1. introducere · 2016. 5. 6. · lansarea unui produs nou, pe orice piaţă, presupune asumarea...

Costuri, preţuri şi tarife în agricultură

5

1. INTRODUCERE

În ansamblul său, activitatea economică reuneşte totalitatea comportamentelor

care se referă la producţia, repartizarea şi consumul de bunuri şi servicii. Se pot

distinge ca principali actori ai vieţii economice întreprinderile, marile producătoare de

bunuri şi servicii care compun oferta pentru consumul final şi pentru cel intermediar. La

rândul lor, întreprinderile sunt şi mari consumatoare de bunuri şi servicii, acestea

constituindu-se în consumul intermediar. Pe lângă întreprinderi însă, activitatea

economică este desfăşurată şi de întreprinzătorii individuali care la rândul lor furnizează

şi consumă bunuri şi servicii, de bănci ca principale instituţii de credit şi de economisire,

de administraţia publică centrală şi locală ca furnizoare de servicii publice,

consumatoare de resurse bugetare şi decidentul major în privinţa lucrărilor de

infrastructură, de mare sau mai mică dimensiune şi nu în ultimul rând de populaţie ca

fiind principalul consumator final şi beneficiar al bunurilor şi serviciilor.

Dacă ne rezumăm la întreprinderi ca entităţi economice, activitatea lor constă în

producerea de bunuri şi servicii necesare pentru satisfacerea nevoilor individuale şi

colective ale populaţiei. În realitate însă, demersul este mult mai complex pentru că

trebuie să se realizeze mai întâi maşinile şi instalaţiile necesare producţiei însăşi

(mijloacele de producţie al căror consum parţial constituie o parte a consumului

intermediar); acestea la rândul lor vor servi, alături de ceilalţi factori de producţie – din

care cei mai importanţi sunt munca şi capitalul dar şi materiile prime, experienţa,

cunoştinţele, ş.a. la realizarea bunurilor şi serviciilor destinate consumului final.

Întreprinderea combină factorii de producţie menţionaţi pentru a produce bunuri şi/sau

servicii care vor fi vândute pe piaţă. În paralel cu fluxul fizic propriu zis, întreprinderea

produce valori: "valoarea adăugată" de întreprindere este diferenţa dintre valoarea

totală a producţiei şi valoarea consumurilor externe (sau din exterior, de la terţi,

intermediar - materii, materiale şi/sau servicii care provin dintr-un ciclu de producţie

anterior şi sunt purtătoare de costuri). Acestea din urmă se mai numesc consumuri

intermediare (materii prime, materiale, energie, servicii, etc.)

Valoarea adăugată = Valoarea Producţiei - Consum de la terţi


6

Întreprinderile sunt interesate ca prin creşterea gradului de prelucrare, prin

inovaţie, mărirea volumului de lucru să crească de manieră eficientă valoarea adăugată

(VA) creată în întreprindere întrucât o parte din aceasta revine însăşi întreprinderii. La

rândul ei, valoarea adăugată ca avuţie creată în întreprindere se repartizează între:

- salariaţi – pe de o parte în mod direct prin salariile nete iar pe de altă parte

indirect, prin participare la profit şi prin contribuţiile la diferitele fonduri sociale;

- statul, fondurile sociale şi comunitatea locală prin administraţia centrală şi

administraţia locală: prin impozitul direct pe consum sau taxa pe valoarea adăugată

(TVA), impozitul pe veniturile din salarii, contribuţia la asigurările sociale (CAS),

contribuţie la fondul de şomaj (CFS), accize, impozit pe clădiri, impozit pe mijloacele de

transport, taxe locale, impozitul pe profit, etc.;

- furnizorii de capital - băncile, organismele de credit sau deţinătorii de

obligaţiuni prin dobândă percepută pentru soldul nerambursat la creditele contractate,

iar asociaţii prin dividende;

- întreprinderea însăşi - prin fondul de rezervă, amortismentele şi provizioane

pentru a-şi finanţa activitatea viitoare (autofinanţare).

