13.cercetarea.rs.si.a.opiniei.publice

7/24/2019 13.Cercetarea.rs.Si.a.opiniei.publice

http://slidepdf.com/reader/full/13cercetarearssiaopinieipublice 1/16

Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2011-2012

____________________________________________________________________________________________________________________________

1

Cercetarea reprezentărilor sociale şi a opiniei publice

Tema nr. 13

1. Teoria reprezentărilor sociale

2. Opinia publică 3. Delimitări conceptuale: opinii, atitudini, reprezentări sociale, ideologii

4. Tehnici asociative de cercetare a reprezentărilor sociale

a. Principiile asociaţiei

b. Tehnici ale obţinerii asociaţiilor

5. Studiul opiniei publice: sondajul de opinie

1. Teoria reprezentărilor sociale

a. Definirea reprezentării sociale (RS)Teoria reprezentărilor sociale (TRS) a apărut şi s-a dezvoltat în câmpul cercetărilor psihologice prin

anii ‟60, după publicarea cărţii lui Serge Moscovici: La psychanalyse, son image et son public (1961/1976). De la apariţia ei şi până astăzi, teoria care a plecat de la ideea lui Moscovici s -a dezvoltat

şi a depăşit graniţele psihologiei. Conceptul a trecut, astfel, în alte discipline, ca sociologia,antropologia sau politologia, dovedind, din plin, caracteristicile de vitalitate, transversalitate şi

complexitate, atribuite de Denise Jodelet în 1989. Nu există o definiţie pe deplin acceptată a RS. Potrivit lui Willem Doise (1997), dificultăţile se

datorează polisemiei extraordinare a termenului, varietăţii mari a metodelor de abordare la nivelulstructurii, situării la intersecţia mai multor ştiinţe şi slabelor delimitări conceptuale. Însuşi autorulacestei teorii a ezitat să ofere o definiţie completă a conceptului pentru a nu îngrădi dezvoltările saleulterioare.

Pentru Moscovici, RS reprezintă un ansamblu structurat de valori, noţiuni şi practici relative la

obiect, aspecte sau dimensiuni ale mediului social , un sistem socio-cognitiv care permite orientareaindividului în societate, direcţionarea comportamentelor şi a comunicărilor, precum şi selecţiarăspunsurilor la stimulii de mediu.

În concepţia lui Pascal Moliner, RS sunt metasisteme suprapuse sistemelor de cunoştinţe omeneşti,elaborate social, menite să ofere grile de lectură a realităţii. Ele sunt categorii de cunoştinţe cufuncţionalităţi sociale, modalităţi de integrare comunitară a indivizilor, posibilităţi de a acţiona înlumea socială (Moliner, 1988, 1996).

RS au scopul de a insera actorul social în ambianţa sa naturală, de a-l ajuta să înţeleagă şi săstăpânească această lume, să şi-o apropie. Din această perspectivă, Jean-Claude Abric (1994) defineşteRS ca o viziune funcţională a lumii car e permite individului sau grupului să dea un sens conduitelor,

să înţeleagă realitatea prin propriul sistem de referinţe, deci să se adapteze, să-şi definească locul

propriu.

b. Rolul în societate al reprezentărilor socialeRS impregnează majoritatea raporturilor interpersonale; ele “circulă”, se “încrucişează”, preiau

norme, modele, se alimentează din specificitatea pe care le-o imprimă societatea şi cultura noastră.Preluarea nu este însă mecanică, deoarece imaginea oferită de context este filtrată, prelucrată,încorporată. RS sunt sociale nu atât prin natura obiectului reprezentat, notează Moscovici (1986), cimai degrabă prin natura raportului întreţinut de individ cu obiectul în cauză. Specificul RS este acela




____________________________________________________________________________________________________________________________

2

că nu operează o ruptură între universul exterior şi universul interior al individului sau grupului(Moscovici, 1976/1994).

TRS consideră că obiectul este înscris într -un context activ, în mişcare, şi este conceput de către o persoană sau colectivitate care comunică continuu cu contextul, ajustându-şi comportamentul.Subiectul şi obiectul nu sunt, deci, distincte. Altfel spus, stimulul şi răspunsul sunt indisociabili,formând un ansamblu. Un răspuns nu e numaidecât o reacţie la un stimul (situaţie). Individulreconstruieşte obiectul, îl reevaluează. Am putea spune chiar că obiectul nu are valoare intrinsecă, ci căexistă doar prin semnificaţia pe care i-o dă individul care îl pune în valoare. Reprezentarea este socială pentru că individul însufleţeşte “realitatea obiectivă”, şi-o apropie, o reconstituie, o integreazăorganizării sale cognitive, sistemului său de valori, istoriei sale, contextului său social şi ideologic. Nimic mai fals decât ideea că realitatea este “obiectivă”, neutră. Ea capătă semnificaţie numai atinsă deindivid.

Dar reprezentările au un caracter social şi datorită strânsei legături cu grupul, cu colectivitatea care agenerat-o. Un prim motiv este faptul că RS este o dimensiune a grupurilor sociale. RS nu poate exista

în afara grupului, independent de acesta. Grupul este purtătorul informaţiei, depozitarul şi propagatorulacesteia. Un alt motiv este procesul de producere a reprezentărilor, pentru că reprezentarea socială este

produsă, generată colectiv. Dar nu este suficient să definim agentul care o produce, ci trebuie să arătămşi scopul pentru care este produsă. De aceea, apare un al treilea motiv, funcţiile îndeplinite de

reprezentările sociale, în special acelea de formare a conduitelor şi de orientare a comunicărilorsociale.

c. Structu ra reprezentărilor sociale Jean Claude Abric a elaborat o teorie cu privire la organizarea internă a reprezentării sociale. El îşi

revendică direcţia de la Heider în primul rând, care, încă din 1927, cercetând fenomenul atribuirii,

considera că oamenii tind să atribuie evenimentelor care îi înconjoară “noduri unitare condiţionateintern şi care sunt oarecum centrii texturii cauzale a lumii” (Abric, 1997). Moscovici (1976/1994)utilizează sintagma “nod figurativ” pentru a desemna structura rezultată în urma procesului de formarea reprezentării sociale. Astfel, informaţia, desprinsă din contextul social în care a fost elaborată, suferăo triere şi o schematizare, iar ulterior este integrată altor structuri cognitive.

Pornind de la aceste considerente, Abric (1997) defineşte nucleul central, structura fundamentală areprezentării sociale, ca fiind un sistem de cogniţii, “simplu, concret, sub formă de imagine şi coerent,corespunzând sistemului de valori la care se referă individul, purtând pecetea culturii şi normelor

sociale ambiante”. Prin urmare, reprezentările au o structură particulară, specifică, elementele sale fiindierarhizate şi organizate spaţial în jurul unui nucleu central , punct în jurul căruia se mişcă întregulfenomen. În jurul nucleului, se constituie un sistem de elemente periferice care întreţin raporturi dedependenţă cu elementele nodului central. Nucleul central rezultă din importanţa atât cantitativă(număr), cât şi calitativă (tip), a relaţiilor elementelor constituente cu cele periferice. Înlăturarea acesteistructuri duce la denaturarea reprezentării sociale.

Orice reprezentare, consideră Abric, este organizată în jurul nucleului central, acesta determinândastfel semnificaţia şi structura sa. Centralitatea unui element rezultă în primul rând din capacitatea luide a da sens ansamblului (elementul central este în strânsă legătură cu sensul global al reprezentării, întimp ce unul periferic nu), dar şi dintr -o serie de proprietăţi calitative ale elementelor componente(varianţa, pregnanţa lor). Nucleul are următoarele funcţii:

Funcţiageneratoare

Prin intermediul nucleului central se “creează şi se transformă” celelalte elemente alereprezentării.

