2-inelul-lui-dragos-voda

5/10/2018 2-Inelul-lui-Dragos-Voda - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/2-inelul-lui-dragos-voda 1/60

GRIGORE BÂJENARU

INELULLUI

D R A G O Ş - V O D Ă



GRIGORE BĂJENARU

I NELUL LU I DRAGOŞ -VODĂ

I N E L U L LU I D R A G O Ş - V Q D Â

I N E L U L L U I D R A G O Ş - V O D Ă

I N E L U L L U I O R A G O Ş - V C D Â

I N E L U L L U I D f t A G Q Ş - V O D Ă

II

EDITURA TINERETULUI



Ccpert*: DUMITRU IONESCV



CAPITOLUL V

Fuga

Slujba bisericească se sfîrşise şi credincioşii ieşeau dio

biserica de la Baia cu spatele, închinîndu-se încă o dată

cu cruci mar i , înainte de a porni spre casă.

Dar de data asta, la ieşirea din simţul lăcaş, nu se

m ai aflau pe nicăieri cerşetori , care dc obicei împînzeau

treptele zidirii şi curtea acesteia.Aflîndu-se că va veni la slînta slujbă măria sa voie

vodul Dragoş cu doamna şi moştenitorul său Sas-Vodă

cu domniţa Iui , Mitropoli tul dăduse straşnică poruncă să

nu se mai vadă ţipenie de milog, că-i prăpăd, nu-i mai

spală pe preoţi şi slujitori nici toată apa Şiretului.

Aşa se făcuse că atft la sosirea, cît şi la plecarea de labiserică im 1 mlîmpinase pe domnul ţări i nici o mînă în

tinsă şi nu se auzise nici o vorbă linguşitoare de cerşală.

Măria sa poftise a se întoarce la palat pe jos în această

duminică de ['lorii. Poporenii erau bucuroşi să-1 urmeze

în drumul său, înconjurmdu-1 cu mare dragoste, fără să

îndrăznească a-i striga uraturi dc nici un fel.

Le plăcuse mai cu scamă că vodă, neştiind ce să facă

cu mfădiţa verde de salcie sfinţită, ai cărei mîţişori pu

foşi se răsfăţau asemeni unor podoabe de imaragd, n

3



împletise la minerul în cruce al spadei sale şi-i ţ inea

astfel bună tovărăşie preafrumosuluî său inel cu piatră

ve rde .

Alaiul domnesc nu era mare. In frunte mergeau Dra

goş-Vodă d e vorb ă cu boieru l La ţcu ; du pă ei veneau

Sas-Vodă cu boierul Bale, care scăpase din robia tăta

rilor, apoi boierii Cantemir şi Mirislău şi , după ei, la

o depărtare de cî ţ iva paşi , veneau agale doamnele Iui

Dragoş-Vodă, Sas-Vodă şi jupînesele boieri lor pomeniţ i .

Cum era şi firesc, femeile sporăvăiau despre cozonaciiînalţi cu nuci şi stafide, lucraţi in lapte, unt şi miere,

despre ouăle roşii încondeiate şi despre mieii păstraţi şi

hrăniţi cu mare grijă, spre a fi jertfi ţ i şi băgaţi la cuptor,

în ajunul marii sărbători creştineşti .

Iar boieri i vorbeau despre luptele ce-i aşteptau cu

tătarii , care începuseră să scoată iarăşi capul pe la margini de ţară .

Dragoş-Vodă se opri o clipă în loc şi-i spuse boieru

lui L aţc u, d ar aşa, ca să au d ă toţi cei din u rm ă :

— Preacinstite şi iubite al meu sfetnic, stînd azi la

sfînta slujbă a Floriilor, ca să-ţi spun drept, mi-a fugit

gîn du l de Ia cîntă rile pop ilor, d ar ca să mi-1 închin tot

Dom nulu i Du m nezeu !

— C um aşa, m ări te stăpîne ? se m iră L aţcu, că nu

pricep I

-l



— Iată cum — zîm bi Dragoş-Vod ă. Mi-am preum

blat ochii p e to ată în t inder ea din lăun tru a bisericii

acesteia din Baia.. . şi am privit cu multă luare-aminte,

şi iarăşi am privit-o şi...Aci vodă se opri .

— Şi ? îndrăz ni Laţcu să în treb e.

— Şi nu prea-m i pla ce. M ult m ai frumoase şi mai

arătoase sînt cele papistaşe 1— Sînt , măria ta , e drept! făcu pl in de obidă Laţcu,

sînt. că pe-acelea le ajută Papa de la Roma, pe cînd peale noastre le facem noi, care sîntem sărăciţi de răz

boaiele şi jafurile cotropitorilor. Dar bun e Dumnezeu ,

ne-o ajuta şi nouă să ridicăm zidire mîndră şi falnică

spre po m enire a neam ului ro m ânesc .şi a noastră a tu

turor !

— Ei, taman la asta m-am gÎDdit, boier Laţcule, că

ar trebui să-mi leg şi eu domnia de o asemenea sfîntă

zidire, precum făcură Basarabii în Ţara Românească,

vecină nouă. Şi aşa, pînă una-alta, şi pînă ee-om face

aci în Baia un sfînt lăcaş, potrivit cu cetatea noastră de

scaun, vroi să ridic la Olovăţ o biserică nu prea mare,

dar care să amintească despre mine în veac. . . Şi unde

să fie şi giopniţă pentru mine şi tot neamul meu, c înd

ne va veni vele atul la fieştecare 1

— L a O lovăţ zici , m ăria ta ? întreb ă Laţcu .

—• Ai auzit bi ne , boieru le. Place-mi tîrgu leţul acesta

2 — I n e l u l l u i D r a g o ş - V o d ă



m ul t şi mă desfăt la priv irea lui, o ri de cîte ori râă du c

să-1 văd . Şi aş vroi să am acolo un lăcaş de în ch ina re,

od ihnă ş i cug etare 1

— P rea b in e, slăvite stăp îne ! A m să aleg cîţfva dintre oamenii mei de nădejde, care să nu se îndeletnicească

un t imp decît cu această t reabă, ţ inînd din scurt pe

aceia ce vor ridica biserica,

Cînd sosi acasă, boierul Laţcu tu înt împinnt ca

niciodată, de doica fetei, care se ţ inu după el de la

poartă, pînă la uşa casei.

Dana privea pe fereastră şi văzu cum doica se înalţă,

pe cî t poate, ca să ajungă la urechea boierului Laţcu.

iar pe acesta cum se apleacă din toată înălţimea sa, spre

a prinde ce-i spune doica.

Şi se înfiora cînd îl văzu încruntindu-se şi întrebînd-o

răstit de cîteva ori .

De cum intră în casă. porunci slujitorului ce-1 aştepta

încl inat să-1 ch em e de înda tă pe R ad u.

Şi pînă să vină cel chemat, Laţcu se aşeză lu masa

pusă din vreme în cerdacul casei, îşi turna o cană de

ţuică tare şi-o dădu pe gî t cu marc poftă dintr-o dată.

cutremurîndu-se apoi , ş i făc înd : „Haaaaa, că minunată

mai e şi zeam a asta d e pru ne !" Şi . în de m nîn d-o pe

D a n a , care trebălu ia prin preajmă-i, î i spu se cu şire

tenie :

6



— Tu nu sorbi un strop, fata tati i , să vezi cum îţs

toa rnă foc în sînge ? I

— Nu -m i place, tăicuţă ! zîm bi fata în sila. Asem enea

licori nu-s pentru fete şi nici pentru neveste i

în cl ipa aceasta se arătă în capătul pridvorului Radu,

ca re făcu o ple căc iun e şi aştep tă. B oierul L aţcu îl simţi

că a sosit , dar î l mai lăsă să aştepte, gîndindu-se cum să

înceapă vorba. Apoi, r idicîndu-şi capul dintr-o dată, d

între bă cu m irare :

— A ... a i ven it ?

Rad u îşi încl ină cap ul în tăcere , turînd -o cu coa da

ochiului pe Dana, care încremenise , presimţind că va

urma ceva neplăcut pentru ei amîndoi .

In sfîrşit, Laţcu deschise din nou gura :

— Te-am luat cumva de la vreo treabă ? Ce făceai ?

— Eram prin grădină , m ăria ta ILaţcu îl privi batjocoritor şi-I întrebă rinjind :

— Căutai cumva un loc potrivi t . . . să sădeşt i un pa

iet d e stejar ?

Fără să vrea, cei doi t ineri îşi aruncară priviri între

bătoare, apoi amîndoi îşi lăsară ochii în podele, ca de

o mare vină .Bătrînul se ridică în picioare şi grăi de astă dată

a p ă s a t :

— Jupîn Radule, astăzi, la biserică, măria sa Dragoş-

VodS mi-a amintit făgăduinţa sa de a fi naşul de cu-



nunie al fetei mele.. . şi m-a întrebat ce am de gînd cu

ea.. . ? C ă, du p ă cîte ştie mă ria sa , aş tea ptă să-i fie cin

stiţi gineri... Aci Laţcu se opri o clipă şi continuă, apă-

sînd şi mai tare pe cuvinte : O seamă de feciori de bo

ieri... şi de la noi, din Moldova.. . şi din Ţara Româ

nească.. . şi din Ardeal.. .

— Şi domnia ta ce i-ai ră spu ns, tăicu ţă ? îndrăzni

Dana, cu sufletul la gură.

— E u i-am răspuns, fată dragă — rînji boierul, pri-

vindu-1 ţintă pe Radu, care încremenise l îngă uşă, sim

ţind că i s-au înfipt în suflet şi i se răsucesc o sută de

cuţite — i-am răspuns — repetă bat r inul — că nu pot

porn i nu nta , pîn ă nu-1 am înap oi pe armă sarul m eu

Trăsnet, răpit de tătari . . . întrucît vroiesc ca Ia nuntă să

călăresc pe el împodobit cum se cuvine a fi calul uimi

boier ca mine, Aşa că, Radule. . . rugămintea mea către

tino aceasta este : să pleci mîine, în zori. după Trăsnet . . .

şi să n u te în torc i fără el... ! Ia r, înt re tim p , noi vom

griji şi do aleg ere a unu i soţ potrivit pentru jupîruţa

Dan a I

Pe fată o podidiră lacrimile şi abia se stăpâni să nu

izbucnească în hohote de pl îns.

