Drumul care nu duce nicăieri…

Și astfel cei doi porniră la drum, Om și Spirit, Spirit și Om, maestru și discipol…

Era călătoria Omului, era călătoria vieții lui, era călătoria inițierii - căci fiecare inițiere este o călătorie…

Și astfel ei porniră pe drumul care nu duce nicăieri, pe drumul al cărui scop sunt pașii, unul după altul, pași care se înlănțuie în mers, care crează înaintarea, descoperirea…

Pe drumul care se crează prin acești pași, pe drumul fără țel, fără scop, al cărui unic scop este mersul, pe drumul în care cunoașterea este pasul… pași care se leagă în cunoaștere…

Și astfel ei au început să scrie povestea lor - în lumea energiei, în dimensiunea drumurilor energetice, poveste care mai apoi se va contura pe pământ, se va coagula din energiile drumurilor și pașilor lor. Și astfel ei au început să creeze povestea Omului, povestea cunoașterii, a inițierii, poveste care este în acelați timp - a omenirii, care își urmează drumul ei, care nu duce nicăieri, drumul pașilor care înseamnă cunoaștere…

Spiritul îl învăța pe Om să devină Spirit și în același timp, Omul îl învăța pe Spirit ce înseamnă să fii Om… Omul și Spiritul se contopeau în povestea pe care ei doi o scriau în lumea energiilor…

Spiritul retrăia experiențele omenești pentru a le putea mai apoi vorbi oamenilor despre ele: retrăi iubirea, durerea, atât cât putea el ca Spirit aflat deja atât de departe de aceste emoții, retrăi bucuria împărtășirii, retrăi prietenia, redescoperi munții, vântul,

1

soarele și copacii, retrăi toate aceste emoții extraordinare – ca om și prin Om…

Și în tot acest timp, Omul se străduia să învețe să devină Spirit și să lase în urmă omenescul din el…

Și amândoi călătoreau contopiți în extazul împărtășirii – între Creație și Extincție, explorau universurile de energie și materie, pe care Omul le numea Viață, iar Spiritul - Existență…

Era călătoria Omului, era călătoria omenirii, a inițierii, era aceeași călătorie a Conștiinței – care pornește din vacuitate, spre elemente, apoi intră în stânci, în arbori, în făpturi, în oameni și în cele din urmă – în spirite… pentru a face apoi ultimul salt, înapoi în Sine…

- Acesta este drumul care nu duce nicăieri, Omule, spuse Spiritul, este un drum pierdut între munți, între munții înghețați, este un drum abia schițat în zăpadă, pe care se văd urme de pași, urmele înghețate ale altor căutători de drumuri… Un drum care străbate văile și munții fără ca să ducă nicăieri… Ești curajos, Omule, să purcezi pe asemenea drum…

- Sunt cu tine, Spirite, de aceea nu mi-e frică, ai să mă ții tu de mână, îndrăzni Omul timid să vorbească și el…

- Chiar și așa, Omule, doar cei cu adevărat temerari au curajul de a porni pe drumul care nu duce nicăieri… ceilalți se tem atât de mult de necunoscut, Omule, unii se întorc de la primii pași, alți nici măcar nu vor să știe de existența drumului…

Știi, Omule, că odată pornit, nu mai există cale de întoarcere?

Chiar dacă de nenumărate ori vei ezita, vei obosi, te vei intoarce poate câțiva pași, vei căuta câte un adăpost pentru o noapte sau

2

pentru câțiva ani sau pentru câteva vieți… odată pornit va trebui să străbați drumul, Omule, în ani sau în vieți sau în eoni…

Ninge domol pe drumul care nu duce nicăieri, ca la începutul lumii sau ca la sfârșitul lumii, este drumul tău, Omule, între începutul lumii și sfârșitul lumii, este drumul tău care nu duce nicăieri…

De fapt toate drumurile duc Nicăieri… nu există un capăt de drum, Omule, nu există decât răscruci și popasuri, unde să-ți tragi sufletul, nu există decât iluzia țelului, a capătului de drum, a locului unde trebuie să ajungi… nu există decât Iluzia, Omule… ea este “realitatea” ta, Omule… drumurile nu au un capăt, drumurile se fac mergând…

Acesta este drumul care nu duce nicăieri, Omule… de-a lungul lui vei întâlni alți oameni, case unde oamenii râd și mănâncă și își trăiesc iluzia vieții lor fără să bănuiască măcar că totul este doar o iluzie…

Nici un drum nu duce undeva, Omule, toate drumurile duc Nicăieri, se afundă în Iluzie, în iluzia vieții tale… și aceasta îți apare ca o fata morgana a unor popasuri, a unor oameni care trăiesc, care râd, care petrec… totul e însă doar iluzie, Omule, drumul nu duce nicăieri…

Și ninge pe acest drum, domol, ca la începutul și ca la sfârșitul lumii… și între începutul și sfârșitul lumii – ești tu, Omule, căutător de drum, făuritor de drum…

Dizolvă-te Omule în acest Nicăieri, simte cum acest Nicăieri te cuprinde, pierde-ți identitatea în acest Nicăieri…și atunci ai ajuns, Omule… dizolvă-te în Nicăieri… și abia atunci vei ajunge… când vei deveni Nimeni, când vei deveni Începutul și Sfârșitul, când te vei dizolva în Început și Sfârșit…

3

Nu există decât acestă zi, nu există decât acestă clipă și nu există decât acest drum, care nu duce nicăieri… spuse Spiritul afundându-se în Nicăieri…

Și pășiră amândoi în tăcere, în tăcerea densă a pădurii și a drumului...