Funcţiaorganizatoare

Existenţa unor legături între elementele reprezentării şi care tind să manifeste convergenţăspre nodul central care devine astfel “unificator şi stabilizator”.

Funcţia destabilizare

Nucleul central este alcătuit din elementele cele mai stabile ale reprezentării, constituind astfelun “ansamblu de elemente ce rezistă la schimbare”.




____________________________________________________________________________________________________________________________

3

În ceea ce priveşte sistemul periferic, o serie de afirmaţii pun în valoare importanţa acestor elementesituate la periferia reprezentării. Astfel, se consideră că sistemul periferic constituie partea accesibilă,vie şi concretă a reprezentării şi se compune dintr -un set de informaţii reţinute, selecţionate şiinterpretate. Sistemul periferic joacă un rol important în explicarea realului şi ilustrarea, concretizareaacestuia, interpunându-se activ între nucleul central şi situaţia de mediu. Abric (1997) consideră căsistemul periferic îndeplineşte câteva funcţii:

Funcţia de concretizare Sistemul periferic facilitează îmbrăcarea RS în termeni concreţi, “imediat inteligibili şitransmisibili” şi “creează o ambianţă particulară”. În strânsă legătură cu aceasta, Claude

Flament vorbeşte o funcţie de modelare personalizată a RS.

Funcţia de reglare Prin intermediul acestei funcţii, se adaptează permanent RS la context, la modificareacircumstanţelor externe.

Funcţia de apărare

Permite rezistenţa nucleului central la schimbările temporare de circumstanţe şi, în acelaşitimp, concurează la transformarea globală a reprezentării atunci când este cazul. PentruClaude Flament, această funcţie de protecţie a nucleului central se realizează prinreamintirea realului, desemnarea elementului străin, evidenţierea contradicţiei dintre termenişi propunerea unei raţionalizări care permite suportarea contradicţiei.

În ultimii ani s-au studiat numeroase reprezentări sociale. Ele sunt furnizate de cele mai diverse domenii ale vieţii sociale: percepţii interpersonale, raporturi interindividuale şi relaţii intergrupuri,inteligenţă, medicină (boală, handicap), sexualitate şi gen, organizare socială şi instituţii economice, politică (guvern, lege, sistem politic, sistem penal, patrie), roluri instituţionale, locuri şi servicii sociale,tehnologie (informatică, radioactivitate) etc. (De Rosa, 1997).

2. Opinia publică

a. Ce este opin ia?

Preocupările cercetătorilor pentru problema opiniei publice datează din vechime. De exemplu, în1671, William Temple considera că opinia “formează baza şi temeiurile oricărei guvernări” şi că “orice

guvern se întăreşte sau slăbeşte în măsura în care favoarea de care se bucură în ochii opiniei generalecei care guvernează creşte sau scade”.

Însă noţiunea a fost impusă în ştiinţele sociale de Gabriel Tarde, în 1901. Acesta considera că opiniaare două caracteristici: (1) este împărtăşită social (este un fenomen de număr) şi (2) este diferenţiată (delimitată de anumite grupuri, mulţimi). Un alt autor, Gustave Le Bon, scrie în 1911 lucrarea intitulată“Opiniile şi credinţele”. După acest psiholog francez, opiniile sunt cele care ne clădesc concepţianoastră de viaţă, ne guvernează comportamentele şi, implicit, majoritatea evenimentelor istoriei. În1926, un alt autor, E. Dicey, considera că “în orice moment există un corp de credinţe, convingeri,sentimente, principii recunoscute şi puternic înrădăcinate care luate laolaltă constituie opinia publică aunei epoci determinate, ceea ce ar putea fi desemnat drept curentul de opinie predominant.

Deosebim o opinie internă (privată), adoptată de individ în forul său interior şi care nu este

exteriorizată decât cu precauţie (în liberate şi siguranţă), şi o opinie externă (manifestă), exprimată înafară, în conversaţiile publice (fără reticenţă). De asemenea, facem distincţia între opinia momentană,

ca expresie a unei situaţii de moment, a unei reacţii spontane şi efemere şi opinia durabilă, de

profunzime, deseori aceea a unui grup la care aparţine individul.

b. Opinia publică

O distincţie importantă se face între opinia individuală şi cea publică. Prima se sprijină pe reflecţia particulară asupra unui obiect social şi este caracteristică unui individ, în timp ce opinia publicăexprimă raporturile unei colectivităţi (grup sau ansamblu de grupuri) cu respectivul obiect social.




____________________________________________________________________________________________________________________________

4

Opinia publică nu este suma opiniilor individuale, ci o rafinare a acestora la nivel social. Astăzi, de pildă, Grande Dictionnaire de la Psychologie defineşte opinia publică ca un mod de exprimare şimanifestare a gândirii sociale, adică o poziţie relativă a unui grup particular, la un moment dat, într -uncadru referenţial de judecare a unui obiect social.

Dar opinia publică, ea însăşi, a evoluat de-a lungul timpului. În epocile trecute, distanţa socialădintre cei care guvernau şi cei guvernaţi era mult mai mare decât în prezent. Marea masă nu eraimplicată decât accidental în rivalităţile dintre puternicii zilei. Opinia lor nu conta aproape deloc: masa

putea doar accepta şi suporta evenimentele. Se întâmpla uneori ca vocea mulţimii să se facă auzită prinforma revoltelor brutale. Desigur, cadrul social era altul. Existau reglementări (legi, cutume) care duraude secole, instituţiile statului erau destul de stabile şi rar se punea problema unei inovaţii sociale.Acestei situaţii i-a pus capăt revoluţia industrială şi revoluţia demografică, cu următoarele componente principale: creşterea populaţiei, mărirea duratei de viaţă a omului, dezvoltarea oraşelor, apariţiatehnicilor şi tehnologiei mass-media şi diviziunea muncii. Toate aceste elemente au modificat vechiulechilibru şi a propus unul nou şi mai dinamic. Odată cu ridicarea nivelului de trai, distanţele sociale semicşorează. Apar concepte noi, revoluţionare, pe care marea masă şi le-a însuşit imediat: putereaaparţine poporului, administraţia este în slujba cetăţeanului, egalitatea în faţa legii , drepturile

minorităţilor etc. Toate aceste idei se insinuează treptat în sufletul maselor care îşi simt puterea.Această putere este opinia publică.

c. Mecanismele psihologice ale formării opiniei publice Un specialist în domeniu, Jean Stoetzel, recunoaşte că nu există o definiţie satisfăcătoare a opiniei

publice. Opinia publică este un fenomen social prin excelenţă, exprimând mentalitatea colectivă. Eaeste o forţă socială, spune G. Bourdeau (Opinion publique, în Encyclopaedia Universalis, 1989), carerezultă din similitudinea judecăţilor făcute asupra anumitor subiecte de o pluralitate de indivizi şi carese exteriorizează în măsura în care devine conştientă de ea însăşi. Cum se formează aceastăsimilitudine? Nu există un model unitar, un cadru explicativ unic de formare a opiniei publice. Se pot

enumera, în schimb, mai multe mecanisme psihosociale care determină, modelează, opinia publică. - Propaganda puterii politice

Puterea politică a fost întotdeauna preocupată de gradul de adeziune de care se bucură deciziile politicienilor în cadrul populaţiei. Dacă acest fapt conta mai puţin în secolele trecute, astăzi nici nu se poate concepe o guvernare democratică fără un anume grad de adeziune din partea populaţiei. Este de

la sine înţeles că deciziile unei puteri politice pot fi, la un moment dat, impopulare. Atunci se pune înfuncţiune mecanismul propagandistic al puterii. Moscovici a arătat cum funcţionează propaganda,

identificând trei mecanisme psihologice: (1) simplificarea realităţii, reducerea complexităţii sistemuluila câţiva stimuli bine reliefaţi, (2) intervenţia sau reacţia imediată, prin acceptarea sau respingerea unui

grup sau a unei persoane şi (3) utilizarea unor modalităţi de a se impune prin repetiţia persuadantă şi orientarea direcţionată a opiniei. Consecinţa propagandei este o polarizare a opiniei publice. Ocategorie va adera şi mai tare la ideile puterii, în timp ce o altă categorie le va refuza şi mai intens.