Radu rămăsese ameţi t o cl ipă numai. îş i înghiţi cu

greu nodul care i se pusese în gît şi răspunse cu sfială :

—• Măria ta., , şi stăpîne, cine poate şti pe unde se

mai află acuma Trăsnet . . . şi ce m ai c cu el ? A trecu t



doară atîta vreme la mijloc de cînd ţi l-au răpit mîrzacii

în lu ptă . D e-ţi treb uie u n cal asem ene a lui.. . ia-1 pe

Fulger I

— Nu, nu, r idică Laţcu mîna dreaptă, ca şi cum s-ar

fi apărat de o primejdie.. . nu.. . pe Fulger ai să călă

reşt i tu ca vornicel la nun tă. . . I E u î l vreau pe Tră sne t ,

care e mai t înăr şi mai ager 1 Deci, ne-am înţeles,. . Fără

să mai pierdem vremea cu vorbe goale.. . mîine-n zori

pleci d u p ă Trăs net . . . D u-te sănătos. . . ! N u m ai am nim ic

a-ţi sp un e !

— Aş avea eu, stăpîne 1— C e ?

— îngăduie să mă-nsoţească şi Costea. tovarăşul meu

d e v înătoa re. Aceasta nu e t reab ă de un singur om I

— Fie f

*

P e drum ul prăpăst ios ce ducea căt re hotarul de

miazănoapte al Moldovei , înaintau la pas domol doi că*

lăreţi t ineri ce păreau, după straiele lor, a fi neguţători ,

într-adevăr, un al t rei lea cal , ce venea cuminte după ei ,

fără a fi ţinut dc frîu, avea în spinare o tolbă mare, binelegată îa pînze şi frînghii , în caro. de bună seamă, se

afla marfa neguţători lor.

— Ai mai fost vreodată prin ţinuturile tătăreşti . Ra

dule ? întrebă cel care mergea al doilea în şir.



— Nu, frate Costeo, dar cu voia Domnului am sa

mă descurc ! Numai să dăm de urma lui Trăsnet!

— Mi-e teamă c-o să fie tare greu 1 Cine ştie pe ce

mîini o fi încăput ?

— Cată sS-ntrebăm mai întîi de geambaşi... De la ei

putem afla cîte ceva... Şi ţinta călătoriei noastre la tă

tari e cum ne-am înţeles.

— Oricum, frate Radule, grea sarcină ţi-a aruncai

pe umeri boierul Laţcu 1 Pe eît mă taie capul, eu socot

că ţi-a pus gînd rău... şi că, ce mai la deal, la vale...

vrea să te piardă... asta e 1

— Eh ! oftă Radu, dînd din cap. O fi vr înd el, dar

nu şi eu 1 M-am făcut oare vinovat de ceva ?

— Eu, în locul tău, aş fi dat bir cu fugiţii, vorba

ăluia 1

— De n-ar fi fost la mij loc Dana, p o a t e că-mi luam

cîinpii... Dar mi-e tare dragă fata asta, care ar fi rîs de

mine aflînd că mă sperii de căutarea unui cal I Am şi eu

mîndria mea, măcar că ştiu că nu pot t rage nici un fel

de Dădcjde.

— Atunci la ce bun să-ţi pr imejdu ieş t i v i a ţ a , aşa...dc-a surda ?

— Ştiu şi eu ? zîmbi Radu îndurerat şi îşi îndemni

calul, c a r e p a r c ă d o m o l i s e p r e a m u l t p a s u l : H i i i . p u i u l e ,

că ne-aşteaptâ Trăsnet 1

1 0



De cum intrară în ţ inuturi le tătăreşt i , Radu fu numai

ochi tot drumul, ca să ţ ină minte totul la întoarcere,care nu se ştia cum va fi.

Trecură prin cîteva sate sărăcăcioase, cu case mici,

aproape bordeie de chirpici , întrebînd în dreapta şi-u

st ingă de neguţători de cai şi geambaşL

Şi toţi î i îndreptau înainte, către cetatea unde se afla

Mîrza, cel mai vestit geambaş cunoscut în părţile tătăreşti , de la care lua cai chiar şi h uni i

D up ă o zi de m ers cu mici pop asuri , mai m ult de

cercetare, decît de odihnă şi mîncare, iată că li se arătă

în faţa ochilor o eîmpie mare, pe care troscotul crescuse

în voie, împestriţat pe ic i ş i colo cu flori d e m uşe ţel.

Iar la marginea cîmpiei se înăl ţa un zid, care nu

putea fi aliul decît acela al cetăţii căutate de călă

tori .

Plini de nerăbdare de-a ajunge mai repede, cei doi

tineri îşi îndemnară caii şi-n scurtă vreme se aflară în

faţa po rţii străjuite de c ătr e doi suliţa şi ce aveau şi ha n

gere la brîu.

— Sîntem ne gu ţător i d e stăm buri şi m ătăsu ri d e la

Polonia , deschide Radu vorba. Avem marfă bună ş i

dorim să cumpărăm cai tătăreşt i . . . Cunoaşteţ i cumva

vreun gea m baş la ca re sâ găsim ce ne tr eb uie ? Plă-

11



t im bin e ! Şi, ca să-i dov ed eas că pe cum că ceea ce

•spune el nu-s vorbe de clacă, neguţătorul deschise o

pungă şi puse în mina păzitori lor cî ţ iva bănuţi de ar

gint.Ochii tătarilor sclipiră bucuroşi, iar cel mai bătrîn le

deschise repede poarta şi , arătându-le cu dreapta o

ul i ţ ă , l e spuse :

— O luaţ i drept pe ul i ţa asta , pînă ajungeţi la gea

mie , apoi faceţi la stînga.. . şi-o să vedeţi nişte case mai

ară toase ! înt reb aţ i de M îrza ge am b aş u l ; nim eni în toată

ţara nu are cai i lui ; o să fi ţ i mulţămiţ i .

— Şi vo i la fel .. . la înto arc ere ! le făg ădu i R ad u

bucuros .

Norocul călătorilor că Mîrza era acasă. Un om scund,

dar voinic, bine legat, tuciuriu la faţă şi cu priviri pie

zişe, pline de răutate.

Cînd Radu începu să- i spună povestea cu s tămbu-

rile lui, M îrza îl op ri scu rt cu m îna şi-i gr ăi :

— Nu-mi trebuiesc pînzeturi şi nici nu mă priveşte

ce fel de n eg oţ faceţi , drum eţi lor ! E u cu m pă r şi vînd

cai, d ar cai bu ni, pe sp rincean ă,, n u gloa be, nici mîr-

ţoage.. . Văd că sînteţi pe trei cai. . . cai buni ce-i drept.. .

Vreţ i să vindeţi , sau să cumpăraţ i ?

— Să cum părăm , preacinst ite jupîne ! răspunse Ra du,

bătîndu-i inima. Ne-ai făcut cinstea să-spui despre cai i

noştri că sînt buni . Noi însă dorim să cumpărăm al ţ i i . . .

1 2



sau măcar unul şi mai bun decît aceşt ia . Şi stăpinul nos

t ru, cel mai mare neguţă tor din Polonia, ar vrea un cal

negru, dacă se află. Bun de călărie.. .

Mîrza stătu o vreme pe gînduri , închiz îndu-şi şi mai

mult oehii-i spălăciţi, se trase de sfîrcul mustăţii drepte,apoi zise :

— Veniţ i ia grajduri... să vedeţi ! şi o pomi îna in te ,

cu neguţătorii şi cu vreo trei slujitori după el.

Deschise larg uşa, care scîrţ î i prelung, şi-i făcu pe

caii ce ronţăiau ovăz să-şi întrerupă mîncatul şi să-şi

întoarcă uşor capetele.

Ferestrele mari lăsau să păt rundă lumina în voie, aşa

că se vedeau bine toţi caii , Radu trecu alene şi-i privi .

Trăsne t nu se afla printre aceştia. Veni l ingă Mîrza.

Ei... (3B zici ? îl întrebă geambaşul . Nu-ţ i place

nici unul ?

— Ba, ca să-ţi spun drept, toţi sînt frumoşi şi voinici,

dar nu e ce-ar dori stăpînui meu ! Nu mai ai şi alţii ?

— Cum ? Din toţi ăştia nu-ţi alegi nici unu l ? făcu

Mîrza i iemul ţumit

— Iţi spusei că panul meu ar vrea un cal negru. . .

aşa că...

Mîrza sc-ncruntă o clipă şi spuse cu neaştepta tă rău

tate :

i— Bine, dar ! Pofteşte, rogu-te încoace.. . Mai am un

armăsar, care s-ar putea să-ţi fie pe plac. . . II ţin sin

gur într-un grajd anume făcut pentru el...

— Inelul lu] Houţsţ^veaa, T D ) , I I 13



Radu tresări şi întrebă cu sufletul la gură :

— D e ce ?

— Aşa. .. c ă i d e rasă aleasă ! î i răsp un se în bat jocură

şi cu ciudăţenie în priviri Mîrza, şi se opri în faţa unui

grajd mic din lemn de stejar. Deschideţi uşa şi scoa

teţi arm ăsa ru l, grăi el slujitorilor. '

Doi tătari , avînd în mîiii i unul o ţepuşă, şi altul un

cnut pătrunseră în micul grajd şi , peste o cl ipa. Radu

şi Castea auziră un nechezat puternic, care le îngheţă

sîngele în vine. Era nechezatul lui Trăsnet .Flăcăii se dădură la o parte să facă loc şi-şi puseră

capetele în piept , de teamă să nu fie recunoscuţi de

cal şi să-i trădeze, astfel, fără voia lui.

Dar Trăsnet ieşi pe uşa grajdului falnic între cei doi

sluj i tori , cu gî tul încordat . Trecu pe Ungă ei , părînd că

nu-i bagă în seamă, deşi Radu simţi că a tresărit o frîn-tură de clipă, dar s-a stăpînit . înţelegînd eă se petrece

ceva c iuda t

— Ei, î l întrebă Mîrza pe Radu. de acesta ce zici ,

oeguţâ torule ?

— Int r^devăr , recunoscu Radu, în t r -adevăr pare a f i

un cal de ose bit . C ît ceri pe el ?

Aci, tătarul izbucni într-un rîs nestăpînit , la care-i ţ i

nură hangul toţi slujitorii săi. făcîndu-1 pe Trăsnet să-şi

întoarcă frumosul său cap cu stea în frunte.

1 4



— Ţi-1 dau de pomana dacă eşti în stare să te ţ i i

p e spatele iui.. . nu mai m ult, ci cît nu m ăr eu p în ă la

zece 1— C um aşa ? ! se prefăcu m irat foarte R ad u. C e fel

de neguţătorie poate fi aceasta ?

— E ste aşa cum este ! Văzuşi ce grajd i-am tăc ut ?

D e stejar I Ai m ai po m en it d om ni a ta grajd de stejar

la un c al ? Şi şti i d e ce ? C ă p e cel di na in te, d e b ra d ,

1-a spart cu copitele.. . N-am pomenit cal mai nărăvaş.. .

Şi pî n- ac um .n im en i n-a fost în stare sâ-1 călărească .. . P etoţi i-a trîntit şi i-a călcat în copite. Acest cal negru îl

are pe satan în el, s-o ştii de la mine.

