1

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de

stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie)

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie,

robului Tău.(o metanie)

Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe

fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin(o metanie)

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului.(o închinăciune)

Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul.(o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă.(o închinăciune)

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă(o închinăciune)

Una din pietrele de mult pret ale tezaurului de rugaciune a Sfintei noastre Biserici este

rugaciunea Sfantului Efrem Sirul: „Doamne si Stapanul vietii mele…“. Scurta si simpla la

infatisare, dar plina de putere duhovniceasca si de adancime teologica, aceasta rugaciune poarta

amprenta marelui imnograf si poet, a marelui ascet si sfant, „alauta a Duhului Sfant”, cum a fost

numit Sfantul Efrem. Biserica i-a rezervat un loc special in viata ei liturgica si anume, in vremea

Sfantului si Marelui Post, vreme de pocainta si de innoire sufleteasca.

Un parinte duhovnicesc imi spunea odata despre aceasta rugaciune:

„Eu o rostesc in tot cursul anului la pravila mea de rugaciune si indemn pe tot crestinul, dar

mai ales pe monahi sa o practice, pentru ca aceasta rugaciune, rostita cu umilinta, intelegere

si simtire are mare putere de innoire launtrica”.

Ne vom convinge si noi insine de acest lucru, staruind putin asupra cuprinsului si practicii

rugaciunii Sfantului Efrem.

Precum se stie, aceasta rugaciune se rosteste la toate cele sapte laude ale Bisericii, in tot Postul

Mare, in afara de sambata si duminica, cu o randuiala deosebita. Tipicul prevede sa fie rostita

avand ochii trupesti si mainile ridicate in sus, cu ochii mintii inaltati catre Dumnezeu, cu

umilinta si cu lacrimi si cu frica da Dumnezeu, insotita de metanii mari si inchinaciuni.

La vremea cuvenita, preotul slujitor iese in fata Sfintelor Usi, rosteste pe rand cele trei

parti ale rugaciunii, dupa fiecare parte facand cate o metanie mare; face apoi in tacere

douasprezece inchinaciuni si inca odata rosteste rugaciunea in intregime, dupa care incheie

cu o metanie mare. Impreuna cu preotul, toti cei prezenti la slujba fac metanii si

inchinaciuni. Luand parte la o astfel de rugaciune obsteasca, simti ca o mare putere o

strabate: insasi puterea Duhului Sfant, Care este prezent, dupa cuvantul Domnului si care

striga din inimile celor care se roaga impreuna.

Din cuprinsul rugaciunii, vedem ca ne rugam lui Dumnezeu sa ne fereasca de patru duhuri rele,

de patru patimi si apoi sa ne daruiasca patru duhuri bune, patru virtuti. Este usor de inteles ca

duhurile cele rele nu sunt altceva decat „duhurile rautatii din vazduh“ (Efeseni 6, 12), care

2

necontenit ne razboiesc, iar patimile sunt semnul inrobirii omului de catre aceste duhuri. Şi ne

rugam lui Dumnezeu sa nu ne dea acele duhuri, adica sa nu ne lase sa cadem in robia

diavolului, care vrea sa ne duca cu silnicie la moartea vesnica. Cat priveste duhurile cele

bune, ele sunt darurile Sfantului Duh, primite la sfantul Botez si Mirungere si pe care

proorocul Isaia le numeste: „Duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul puterii…” (Isaia

11, 2-3). Le cerem de la Dumnezeu, adica Il rugam sa ne ajute ca darurile primite sa nu

ramana nelucratoare.

Vorbind despre patimi si virtuti, Sfintii Parinti ai vietii duhovnicesti: Patericul, Sfantul Efrem,

Sfantul Ioan Damaschinul, Sfantul Ioan Scararul s.a., ne spun ca numele lor este foarte mare,

pentru ca nesfarsite sunt formele pe care le poate lua raul, precum si nelimitate posibilitatile

omului de a face binele. Astfel, Cuviosul Petru Damaschinul insira nu mai putin de 293 de

patimi si 228 de virtuti (Filocalie – invataturi duhovnicesti). Este firesc deci, sa ne intrebam de

ce Cuviosul Efrem, din aceasta mare multime de patimi si virtuti a ales numai cate patru din

fiecare si de ce anume pe acestea si nu pe altele, caci, fara indoiala nu fara rost a facut el aceasta

alegere. Raspunsul la aceasta nedumerire il vom avea dupa ce ne vom opri in scurt la fiecare din

duhurile rugaciunii.

