrători. Şi astăzi, cînd scriu, îmiamintesc atît de bine de toate astea,încît mă năpădeşte fără voie spaima şisimt cum mă sufoc.

Căpitanul Nemo se gîndea, tăcut,nemişcat. Se vedea bine că-i venise oidee, pe care însă părea că o respinge.În sfîrşit, lăsă să-i scape cîtevacuvinte.

— Apă clocotită! murmură el.— Apă clocotită?! mă mirai eu.— Da. Sîntem închişi într-un

spaţiu destul de mic. Oare apa clo-cotită, pe care ar arunca-o necontenit

859/1002

pompele lui Nautilus, n-ar ridica tem-peratura acestui loc, încetinindîngheţul?

— Trebuie să încercăm! spusei euhotărît.

— Să încercăm, domnule profesor!Termometrul arăta că afară erau

mai puţin de şapte grade sub zero.Căpitanul Nemo mă duse în bucătărie,unde funcţionau puternicele aparatede distilare care prin evaporaredădeau apa de băut. Ele fură umplutecu apă şi întreaga căldură electrică apilelor năpădi serpentinele cufundateîn lichid. În cîteva minute, apa atinse100° şi fu trimisă spre pompe, în timpce alta proaspătă o înlocuia. Călduradezvoltată de pile era atît de mare,încît apa rece trasă din mare ajungeaclocotită în pompe de îndată ce treceaprin aparate.

860/1002

Pomparea începu. După trei oretermometrul arăta că afară sînt 6° subzero. Cîştigasem un grad. Două oremai tîrziu, termometrul arăta doar 4°.

— Vom izbuti! îi spusei căpitanu-lui, după ce urmărisem şi controlasemprin numeroase observaţii mersullucrărilor.

— Şi eu cred acelaşi lucru, îmirăspunse el. Nu vom fi striviţi. Nu nemai ameninţă acum decît pericolulsufocării. În timpul nopţii temperaturaapei se urcă la un grad sub zero. Eratot ce puteau face pompele. Dar cumîngheţul apei de mare începe numai dela două grade sub zero, m-am simţit însfîrşit liniştit în privinţa asta.

A doua zi, 27 martie, fuseserăscoşi din groapă şase metri de gheaţă.Mai rămîneau de scos patru metri.Asta însemna încă patruzeci şi opt deore de muncă. Aerul nu mai putea fi

861/1002

împrospătat în interiorul lui Nautilus,astfel că din ziua aceea lucrurile aumers din ce în ce mai greu.

Simţeam cum mă apasă o greutatede nesuferit. Pe la orele trei noapteamă copleşise o nelinişte de neînvins.Căscam de-mi trosneau fălcile şigîfîiam, căutînd să găsesc oxigenulcare se rărea tot mai mult. Zăceamfără să mă mai pot gîndi, fără putere,aproape fără cunoştinţă. Bietul Con-seil, căzut în aceeaşi stare, îndurîndaceleaşi suferinţe, nu mă părăsea. Îmilua mîna, mă încuraja şi-l auzeammurmurînd:

— Ah! Dacă aş putea să nu respir,ca să vă las mai mult aer! îmi dădeaulacrimile cînd îl auzeam vorbind astfel.

Dacă situaţia tuturor era de neîn-durat înăuntrul vasului, e lesne de în-chipuit cu ce grabă, cu cîtă fericire neîmbrăcam hainele de scafandri atunci

862/1002

cînd ne venea rîndul ca să lucrăm!Tîrnăcoapele răsunau pe stratulîngheţat. Braţele ne osteneau,mîinileni se jupuiau, dar nici oboseala, nicirănile nu însemnau nimic! Aeruldătător de viaţă ne pătrundea înplămîni! Respiram! Respiram!

Cu toate astea, nimeni nu-şi pre-lungea lucrul sub apă peste timpulhotărît. Odată sarcina îndeplinită,fiecare dintre noi trecea tovarăşilorcare se sufocau rezervoarele dătătoarede viaţă. Căpitanul Nemo se supuneaprimul acestei discipline severe. Cîndsosea ora, dădea aparatul său altuia şiintra în aerul nesănătos de pe bord,mereu liniştit, fără urmă de slăbi-ciune, fără să murmure. În ziua aceealucrul fu îndeplinit cu şi mai mult zel.Ne mai rămîneau de ridicat doi metride pe toată întinderea săpăturii.Numai doi metri ne mai despărţeau de

863/1002

marea liberă. Dar în rezervoare nu maiera decît foarte puţin aer, şi acela încătrebuia păstrat pentru săpători. Niciun strop pentru Nautilus.

Cînd m-am întors pe bord,aproape că m-am sufocat. Ce noapte!Mi-e peste putinţă s-o descriu. Ase-menea chinuri nu pot fi descrise. Adoua zi dimineaţă, o apăsare îngroz-itoare îmi tăia răsuflarea. Mă dureacapul şi mă simţeam ameţit ca un ombeat. Nici tovarăşii mei nu sufereaumai puţin. Cîţiva oameni din echipajhorcăiau. În ziua aceea, a şasea decînd eram captivi, căpitanul Nemo,găsind că lucrul merge prea încet cutîrnăcoapele şi cazmalele, hotărî săspargă stratul de gheaţă care ne maidespărţea de apă. Omul acesta îşipăstrase sîngele rece şi energia. Îşistăpînea durerile fizice prin forţa mor-ală. Gîndea, combina, lupta.

864/1002

La ordinul său, vasul fu uşurat,adică ridicat de pe stratul de gheaţă,prin schimbarea greutăţii specifice. Şiîndată ce pluti, el fu adus deasuprasăpăturii făcute pe măsura sa. Dupăce i se umplură rezervoarele de apă,vasul coborî pînă ce linia de plutire sepotrivi cu marginile săpăturii.

Atunci, tot echipajul urcă pe bordşi uşa dublă de ieşire în apă fuînchisă. Nautilus se sprijini în stratulde gheaţă care avea mai puţin de unmetru grosime şi pe care sondele îlgăuriseră în mii de locuri.

Robinetele rezervoarelor fură largdeschise şi o sută de metri de apănăvăliră în ele, sporind cu o sută demii de kilograme greutatea luiNautilus.

Aşteptam şi ascultam, uitîndsuferinţele, nădăjduind încă. Încercamsă ne salvăm printr-o ultimă sforţare.

865/1002

Cu toate că îmi vîjîiau urechile, amauzit peste puţin timp cum scîrţîiegheaţa sub Nautilus. Se produse omişcare, gheaţa plesni cu un zgomotciudat, ca o bucată de hîrtie care serupe, şi Nautilus coborî.

— Trecem! îmi şopti Conseil.N-am putut să-i răspund. I-am lu-

at mîna şi i-am strîns-o, cutremuratde emoţie. Deodată, împins de în-spăimîntătoarea greutate adăugată,Nautilus se înfundă în apă ca oghiulea, căzînd în gol!

Atunci, întreaga forţă electrică fuîndreptată spre pompe, care începurăîndată să golească apa din rezervoareDupă cîteva minute, căderea se încet-ini. Manometrul arăta chiar o mişcarede ridicare. Elicea porni cu toatăviteza, făcînd să tremure din închei-eturi învelişul metalic al vasului şiîmpingîndu-ne spre nord. Dar cît

866/1002

aveam să plutim pe sub banchiză,pînă la marea liberă? încă o zi? N-aveam să mai trăiesc atît! Stăteamîntins pe un divan în bibliotecă.Simţeam că mă sufoc. Faţa mi se în-vineţise, buzele mi se albiseră şi îmipierdusem cunoştinţa. Nu maivedeam, nu mai auzeam, nu mai eramîn stare să fac nici o mişcare. Cîte ores-au scurs astfel, n-aş putea spune.Dar mi-am dat seama că începea ago-nia. Am înţeles că moartea eraaproape.

Deodată însă mi-am revenit,simţind în plămîni o dîră de aerproaspăt. Ieşisem la suprafaţa apei?Trecusem banchiza?

Nu! Ned şi Conseil, bravii mei pri-eteni, se jertfeau ca să mă salveze. Pefundul unui aparat mai rămăsesepuţin aer. În loc să-l respire, îlpăstraseră pentru mine, şi cu toate că

867/1002

ei înşişi se sufocau, mi-l dădeau mie,picătură cu picătură. Voiam să dauaparatul la o parte, dar ei îmi ţineaumîinile şi cîteva clipe am respirat cunesaţ.

Mă uitai la ceas. Era ora un-sprezece dimineaţa. Trebuia să fim în28 martie. Nautilus gonea cu o iuţealăînspăimîntătoare, de patruzeci de milepe oră, zvîrcolindu-se în ape.

Unde era căpitanul Nemo? Mur-ise? Dar tovarăşii săi? Muriseră şi ei?în clipa aceea manometrul arăta căsîntem la numai douăzeci de metri subapă. Un simplu cîmp de gheaţă ne maidespărţea de aer. Oare nu-l puteamsfărîma? Oricum, Nautilus avea săîncerce. L-am simţit într-adevăr luîndo poziţie oblică, coborîndu-şi parteadinapoi şi ridicîndu-şi pintenul.Fusese de ajuns să tragă puţină apăca să-şi schimbe echilibrul. Apoi,

868/1002

împins de elicea lui puternică, vasulatacă gheţarul pe dedesubt, ca un ber-bece uriaş. Îl crăpă puţin cîte puţin, sedădu înapoi şi îşi făcu vînt, izbind dinnou cîmpul de gheaţă care se crăpa. Însfîrşit, cu o ultimă sforţare. Nautilus senăpusti deasupra gheţii, pe care osparse cu greutatea lui.

Panoul fu deschis şi valuri de aercurat năvăliră în toate ungherelevasului.

Capitolul XVII DE LA CAPULHORN LA AMAZON

N-aş putea spune cum am ajunspe punte. Poate că mă dusese cana-dianul. Tot ce ştiam este că respiram

869/1002

aerul înviorător al mării. Tovarăşii meise îmbătau şi ei de prospeţimea aer-ului. Nefericiţii care flămînzesc preamultă vreme trebuie să fie cumpătaţiatunci cînd găsesc ceva de mîncare.Noi, dimpotrivă, n-aveam de ce să fimcumpătaţi, puteam să ne umplemplămînii cu aer şi ceea ce ne îmbătaera adierea, adierea însăşi a mării!

— Ah! făcea Conseil. Bun mai eoxigenul! Nu vă temeţi să respiraţi,domnule. E de ajuns pentru toatălumea.

Ned Land tăcea, dar căsca fălcilede ar fi putut speria şi un rechin. Şi cerespiraţie puternică! Canadianul«trăgea» ca o sobă în care s-a aprinsfocul.

Ne-am recăpătat curînd puterile,şi cînd m-am uitat împrejur, am văzutcă sîntem singuri pe punte. Nici un omdin echipaj. Nici măcar căpitanul

870/1002

Nemo. Ciudaţii marinari de pe Nautilusse mulţumeau cu aerul care circulaînăuntru. Nici unul nu venise afară casă se desfete în aer liber.

Primele cuvinte rostite de mine aufost cuvinte de mulţumire şi de recun-oştinţă pentru cei doi tovarăşi ai mei.Ned şi Conseil îmi prelungiseră viaţaîn timpul celor din urmă ceasuri aleagoniei. Toată recunoştinţa mea nuputea răsplăti un astfel dedevotament.

— Lăsaţi, domnule profesor, îmirăspunse Ned Land, nu face să maivorbim de asta! Ce merit avem noi?Nici unul. N-a fost decît o problemă dearitmetică. Viaţa dumneavoastră e maipreţioasă decît a noastră. Deci trebuias-o păstrăm.

— Nu, Ned, i-am răspuns, nu estemai preţioasă. Nimeni nu-i superior

871/1002

unui om darnic şi bun aşa cum eştidumneata!

— Bine! Bine! repetă canadianul,încurcat.

— Şi tu, dragul meu Conseil, aisuferit mult.

- Nu chiar aşa de mult. Ca să văspun drept, mi-au lipsit şi mie vreocîteva înghiţituri de aer, dar cred căm-aş fi obişnuit şi cu asta. Dealtfel,am văzut că domnul leşinase, aşa cămi-a trecut orice chef ca să respir.Cum se spune, mi s-a tăiat răsu-flarea... Conseil, încurcat în propriilesale cuvinte, se opri. '

— Prieteni, le răspunsei eu adînctulburat, de acum sîntem legaţi pentrutotdeauna şi aveţi drepturi asupramea...

— De care mă voi folosi din plin!spuse canadianul.

— Cum? se miră Conseil.

872/1002

— Dreptul de a vă lua tu minecînd voi părăsi acest vas infernal.

— Fiindcă veni vorba, întrebă Con-seil, mergem în direcţie bună?

— Sigur, fiindcă mergem spresoare şi aici soarele e nordul, îirăspunsei eu.

— Asta aşa e, se amestecă NedLand, dar nu ştim încă dacă mergemspre Pacific sau spre Atlantic, adicăspre mări umblate sau spre măripustii.

La asta nu ştiam ce să răspund,dar în sinea mea mă temeam că Nemone va duce mai degrabă spre oceanuluriaş care scaldă coastele Asiei şi aleAmericii. Aşa, ar fi întregit înconjurullumii submarine şi s-ar fi reîntors înmările în care Nautilus îşi găsea între-aga libertate. Dar dacă ne întorceamîn Pacific, departe de orice pămîntlocuit, cum rămînea cu planurile lui

873/1002

Ned Land ? În privinţa acestui punctimportant aveam să ne lămurim înscurtă vreme. Nautilus înainta cutoată viteza. Curînd trecurăm cerculpolar, îndreptîndu-ne spre CapulHorn. La 31 martie, ora şapte seara,eram acolo.

Uitasem toate suferinţele noastre.Amintirea închisorii de gheaţă mi seştersese încetul cu încetul din minte.Nu ne mai gîndeam decît la viitor.Căpitanul Nemo nu mai era de văzutnici prin salon, nici pe punte. Punctulînsemnat în fiecare zi pe hartă de cătreofiţerul secund îmi arăta direcţia ex-actă a lui Nautilus. În seara aceea,spre marea mea mulţumire, era văditcă ne reîntorceam spre nord, pe dru-mul Atlanticului. I-am înştiinţat pe ca-nadian şi pe Conseil.

— Bună veste! îmi răspunse cana-dianul; dar oare unde merge Nautilus ?

874/1002

— Nu ţi-aş putea spune, Ned.— O fi avînd de gînd căpitanul ca

după Polul Sud să înfrunte Polul Nordşi apoi să se întoarcă în Pacific prinfaimoasa trecătoare din nord-vest?

— Să nu-i pomenim de asta, că eîn stare s-o facă, ne sfătui Conseil.

— N-avea grijă, spuse canadianul,o ştergem noi mai din vreme!

— Oricum, îşi dădu părerea Con-seil, căpitanul ăsta e un om straşnic şin-o să ne pară rău că l-am cunoscut.

— Mai ales după ce-l vom părăsi!adăugă Ned Land.

A doua zi, 1 aprilie, cu puţinînainte de amiază cînd Nautilus seurcă la suprafaţa apei, zării spre apuso coastă. Era Ţara de Foc, căreiaprimii navigatori i-au dat acest numevăzînd fumurile numeroase care seridicau din colibele indigenilor. Ţarade Foc este alcătuită dintr-o

875/1002

îngrămădire de insule ce se întind petreizeci de leghe în lung şi optzeci deleghe în lat, între 53° şi 56' latitudineaustrală şi 67°50' şi 77°15' longitudinevestică. Coasta era joasă, dar în de-părtare se ridicau munţi înalţi. Mi s-apărut chiar că zăresc muntele Sarmi-ento, care se înalţă pînă la două miişaptezeci de metri deasupra niveluluimării, bloc piramidal de şist, cu vîrfulfoarte ascuţit, care, după cum spuneaNed, «anunţă vremea frumoasă sauvremea rea» după cum e învăluit saunu în ceată.

— Un barometru grozav, prietene.— Un barometru natural, dom-

nule, care nu m-a înşelat niciodatăcînd navigam în Strîmtoarea lui Magel-lan. În clipa aceea, piscul se vedeadesluşit pe un cer senin. Era o preve-stire de vreme frumoasă, care se şiîndeplini.