— Dar de unde-1 aveţi ? se prefăcu Radu mirat .

— I 1-a luat chiar fiul hanului acum un an, în luptă,

unu i boier m oldov ean bătxîn şi nep utincios I Pesem ne că

dc aia-1 şi p u rt a calul... O ri cu el, ori fără e l în sp ate ,toluna-i era.

— H a, ha , ha ! se făcu "Radu că rîde cu poftă. Şi-

acum domnia ta vrei să-mi rupă şi mie oasele ?

— Aşa-i că nu tc-ncumcţi ? Pe doi slujitori de-ai mei

i-a lăsat schilozi. Ai putea totuşi să-ncerci, dar mai îna

inte să-ţ i dau un sfat prietenesc rîse din nou Mîrza.

— -Care ?

-— Spu ne-i prie ten ulu i dom niei tale să-ţi sape şi

gro apa ! şi ge am ba şu l se po rni d in nou p e rîs ca d e-o

glumă bună .

1 5



— Ba ia că a sta n-o fac I rîse şi R ad u, că do ar n -o sa

mă lăsaţ i dumneavoast ră ne-ngropat . însă încercarea n-o

pot face aci, în curte... sau pe uliţele cetăţii. Să ieşim pe

cîmpie.. . Cu un cal nărăvaş nu se ştie niciodată la ce tepoţi aştepta.. . şi n-aş vrea să mă dea de ziduri.

— Unde pofteş t i 1 strigă Mîrza. Puneţi-i şaua 1 Sfârşi

tul tot acelaşi va fi, ţi-o spun eu... Hai la cîmpie !

Cei doi slujitori porniră cu frumosul cal înainte, iar

după ei tot alaiul. Costea călare, la pas, şi ceilalţ i după

cai. Se opriră în faţa porţii. Radu Ie făcu semn tătarilor

să lase calul slobod. îl fulgeră cu privirile pe Costea,

eare-nţelese şi luă frîiele celorlalţi doi cai. Apoi Radu

îşi făcu o c ruce m are şi şopti : „D oam ne- ajută 1" îşi

scuipă în palme şi le frecă una de alta şi făcîndu-şi vînt,

fără să pună piciorul în scara, sări pe el uşor, îl bătu pe

gît cu dra go ste şi strigă : „H ai, Tră sn et, flăcău] tati i L .

• hi i i , ca vîntul şi ca gîndul , vorba din basme I"

Şi Trăsnet , s lobozind un nechezat puternic şi pătrun

zător, îşi încorda gîtul şi ţ îşni ca din arc, urmat dc Cos

tea cu ceilalţi cai, care porniră în goană nebună ca să

ou se lase mai prejos.Tătari i rămaseră încremeniţ i . Cînd înţeleseră, m sfâr

şit, ce se-ntâmplase, călăreţii erau prea departe şi-ar fi

fost prea tîrziu ca să-i mai ajungă cu vreun cal. oricât de

iute ar fi fost acela.

16



Cînd intrară ftadu şi Costea eu cei patru cai pe poarta

castelului din Baia, boierul Laţcu era în pridvor cu Dana,

făcînd haz de-o cloşcă ce scosese boboci de raţă şi .pri

vea mirată la ei .

Pe cal fiind, Radu îşi scoase cuşma cu pană verde şi

grăi :

— Sărutăm dr eap ta şi bu n găsi t ! Iată , boieru le, mă-n-

cl in cu slujba-ndeplini tă . Trăsnet este iarăşi acasă!Dana îşi duse mîna la inimă şi se făcu roşie ca macul,

iar Laţcu holbă ochii , nevenindu-i să creadă şi se re

pezi Ia cal, răsfirîndu-i coama neagră, corb. Apoi îl să

rută pe ochi .

Radu sări din şa drept în picioare. Costea descăleca

şi el, dînd caii în grija unui slujitor.

Bătrînul boier veni apoi l îngă Radu şi-i spuse zîmbind,

măcar că nu-i venea :

— Bine> că venişi, jupîn R ad ule ! O dih ne şte- te, odih-

neşte-te , dragul meu, ca să prinzi noi puteri , că am

a-ţi încre dinţa alfa t reab ă voinicească, p e care n u m ai

tu o poţi duce la îndeplinire.

— C are anu m e, boie ru le ? în t rebă R adu, t remur înd

şi stăpînindu-şi cu greu mînia ce-pcepuse să-i clocotească

în vine 1

2

17



— E, făcu Laţcu nepăsător, un gînd mai vechi de-al

"meu, poate năstruşnic, dar care, înfăptui t , i -ar pune în

mirare pe toţ i vînători i noştri . . . ş i chiar pe măria sa

Dragoş-Vodă.. . I

— D ar care. boierule ? stărui R adu , b ăn uin d că la

ceva uşor nu se putea aştepta.

Laţcu păru că se gîndeşte cî teva cl ipe, apoi spuse

alene :

— Ia că m -am cam să tu ra t să to t folosim şoimi la

vînătoare. . . Şi m-am gîndit că pentru vietăţ i mai mari ,

cu blană, foarte nimeriţi ar fi vulturii 1Radu t resăr i pute rn ic ş i se dădu un pas înapoi :

— V ulturi i , m ăria-ta ! ?

— Da, ai auzit bine, vulturii am zis, că se găsesc su

medenie în creieri i munţi lor noştri . . . f ie vulturi-codalbi ,

sau zagani.. . sau pleşuvi.. . sau şi mai bine pajere.. . Da,da, să-mi prinzi doi pui de pajeră.. . şi să-i înveţi la vî

nătoare . . . , că tu te pr icepi mai bine decî t toţ i !

— Dar c ine-a mai pomeni t , măria- ta , vul tur i învăţa ţ i

Ia vîn ătoa re ? Şoimii sînt altceva, d ar vu lturii . . . ? 1 se

uimi Radu.

— Dacă n-a pomenit pîn-acu*, o să pomenească de-a-ici îna inte I M îine, nu : d ar poim îine pleci d u p ă vui

tori . . . Carpaţii gem de ei.

Radu îşi r idică priviri le întrebătoare asupra Danei ,

care-i răspunse din ochi îndurerată. Apoi se răsuci pe

1 8



călcîie, fără să mai spună o vorbă şi plecă . Costea îl

urmă de îndată şi, cînd fu încredinţat că nu-i poate auzi

mmeni, îi şopti:

— Acum ai înţeles că vrea să te piardă ? Păi cînd

te-ar prinde vulturoaica la cuib, te-ar păli cu aripile şi

ţi-ar scoate och i i cu clonţul. Cîţi păstori îndrăzneţi am

Trăzut eu orbiţi de vulturi I

— Pe mine n-o să mă orbească, fii fără grijă 1 îi răs

punse Radu înfuriat.

— Aşadar, tot ai de gînd să te duci ?

— Nu ştiu încă bine ce-am să fac. Cu Trăsnet ne-a

ajutat norocul, isteţimea şi iuţeala lui. Şi-apoi şi mie îmi

era tare drag calul ăsta şi-mi lipsea ! Dar ca eu să fiu

orbit de vulturi şi să rămin milog la curtea lui Laţcu...

şi-apoi să-şi dea fata după cine ştie ce fecior de neam,

numai fiindcă-i de neam... De ! Asta n-o mai pot în

dura. Şi-atuQti.. .

— Atunci... nu cumva să faci vreo prostie ? 1

— Am să-ţi urmez sfatul, orice s-ar întîmpla 1

— Să fugi ?

— N-am încotro, frate Costea ! Cu timpul am săTtnă

liniştesc... am să uit... cum o vrea Dumnezeu 1 Dar ca

să-şi bată Laţcu joc de nune mai departe nu mai vreau

eu nici un chip I

19



*

A treia zi, boierul Latcu trimise uu slujitor să-1 cheme

p e R ad u ; da r în locul lui veni starostele d e vîn ăto rifoar te nel iniş t i t :

— M ăria ta, ]upîn R adu nu se află n icăieri I

— C um aşa ? 1 se-ncruntă băt r înul mspăimîntă tor la

vedere. N-a lăsat vorbă unde s-a dus ?

— Nu, boierule. Aseară, după cină, am mai stat de

vo rbă pu ţin şi apo i ne-a m dus Ia cu lcare ; ne-am spus :„noapte bună" ca de obicei ş i az i m-am gîndi t , c înd nu

l-am văzut pc nicăieri, că s-o fi dus la pajere, după cum

îl auzisem vorbind deunăzi .

— F ăr ă să stea de vo rbă cu m ine mai înain te ? 1 se

răsti Laţcu. Dacă voi nu ştiţi ce-i cu el, să vă spun eu :

a fugit 1 Şi de nu mi-1 aduceţi aci cît mai degrabă viu

sau mort, vă spînzur de grinda casei pe toţi, ca să fiţi

pildă şi pentru alţi nemernici. Haida, cară-te de aci şi

decît să te întorci fără de Radu. mai bine să te arunci

în Bistriţa.

— Am înţeles, înal te stăpîne1

— Vezi ce cal lipseş te din grajd I Şi să pu neţ i cîinii

de vînătoare pe urmele lui. Ha, ha, ha, rîse în silă bo

ierul, asta-i bună, zău aşa, cîinii învăţaţi de Radu să

adulmece vînatul după miros de astă dată or să-1 prindă

2 0



pe el însuşi . Mai mare rîsul de aşa poznă nemaipomenită.

D ar el şi-a făcut-o sin gu r. Ce -a că uta t, va găsi. Du -te !

Andrei, starostele de vînători , şi Şandru, ajutorul lui,

erau amîndoi buni prieteni cu Radu şi se găseau înm ar e zb uc ium sufletesc : chiar ei să fie trimişi cu cei

mai bum vînători şi cu cîinii după fugar ? 1— Ce facem. Andrei , cum o scoatem la capăt cu po

vestea asta nenorocită ? întrebă Şandru.

— N-avem încotro, trebuie să ne facem datoria, tre

buie să-1 prindem, că altminteri sînt ia joc viaţa noastră, femeile şi cop iii no ştri I C e p ute m face alta ? N u

mai să dăm de el! oftă cu grijă Andrei.

— T rebu ie să dăm ! C red că R adu o să um ble mai

mult noaptea, ca să nu dea de bănuit . Ei , noi vom merge

fără preget şi ziua şi noaptea !

— Uşor de vorbit , dar greu de îndeplinit . Păi crezică te mai poţi ţ ine pe picioare, omule, dacă ai să umbli

o zi în şir călare ? Vai de capul tău ! Fără de popas nu

se po ate, Vo rba e înco tro s-o po rnim d u p ă ol ? Iată,

cî ini i nu-i adulmecă nici o urmă. Nici pomeneală de

copite, nicăieri. Sâ ştii că a învelit cu paie şi cîrpe co

pitele calului şi s-a tot dus 1 Pas' de-1 găseşte. Darstau şi mă gîndesc că... spre răsărit, la tătari nu s-a

p u tu t d uce ; la m iazăzi, în Ţ ar a Ro m ânească, d e ase

menea. Nu s-a putut îndrepta decî t înapoi spre Mara

mureş , unde a re pr ie teni !

