PSIHOLOGIE, ANUL IIPSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

CURS 2

TEMPERAMENTUL – CA LATURĂ DINAMICO-ENERGETICĂ A PERSONALITĂŢII

1. DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalităţii.Dinamică: furnizează informaţii cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau lentă,

accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita individului.Energetică: arată care este cantitatea de energie de care dispune un individ şi mai ales

modul cum este consumată aceasta. Unele persoane dispun de un surplus energetic, unele se încarcă energetic, altele se descarcă exploziv, violent; unele îşi consumă energia într-o manieră echilibrată, fac chiar economie, altele dimpotrivă, îşi risipesc energia. Toate aceste diferenţe psiho-comportamentale existente între oameni sunt, de fapt, diferenţe comportamentale.

Structura temperamentală a personalităţii este dată de integrarea însuşirilor şi trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice şi actelor motorii (intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modalitatea, echilibrul etc.)

Însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic iar integrarea lor în plan psiho-comportamental se face în ontogeneză. Întrucât, însă, aceste însuşiri bioenergetice se imprimă ca atare în tabloul comportamental, structura temperamentală şi, respectiv, tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel (alături de predispoziţii) elementul ereditar în organizarea internă a personalităţii.

Prin temperament, variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice).

Când vorbim însă despre temperament, în plan psihologic nu ne gândim direct la constituţia fizică sau la procesele neuroendocrine sau metabolice, ci la modul cum reacţionează şi se manifestă individul, sub aspect dinamico-energetic, în diferite situaţii externe.

Există o serie de indicatori psihocomportamentali utili în observarea temperamenelor: Ritmul şi viteza desfăşurării trăirilor şi stărilor psihice; Vivacitatea sau intensitatea vieţii psihice; Durabilitatea, extensia în timp a manifestărilor psihocomportamentale; Intrarea, persistenţa şi ieşirea din activitate; Impresionabilitatea şi impulsivitatea; Tempouş (frecvenţa pe unitatea de timp a trăirilor psihice); Egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice; Capacitatea de adaptare la situaţii noi; Modul de folosire, de consumare a energiei disponibile; Direcţia orientării dominante (spre lumea externă: extraversie sau spre lumea

interioară: introversie); Disponibilitatea de comunicare interpersonală; Locul controlului (dependenţa de stimularea externă sau de activismul interior,

propriu); Ascendenţa sau obedienţa relaţională; Capacitatea generală de lucru şi rezistenţa la solicitări puternice şi de lungă durată; Rezistenţa la frustraţii, la stres, la situaţii afectogene şi conflictuale.

Aceste trăsături pot fi observate doar dacă persoana se manifestă sau acţionează concret; ele nu pot fi observate în stare pasivă, în somn sau în comă.

Temperamentul se manifestă în orice situaţie, în orice împrejurare şi, ca atare, poate fi observat direct, concret.

Depinzând de structura biologică, temperamentul este propriu nu numai omului, ci şi animalelor.

Se poate spune astfel că temperamentul ţine de latura formală, de suprafaţă a personalităţii şi nu de cea internă, de conţinut.

El nu are o semnificaţie valorică şi pe baza lui nu pot fi făcute aprecieri valorice.Din punct de vedere educaţional, nu se poate stabili o ierarhie a temperamentelor, un

anumit tip temperamental nu este superior sau inferior altuia. În principiu, tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unei scheme temperamentale diferite, în ontogeneză, se pot structura profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial, după cum, pe fondul aceleiaşi formule temperamentale, se pot elabora profiluri diferite.

În practică, rareori se întâlnesc tipuri temperamentale pure. Mai degrabă descoperim tipuri combinate în care devin mai accentuate sau

predominante trăsăturile unui anumit tip. De asemenea, în determinarea temperamentului trebuie să ţinem seama de gradaţia:

situaţie curentă (obişnuită) situaţie inedită situaţie critică (dificilă) situaţie limită.De exemplu: într-o ambianţă familiară, un temperament melancolic poate da dovadă

de sociabilitate, încredere în sine, pentru că împrejurarea nu implică riscuri sau ameninţare. Într-o situaţie nouă, acelaşi temperament se exprimă prin închidere în sine, reflex prelungit de prudenţă etc; într-o situaţie critică poate chiar deveni agresiv. (Radu I, 1991)

Temperamentul nu este neutru din punct de vedere adaptativ, ci reprezintă o interfaţă între persoană şi lume, îndeplinind rol de mediator între intensitatea, durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală (de exemplu, rolul trăsăturilor temperamentale în cadrul relaţiilor interpersonale).