876/1002

Nautilus, intrînd sub valuri, mersede-a lungul ţărmului, la o depărtare denumai cîteva mile. Prin geamulsalonului vedeam liane lungi, fucusigigantici şi alte specii de ierburi demare, din care văzusem şi în marcaliberă a polului, cu filamente vîscoaseşi lustruite care aveau pînă la trei sutede metri lungime; ele păreau nişte ad-evărate cabluri, mai groase decît de-getul cel mare, foarte tari, putînd săservească drept odgoane pentru nave.Pe fund, amestecata prin concreţiunilede mărgean, se aşternea o altă iarbă,cunoscută sub numele de «velp», cufrunze lungi de patru picioare. Easerveşte de cuib şi de hranănenumăraţilor crustacei, moluşte,crabi şi sepii.

Aici focile şi vidrele de mare aveaula îndemînă mîncăruri grozave,

877/1002

amestecînd carnea de peşte cu legumede mare, după mei oda englezească.

Nautilus trecea cu cea mai mareviteză prin apele acestea îmbelşugate.Spre seară se apropie de arhipelagulMaluinelor, ale cărui vîrfuri stîncoasele-am putut recunoaşte a doua zidimineaţă.

M-am gîndit deci, pe bunădreptate, că aceste două insule, încon-jurate de numeroase insuliţe,aparţinuseră odinioară pămînturilordescoperite de Magellan. InsuleleMaluine au fost probabil descoperitede celebrul John Davis, care le-a datnumele de «Davis-Southern Islands».Mai tîrziu, Richard Hawkins le botezăMaiden Islands, Insulele Fecioarei.Apoi, la începutul secolului XVIII,nişte pescari din Saint Malo le-au datnumele de insulele Maluine. În sfîrşit,

878/1002

englezii, în a căror posesiune sînt, le-au numit insulele Falkland.

Prin meleagurile acelea, plaselene-au adus alge frumoase şi mai alesun anumit fucus cu rădăcinile pline decele mai bune midii din lume. Omulţime de gîşte şi raţe se abătură pepunte. Ele fură prinse şi duse de înd-ată la bucătăria bordului. În privinţapeştilor, am observat mai ales peşti os-oşi din genul porcuşorilor, şi în specialunii dintre ei, lungi de douăzeci decentimetri, presăraţi cu pete albicioaseşi gălbui.

Mi-au plăcut de asemenea foartemult meduzele, îndeosebi unele dintreele, cele mai frumoase, numite«chrysaore» şi care trăiesc numai înmările Maluinelor.

Cînd cele din urmă înălţimi aleMaluinelor dispărură în zare, Nautilusse cufundă între douăzeci şi douăzeci

879/1002

şi cinci de metri, mergînd de-a lungulcoastei americane. Pe căpitanul Nemotot nu l-am văzut.

880/1002

Pînă la 3 aprilie, n-am părăsit me-leagurile Patagoniei, plutind cînd subocean, cînd deasupra valurilor.Nautilus trecu golful larg făcut degurile lui La Plata şi la 4 aprilie ajunseîn dreptul Uruguayului, la cincizeci demile în larg. Vasul nostru se îndreptamereu spre nord, de-a lungul cotitur-ilor coastei Americii meridionale.Străbătusem de la îmbarcarea noastrădin mările Japoniei şi pînă aici şais-prezece mii de leghe. Pe la unsprezecedimineaţa am tăiat Tropicul Capri-cornului pe meridianul treizeci şişapte, trecînd apoi prin largul CapuluiFrio. Spre marea nemulţumire a luiNed Land, se vedea că lui Nemo nu-iplace vecinătatea coastelor locuite aleBraziliei, pentru că mergea cu o vitezăameţitoare. Nici un peşte, nici opasăre, oricît de iute ar fi fost, nu ne

puteau urmări şi nu puturăm studianici una din curiozităţile acestei mări.

Gonind cu aceeaşi viteză timp decîteva zile, am atins, la 9 aprilie, spreseară, punctul cel mai răsăritean alAmericii de Sud, Capul San Roque.După aceea, Nautilus se depărta dinnou şi coborî la adîncimi mai mari,căutînd o vale submarină care seîntinde între Capul San Roque şi Si-erra Leone, de pe coasta africană.Valea aceasta se bifurcă în dreptulAntilelor şi se sfîrşeşte la nord printr-ogroapă uriaşă, de nouă mii de metri.Acolo secţiunea geologică a oceanuluiarată pînă la Antile o faleză de şasekilometri, tăiată drept, iar la înălţimeainsulelor Capului Verde, un alt zid, totatît de mare, care împreună cu celălaltmărginesc continentul scufundat alAtlantidei. Pe netezişul acestei văi seridică vreo cîţiva munţi care dau o

882/1002

înfăţişare plăcută fundului submarin.Descriu toate aceste amănunte maiales după hărţile netipărite din bibli-oteca lui Nautilus, făcute fără îndoialăde căpitanul Nemo, pe baza obser-vaţiilor sale personale.

Timp de două zile am colindatapele pustii şi adînci, coborînd cuajutorul planurilor înclinate. Nautilusmergea în diagonale lungi, străbătîndastfel toate adîncimile. Dar la 11aprilie, el se urcă deodată la suprafaţăşi zărirăm ţărmul la gura imensă a flu-viului Amazoanelor, al cărui debit esteatît de mare, încît desărează oceanulpe o întindere de mai multe leghe.

Tăiarăm şi Ecuatorul. În urmanoastră, la douăzeci de mile spre vest,rămăsese Guyana, colonie franceză încare am fi putut găsi cu uşurinţă unrefugiu. Dar vîntul sufla cu putere şin-am fi putut înfrunta valurile furioase

883/1002

cu o simplă luntre. Se vede că NedLand şi-a dat seama de lucrul acesta,fiindcă nu mi-a pomenit nimic desprefugă. Nici eu n-am spus nimic, fiindcănu voiam să-l îndemn la o încercaresortită, fără îndoială, să dea greş.

De întîrzierea planurilor noastremă despăgubii destul de uşor, făcîndstudii interesante. În timpul celordouă zile, în 11 şi 12 aprilie, Nautilusrămase la suprafaţa mării şi plasa luine aduse o colecţie minunată dezoofite, peşti şi reptile. Într-una dinplase am găsit un fel de vulpe de marefoarte turtită, care, dacă i s-ar fi tăiatcoada, ar fi format un disc perfect,cîntărind douăzeci de kilograme. Eraalbă pe pîntece şi avea spinarea roşc-ată şi împestriţată cu pete mari, ro-tunde, de un albastru-închis încer-cuite cu negru. Pielea îi era foartenetedă, iar înotătoarea o avea

884/1002

despicată în două. Vulpea de mare sezbătea. Întinsă pe punte, încercîndprin mişcări convulsive să se întoarcă,şi făcu atîtea sforţări, încît era cît pe-aci să sară în mare, cînd Conseil, careţinea la peştele lui, se aruncă peste eaşi, înainte de a-i putea spune eu ceva,o prinse cu amîndouă mîinile.

Dar, cît ai clipi, bietul băiat căzupe spate, cu picioarele în sus, cujumătate de corp paralizată şi strigînd:

— Domnule! Nu mă lăsa! Ajută-mă!

Era pentru prima oară cînd nu-mivorbea «la persoana a treia». L-amridicat împreună cu Ned Land, l-amfricţionat zdravăn şi, cînd şi-a revenitîn simţiri, veşnicul clasificator îngînăcu o voce stinsă:

— Clasa cartilaginoşilor, ordinulcondropterigienilor cu branhii fixe,

885/1002

subordinul selacienilor, familia raide-lor, genul torpilelor!

— Da, prietene, îi răspunsei eu, otorpilă te-a adus în halul ăsta.

— Ah, domnule, vă rog să mă cre-deţi, am să mă răzbun pe animalulăsta, ameninţă Conseil.

— Cum aşa ?— Mîncîndu-l!Şi a mîncat din peşte în aceeaşi

seară, dar numai ca să se răzbune,pentru că, cinstit vorbind, carnea eracam tare.

Bietul Conseil dăduse peste o tor-pilă dintre cele mai periculoase, dinspecia cumana. Animalul acesta ciud-at, cînd e într-un mediu bun con-ducător de electricitate, cum e apa,trăsneşte peştii de la o distanţă de maimulţi metri, atît de mare este putereaorganului său electric, ale cărui două

886/1002

feţe principale n-au mai puţin dedouăzeci şi şapte picioare pătrate!

A doua zi, 12 aprilie. Nautilus seapropia de coasta numită «olandeză»,spre gura lui Maroni. Acolo trăiau înfamilii mai multe grupuri de mănaţi,care, ca şi dugongul şi stelarul, facparte din ordinul sirenienilor. Ani-malele acestea frumoase, blînde şipaşnice, lungi de şase pînă la şaptemetri, cîntăreau cel puţin patru mii dekilograme.

Le-am explicat lui Ned Land şi luiConseil că natura, prevăzătoare,hărăzise acestor mamifere un rol în-semnat. Ca şi focile, ele pasc ierburilesubmarine şi distrug astfel aglomer-area de ierburi care astupă gura flu-viilor tropicale.

Deşi nu dispreţuia această teorie,echipajul de pe Nautilus vînă totuşivreo 6 mănaţi.

887/1002

Trebuiau făcute provizii, şi carneamanaţilor este mai gustoasă decît avacilor şi viţeilor. Vînătoarea n-a fostdeloc interesantă. Manaţii s-au lăsatomorîţi fără să se apere. Am adus pebord spre a fi puse la uscat mai multemii de kilograme de carne. În aceeaşizi a mai avut loc un pescuit ciudat,care a sporit proviziile lui Nautilus.Prinsesem în plase cîţiva peşti al cărorcap se termina printr-o placă ovală, cumargini cărnoase. Erau echeneide dina treia familie a melacopterigenilorsubbranhiali. Discul lor turtit este al-cătuit din lame cartilaginoase, trans-versale şi mişcătoare, între care anim-alul poate face vid, ceea ce îi dăputinţa să se prindă de lucruri ca ,oventuză.

Remora pe care o întîlnisem înMediterana aparţine acestei specii.Dar cele de aici sînt echeneide

888/1002

osteochere, specifice acestei mări. Pemăsură ce le prindeau, marinariinoştri le aruncau în căzi pline cu apă.

Terminînd pescuitul. Nautilus seapropia de ţărm, unde văzurăm dor-mind pe apă mai multe broaşteţestoase de mare. Ar fi fost greu săprindem reptilele acestea preţioase, fi-indcă ele se trezesc la cel mai uşorzgomot şi carapacea lor puternică leapără de cange. Dar echeneida avea săni le prindă cu o siguranţă şi o precizieextraordinară. Peştele acesta este unadevărat cîrlig viu, care ar ferici şi arîmbogăţi orice pescar cu undiţă.

Oamenii lui Nautilus prinseră decozile echeneidelor cîte un inel destulde mare, ca să nu le împiedicemişcările, iar de inel legară o frînghielungă, cu capătul prins de bord.

Echeneidele aruncate în mare îşiîncepură îndată misiunea, lipindu-se

889/1002

de plastronul broaştelor ţestoase.Îndîrjirea lor era atît de mare, încîtmai degrabă s-ar fi lăsat rupte decît sădea drumul pradei. Apoi ele fură trasepe bord odată cu broaştele ţestoase decare se lipiseră.

Am prins astfel cîteva cacuane,late de un metru şi grele de două sutede kilograme. Carapacea lor, acoperităcu plăci mari, cornoase, subţiri şistrăvezii, de culoare cafenie,împestriţate cu alb şi galben, estefoarte căutată. Pe lîngă asta, ele sînttot atît de bune de mîncat ca şibroaştele ţestoase obişnuite, a cărorcarne are un gust minunat. Pescuitulacesta puse capăt şederii noastre pemeleagurile fluviului Amazoanelor si,odată cu venirea nopţii, Nautilus se de-părta în larg.

890/1002

Capitolul XVIII CARACATIŢELE

Timp de cîteva zile, Nautilus se de-părta mereu de ţărmul american. Eralimpede că nu voia să treacă prin Gol-ful Mexic sau prin Marea Antilelor.Adîncime ar fi avut destulă, nu-i vor-bă, pentru că mările acestea ating înmedie o mie opt sute de metri; se vedeînsă că insulele sînt presărate la totpasul şi navele care plutesc de colo-colo nu-i erau pe plac căpitanuluiNemo.

La 16 aprilie, treceam pe lîngăMartinica şi Guadelupa, la o depărtarede treizeci de mile. O clipă am zăritpiscurile înalte ale acestor insule.

Canadianul, care nădăjduia să-şiducă planurile la îndeplinire în GolfulMexicului, fie coborînd pe uscat, fie

891/1002

acostînd pe una din numeroasele navecare trec de la o insulă la alta, fudezamăgit. Dacă ar fi izbutit să punămîna pe luntre, fără ştirea căpitanului,n-ar fi fost mare lucru să fugim, dar înlargul oceanului nici vorbă nu putea fide o asemenea ispravă.

Ned Land, Conseil şi cu mine amavut o lungă discuţie în privinţa asta.Eram prizonieri de şase luni.Străbătuserăm şaptesprezece mii deleghe şi, după cum spunea cana-dianul, călătoria noastră putea să ţinăîncă mult şi bine. De aceea Ned Landîmi ceru un lucru la care nu măaşteptam; să-l întreb hotărît pe căpit-anul Nemo dacă avea de gînd să neţină pentru totdeauna pe bordul luiNautilus. O asemenea încercare nu-miplăcea deloc. Eram convins că n-ar fidus la nici un rezultat. Nu trebuia săne bizuim pe comandantul lui

892/1002

Nautilus, ci numai pe noi înşine.Dealtfel, de cîtăva vreme, căpitanulNemo devenise mai mohorît, mai re-tras şi mai puţin prietenos. Mi sepărea că mă ocoleşte şi îl întîlneamrareori. La începutul călătoriei îmi vor-bea cu plăcere despre minunile sub-marine; acum însă mă lăsa cu studiilemele şi nu mai dădea prin salon.

Ce se întîmplase cu el? Din ce pri-cină se schimbase? Eu nu eramvinovat cu nimic. Îl stînjenea prezenţanoastră pe bord ? Orice ar fi fost, erade necrezut că ne va reda libertatea. Îlrugai deci pe Ned să-mi dea răgaz săchibzuiesc înainte de a-i vorbi căpitan-ului. Dacă încercarea mea n-ar fi dusla nimic bun, ea îi putea trezibănuielile, înrăutăţindu-ne astfel situ-aţia şi ducînd de rîpă planurile cana-dianului. Adăugai că în nici un caznu-i putem cere lui Nemo să ne dea

893/1002

drumul sub motiv că sănătateanoastră ar avea de suferit. În afară dezilele grele pe care le petrecusem laPolul Sud, toţi trei eram cît se poate dezdraveni. Hrana sănătoasă, aerul cur-at, viaţa regulată, temperatura uni-formă ne fereau de boli. Un astfel detrai era foarte potrivit pentru un omcăruia nu-i părea rău după viaţa de peuscat, cum era căpitanul Nemo, carese simţea la el acasă şi umbla undevoia, urmărindu-şi ţinta pe căi misteri-oase pentru alţii, dar cunoscute de el.Noi însă ne simţeam legaţi de omenire.Eu, unul, de pildă, n-aş fi vrut delocsă-mi îngrop studiile atît de interes-ante şi de noi, pe care le făcusem.Puteam acum să scriu adevărata cartedespre mare şi voiam ca ea să vadă lu-mina tiparului cît mai curînd.

La 20 aprilie, pluteam la o adînci-me mijlocie de o mie cinci sute de

894/1002

metri. Pămîntul cel mai apropiat denoi era arhipelagul Lucayelor presăratca o grămadă de pietriş în mijloculapelor. Acolo se înălţau stînci submar-ine, ziduri drepte făcute din blocuricolţuroase, puse ca nişte temelii largi.Între ele se adînceau gropi întunecate,pe care razele noastre electrice nu leputeau lumina pînă la fund. Stîncileerau învăluite în ierburi mari, lamin-arii uriaşe, fucuşi nesfîrşiţi, ca nişteadevărate spaliere de hidrofite dintr-olume de titani.