21.



— Isteţ eşt i, măi A n d re i! Aşa treb uie să fie , pre

cum zici. D eci , hai să apu căm p e dru m ul care ne-a

adus din Maramureş în Moldova şi nu se poate să nu

dam d e e l sau m ăcar de urm ele lui pe un dev a.

In seara urm ătoare , venind dinsp re „C împ u! lui

D rag oş ", t recu prin satul Bo ureni un călăreţ t ru dit ,

plin de praf şi sudoare, care i se scurgea pe obraz lă-

sîndu-i dîre murdare. întrebă de casa şol tuzului şi ceru

a vorbi cu stăpînu l, care , cînd au zi că e că ut at de omde la domnie, ieşi îndată.

— Bună seara, jupîne şol tuz 1 grăi călăreţul.

— Bine-ai venit, jupîn e ! răspu nse şol tuzul . Cu ee-ţi

po t fi d e folos ?

— Iată cai e i nevoia ce m ă m înă la dom nia ta : s înt

trimis d e m ăria sa Drago ş-Vodă tocmai la Ma ram ureşsa caut şoimi pentru vînătoare. Mi-i tare degrabă, dar

calul meu, măcar că-i vârtos precum se vede, a obosit .

Ţi-I las până mă întorc şi te rog a-mi da altul odihnit 1— Apoi dacări num ai atît , tre ab a e făcută I grăi şol

tuzul. Cai ca ai mei se ştie că nu are nimeni în Bou

reni . Poftim să-ţi alegi şi um bl ă săn ătos ! Să ştii, însă,că nu mi-e ruşine nici cu calul domniei tale. Da*acolo-n

traista acee a ce se zb at e ? ! ântrebă o mu l cu uim ire.

— H a 1 rîse îu sila călă reţu l. Un bie t vătu i, ca re

mi-a căzut in mână îu drumul meu pr in pădure . îmi

2 2



prinde bine la drum lung, că n-am t imp să mai vînez,

în goana mea după şoimi .

— Aşa, aşa ! făcu om ul. M ăca r că ţi-ai ' luat şi arc ul

si tolba cu săg eţi şi văd că şi sec ure a o ai T a sp ate ,

— Ca să iie Ia orice nev oie, jup îne şoltuz I

- — Aşa. aşa, încuviinţă din nou şoltuzul. Iacă, rxiftim

alege -ţi calui care-ţi place şi pune-1 pe-a l do m niei tale în

locur i !

*

Pe aceleaşi m eleaguri , pu ţ in bă tute de oameni în

cursu l un ui an , se ivi la s curtă vreme" d u p ă trecerea că

lăreţului nostru, un pîlc de oşteni pe cai vînjoşi, avînd

cu ei şi o haită de cîini.

Pă rea u că sînt în cău tarea cuiva ; m erg eau la pas şi

asmuţeau cîinii încoace şi încolo, do»r vor adulmeca

vreo urmă.

Deodată, unul dintre ei , ce părea a fî căpetenia, t re

sări Ia auzul unui nechezat prelung şi parcă îndurerat .

— Staţi p e loc ! strigă el cup rins d e fiori. D acă nu

mă înşeală auzul.. .Dar n-apucă să-şi sfîrşească gîndul că nechezatul se

auzi din nou, de astă dată mai puternic; de parcă ar f i

fost înţeles de calul ce voia să le dea de veste că se

află prin apropiere.

2 3



— Dacă nechezatul ăsta nu-i al lui Fulger, armăsa

rul lui Radu, eu îmi pun capul pe trunchiul din faţa

no astr ă şi nu-1 mai iau d e-acolo ! S-o luăm pe po teca

din dreapta să vedem unde ne duce 1 grăi înfierbîntat

oşteanul de adineauri .

Drumul î i scoase de îndată chiar la intrarea în sa

tul Boureni .

Ceata se opri din nou şi aşteptă. Şi pentru a treia

oară se auzi nechezatul puternic al calului .

— Nu mai e nici o îndoială, spuse Sandu. Ai drept a t e , An drei . E Fu lger I

Şi pilcul porni grăbit , lăsînd în urmă-i un nor de

praf.

Ca atraşi de-o presimţire se opriră în faţa casei şol-

ruzului .

Andrei se apropie călare de poartă şi bătu cu mine

rul spadei de trei oi i . In aceeaşi clipă chiar se auzi din

nou ne ch eza tul cuno scut şi stăpîn ul casei se ivi de

după un nuc rămuros cu tulpina groasă cî t doi oameni

voinici.

— Bună-vremca . pr ie tene 1 zise Andrei. Bucuroşi de

oaspeţi ?

— Apăi, zimbi şoltuzul, spre a vă răspunde la acea

s tă înt rebare , va mai întîi să ştiu ce fel de oameni vor

sa-ini in tre în casă 1

2 4



— Aşa-i ! Pe scu rt, sîntem oşteni de-a i bo ierulu i

L aţc u şi cău tăm un fugar !

— Prea bin e ; vă do resc să-1 pr in d eţi cît mai de

g ra b ă ; da r ce v-a făcut să cr ed eţi că l-aş adă po sti eu

ţ cumva, de v-aţi oprit taman la casa mea ? 1

— Aşa-i şi asta ! Am au zit un ne ch eza t ca re cre de m

că este al unui vestit armăsar, pe nume Fulger, călă

rit de fugarul căutat 1

— S-ar putea să fie 1 E adevărat că în grajdul meu

se zbu cium ă un preafrurao s arm ăsar străin d e ai mei ;

călăr eţul acestu ia însă a plec at d e m ult I

— C m n aşa ?

— Calul î i era istovit de drum ; omul mi-a spus căi

de la dom nie şi um blă du pă şoimi ; m-a ru ga t să-i îm

prumut alt cal pe care o să mi-l înapoieze la întoarcere.

Asta-i toată tără şen ia. Şi acu, poftiţi să ve deţi calul !

— Ba, m ai bin e fii b un , rogu-te şi adă-1 do m nia -ta în

coace !

— Păi, tocmai asta e pozna, că nu pot,... nu se lasă,...

e cal nă răv aş, care nu ştie de cît de stăpînu -său I se vaită

şoltuzul .

— T am an ca frate-său Tr ăsn et I r ise Şan dru. Cai desoi, rom ân eşti I H ai la grajd.

Fu lge r î i întîm pîn ă cu un nech ez at plin de. v eselie şi

nu mai avu asrîmpăr. Andrei î l bătu pe greabăn cu palma,

îi pu se căp ăstrul u şor şi-1 scoase afară .

2r,



— Prietene, î i grăi Şandru, şoltuzului, î ţ i făgăduim

aţ i aduce înapoi ca lul dumita le . Noi pe acesta î l luăm,

vezi că ne cunoaşte şi ne ascultă ca pe stăpîmi lui. Pînă

atunci , primeşte calul ace sta care ne e d e prisos .. . firăm îi cu bin e !

— Merge ţ i sănătoşi şi să ştiţi că eu vă aştept cu ca

lul meu ; văd că nu mă pot împăca bine cu ai domnii

lor voastre 1— Te mai rugăm un hicru, ca să ne uşurezi sarcina.

Ştii cum va înco tro a ap uc at-o fug arul ce-1 cău tăm ?— Dacă mi-o fi grăi t adevărul sau m-a amăgit nu

pot şti. dar el mi-a spus că l-ar fi trimis măria-sa Dra

goş-Vodă tocmai la M aram ure ş, du pă şoimi d e vînă

toare 1 Aşa o fi..., n-o fi aşa, Dumnezeu şt ie ! Dar dom

niile voastre porniţi încotro veţi crede de cuviinţă şi fiţi

sănătoşi I

Andrei î l privi repede pe Şandru şi strigă :

— Văzuşi , măi , frate Şandrule, că am cugeta t bine ?

N-avea încotro s-o apuce decî t spre Maramureş 1 C e

m ai aştep tăm dar ?

Răm îi sănătos, om bu u, şi să ne ved em cu bin e I

Şoltuzul rămase în pragul porţii , alături de calul lă

sat de oşteni şi urmări pilcul care stîmi din nou un nor

alburiu de praf, ce se risipi şi se pierdu în zare, pînă

nu se mai văzu nimic.



Dimineaţa era senină şi caldă ca o zi de vară timpu

rie . Călăreţul străin înainta anevoie, la pas, pe drumul

coiţuros de st încâ ce mergea către Maramureş. Se gă

sea încă în Ţara Moldovei . Abia trecuse Bistri ţa prin

vad, cînd deodată î i a junse Ia urechi un zvon îndepărtat

de lătrături cunoscute. Inima începu să-i bată cu pu

tere în neşt ire .

„Au pus cUnii pe urm ele m ele I îşi zise el . G in i i în

văţa ţi d e rnine I N oroc că m -am gîn dit că s e poate în-

tîmpla asta V

Sări sp rinte n d e p e cal, îl luă d e frîu şi-1 asc un se,

priponindu-1 în dosu l unui desiş de brazi şi tufe de ie-

nuper ,

„Aşa, gră i mai departe că lăre ţul vorbind cu s ine însuşi. Şi acum să poftească să mă prindă ! Să ne a ţ inem

aci, l îngă stînca asta învelită în muşchi verde. Dacă vin

pe urmele mele, trebuie să treacă pe la mijlocul pajiş

te) . Să vedem acum dacă cîinii mei n-au uitat ce i-am

învăţat I"

Se ascunse în spatele stîncii la t imp. îndată lătrăturilese auziră aproape şi la mijlocul pajiştei se arătară co

poi i boierului Laţcu, aduhnecînd cu botur i le la pămîut .

Şi-n clipa următoare, ca din senin, ţ îşni un iepuraş, care

o luă la goană prin faţa hai tei .

2 7



* C îinii , înn eb un iţi la ve de rea vânatului, po rniră să

geată după el . Călăreţ i i , care nu avuseseră VTeme să

vadă după ce aleargă cîinii , crezură că aceştia au sim

ţi t puternic urma fugarului şi se năpust iră călări după

ei. Iar fugarul sări în dosul desişului, încalecă şi-o porni

mai departe prin rariştea de brazi. Dar şiretlicul lui fu

dibăcit numaidecît . Nu degeaba călăreţ i i ce-1 urmăreau

fuseseră tovarăşii lui de vînătoare.

— Asta-i una de-a lui R ad u, îmi pu n m îna în foc 1

spuse A ndrei rîzînd totuşi, m ăca r că fusese păc ălit .