Dacă în întreprindere se realizează combinarea mai apropiată de optim a

factorilor de producţie, se obţine o eficienţă mai mare a acestora şi se ajunge la

randamente superioare sau ceea ce se numeşte spor de productivitate. În această

situaţie, întreprinderea realizează un surplus care în final se traduce în rezultat net

suplimentar şi care poate fi utilizat pentru:

- rambursarea datoriilor (se micşorează rata de îndatorare a întreprinderii şi

implicit, pe viitor, serviciul datoriei va fi mai uşor de suportat, iar cheltuielile financiare

mai mici duc în mod direct la ameliorarea rezultatului net);

- creşterea dividendelor pentru acţionari (pe de o parte se satisface dorinţa

firească de remunerare a capitalului investit iar pe de altă parte valoarea unei acţiuni pe

piaţă creşte când aceasta este remunerată mai bine, creşte capitalizarea întreprinderii

şi astfel întreprinderea devine mai atrăgătoare când se vor emite noi acţiuni, aceasta

fiind una din modalităţile cele mai ieftine de finanţare a activităţii întreprinderii). Trebuie

spus că de regulă, se manifestă presiuni mari din partea acţionarilor ca beneficiari

direcţi pentru a recurge la această opţiune iar decizia le aparţine.


7

- mărirea posibilităţilor de autofinanţare în viitor prin mărirea fondurilor de

rezervă ale întreprinderii (cu efect direct asupra reducerii nevoilor viitoare de finanţare,

reducerea pe viitor a ratei de îndatorare a întreprinderii şi non apelul la alte surse de

finanţare mai scumpe).

Fig. 1.1 Formarea soldurilor intermediare de gestiune într-o întreprindere (surse şi

beneficiari).

Venituri

din

vânzarea

mărfurilor

Costul de

cumpărare

al

mărfurilor

vândute

Marja

comercială

Producţia

vândută

(marfă)

Variaţia de

stoc

Producţia

imobilizată

Producţia

exerciţiului

Consumuri

externe

(interme-

diare)

Valoarea

adăugată

Cheltuieli

de personal

Impozite şi

taxe

Excedent

brut de

exploatare

Alte

venituri din

exploatare

Alte

cheltuieli

Amortis-

mente şi

provizioane

Rezultat de

exploatare

Cheltuieli

financiare

Produse

financiare

Cotă parte

operaţii în

comun

Rezultat

curent

înainte de

impozitare

Rezultat

excepţional

Impozit pe

profit

Participarea

salariaţilor

Rezultat

net

Fond de

rezervă

Dividend

şi impozit

Rezultat

excepţional

Produs

excepţional

Cheltuieli

excepţionale

CLIENŢII FURNIZORII

STATUL ŞI

COMUNITATEA

LOCALĂ

SALARIAŢII ŞI

FONDURILE

SOCIALE

Î

N

T

R

E

P

R

I

N

D

E

R

E

A

BĂNCILE

BĂNCILE

Plasamente curente

ÎNTREPRINDEREA

Plasamente anterioare

ÎNTREPRINDEREA

Plasamente viitoare


8

Fig. 1.2 Etapele formării şi repartizării veniturilor în întreprindere.

Veniturile din vânzarea mărfurilor

+ Producţia vândută

- Costul de cumpărare al mărfurilor

- Consum intermediar (de la terţi)

= Valoarea adăugată

- Remunerarea personalului

- Alte cheltuieli salariale

- Taxa pe valoare adăugată

- Alte taxe şi impozite

= Excedent brut de exploatare

+ Alte venituri din exploatare

- Amortismente, provizioane

= Rezultat de exploatare

+ Produse financiare

+ Cotă parte din operaţii în comun

- Cheltuieli financiare

= Rezultat curent înainte de impozitare

+ Rezultat excepţional

- Impozit pe profit

- Participarea salariaţilor

= Rezultat net

- Dividende

- Impozit pe dividende

= Fond de rezervă

Clienţii

Furnizorii

Salariaţi (numai salariul brut)

Fonduri sociale (CASS, CFS..)