- Rolul liderilor de opinie

Aceştia reprezintă persoane publice (oameni politici, funcţionari superiori, oameni de cultură,comentatori politici sau economici, ziarişti) sau chiar oameni mai simpli (oameni implicaţi activ înviaţa comunităţii locale). Lazarsfeld şi Katz consideră esenţial rolul mass-media şi al liderilor înformarea opiniei. Pentru ei, procesul de influenţă, atât la nivel micro-social la nivel macro-social, se

derulează în două etape (aşa-numita teorie a dublului flux): (1) un transfer de informaţie de la media laliderii de opinie şi (2) un transfer de influenţă de la liderii de opinie la public. Ei au arătat, deasemenea, că liderii de opinie sunt dificil de recunoscut. Aceştia nu sunt doar persoanele care apar pe

canalele radio-TV, ci şi persoane care prezintă o anumită credibilitate socială legată de subiectespecifice cu care publicul vine în contact în varii situaţii.




____________________________________________________________________________________________________________________________

5

- Grupurile de presiune

Grupul de presiune este un ansamblu de persoane organizat într-o mişcare socială şi care susţine oanumită poziţie, o idee contrară altui grup, care deţine în societate un rol normativ.

Aceste raporturi sociale pot fi explicate prin prisma paradigmei influenţei minoritare. Din punctul devedere al influenţei minoritare se face distincţia minoritate-majoritate. În ceea ce priveşte o situaţie perceptivă, majoritatea, indiferent de statut sau competenţă, împărtăşeşte aceeaşi normă stabilă (unmetru înseamnă un metru pentru toată lumea). Este o situaţie de consens unanim.

Altfel stă situaţia în cazul opiniilor. Acestea sunt produsul tensiunilor sociale şi reflectă ideologiagrupurilor sociale care vor să-şi impună dominarea. În ceea ce priveşte grupul de presiune, el exercităinfluenţă asupra a două entităţi: (1) grupul normativ, adică cel care deţine puterea (care genereazănorme) şi (2) populaţia generală, care suferă presiunea economică şi politică a grupurilor dominante(normative).

După Mugny (1982), la nivelul influenţei exercitate de grupurile de presiune, trebuie să se distingăîntre două stiluri comportamentale: (1) stilul de comportament consistent (apare în raportul stabilit de

grupul de presiune cu grupul normativ, care deţine puterea; se bazează pe faptul că minoritatea, sau

grupul de presiune, neagă sistematic norma majoritară, prezentând în acelaşi timp o altă normă) şi (2) stilul de comportament negociator (care se stabileşte în raportul dintre grupul de presiune şi populaţiasupusă influenţei. Astfel, un grup de presiune, pentru a obţine un efect maxim, adoptă o atitudineconsistentă, de blocare a negocierii cu puterea, dar păstrează o atitudine negociantă, flexibilă cu mareamasă a populaţiei. Un asemenea stil, mai puţin rigid, are capacitatea de a determina schimbări în opinia publică.

3. Delimitări conceptuale: opinii, atitudini, reprezentări sociale, ideologii

Există o serie de deosebiri fundamentale între opinii, atitudini şi reprezentări sociale. Claude Javeau

(1971) consideră că atitudinea se situează la un nivel mai profund, mai puţin raţional, decât opiniile.Atitudinile sunt mai constante, caracterizându-se, de regulă, prin stabilitate şi permanenţă. Atitudinileîndeplinesc funcţii de triere, de verificare, eliminare şi conservare a opiniilor. Opinia, spune Javeau,este în general raţionalizată, trecută prin filtrul conştiinţei, constituind, deseori, o reacţie spontană,izolată, accidentală.

Loubet Del Bayle (1991) sugerează că opinia este, schematic vorbind, expresia verbală şi pasageră aunui fenomen mai profund care este atitudinea. Mai exact, o pinia este manifestarea verbală exprimândo reacţie a individului faţă de un obiect determinat. Atitudinea, arată Del Bayle, este o predispoziţierelativ stabilă care determină subiectul să se comporte într -un anumit fel în faţa unui obiect saufenomen. Atitudinea se prezintă ca o multitudine de opinii corelate şi interdependente cu privire laacelaşi obiect sau aspect al vieţii. Astfel, dacă la nivelul opiniilor ne situăm în mijlocul unor structurieterogene, la nivelul atitudinii se remarcă o relativă omogenitate, o structurare de tip continuu.

Moscovici s-a opus, observa Farr (1990), de la bun început tratării separate a diferitelor conceptecum ar fi atitudinea, opinia sau stereotipul. El susţine că, într -o bună zi, în cercetarea psihologică,reprezentările sociale vor lua locul opiniilor şi atitudinilor, deoarece studiul opiniei publice este unadintre “direcţiile oarbe” ale cercetării noastre. (Moscovici, 1963).

După Moscovici, motivele ar fi următoarele: - Reprezentările sunt mai complexe decât atitudinile sau opiniile

În al primul rând, pentru a înţelege scena socială, nu este suficientă abordarea ştiinţifică la nivelulunor manifestări individuale, aşa cum se întâmplă în cazul atitudinii. Se simte nevoia, datorităcomplexităţii obiectului, de o abordare mai amplă, de un model integrat capabil să conexeze elementeconsiderate, până nu demult, tabuuri pentru psihologia socială: credinţe, ideologii, contexte politice sauculturale etc.




____________________________________________________________________________________________________________________________

6

Fraser (1984, 1994) considera că atitudinea este mai limitată, mai discretă şi mai focalizată, pe cândreprezentarea se arată mai cuprinzătoare, ca un sistem structurat de credinţe.

- Reprezentările sociale pre-există atitudinilor şi opiniilor Apoi, se poate spune că reprezentările sociale nu numai că organizează, dar şi preced, într -un fel,

atitudinile şi opiniile noastre. Acestea din urmă se alimentează din cele dintâi şi, prin intermediul lor,ne racordăm la concepţia grupului sau comunităţii de care aparţinem. Moscovici subordoneazăatitudinile şi opiniile reprezentărilor sociale, căci atitudinile devin nişte cunoaşteri şi evaluărisecundare. El susţine că nu poţi avea o atitudine faţă de un obiect fără a dispune, în prealabil, de oreprezentare a acestuia.

Pentru Rouquette şi Rateau (1998), atitudinea furnizează un “motiv” opiniilor sau luărilor de poziţieînregistrate şi reprezentările sociale furnizează un motiv atitudinii. Dintr -o astfel de perspectivă, existăo determinare succesivă pe relaţia: r eprezentări sociale – atitudini – opinii.

