STUDIU DE SPECIALITATE1914 - DECLARAREA NEUTRALITĂŢII ROMÂNIEI

Hobjilă Daniela Ramona, profesor de istorie, Grupul Şcolar Industrial „Ştefan Procopiu” – Vaslui

După declanşarea primului război mondial, toţi românii îşi puneau întrebarea: Ce va face România ? Anii neutralităţii au fost dominaţi de o dezbatere aprinsă: Ce trebuia să facă România în noua conjunctură internaţională ? De fapt, confruntarea dintre cele două puncte fundamentale de vedere a avut loc la nivelul elitei politice, pentru că la cel al opiniei publice, ea era tranşantă: „ Vrem Ardealul ! ” Linia politică adoptată de Ion I. C. Brătianu de a nu angaja Ţara în război decât în momentul în care va obţine toate garanţiile politice şi militare pentru înfăptuirea idealului naţional, a generat puternice reacţii, mai ales din partea celor care doreau, participarea României la război alături de puterile Antantei în vederea eliberării Transilvaniei.

În seara zilei de 15 iulie 1914, după declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei, Ion I. C. Brătianu a convocat Consiliul de miniştri de la vila de la Sinaia a lui Emil Costinescu, pentru a se discuta noua soluţie şi orientarea ce se impunea. Opţiunea lui Ion I. C. Brătianu era clară, dar dorea să cunoască şi părerea miniştrilor săi. S-a stabilit convocarea unui Consiliul de Coroană, pentru a se consulta opinia fruntaşilor ţării în legătură cu poziţia României faţă de primul război mondial. În zilele următoare, Ion I. C. Brătianu a avut mai multe discuţii cu Regele Carol I care se considera îndreptăţit, în temeiul tratatului şi politicii externe tradiţionale, să participe la război alături de Germania. Primul ministru i-a arătat imposibilitatea unei angajări militare de partea Austro-Ungariei, cel puţin în acel moment. Împotriva ei stăteau interesele ţării, opinia publică, peste care nu se putea trece. Regele i-a cerut să consulte guvernul, să întrebe partidul său. Ion I. C. Brătianu a acceptat, nu înainte de a-i spune că este inutil, că toţi vor fi de părerea lui. Ion I. C. Brătianu, preocupat să impună neutralitatea ca atitudine politică a momentului şi să asigure majoritatea participanţilor la Consiliul de Coroană în favoarea acestei soluţii, a avut întrevederi cu oamenii politici prezenţi atunci la Sinaia. El a avut o întrevedere cu Nicolae Iorga. Acesta i-a spus că este o imposibilitate morală să mergem alături de Austro-Ungaria, asigurându-l de sprijinul său dacă va urma o asemenea politică. O altă întrevedere a avut-o cu Ion N. Lahovari, unul dintre fruntaşii conservatori. Acesta i-a spus că opinia conservatorilor este aceeaşi ca a tuturor: antiaustriacă. Multe personalităţi politice, precum Titu Maiorescu, Nicolae Filipescu, Take Ionescu nu se aflau în ţară. Despre Titu Maiorescu se ştia sigur că nu va veni. El era la Heidelberg, fiind reţinut de boala gravă a soţiei sale. Se ştia că era un adept convins al alianţei cu Germania. Totuşi, având în vedere acţiunea sa de mai târziu, se poate spune că, la Consiliul de Coroană s-ar fi pronunţat pentru neutraliate. Nicolae Filipescu îşi îngrijea sănătatea în Germania, la Baden-Baden. Prin fiul său, Grigore Filipescu, a fost chemat în ţară dar îi era imposibil să se întoarcă într-un timp atât de scurt. Totuşi, atitudinea sa antiaustriacă era cunoscută. În momentul declanşării războiului, Take Ionescu, şeful Partidului Conseravator-Democrat, se afla la Londra. Fiind şeful unui partid de guvernământ, Consiliul de Coroană nu putea avea loc fără participarea sa, astfel încât a fost amânat cu două zile. Take Ionescu s-a întors în ţară în seara zilei de 19 iulie 1914, conştient de faptul că România nu se putea angaja imediat în război, fie din cauza regelui, fie din cauza lipsei de pregătire a armatei. Ajuns la Sinaia, în dimineaţa zilei de 20 iulie 1914, Take Ionescu a avut prima întrevedere cu Ion I. C. Brătianu. Şeful conservator-democraţilor i-a spus că „ niciodată nu şi-ar da sprijinul pentru a merge alături de Austro-Ungaria, având în vedere modul în care a izbucnit războiul”.

Astfel, înaintea întrunirii Consiliului de Coroană, Ion I. C. Brătianu putea fi liniştit: toţi fruntaşii politici împărtăşeau soluţia propusă: neutralitatea. Doar cu Petre P. Carp nu se vorbise, căci ar fi fost în zadar. Consiliul de Coroană a avut loc pe 21 iulie 1914 la Castelul Peleş din Sinaia. Au participat: Regele Carol I, principele Ferdinand, Ion I. C. Brătianu şi membrii guvernului (Emil Costinescu, Emanoil Porumbaru, Al. Constantinescu, Vasile, G. Morţun, Alexandru C. Radovici, I. G. Duca, Constantin Angelescu, Victor Antonescu), M. Pherekide ( reprezentanţii Partidului conservator), Take Ionescu, C-tin Dissescu şi C-tin Cantacuzino-Paşcanu (reprezentanţi ai Partidului Conservator - Democrat), Petre P. Carp şi Theodor Rosetti (foşti miniştri).