Stat, comunitatea locală



Întreprindere

Bănci (plasamente termen scurt)

Întreprinderea (plasamente termen

lung)

Bănci, deţinători de obligaţiuni,

organisme de credit

Întreprinderea (valorificare active)


Salariaţi (participare la profit)

Acţionari


Întreprindere

- ameliorarea remunerării salariaţilor (urmărind fidelizarea, permanentizarea

forţei de muncă precum şi cointeresarea acesteia privind rezultatele întreprinderii);

- a micşora preţul de vânzare al produselor obţinute urmărind creşterea

vânzărilor şi mizând pe suplimentarea profitului total prin efectul de masă obţinut chiar


9

dacă profitul pe unitatea de produs vândută este mai mic. Această strategie este

benefică dacă cererea este elastică în funcţie de preţ, altfel reducerea de preţ nu va

antrena în mod obligatoriu şi creşterea cantităţii vândute. Preţul mic poate fi utilizat şi

pentru penetrarea pe terţe pieţe, considerate emergente, cu atât mai mult cu cât

lansarea unui produs nou, pe orice piaţă, presupune asumarea unor riscuri mari

reprezentate de cheltuielile de publicitate şi de promovare, eventual cheltuieli de

cercetare pentru conformarea produsului, cheltuieli care sunt nerecuperabile în cazul în

care se eşuează cu lansarea noului produs.

În procesul de producţie îşi aduc aportul un ansamblu de mijloace de producţie

(muncă, capital, maşini, utilaje, instalaţii, materii prime, energie, etc.) care sunt, în

marea lor majoritate, bunuri sau servicii obţinute într-un proces de muncă anterior şi

care în procesul de producţie suferă transformări mai mari sau mai mici pentru

realizarea altor bunuri sau servicii. În tot acest proces se pot pune două întrebări: prima

vizează provenienţa mijloacelor (de unde vin acestea?) iar cea dea a doua se referă la

destinaţia produselor (cui sunt destinate sau la cine se duc acestea?)

Mijloacele de producţie sunt puse la dispoziţia utilizatorilor de proprietarii lor:

proprietarii de pământ şi de clădiri pun la dispoziţie pământul eventual clădirile,

muncitorii pun la dispoziţie munca, alte întreprinderi furnizează materiile prime şi

serviciile specializate, furnizorii de capital pun la dispoziţie capitalul, etc. Dacă se

consideră că un produs sau serviciu cumpărat din afară poate fi realizat în întreprindere

la costuri mai mici şi dacă întreprinderea are sau găseşte resursele financiare, tehnice,

umane, respectiva activitate va fi în final internalizată (întreprinderea o va realiza ea

însăşi), într-un demers de integrare a producţiei. Dacă din contră, un bun sau serviciu

necesar întreprinderii se consideră că se realizează în regie proprie la costuri mai mari

decât dacă ar fi cumpărat de pe piaţă, întreprinderea fie va face eforturi (tehnologie

superioară, reducerea pierderilor, optimizarea fluxurilor, etc.) pentru a ajunge cel puţin

la costuri similare dacă resursele sale o permit pentru că toate aceste eforturi sunt

purtătoare de costuri şi consumă resurse fie va externaliza respectiva activitate,

cumpărând de pe piaţă, demersul fiind de această dată de specializare a producţiei cu

efect invers integrării fluxului tehnologic. Decizia de a internaliza sau externaliza o

activitate sau serviciu este analizată pe larg în cadrul teoriei costurilor de tranzacţie.


10

În esenţă, economistul R.H.Coase explică emergenţa întreprinderii prin

existenţa costurilor de tranzacţie legate de informare, negociere, redactarea şi

încheierea contractelor, urmărirea bunei execuţii a contractelor, gestiunea stocurilor,

urmărirea livrărilor, facturarea şi încasarea facturilor, gestiunea economică şi

financiară,etc. Când costurile de tranzacţie devin prohibitive, chiar dacă ar fi vorba doar

de timp şi energie consumate pentru a îndeplini aceste nevoi, devine avantajos să se

înlocuiască relaţiile comerciale cu satisfacerea nevoilor prin cooperare în cadrul

întreprinderii, substituindu-se coordonarea oarbă făcută de piaţă, „mâna invizibilă a

pieţei”, cu coordonarea prin planificare în cadrul întreprinderii.