Flament şi Rouquette (2003) propun, de asemenea, un model numit arhitectura globală a gândiriisociale”, structurat pe patru paliere. La nivelul cel mai înalt se găsesc ideologiile, ca resurse cognitive

generale din care se alimentează celelalte paliere. Urmează, în ordine descrescătoare, reprezentărilesociale, atitudinile şi opiniile. Aceste niveluri ale gândirii sociale sunt puse în legătură de către autor cualte aspecte, cum ar fi variabilitatea şi stabilitatea. Prin urmare, consideră autorii citaţi, odată cuscăderea nivelului de integrare creşte variabilitatea interindividuală (diferenţierea) şi scade stabilitatea(flexibilitatea).

Prezentăm, mai jos, o schemă adaptată după cea a lui Flament şi Rouquette (2003). Semnele plus şiminus din schemă indică sensul creşterii şi, respectiv, scăderii variabilităţii şi integrării. Săgeţile dintreniveluri indică sensul în care creşte stabilitatea.

-- +

Variabilitate

intra- şi

interindividuală

Nivel ideologic

(credinţe, valori, norme, themata)

Re rezentări sociale

+ --

Atitudini

O inii

Nivel de

integrare




____________________________________________________________________________________________________________________________

7

4. Tehnici asociative de cercetare a reprezentărilor sociale

În studiul reprezentărilor sociale sunt folosite aproape toate metodele de colectare a datelor

cunoscute: interviul, ancheta, experimentul etc. Nu ne vom referi la aceste metode, în continuare,deoarece au fost tratate în cadrul altor teme. Vom aborda, însă, câteva tehnici (numite asociative), caresunt specifice acestui domeniu de cercetare.

a . Principiile asociaţiei

În psihologie, termenul de asociaţie este folosit în dublu sens. Primul este cel de legătură stabilită

de subiect între două elemente psihice (idei, imagini). Acest aspect acoperă alte două realităţi: (1) aceea

de eveniment (stare mentală a subiectului) şi (2) aceea de asociere propriu-zisă (faptul că prezenţa uneiidei în mintea subiectului duce la apariţia altor idei, aflate în evidentă legătură cu prima). Al doilea senseste cel de element al asocierii, vorbindu-se de “asociaţie” în sensul de cuvânt, imagine, idee asociată.

Iniţial, asociaţia s-a interpretat ca fapt care explica funcţionarea vieţii psihice. Ulterior, s-a constatat

“insuficienţa” epistemică a acestui mecanism în faţa complexităţii fenomenelor mentale, situaţie care adeterminat transformarea asociaţiei, dintr -o teorie, într -o metodă, mai degrabă, de explorare a psihiculuiuman.

Se pare că filosoful antic Aristotel a fost primul care a descris fenomenele asociative în Desprememorie şi reamintire. De-a lungul timpului, gândirea filosofică a condensat esenţa asociaţionismuluiîn câteva legi: legea contiguităţii (se referă la contiguitatea în timp, la evenimente care s-au petrecut

simultan sau succesiv în experienţa subiectului şi care determină formarea unei asociaţii), legeaasemănării (asemănările dintre lucruri, fenomene, idei, generează asociaţii), legea contrastului

(gândirea unui lucru determină, prin asociaţie, evocarea a ceea ce este opus, contrastant), legea

frecvenţei (se asociază idei mai des evocate) etc. În secolul nostru, I. P. Pavlov şi E. Thorndike au dat noi dimensiuni asociaţionismului. Teoria a avut

aplicabilitate îndeosebi în explicarea senzaţiilor, a proceselor gândirii şi memoriei. Thorndike, s pre

exemplu, dezvoltă legea cauzei şi efectului, denumind conexionism noua sa teorie menită să explice, prin asociaţie, fenomenul învăţării.

În psihanaliză, s-a impus tehnica asociaţionistă, prin S. Freud (“Studii asupra isteriei, 1895). Freudconsidera că orice idee, imagine sau element al visului se află în relaţie cu alte componente, de aceeaşinatură, ale vieţii psihice. Pe parcursul unei cure, analistul poate “sparge” cenzura pacientului,favorizând accesul la elementele ascunse ale inconştientului. Asocierea liberă, tehnică de bază a psihanalizei, constă în “a exprima fără discriminare gândurile care vin în minte, fie plecând de la unelement dat (cuvânt, număr, imaginea unui vis, o reprezentare oarecare), fie în mod spontan”. Prin

urmare, condiţia fundamentală a asocierii libere este absenţa controlului, a direcţionării şi selectivităţii.Succesul metodei este indisolubil legat şi de “atenţia flotantă”, adică de atitudinea neutră a psihanalistului, menită să nu favorizeze anumite elemente ale discursului celui analizat, să nucontroleze, să dirijeze sau să influenţeze, în vreun fel, lanţul asociativ.

b . Tehnici ale obţinerii asociaţiilor

Pentru obţinerea asociaţiilor în cercetarea reprezentărilor sociale se folosesc în general următoareletehnici: asociaţia liberă, harta asociativă şi reţeaua de asociaţii.




____________________________________________________________________________________________________________________________

8

b.1. Metoda asociaţiei libere (AL) În numeroase cercetări, devenite clasice în acest domeniu, s-a folosit asociaţia liberă şi autorii au

argumentat, în diverse moduri, utilizarea predilectă a acestei tehnici în domeniul reprezentărilorsociale. Calitatea fundamentală a asociaţiei libere, efect al caracterului ei proiectiv, este de “a face săapară dimensiuni latente care structurează universul semantic, specific reprezentărilor studiate” (DeRosa, 1988).

Modul de lucru este următorul: cercetătorul cere subiectului, prin consemn, să asocieze liber, pornind de la un cuvânt sau expresie (termenul inductor ), toate cuvintele sau expresiile care îi vin înminte în legătură cu tema dată. De exemplu, se poate utiliza următorul consemn:

La ce vă face să vă gândiţi cuvântul PSIHOTERAPIE ? Vreţi să ne indicaţi câteva cuvinte (de la 3 la

5 ) care vă vin în minte? Eu le voi nota pe măsură ce le spuneţi.

1._____________ 2. _____________ 3. _____________ 4. _____________ 5. ____________.Practica ne-a arătat că subiecţii, mai puţin studenţii, nu sunt obişnuiţi cu astfel de exerciţii,

înţelegând prea puţin natura sarcinii. De aceea, după părerea noastră, se impune un consemn maiamplu, care să ofere un exemplu, un model. Într -o cercetare făcută de noi asupra reprezentării sociale asărăciei, am utilizat un astfel de consemn mai larg: Suntem cercetător i şi facem un studiu asupra vieţiicotidiene din oraş. Am vrea să vorbim puţin cu dvs., dar mai înainte am dori să faceţi un mic joc de

asociaţii de cuvinte. Spre exemplu, dacă spun oraş , mă gândesc la: clădiri, circulaţie, maşini, cinema,

poluare etc. Când spun sărăcie , care sunt cuvintele care vă vin prima dată în minte? Spuneţi cinciasemenea cuvinte. Dvs. mi le spuneţi şi eu le notez pe această hârtie în ordinea în care le-aţi spus.

Exemplul dat de cercetător oferă subiectului dimensiunea sarcinii cerute, creând un anumit efect psihologic de siguranţă. Există însă şi riscul, deloc neglijabil, al contaminării asociaţiilor prinintroducerea unui model. Acest efect este cu atât mai puternic, cu cât cuvântul inductor şi asociaţiilesale, oferite ca exemplu, sunt mai apropiate de sarcina subiectului.