Consiliul de Coroană, cum s-a numit această reuniune de personalităţi politice, era o inovaţie în viaţa noastră publică şi n-avea reguli stabilite. O simplă şedinţă a Consiliului de Miniştri nu era angajantă şi pentru partidele de opoziţie.

I. G. Duca a descris foarte nuanţat starea de spirit a celor prezenţi: „O tăcere mormântală. Aveam senzaţia că o mare greutate apăsa peste noi şi ne înăduşea. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt tăcerea. Era congestiona şi vădit emoţionat. Apoi a deschis şedinţa propunând ca să se vorbească în franceză.” Regele Carol I a citit un memoriu în care a susţinut necesitate a de a intra în acţiune alături de Puterile Centrale, conform obligaţiei ce recurgea din tratatul din 1883. Referindu-se la intensificarea curentului de opinie publică a afirmat: „O politică de sentiment îmi pare inadmisibilă într-un moment în care soarta întregii Europei este în joc, a Europei în care România a devenit, datorită înţelepciunii sale politice, un factor atât de important. Prudenţa este o mare virtute, dar ea nu trebuie împinsă prea departe, în orele de suprem pericol, curajul şi hotărârea trebuie să primeze înainte de toate.” Referindu-se la calea de urmat, Carol I a spus că România trebuie să intre în război de partea Puterilor Centrale: „Această alianţă ne-a asigurat, în ultimele decenii, foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă şi de roade.” Regele Carol I considera că este o chestiune de demnitate a respecta iscălitura pusă pe tratatul de alianţă, că cei doi împăraţi au făcut apel la el şi se simte dator să nu dezmintă încrederea pe care atâţia ani aceştia au pus-o în lealitatea şi angajamentele României. În pledoaria sa în favoarea intrării României în război alături de Puterile Centrale, regele nu admitea alternativa neutralităţiii, pentru că neutrilor li se rezerva un loc secund în tratativele de pace.

După ce a citit memoriul său, Regele Carol I a dat cuvântul lui Ion I. C. Brătianu. Acesta a cerut să vorbească la urmă. Atunci Regele s-a adresat lui Theodor Rosetti care a declarat: „Acum cei mari s-au încăierat. Noi nu avem ce căuta în luptele lor. Să stăm, deci, liniştiţi la o parte, să ne vedem de nevoi şi de necazuri şi să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit. Bineînţeles, tratatele trebuie respectate. Dar nu cred că tratatele noastre ne obligă formal. Şi, prin urmare, decât să ne avântăm într-un război contra simţământului public, mai bine rămânem neutri.”

Apoi a vorbit Petre P. Carp, care a fost categoric atunci când a susţinut că România trebuie să meargă cu Tripla Alianţă. Toţi ceilalţi oameni politici care au luat cuvântul după P. P. Carp (Al. Marghiloma, Ion N. Lahovari, Take Ionescu etc) s-au pronunţat pentru neutralitate invocând, fie opinia publică ostilă unui război alături de Tripla Alianţă, fie faptul că România era obligată să participe la război numai în cazul când aliaţii săi ar fi fost atacaţi.

În cele din urmă, a luat cuvântul şi Ion I. C. Brătianu, pentru a exprima punctul de vedere al guvernului: „Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea osteneala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost un fapt împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate nu

poate fi tratat în aşa chip. […] Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici. Sentimentul public, aproape în unanimitate, e împotriva războiului. Chestia românilor din Ardeal domină întregul sentiment public. Ea a fost pururea punctul negru al alianţei. […] Dacă în lucrurile mici se poate trece peste simţământul public în ceasurile mari nu; să rămânem deci neutri. Şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Războiul va fi probabil lung, vom mai avea prilejul să ne spunem cuvântul.”

Nemulţumit de afirmaţiile lui Ion I. C. Brătianu, P. P. Carp a luat cuvântul pentru a protesta împotriva afirmaţiei asupra necesităţii de se ţine seama de opinia publică în marile împrejurări ale vieţii popoarelor. P. P. Carp susţinea că obligaţia omului de stat este de a nu se lăsa condus de instinctele mulţimii, ci de legea raţiunii sale. Ion I. C. Brătianu a protestat, susţinând că omul de stat nu poate clădi opere trainice decât dacă ştie să fie expresia marilor nevoi şi marilor aspiraţii naţionale. În timpul acestei dispute a sosit telegrama prin care se transmitea ştirea oficială a neutralităţii Italiei.