Toţi aceşti furnizori de mijloace de producţie sunt contactaţi pe pieţele specifice:

piaţa pământului, piaţa muncii, piaţa materiilor prime, piaţa diverselor servicii, piaţa de

capital, etc. La rândul lor produsele sau serviciile realizate sunt livrate pe piaţă: fie pe

piaţa intermediară ajungând la alte întreprinderi care urmează să facă prelucrări

suplimentare şi să se regăsească astfel sub forma consumului intermediar, fie pe piaţa

de consum, ajungând direct la consumatorii finali.

Rezultă că întreprinderea îşi desfăşoară activitatea sa între două pieţe: piaţa din

amonte şi cea din aval sau, altfel spus, întreprinderile acţionează pe piaţă în dublă

calitate: mai întâi întreprinderea este client pentru bunurile şi serviciile pe care le

cumpără de pe piaţă, pentru inputurile sau intrările sale şi apoi întreprinderea este

furnizor pentru bunurile şi serviciile pe care le vinde pe piaţă, pentru outputurile sau

ieşirile sale.

Pentru client, consumator intermediar sau final, preţul unui produs reprezintă un

cost în timp ce pentru furnizor, preţul este un venit. În tranzacţiile de tip troc, schimburile

pe piaţă se fac schimbând bunuri sau servicii contra bunuri sau servicii utilizându-se

preţul relativ. În economia modernă, sau economia monetară, schimburile pe piaţă se

fac bunuri şi servicii contra bani, contra monedă. Aceste schimburi sunt posibile datorită

existenţei preţului, elementul definitoriu al schimbului. Atât timp cât vânzătorul

realizează sau achiziţionează bunul sau serviciul destinat schimbului la un cost inferior

preţului pe care îl încasează de la cumpărător, vânzătorul realizează profit. Acesta ar fi

deci interesul vânzătorului pentru schimb. La rândul său, cât timp cumpărătorul

cumpără bunul sau serviciul destinat schimbului la un preţ inferior costului realizat dacă

l-ar produce singur, cumpărătorul este şi el interesat de realizarea schimbului.


11

Realizarea schimbului necesită deci acordul celor două părţi, acord determinat de

interesul acestora pentru schimb.

Iată deci că în tot acest proces, preţul ca element al schimburilor realizate pe

piaţă, este indispensabil. În mod cert, când s-a amintit de preţ în rândurile de mai sus

nu s-a scăpat din vedere faptul că în multe cazuri alături de expresia monetară a

preţului găsim şi alte componente, nemonetare dar care sunt în cele din urmă evaluate

monetar sau în echivalent monetar. Când se preferă cumpărarea de materie primă de

la un furnizor aflat în apropiere, chiar dacă este mai scumpă, se estimează de fapt că

suplimentul de preţ plătit furnizorului compensează cheltuielile de transport. În

momentul când se constată că nu mai există această compensare, schimbul nu va mai

fi acceptat dacă mizăm pe un comportament raţional al decidentului şi decizia se ia în

cunoştinţă de cauză.

Aceeaşi logică este valabilă şi atunci când se acceptă un preţ mai mare pentru

un produs de calitate mai bună: suplimentul de preţ corespunde de fapt satisfacerii

nevoii unui plus de calitate recunoscut; când plusul de calitate nu va mai fi recunoscut

sau când nu se conştientizează nevoia plusului de calitate chiar dacă acesta este

prezent, nu va mai fi acceptat nici suplimentul de preţ. În acest caz intervine şi utilitatea:

dacă cumpărătorului îi este util surplusul de calitate, acesta va fi dispus să plătească în

plus, dacă acel surplus de calitate nu are o utilitate practică pentru cumpărător,

surplusul de preţ nu va mai fi acceptat. În mod similar se poate lua în calcul timpul ca

element de cost. În preţul acceptat al unui produs sau serviciu se poate regăsi un

surplus care să fie justificat de necesitatea de a achiziţiona produsul respectiv la

momentul schimbului chiar dacă cumpărătorul are posibilitatea să obţină ulterior

produsul la un preţ mai mic (cumpărarea de furaje în extrasezon sau de produse

petroliere în timpul iernii poate fi un bun exemplu).