— M ă tem şi eu ; semn e eă-i prin ap rop iere !

— Dacă-i aşa, du p ă el mai dep arte I

— Ia n staţi pe loc şi ascu ltaţi ! strigă C oste a. A uziţi

tropo tul un ui cal la pas ?

O am euii îş i ascuţiră m ech ile şi prins eră într-adev ăr

zgomot de copi te bătute rar .— Nu po ate fi dec î t Ra du ! spuse A ndrei . într-a

colo, de g ra bă .

C aii vinători lor erau obişnuiţ i cu m un tele. Călcau

uşor, cu capul în jos, alegînd pietrele şi înaintînd cu

grijă. Deodată în faţa lor se ivi călăreţul străin.

— Ra du l e 1 strigă Şandru, Radule, fratele meu, staipe Ioc 1

Dar Radu îşi înfipse cu înverşunare pintenii în burta

calului , care se r idică în două picioare, nechezînd dure

ros şi se avîntă în codru.

2 8



In aceeaşi clipa însă, cîinii, eare-şi recunoscuseră stă-

pînul , porniră valvîrtej , scheunindjle bucurie, ş i- i încon

jurară calul cu lătrături vesele, împiedicîndu-1 să meargă

mai departe. Atunci Radu sări din şa şi-o luă Ia fugă,

căutând scăpare printre steiuri şi brazi.

Andrei î i strigă, punîndu-şi mîinile la gură :

— Rad ule , avem po run că să te-aducem înapoi viu, sau

mort. E-n joc şi viaţa noastră, nu numai a ta. Fii cuminte

şi stai pe loc ! T u eşti un ul, iar no i, zec e ; tot nu poţi

scăpa din mîinile noastre în cele din urmă, orice ai face !

La aceste vorbe, Radu, cugetînd că Andrei are drep

ta te , se opri, le ieşi în faţă, abia stăpînindu-şi lacrimile

de ciudă, şi le spuse cu obidă :

— Ah, de ce nu s-a deschis în faţa mea o genune ca

să m-arunc în ea şi să sfîrşesc odată cu viaţa asta plină

de năp astă !— Suie-te p e cal şi hai, înap oi, R adu le ! Şi nu dez-

nădăjdui 1 î l îmbărbăta Şandru. Am auzit şi eu o vorbă

rămasă de Ia înţelepţi i bă trîni din v echime : chiar atu nc i

cînd ţ i -ai pierdut cea de pe urmă nădejde, tot să nu-ţ i

pierzi nădejdea I

— H m 1 rîse cu amărăciune Radu, ce puţin se potriveşte cî teodată vorba cu fapta. Viaţa le dă pe amîndouă

pe ste cap . Aş vre a să-1 vă d p e înţele ptu l care a scornit

ace astă vo rbă în locu-m i... şi să-1 în tr eb ; la ce i-ar folosi

nădejdea lui cea de pe uimă ? 1

2 $



Cînd Radu intră în curtea boierului Laţcu, între Şan

dru şi Andrei, cu mîinile slobode, ca orice om liber, stă-

pînul casei î l aştepta tremurînd de roînie. Ridică pumnulşi voi să-1 lase nă pr as nic as up ra tînăru lui, d ar u n ţipă t

de la fereastra de sus îl făcu să se-ntoarcă brusc şi să

rămînă cu braţul în aer. Capul Danei dispăru din fe

reastră şi boieru l se stăp îni, am intindu-şi de od ată că

acestui om îi datoreşte viaţa fetei sale, ce-i era atît do

dragă .

Urlă totuşi ca un scos din minţi către cei doi starosti

de v î nă t o r i ;

— D e ce nu l-aţi legat ?

— La oe să-1 legăm , bo ierule ? răspun se A ndrei su

părat, daca s-a dat în mîinile noastre de bună voie. Doar

n-o să mai fugă 1

— N-o să mai fugă, pentru că o să stea la butuc.Acu m a ch iar, în faţa casei, ca să-1 v ad ă to ţi cei ce vo*

trece pe-aci şi să le fie înv ăţă tu ră de m inte 1

De sărbătorile Paştelui, la casa boierului Laţcu era

masă mare. Din nou această petrecere avea să fie cinstită de măria sa Dragoş-Vodă şi ai săi.

Dinaintea prânzului începuseră să sosească Ia curtea

Laţcului rădvane trase de cî te patru cai , cu boieri i pof

t i ţ i la marea sărbătoare de primăvară.

3 0 '



Şi toţi boierii şi jupînesele ce soseau îl priveau pe

Radu pus cu braţele şi picioarele în butuc, ca şi cînd

n-ar fi văzut nimic, şi intrau nepăsători în casă, fără

să-ntrebe măcar ce e cu el .Intr-un tirziu sosiră şi domnul cu ai lui, îndelung aş

teptaţ i de toată suflarea. Dar iată că, de îndată ce intră

pe poarta mare, înal tă şi gTea de stejar, Dragoş-Vodă

dete cu ochii de Radu în butuc şi se opri , încruntîndu-se

nemul ţumi t .

— Ce-i cu R adu în starea aceasta, bo ier Laţcu le ?

făcu vodă grabnică întrebare boierului, eare-i ieşise în

în t împinare .

— A fugit d e la casa mea ca un lotru de codri, ca

să nu-mi îndeplinească o poruncă şi , pentru aceas tă mir»

şavă faptă, l-am osîndit pre cu m se ved e !

— De cînd stă astfel ?

— N um ai de ieri , m ăria ta !

— Şi nu socoti domnia ta că-i prea mult să mai stesl

şi astăzi ? într-o zi de mare sărbătoare creştinească, aşi»

precum este aceasta ce o prăznuim ?

— Şi fiul meu de-ar fi greşit astfel, răspunse eu se-meţie Laţcu, i -aş fi dat aceeaşi pedeapsă, măria ta , spra

a fi pildă de îndreptare şi altora,

— Intr-o zi de mare sărbătoare, boierule, cînd toată

"lumea mănîncă. bea şi se veseleşte, se cade a fi mai îi»

31



g "uluitori, mai iertă tor i cit sem enii noştri. Eu nu aş pu tea

si stau tihnit Ia masa domniei tale, şti ind pe cineva că

zace în butuc ca un t î lhar de drumul mare. Cu at î t

mai mult , boierule, cu cî t acesta este Radu, care, precum

bine ştim cu toţii , a făcut întotdeauna mult pentru casa

dumitalc. purtîndu-se mai frumos ca mulţi fi i adevăraţi

şi buni prieteni. Iar dacă a fugit , nu ştiu, zău, dacă nu

a avut şi-un pic de dreptate. Socot ca m-ai înţeles ! mus

tăci vodă.

— C um nu se po ate m ai bine . înalte stăp îne ! Să fiedezlegat Radu de îndată 1 porunci boierul Laţcu.

— Şi să poftească, aşa, ca întotdeauna, la masa noas

t ră I adaogă vodă, smucindu-şi fruntea în sus şi pornind

spre intrarea în casă.

CAPITOLUL VI

Viaţa Ini Dragoş-Yodâ în grea cumpănă

Iscoadele moldovene aduseră şt i rea că, de astă dală,în fruntea hoardelor tătăreşti venise însuşi hanul lor,

Ghira i ,

Osti le se ciocniră în Ţara de Sus, pe un loc larg di

na inte de D oro ho i şi bătălia fu m ai crînc enă ca nicio- •



dată. Hanul uu intrase în luptă, ei privea călare de pe

un dîmb, str igîndu-le alor săi cuvinte de îmbărbătare.

Dragoş-Vodă îşi împărţ ise oastea în patru cete în cap

cu el însuşi şi cu cîte un boier de credinţă, printre aceş

tia socotindu-1 şi pe Bale.

Tătar i i , urcaţi călări pe un deal uşor înclinat, îşi dă

dură drumul la vale în urlete ce te înfiorau pînă în mă

duva oaselor, prăvălindu-se ca nişte bolovani vii asupra

moldovenilor, care, văzîndu-i că vin năprasnic în clipa

potrivită, după obiceiul lor, se rupseră în două şi-i prin

seră pe duşmani ca-ntr-un cleşte uriaş. Sunau scuturile

de loviturile spadelor, dar răsunau şi t idvele cotropito

rilor sparte d e ghioagele moldovene ; cele mai multe ca

pe te se pră bu şeau în ţărînă, bolborosind cuvin te ne

înţelese.

— Nu vă lăsaţi, copii ! strigă D rag oş înf ierb întat la

cuhne, tăind în dreapta şi în stînga cu paloşul său mare

şi greu.

Dar acela care se întrecuse pe sine însuşi şi-i lăsase

pe toţi muţi de uimire fu Radu. Fulger, calul său, se

lupta aproape tot t impul în două picioare ; iar e l , mînu '

ind cu agerime două spade, făcuse prăpăd.

Deodată îşi struni calul şi apoi se repezi înainte ca dus

de vînt. Boierul Laţcu era în primejdie de moarte. Tre i

tătari îl înconjuraseră şi erau gata să-1 doboare, căci bă-

trînul istovit ab ia se m ai ap ăra. Şi m are a mira re a lui

3 3



Rudu era faptul că în preajma lui Laţcu, văzind acea-

sta, se afla boierul Bale, crezut prieten şi care totuşi nu

se gîndea să-i sară în ajutor, aşteptînd parcă să vadă ce

se înt împlă,

O clipă de-ar mai fi trecut, şi Laţcu ar fi fost pierdut

pentru totdeauna. Dar chiar în cl ipa aceea se ivi ca din

senin Radu, care, din două lovituri numai, isprăvi cu cei

trei tătari şi îndrăzni să-i strige lui Bale, fără să-i pese

d e ce v a u r m a :

— C e-aşteptai . boieru le Bale, d e stăteai aşa, ne

păsător ?

Apoi, indreptîndu-se spre Laţcu, spuse :

— Hai , s tăpîne . a junge de-astă dată 1

Laţcu se lăsă dus ca un copil şi de-abia mai putu să

îngaime :

— Iţ i mul ţumesc, Radule !Dar Radu nu mai avea t imp să asculte mulţumiri . Văzu

cu groază cum hanul Ghirai r idică mina şi din spatele

dîmbului se iveşte o nouă oaste proaspătă, odihiută, gata

de lu ptă . Şi, lăsîndu-1 p e La ţcu la adăp ost, po rni ch iuind

ca la nuntă :

— Uiu, iu, iu, pe ei, măi; nu vă lăsaţi î Aci să le săpăm morrnîntul 1

îmbărbătaţ i de vi tej ia fără de seamăn a lui Rudu, por

ni i a toţ i moldovenii cu o îndîrj i re nemaipomenită. înspăi-

mîntaţ i de înverşunarea neaşteptată a acestora şi de ve-



derea capetelor ce zburau în toate părţ i le , tătari i rupseră

şirurile şi se întoarseră, rupînd-o la fugă.