Tăcerea era consistentă ca mierea, tăcerea era o energie densă, și totuși Omul auzea izvoarele, țipetele păsărilor, vântul care se strecura printre copaci...

Spiritul nu auzea nimic din toate aceastea, Spiritul auzea doar glasul Existenței, sunetul Existenței, AUM...AUM... din care se crează totul, din care se crează toate celelalte sunete și mai apoi formele, din care se crează pădurea și păsările și râurile și vântul și norii și Omul și Spiritul...

Spiritul auzea doar vibrația primordială: AUM... AUM... AUM..., glasul Existenței, aproape asemenea unui muget, un sunet răscolitor, deloc melodios – ar fi spus Omul condiționat până și în interpretarea sunetelor...

AUM... AUM... asemenea talazurilor mării, de fapt talazurile de energie care vibrează, care se învolburează, din a căror tensiune se naște mișcarea și forma și gândul și Omul și Spiritul..., zgomotul făcut de șuvoaiele Creației și de anihilarea Sfârșitului, mereu mereu mereu...

Vibrația răscolitoare a Creației infinite și a distrugerii perpetue, glasul Tăcerii...

Iar Omul auzea doar reflexia acesteia pe pământ, în universul său: țipetele păsărilor, vântul care se strecoară printre copaci...

4

Spiritul își continua astfel călătoria printre oameni, însoțit de discipolul său.

Le vorbea oamenilor și în același timp învăța să le vorbească, mereu atent la oameni, la felul lor de a fi, la felul lor de a gândi...

Spiritul îi explora pe oameni, se bucura de asta și învăța mai departe... Explora cu bucurie condiția de om, cerceta cu atenție toate ungherele sufletului omenesc, toate constructiile minții, toate fațetele emoțiilor, toate capcanele egoului... și din mers Spiritul învăța să le vorbească oamenilor

Spiritul experimenta ceea ce înseamnă a fi om, experimentă bucuria prieteniei, bucuria împărtășirii, bucuria discuțiilor, a schimburilor de idei, forța polemicilor, furia confruntărilor, frustrarea egoului care se simte rănit într-o polemică. Spiritul învăța să vorbească lăsându-i pe oameni să vorbească

Oamenii se deschideau, problemele lor cele mai ascunse ieșeau la iveală după ani de încarcerare în temnițele subconștientului și împreună cu Spiritul ei începeau să le deslușească și să le descâlcească

Uneori Spiritul era dur, uneori era extrem de dur, unele lucruri nu puteau fi decât tăiate, distruse, dărâmate, erau frici atât de vechi și de pietrificate... care nu puteau fi decât sfărâmate prin cuvintele sale tăioase ca o sabie a purificării

Uneori Spiritul era de-a dreptul răutăcios, dar asta doar ca să spargă carapacea fricilor și a egoului, uneori fricile sunt atât de puternice, atât de dure, încât ele nu pot fi penetrate, nu pot fi decât distruse, sparte de către o forță și mai mare... și atunci Spiritul se folosea de arma sa, de vorbele tăioase, de vorbele dure. Ducea o bătălie a compasiunii și a înțelepciunii sale împotriva armatelor de demoni ai fricilor, ai dorintelor, atașamentelor, ignorantei... și în această bătălie folosea ce armă se potrivea mai bine... arma blândeții, a explicațiilor, sau a

5

aparentului cinism, a ironiei sau a crudului adevăr spus așa cum n-a mai fost spus niciodată...

Spiritul reteza capetele dragonilor fricilor, dărâma zidurile de apărare ridicate de egourile înspăimântate, tăia gardurile de sârmă ghimpată cu care se împrejmuia vulnerabilitatea descoperită... Doar așa putea el ajunge dincolo de frici, mai aproape de suflet

Sufletul este înconjurat de atâta frică, în jurul lui se ridică garduri, se ridică ziduri, la porțile sufletului stau paznici, dragoni ai fricii care trebuie învinși...

Și treceau anotimpurile, se schimbau culorile, mirosurile, aerul era deja încins, mirosea a vară, a arșiță, pământul ardea, ierburile ardeau, vântul nu mai avea putere, doar se strecura vlăguit prin arșiță...

Iar Omul și Spiritul își continuau pelerinajul lor, călătoria lor spre Nicăieri

Căci adevărata călătorie este spre Sinele tău, spre inima ta, toate celelalte pelerinaje sunt iluzorii, toate sunt drumuri spre Nicăieri...

Apoi mirosi a ploaie și a toamnă și a frunze îngălbenite, apoi uscate, mirosurile se schimbau, era viața care curgea și lua forma mirosurilor, era viața care devenea miros. Și Spiritul îl învăța pe Om să miroase viața, așa fac șamanii, acolo stau începuturile cunoașterii, în mirosuri, în șamani, în forța pământului și a ierburilor și a animalelor și a spiritelor pădurii...

Și Omul pătrundea într-o nouă lume, cea a șamanilor, acolo unde pădurea vorbește, unde mirosurile au viață, acolo unde pământul te ajută să mergi, îți dă forță și iubire... o nouă lume... sau aceasta era de fapt Lumea, pe care el o uitase, pierdut în mintea sa, în ambițiile sale deșarte, în fuga după iluzii... Mirosurile îi

6

reaminteau Lumea, cea din visele sale, din visele uitate ale omenirii, acea lume unde totul este posibil, unde gândul este energie și prinde viață, unde spiritele se apropie de oameni și le vorbesc...

Și cei doi continuau să meargă, la nesfârșit... spre alte anotimpuri, spre alte mirosuri, spre alte lumi, spre înăuntru, spre Sine...

7