Concluzia este că prin preţ se mijlocesc schimburile pe piaţă iar dacă ne gândim

la multitudinea de schimburi care se realizează în viaţa de zi cu zi, preţul este

omniprezent în viaţa noastră. Preţul la un moment dat reflectă situaţia din economie şi

dă informaţii despre raportul dintre cerere şi ofertă. Prin mobilitatea şi dinamismul său,

preţul facilitează echilibrarea raportului dintre cele două componente ale pieţei, cererea

şi oferta, asigurând în acest mod un rol fundamental în viaţa economică.


12

2 PREŢURILE ŞI FORMAREA LOR

2.1 Preţul, definiţie, tipologie, conţinut.

Preţul se defineşte ca valoarea de schimb a bunurilor şi a serviciilor pe piaţă

(Dictionaire d’économie – C.D. Echaudemaison). În accepţiunea generală a cuvântului,

preţul se referă la suma de bani pe care o plăteşte cineva pentru a intra în posesia unei

unităţi de produs sau suma pe care o primeşte pentru a ceda posesia unei unităţi de

produs. Dacă ne referim la servicii, similarul preţului este tariful: el reprezintă suma

plătită pentru a beneficia de un serviciu sau suma încasată sau pentru a oferi un

serviciu. Preţul este expresia bănească a valorii bunurilor sau serviciilor iar în ceea ce

priveşte categoria economică preţ, aceasta a apărut odată cu introducerea monedei

sau a banilor ca element de mijlocire a schimburilor şi de tezaurizarea a valorilor.

În prezent, noţiunea de preţ nu se limitează numai la bunuri sau servicii ci şi-a

extins sfera la care se referă putând vorbi în egală măsură de preţul capitalului (de

obicei dobânda pentru capitalul împrumutat dar şi dividendele pentru capitalul sub

formă de acţiuni sau primele la obligaţiuni), preţul forţei de muncă (salariul oral ca

element care stabileşte preţul real), preţul concesiunilor, preţul acţiunilor sau al

obligaţiunilor etc.

Ca mărime preţul se stabileşte în strânsă corelaţie cu etalonul în care se

măsoară respectiv cu moneda şi de asemenea cu valoarea mărfurilor la care se referă.

Relaţia dintre monedă şi preţ este invers proporţională: cu cât valoarea monedei este

mai mică (cursul de schimb în raport cu alte monede este mai mic sau acoperirea ei în

metal preţios este mai mică) cu atât preţul este mai mare.

Devalorizarea monedei duce la mărirea preţurilor cu efect direct asupra

deteriorării nivelului de viaţă al consumatorilor. Deprecierea sau aprecierea unei

monede (valute) în raport cu altă monedă (valută) reprezintă un important instrument de

politică monetară cu efecte asupra schimburilor comerciale dintre state şi nu de puţine

ori se apelează la acest instrument pentru echilibrarea balanţei comerciale. Astfel, un

stat care îşi depreciază moneda în raport cu o altă monedă poate urmări “ieftinirea”

produselor naţionale la export, ceea ce încurajează exporturile către terţe ţari şi

descurajează importurile din acele ţari. Prin raţionament similar, aprecierea monedei

naţionale în raport cu moneda altor state duce la “ieftinirea” importurilor din ţările


13

respective şi “scumpirea” exporturilor către aceste state. În cel de al doilea caz efectul

este de descurajare a exporturilor şi de încurajare a importurilor.

Deprecierea monedei are efecte directe şi asupra masei monetare provocând

mărirea masei monetare în circulaţie ajungându-se în acest mod la scăderea puterii de

cumpărare; la nivelul întreprinderilor, instabilitatea monetară complică şi mai mult

planificarea activităţilor, mai ales a acelora pe termen lung, prin introducerea unui

element de risc suplimentar care este riscul monetar. În mod indirect instabilitatea

monetară are efect şi asupra investiţiilor. În situaţiile de instabilitate monetară, capitalul

se dirijează către valorile sigure (aur, proprietăţi imobiliare, bunuri de folosinţă