Regele Carol I, profund dezamăgit, a trebuit să ţină seama de opinia publică, de decizia majorităţii, deşi a declarat: „Eu mă voi supune majorităţii. Sunt rege constituţional şi nu voi declara singur războiul.” Regele Carol I a fost grav afectat de hotărârea adoptată la Consiliul de Coroană, dar, fiind un rege constituţional a acceptat-o, nu din convingere, ci din necesitate, noua direcţie a politicii externe a României. Regele Carol I n-a fost constrâns din punct de vedere constituţional să accepte neutralitatea, deoarece prerogativele oferite de Constituţia din 1866 nu-l obliga să ţină cont de hotărârile Consiliului de Coroană.

La Consiliul de Coroană, guvernul şi reprezentanţii celorlalte partide, într-o impresionantă unitate, au luat o hotărâre care corespundea cu interesele ţării. Dar neutralitatea nu putea fi o soluţie definitivă, căci „ar fi revoluţie dacă ţara nu ar avea nimic, odată criza terminată.”

Multă vreme, Regele Carol I a continuat să creadă în posibilitatea intrării României alături de Germania, atunci când victoria acesteia ar fi devenit clară. Regele era atât de convins de victoria rapidă a Germaniei căci, la câteva zile după Consiliul de Coroană, îi spunea lui Take Ionescu că războiul va ţine cel mult până în decembrie iar în ianuarie, cel mai târziu avea să se desfăşoare Conferinţa de pace. După victoria francezilor de la Marna, Regele Carol I n-a renunţat la ideea că victoria va fi de partea Germaniei, căci îi spunea lui Take Ionescu că avusese loc doar o retragere strategică. Într-una din ultimele lor convorbiri, regele i-a mărturisit lui Take Ionescu: „Ce bine ar fi fost pentru mine să mor înaintea războiului acesta !” Această convorbire scoate în evidenţă zdrobirea morală a regelui din ultimele sale zile.

În schimb, după victoriile Antantei din septembrie 1914, regele Carol I a încetat să mai spere la intrarea României în război de partea Germaniei. Astfel, şi-a dat consimţământul pentru acordul cu Rusia iar, cu câteva zile înainte de moartea sa, a convocat un nou Consiliu de Coroană, menit să întărească declaraţia de neutralitate. Consiliul n-a mai avut loc, căci Regele Carol I a murit la 27 septembrie 1914.

Moartea lui Carol I a determinat un sentiment de descătuşare pentru cea mai mare parte a opiniei publice româneşti, căci regele era considerat un obstacol pentru intrarea României pentru eliberarea Transilvaniei. Odată cu urcarea pe tron a Regelui Ferdinand, a început în toată ţara o foarte activă propagandă pentru intrarea României în război. Vorba „Intrăm ori nu intrăm ?” era acum la ordinea zilei şi ajunsese chiar un motiv de zeflemea. „Sfinxul de la Bucureşti”, cum a fost denumit Ion I. C. Brătianu de contemporani, era conştient că neutralitatea nu reprezenta o soluţie viabilă pe termen lung. El cunoştea prea bine sentimentele poporului şi a acţionat ca un veritabil exponent al voinţei naţionale. Timp de doi ani, Ion I. C. Brătianu a tratat cu puterile Antantei pentru a obţine toate condiţiile politice şi militare pentru angrenarea României în război. În politica sa, şeful

guvernului a trebuit să menţină secretul acţiunilor întreprinse pentru a-şi masca jocul diplomatic; nu şi-a putut manifesta direct acţiunile. Arma sa de bază era tăcerea: „Se asemăna pe sine cu inginerul care lucrează în tăcere la o operă de siguranţă”, scria N. Iorga.

Discreţia şi tenacitatea cu care au fost conduse tratativele cu puterile Antantei i-au exasperat nu numai pe partenerii săi, dar mai ales pe cei nerăbdători care doreau intervenţia cât mai rapidă pentru eliberarea Transilvaniei. În perioada neutralităţii, nimeni nu se putea lăuda că ar fi ştiut în întregime cele gândite şi hotărâte de primul ministru. Misiunea lui Ion I. C. Brătianu de a menţine neutralitatea nu a fost deloc uşoară. El a trebuit să ducă o politică abilă, rezistând presiunilor celor două tabere beligerante care s-au întrecut în promisiuni şi presiuni pentru a atrage România, cât şi presiunile celor două curente principale formate în interior.

Bibliografie:

Ion Bulei, Arcul aşteptării: 1914 – 1915 – 1916, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.

Eliza Campus, Din politica externă a României ( 1913-1947 ), Bucureşti, Editura Politică, 1980

I.G.Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Editura Expres, 1992Keith Hitchins, România ( 1866-1947 ), Bucureşti, Editura Humanitas, 1996Anastasie Iordache, Reorientarea politică a României şi neutralitatea armată ( 1914-

1916 ), Bucureşti, Editura Paideia, 1998 Ion Mamina , Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997 Marghiloman, Al., Note politice, vol. I, Bucureşti, Editura Scripta, 1993.

Ema Nastovici, România şi Puterile Centrale în anii 1914-1916, Bucureşti, Editura Politică, 1979

Constantin Nuţu, România în anii neutralităţii ( 1914-1916 ), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972

Vasile Vesa, România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916, Cluj-Napoca, Editura dacia, 1975