Dar hanul ajunsese să coboare dîmbul şi iată că se

găsi faţă în faţă cu boierul Bale. Ridicară amîndoi spadele, le încrucişară, dar nici unul, nici altul nu cuteză

să lovească. Ba lui Ra du , car e-ar fi dorit să-1 înfrun te el

pe han, i se păru că cei doi vrăjmaşi schimbă cîteva

vorbe, îşi mai ciocnesc spadele de cîteva ori şi se în

depărtează unul de al tul , fără nici o noimă.

„Aci nu e lucru curat !" î ş i spuse Radu. , .Oare Dragoş-\) d ă o fi vă zu t aceas ta ? "

Dar măria sa nu avea vreme să privească cum se bat

ceilalţi, că trebuia să le ţină piept la doi tătari, care se

năpust iseră asupra lui .

Şi iată că, la un nou semn al hanului, tătarii, prefă-

cîndu-se că fug îngroziţ i , părăsiră cîmpul de bătăl ie .

Lui Radu i se păru că nici de astă dată nu-i lucru

curat şi îşi făgădui să fie cu multă luare-aminte.

*

La înto arce re, boierul Bale cău tă să se ţ ină mai pe

lîngă Radu. In apropiere de Baia, cînd caii lor se găsiră,

în sfîrşit, alături, Bale îi şopti t

— Să-ţ i spun drept , jupîn Radule, te credeam mai

isteţ 1

3*

3 5



— Şi ce te face să trezi" că te-ai înşe lat ?

— Te mirai că n-am sărit sat scap pe boierul Laţcu,

primejduindu-mi eu viaţa mea, pe care o socotesc mai

preţioasă decît a lui ? 1 Ci eu mă mir de domnia ta că aisărit să-1 scapi 1

— D e ce ?

— Poate că te mai pune din nou la butuc, cînd i-o

veni bin e ! rînji bătr înu l b oier.

R adu clătină din c ap cu am ărăciu ne şi răspun se ;

— To ane de băt r în , boierule Bale I

— H m I îşi strînse bu zele cu disp reţ b oierul Bale,

dînd din cap şi răsfirindu-şi barba alba cu degetele-i bu

tucănoase. Păcat .că Laţcu nu şt ie să preţuiască aşa cum

se cuvine un om ca t ine, Radule 1

Aci, t înărul oştean izbucni, cuprins de o mare mînie,şi spuse cu buzele strînse, în şoaptă :

— Ca să vezi şi domnia ta, boierule Bale, pe cine şi-a

ales vodă mare sfetnic t Ptiu I şi Radu scuipă cu scîrbă

în praful drumului şi înverşunat îşi vărsă năduful mai

d ep ar te : pe altul mai pr ice pu t nu-1 găsea, pa rcă nu

mai erau atâţia şi atî ţ ia boieri de seamă, mult mai destoinici decît el.

Bale nu-şi mai încăpea în piele de bucurie că Radu

rosteşte asemenea cuvinte despre Dragoş-Vodă şi Laţcu.

Ar fi voit să spună şi el ceva în sprijinul celor rostite

3 6



de flăcău, dar rămase uimit peste măsură, auzindu-1 pe

tânărul ostaş că dă viu gr ai chiar gândurilor sale :

— Păcat că măria ta erai pe atun ci prins la tă tari ;

poate altfel s-ar fi făcut lucrurile în tară. E. dar bun e

Dum ne z e u 1 oftă Radu, ridicând privirea spre cer.

— Şi eu spun despre t ine ; Radule, că să fi fost tu

omul meu, ehe i I

Radu nu-i dădu pas să isprăvească şi-1 întrebă rep ede :

— Nu, zău, chiar ai dori aceasta, boierule Bale ?

— Ehei , răspunse băt r înul sur îzător , ţ i -ar pune Dum

nezeu m ina în cap ; da r am stat pr ea m ult de vorbă âm-

preună. . . ş i să nu dăm de bănuit . Dacă vrei, treci mâine

seară pe la mine I

— Hei, aş trece eu, boierule, dar sint ţ inut tare strâns

de cînd aan fugit. La ce să le spun că vin la curtea mă

riei tale ? îm i trebuie o pricină I— Am să te cer eu Laţcului , spunîndu-i că vreau să

te cercetez asupra unor căţelandri de copoi , dacă face

să-i păstrez sau nu pentru vînătoare.

— Aşa da, că altminteri , să-ţi spun drept , mă cam

tem, şi nu de alta, dar n-aş vrea să mor pînă nu-i las

puţin sînge stăpânului.Bătînd m pinteni de bucurie, bătrânul boier îşi spuse

încântat de dibăcia lui :

— Al meu e Radu. De-acuma pot păşi neabătut pe

calea mult dori tă .

87



A doua zi se înfăţişă la curtea boierului Laţcu un sluji

tor domnesc, care-i spuse marelui sfetnic că e poftit dim

preună cu Radu la pala t .

Incăîecară şi porn iră amîndoi deo dată . To t dru m ul de

la el de-acasă pînă la curtea domnească, Laţcu nu vorbi

decît atâta, şi asta mai mult ca pentru sine însăşi :

— De ce ne-o f i chemat vodă pe-amîndoi ?

Dragoş-Vodă nu Ie puse prea mult răbdarea la încer

care, că, îndată ce-i văzu pe fereastră, î i îrt t împină cu

braţele deschise, î i pofti să şadă şi le spuse surizînd :

— Iată care-i pricina acestei chemări cu noaptea-n

ca p I R adu B radu , destoinicul o ştean a] do m niei tale ,

boier Laţcule, a dovedit multă pricepere şi deosebită

vitejie în lupta noastră cu tătarii. Aceste alese însuşiri

ale lui se cade a fi eu cinste răsplătite de către toţi şi

mai vîrtos de către domnul ţări i . Do aceea am hotărî t

să d fac căp itan d e oas te şi să-1 iau de -aci îna int e în

slujba m ea la p al at I

Radu sc făcu tot flăcări dc fericire. Dar Laţcu, schim-

bîndu-se fără rost de pe un picior pe celălalt , grăi ne

m u l ţ um i t :

— Nu e prea t inăr, măria ta ?— La fel de - tînăr a fost şi cînd ţi 1-a adus înapoi

pe Tr ăsn et şi ieri , cînd te-a scăpat d e la m oa rte ! Şi-apoi,

boierule, vitejia n-are vîrstâ. Eu îi cunoscv

bfne toate

isprăvile , E om de nădejde 1

as



Dana şedea cu capul aplecat pe gherghef şi lucra adîn-

ci tă în gînduri . Deodată t resări la zgomotul făcut de

nişte paşi uşori, ce n-ar fi dorit să fie auziţi.

Cînd ridică privirea întrebătoare, în faţa ei era Radu.

— M ă iar tă dacă te turb ur din lucru, do m niţă D an a,

d ar am ven it să-mi iau răm as bu n.. . I

F at a surise cu tristeţe şi răsp un se :

— Am aflat de slujba cu care te-a cinstit vodă 1 C ă

pitan de oaste e ceva, jupîn Radule. . . La mai mare î ţ i

urez din tot sufletul.

— Să te-audă Cel de su s 1 Acum însă, grăi de astă

dată Radu cu o neaştepta tă îndrăzneală ş i nerăbdare ,

acum cred că-i pot vorbi tatălui domniei-tale . . . despre

noi doi pe şleau, neted 1

— Mi-e te am ă I E aşa d e îndîrji t t M ai aşte ap tă,

rogu -te I

— Ba nu, domni ţă 1 Trebuie s-o lămurim acum, ca

să şt iu ce-mi rămîne de făcut! Chiar acum mă duc la

dînsu l 1

— Radule , nu , nu încă .

Dar tînărul nu mai îăspunse, urcă în grabă scările şi

pătrunse în odaia băirinului sfetnic.— Sărutăm dre ap ta , c insti te boierule 1

Laţcu mormăi ceva ce voia a fi bună ziua. Apoi ri

dică la el ochii întrebători .

— Am veni t să -mi iau rămas bun!

3 9



— M ergi săn ătos 1

— Şi mai am a spune ceva, măria ta 1 Şi anume că ,

după cum bine şt i i , preacinstita fi ică a domniei tale,

Dana, îmi este tare dragă şi te rog să mi-o dai desoţie I

Bătrînul rămase ca trăsnit . Nu se aştepta Ia o aseme

nea îndrăzneaţă cerere . Fu c î teva c l ipe descumpăni t ;

nu ştia ce să facă : să se înfurie, sau să se stăpînească ?

Acum în faţa lui era căpitanul de oaste Radu Bradu şi

nu oşteanul său. Rîse cam cu gura altuia şi răspunse molcom, batjocoritor :

— Ţi-o dau, căpi tane . . .

— Mi-o dai ? 1 ţ ipă fericit Radu.

— Ţi-o dau.. . cînd ai să-mi aduci inelul de aur cu

smaragd de pe mina lui Dragoş-Vodă 1

Radu se-ncruntă de acest joc al bătrînului şi grăi :

— D a r cum o să ajung eu vreodată să am acest pre

ţios inel din strămoşi al măriei sale Dragoş-Vodă ? I Asta

e cu neputinţă !

— La fel ca şi D an a să-ţi fie so aţă, căp itan e R ad ule !

*

Casa din Baia, unde trăgea boierul Bale, cînd treburi le

ce le avea la domnie î i cereau să fie în cetatea de scaun,

nu era prea arătoasă, dar avea în faţă o grădină mare şi

4 0



bogată, plină eu tot soiul de pomi roditori şi flori cu ne

miluita, îşi alesese într-adins această locuinţă, pentru că

putea să vadă b i n e de la fereastră pe aceia care-i intrau

în curte şi mai.ales să-i împiedice uşor de-a veni în casă

la nevoie, dacă sosirea lor nu era dorită.

Radu găsi poarta deschisă şi cîinii legaţi. Nici pome

ne ală de vreun slujitor, nici în prea jma casei, nici la

cuhne şi nici la grajduri.

— M ăi, să fie ! se m iră R ad u. s-ar spun e c ă spTe a te

păzi bine. trebuie să te lipseşti mai întîi de paznici. Boie

rul Bale nu vrea să vadă si să ştie nimeni de venirea

mea ? Sau pe altcineva \Tea el să-1 ferească de a fi vă

zu t ? I Sa fiu cu m ar e b ăg are de seam ă ; aci nu se pe

trec lucruri curate I

C ît îl nă pă dise ră aceste gîn du ri, îi fu de stul ca să

ajungă la uşa casei ce se deschise uşor. fără a scîrţîi. decum puse mîna pe clanţa groasă şi grea de fier. Şi-n faţa

lui se ivi surîz ător cliiar st ăp înul casei, bo ierul Bale,

care-i spuse :

— Bine ai venit , căpitane R adu le 1

— Bu nă seara, bo ierule, şi bi ne te-am găsit 1 Ai şi

aflat ?