De regulă, tehnica se derulează în două faze. Prima este cea descrisă mai sus. Într -o a doua etapă,subiectul trebuie să aşeze cuvintele asociate în ordinea importanţei. Consemnul trebuie completat,ulterior, cu următoarea frază:

Gândindu-vă, în continuare, la …(termenul inductor)…, care este cel mai important cuvânt pentru

dvs. dintre cele spuse mai sus? Dar următoarele? Precizaţi acest lucru trecând, pe spaţiile libere demai jos, cuvintele dvs. în ordinea importanţei lor, de la cel mai important (notat cu 1) la cel mai puţin

important (notat cu 5):

1._____________ 2. _____________ 3. _____________ 4. _____________ 5. ____________.

Sigur, notarea cuvintelor poate fi făcută şi de către cercetător, în condiţiile respectării indicaţiilorsubiectului. Această a doua etapă sileşte subiectul la o evaluare, la un travaliu cognitiv asupra propriului discurs. Exprimarea, în mod expres, a preferinţei pentru anumiţi termeni indică rolul principal al acestora în câmpul semantic al unei teme.

Tehnica, consideră Abric (1994, p. 67), permite obţinerea a trei indicatori: frecvenţa unui termen îndiscursul populaţiei anchetate, rangul mediu al apariţiei şi, respectiv, rangul mediu al importanţei

termenului respectiv.

Printre cele mai importante avantaje ale metodei, amintim: (1) marea rapiditate în aplicare(posibilitatea de a fi aplicată simultan la un număr mare de subiecţi şi durată scurtă de îndeplinire asarcinii etc.), (2) actualizarea unor elemente care, de obicei, sunt “mascate” de producţiile discursive

(De Rosa, 1988) şi (3) prelucrarea statistică relativ simplă a datelor brute (analiza de conţinut sau analiza tabelară, de exemplu, pe care o vom prezenta ulterior etc. ). Printre dezavantajele mai

importante se enumeră: (1) faptul că aplicarea metodei nu oferă, prin natura ei, informaţii cu privire larelaţiile dintre termenii asociaţi (a devenit, astfel, obligatorie utilizarea unor tehnici suplimentare, înscopul determinării aspectelor de ordin calitativ ale discursului); (2) dacă folosirea rangului frecvenţeişi al importanţei drept criterii ale prototipicalităţii unor termeni în discurs este uşor de argumentat,




____________________________________________________________________________________________________________________________

9

utilizarea criteriului rangului de apariţie a termenului în mintea subiectului este mult mai greu de

explicat (Abric, 1994, p. 67) şi (3) nu totdeauna cuvântul inductor defineşte, în mod corect, obiectul şiconţinutul central al unui discurs (dacă spunem SIDA, nebunie, etc. – exemple de reprezentări socialeintens studiate – asociaţia nu pare să ridice probleme, dar dacă suntem nevoiţi să alegem o expresie degenul “mişcările sindicale din perioada…”, avem certitudinea că subiectul tratează ca o entitate de sinestătătoare expresia respectivă şi că asocierea nu este viciată de cuvinte luate separat din ea?).

În general, se consideră că sunt două mari posibilităţi în analiză a datelor provenind din asociaţiileverbale libere, fără a se utiliza programe statistice sofisticate: analiza clasică de conţinut şi analiza

tabelară (autor, Pierre Verges). Analiza de conţinut se utilizează în acelaşi mod ca şi în prelucrareadatelor provenind din interviuri (tehnica fiind deja pr ezentată), prin urmare, în continuare, vom

dezvolta cea de a doua modalitate.

Într -un studiu, Pierre Verges (1993) propune analiza tabelară (sau a prototipicalităţii, a evocărilor)termenilor asociaţi (de fapt, determinarea centralităţii unei reprezentări sociale) prin realizarea uneicongruenţe între frecvenţa de apariţie a unor elemente şi rangul apariţiei elementelor respective. O

asemenea congruenţă apare ca evidentă dacă se foloseşte un tabel cu dublă intrare, după cum se vavedea în continuare. Analiza trebuie completată de un crearea unor ansambluri de categorii. Unii autori

propun folosirea a trei indicatori: frecvenţa itemului, rangul apariţiei şi rangul importanţei.Modul de lucru:

Se calculează, pentru început, frecvenţele fiecărui item în populaţia desemnată de o variabilă. Se poate alege unul din două criterii: ordinea de apariţie sau ordinea importanţei, în funcţie de

sarcina pe care subiectul a primit-o.

Prin urmare se pot face două tipuri de combinaţii (două categorii de tabele: rangul frecvenţeiîncrucişat cu rangul apariţiei sau rangul frecvenţei încrucişat cu rangul importanţei. În exemplulde mai jos prezentăm a doua variantă)

Toate datele desemnând aceste caracteristici trebuie gr upate într-un tabel ca cel de mai jos.

Pentru a face tabelul operaţional nu se trec toate elementele, ci cele care depăşesc o anumită

frecvenţă.

Rang înalt de importanţă (sub un anumit prag) Rang scăzut de importanţă (peste un anumit prag)

Frecvenţă ridicată (peste un anumit prag)

Elemente centrale ale

discursului

(TEME CENTRALE)

Frecvenţă ridicată – rang scăzut

(STATUT AMBIGUU)

Frecvenţă slabă (sub un anumit prag)

Frecvenţă slabă – rang înalt

(STATUT AMBIGUU)

Elemente plasate la periferie

(TEME PERIFERICE)

Prin urmare, elementele asociate situate în căsuţa din stânga sus a tabelului sunt cu mare probabilitate centrale, cele situate în dreapta jos cu mare probabilitate periferice, iar celelalte sunt sub

semnul întrebării, clarificarea statutului lor necesitând metode suplimentare.O problemă rămâne stabilirea pragului de la care separăm rangul importanţei, ca şi frecvenţa, învederea trasării liniilor separatoare între căsuţele tabelului. Nu există o regulă, autorul care afundamentat metoda lăsând la libera alegere a analistului această problemă. Totuşi există nişteconstrângeri determinate de funcţionalitatea practică a tabelului. Astfel, în tabel nu trebuie să aparăelemente cu frecvenţă scăzută (sunt nesemnificative). Apoi, căsuţa din stânga sus nu trebuie săcuprindă prea multe elemente, ştiindu-se din studii anterioare, că numărul elementelor centrale variazăde regulă de la 2-4 elemente la maxim 7-9.




____________________________________________________________________________________________________________________________

10

De exemplu, într -un studiu asupra reprezentărilor sociale ale personalităţii publice (Curelaru, 2002),

am obţinut următoarele două tabele sintetice, pentru o comparaţie între vedeta sportivă şi cea deteleviziune:

În căsuţa din dreapta sus se observă elemente centrale ale celor două reprezentări sociale, respectiv pentru sportivi performanţa, banii, perseverenţa şi efortul , iar pentru vedeta tv frumuseţea şicelebritatea (notorietatea).

Exemplificăm, de asemenea, şi cu reprezentarea socială a omului politic, obţinută în cadrul aceluiaşistudiu:




____________________________________________________________________________________________________________________________

11

b.2. Harta asociativă (HA) Metoda este descrisă de J-Cl. Abric (1994). Reluăm, pe scurt, explicaţiile sale, insistând pe latura

executivă a demersului. Activitatea subiectului decurge în trei etape: 1. Se notează cuvântul inductor (A) în centrul unei pagini albe, apoi i se cere subiectului să producă

3-4 termeni asociaţi la A (A1, A2, …). Subiectul va crea, în această primă fază, o serie de cupluri (A-A1, A-A2, …), asociaţii care vor sta la

baza etapei următoare. 2. Se cere subiectului un nou set de asociaţii, dar plecând de această dată de la cuplurile create şi nu

de la termenul iniţial (A).