De la plantele uriaşe despre caretocmai discutam cu Conseil şi cu Ned,veni vorba pe nesimţite despre ani-malele gigantice care trăiesc în mări şioceane. Unele bineînţeles că n-au altrost decît să le hrănească pe celelalte.Cu toate acestea, prin fereastra luiNautilus, care părea nemişcat, nuvedeam prin filamentele plantelor decît

895/1002

principalii articulaţi ai brahiurilor,lambrii cu labe lungi, crabi vineţi şiclioşi, care vieţuiesc numai în apeleAntilelor.

Era aproape ora unsprezece cîndNed Land îmi atrase atenţia că ier-burile sînt mişcate cu putere de o viet-ate nevăzută.

— Ei bine, spusei eu, printre ier-buri trebuie să fie văgăuni pline de ca-racatiţe şi nu m-aş mira dacă amvedea vreo cîţiva monştri dintr-ăştia.

— Cum adică ? întrebă Conseil.Sînt pe aici calmari, simpli calmari dinclasa cefalopodelor?

— Nu-i vorba de calmari. Îirăspunsei eu, ci de caracatiţe mari.Dar mi se pare că Ned s-a înşelat, fi-indcă nu văd nimic.

— Mi-ar părea rău să fie aşa,spuse Conseil. Tare aş vrea să văd deaproape o caracatiţă mare, despre care

896/1002

am auzit atîtea şi care poate tîrîcorăbii la fund. Lighioanele astea mi separe că se numesc krak...

— Numai craque{21} e de ajuns, rîsecanadianul.

— Kraken, îşi isprăvi vorba Con-seil, fără să ia în seamă gluma to-varăşului său.

— N-o să cred niciodată că existăasemenea animale! spuse Ned Land.

— De ce nu? răspunse Conseil. Înnarval cum am crezut?

— Ne-am înşelat, Conseil.— Nici vorbă. Dar poate că alţii

mai cred încă şi acum.— Tot ce se poate, îi răspunsei eu

lui Conseil, dar în ceea ce mă priveştesînt hotărît să nu admit existenţamonştrilor acestora decît atunci cîndam să-i disec cu propria mea mînă.

897/1002

— Aşadar, întrebă Conseil, dom-nul nu crede că există caracatiţeuriaşe?

— Dar cine dracu’ a văzut vreod-ată? se miră canadianul.

— Multă lume, prietene Ned.— Or fi fost savanţi, nu pescari!— Ba, să mă ierţi, Ned, şi pescari,

şi savanţi!— Eu, care vă vorbesc, spuse Con-

seil cu aerul cel mai serios din lume,îmi amintesc cum nu se poate maibine că am văzut o corabie trasă lafund de braţele unui cefalopod.

— Ai văzut tu asta? întrebăcanadianul.

— Da, Ned.— Cu ochii tăi?— Cu ochii mei.— Şi unde, mă rog?— La Saint-Malo, răspunse calm

Conseil.

898/1002

— În port? întrebă batjocoritorNed Land.

— Nu, într-o biserică, răspunseConseil.

— Într-o biserică! strigăcanadianul.

— Da, Ned, caracatiţa de carevorbesc era zugrăvită pe un tablou!

— Straşnic! făcu Ned, izbucnind înrîs. Domnul Conseil mă ia în balon!

— De fapt, are dreptate, măamestecai eu. Am auzit de tabloulacela; dar subiectul lui e luat dintr-olegendă şi ştiţi cît preţ au legendelepentru ştiinţele naturii! Dealtfel, cînd evorba de monştri, imaginaţia nu cerealtceva decît s-o laşi în voie. Nu numaică s-a spus despre caracatiţele asteacum că ar putea trage corăbiile lafund, dar un oarecare Olaűs Magnusvorbeşte despre un cefalopod lung de omilă, care seamănă mai mult a insulă

899/1002

decît a animal. Se mai povesteşte căepiscopul din Nitros a ţinut slujba reli-gioasă pe un munte. Cînd şi-a isprăvitslujba, muntele a pornit din loc şi aintrat în mare; muntele era ocaracatiţă.

— Şi asta-i tot? întrebăcanadianul.

— Nu-i tot. Un alt episcop, Pon-toppidan din Berghem, vorbeşte şi eldespre o caracatiţă pe care putea săfacă manevre un regiment decavalerie!

— Îi ziceau bine, nu se încurcauepiscopii de altădată! spusecanadianul.

— Nu numai ei, ci şi naturaliştiidin vechime pomenesc de monştri cu ogură cît un golf şi care erau prea marica să încapă în Strîmtoarea Gibraltar.

— Asta-i bună! făcu Land.

900/1002

— O fi oare ceva adevărat în toatepoveştile astea ? întrebă Conseil.

— Absolut nimic, dragii mei, celpuţin din ceea ce trece dincolo de lim-itele adevărului ca să devină fabulăsau legendă. Totuşi, imaginaţia celorcare au născocit legendele trebuia săpornească de la o fărîmă de adevăr. Şinu se poate nega că există caracatiţeşi calmari uriaşi, dar care nu-i întrecîn privinţa asta pe cetacei. Aristotel aconstatat mărimea unui calmar decinci coţi, adică de trei metri şi zececentimetri. Pescarii noştri întîlnesc şiei mulţi care trec de un metru şioptzeci de centimetri. Muzeele din Tri-est şi Montpellier păstrează exponatelungi de doi metri; iar după socotealanaturaliştilor, o caracatiţă de şase pi-cioare ar avea tentacule lungi dedouăzeci şi şapte de picioare. Asta

901/1002

ajunge ca să se facă din ea un mon-stru nemaipomenit.

— Şi asemenea animale se pescui-esc şi în zilele noastre ? întrebăcanadianul.

— Chiar dacă nu le pescuiesc,pescarii le văd uneori. Unul dintre pri-etenii mei, căpitanul Paul Bos din LeHavre, m-a încredinţat că întîlnise unasemenea monstru uriaş în mărileIndiilor. Dar faptul cel mai uimitor şicare nu ne îngăduie să credem că einu există s-a petrecut abia acum cîţivaani, în 1861.

— Ce s-a întîmplat atunci? întrebăNed Land.

— În 1861, la est de Teneriffe,aproape la latitudinea la care ne găsimnoi acum, echipajul vasului de războiAlecton a zărit un calmar cît toatezilele, care înota pe lîngă vas. Co-mandantul Bouguer se apropie de

902/1002

animal şi îl atacă cu lovituri de cange,apoi trase cu puşca, dar fără să facănici o ispravă, căci gloanţele şi căngilestrăbăteau cărnurile moi ca o piftie.După mai multe încercări neizbutite,echipajul reuşi să treacă un laţ înjurul moluştei. Laţul lunecă pînă laînotătoarele codale, unde se opri. Oa-menii încercară să ridice monstrul pebord, dar greutatea lui era atît demare, încît coada s-a rupt în locul un-de era trasă de frînghie şi, lipsindu-sede podoaba aceasta, monstrul dispăruîn apă.

— În sfîrşit, iată un fapt! spuseNed Land.

— Un fapt neîndoielnic, Ned. S-aşi propus ca această caracatiţă să fienumită «calmarul lui Bouguer».

— Şi ce lungime avea? întrebăcanadianul.

903/1002

— Nu avea cumva aproape şasemetri? întrebă şi Conseil, care stăteala geam, cercetînd din nou pereţiicolţuroşi ai falezei.

— Exact! am răspuns.— Şi pe cap, continuă Conseil, nu

avea o coroană cu opt tentacule carese mişcau în apă ca nişte şerpi?

— Întocmai.— Iar ochii bulbucaţi nu erau

foarte mari?— Ba da, Conseil.— Şi botul nu era ca un cioc de

papagal, un cioc grozav?— Chiar aşa, Conseil.— Atunci, dacă nu-i cu supărare,

iată calmarul lui Bouguer, sau, dacănu-i el, iată cel puţin un frate de-allui.

M-am uitat la Conseil. Ned Landse repezi la fereastră.

904/1002

— Ce lighioană îngrozitoare! strigăel.

Privii şi eu şi nu-mi putui stăpîniun gest de scîrbă. În faţa mea se zvîr-colea o dihanie groaznică, scoasă par-că din legendele cu monştri.

Era un calmar uriaş, lung de vreoopt metri, venind cu o viteză uluitoarespre Nautilus. Monstrul ne privea cuochii lui enormi şi nemişcaţi, deculoare verde-albăstrie... Cele optbraţe, sau mai bine zis cele opt pi-cioare prinse pe cap, din pricinacărora i s-a dat acestui animal numelede cefalopod, erau de două ori mailungi decît corpul şi se zvîrcoleau canişte şerpi. Pe partea dinăuntru atentaculelor se desluşeau bine celedouă sute cincizeci de ventuze,asemănătoare cu nişte capsule emis-ferice. Monstrul îşi lipea din cînd încînd ventuzele de geamul salonului,

905/1002

făcînd vid sub ele. Botul dihaniei — unfel de cioc cornos semănînd cu un ciocde papagal — se deschidea şi seînchidea de sus în jos. Din botul ca ofoarfecă îi ieşea, fremătînd, limba,făcută şi ea dintr-o substanţăcornoasă şi înarmată cu cîteva rînduride dinţi ascuţiţi. Ce fantezie a naturii!Un cioc de pasăre la o moluscă! Cor-pul, în formă de fus, umflat înspremijloc, alcătuia o masă de carne caretrebuia să cîntărească douăzeci pînă ladouăzeci şi cinci de mii de kilograme.Culoarea ei nestatornică, schimbîndu-se pe măsură ce dihania se înfuria,trecea cu o iuţeală de nespus de lacenuşiu-vînăt la cafeniu-roşcat.

De ce era furioasă fiara? Fără în-doială că din pricina lui Nautilus, maiputernic decît ea şi asupra căruiabraţele sugătoare şi mandibulele ei n-aveau nici o putere. Şi totuşi, dihăniile

906/1002

acestea grozave, care au trei inimi,dau dovadă de o vitalitate şi de o vi-goare în mişcări rar întîlnite.

Întîmplarea ne scosese în faţăacest calmar uriaş şi nu voiam săpierd prilejul de a-l studia cu de-amănuntul. Stăpînindu-mi dezgustulpe care mi-l insufla înfăţişarea lui, amluat un creion şi am început să-ldesenez.

— Poate că-i acelaşi calmar pecare l-a întîlnit Alecton, îşi dădu păre-rea Conseil.

— Nu se poate, răspunse cana-dianul, fiindcă ăsta e întreg, iarcelălalt a rămas fără coadă.

— Asta n-ar însemna nimic, le ex-plicai eu. Braţele şi coada cefalopode-lor se refac de la sine şi în şapte anicoada calmarului lui Bouguer a avuttot timpul să crească din nou.

907/1002

— Atunci, o întoarse Ned, chiardacă n-am dat încă de el, poate că îlgăsim printre ceilalţi! Într-adevăr, altecaracatiţe se iveau la fereastra dinspretribord. Am numărat şapte dihănii. Îlînsoţeau pe Nautilus şi li se auzeauscrîşniturile ciocurilor pe învelişul deoţel. Nu ne puteam plînge de lipsă decaracatiţe. Mi-am urmat lucrul.Lighioanele se ţineau după noi cu atîtaprecizie, încît păreau nemişcate şi aş fiputut să le desenez, copiindu-le formaprin transparenţa geamului. Dealtfelnici Nautilus nu mergea prea repede.

Deodată, vasul se opri ca şi cînd s-ar fi izbit de ceva.

— Ne-am ciocnit oare? întrebai eu.— Orice ar fi, răspunse cana-

dianul, am scăpat, fiindcă plutim încă.Nautilus plutea, fără îndoială, dar demers nu mai mergea. Paletele elicei numai băteau apa. Trecu un minut. Apoi

908/1002

căpitanul Nemo, urmat de secund, in-tră în salon.

Nu-l mai văzusem de cîtva timp.Părea posomorit. Fără să nevorbească, poate că fără să ne vadăchiar, el merse spre fereastră, privi ca-racatiţele, apoi spuse cîteva cuvintesecundului. Acesta ieşi. Obloanele seînchiseră îndată. Luminile din plafonse aprinseră.

M-am îndreptat spre căpitan.— Ciudată colecţie de caracatiţe! îi

spusei cu tonul nepăsător al unuiacare ar privi un acvarium.

— Într-adevăr, domnule natural-ist, îmi răspunse căpitanul, şi o să neluptăm cu ele corp la corp.

Mă uitai la comandant. Credeamcă nu înţelesesem bine.

— Corp la corp ?— Da. Elicea s-a oprit. Cred că

mandibulele cornoase ale unui calmar

909/1002

s-au încurcat în paletele ei; de aceeanu mai putem merge.

— Şi ce vreţi să faceţi?— Să ne urcăm la suprafaţă şi să

măcelărim toate lighioanele astea.— N-o să fie tocmai uşor.— E adevărat. Gloanţele electrice

n-au nici o putere împotriva acestorcărnuri moi, în care nu găsesc destulărezistenţă ca să explodeze. Dar le vomataca cu topoarele.

— Şi cu cangea, domnule, adăugăcanadianul; dacă primiţi, vă ajut şi eu!

— Nici vorbă că primim, meştereLand!

— Vă vom întovărăşi, spusei eu şi,urmîndu-l pe căpitanul Nemo, ne-amîndreptat spre scara centrală.

Acolo, vreo zece oameni înarmaţicu topoare erau gata de atac. Conseilşi cu mine apucarăm două topoare.Ned Land luă cangea. Între timp.

910/1002

Nautilus se ridicase la suprafaţa apei.Pe ultimele trepte ale scării, unuldintre marinari deşuruba panoul. Darabia se desfăcură piuliţele şuruburilor,cînd capacul se ridică tras cu o furiegrozavă de ventuzele unui braţ de ca-racatiţă. Deodată, un braţ lung sestrecură ca un şarpe prindeschizătură, în timp ce alte douăzecise frămîntau deasupra noastră. Cu olovitură de topor, căpitanul Nemo tăiebraţul uriaş, care alunecă pe scări,zvîrcolindu-se. În clipa în care ne în-grămădeam unul peste altul ca săieşim pe punte, alte două braţe, bi-ciuind aerul, se năpustiră asupra mar-inarului care stătea în faţa căpitanuluiNemo şi-l ridicară cu o forţă de ne-descris. Căpitanul Nemo scoase unstrigăt şi sări afară. Ne repezirăm şinoi după el.

911/1002

Ce privelişte îngrozitoare! Nenoro-citul marinar, ţinut strîns de tentacu-lul care îl înşfăcase şi lipit de ven-tuzele lui, se legăna în aer, pradătrompei uriaşe. Horcăia, se sufoca şistriga: «Ajutor! Ajutor!» Cuvintele lui,spuse în limba franceză, mă uluiră cutotul. Aşadar, aveam pe bord un com-patriot, ba poate chiar mai mulţi!Strigătul acela sfişietor nu-l voi puteauita niciodată.

Nefericitul era pierdut. Cine l-ar fiputut smulge din strînsoarea puter-nică? Căpitanul Nemo se aruncă îm-potriva monstrului şi cu o lovitură detopor îi mai tăie un braţ. Secundullupta înverşunat cu alte caracatiţe,care încercau să se apropie. Întregulechipaj lovea cu topoarele... Cana-dianul, Conseil şi cu mine ne înfigeamarmele în maldărele de carne. Eragroaznic! O clipă crezui că nenorocitul

912/1002

înşfăcat de caracatiţă ar fi pututscăpa; şapte din cele opt braţefuseseră tăiate. Singurul braţ rămasse răsucea în aer, purtîndu-şi victimaca pe un fulg. Dar în clipa cînd căpit-anul Nemo şi secundul se aruncarăasupra ei, dihania împroşcă o coloanăde lichid negricios, secretată de o pun-gă din abdomen; cîteva clipe am fostorbiţi. Cînd norul negru se împrăştie,calmarul dispăruse tîrînd cu el pe ne-fericitul meu compatriot!