2. CLASIFICAREA TEMPERAMENTELOR

De-a lungul timpului, în psihologie au fost evidenţiate foarte multe tipologii temperamentale, pornind de la înţelegerea diferită atât a naturii criteriilor de clasificare cât şi a numărului de dimensiuni după care trebuie făcută descrierea calitativă a temperamentelor.

Tipurile temperamentale (sau de personalitate) se stabilesc pornind de la răspunsurile specifice ale indivizilor integrate în răspunsurile lor habituale, iar a acestora din urmă în trăsături.

W.Stern considera că tipul reprezintă o dispoziţie psihică sau psihologică dominantă, proprie unui grup de oameni în mod comparativ, fără ca acest grup să se distingă strict de alte grupuri. Tipul nu reprezintă o singură dispoziţie dominantă, ci o structură de astfel de dispoziţii, bine organizate între ele. De asemenea, tipul se caracterizează prin generalitate (exprimă ceea ce este comun şi general la un grup de oameni) şi prin faptul că structurile tind să se manifeste împreună, dând nota de specificitate.

1. TIPOLOGIILE TEMPERAMENTALE SUBSTANŢIALISTE

Pornesc de la luarea în considerare a unor substanţe (lichide sau solide) existente în corpul omenesc.

Hippocrate şi Galenus au pus la baza clasificării temperamentelor diferite umori prezente în corpul omenesc (sânge, limfă, bila galbenă, bila neagră). Ei considerau că amestecul potrivit, temperat (de unde şi denumirea de temperament) a acestor substanţe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un temperament perfect, în timp ce excesul unor umori produce temperamente imperfecte.

Predominanţa sângelui (irigaţia bogată, vasele dilatate, pulsul amplu şi plin) se exprimă prin faţă destinsă, surâzătoare, fericită, persoana este destinsă, satisfăcută şi optimistă – temperamentul sanguin.

Când predomină limfa, cu funcţii încetinite şi amorţite, faţa va avea trăsături rotunjite, va fi letargică, apatică, iar psihocomportamental persoana va fi lentă, răbdătoare, inertă – temperamentul flegmatic.

Predominanţa bilei galbene, produsă de ficat, se asociază cu faţa rigidă, cu proeminanţa oaselor frunţii, arcadelor, nasului, persoanele respective fiind violente, impulsive, pasionante – temperamentul coleric.

Predominanţa bilei negre, care generează intensitatea şi profunzimea reacţiilor nervoase, se asociază cu faţă zveltă, delicată, ochi plecaţi iar psihocomportamental cu tendinţă spre interiorizare, autoanaliză, concentrare – temperamentul melancolic.

Chiar dacă denumirea s-a păstrat până astăzi, criteriile de clasificare actuale sunt diferite.

Merite: au intuit natura afectivă şi biochimică a temperamentelor precum şi cauzele unor tulburări psihocomportamentale (umorile sunt rădăcina unor boli: prea multă bilă galbenă produce febră; prea multă bilă neagră duce la depresie şi slăbiciune).

2. TIPOLOGIILE CONSTITUŢIONALE

Clasifică temperamentele pornind de la constituţia corporală, morfologică a individului, considerând că o anumită constituţie predispune la un anumit temperament.

Tipologia lui Ernst Kretschmer (psihiatru german, 1922)Utilizând un ansamblu vast de instrumente de investigaţie a evidenţiat patru tipuri

constituţionale, tipurile asociindu-se, din punct de vedere medical, cu predispoziţii psihopatologice diferite:

a. Tipul picnic – ciclotim: constituţional se caracterizează prin: expansiunea cavităţilor viscerale, tendinţa de a acumula grăsime, statură mijlocie, faţa moale şi largă, gât mare, torace bombat şi lăsat în jos, extremităţi moi, rotunde, scurte etc.; predispune la tulburări maniaco-depresive;

b. Tipul leptosom (astenic) – schizotim: dezvoltat mai mult în lungime în toate segmentele corpului (faţă, gât, trunchi, extremităţi); predispune la tulburări de natură schizoidă;

c. Tipul atletic-vâscos: mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii, epidermei; partea de sus a corpului dezvoltată în lărgime, gât lung, degajat, umerii şi trunchiul în formă de trapez; predispune la epilepsie;

d. Tipul displastic: cu malformaţii congenitale; predispune la epilepsie.Pe baza combinaţiilor în interiorul tipurilor morfologice picnic şi astenic, Kretschmer

a obţinut 6 tipuri temperamentale, 3 ciclotimice şi 3 schizotimice.