3. Se continuă, în acelaşi mod, asociaţiile, dezvoltându-se “o structură arborescentă”. Subiectulutilizează, astfel, cuplurile anterioare, în scopul generării de noi asociaţii. În final, se poate ajunge pânăla al cincilea sau al şaselea element al seriei, plecând de la rădăcină.

A

A4

A3 A2

A1 A3a

A1b A1c

A4c

A2b

A2a

A4a A4b

A1a

A3b




____________________________________________________________________________________________________________________________

12

J-Cl. Abric (1994, pp. 68-70) a oferit un exemplu după Jacobi (1988). Meseria de infirmieră,

termenul inductor, genera, în prima fază, spre exemplu, următoarele elemente lexicale: îngrijiremedicală, relaţie, însărcinare, ascultare. În a doua fază, subiectul asocia, la cuplul meseria deinfirmieră-îngrijire medicală, alţi termeni: tehnică, spital, executare. În a treia fază, arborele asociativarăta, pe relaţia meseria de infirmieră-îngrijire medicală, astfel:

Calitate

Tehnică Competenţă profesională

(A1a ) Doctor Meseria de infirmieră – Spital Tratament

Îngrijire medicală (A1b ) Bolnavi

(A- A1 ) Executare Îndemânare

(A1c ) Injecţie

Tehnica aceasta prezintă o serie de avantaje, printre care cele mai importante, citate în literatura despecialitate, sunt: (1) permite o asociere mai amplă, obţinerea unui conţinut mai bogat al discursului, încomparaţie cu metoda asociaţiei libere, (2) permite conturarea unei structurări relative a câmpuluisemantic, la nivelul subiectului, (3) oferă posibilitatea stabilirii unor legături asociative şi, implicit, aanalizării ulterioare a tipului şi naturii lor şi (4) necesită timp puţin şi efort relativ mic din parteasubiectului.

Dezavantajele sunt următoarele: (1) pe toată durata interacţiunii cu subiectul, cercetătorul trebuie sămenţină o atitudine activă, stimulatoare, să intervină cu explicaţii, să relanseze procesul asociativ (DeRosa, 1995) şi (2) sunt posibilităţi reduse de a aplica metoda la mai mulţi subiecţi odată. O soluţie ar fisă se lucreze, simultan, cu 4-5 subiecţi, situaţie în care s-ar mai putea menţine un contact vizual şiverbal eficient.

Din punctul de vedere al prelucrării datelor, al tratamentului statistic al acestora, nu există deosebirimari faţă de metoda asociaţiei libere. Se pot stabili, în principiu, aceiaşi indicatori (rangul apariţiei, alfrecvenţei), mai puţin rangul importanţei.

b.3. Reţeaua de asociaţii (RA)Anamaria de Rosa a descris tehnica în 1995. Într -o anumită măsură, aceasta seamănă cu metoda

hărţii asociative, datorită următoarelor caracteristici: are la bază aceeaşi tehnică a asociaţiei, permiteevidenţierea lanţurilor asociative, înlesneşte identificarea tipului de legături dintre elemente. Diferenţa,apreciază De Rosa (1995, p. 101), constă în faptul că, prin metoda HA, intervenţia cercetătorului estemai pronunţată, acesta solicitând, succesiv, o a doua serie de observaţii, apoi o a treia etc. Prin RA,

intervenţia sa este doar iniţială. Subiectul are, astfel, posibilitatea de a se manifesta liber în continuare.O altă deosebire majoră constă în evaluarea elementelor asociate, dimensiune apreciată prinintermediul indicilor de polaritate şi neutralitate.

Cum se lucrează cu această tehnică? Pe prima pagină se notează o serie de instrucţiuni privitoare lamodalitatea de lucru a subiectului, precum şi câteva date despre cercetare (scopul, rolul subiectului înea, beneficiarul etc.). Pe paginile ur mătoare se trec, la mijlocul lor, cuvintele-stimul . În funcţie descopurile cercetării şi de natura discursului, se poate utiliza un cuvânt stimul sau mai multe. Dacă sefolosesc mai mulţi stimuli verbali, se recomandă ca aceştia să fie trecuţi fiecare pe câte o foaie separată.De asemenea, trebuie să se acorde prioritate cuvântului-stimul central, care defineşte cel mai bineconţinutul discursului. Pentru anumite situaţii, De Rosa consideră că foaia prezentată subiectului ar putea fi divizată în două părţi egale, pe fiecare jumătate fiind trecut câte un cuvânt-stimul, cu referire la

acelaşi discurs.Sarcina I: Consemnul cere subiectului să asocieze toţi termenii care îi vin în minte în legătură cu

stimulul. Termenii asociaţi sunt plasaţi pe pagină într -o s paţializare care are în vedere distanţa faţă de




____________________________________________________________________________________________________________________________

13

centru (punctul de plecare) şi faţă de ceilalţi termeni asociaţi. Subiectul trebuie să utilizeze, într -omanieră proprie, spaţiul pus la dispoziţie.

Sarcina 2: Se cere subiectului să procedeze la o dublă numerotare. Iniţial, fiecărui termen asociat ise ataşează un număr, care reprezintă ordinea sa de apariţie. Notarea se execută simultan cu asocierea.Ulterior, fiecărui termen asociat i se atribuie un al doilea număr, care semnifică importanţa acordatăacestuia de subiect în economia întregului discurs (cel mai important se notează cu 1, apoi în ordineadescreşterii importanţei până la n). Această operaţie se realizează în final. Se recomandă folosirea unor pixuri de culoare diferită sau a altor modalităţi de diferenţiere a celor două seturi de cifre.

Sarcina 3: Se cere subiectului să identifice ramificaţiile dintre cuvintele asociate trasând, simultancu apariţia lor, săgeţi de legătură cu termenii noi. Odată încheiat procesul asociativ, subiectul va trasanoi conexiuni între cuvintele deja asociate.

Sarcina 4: Subiectul primeşte consemnul de a atribui fiecărui element asociat o anumită polaritate,de a acorda fiecărui termen o valoare pozitivă (+), negativă (-) sau neutră (0). De Rosa (1995) propune, prin metoda sa, calcularea a doi indici:

1. Indicele de polaritate. Acesta exprimă atitudinea subiectului faţă de fiecare termen (evaluarea sa)şi se calculează după formula:

Nr. cuvinte pozitive – Nr. cuvinte negativeP =

Nr. total de cuvinte asociate

Indicele de polaritate (P) variază între –1 şi 1. Există o interpretare pentru fiecare dintre intervalelede valoare ale acestui indice (vezi De Rosa, 1995, p. 107).

2. Indicele de neutralitate. Semnifică importanţa termenilor neutri asociaţi. Formula de calcul este:

Nr. cuvinte neutre – (Nr. cuvinte pozitive + Nr. cuvinte negative) N =

Nr. total de cuvinte asociate

Indicele de neutralitate are acelaşi interval de variaţie ca şi cel de polaritate, de la -1 la 1. Datele se

pot prelucra statistic într -o manieră similară celor provenite din alte metode asociative. În plus, indicii permit realizarea unor comparaţii între loturile de subiecţi.