Cu cîtă furie ne-am repezit atunciasupra monştrilor! Parcă ne pierd-usem minţile. Pe puntea lui Nautilusnăvăliseră zece sau douăsprezece ca-racatiţe. Ne rostogoleam unii pestealţii în mijlocul şerpilor care se zvîr-coleau, în valuri de sînge şi decerneală neagră. Cangea Iui Ned Landse înfigea, la fiecare lovitură, în ochiiverzi ai calmarilor, plesnindu-i. Dar

913/1002

viteazul meu tovarăş fu deodată trîntitde tentaculele unui monstru de carenu se putuse feri. Ciocul uriaş alcalmarului se deschise deasupra luiNed Land. Nefericitul canadian avea săfie tăiat în două. M-am repezit înajutorul lui. Dar căpitanul Nemo mi-oluase înainte. Toporul său dispăruîntre fălcile enorme ale dihaniei, şi ca-nadianul, salvat ca prin minune, seridică înfigînd întreaga cange pînă îninima întreită a caracatiţei.

— Mi-am plătit datoria! îi spusecăpitanul Nemo canadianului. Ned seînclină, fără să-i răspundă.

Lupta ţinuse un sfert de oră.Monştrii învinşi părăsiră cîmpul deluptă, dispărînd sub valuri. CăpitanulNemo roşu de sînge, stătea nemişcatlîngă far, privind marea care înghiţisepe unul din tovarăşii lui. Din ochi îicurgeau lacrimi mari.

914/1002

Capitolul XIX GOLF-STREAM

Nici unul dintre noi nu va puteauita vreodată groaznica întîmplare din20 aprilie! Am scris cum s-au des-făşurat faptele, pe cînd eram încăadînc tulburat. Pe urmă am refăcutcele scrise şi le-am citit lui Conseil şicanadianului. Ei au găsit că faptelesînt povestite întocmai, dar nu sîntredate cu destulă tărie. Ca să zu-grăvesc asemenea tablouri, mi-ar fitrebuit să am pana celui mai marepoet al nostru, a ilustrului VictorHugo.

După cum spuneam, căpitanulNemo plînsese privind valurile. Dure-rea îi era nemărginită. Pierdea al

915/1002

doilea tovarăş de cînd ne găseam pebord. Şi ce moarte! Prietenul acesta,zdrobit, înăbuşit de braţul puternic alcaracatiţei, sfărîmat de fălcile ei tari cafierul, n-avea să se odihnească împre-ună cu tovarăşii săi în apele liniştiteale cimitirului de mărgean!

Mie, ceea ce îmi sfişiase inima întoiul luptei fusese strigătul dedeznădejde al nefericitului marinar.Sărmanul francez, uitîndu-şi limbajulde împrumut, folosise limba ţării şi amamei sale ca să ne cheme pentru ceadin urmă oară! Aşadar, avusesem uncompatriot printre oamenii din ech-ipajul lui Nautilus, un francez credin-cios trup şi suflet căpitanului Nemo,fugind ca şi el de orice legătură cu ceide pe pămînt. Să fi fost oare singurulcare reprezenta Franţa în asociaţiaaceasta misterioasă, alcătuită fărădoar şi poate din oameni de

916/1002

naţionalităţi diferite? Iată încă una dinîntrebările fără răspuns care îmifrămîntau mintea neîncetat.

Căpitanul Nemo intră în cabina saşi timp de cîteva zile nu l-am maivăzut. Puteam să-mi dau seama detristeţea, de deznădejdea şi de ne-hotărîrea sa, judecînd după mersul IuiNautilus, al cărui suflet era şi care îioglindea toate simţămintele. Vasul numai păstra o ţintă hotărîtă. Mergeaînainte şi înapoi, plutind ca un cada-vru în voia valurilor. Deşi elicea îifusese curăţată, Nautilus abia dacă semai mişca; naviga la întîmplare,neputîndu-se smulge din locul ultimeilupte, care înghiţise pe unul dintre aisăi!

Astfel trecură zece zile. Abia la 1mai, Nautilus îşi reluă drumul sprenord, trecînd pe lîngă insulele Lu-cayes, în apropierea canalului

917/1002

Bahama. Mergeam prin apele celuimai mare fluviu al mării, care îşi aremalurile sale, peştii săi şi temperaturaproprie. Cu alte cuvinte, urmamcurentul Golf-Stream.

Golf-Streamul este într-adevăr unfluviu ce curge liber prin mijlocul At-lanticului şi ale cărui ape nu seamestecă cu apele oceanului. Este unfluviu sărat, mai sărat decît marea dinjurul lui. Adîncimea lui mijlocie e detrei mii de picioare, iar lăţimea mijlociede şaizeci de mile. În unele locuri,curentul atinge o viteză de patru kilo-metri pe oră. Volumul constant alapelor lui este cu mult mai mare decîtal tuturor fluviilor de pe glob.

Adevăratul izvor sau punctul deplecare al Golf-Streamului, după păre-rea lui Maury, ar fi în Golful Gas-coniei. Acolo încep si i se formezeapele, la o temperatură însă scăzută.

918/1002

Coborînd spre sud, de-a lungul Africiiecuatoriale, curentul îşi încălzeştevalurile la soarele zonei toride,străbate Atlanticul, atinge Capul SanRoque pe coasta braziliană şi se des-parte în două braţe, dintre care unulse duce să-şi mai încălzească apele înMarea Antilelor. Atunci, Golf-Streamul, care are menirea să echilib-reze temperaturile şi să amesteceapele tropicelor cu apele boreale, îşiîncepe rolul cumpănitor. Înfierbîntatîn Golful Mexicului, el se ridică sprenord pe coastele americane, mergîndpînă la Terra Nova, unde se abate dindrum sub puterea curentului rece dinStrîmtoarea Davis, apoi, apucînd dinnou drumul oceanului, face o curbădeosebit de largă şi se desparte lagradul al patruzeci şi treilea în douăbraţe: unul, ajutat de alizeul de nord-est, se întoarce în Golful Gasconiei şi

919/1002

în Azore, iar celălalt, după ceîncălzeşte ţărmurile Irlandei şi aleNorvegiei, merge pînă dincolo deSpitzberg, unde temperatura lui co-boară la 4° şi formează marea liberă apolului.

Pe acest fluviu al oceanului navigaatunci Nautilus. La ieşirea din canalulBahama, Golf-Streamul merge cu optkilometri pe oră, avînd o lăţime de pa-isprezece leghe şi o adîncime de treisute cincizeci de metri. Viteza luiscade treptat cu cît ajunge mai sprenord şi e de dorit ca regularitatea scă-derii acesteia să se menţină, căci dacă,aşa cum se pare, curentul şi-arschimba viteza şi direcţia, climaeuropeană ar avea de suferit tulburăriînsemnate.

Spre amiază eram pe punte împre-ună cu Conseil. Îi explicamciudăţeniile Golf-Streamului. Cînd am

920/1002

terminat, îl îndemnai să-şi cufundemîna în apele curentului.

Conseil mă ascultă şi fu foartemirat de faptul că nu simţea nicirăceală, nici căldură.

— Asta înseamnă că temperaturaapelor Golf-Streamului, cînd iese dinGolful Mexicului, esîe aproape aceeaşicu temperatura sîngelui — i-am spuseu. Golf-Stream e un mare calorifer,care face ca ţărmurile Europei să fieveşnic împodobite cu verdeaţă. Şi dacăîi dăm crezare lui Maury, călduracurentului, folosită în întregime, arajunge ca să nu lase să se răcească unfluviu de fier topit, la fel de mare caAmazoanele sau ca Missouri. În mo-mentul acela, viteza Golf-Streamuluiatingea doi metri şi douăzeci şi cincipe secundă. Curentul se deosebeşteatît de mult de marea care îl încon-joară, încît apele lui înghesuite se

921/1002

ridică deasupra oceanului, făcînd ooarecare diferenţă de nivel faţă devalurile reci. Întunecate şi foarte bog-ate în săruri, apele curentului se deo-sebesc prin culoarea lor liliachie devalurile verzi dimprejur. Linia caredesparte apele este atît de desluşită,încît în dreptul Carolinelor, în timp ceNautilus străpungea cu pintenul apeleGolf-Streamului, elicea sa bătea încăapele oceanului.

Curentul ducea cu el o lume între-agă de vietăţi. Printre ele am văzut cîr-duri întregi de argonauţi, foarteobişnuiţi şi în Mediterana.

Mai pot adăuga că, în timpulnopţii, fosforescenţa apelor Golf-Streamului se lua la întrecere cu lu-mina noastră electrică, mai ales întimpul furtunilor care ne ameninţaudeseori.

922/1002

La 8 mai ajunsesem lîngă CapulHatteras, în dreptul Carolinei de Nord.Acolo, Golf-Streamul are o lăţime deşaptezeci şi cinci de mile şi o adîncimede două sute zece metri. Nautilusrătăcea încă la întîmplare. Nici osupraveghere pe bord. În asemeneaîmprejurări, evadarea noastră putea săizbutească! Într-adevăr, ţărmurilelocuite ne-ar fi înlesnit un refugiu.Marea era necontenit brăzdată de va-poarele care fac serviciul între NewYork sau Boston şi Golful Mexic, ca şide micile goelete încărcate cu feluritemărfuri care opresc în mai toate punc-tele coastei americane. S-ar fi pututîncerca de aici foarte bine o evadare,deşi ţărmul era la vreo treizeci de miledepărtare.

Un lucru supărător însă împiedicacu desăvîrşire planurile canadianului:vremea deosebit de rea. Ne apropiam

923/1002

de meleagurile unde furtunile sîntdese, de locurile în care însuşi Golf-Streamul dă naştere trombelor şi ur-aganelor. A te încumeta să străbaţimarea furioasă cu o luntre uşoară, în-semna să mergi la pieire. Chiar NedLand recunoştea asta. De aceea îşistăpînea furia, dar îl rodea o mîhnireadîncă pe care numai fuga ar fi putut-o vindeca.

— Domnule, îmi spuse el în ziuaaceea, trebuie să sfîrşim odată! Nemoăsta al dumneavoastră iar se de-părtează de uscat şi se urcă spre nord.Vă spun hotărît că mi-e de ajuns PolulSud şi că n-am de gînd să-l urmez şila Polul Nord.

— Ce-i de făcut, Ned? Acum nuputem evada!

— V-am mai spus o dată: trebuiesă vorbim cu căpitanul dum-neavoastră. Nu i-aţi spus nimic atunci

924/1002

cînd ne aflam în apele Franţei. Am să-ivorbesc eu acum, fiindcă sînt aproapede ţara mea. Cînd mă gîndesc că pestecîteva zile Nautilus va trece pe lîngăNoua Scoţie şi că acolo, spre TerraNova, se deschide un golf larg, şi că îngolf se varsă Saint Laurent, şi că SaintLaurent este fluviul meu, fluviul Que-becului, oraşul în care m-am născut,ei bine, cînd mă gîndesc la toate asteami se urcă sîngele la cap şi mă zbîrlesctot. Vă spun drept: mai bine mă aruncîn mare decît să mai rămîn aici! Numai pot!

Se vedea cît de colo că Ned Landajunsese la capătul răbdării. Firea luiviguroasă nu se putea împăca defel cuînchisoarea aceasta prelungită. Slăbeadin zi în zi şi se făcea tot maimorocănos. Îmi dădeam seama cîtsuferă, fiindcă şi pe mine mă năpădisedorul. Doar se scurseseră aproape

925/1002

şapte luni de cînd nu mai aveam nici oştire de pe uscat. În afară de asta, si-hăstria căpitanului Nemo, schimbareafelului său de a fi, mai ales după luptacu calmarii, faptul că devenise din caleafară de tăcut mă făceau să vădlucrurile sub o altă înfăţişare. Nu maisimţeam entuziasmul din primele zile.Ar fi trebuit să fiu un flamand, cumera Conseil, ca să mă împac cu ase-menea situaţie, să trăiesc într-un me-diu hărăzit cetaceilor şi celorlalţilocuitori ai mării. Cred că băiatulacesta cumsecade, dacă ar fi avutbranhii în loc de plămîni, ar fi fost unpeşte de soi!

— Ei. ce ziceţi, domnule? spuseNed Land, văzînd că nu-i răspund.

— Vrei să-l întreb pe căpitan ceare de gînd în privinţa noastră ?

— Da!

926/1002

— Şi asta cu toate că ne-a arătatel însuşi destul de limpede?...

— Da! Vreau să fiu sigur pentruultima dată. Vorbiţi-i numai pentrumine, numai în numele meu, dacăvreţi.

— Vezi, greutatea este că îl întîl-nesc destul de rar. Mă ocoleşte.

— N-are a face! Tocmai pentruasta!

— Bine, am să-i vorbesc, Ned.— Cînd ? întrebă canadianul,

stăruitor.— Cînd am să-l întîlnesc.— Domnule Aronnax, vreţi să mă

duc eu să-l caut?— Nu, lasă-mă pe mine. Mîine...— Astăzi, zise Ned Land.— Fie. Am să-i vorbesc astăzi! îi

făgăduii eu canadianului, care ar fifost în stare să strice totul dacă l-aş filăsat să vorbească el însuşi.

927/1002

Am rămas singur. Mă hotărîsemsă limpezesc situaţia chiar atunci, îmiplace să nu las lucrurile de azi pemîine.

M-am dus în camera mea. Alături,în cabina căpitanului, se auzeau paşi.Nu voiam să pierd prilejul de a-lîntîlni. Am bătut la uşă. Nu mi-arăspuns nimeni. Am bătut din nou.Apoi am apăsat pe clanţă şi am intrat.Căpitanul, aplecat peste masa delucru, nu mă auzise. Hotărît să nuplec fără să-l întreb ce are de gînd săfacă, m-am apropiat de el. Îl văzuiridicîndu-şi deodată capul şiîncruntîndu-se. După ce mă privi oclipă, îmi spuse aproape răstit:

— Dumneavoastră, aici? Ce doriţi?— Să vă vorbesc, căpitane.— Sînt ocupat, domnule, lucrez.

Nu pot să am şi eu, ca

928/1002

dumneavoastră, libertatea de a rămînenestingherit?

Primirea era puţin încurajatoare.Dar mă hotărîsem să duc lucrurilepînă la capăt.

— Domnule, i-am spus pe un tonrece, vreau să vă vorbesc despre cevacare nu suferă întîrziere.

— Despre ce anume? Aţi mai făcutvreo nouă descoperire! mă întrebăironic. V-a destăinuit marea vreunsecret pe care eu l-am scăpat dinvedere?

Vedeam bine că nu ne vomînţelege. Dar înainte de a apuca să-irăspund, căpitanul Nemo îmi arătă unmanuscris deschis şi-mi spuse cumultă seriozitate:

— Domnule Aronnax, iată unmanuscris redactat în mai multelimbi. Este rezultatul studiilor meleasupra mării şi, dacă o vrea

929/1002

Dumnezeu, n-o să piară odată cumine. E semnat cu adevăratul meunume şi întregit cu povestea vieţiimele. Manuscrisul va fi închis într-unaparat care nu se poate cufunda. Ul-timul om care va rămîne în viaţă dintoţi cîţi sîntem pe bordul lui Nautilusva arunca aparatul în mare, lăsîndu-lîn voia valurilor.

Adevăratul nume al căpitanuluiNemo! Viaţa sa scrisă de el însuşi!Taina îi va fi, aşadar, dezvăluită? Darîn clipa aceea nu vedeam în cuvintelelui decît prilejul ca să deschid vorbadespre ceea ce mă frămînta.

— Domnule căpitan, îi spusei, sîntcu totul de părerea dumneavoastră.Roadele studiilor pe care le-aţi făcutnu trebuie să se piardă. Dar mijloculpe care-l întrebuinţaţi mi se pareprimitiv. Cine ştie unde vor împingevînturile aparatul şi în ce mîini va

930/1002

cădea? N-aţi putea găsi un mijloc maibun? Dumneavoastră sau unul dintreai dumneavoastră n-ar putea să...?

— Niciodată, domnule! spuse cutărie căpitanul, întrerupîndu-mă.