Duhul trandaviei nu este simpla trandavie trupeasca. Omul de la inceput a fost randuit sa

lucreze; munca ii este o necesitate fireasca, pentru agonisirea celor necesare existentei: hrana,

locuinta, imbracaminte. Sfantul Efrem se gandeste la o trandavie mult mai vatamatoare,

aceea a nelucrarii poruncilor lui Dumnezeu. „Dumnezeu este ascuns in Porunci”, zic Parintii

(Sfantul Marcu Ascetul) si se descopera pe masura implinirii lor. Implinirea poruncilor deci

este conditia cresterii omului celui nou, a dobandirii asemanarii sale cu Dumnezeu. Tot

omul este chemat sa fie sfant, sa fie Dumnezeu prin har si daca nu toti ajung aici, este

datorita lenevirii, trandaviei, care este direct potrivnica cresterii omului duhovnicesc,

refuzul propriei sale dezvoltari, inchircirea in nedesavarsire.

Grijirea de multe este semnul impatimirii de cele materiale, cleiul care ne tine lipiti de cele

pamantesti (Scara). Ea este legata de trandavie, care nesocotind lucrarea poruncilor, isi cauta o

mincinoasa implinire raspandindu-se in cele din afara, in grija de multe, cum sa-si

agoniseasca cele placute si sa scape de cele dureroase; cautarea placerii si fuga de durere

fiind, dupa Sfantul Maxim, grija permanenta a omului impatimit. Dimpotriva, toti Parintii

recomanda „faradegrija de toate”, singura grija indreptatita fiind grija de mantuire.

Iubirea de stapanire este duhul rautatii care stramba purtarea cu semenii nostri,

nesocotindu-i si transformandu-i in simple unelte si mijloace de profit; injoseste valoarea

omului, coborandu-l in randul lucrurilor. Adevarata stapanire intre oameni nu este profitoare,

ci slujitoare, dupa pilda si cuvantul Mantuitorului: „Cine vrea sa fie mai mare intre voi, sa fie

tuturor sluga” (Matei 20, 25); iar slujirea aproapelui este porunca evanghelica si fapta de mare

cinste: slujire lui Dumnezeu. Vedem ca si iubirea de stapanire este legata de grijirea de

multe. Intr-adevar, cand toata grija omului este indreptata spre cele materiale, in chip firesc si

3

omul este transformat in lucru sau unealta, care nu valoreaza mai mult decat profitul pe care-l

aduce.

Grairea in desert zice Sfantul Ioan Scararul (tr. II), este injosirea celui mai de pret dar dat

omului de Dumnezeu: darul cuvantului; vorbaria si palavrageala arata un launtru stricat,

care duce la stricarea altora; este „scaunul slavei desarte, urmarea imbuibarii si a

necuratiei”. De aceea Mantuitorul ne spune ca in ziua Judecatii vom da seama de tot cuvantul

desert (Matei 12, 36), iar Sfintii Parinti au laudat mai mult tacerea (Cuviosul Agaton,

Arsenie), care este graiul veacului viitor (Sfantul Isaac Sirul).

O simpla privire asupra celor patru duhuri rele ne duce la o constatare foarte insemnata. Cele

patru rele se leaga unele de altele si formeaza un fel de povarnis pe care aluneca omul

stapanit de ele. Din trandavie si negrija de mantuire, omul da in mincinoasa lucrare a raspandirii

in grija de multe; din aceasta cade in duhul de stapanire, care nesocoteste si injoseste pe

aproapele, iar de aici ajunge la nesocotirea proprie, prin degradarea cuvantului in grairea desarta.

Or, toti Sfintii Parinti arata ca o conditie esentiala pentru sporirea duhovniceasca este paza

constiintei neprihanite dinspre patru parti: fata de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la impli-

nirea Poruncilor Lui; fata de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de

aproapele; fata de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adica

pentru trebuinta si cu infranare; si fata de sine, folosind bine darurile primite de la

Dumnezeu.