Avantajele tehnicii sunt următoarele: (1) marea “informativitate”, capacitatea de a determina, prinatractivitatea şi varietatea sarcinilor, obţinerea unui volum mare de informaţii, (2) posibilitateasurprinderii naturii relaţiilor dintre elementele discursului şi (3) faptul că permite subiectului, prinatribuirea polarităţii, să facă o serie de aprecieri la adresa elementelor asociate, aspect care aduce un

plus de originalitate metodei. Cel mai mare dezavantaj este cel al duratei mari de realizare a sarcinii.

Sigur, comparând cu o probă de testare psihologică sau cu un chestionar omnibus, această durată numai este mare, însă, în situaţia noastră, comparaţia se face cu metodele în discuţie. Apar o serie deneclarităţi în legătură cu operaţia de atribuire a valorilor pozitive, negative sau neutre. Aceste valori artrebui să se refere la aspecte mai precise şi sensul lor să fie prevăzut în, mod expres, în consemn.

În ceea ce priveşte prelucrarea datelor, posibilităţile sunt mai diverse aici, tehnicile de grupare adatelor (analiza factorială, analiza multidimensională etc.) fiind printre cele mai utilizate.

5. Studiul opiniei publice: sondajul de opinie

Sondajul de opinie face parte, ca tehnică, din metoda anchetei. Prin urmare, elementelefundamentale (obiective, ipoteze, eşantionare, construcţia chestionarului etc.) vor fi discutate în cadrultemei următoare (metoda anchetei). Aici vom discuta doar aspectele caracteristice, cum ar fi definirea,

perspectiva istorică şi publicarea datelor sondajelor.




____________________________________________________________________________________________________________________________

14

a. Scurtă perspectivă istorică Originea sondajului de opinie se poate identifica în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în SUA.

Începând cu această dată, cu ocazia alegerilor prezidenţiale, se organizează un “vot de paie”, adică unvot fictiv. Prin intermediul unei maniere primitive de sondare a opiniei publice, organizatorii urmăreausă prezică rezultatele alegerilor. Procedeul consta, spre exemplu, în a plasa urne fictive la intersecţii.Trecătorii erau solicitaţi să completeze buletine de vot. Se contabilizau modo grosso rezultatele.

Tehnica nu avea nimic ştiinţific şi deseori dădea greş. Cu toate acestea nu existau alegeri prezidenţialeîn SUA care să nu fie însoţite de aceste voturi de paie. Spre exemplu, în 1920, erau nu mai puţin de 85de anchete de acest tip, din care 6 erau de amploare naţională.

Spre sfârşitul perioadei interbelice, sondajul începe să capete un statut ştiinţific ca urmare a unor

studii de succes opuse celor desfăşurate anterior, realizate într -o manieră intuitivă. Astfel, în 1936, înStatele Unite, s-au desfăşurat alegeri prezidenţiale. Unul dintre candidaţii la preşedinţie era Franklin D.Roosevelt, care cerea alegătorilor un al doilea mandat. O revistă la modă pe atunci, Literary Digest , a

publicat rezultatele unui “vot de paie”, a nu mai puţin de 2,4 mil. de persoane, care arăta clarînfrângerea lui Roosevelt în faţa contracandidatului său, London. În paralel, s-au făcut două sondaje deopinie publică: unul semnat de Archibald Crossley şi Elmo Roper, iar celălalt de George Gallup,fiecare pe un număr restrâns de persoane (3000 de persoane Gallup). Aceste sondaje au arătat, dincontră, victoria lui Roosevelt. Mai mult decât atât, chiar proporţia voturilor obţinute după alegeri erafoarte apropiată de cea prevăzută de cei trei. Explicaţia fenomenului este simplă. Numărul mare derăspunsuri nu oferă o garanţie pentru reprezentativitate. Revista a utilizat abonaţii telefonici.Majoritatea acestor abonaţi era din clasa superioară a societăţii, clasă defavorabilă lui Roosevelt.

După 1936, datorită acestui succes şi datorită publicării repetate a rezultatelor anchetelor lor, Roper,dar mai ales Gallup, au reuşit să atragă atenţia specialiştilor asupra problemei opiniei publice. Carieralui George Gallup: Acesta îşi dă doctoratul în 1928 cu o teză intitulată: “O metodă obiectivă pentrudeterminarea interesului cititorilor faţă de textele unui ziar”. Prin această lucrare Gallup pledează pentru o metodă directă de anchetă (cititorul este întrebat direct) şi pentru studiul prin eşantionreprezentativ. Începând cu 1932 se implică în studii de piaţă şi în urmărirea fluctuaţiilor politice. În1935, înfiinţează propria sa instituţie de sondare: Institutul american de opinie publică, supranumit şiGallup Poll (sondaje Gallup, scrutin Gallup). Institutul realizează de cel puţin de două ori pe lunăanchete de opinie publică, conduse de la Princeton, unde acest institut îşi are sediul.

Primele care au fost receptive la noua metodă au fost universităţile americane. UniversităţilePrinceton şi Denver sunt primele care organizează sondaje regulate care acopereau întreg teritoriulamerican. Aportul universităţilor a fost în principal teoretic şi metodologic. Spre exemplu, în cadruluniversitar de la Princeton, se mai înfiinţează din 1940 un Birou de Cercetări al Opiniei Publice, care publică în 1944 o lucrare de sinteză: Măsurarea opiniei publice. Din 1941 se deschide Centrul Naţional

de Cercetări al Opiniei Publice din Universitatea Denver. Al doilea r ăzboi mondial a favorizat extinderea tehnicii sondajelor, deoarece cartierul general al

armatei americane voia să se informeze permanent asupra stării opiniei publice în teritoriile eliberate.

Autorităţile militare au utilizat tehnica şi pentru a studia atitudinile soldatului, atât în luptă, cât şi înviaţa cotidiană, moralul trupelor, al comandanţilor etc. În viaţa civilă, această metodă a permiselaborarea programelor de reconversiune a muncitorilor şi a demobilizaţilor de război. Cu toate acestea,se înregistrează un recul al sondajelor în 1948.

Cu ocazia alegerilor prezidenţiale din America, în care democratul Harry Truman îl avea dreptcontracandidat pe republicanul Thomas Dewey, trei instituţii de sondare a opiniei publice au prognozatînfrângerea lui Truman. Două dintre sondaje au avut o eroare de 5% iar al treilea o eroare de 12%.

Acest eşec a avut două cauze principale: (1) s-a confundat votul cu intenţia de vot (anchetele fiindfăcute cu 15 zile înainte de alegeri) şi ( 2) s-au confundat indecişii cu absenteiştii (indecişii fiindconsideraţi ca viitori absenteişti)




____________________________________________________________________________________________________________________________

15

După anii „60-„70 practica sondajelor se extinde în întreaga lume. În SUA sunt astăzi mai multeinstitute de sondare (peste 200), din care cele mai importante sunt: Gallup, Harris şi Benson & Benson.În Marea Britanie există BIPO (British Institute of Public Opinion), înfiinţat încă din 1936 ca o ramurăa institutelor Gallup. Acesta publică regulat “New Chronicle”, ziar care înfăţişează rezultateleanchetelor institutului în legătură cu problemele zilei şi predicţiile cu privire la alegerile generale şi parţiale. În Franţa, cele mai vechi sunt IFOP (Institut Français d‟Opinion Publique) creat în 1938 deStoetzel) şi SOFRES (Societé Française d‟Enquete par Sondage, creat în 1962). În România, în 1962 s -

a înfiinţat Oficiul de studii şi sondaje al radio-televiziunii, primul institut de sondare a opiniei publice.