— Eu şi tovarăşii mei am fi gata săpăstrăm manuscrisul în taină, iardacă ne-aţi reda libertatea...

— Libertatea! Căpitanul Nemo măprivi o clipă, apoi se ridică.

— Da, şi chiar despre asta ven-isem să vă vorbesc. Sîntem de şapteluni pe bord. Vă întreb astăzi, înnumele tovarăşilor mei şi în numelemeu, dacă aveţi de gînd să ne reţineţiaici pentru totdeauna.

— Domnule Aronnax, răspunsecăpitanul, vă voi spune şi astăzi ce v-am spus acum şapte luni: cine intră înNautilus nu trebuie să-l maipărăsească!

931/1002

— Ne supuneţi unei adevăraterobii!

— Numiţi-o cum vă place.— Dar pretutindeni sclavul are

dreptul să-şi răscumpere libertatea! Şioricare ar fi mijloacele de scăpare, el legăseşte bune!

— Dreptul acesta îl aveţi şidumneavoastră. M-am gîndit eu vreod-ată să vă leg printr-un jurămînt?

Căpitanul mă privi încrucişîndu-şibraţele.

— Domnule, îi spusei, ne-ar fifoarte neplăcut să mai deschidemvorba despre asta. Dar fiindcă am în-ceput, să mergem pînă la capăt. Vă re-pet că nu este vorba numai de mine.Pentru mine, studiul este un ajutor, oplăcere, o obişnuinţă, o patimă caremă poate face să uit de toate. Ca şidumneavoastră, mi-ar plăcea să trăi-esc retras, neştiut de nimeni, cu o

932/1002

oarecare speranţă de-a lăsa într-o ziviitorului roadele muncii mele, într-unaparat îndoielnic, încredinţat valurilorşi vînturilor. Într-un cuvînt, pot să văînţeleg, să vă admir şi să vă urmez cuplăcere în unele privinţe; dar mai sîntşi alte aspecte care îmi arată viaţadumneavoastră înconjurată de taine şide complicaţii, despre care doar eu şitovarăşii mei nu ştim nimic. Chiaratunci cînd ne-au mişcat dureriledumneavoastră sau cînd aţi datdovadă de înţelepciune adîncă şi decuraj, a trebuit totdeauna să închidemîn noi pînă şi cele mai neînsemnatesemne ale bucuriei pe care o ai văzîndun lucru frumos sau bun, fie că-l faceun prieten sau un duşman. Simţămîn-tul că sîntem străini de tot ce văpriveşte face ca situaţia noastră să fiede nesuferit, de neîndurat chiar pen-tru mine, dar mai cu seamă pentru

933/1002

canadian. Orice om, numai prin faptulcă este om, merită să fie luat înseamă. V-aţi întrebat vreodată ce gîn-duri de răzbunare poate nutri o fire caa lui Ned Land din dorinţa de libertateşi din ură împotriva sclaviei? V-aţigîndit vreodată ce poate el gîndi,îndrăzni, încerca? Tăcui. CăpitanulNemo se ridică:

— Ned Land n-are decît să gîn-dească, să îndrăznească şi să încercetot ce vrea. Ce-mi pasă mie? Nu l-amadus eu aici. Nu-l ţin pe bord pentruplăcerea mea! Cît despre dum-neavoastră, domnule Aronnax, cred căsînteţi dintre cei care pot înţelege tot,chiar şi tăcerea. Nu mai am nimic săvă spun. Aş dori să fie ultima datăcînd mai vorbim despre lucrul acesta,fiindcă a doua oară nici n-aş puteamăcar să vă ascult.

934/1002

Am plecat. Din ziua aceea, relaţiilenoastre se înăspriră foarte mult.Povestii tovarăşilor mei convorbireaavută cu căpitanul.

— Acum ştim, spuse Ned, că nutrebuie să ne aşteptăm la nimic dinpartea lui. Nautilus se apropie de LongIsland. Vom fugi, oricum va fi vremea.

Dar cerul devenea din ce în ce maiameninţător. Toate semnele arătauapropierea unui uragan. Aerul se fă-cuse albicios ca laptele, în zare, în loc-ul buchetelor desfăcute de nori cirus,se iveau straturile nimbo-cumuluşi.Mai jos, alergau învălmăşindu-se alţinori. Marea creştea şi se umfla învîrtejuri lungi. Păsările, în afară desatanicle, prietena furtunilor, dis-păruseră. Barometrul coborîse mult,arătînd grozava tensiune a vaporilordin aer. Amestecul din stormglass sedescompunea sub influenţa

935/1002

electricităţii din atmosferă. Luptadintre elemente era aproape.

Furtuna izbucni în ziua de 18 mai,tocmai cînd Nautilus plutea pe lîngăLong Island, la cîteva mile de trecăt-orile New York-ului. Mi-ar fi lesne sădescriu uraganul, pentru că, în loc săse adăpostească în adîncuri, căpitanulNemo, nu ştiu de ce, a voit să înfruntevijelia la suprafaţa apei.

Vîntul sufla dinspre sud-vest, laînceput cu o tărie de cincisprezecemetri pe secundă, apoi, spre ora treidupă-amiază, cu douăzeci şi cinci demetri. Aceasta e tăria obişnuită afurtunilor.

Căpitanul Nemo stătea neclintit pepunte, bătut de furia vîntului. Se leg-ase cu o frînghie pe după mijloc, ca sănu fie luat de valurile uriaşe caremăturau puntea. M-am urcat şi eu,legîndu-mă la fel şi admirînd în

936/1002

aceeaşi măsură furtuna şi omul care oînfrunta. Nori mari şi destrămaţimăturau valurile mării dezlănţuite. În-creţiturile care de obicei se formeazăîn golul dintre valuri nu se maivedeau. Cît puteai cuprinde cu ochii,se înălţau talazuri întunecate, a cărorcreastă nu se mai spărgea, atîta era decompactă. Înălţimea lor creştea necon-tenit. Uriaşele talazuri se frămîntau, întimp ce Nautilus, culcat cînd pe oparte, cînd pe alta, sau ridicat în pi-cioare ca un catarg, se clătina şi săltaîngrozitor. Pe la ora cinci căzu o ploaietorenţială; ea însă nu domoli nici vîn-tul şi nici marea. Uraganul sedezlănţui cu o viteză de patruzeci şicinci de metri pe secundă, adică cuaproape patruzeci de leghe pe oră. Latăria aceasta el dărîmă casele, aruncăţiglele de pe acoperişuri, înfigîndu-le înuşi, rupe zăbrelele de fier şi clinteşte

937/1002

din loc tunurile. Şi totuşi, în mijloculvijeliei. Nautilus îndreptăţea cuvinteleunui constructor savant: «Nu existăvas bine construit pe care să-l poatăînfrînge marea!» Era mai tare decît ostîncă, pe care valurile ar fi sfărîmat-o,era un fus de oţel ascultător şi uşor demînuit, fără pînze şi fără catarg,căruia nu-i păsa de furia furtunii.

Priveam cu atenţie valuriledezlănţuite. Unele ajungeau pînă lacincisprezece metri înălţime şi la osută şaptezeci şi cinci de metrilungime, iar viteza cu care înaintau,pe jumătate cît a vîntului, era de cinc-isprezece metri pe secundă. Volumulşi puterea le creşteau cu cît apele eraumai adînci. Am înţeles atunci rostulvalurilor care închid în sînul lor aerul,purtîndu-l astfel pînă în adîncuri şiducînd acolo viaţa, odată cu oxigenul.Cea mai mare presiune a lor,

938/1002

calculată, se poate ridica pînă la treimii de kilograme pe un picior pătratdin suprafaţa pe care o bat. Erauvaluri ca acelea care în Hebride au de-plasat un bloc greu de 84 mii de livre,sau care în furtuna de la 23 decembrie1864 au dărîmat o parte din oraşulJeddo{22} din Japonia, înaintînd cu 700km pe oră şi sfărîmîndu-se în aceeaşizi de coastele Americii.

Odată cu noaptea, spori şi putereafurtunii. Barometrul coborî la 710milimetri. Pe cînd se înnopta, amvăzut trecînd la orizont o navă mare,luptînd din greu cu furtuna; curînd ease pierdu în întuneric. Trebuie să fifost unul din vasele liniei New York—Liverpool sau Le Havre.

Pe la zece seara, cerul părea defoc; fulgere puternice brăzdau zarea.Îmi întorceam faţa, orbit de strălucirealor, în timp ce căpitanul Nemo le

939/1002

privea de parcă ar fi vrut să sepătrundă de sufletul furtunii. Unhuruit înfricoşător umplea cerul,huruit în care se amestecau urletelevalurilor ce se prăbuşeau, mugetelevîntului şi bubuiturile tunetelor. Vîn-tul se muta de colo-colo, iar uraganul,pornit din răsărit, se întorcea trecîndprin nord, vest şi sud, în direcţia in-versă faţă de furtunile învîrtitoare dinEmisfera Australă.

Golf-Streamul îşi îndreptăţea cuprisosinţă numele de rege al fur-tunilor! El doar este acela care, dinpricina deosebirii de temperatură apăturilor de aer de deasupra curenţilorsăi, dă naştere cicloanelorînspăimîntătoare.

După ploaie începu să se reversefocul. Picăturile de apă se prefăceau înmănunchiuri de scîntei. Zvîrlit cuputere de un val, Nautilus îşi înălţă în

940/1002

aer pintenul de oţel, din care am văzutcum scăpărau nenumărate scîntei.Zdrobit de oboseală şi sleit de puteri,m-am tîrît spre panou. L-am deschis şiam coborît în salon. Furtuna atinseseatunci furia ei cea mai mare. În interi-orul lui Nautilus era cu neputinţă destat în picioare. Pe la miezul nopţiicoborî şi căpitanul Nemo. Am auzitrezervoarele umplîndu-se încetul cuîncetul, apoi Nautilus se cufundă subvaluri.

Prin geamul salonului se vedeaupeşti mari, înspăimîntaţi, trecînd canişte năluci prin apele de foc. Nautiluscobora întruna. Crezusem că la oadîncime de cincisprezece metri îşi varegăsi liniştea. Dar straturile superi-oare erau tulburate prea puternic. Atrebuit să ne coborîm la cincizeci demetri în măruntaiele mării.

941/1002

Ce linişte, ce tăcere, ce nemişcareîn aceste adîncuri! Cine ar fi crezut căo furtună groaznică se dezlănţuiseatunci la suprafaţa oceanului?

Capitolul XX LA 47°24'LATITUDINE ŞI 17°28'LONGITUDINE

Uraganul ne aruncase spre est.Pierdusem orice nădejde de a maiputea evada prin preajma New York-ului sau a Sf. Laurenţiu. Bietul NedLand, deznădăjduit, stătea singur tottimpul, ca şi căpitanul Nemo. Conseilşi cu mine eram nedespărţiţi.

Am spus că Nautilus seîndepărtase spre est. Ar fi trebuit săspunem mai exact spre nord-est. Vreo

942/1002

cîteva zile vasul rătăci cînd la supra-faţa apei, cînd sub valuri. Treceamprin mijlocul unor ceţuri deosebit deprimejdioase pentru navigatori, pri-cinuite mai ales de topirea gheţurilorcare umezeşte peste măsurăatmosfera.

Cîte corăbii au pierit prin melea-gurile acestea, crezînd că se îndreaptăspre focurile nesigure de pe ţărm. Cîtenenorociri se datoresc ceţurilor denepătruns; cîte izbiri de stîncile înpreajma cărora urletul vîntuluiînăbuşă clipocitul valurilor! Cîte cioc-niri între vapoare, cu toate semnalelesirenelor şi clopotelor de alarmă!

Fundul acestor ape avea în-făţişarea unui cîmp de luptă în carezăceau toţi cei învinşi de ocean: vasebătrîne, năclăite, şi nave noi, în alecăror alămuri se reflecta puternic lu-mina farului nostru.

943/1002

La 15 mai, atinsesem capătul desud al bancului Terra Nova. Banculacesta este format din depuneri mar-ine, îngrămădire nemaipomenită de re-sturi organice, cărate fie de la Ecuatorde către curentul Golf-Stream, fie de laPolul Nord, de către contracurentul deapă rece ce vine de-a lungul coasteiamericane. Aici se adună şi blocurilerătăcitoare cărate de gheţari cînd vinedezgheţul. Tot aci s-a format un mor-man de oseminte de peşti, de moluşteşi de zoofite, care pier cu miliardele.

Marea nu e prea adîncă pe banculTerra Nova — are cel mult cîteva sutede metri. Dar mai spre sud seadînceşte dintr-o dată o depresiunefoarte mare, o groapă de trei mii demetri. Acolo Golf-Streamul se lărgeşte,îşi pierde din viteză şi din căldură şidevine o mare. În timp ce pluteamaproape de fundul bancului Terra

944/1002

Nova, am văzut limpede undiţele lungi,prevăzute cu două sute de cîrlige, dincare vasele aruncă în apă cu sutele.Fiecare undiţă avea la un capăt o micăgreutate care o trăgea la fund, iar lacelălalt capăt, o plută care o menţineadeasupra apei. Ca să străbată aceastăreţea submarină. Nautilus a trebuit sămanevreze cu multă îndemînare.

Dealtfel, vasul nostru nici n-arămas multă vreme pe meleagurileacelea, atît de străbătute de corăbii.Am mers înainte, la al patruzeci şidoilea grad de latitudine, în dreptul luiSaint Jean şi Heart's Content, unde seaflă capătul cablului transatlantic.

Acolo, în loc să-şi continue dru-mul spre nord, Nautilus îşi schimbădirecţia spre răsărit, ca şi cum ar fivrut să urmeze platoul telegrafic pecare se sprijină cablul şi al cărui reliefl-am aflat cu mare precizie, făcînd

945/1002

nenumărate sondaje. În ziua de 17mai, la aproape cinci sute de mile de-părtare de Heart's Content şi la douămii opt sute de metri adîncime, amzărit cablul întins pe fund. Conseil,care nu ştia despre ce este vorba,crezu la început că e vreun şarpe demare uriaş şi se pregăti să-l claseze,după obiceiul lui. Dar l-am dezamăgitspunîndu-i adevărul şi, ca să nu-l lasîn pagubă, i-am povestit cum a fostaşezat cablul.

Cel dintîi cablu a fost întins încursul anilor 1857 şi 1858; dar, dupăce a transmis vreo patru sute detelegrame, n-a mai funcţionat. În1863, inginerii construiră un noucablu, cu o lungime de trei mii patrusute de kilometri, cîntărind patru miicinci sute de tone, care fu îmbarcat peGreat-Eastern. Dar şi încercareaaceasta dădu greş.

946/1002

La 25 mai. Nautilus, cufundat latrei mii opt sute treizeci şi şase demetri adîncime, se găsea chiar în loculunde se rupsese cablul adică la sasesute treizeci şi opt de mile depărtarede coasta Irlandei. Într-una din zile, pela ora două după-amiază, se observasecă s-au întrerupt comunicaţiile cuEuropa. Electricienii de pe bordul luiGreat-Eastern îl reparaseră şi îlcoborîseră iar, însă cîteva zile maitîrziu cablul se rupsese din nou şi n-amai putut fi găsit în fundul oceanului.

Americanii nu se descurajară.Îndrăzneţul Cyrus Field, şeful între-prinderii de instalare a cablului şi careîşi pusese în joc toată averea sa, lansăo nouă subscripţie, care fu acoperităimediat. Astfel fu aşezat alt cablu. Încondiţii mai bune. Mănunchiul de fireconducătoare, izolate cu o învelitoarede gutapercă, era apărat de o

947/1002

căptuşeală de materii textile, aflateîntr-o armătură metalică. Great-Eastern ieşi în larg la 13 iulie 1866. 4

Operaţia se desfăşură în condiţiibune. Totuşi se petrecu un lucru ciud-at: de mai multe ori, întinzînd cablul,electricienii observară că în el fuseserăde curînd înfipte cuie, cu scopul de a-lstrica. Căpitanul Anderson, ofiţerii şiinginerii se întruniră, se sfătuiră şihotărîră că dacă-l vor prinde pevinovat, îl vor arunca în mare fără nicio judecată. De atunci, încercarea crim-inală nu s-a mai repetat.