Daca acum luam bine seama, observam ca cele patru patimi vatama constiinta din toate

aceste patru parti. Trandavia vatama constiinta fata de Dumnezeu, ca una care se impotriveste

lucrarii Harului din noi; grija de multe vatama constiinta fata de lucruri, pe care le intrebuinta

spre pierzarea si nu spre mantuirea noastra: iubirea de stapanire, care nesocoteste pe om, vatama

constiinta fata de aproapele, iar grairea in desert vatama constiinta fata de sine, prin irosirea

marelui dar dumnezeiesc al cuvantului. Astfel, cele patru patimi arata o stare de imbolnavire

generala a sufletului, care altereaza purtarea omului fata de tot ceea ce-l inconjoara: fata de

Dumnezeu, fata de aproapele, fata de lucruri si fata de sine. Omul nepasator de mantuire,

raspandit in grija de multe, asupritor de aproapele si slobod la limba este chipul acestei

imbolnaviri sufletesti, chipul omului de pacat. Intelegem acum de ce Sfantul Efrem a ales in

rugaciunea sa tocmai aceste patimi.

Dimpotriva, care sunt trasaturile sufletului sanatos, o vedem din partea a doua a rugaciunii

Sfantului Efrem, in care cerem de la Dumnezeu sa ne daruiasca duhul curatiei, al gandului

smerit, al rabdarii si al dragostei, asupra carora ne oprim in scurt acum.

Duhul curatiei nu trebuie inteles ca simpla curatie trupeasca de pacatele desfranarii. Curatia este

prima treapta a nepatimirii, starea sufletului curatit de patimi, gata pentru lucrarea virtutilor.

„Cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain” (Psalmul 136, 4), ziceau evreii in robia

Babilonului, pe care talcuindu-o Parintii ne invata ca nu putem aduce nici un rod de fapta

4

buna, cata vreme ne aflam in robia patimilor. De aceea si Sfantul Efrem pune curatia in

fruntea tuturor virtutilor.

Gandul smerit este asezarea in starea fireasca a existentei noastre: pe de o parte fapturi

slabe si neputincioase; pe de alta, pe toate avandu-le si insasi existenta primite in dar de la

Dumnezeu. De aceea Sfintii Parinti ziceau ca smerenia este, a se socoti omul pe sine mai prejos

decat toti oamenii, chiar si decat dobitoacele, si a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele

sale bune.

Rabdarea este fireasca omului smerit, care isi recunoaste pacatele si isi da seama ca este

vrednic de nenumarate pedepse din partea lui Dumnezeu, ca o sluga lenesa, care

nesocoteste Poruncile Domnului sau. De aceea si rabda cu bucurie necazurile si incercarile

vietii, fiind incredintat ca: „prin multe scarbe ni se cade sa intram intru Imparatia lui

Dumnezeu” (Fapte 14, 22), si ca numai „cine rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Matei

24,13).

Dragostea este plinatatea a toata virtutea. Cine are curatie, smerenie si rabdare, acela este si

iubitor de Dumnezeu si de aproapele, caci in cine salasluieste dragostea Insusi Dumnezeu

petrece, care este Dragoste (I Ioan 4, 8).

Daca cele patru patimi formau un povarnis de la trandavie tot mai jos, cele patru virtuti

sunt trepte suitoare de la curatie pana la Dumnezeu, totodata, ele sunt potrivnice celor

patru duhuri rele si ne arata cum ne putem tamadui sufletul imbolnavit de ele. Curatia

vindeca sufletul imbolnavit de grairea in desert, smerenia insanatoseste legaturile cu aproapele,

rabdarea ne scapa de impatimirea fata de lucruri, iar dragostea vindeca nepasarea de mantuire,

prin recunostinta si iubirea fata de Dumnezeu. Pentru ca la cel curat toate sunt curate, deci si

limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decat pe sine; cel rabdator nu-si pune nadejdea in

lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se straduieste necontenit sa implineasca poruncile Lui.

Astfel, omul stapan pe limba, smerit indelung rabdator si iubitor de Dumnezeu ne

infatiseaza icoana curatita de patimi a omului duhovnicesc.