Temperamente ciclotimice: 1. Hipomaniac: dispoziţie euforică, mobilitate, sociabilitate, comunicativitate exagerată;2. Sintonic: spirit realist, pragmatism, simţul umorului, toleranţă;3. Greoi: lentoare, inerţie praguri senzoriale ridicate, timp de reacţie mare.

Temperamentele schizotime: 1. Hiperestezic: nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare, delicateţe, circumspecţie;2. Schizotimic: intermediar, rece, calm, energic;3. Anestezic: rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, leneş, inaccesibil pasiunilor, indolent.Toate verificările experimentale efectuate au confirmat diferenţele între picnici şi

leptosomi, dar au clasat atleticii într-o poziţie intermediară.Această tipologie continuă să fie folosită pe scară largă în medicină, îndeosebi în ţările

de limbă germană. Constatându-se însă caracterul său impresionist, diverşi utori au încercat să stabilească

un indice numeric care să permită clasificarea liniară a subiecţilor într-o manieră simplă, potrivit dimensiunii picnic-leptosom. Cei mai utilizaţi sunt indicele Strömgren şi indicele Eysenck şi Rees, care se exprimă prin formula:

Talie X 100 , valoarea medie fiind în jur de 100 (Golu, M.,2003)Diametru transversal toracic x 6

Biotipologia americanăPornind de la teoria lui Kretschmer, Sheldon (1940, 1942) clasifică temperamentele

după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare: endoderma, mezoderma şi ectoderma, pornind de la care au fost delimitate cele trei biotipuri principale: endomorf, mezomorf şi ectomorf. Acestea corespund tipurilor picnic, atletic şi astenic descrise de Kretscmer.

Endomorful: mod de a fi metodic şi constituţie dezvoltată pe orizontală, sferică, dezvoltarea sub medie a muşchilor şi oaselor şi un coeficient redus al suprafeţei corporale.

Mezomorful: este greu şi rectangular, cu o dezvoltare superioară a oaselor şi a muşchilor; dispune de un echipament adecvat pentru solicitarea efortului fizic (atleţii, aventurierii, soldaţii de profesie).

Ectomorful: predominarea liniei verticale de dezvoltare asupra celei orizontale; înalt, fragil, cu coşul pieptului turtit, slab, cu muşchii puţin dezvoltaţi; predominarea greutăţii asupra suprafeţei corporale; constituţia sa generală este slabă pentru efort fizic.

3.TIPOLOGIILE PSIHOLOGICE

Acestea clasifică temperamentele pornind de la fapte şi fenomene de natură psihică.Psihologul care va fundamenta din punct de vedere psihologic tipologia

temperamentelor în perechi de trăsături polare va fi C.G.Jung. El arată că aşa cum în viaţă, în natură, în societate întâlnim fenomene polare (viaţă-

moarte, sănătate-boală, zi-noapte, flux-reflux) tot aşa şi personalitatea umană este diferit orientată: fie spre afară, spre exterior (extraversie), fie spre propria sa interioritate subiectivă (introversie).

Presupunerea lui Jung este că aceste atitudini au bază fiziologică înnăscută pornind de la constatări în mai multe direcţii:

există copii ai aceleiaşi mame care aparţin unor tipuri diferite;

există cazuri de nevroză vindecate prin restabilirea acestei atitudini naturale a individului;

răsturnarea tipului poate produce modificări adânci în planul fiziologic al individului. Cel mai adesea este cazul unor mame care prin educaţie forţează copilul la o evoluţie psihologică contrară potenţialului său.Conform principiului complementarităţii după care funcţionează psihicul uman, dacă

atitudinea conştientă dominantă este exprimată conştient, nu înseamnă că cealaltă atitudine este exclusă din comportamentul individului, ci ea rămâne inconştientă.

Jung descrie două tipuri atitudinale generale: introvertit şi extravertit. El spune că se deosebesc prin atitudinea lor particulară faţă de obiect: Introvertitul se comportă abstractiv faţă de obiect, având tendinţa să direcţioneze energia

de la obiect spre el. El este orientat spre realitatea sa interioară, subiectivă. Lumea externă şi evenimentele sale este mai puţin importantă pentru introvert decât propria sa lume internă. Energia este direcţionată dinspre lumea externă spre individ, tendinţă de închidere în sine, de izolare.

Extravertitul se comportă pozitiv faţă de obiect, direcţionând energia de la el spre obiect. El este orientat spre lumea externă, căreia îi acordă o valoare mai mare decât lumii lor interne. Au o relaţie pozitivă cu lumea externă şi se adaptează mai uşor la ceilalţi. Energia este direcţionată de la individ spre lumea externă; extravertiţii sunt înclinaţi către dinamismul vieţii practice, către circumstanţele externe, sunt mai sociabili, comunicativi, uşor adaptabili, vioi şi expresivi.