Nici vorbă nu putea fi ca să găsimcablul electric aşa cum fusese atuncicînd ieşise din ateliere. Ca un şarpelung, acoperit de scoici, de fo-raminifere şi de pietriş, înfăşurat într-un înveliş pietros care-l apăra demoluştele vătămătoare, el se odihnealiniştit, la adăpost de frămîntarea

948/1002

mării şi sub o presiune favorabilătransmiterii scînteii electrice care trecedin America în Europa în treizeci şidouă de sutimi de secundă. Cablulacesta va ţine, fără îndoială, o veşn-icie, fiindcă s-a observat că învelişulde gutapercă devine cu atît mai trainiccu cît stă mai mult timp în apa mării.

Dealtfel, pe podişul atît de bineales pe care este întins, cablul nu-i ni-ciodată cufundat la adîncimi la care arputea să se rupă. Nautilus merse de-alungul lui pînă la locul cel mai adînc,la patru sute treizeci şi unu de metri,şi nici acolo cablul nu era supus vre-unui efort de tracţiune. Apoi ne apro-piarăm de locul accidentului din 1863.

Fundul oceanului se adîncea într-o vale largă de o sută douăzeci de kilo-metri, în care ar fi încăput Mont-Blanc, fără ca vîrful lui să ajungă lasuprafaţa apei. Valea se închidea la

949/1002

răsărit ca un zid drept, înalt de douămii de metri. Am ajuns acolo la 28mai. Nautilus se găsea la numai o sutăcincizeci de kilometri de Irlanda. Segîndea oare căpitanul Nemo că neîndreptăm spre Insulele Britanice? Nu.Spre marea mea uimire, el coborî cătresud, pornind în direcţia măriloreuropene. Cînd am înconjurat InsulaSmaraldelor am zărit o clipă CapulClear şi farul din Fastenet, carecălăuzeşte miile de vase ieşite dinGlasgow sau din Liverpool.

O întrebare importantă îmi stăruiaîn minte: Va îndrăzni oare Nautilus săintre în Canalul Mînecii? Ned Land,care se ivise din nou de cînd neapropiam de pămînt, nu mai conteneacu întrebările. Cum să-i răspund?Căpitanul Nemo rămînea de nevăzut.Oare acum voia să-mi arate miecoastele Franţei, după ce îi arătase

950/1002

canadianului ţărmurile Americii?Întimpul acesta. Nautilus cobora mereuspre sud. La 31 mai el trecu pe lîngăLand's End, între capătul extrem alAngliei şi Sorlinge, pe care le lăsă înurmă, spre tribord.

Dacă voia să intre în Marea Mîne-cii, ar fi trebuit să apuce de-a dreptulspre est — fapt care nu s-a întîmplat.

Spre marea mea nedumerire, întot timpul zilei de 31 mai. Nautilus seînvîrti în cerc de nenumărate ori.Părea să caute un loc pe care nu-lputea găsi uşor. La amiază, căpitanulNemo măsură el însuşi înălţimeasoarelui. Nu-mi spusese nici un cu-vînt. Mi se păru mai posomorit ca deobicei. Ce-l mîhnea oare? Vecinătateaţărmurilor europene? Amintirea ţăriipe care o părăsise? Ce simţea?Remuşcări sau păreri de rău? M-amgîndit multă vreme la asta, simţind că

951/1002

întîmplarea avea să-mi dezvăluiefoarte curînd tainele căpitanului.

A doua zi, Nautilus manevră la fel.Era vădit că voia să găsească un punctprecis în ocean. Căpitanul Nemo venica şi în ajun să ia înălţimea soarelui.Marea era liniştită, cerul senin. La optmile spre est, un vapor mare sedesena pe linia orizontului. Pentru cănu avea nici un steag, nu i-am pututrecunoaşte naţionalitatea.

Cu cîteva minute înainte de tre-cerea soarelui la meridian, căpitanulNemo luă sextantul şi îi măsurăînălţimea cu cea mai mare grijă. Lin-iştea desăvîrşită a apei îi înlesnea op-eraţia. Nautilus stătea nemişcat. Măaflam atunci pe punte. După ce căpit-anul îşi termină măsurătorile, îl auziispunînd doar atît:

— Aici e!

952/1002

Apoi coborî în submarin. Văzuseoare vasul care îşi schimbase direcţiapărînd că se apropie de noi? N-aşputea spune.

Mă întorsei în salon. Panoul seînchise şi se auzi zgomotul apei înrezervoare. Nautilus începu să se scu-funde, vertical, elicea fiind oprită.După cîteva minute el se opri la oadîncime de opt sute treizeci şi trei demetri, atingînd fundul.

Tavanul luminos al salonului sestinse, obloanele fură deschise şi prinferestre se văzu marea, luminată viude farul nostru, pe o rază de ojumătate de milă. Privind spre babordn-am văzut decît nemărginirea apelorliniştite.

La tribord, în fund, o ieşitură ca ogrămadă mare îmi atrase atenţia. Aş fiputut crede că sînt nişte ruini,învăluite într-un strat de scoici albe ca

953/1002

într-o mantie de zăpadă. Uitîndu-măcu băgare de seamă, am recunoscutformele îngroşate ale unui vas scu-fundat, fără catarge, şi care trebuie săfi zăcut multă vreme în fundul apelor.

Ce vas era acela? De ce veneaNautilus să-i viziteze mormîntul? Scu-fundarea lui nu se datora unui simplunaufragiu?

Nu ştiam ce să cred, cînd, lîngămine, îl auzii pe căpitanul Nemo spun-înd cu o voce potolită:

— Pe vremuri, vasul acesta se nu-mea Marsiliezul. Avea şaptezeci şipatru de tunuri şi a fost lansat în1762. În 1778, la 13 august, subcomanda lui La Poype-Vertrieux, elluptă vitejeşte împotriva lui Preston. În1779, la 4 iulie, veni cu escadra amir-alului d'Estaing la cucerirea Grenadei.În 1781, la 5 septembrie, luă parte lalupta din Golful Chesapa. În 1794,

954/1002

republica franceză îi schimbă numele.La 16 aprilie, în acelaşi an, vasul sealătură la Brest escadrei lui Villaret-Joyeuse, ca să escorteze un transportde grîu care venea din America, subcomanda amiralului Van Stabel. Acumşaptezeci şi cinci de ani, chiar în loculacesta, la 47°24' latitudine şi 17°28'longitudine, convoiul întîlni escadraengleză. Vasul acesta, după o luptăvitejească în care şi-a pierdut cele treicatarge, luînd apă şi pierzînd o treimedin echipaj, a preferat să se scufundecu cei trei sute cincizeci şi şase demarinari decît să se predea şi a dis-părut sub valuri în strigătele «TrăiascăRepublica!»

— E Răzbunătorul! am strigat eu.— Da, Răzbunătorul! Un nume

frumos! murmură căpitanul Nemo,încrucişîndu-şi braţele.

955/1002

Capitolul XXI DEZASTRUL

Felul în care vorbise căpitanul,priveliştea neaşteptată, povestea plinăde patriotism a vasului scufundat,apoi tulburarea lui Nemo cînd rostisenumele Răzbunătorului, al cărui tîlcnu putea să-mi scape, toate acesteami s-au întipărit adînc în minte. L-amprivit îndelung pe căpitanul Nemo. Elstătea cu mîinile întinse spre mare, în-văluind în priviri arzătoare rămăşiţeleglorioase ale Răzbunătorului. Poate căniciodată n-aveam să ştiu cine era, deunde venea şi încotro se ducea;vedeam însă din ce în ce mai multomul desprinzîndu-se de savant.Căpitanul Nemo şi cu tovarăşii lui seînchiseseră în Nautilus dintr-o ură

956/1002

groaznică sau sublimă, pe care timpuln-o putea şterge.

Ura aceasta îl mai împingea încăla răzbunare? Aveam s-o aflu curînd.

Nautilus urcă pe nesimţite spresuprafaţă şi forma nedesluşită a vasu-lui scufundat dispăru încetul cu în-cetul. O legănare uşoară îmi arătă căplutim deasupra valurilor. În clipaaceea se auzi o bubuitură înfundată.Mă uitai la căpitan. Rămăseseneclintit.

— Ce-a fost asta, domnule căpit-an? întrebai.

Nu-mi răspunse. L-am părăsit şim-am urcat pe punte. Conseil şicanadianul mi-o luaseră înainte.

— De unde a venit bubuitura? i-am întrebat.

Am privit înspre vasul pe care-lzărisem. Se apropiase de Nautilus şi se

957/1002

vedea că-şi măreşte viteza. Doar şasemile ne mai despărţeau.

— O bubuitură de tun, răspunseNed Land.

— Ce vas e acesta, Ned ?— După toate semnele, aş pune

rămăşag că-i un vas de război. De-arveni încoace să scufunde pe blestem-atul ăsta de Nautilus.

— Prietene Ned, răspunse Conseil,ce rău i-ar putea face lui Nautilus ?Crezi că o să-l atace sub apă ? Crezi căo să poată trage cu tunul după el, înfundul oceanului?

— Spune-mi, Ned, am întrebat eu,poţi recunoaşte naţionalitatea vasului?

Canadianul se încruntă şi,mijindu-şi ochii, scrută cîtva timp va-sul, cu toată puterea privirii sale.

— Nu, domnule, nu ştiu căreinaţiuni aparţine. Nu are nici un steag.

958/1002

Pot numai să vă spun că e un vas derăzboi.

Un sfert de oră am tot cercetat va-sul care se îndrepta spre noi. Nu cre-deam că ar putea să-l vadă pe Nautilusde la asemenea depărtare. Şi eram sig-ur că oamenii de pe bord n-aveau deunde să ştie că au de-a face cu unsubmarin. Curînd, canadianul recun-oscu în vasul care se apropia de noiun cuirasat mare de luptă, cu pintenşi cu două punţi. Din cele două coşuriale cuirasatului ieşea un fum negru şides. Înainta repede. Dacă Nemo l-ar filăsat să se apropie, am fi putut săevadăm.

— Domnule, îmi spuse Ned Land,dacă vasul ajunge la o milă de noi, măarunc în mare şi vă sfătuiesc să faceţila fel.

Nu i-am răspuns şi am privit maideparte cuirasatul care se mărea

959/1002

văzînd cu ochii. Orice ar fi fost, englez,francez, american sau rus, era sigurcă ne-ar fi primit dacă am fi pututajunge pînă la el.

— Domnul să binevoiască să-şiaducă aminte, spuse Conseil, că euam o oarecare pricepere la înot şi sălase pe seama mea grija de a-l remorcapînă la vas, dacă este de aceeaşipărere cu prietenul Ned.

Tocmai voiam să-i răspund, cînd,deodată, un fum alb ţîşnj din parteadin faţă a cuirasatului. Apoi, dupăcîteva clipe, apa tulburată de cădereaunui corp greu stropi partea dindărăta lui Nautilus. Îndată după aceea seauzi o detunătură.

— Cum? Trag în noi! strigai eu.— Ce oameni cumsecade! şopti

canadianul.— Va să zică nu ne iau drept

naufragiaţi agăţaţi de o epavă!

960/1002

— Dacă nu-i cu supărare, au re-cunoscut narvalul şi trag în el, spuseConseil, scuturîndu-se de apa cu careîl împroşcase o altă ghiulea.

— Doar au ochi să vadă că sîntemoameni! strigai eu.

— Poate tocmai de asta trag!spuse Ned Land, privindu-mă. Dintr-odată am priceput. Fără îndoială căacum se ştia ce era cu pretinsul nar-val. Atunci cînd canadianul lovisemonstrul cu cangea, comandantulFarragut de pe Abraham Lincoln îşi dă-duse seama că are în faţă o navă sub-marină, mai periculoasă decît un ceta-ceu supranatural. Da, aşa trebuie să fifost, iar acum submarinul era urmăritprin toate mările!

Ar fi fost într-adevăr groaznicdacă, după cum bănuiam, căpitanulNemo îl folosea pe Nautilus ca să serăzbune. În noaptea în care fuseserăm

961/1002

închişi în celulă, în mijlocul OceanuluiIndian, oare nu atacase submarinulun vas? Marinarul înmormîntat încimitirul de mărgean era cumva vic-tima loviturii date vreunei nave decătre Nautilus ? Da, sigur că aşa tre-buia să fie. O parte din viaţa misteri-oasă a căpitanului Nemo mi sedezvăluise. Şi chiar dacă numele luinu era cunoscut, naţiunile ce seîntovărăşeau contra lui nu mai urmăr-eau acum o fiinţă himerică, ci un omcare le jurase o ură neîmpăcată. Toateacestea mi se păreau acum limpezi. Înloc să întîlnim prieteni pe vasul carese apropia, nu puteam găsi decît duş-mani fără milă. În timpul acesta, ghi-ulelele plouau în jurul nostru. Unele,întîlnind suprafaţa apei, ricoşau însalturi mari şi se pierdeau departe.Dar nici una nu-l atinse pe Nautilus.

962/1002

Vasul cuirasat nu mai era decît latrei mile de noi. Cu tot bombardamen-tul puternic, căpitanul Nemo nu searătase pe punte. Şi totuşi, dacă vreoghiulea ar fi lovit în plin învelişul luiNautilus, submarinul ar fi fost pierdut.

Atunci canadianul îmi spuse:— Domnule, trebuie să încercăm

totul ca să ieşim din încurcătura asta.Să le facem semne. Mii de draci! Vorînţelege ei că sîntem oameni cinstiţi!

Ned îşi scoase batista ca s-o fîlfîieîn aer. Dar abia o desfăcuse, cînd, cutoată puterea lui de uriaş, îl doborî omînă ca de fier. Canadianul se prăbuşipe punte.

— Ticălosule, strigă căpitanul, vreisă te înfig în pintenul lui Nautilusînainte de a-l repezi împotriva vasuluiaceluia ?

Dacă glasul căpitanului Nemo eraînfricoşător, înfăţişarea sa era şi mai

963/1002

groaznică. Obrazul i se făcuse cavarul. Pupilele i se micşoraseră, părîndcă scapără de mînie. Nu mai vorbea, ciurla. Aplecat înainte, frîngea în mîiniumerii canadianului. Apoi, lăsîndu-l şiîntorcîndu-se spre vasul de luptă alecărui ghiulele plouau în jurul nostru:

— A! Tu ştii cine sînt, navă a uneiţări blestemate! strigă el. N-am nevoiede steagul tău, ca să te recunosc!Priveşte! Am să ţi-l arăt pe al meu!

Şi căpitanul Nemo desfăşură pepartea de dinainte a punţii un steagnegru, ca acela pe care-l înfipsese laPolul Sud. În clipa aceea, o ghiulea,atingînd învelişul lui Nautilus fără să-lpoată sparge, ricoşa, trecînd pe lîngăcăpitan şi pierzîndu-se în mare. Căpit-anul Nemo înălţă din umeri, apoi,întorcîndu-se spre mine, îmi spuse cuo voce aspră:

964/1002

— Coborîţi în cabină împreună cutovarăşii dumneavoastră!

— Domnule, strigai eu, aveţi degînd să atacaţi vasul?

— Da, am să-l scufund.— Nu, nu faceţi una ca asta!— Am s-o fac, îmi răspunse

nepăsător căpitanul Nemo. Nu vă în-cumetaţi să mă judecaţi. Soarta vă ar-ată ceea ce nu trebuia să vedeţi. Sîntatacat! Răspunsul meu o să fie groazn-ic! Intraţi înăuntru!

— Ce vas e acesta ?— Nu ştiţi? Cu atît mai bine! Cel

puţin naţionalitatea lui va rămîne otaină pentru dumneavoastră. Vreo cin-cisprezece marinari de pe Nautilus sestrînseseră în jurul căpitanului şipriveau cu ură neîmpăcată vasul careînainta spre noi. Pe toate chipurile seputea citi aceeaşi dorinţă derăzbunare. Am coborît tocmai în clipa

965/1002

în care o altă ghiulea zgîria învelişullui Nautilus şi l-am auzit pe căpitanstrigînd:

— Loveşte, corabie smintită!împrăştie-ţi zadarnic ghiulelele! Nu veiscăpa de pintenul lui Nautilus; dar nuvei pieri aici! Nu vreau ca rămăşiţeletale să se amestece cu rămăşiţele glor-ioase ale Răzbunătorului!