Precum vedem, alegerea celor doua siruri de duhuri din rugaciunea Sfantului Efrem are un adanc

inteles duhovnicesc. Ea ne pune fata in fata doua icoane: aceea a omului stricat de patimi si

aceea a omului innoit prin virtute; starea pacatoasa in care ne aflam si de care ne rugam

lui Dumnezeu sa ne scape, pe de o parte, si starea duhovniceasca spre care tindem, pe de

alta parte, rugand pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca.

Partea a treia a rugaciunii Sfantului Efrem: „Asa, Doamne, daruieste-mi sa-mi vad pacatele

mele si sa nu osandesc pe fratele meu…”, este o recapitulare, intr-o forma mai concisa a celor

cerute in partea a doua a rugaciunii. Intr-adevar, vederea pacatelor proprii este un semn al

smereniei, iar neosandirea aproapelui, un semn al dragostei, „care indelung rabda si nu se

poarta cu necuviinta…” (I Corinteni 13). Cele doua mari virtuti sunt strans legate intre ele.

5

„Sfintita doime, zice Sfantul Ioan Scararul, este dragostea si smerenia; cea dintai inalta iar cea

de pe urma pe cei inaltati ii sprijineste si nu-i lasa sa cada” (Scara, 25, 37).

Incheierea rugaciunii cu cererea celor doua culmi ale vietii duhovnicesti: smerenia si dragostea,

vrea sa ne arate ca celui ce s-a izbavit de patimi si s-a angajat pe calea virtutii, i se deschide

nesfarsita cale a desavarsirii, a asemanarii cu Dumnezeu, Care insusi este Smerenie si Dragoste.

Dupa rostirea rugaciunii cu cele trei metanii, se fac douasprezece inchinaciuni pana la pamant,

zicand in taina si repetandu-le de trei ori, urmatoarele patru stihuri:

Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul.

Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul.

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma.

Fara de numar am gresit, Doamne iarta-ma!

Observam ca cele patru stihuri sunt strabatute de doua simtaminte; pe de o parte, apasarea

constiintei pentru pacatele savarsite: sunt pacatos, intinat, am gresit fara de numar; pe de

alta, increderea in milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieste-ma,

curateste-ma, iarta-ma! Sunt cele doua stari sufletesti, despre care spun Sfintii Parinti ca mereu

trebuie sa ne insoteasca pe calea mantuirii: teama si nadejdea; nelasandu-ne prinsi de teama

sau de deznadejde, ci imbinand mereu teama cu nadejdea (Filocalie, Petru Damaschin).

Aceste simtiri au inaltat pe vamesul, au adus la casa parinteasca pe fiul risipitor si au

deschis talharului Raiul.

Daca aruncam acum o privire asupra intregii rugaciuni si a randuielii cu care se face rugaciunea

Sfantului Efrem, ce observam? Mai intai ne uitam la chipul omului stricat de cele patru duhuri

rele si ne rugam lui Dumnezeu sa ne izbaveasca de el; privim apoi icoana omului innoit prin cele

patru daruri ale Sfintului Duh si cerem sa ne ajute Dumnezeu sa sporim pe aceasta cale. Dupa

aceea, staruim in rugaciunea tacuta, smerindu-ne pentru neputintele si pacatele noastre si cu mare

incredere si nadejde in ajutorul lui Dumnezeu. Toate aceste simtiri le insotim de metanii si

inchinaciuni. Ce vrea sa insemneze oare toata aceasta randuiala de rugaciune?

Metania trupeasca, plecarea cu capul pana la pamant, este semnul vadit al pocaintei: prin

plecare marturisim caderea noastra in pacat, starea decazuta in care ne aflam; iar prin

ridicare aratam vointa noastra de a ne ridica, de a ne izbavi de pacat, de a ne innoi sufleteste.

Dar cuvantul metanie (meta-noia) insemneaza si innoire a mintii, schimbare, lucrare de

prefacere a omului de pacat in omul cel nou, induhovnicit, care se savarseste prin pocainta.