Cele mai cunoscute, la ora actuală (2009), sunt: CURS, IRSOP, CSOP, IMAS, INSOMAR, IRECSON,Global Market Research, Operations Research etc.

b. Definire şi caracteristici Termenul de sondaj statistic, consideră Dumitru Porojan (1993), se referă la o cercetare parţială al

cărei scop este ca, pe baza rezultatelor obţinute de la un eşantion riguros prelevat, să se estimeze parametrii populaţiei totale, pe baza principiului teoriei probabilităţilor, statisticii matematice şi a legiinumerelor mari. După cum se observă există o legătură strânsă între sondaj şi eşantion.

Sondajul de opinie, spune Henri Piéron (1973), este tehnica care ne permite “să determinămrepartiţia opiniilor într -o populaţie dată cu privire la o problemă, culegând, într -un eşantion ales dinaceastă populaţie, răspunsuri individuale vizând aceste opinii”.

În general, se consideră că sondajul de opinie este o specie a anchetei . Pentru a desprindecaracteristicile sondajului, propunem perspectiva lui T. Rotariu şi P. Iluţ (1997), care arată

particularităţile acestei tehnici, în raport cu metoda anchetei:

1. Sondajele sunt legate indisolubil de noţiunea de eşantion reprezentativ. Un sondaj care nu beneficiază de un eşantion reprezentativ este un nonsens. Ancheta practică eşantionarea, dar existăsituaţii când aceasta nu este necesară (populaţia restrânsă, recensământul).

2. Sondajele de opinie vizează (aşa cum le spune şi titlul) aspectul opinional al realităţii sociale

(opinii electorale, raportarea la anumite valori, raportarea la anumite produse de piaţă etc.).Anchetele surprind nu numai opiniile, ci şi alte faţete ale realităţii sociale: reprezentări sociale,fapte obiective, instituţii, atitudini, procese sociale.

3.

Sondajele sunt centrate pe probleme de interes public. Se observă interesul ştiinţific mai scăzut pentru rezultatele sondajelor (ce ar putea aduce nou din punct de vedere ştiinţific modificareaopţiunilor politice de la o lună la alta?). Valoarea practică a sondajelor este însă mult mai mare: ofirmă îşi va vinde altfel produsele, un partid îşi va evalua altfel şansele, un post de radio sauteleviziune îşi va structura într -un anumit mod emisiunile etc.).

4. Sondajele de opinie au un caracter descriptiv. Ele nu-şi propun interpretări, analize detaliate, aşacum se întâmplă în celelalte anchete. Au un caracter mai degrabă informativ, decât explicativ.

5. Sondajele sunt realizate în timp relativ scurt (maxim câteva zile). Ancheta psihosocială presupune,în general, o derulare în timp ceva mai lungă.

6. De rezultatele sondajului beneficiază şi cel care l -a comandat şi populaţia generală. Circuitul

anchetelor este, deseori, mai restrâns, frecvent la nivelul comunităţii ştiinţifice. Există, totuşi, anchete publicate într -o manieră accesibilă şi publicului larg.

7. Sondajele de opinie fac parte din mecanismul democratic al ţărilor. Este o parte inseparabilă avieţii societăţii respective. Cetăţeanul şi puterea iau contact cu opinia generală asupra unei probleme şi acest lucru se constituie într -un mecanism de reglare socială.




____________________________________________________________________________________________________________________________

16

c. Publicarea rezul tatelor sondajelor

Specialiştii şi politicienii, în special, s-au întrebat care este efectul publicării rezultatelor asupraopiniei publice tocmai studiată. Sunt câteva teze care se confruntă:

- Teza efectului majoritar (efectul Panurge sau “band-wagon”).După această teză, publicarea rezultatelor duce la întărirea efectului majoritar degajat de rezultatele

sondajului. Teza a fost ameliorată de-a lungul timpului, considerându-se că acest efect se înregistreazănumai dacă există un ecart important între opinia majoritară şi cea minoritară. Alţi autori au consideratcă această teză ar fi valabilă numai local, în anumite medii sociale sau ţări (spre exemplu, este mai pronunţat efectul în SUA decât în Franţa).

- Teza efectului minoritar (efectul bumerang sau “underlog”).Conform acestei teze, publicarea rezultatelor ar face să crească cifra părţii care apare ca minoritară

în sondaj. Se consideră că publicarea ar provoca o demobilizare a partizanilor opiniei majoritare şi omobilizare a celor minoritari (atragerea indecişilor, absenteiştilor). Aşa se explică de ce publicareasuccesivă a unor sondaje indică anumite cifre cu un an înainte de alegeri şi cifre sensibil diferite cucâteva săptămâni înainte de alegeri. Acest efect este cu atât mai mare cu cât populaţia care ia cunoştinţăde datele sondajelor este mai mare.

- Teza lipsei de efect.

După Brulé (1988) publicarea datelor sondajelor nu duce la efecte semnificative. În cadrul celor careiau cunoştinţă de datele sondajelor, se pot distinge două categorii de populaţie: (1) persoane care au uninteres foarte slab pentru politică (în acest caz ele acordă foarte puţină atenţie acestor date şi suntfoarte puţin influenţaţi) şi (2) persoane care au un interes pronunţat pentru politică (ele sunt atente la

datele sondajelor, dar cel mai adesea orientarea comportamentului lor politic este destul de solidînrădăcinată, astfel încât rezultatele sondajului nu influenţează intenţia lor de vot).

Două motive întemeiate stau la baza admiterii publicării datelor sondajului în ţările democratice: (1)

motivul moral (anumite partide nu ar putea fi împiedicate să organizeze sondaje şi în cazul în caredatele nu s-ar publica, ar fi singurele care ar beneficia de aceste date; moral ar fi ca toată lumea să beneficieze de cunoştinţe, după principiul liberei circulaţii a informaţiei) şi (2) motivul ştiinţific (nu s-a

putut demonstra niciodată ştiinţific că publicarea sondajelor ar influenţa jocul normal al alegerilor sauhotărârea alegătorilor ).

O atenţie deosebită s-a cordat publicării sondajelor în campania electorală. Unii oameni politiciconsideră că publicarea datelor sondajelor influenţează derularea normală a campaniei electorale.Astfel, în SUA, senatorul american Walter Pierce a încercat să obţină printr -o lege dacă nu interdicţia,atunci măcar publicarea anticipată a rezultatelor sondajelor pentru a nu falsifica jocul normal alalegerilor. De asemenea, un parlamentar francez, Michel Bonnefous, a cerut Ministerului de InformaţiiInterne al Franţei date privind modificările survenite în opinia publică ca urmare a publicăriirezultatelor din sondajele preelectorale. Până în 1977 miniştrii responsabili au refuzat sis tematic acestecereri, invocându-se cele două motive expuse anterior, dar în toată această perioadă au existat presiuni pentru votarea unei legi care să interzică publicarea sondajelor.

Din anii ‟70, treptat, mai multe state occidentale au reglementat situaţia, printre care şi România(după 1990). Astfel, legile elaborate prevăd obligaţia de a acompania publicarea rezultatelor cu unnumăr de informaţii tehnice cu privire la modalitatea în care a fost făcut sondajul: numele organizaţieisau institutului, numele şi calitatea celui care a comandat sondajul, obiectul sondajului, talia

eşantionului, tehnica utilizată pentru construcţia eşantionului, condiţiile în care au fost aplicateîntrebările, textul integral al chestionarului, limitele interpretării, marja de eroare etc.

13.cercetarea.rs.si.a.opiniei.publice

Documents