Am intrat în camera mea. Căpit-anul şi secundul rămăseseră pe punte.Elicea fu pu&ă în mişcare. Nautilus seîndepărtă cu iuţeală, ieşind din bătaiatunurilor de pe vas. Dar cum urmări-rea continua, căpitanul Nemo semulţumi să păstreze distanţa.

Pe la patru după-amiază, nemai-putînd sta locului din pricina neliniştiişi nerăbdării, m-am reîntors la scaracentrală. Căpitanul se mai plimba încăacolo, neliniştit. Privirea lui urmăreacuirasatul care venea în urmă, la vreo

966/1002

cinci sau şase mile. Nautilus îi dădeatîrcoale vasului ca o fiară sălbatică,atrăgîndu-l spre est şi lăsîndu-se ur-mărit Dar nu ataca. Poate că şovăiaîncă. Aş fi vrut să intervin pentru ceadin urmă oară.

Dar n-am apucat să scot o vorbămăcar, şi căpitanul îmi făcu semn sătac.

— Am dreptate şi voi face dreptate!îmi spuse el. Eu sînt asupritul şi iatăasupritorul. Datorită lui am pierdut totce mi-a fost mai drag, tot ce am iubitcu înflăcărare şi am cinstit din adînculsufletului: patrie, soţie, copii, tatăl şimama mea, toţi au pierit! Ceea ceurăsc este acolo! Nu-mi mai spuneţinimic!

Mi-am aruncat o ultimă privirespre cuirasat, apoi m-am întors lîngăNed şi Conseil.

— Vom fugi! le-am spus.

967/1002

— Bine. făcu Ned. Aţi aflat ce vaseste?

— Nu, dar n-are importanţă, fiind-că va fi scufundat înainte de a se în-nopta. Oricum, mai bine să pierimodată cu el, decît să ne facem părtaşila o faptă care nu ştim dacă e dreaptă.

— Şi eu cred la fel, spuse scurtNed Land. Să aşteptăm noaptea. Şinoaptea sosi! Pe bord domnea o tăcereadîncă. Nu se mai auzeau decît bătăilerepezi şi regulate ale elicei. Busola nearăta că Nautilus nu-şi schimbase dir-ecţia. Mergea deasupra valurilor,legănîndu-se uşor cînd pe o parte,cînd pe alta.

Hotărîserăm să fugim cînd cuir-asatul va fi destul de aproape ca să nepoată auzi ori vedea, căci luna —aproape plină — răspîndea raze dinbelşug. Odată ajunşi pe bordul cuir-asatului, dacă n-am fi putut preveni

968/1002

lovitura care-l ameninţa, cel puţin amfi încercat tot ce ne-ar fi îngăduit îm-prejurările. Mi s-a părut de mai multeori că Nautilus se pregăteşte de atac.Dar, după ce se mulţumea să-şi atragăduşmanul, submarinul îşi reîncepeagoana.

Se scurse astfel o bună parte dinnoapte fără ca să se întîmple nimic.Pîndeam prilejul ca să fugim. Vorbeampuţin, fiind prea tulburaţi. Ned Landar fi vrut să se arunce în mare. L-amsilit să mai aştepte.

După părerea mea. Nautilus tre-buia să atace cuirasatul la suprafaţaapei şi atunci nu numai că s-ar fi pu-tut, dar ar fi fost chiar uşor de fugit.

Pe la trei dimineaţa mă urcaineliniştit pe punte. Căpitanul Nemonu se clintise de acolo. Stătea în pi-cioare, lîngă steagul său, care fîlfîiauşor în bătaia vîntului. Cu privirile

969/1002

aţintite, părea că vrea să atragăcuirasatul, să-l fascineze şi să-l tîrascădupă el cu mai multă putere decîtdacă l-ar fi remorcat. Luna era la me-ridian. Jupiter se înălţa spre răsărit.În tăcerea din jurul nostru, oceanulpărea că vrea să întreacă seninătateacerului, iar luna îşi găsise în apă ceamai frumoasă oglindă care-i scăldasevreodată chipul. Şi cînd puneam încumpănă calmul neclintit al naturii şimînia care clocotea înăuntrul luiNautilus, simţeam că mă cutremur!Cuirasatul venea la două mile în urmanoastră. Se apropiase călăuzit destrălucirea fosforescentă a submarinu-lui, îi vedeam cele două lumini desemnalizare, una verde, cealaltă roşie,şi felinarul alb, cocoţat în vîrful catar-gului mare. Mănunchiurile de scînteişi zgură încinsă care-i ieşeau din

970/1002

coşuri, înstelînd cerul, arătau că fo-curile îi erau forţate peste măsură.

Am rămas aşa, pînă la şase di-mineaţa, fără ca Nemo să fi părut mă-car că mă vede. Cuirasatul era acumla o milă şi jumătate în urma noastrăşi odată cu primele lumini ale zorilorîncepu să ne bombardeze din nou. Numai putea fi departe clipa în careNautilus avea să-şi atace duşmanul,iar eu, împreună cu tovarăşii mei,aveam să-l părăsesc pentru totdeaunape omul acesta pe care nu îndrăzneamsă-l judec.

Tocmai mă pregăteam să cobor casă-i previn pe Ned şi pe Conseil, cîndsecundul, întovărăşit de mai mulţimarinari, se urca pe punte. CăpitanulNemo nu-i văzu sau nu voi să-i vadă.Noii veniţi luară unele măsuri foartesimple, care totuşi puteau fi numite«pregătiri de luptă»: balustrada din

971/1002

jurul punţii fu strînsă, cabina faruluişi cea a cîrmaciului reintrară în învel-işul lui Nautilus. Forma de ţigară de foia vasului nostru nu mai avea nici oieşitură care să-i fi putut stingherimişcările.

M-am întors în salon. Nautilusplutea tot la suprafaţă. Lumina revăr-satului de zori începuse să pătrundăprin apă. Sub unduirile valurilor,văpăile zorilor băteau în ferestre. În-grozitoarea zi de 2 iunie începea. Pe laorele cinci, Nautilus îşi micşoră viteza.Am priceput că îşi lăsa duşmanul săse apropie. Dealtfel, bubuiturile tunur-ilor se auzeau tot mai puternice. Ghi-ulele împroşcau apa în jurul nostru,înşurubîndu-se parcă în ea cu şuier-ături ciudate.

— Prieteni, spusei eu, a sositclipa. Să ne strîngem mîna şi Domnulsă ne aibă în paza sa!

972/1002

Ned Land era hotărît, Conseil —liniştit, iar eu — nervos, abia putîndu-mă stăpîni. Trecurăm în bibliotecă. Pecînd deschideam uşa ce ducea sprescara centrală, am auzit deodată zgo-motul panoului de deasupra, care seînchidea. Canadianul dădu să se re-peadă pe trepte, dar îl oprii. O vîjîiturăbinecunoscută mă prevesti că apa in-tră în rezervoare. În adevăr, pestecîteva clipe, Nautilus se cufundă lacîţiva metri sub valuri.

I-am priceput manevra. Dar eraprea tîrziu ca să mai putem face ceva.Nautilus nu avea de gînd să loveascăcuirasatul în partea de deasupra apei,unde se afla o platoşă de nepătruns, ciîn partea de dedesubt a liniei deplutire, acolo unde lipseşte carapaceametalică. Eram din nou prizonieri şimartori siliţi la drama înfricoşătoare cese pregătea. Dealtfel, nici n-am avut

973/1002

vreme să cugetăm. Stăteam toţi trei încamera mea şi ne priveam fără săscoatem o vorbă. Nu mai puteam sămă gîndesc la nimic. Mă aflam înstarea aceea de încordare dureroasăpe care o ai cînd aştepţi săizbucnească o detunătură în-spăimîntătoare: aşteptam, ascultam,nu mai trăiam decît prin simţul auzu-lui!În acest timp, Nautilus îşi mărisesimţitor viteza. Se vedea că îşi luaavînt. Învelişul îi fremăta. Deodatăscosei un strigăt. O ciocnire destul deuşoară avusese loc. Simţeam putereade pătrundere a pintenului de oţel. Seauziră hîrşîituri şi trosnituri. Nautilus,dus de avîntul său, trecu prin corpulcuirasatului, cum trece un ac prinpînză! Nu m-am mai putut stăpîni. În-nebunit, pierdut, alergai afară dincameră şi mă repezii în salon. Căpit-anul Nemo era acolo. Mut, întunecat,

974/1002

neclintit, el privea prin geamul de lababord. Ca să nu piardă nimic dinagonia vasului scufundat. Nautiluscobora împreună cu el în abis. La zecemetri de mine, prin învelişul spart alcuirasatului, năvălea apa cu un zgo-mot de tunet. Vedeam dubla linie detunuri şi de întărituri şi puntea înţesa-tă de umbre negre care se frămîntau.Apa urca. Nenorociţii se agăţau de od-goane, de catarguri, se zvîrcoleau subapă. Era un furnicar omenesc înecatpe neaşteptate de apele unei mări!

Paralizat, împietrit de groază, cupărul vîlvoi şi ochii holbaţi, cu răsu-flarea tăiată, amuţit, mă uitam şi eu!O putere de neînvins mă ţintuise lafereastră.

Cuirasatul uriaş se scufunda în-cetul cu încetul. Nautilus îl urmăreapîndindu-i toate mişcările. Deodată seauzi o explozie. Aerul comprimat zvîrli

975/1002

departe punţile vaporului, ca şi cumfocul ar fi aprins proviziile de pulbere.Apele fură smucite cu atîta putere,încît Nautilus fu împins într-o parte.Atunci, nenorocitul cuirasat începu săse scufunde mai repede. Se iviră maiîntîi platformele încărcate de victime,apoi barele îndoite sub greutateagrămezilor de oameni şi, în sfîrşit, vîr-ful catargului mare. După aceea, um-bra întunecată dispăru în adînc. Măîntorsei spre căpitanul Nemo. Ju-decătorul acesta neînduplecat, ad-evărat arhanghel al urii, privea mereu.Cînd totul se sfîrşi, căpitanul Nemo seîndreptă spre uşa camerei sale, odeschise şi intră.

M-am uitat după el. Pe pereteledin fund, sub portretele eroilor săi, amvăzut portretul unei femei tinere şi adoi copilaşi. Căpitanul Nemo îi privi

976/1002

cîteva clipe, le întinse braţele şi, înge-nunchind, izbucni în lacrimi.

Capitolul XXII ULTIMELECUVINTE ALE CĂPITANULUI NEMO

Obloanele se închiseră acoperindaceastă privelişte înspăimîntătoare,dar salonul rămase cufundat în în-tuneric. Peste tot, înăuntrul luiNautilus, domnea bezna şi tăcerea.Pluteam la o sută de picioare adînci-me, cu o viteză ameţitoare. Neîndepărtam de locurile acelea pline dejale. Încotro? Spre nord sau spre sud?-încotro fugeau oamenii aceştia, dupăgroaznica lor răzbunare? Mă în-torsesem în camera mea, unde Ned şiConseil mă aşteptau tăcuţi. Simţeam o

977/1002

groază de neînvins pentru căpitanulNemo. Oricît ar fi suferit el din pricinaoamenilor, n-avea dreptul să serăzbune astfel; iar pe mine mă făcuse,dacă nu părtaş, cel puţin martor alrăzbunării sale! Era prea mult!

Pe la unsprezece se aprinse lu-mina electrică. Am trecut în salon. Erapustiu. Cercetai instrumentele.Nautilus gonea spre nord cu o vitezăde douăzeci şi cinci de mile pe oră,cînd deasupra valurilor, cînd latreizeci de picioare sub apă. Harta îmiarătă că străbătusem Marea Mînecii şine îndreptam spre nord cu o vitezănemaipomenită.

Abia puteam zări ţîşnind de lîngănoi rechini cu botul lung, rechini-ciocan, cîini de mare care trăiesc înapele acestea, vulturi uriaşi de mare,cai de mare asemănători calului de lajocul de şah, ţipari care se agitau ca

978/1002

rachetele unui foc de artificii, armatede crabi care ţîşneau oblic în apăîncrucişîndu-şi cleştii sub carapace, însfîrşit turme de marsuini care se luaula întrecere cu Nautilus. Dar nu eramomentul potrivit să-i studiez şi să-iclasez. În ziua aceea am mai parcursdouă sute de leghe din Atlantic. Odatăcu venirea serii, marea rămase în-văluită în umbră, pînă ce răsări luna.

M-am reîntors în camera mea. N-am putut dormi. Mă chinuiau visurigroaznice. Priveliştea scufundării cuir-asatului îmi stăruia mereu în minte.

Cine ar putea spune pînă undene-a dus de atunci Nautilus princeţurile Atlanticului de Nord? Goneamereu cu aceeaşi viteză ameţitoare.Trecuse pe la Spitzberg, pe lîngă NouaZemlie? Străbătuse mări neştiute,Marea Albă, Marea Kara, Golful Obi,arhipelagul Liarov şi ţărmurile

979/1002

necunoscute ale coastei asiatice? N-aşputea spune. Nu ştiu nici cît timp aţinut drumul acela. Ceasurile fuseserăoprite pe bord. Mi se părea că ziua şinoaptea nu mai urmează una dupăalta cu regularitate, aşa cum se întîm-plă în ţinuturile polare. Mă simţeamtîrît într-o lume ciudată, parcă ieşitădin închipuirile bolnăvicioase ale luiEdgar Poe. În fiecare clipă măaşteptam să văd, aşa cum văzusevestitul Gordon Pym, «...acel chipomenesc acoperit de văluri, mai uriaşdecît al oricărui alt locuitor de pepămînt, culcat peste cascada careopreşte intrarea la pol!»

Socotesc — deşi poate mă înşel —că goana aceasta a lui Nautilus a ţinutcincisprezece sau douăzeci de zile, şinu ştiu cît ar mai fi durat încă dacănu s-ar fi întîmplat nenorocirea care i-a pus capăt. Din ziua răzbunării sale

980/1002

nu l-am mai văzut pe căpitanul Nemoşi nici pe ajutorul său. Şi oamenii ech-ipajului parcă dispăruseră fără urme.Nautilus călătorea pe sub apă aproapetot timpul. Cînd ieşea la suprafaţă casă-şi împrospăteze aerul, panoul sedeschidea şi se închidea automat. Niciun punct nu mai era indicat pe hartă.Nu mai ştiam unde ne aflăm.

Canadianul, care îşi pierduse oricenădejde şi ajunsese la capătul răb-dării, nu se mai arăta nici el. Conseilnu putea scoate o vorbă de la el şi setemea ca nu cumva Ned, ieşindu-şidin minţi, să se sinucidă; de aceea îlsupraveghea clipă de clipă cu un de-votament nemărginit. E lesne deînţeles că în asemenea împrejurărisituaţia era de neîndurat. Într-odimineaţă — n-aş putea spune a căreizile — căzusem într-un fel deamorţeală nesănătoasă şi obositoare.

981/1002

Cînd m-am trezit, l-am văzut pe NedLand aplecîndu-se spre mine şispunîndu-mi cu voce scăzuta:

— O să fugim!M-am ridicat în capul oaselor.— O să fugim? Cînd? îl întrebai

eu.— La noapte. Pe bord se pare că

nu mai este nici o pază. Veţi fi gata?— Da. Unde ne aflăm?— În preajma unui ţărm pe care l-

am zărit azi-dimineaţă prin ceaţă, ladouăzeci de mile spre est.

— Ce ţărm e acela?— Nu ştiu, dar, oricare ar fi, ne

vom adăposti acolo.— Da, Ned! Fugim la noapte, chiar

de-ar fi să ne înghită marea.— Marea e agitată, vîntul puternic,

dar douăzeci de mile în luntrea luiNautilus nu mă sperie. Am dus în ea,

982/1002

fără să ştie nimeni niscaiva merinde şiapă de băut.