— D e azi-diminea ţă pînă acum ? M ăcar că ţ i se

cuvenea mai mult după lupta de deunăzi cu tătari i .

.Radu dădu din cap eu amărăciune :

4 1



— Aşa socoteam şi eu, boierule 1 Dar ş i Dragoş-Vodă,

ca şi fostul meu stăpîn.. . Au crezut câ dacă mă face căpi

tan de oaste o să mă socotesc în al nouălea cer ! Hc, he,

ştiu eu ce le-ar trebui ăstora, oftă el.Bale stătu pu ţin la îndo ială : „O are , cu ge tă el , ceea

ce spune Radu e adevărat, sau se preface ?" Şi-1 întrebă

neted :

— Ascultă , căpitan Radule, mă iartă că sint nevoit să

m-amestec în trebile domniei tale de suflet. Dar cum se

potriveşte dragostea ce o ai pentru Dana, f i ica Laţcului ,cu ura ce-o arăţi pentru tată-său ?

Radu îşi ridică fruntea, îl privi ţintă pe Bale şi rosti,

strîmb îndu -şi b uze le într-un rînjet de mînie ;

— Află, cinstite boierule, că eu trebuie să-mi iau gîn-

dul de la această fată, care, după cum mi-a dat a-nţelege

tată-său, nu-i de nasul meu 1— Cu m aşa ? ! vroi să afle m ai mu lt Bale.

— Chiar astăzi , după ce vodă m-a făcut căpitan de

oaste, am crezut că i-o pot cere pe fie-sa de soţie... Ştii

ce mi-a răspuns ? Că mi-o va da atunci cînd îi voi aduce

inelul dc pe mina lui Dragoş-Vodă !

— Ha, ha, r îse Bale, adică niciodată. Şi-a cam bătut

joc de do m nia ta , căp itane 1

— Ce cam ? Şi-a bătut joc bine ! Asta, d u p ă ce m-a

trimis în prim ejdie de m oa rte să i-1 ad u c pe Trăsnet şi

după ce m-a pus la butuc! Şi-ai mai vTea să-i iubesc ?

42



strigă R ad u înfuriat . M -am acri t d e ei şi d e Dra go ş cu

bunătatea Iui socoti tă ca de mere pădureţe, boierule, aşa

să ş t i i !

Bale nu mai spuse nimic, cL deschizînd uşa grea de

stejar, î l pofti pe Radu într-o încăpere mică, unde se

mai aflau doi bărbaţi între două vîrste.

După ce se aşezară în ji l ţuri , Bale grăi :

— Iubiţ i i mei oaspeţi , dumnealui este bine cunoscutul

oştean Radu Bradu, de astăzi căpitan de oaste, totuşi un

mare nedreptăţ i t a t î t de către fostul său stăpîn, Laţcu,

cît şi de către acela care se află în fruntea ţării. Eu îl

urmăresc de mul t ş i mi-am dat seama că dumnealui es te

omul care ne trebuie I

R ad u îşi stăp îni tre săr irea ce-1 înce rcase o clipă şi gră i

h o t ă r î t :

— Aşa e, boieru le I D ar asta nu m ai da că m i se va d a

răsplata ce o meri t . Eu, boierule, nu voi bani , ci să m-a-

juţi să fiu şi eu în această ţară, dacă socoteşti că mi se

cuvine, ceva mai mult decî t un căpitan de oaste !

—- V ei fi m aim are le căp itanilo r d e oaste dfn M ol

dov a ! Şi ţ i-o spu n că asta n um ai d e m îna ta atîrn ă !

Radu se ridică, bătu cu pumnul în masă şi spuse cuochii în flăcări r

— Sînt omul măriei tale cu trup şi suflet! Porunceşte

şi voi aduce la îndeplinire totul , dacă-mi stă în putinţă !

—- Iţi stă, Radule. Dar vreau să ştii că nu sîntem sin-

4 3



guri îu această luptă ee-o vom purta pentru fericirea ţării

noastre. Cum ţi-ai dat şi tu seama, după sfetnicii de

taină ce şi-i alege nu Dragoş-Vodă este cel mai potrivit

să cîrmuiaseă Moldova. . .

— Şi mei marele său sfetnic Laţcu 1 adăugă Radu mî-nios, luîndu-i euvîntul .

— Precum ai spus. Aşa dară, vom căta să-i înlătu

răm pe aceşti doi neisprăviţi cît mai degrabă, spre a-i da

ţări i un domn într-adevăr vrednic de ea !

— Şi b in e ar fi ca ace la să fie cine ştiu eu 1 făcu Radu,

zîmbind către Bale.

— S-ar putea să ţ i se împlinească dorinţa, căpitane.

După ce tu vei face ce-ţi vom cere, iată de cine vom fi

întări ţ i .

Şi Bale deschise o uşă tainică, ce nici nu se bănuia a

fi în perete, şi în odaie intră un tătar, după înfăţişare unadin căpeteniile oştiri i tătârăşti .

— Dumnealui — spuse Bale — este t r imisul hanului

Ghirai, care a primit bucuros să ne ajute, ca să-1 ajutăm

cîndva şi noi la nevoie. Şi la un loc ascuns, numai de noi

ştiut, aşteaptă oastea prietenă semnul nostru !

— De-i aşa, nim ic nu ne po ate înto arc e din cale !

strigă Radu plin de bucurie. Şi gîndurile mele vor fi de

asem enea înd ep linite. Sp un eţi ce treb uie să fac, spre

a-mi lua din timp toate măsurile !

44



— D u p ă cum am aflat , se pre gă teşte pes te cî teva zi le ,

o nouă vînătoare , că Dragoş-Vodă e mai mul t vînător ,

decî t domnitor 1 rîse batjocoritor Bale, iar toţi ceilalţi îi

ţ inură hangul . La această vînătoare domnească, şt iu călui Dragoş-Vodă îi place a-1 avea lingă el — şi aci Bale

îşi ţuguie buzele iarăşi a bat jocură — pe marele sfetnic

între sfetnici, Laţcu.. .

— Aşa e, boieru le ! întări R adu .

— Ce-ţi cerem noi ? Să faci în aşa fel la vînătoare, ca

să-i răzleţeşti pe cei doi buni prieteni de ceata celorlalţivînători . . . să-i îndepărtezi, să-i atragi către un loc de pră

pastie, iar noi ne vom ivi la t imp potrivit , spre a le face

vînt în adîncul genunii . . . şi Dumnezeu să-i ierte !

— Am in ! glăsu i R ad u rîzînd. Ce-m i cereţi este cît se

poate de uşor. Dar mai întîi să ştim codrii pe unde se va

face vînătoarea, să ne gîndim bine ce locuri sînt mai

prielnice pentru buna aducere la îndeplinire a planului

nostru, că de vom da greş cumva, moartea ni s-a t ras

tuturor t

— Tîn ăr eşti , R adu le, dar ai grăi t cu înţelepciu nea

unui băt r în !

Tînărul căpitan tăcu cîteva clipe, parcă furat de gîn-

duri. Bale î l întrebă îngrijorat :

— De ce-ai rămas aşa ?

— Mă gîndesc — spuse Radu rar — dacă n-ar f i

4 5



bine să-i ajutăm pe cei doi să păşească în genune, din-

du-le ghes pu două săgeţi bine ţ int i te din depărtare, . .

— Să ne m ai gîndim . . . ş i-om ve dea care va . răm îne

ult ima hotărîre !

*

Munţi i răsunau de buciume şi sunete prelungi şi t re

murătoare de corn. Bătăiaşi i goneau vînatul înspăhnîntat

către poiana luminoasă înconjurată de fagi , cu coroanele

larg desfăcute şi umbroase. In partea dinspre apus se

aţ inteau trei vînători : doi , în puterea vîrstei , bine legaţi ,

iar al treilea, t înăr şi subţire. Aceştia erau Dragoş-Vodă,

marele sfetnic Laţcu şi căpitanul Radu. Pe l îngă ei se

tot înv îrteau bo ieru l Bale şi în că v reo trei bo ierna şi, care

luau parte pentru înt î ia oară la o vânătoare domnească,

aceasta în urma rugăminţii călduroase a Iui Bale către

Dragoş-Vodă.

D ar pu ţin m ai sus, într- o peşteră ascun să de o per

dea deasă de brazi , aştepta o oaste pregăti tă de boierul

Bale, să iasă cînd o auzi trei sunete scurte de corn.

Făcuse aceasta, după ce se sfătuise îndelung cu Radu,cu tătarul trimis de han şi cu prietenii săi, duşmani de

moarte voievodului Moldovei .

Radu î i spusese că nu e bine ca oastea, ce urma să

desăvârşească cele începute de ei, să fie adăpostită în

4 6



pădure , la vederea or icui Aşa, în gura peşter i i , nu se

uita nimeni, ş i oştenii puteau să aştepte nest ingheri ţ i

semnul hotăr î t .

Iată însă că, îndată după intrarea în peşteră a oşteni

lor lui Bale, deasupra stîncii de la intrare se iviră caprin farmec din necunoscut , vreo zece bărbaţ i tot unul

şi unul, înarmaţi pînă-n dinţi şi fiecare purtJnd cîte un

brad în bra ţe .

In poiană, Dragoş-Vodă dere semnul de începere a l

vînâtori i , săgetînd primul căprior ce-i t recu pe dinainte,

Domnul se aplecă să vadă mai bine de cî ţ i ani este după

corniţe , cînd deodată boierul Bale puse cornul la gură,

sună scurt de trei ori , apoi se repezi cu spada scoasă

Ia vo dă , iar slujitorii ce-1 înso ţeau p or ni ră d e a se m en ea

cu spadele asupra Iui Dragoş-Vodă şi a lui Laţcu. Dar

în aceeaşi frmtură de cl ipă, Radu, dueîndu-şi degetele

la gură, scoase un şuierat înfiorător şi cu palele în amîn-

două mîinile se ridică pe cal în picioare ; sărind pe de

asu pra lui Vodă, că zu d re p t în faţa Im" Bale, căruia îi

reteză capul dintr-o lovitură, iar calul acestuia, neche-

zînd înspăimântat , pomi în goană cu călăreţul descăpă-

ţ înat , bălăbănindu-se în şa.Apoi, Radu î l hnbrînci pe Dragoş-Vodă într-o tufă şi

sări în apărarea lui Laţcu. Din două lovituri isprăvi cu

ceilal ţ i patru oşteni duşmani.

47



T oa te acestea se pe trecu seră fulgerător, aşa încî t,

atunci cînd sosi oastea lui Dragoş, ce era ascunsă în

bradet , t reaba se terminase .