Iata deci ce lucru minunat arata aceasta practica a rugaciunii Sfantului Efrem insotita de metanii:

ceea ce spunem cu gura in rugaciune, o aratam totodata si cu trupul, cu intreaga noastra

fiinta, ne recunoastem pacatosenia in care ne aflam si cadem cu smerenie la pamant; dar ne

ridicam imediat, aratand dorinta noastra de grabnica indreptare. Ca si cum am zice:

6

„Doamne, uite cum am cazut si ce ticalosit sunt; robit de patimi si instrainat de la Tine si de

toata faptura! Dar nu vreau sa raman asa; al Tau sunt, mantuieste-ma, fa-ma iarasi salas al

Sfantului Tau Duh”!

Este aici mai mult decat rugaciune, este insasi lucrarea pocaintei care preface si innoieste

pe om. Este o prefacere reala, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistica de pe

Sfantul Jertfelnic. Este Euharistia de pocainta a omului. Caci asa cum la Sfanta Liturghie

prin chemarea de catre preot a Sfantului Duh, painea si vinul aduse inainte se preschimba in

Trupul si Sangele Domnului, tot asa si aici: implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, cainta

adanca si credinta neindoielnica, omul de pacat se preface in om duhovnicesc. Şi precum

Epicleza euharistica este ascultata si implinita imediat de Dumnezeu, tot asa si innoirea

prin pocainta adanca se realizeaza degraba. Ne incredinteaza de aceasta insasi Sfanta

Evanghelie. Vamesul a suspinat din adancul inimii: „Milostiv fii mie, pacatosul”!, si indata s-a

indreptat. Talharul pe Cruce a strigat: „Pomeneste-ma, Doamne”, si a auzit imediat: „Azi, vei fi

cu Mine in Rai” (Luca 23, 43). Şi ne incredinteaza apoi descoperirile din vietile unor mari sfinti:

Cuviosul Pavel cel Simplu, Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos s.a. si invataturile marilor

dascali ai Bisericii.

Daca Liturghia euharistica este Liturghia dragostei de oameni a lui Dumnezeu, Liturghia

Pocaintei este raspunsul omului la dumnezeiasca dragoste, prin daruire totala in mainile

lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu primind jertfa de pocainta, curata si innoieste pe om cu adanca

schimbare: „De vor fi pacatele voastre ca negreala, Eu le voi face albe ca lana”, zice Domnul

(Isaia 1, 18). Asa de adanca si de totala este puterea innoitoare a pocaintei. De aceea si Sfanta

Biserica a randuit pentru tot crestinul o anumita vreme a anului, sfintita Patruzecime, in

care sa se indeletniceasca in chip deosebit cu aceasta lucrare curatitoare si sfintitoare. Daca

pocainta este asa de necesara pentru tot crestinul, apoi pentru monah ea este indeletnicirea lui de

baza. Pentru ca “toata viata monahului este o indeletnicire de pocainta, iar monahul este cel ce

graveaza pocainta in toata viata Bisericii” (Arhim. Gheorghe Kapsanis, Egumenul Manastirii

Grigoriu, nr. 2/1977).

De aceea n-as vrea sa inchei, inainte de a atrage atentia si asupra altui aspect al rugaciunii

Sfantului Efrem, in directa legatura cu viata calugareasca. Daca luam aminte la cele patru duhuri

bune din rugaciune, usor vom recunoaste in ele fagaduintele de baza ale vietii monahale in duhul

curatiei, fecioria; in duhul smereniei, ascultarea; in duhul rabdarii, saracia, iar in duhul dragostei

legea fundamentala a vietii obstesti. Astfel, pentru monah, rugaciunea Sfantului Efrem este

totodata rugaciune de pocainta si rugaciune pentru a fi monah desavarsit. Trasaturile

omului innoit prin pocainta sunt si ale monahului implinit. Deci adevaratul monah este

lucratorul necontenit al pocaintei. Întelegem acum mai deplin, cuvantul de mai sus al

Parintelui Egumen Gheorghe, ca: “toata viata monahului este o indeletnicire de pocainta”, si de

ce acel parinte duhovnicesc, pomenit la inceput, se ruga in toate zilele anului cu rugaciunea:

“Doamne si Stapanul vietii mele…”!