— Voi merge cu tine.— Dealtfel, dacă sînt prins, am să

mă apăr chiar de-ar fi să mor.— Vom muri împreună, prietene

Land.Eram pe deplin hotărît. Cana-

dianul plecă. M-am dus pe punte, un-de abia m-am putut ţine pe picioaredin pricina valurilor puternice. Cerularăta că va fi furtună, dar trebuia săfugim, fiindcă undeva, prin ceţuriledese, se afla un ţărm. Nu trebuia săpierdem nici o zi, nici o oră.

M-am întors în salon, temîndu-măşi dorind totodată să-l întîlnesc pecăpitanul Nemo, voind şi nevoind sădau ochii cu el. Ce i-aş fi spus?Puteam să-i ascund groaza pe care mi-o insufla? Nu! Mai bine să nu-l întîl-nesc! Mai bine să-l uit! Şi totuşi...

983/1002

Ce lungă a fost ziua aceea, cea dinurmă pe care o petreceam pe bordullui Nautilus! Am rămas singur. NedLand şi Conseil mă ocoleau, temîndu-se să nu ne dăm de gol. Pe la şase ammîncat, cu toate că nu-mi era foame.M-am silit să mănînc ca să-mi păstrezputerile. La şase şi jumătate Ned intrăîn cameră şi-mi spuse:

— Nu ne vom mai vedea pînă laplecare. Pe la zece, luna încă nu va fipe cer, aşa că plecăm pe întuneric.Veniţi la luntre. Conseil şi cu mine văaşteptăm acolo.

Canadianul ieşi înainte de a-i fiputut răspunde.

Voiam să aflu direcţia lui Nautilus.M-am dus în salon. Înaintam sprenord-nord-est cu o iuţeală în-spăimîntătoare, la cincizeci de metriadîncime.

984/1002

Aruncai o ultimă privire minun-ăţiilor naturii, comorilor artistice în-grămădite în muzeu, colecţiei aceleiafără seamăn, sortită să piară într-o ziîn fundul mărilor, împreună cu celcare o adunase. Voiam să-mi înti-păresc în minte o imagine vie şi deneuitat. Am rămas astfel o oră, scăldatde undele plafonului luminos, uitîndu-mă la bogăţiile care străluceau în vit-rine. Apoi m-am întors în camera mea.

Acolo m-am îmbrăcat cu hainegroase de mare şi mi-am adunat cugrijă însemnările, ca să le iau cu mine.Desigur că tulburarea m-ar fi trădatfaţă de căpitan.

Oare ce făcea el în clipa aceea? Amascultat la uşa camerei lui. Se auzeaun zgomot de paşi. Căpitanul eraacolo. Nu se culcase încă. La oricemişcare mi se părea că are să apară,ca să mă întrebe de ce vreau să fug.

985/1002

Simţeam cum mă cuprinde spaima, pecare neliniştea mi-o mărea şi maimult. Starea aceasta devenise atît decumplită, încît mă întrebam dacă n-arfi mai bine să intru în camera căpitan-ului şi să-i înfrunt privirea, ca să măpotolesc odată..

Era un gînd nebunesc. Din fericirem-am stăpînit şi m-am dus să măîntind pe pat, ca să mă liniştesc. Nerviimi se calmară puţin, dar creierul îmilucra cu înfrigurare şi revăzui în mintetot răstimpul petrecut pe bordul luiNautilus, toate întîmplările fericite saunefericite care se perindaseră de cîndcăzusem în mare de pe Abraham Lin-coln, vînătorile sub apă, strîmtoareaTorres, sălbaticii din Papuasia, împot-molirea, cimitirul de mărgean, Suezul,insula Santorin, cufundătorul dinCreta, Golful Vigo, Atlantida, banch-iza, Polul Sud, închisoarea dintre

986/1002

gheţari, lupta cu caracatiţele, furtunade pe Golf-Stream, Răzbunătorul şigroaznica scenă a scufundării cuir-asatului, împreună cu echipajul său!...Toate întîmplările acestea îmi trecurăpe dinaintea ochilor, ca pînzele ce seschimbă într-un decor de teatru. Apoi,căpitanul Nemo îmi apăru ca un uriaşîn mijlocul amintirilor acestora ciud-ate. Chipul său mi se limpezi tot maimult în minte şi crescu, luînd proporţiisupraomeneşti. Nu mai era semenulmeu, ci omul apelor, geniul mărilor.

Se făcu ora nouă şi jumătate. Îmiţineam fruntea în palme, simţind-ogata să-mi plesnească. Închisesemochii. Voiam să nu mai gîndesc. Încă ojumătate de ceas de aşteptare! În clipaaceea am auzit acordurile nedesluşiteale orgei; era o armonie tristă, uncîntec nelămurit, ca plînsetele unuisuflet care vrea să-şi frîngă legăturile

987/1002

pămînteşti. Ascultam cu toată fiinţamea, ţinîndu-mi răsuflarea, cufundatca şi căpitanul Nemo în extazulmuzical care-l ducea dincolo dehotarele lumii acesteia.

Deodată, un gînd mă îngrozi.Căpitanul Nemo ieşise din cameră. Eraacum în salon, pe unde trebuia să trecca să fug. Îl voi întîlni acolo, pentrucea din urmă oară. Are să mă vadă,poate îmi va vorbi, chiar! Mă puteanimici cu un gest, mă putea încătuşape bord cu un singur cuvînt! Pestepuţin avea să fie ora zece. Venise clipasă ies şi să-mi întîlnesc tovarăşii.

Trebuia să mă hotărăsc, chiardacă mi-ar fi stat în faţă căpitanulNemo. Deschisei uşa cu multă grijă;totuşi mi se păru că balamalele fac unzgomot îngrozitor. Poate că zgomotulnu exista decît în închipuirea mea!

988/1002

Am înaintat tiptil de-a lungul cor-idoarelor întunecate, oprindu-mă lafiecare pas ca să-mi potolesc bătăileinimii.

Ajuns la uşa salonului, amdeschis-o încet. Încăperea eracufundată într-o beznă adîncă.Acordurile orgei răsunau potolit.Căpitanul Nemo era acolo. Nu măvedea. Cred că nici pe lumină nu m-arfi văzut, atît era de cufundat înmuzică. M-am tîrît pe covor, ferindu-mă să fac cel mai mic zgomot care m-ar fi putut da de gol. Mi-au trebuitcinci minute pînă să ajung la uşa dinfund, care dădea spre bibliotecă.

Mă pregăteam s-o deschid, cîndun oftat al căpitanului mă ţintui loc-ului. Am înţeles că se ridică de la orgă.L-am şi zărit chiar, fiindcă din bibli-otecă se strecurau cîteva raze de lu-mină. El venea spre mine cu braţele

989/1002

încrucişate, tăcut, mai mult lunecîndca o nălucă decît mergînd. Oftaîntruna. L-am auzit murmurînd cîtevacuvinte, ultimele care mi-au mai ajunsla ureche:

«Dumnezeule atotputernic! Destul!Destul!»

Era oare mărturia remuşcării careîşi tăcea drum în conştiinţa omuluiacestuia?

Înnebunit, mă repezii în bibliotecă.Urcînd scara centrală şi trecînd princoridorul de sus, am ajuns la luntre.Am pătruns prin deschizătura princare trecuseră şi tovarăşii mei.

— Să plecăm! Să plecăm! lestrigai.

— Îndată! îmi răspunsecanadianul.

Locul de trecere făcut în tabla în-velişului lui Nautilus fu închis şi înşur-ubat cu o cheie franceză pe care o

990/1002

adusese Ned Land. Deschizătura lun-trii fu de asemenea închisă şi cana-dianul începu să desfacă şuruburilecare o mai ţineau fixată de Nautilus.Deodată se auzi un zgomot înăuntrulsubmarinului. Răsunau glasuri, între-bări, răspunsuri... Ce se întîmplase?Băgaseră oare de seamă că fugim? Amsimţit cum Ned Land îmi strecoară înmînă un pumnal.

— Da, şoptii eu, vom murivitejeşte!

Canadianul se oprise din lucru.Dar un cuvînt, spus de zeci de ori, uncuvînt groaznic, mă făcu să înţelegfrămîntarea care cuprinsese bordul luiNautilus. Nici vorbă nu era despre fuganoastră!

«Maelstrom! Maelstrom!» strigaechipajul.

Maelstromul! Am fi putut auzioare un nume mai înfricoşător într-o

991/1002

situaţie mai îngrozitoare? Ne găseamdeci prin meleagurile primejdioase alecoastei norvegiene ? Nautilus fuseseprins în uriaşul vîrtej, tocmai în clipaîn care desprindeam luntrea.

Se ştie că în timpul fluxului, apelecuprinse între insulele Feroe şi Lof-foden se aruncă cu o furie sălbatică.Iureşul apelor dă naştere unui vîrtej,din care n-a scăpat încă niciodată vre-un vas. Din toate punctele orizontuluinăvălesc valuri înspăimîntătoare. Eleformează vîrtejul acesta, numit pedrept cuvînt «buricul oceanului», acărui putere de atracţie se întinde pînăla o depărtare de cincisprezece kilo-metri. Spre fundul vîrtejului sînt trasenu numai navele, ci şi balenele şi urşiialbi din regiunile boreale.

Acolo, fără voie, sau poate cu voiacăpitanului său, intrase Nautilus,descriind o spirală a cărei rază se

992/1002

micşora din ce în ce. Odată cu el eratîrîtă cu iuţeală ameţitoare şi luntreaîncă înşurubată de învelişul vasului.Simţeam cum mă cuprinde ameţealabolnăvicioasă pe care o ai atunci cîndte învîrteşti în loc vreme îndelungată.Ne zbăteam în prada spaimei, agroazei nemărginite, cu nervii zdrobiţi,scăldaţi în sudorile reci ale morţii! Cezgomot în jurul nostru! Ce urlete, pecare ecoul le repeta la depărtări demile! Cu ce bubuituri de tunete sespărgeau apele izbindu-se în stîncileascuţite de pe fund, unde se sfarmă şilucrurile cele mai tari, unde trunchi-urile de lemn se rod şi îşi fac o «blană»,cum spun norvegienii!

Ce grozăvie! Eram azvîrliţi fărămilă de colo-colo. Nautilus se zvîrcoleaca o fiinţă omenească. Muşchii lui deoţel trosneau. Uneori se ridica — şi noine ridicam odată cu el!

993/1002

— Trebuie să ne ţinem bine şi săprindem la loc piuliţele..Dacă rămînemagăţaţi de Nautilus, mai putemscăpa!... strigă Ned.

Dar n-a apucat să-şi terminevorba, cînd se auzi o trosnitură. Pi-uliţele se desprinseră şi luntrea,smulsă din locul ei, fu aruncată ca opiatră de praştie drept în mijloculvîrtejului.

Mă izbii cu capul de un pervaz defier şi sub lovitura aceasta groaznicăîmi pierdui cunoştinţa.

Capitolul XXIII ÎNCHEIERE

Iată încheierea călătoriei noastresub mări. N-aş putea spune ce s-a pet-recut în noaptea aceea, cum a ieşit

994/1002

luntrea din vîrtejul Maelstromului şicum am scăpat toţi trei, Ned Land,Conseil şi cu mine. Cînd m-am trezit,eram culcat în coliba unui pescar dininsulele Loffoden. Tovarăşii mei, teferişi nevătămaţi, erau lîngă mine şi-mistrîngeau mîinile. Ne-am îmbrăţişatdin tot sufletul.

Acum nu ne putem încă gîndi săne întoarcem în Franţa. Mijloacele decomunicaţie între Norvegia deMiazănoapte şi Sud sînt rare. Va tre-bui să aşteptăm trecerea vaporuluicare face cursa de două ori pe lunăpînă la Capul Nord. Îmi revăd deci is-torisirea întîmplărilor noastre aici,între oamenii aceştia de treabă carene-au primit. Ea este exactă. N-amuitat nici un fapt, n-am exagerat niciun amănunt. Este istorisirea cît sepoate de adevărată a expediţieiacesteia de necrezut, în mijlocul unui

995/1002

element în care omul nu poate încă săpătrundă. Sînt sigur însă că progresulîi va deschide într-o bună zi căile şiacolo.

Voi fi crezut oare? Nu ştiu. Puţinîmi pasă, la urma urmei! Pot spune în-să că acum am dreptul să vorbesc de-spre mările sub care, timp de aproapezece luni, am străbătut douăzeci demii de leghe, că am dreptul să vorbescdespre ocolul submarin al pămîntuluicare mi-a destăinuit atîtea minunăţiiîn Pacific, în Oceanul Indian, în MareaRoşie, în Mediterana, în Oceanul At-lantic şi în mările australe şi boreale!

Dar ce s-a întîmplat cu Nautilus?A putut înfrunta Maelstromul? Maitrăieşte căpitanul Nemo? îşi mai ur-mează încă pe sub oceane în-fricoşătoarele lui răzbunări, sau le-apărăsit odată cu ultimul dezastru? Voraduce vreodată valurile la lumină

996/1002

manuscrisul care-i cuprinde întreagapoveste a vieţii ? Voi afla în cele dinurmă numele acestui om? Voi afla ţaracăreia a aparţinut submarinul, ţara încare s-a născut căpitanul Nemo?

Nădăjduiesc. Mai nădăjduiesc căputernicul Nautilus a învins vîrtejul celmai groaznic al apelor şi că a scăpatde acolo, de unde au pierit atîtea nave!Dacă este aşa, iar căpitanul Nemo mailocuieşte încă în ocean, în patria saadoptivă, fie ca ura să se stingă în in-ima lui sălbatică! Fie ca privelişteaatîtor minunăţii să stingă în el gîn-durile de răzbunare! Fie ca judecătorulsă dispară, lăsîndu-l pe savant să-şiurmeze cercetarea paşnică a mărilor!Dacă destinul său este ciudat, el esteşi sublim totodată! Oare n-am priceputaceasta prin mine însumi? N-am trăitchiar eu zece luni dintr-o viaţă supra-naturală? De aceea, la întrebarea pusă

997/1002

acum şase mii de ani de Eclesiast:«Cine a putut pătrunde vreodată adîn-curile prăpastiei?» dintre toţi oameniinumai doi au acum dreptul să răspun-dă: căpitanul Nemo şi cu mine.

SFÎRŞIT

998/1002

{1} Aproximativ 106 metri. Piciorul englez arc 30- 40cm. (n.a.){2} Probabil că autorul se referă la un vechi ziar carepurta acest nume{3} Erou din mitologia greaca.

{4} în limba franceza «conseil» înseamnă sfat{5} Babirussa un fel de mistreţ, cu colţii dc pe falcasuperioara foarte puternici. Trăieşte în insuleleMoluce.{6} Monstru marin legendar.

{7} Bowie-knife — cuţit cu lamă lată.{8} Lege engleza datînd din sec. XVII, conform căreianici o persoană nu putea fi arestată fără o hotărîrejudecătorească.

{9} specialist în cunoaşterea cochiliilor demoluşte.

{10} Intr-adevăr. se vorbeşte tocmai despre oinvenţie de felul acesta, în care un nou sistem de

pîrghii produce o forţă considerabilă. Oare s-o fiîntîlnit cîndva inventatorul cu căpitanul Nemo?(n.a.){11} Safran — partea exterioară a cîrmei. carespintecă valurile.{12} Etambou — piesă la pupa navei, care susţinecîrma.{13} Palanc — instrument alcătuit din două rînduride macarale, întrebuinţat la ridicarea greutăţilor pevapoare.

{14} în limba lalina «nemo» înseamnă «nimeni».

{15} Muscada — un soi de nuci parfumate, specificeregiunilor tropicale.

{16} Somn neliniştit (în limba latina în text).{17} Ca şi în alte pasaje ale textului original, uneleclasificări de zoologie şi botanică sînt astăzidepăşite.

{18} Au urechi si nu aud (în limba latina În text).

1000/1002

{19} În insula Carpathos, într-o lagună a mariise afla un proroc (în limba latina în text).{20} Bras — unitate de măsură folosită în marină,egală cu 1.62 m.

{21} Craque (se pronunţă krak) în franceză în-seamnă minciună gogonată.{22} Tokio.

1001/1002

@Created by PDF to ePub