Una dintre cele mai răspândite tipologii temperamentale după criterii psihologice este cea schiţată de olandezii Heymans şi Wiersma, în urma unei ample anchete efectuată pe 2523 de persoane.

În esenţă, se porneşte de la ideea că temperamentul se compune din trei elemente fundamentale (emotivitate, activism, rezonanţă) care, în combinaţii variate, formează scheletul temperamentului, profilul lui de ansamblu.

În afara acestora mai există însă o multitudine de elemente complementare (lărgimea sau îngustimea câmpului conştiinţei, dominarea sau supunerea; extraversia sau introversia; tandreţea sau insensibilitatea afectivă; aviditatea sau non-aviditatea) care acordă temperamentului o notă particulară diferenţiatoare.

Autorii stabilesc opt tipuri psihologice, corespunzând combinaţiilor posibile ale celor trei trăsături (vezi Golu, M.):

Emotivitate Activitate Primaritate-secundaritate (rezonanţă)

Tipul

- - P Amorf- - S Apatic+ - P Nervos+ - S Sentimental- + P Sangvin- + S Flegmatic+ + P Coleric+ + S Pasional

Tipologii psihofiziologiceIau în considerare în clasificarea temperamentelor criterii atât de ordin psihologic

cât şi de ordin fiziologic.Cea mai cunoscută tipologie fundamentată fiziologic este cea a lui I.P.Pavlov. Ideile de la care a pornit Pavlov au fost:

rolul principal în reglarea raporturilor organismului cu mediul extern şi a funcţionării organelor interne îl joacă creierul;

psihicul este funcţie a creierului.Funcţionarea creierului, respectiv proprietăţile celor două procese nervoase

fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) reprezintă factorii principali care condiţionează tipul temperamental.

Există trei proprietăţi naturale care împreună alcătuiesc tipul general de sistem nervos sau tipul general de activitate nervoasă superioară: forţa, mobilitatea şi ehilibrul.

Pavlov stabileşte existenţa următoarelor tipuri de activitate nervoasă superioară: puternic, echilibrat, mobil (îi corespunde temperamentul sangvinic); puternic, echilibrat, inert (temperamentul flagmatic); puternic, neechilibrat, excitabil (temperamentul coleric); slab (melancolic).

Cercetările postpavloviene (Merlin, Nebâliţin) au îmbogăţit tabloul posibil de criterii şi dimensiuni de clasificare: introduc a patra dimensiune (dinamismul, tipul parţial de sistem nervos sau reactivitatea).

Tipologii psihosociologiceAu apărut ca urmare a raportării omului la mediul socio-cultural existenţial, la

sistemul valorilor. O serie de autori (Dilthey, Allport, Vernon) pornind de la ideea că valorile determină

anumite tipuri umane deoarece omul are o anumită atitudine faţă de ele au evidenţiat şase tipuri:

1. teoretic (orientat spre cunoaşterea obiectivă a realităţii, trăind doar pentru o idee);2. economic (dominat de dorinţa de a obţine maximum de randament, cu minimum

de efort, luptă pentru a dobândi succes financiar);3. estetic (inters pentru viaţa sentimentală, subiectivă);4. social (se dedică binelui altuia);5. politic (aspiră spre conducere);6. religios (orientat spre spiritualitate elevată).

Tipologii psihopatologicePornesc de la criterii psihopatologice vizând, în principal, destructurările

manifestărilor temperamentale. E.Kahn descrie următoarele tipuri: nervoşii; sensibilii (impresionabili, cu sensibilitate

infantilă); obsesivii (nesiguri, temători); explozivii (violenţi, primitivi în reacţii); hipertimicii (euforici, optimişti); depresivii (pesimişti, criticişti) etc.

CONCLUZII:

1. Tipologiile bazate pe un singur criteriu par a fi mai sărăcăcioase comparativ cu cele care iau în considerare mai multe criterii;

2. Se diferenţiază între ele nu doar prin natura şi numărul criteriilor folosite ci şi prin numărul tipurilor stabilite (perspectiva modernă în psihologia personalităţii ia în considerare integrarea factorială a criteriilor – modelul Big Five);

3. În ciuda diversităţii, tipologiile au şi foarte multe asemănări;4. Pe măsura ridicării de la biologic spre psihologic, tipologiile pierd din

specificitatea lor temperamentală şi se apropie de tipologiile caracteriale sau chiar de cele ale personalităţii, în ansamblu;

5. Deşi au o mare valoare operaţională, toate aceste tipologii au şi o serie de limite: sunt mai degrabă construcţii teoretice; reprezintă aspecte şi descrieri parţiale ale personalităţii.