D ragoş-V odă veni r îzînd spre Ra du şi-1 îm bră ţ işa cu

dragoste :— Dar cum se face, căpitan Radule, că oastea lui

Bale, despre care mi-ai spus, nu s-a arătat la al treilea

sunet de corn ?

— Se află prinsă ca-n oală. Am avut eu grijă să pun

la gura peşterii zece vînători de-ai mei, care i-au astu

pat cu trunchiuri de brazi şi au înţepat cu sul i ţele pecei ce-au îndrăznit să iasă. Acum eşt i încredinţat , măria

ta, ce urmărea j ivina aceea spurcată de Bale, pe care

iată-1 p ră bu şit m ai încolo cu gî tu l tăiat , păscîn d iarbă

verde ? L-ai văzut cum se năpust ise asupra măriei tale ?

El credea că în aceeaşi clipă am să sar şi eu să-ţi iau

via ţa , aşa după cum ne în ţe leseserăm!

Domnul, cu ochii scăldaţ i în lacrimi, î l îmbrăţ işa din

no u p e R ad u şi-1 strînse cu pu ter e, sărut ind u-l pe amîn

doi obra j i i ş i spunîndu- i :

— Radule, fratele meu, cum să-ţ i mulţămesc că mi-ai

scăpat viaţa ? De nu erai tu, acum mă aflam eu în locul

lui Bale.

R ad u z îm bi fericit şi răs pu ns e cu sfială :

— Slăvite doa m ne, o a r e vorbele ce mi le-ai rostit , fă-

cîndu-mi marea cinste de a-mi spune „frate" şi faptul că

4 8



J-am păstrat ţării în viaţă pe voievodul său nu e destulă

răsplată ?

— Nu, Radule, grăi vodă cu tărie , nu 1 Se cade a-ţi

răsplăti şi în altfel marea ta dragoste şi credinţă 1 •

Şi vodă îşi privi spada, apoi cordonul cu cataramă deaur, junghiul vînătoresc cu plasele de aur încrustate cu

pie t re scumpe. Dădu din cap, spunîndu-şi s ieş i : „Nu!"

Deodată îşi t rase din deget inelul de aur cu smaragd şi ,

întinzîndu-t-1 lui Radu, îi spuse :

— Iată, mult iubitul meu, căpitan Radule, î ţ i dăruiesc

această podoabă de mare pre ţ ce o am. după cum bine

ştii, de la preavest i tul împărat Ioniţă al românilor şi bul

garilor, şi să-1 po rţi săn ătos , să-ţi ad uc ă no roc ul do rit şi

să te străduieşti prin vitejia ta a-1 merita toată viaţa ce-ţi

s t ă î na in t e !

Un fream ăt d e glasuri cc-1 între cea pe a cela al frun

zelor din codru se auzi în poiana înţesată de vînători .

Boierul Laţcu holbase ochii cît cepele şi nu-i venea să

creadă ce vede. Iar Radu îşi scutură capul , îş i pl imbă

mîna peste faţa-i lac de sudoare, se ciupi dc degete şi

se încredinţa în cele din urmă că totuşi nu visează. Apoi

întrebă, adine uimit :— Mări te doamne, nu e prea mul t ? Acest inel , purta t

pînă acum numai de oameni încoronaţi , să fie pus în de

ge tul u nu i oştean ca m ine , fie el şi căp itan d e oas te ?

49



— Radule, î l mustră Dragoş-Vodă, vrei să mă superi

acum ? Dacă nu erai tu, acest inel îşi pierdea orice preţ

pentru mine. Aşa, el este acum al aceluia ce a scăpa t

viaţa unui cap încoronat . Şi e mult 1 Primeşte-1 dară cu

aceeaşi dra go ste cu care eu ţi-1 dă ru iesc 1Radu îşi înt inse mîna dreaptă către vodă, iar cehii şi-i

a ţ int i păt runzător i asupra boierului Laţcu, care rămăsese

ca prost i t ! Vodă î i puse lui Radu inelul în deget , apoivru să-1 îmb răţ işeze pe n tru a t reia oară , d ar t inăr ul căpi

tan se lăsă în genunchi şi , prinzîndu - i dreap ta domnu

lui, i-o sărută cu adîncă recunoştinţă şi evlavie. Apoi se

întoarse la locu-i , puţin întristat .

— Se pare că nu eşt i prea bucuros de darul ce ţ i -am

făcut , Radule ? băgă de seamă vodă.

Privindu-1 descum păni t , căpi tanul răspunse ră sp ic at ;

— Aşa este , doamne, nu s înt prea bucuros; dar a l ta

e pricina , d ecît aceea ce-o cre de m ăria t a 1

— D oresc să aflu neîntârziat această p ricină 1

Radu îl privi din nou pe boierul Laţcu, care-i făcu u n

semn tainic cu m îna. Dragoş-Vodă, deşi se ui ta drept

înainte, văzu semnul cu coada ochiului şi, încrunt îndu-se

pu ţin, gră i :— Aci este ceva la mjiloc. Vreau să nu mi se ascundă

nimic, dar nimic. Ai înţeles, căpitan Radule ?

— Ascul t şi mă supun , slăvite doamne 1 răspunse of-t înd t inărul . Iată pricina pentru care nu m-am putut

5 0



bucura de acest nepreţui t dar , aşa după cum am simţi t

eu într-adevăr şi după cum s-ar f i cuvenit 1 Sînt cîţiva

ani bunişori de cînd mă aflu în slujba boierului Laţcu.

Şi lumina vieţii mele aspre de oştean a fost în tot acest

timp preacinstita şi frumoasa fiică a marelui sfetnic. Am

cătat a-i sluji stăpînului meu cu toată dragostea şi cre

dinţa , neprecupeţ indu-mi via ţa chiar ,

— Le şt im toate acestea 1 î l întrerupse Dragoş-Vodă.

— Păstrînd această dragoste fără de prihana în sufle

tul meu, am visat şi eu, ca orice tînăr, la aleasa inimii

mele şi , după multe chinuri şi îndoiel i , abia cînd măria ta

m-ai învest i t căpitan de oaste, am cutezat a i -o cere pe

jupîni ţa Dana de soţ ie .

- Ş i ?

— Şi boierul Laţcu mi-a răspuns răspicat că o să mi-o

dea cînd î i voi aduce inelul ce împodobeşte mîna măriei

t a l e , pre a în ăl ţate , do am ne ; adică, pr ec î t socoteam eu

pe-atunci , nic iodată 1 Cum aş fi putut cuteza eu să cred

fi cum s-ar fi putut vreodată ca acest inel să fie în mîna

m ea... să fie al m eu , şi eu să-1 d u c bo ierulu i La ţcu ?

. Domnul îşi ridică sprincenele cu adîncă mirare şi se

uită întrebător la Laţcu, nevenindu-i să creadă cele au

zite. D ar acesta îşi ple că ochii şi n u înd răzn i să-i în

frunte privirile.

D ragoş -Vo dă rîse că tre R ad u şi- i grăi cu bl înd eţe :

— Iată , căpi tan Radule , că în via ţă ne putem aştepta

şi la lucru ri ne aşte pta te totuşi .

5.1



— Aşa-i, strălucite stăp îne I Şi acu m , iată d e ce

bucuria mi-a fost pe jumătate, că. . . nu mă prea îndur

să-i dau inelul acesta de două ori preţios şi scump pen

tru mine : că a fost purtat de împăraţii Asăneşti şi apoide măria ta . Mă găsesc în grea cumpănă şi nu şt iu cum

s-o scot la capăt, numai să pot păstra inelul ce mi 1-a

dărui t domnul meu.

Un freamăt de nelinişte se ridică din mijlocul vînă-

torilor. D rago ş-V od ă ridică m îna şi spuse :

— Bănuiesc din ce pricină se lasă greu boierul nostru Laţcu, dar aci eu nu mai am mei o putere. Părintele

este l iber să hotărască, în deplină înţelegere cu fiica-să,

care va fi cinstita mea fină. Dar eu socotesc că inelul ce

ţi-am dăruit , căpitan Radule, nu-i de ajuns, întrucît el ,

nefiind un inel fermecat din basme, nici nu te poate

face nevăzut, nici bogăţie la poruncă nu-ţi poate aduce !Acum, boierul Laţcu este legat de tine prin făgăduiala

ce ţi-a făcut, de-i vei aduce inelul. îl văd că încă şade

pe g îndu ri şi-1 gh icesc. Şi ca să-ţi răsp lătes c cu m se

cuvine vitejia şi credinţa de care-ai dat dovadă, să ştii

că de azi înainte eşti căpetenia căpitanilor de oşti ale

Moldovei şi te socotesc mîna mea dreaptă 1Proaspătul căpi tan căzu în genunchi dinaintea dom

nului şi-i sărută din nou mîna. Domnul î l ridică şi-1

îmb răţ işa, sărut îndu-1 pe am îndo i o braj ii .

Apoi, privindu-1 pe Laţcu cu adînc înţeles, î i grăi :

52



— Domnia ta , boie r La ţcule , nu a i nimica de spus în

această fericită împrejurare ?

Laţcu z îmbi ş i răspunse grăbi t i

— Ba da , m ăria-ta I Inelu l ce m i se cuv ine i-1 d ă

ruiesc marelui căpi tan Radu Bradu ca dar de nuntă din

pa rtea m ea I Şi luîndu-1 de br aţ p e R ad u, î i grăi cu

nespusă bl îndeţe : Hai , ginere, că Dana ne-o fi aşteptînd

cu sufletul la g ură 1

Radu îi sărută dreapta apăsat şi-i răspunse fericit:"

— H ai, tată socru le ! To t pe voia do m niei tale a fost,

că iată , la nuntă voi veni călare pe Fulger, dar nu ca

yorn icel, ci ca cinstit m ire !



VOR MAI APARE

ÎN CLUBUL TEMERARILOR



S E V E R N O R A N

SECRETUL

GLOBULUIDE ARGINT



R e d a c t o r r e s p o n s a b i l iI O R D A N A U R E C H E

T e h n o r e d a c t o r . G A B R I E L A I L I O P O L O S

D a t la cules 02.03.1968 . Bun de tipar13.03.1968. Apărut 1968. Com anda nr. 8828.Tiraj 134.140. Hîrtie ziar de 50 glm*

700X 100/32. Coli editoriale 1,83. Coli de ti par 2. A. 21247 . C.Z. pentru bibliotecilemici 8 R— 93

T i p a r u l e x e c u t a t s u b c o m a n d a n r . 8 0 . 1 6 9l a C o m b i n a t u l P o l i g r a f i c „ C a s a S c î n t e i i " ,P i a ţ a S c î n t e i i N r . 1, B u c u r e ş t i — R e p u

b l i ca S o c i a l i s t ă R o m â n i a

2-inelul-lui-dragos-voda

Documents