îndelungată), se comprimă investiţiile productive (valoarea globală a lor) şi chiar şi

pentru investiţiile care încă se mai fac, se micşorează orizontul de timp în care

investitorul doreşte să-şi recupereze investiţia fiind preferate investiţiile care se

recuperează cât mai repede (pragul de rentabilitate considerat în timp sau termenul de

recuperare este scurt). Un alt element care afectează investiţiile în perioadele de

instabilitate monetară este rentabilitatea aşteptată a investiţiei. Datorită instabilităţii

monetare, disponibilitatea de a accepta alte categorii de risc scade dacă acceptăm

ipoteza potrivit căreia disponibilitatea totală privind toate categoriile de risc este relativ

constantă. În consecinţă, vor fi favorizate doar investiţiile cu o rentabilitate mare şi

foarte mare şi vor fi refuzate investiţiile cu rentabilitate medie sau submedie chiar dacă

acestea, în condiţii de stabilitate monetară sunt investiţii rentabile.

Indiferent de moneda în care se măsoară, tendinţa generală a preţurilor este de

creştere pe termen mediu şi lung iar ritmul de creştere este mai lent sau mai accelerat

fiind în strânsă relaţie cu inflaţia înregistrată pentru moneda respectivă. Adoptarea unei

politici monetare cu o monedă al cărui curs este fluctuant este numai la îndemâna

statelor cu o economie dezvoltată, stabilă şi/sau cu rezerve de aur. Statele cu economie

în tranziţie sau care traversează perioade de criză economică sunt nevoite să adopte o

politică monetară inflaţionistă care are ca efect principal o creştere continuă a preţurilor.

Ritmul de creştere a preţurilor este dependent de mai mulţi factori dintre care amintim

doar câţiva: cursul de schimb, balanţa comercială, preţul inputurilor cu utilizare generală

(petrol, energie, materii prime, produse agricole), conjunctura economică, gradul de

dependenţă economică, gardul de deschidere economică, capacitatea de a răspunde

provocărilor sau supleţea economiei, etc.


14

Cel de al doilea element de determinare a mărimii preţurilor respectiv valoarea

produsului sau serviciului se află în relaţie direct proporţională cu preţul. Cu cât

valoarea produsului sau serviciului este mai mare cu atât preţul este mai mare. În ceea

ce priveşte baza sau factorii de formare a valorii, în istoria ştiinţelor economice s-au

dezvoltat mai multe curente sau teorii: teoria valorii muncă, teoria utilităţii marginale,

teoria obiectivă, teoria subiectivă.

Teoria valorii muncă a fost emisă şi elaborată de reprezentanţii economiei

politice engleze: William Pety, Adam Smith, David Ricardo. Cu toate că în detalii

intervin deosebiri, în opinia acestora, valoarea mărfurilor şi serviciilor este dată de două

elemente: raritatea şi cantitatea de muncă. De asemenea, utilitatea este considerată

esenţială pentru a se manifesta valoarea de schimb a mărfurilor sau serviciilor.

Deosebirile constau în faptul că pentru Adam Smith valoarea este egală cu cantitatea

de muncă pe care mărfurile sau serviciile o pot cumpăra sau comanda (“valoarea

muncă comandată”); pentru David Ricardo, valoarea este egală cu cantitatea de muncă

încorporată în respectivele mărfuri sau servicii (“valoarea muncă încorporată”).

Teoria valorii muncă a fost preluată şi de Karl Marx care a absolutizat contribuţia

muncii abstracte, omogene, nediferenţiate, socialmente recunoscute ca necesară. Din

punct de vedere calitativ valoarea mărfurilor sau serviciilor nu conţine decât muncă

omenească iar din punct de vedere calitativ valoarea este dată de timpul de muncă

socialmente necesar. Prin teoria sa, Karl Marx neagă contribuţia utilităţii la

determinarea valorii mărfurilor sau serviciilor, utilitatea fiind doar o premiză necesară

manifestării valorii şi considerând apriori că se realizează o marfă utilă. Singura măsură

reală a valorii este considerată munca, acesta constituind şi preţul real iar suma de bani

este preţul nominal al mărfii.

Şcoala economică contemporană privilegiază teoria utilităţii marginale.

Teoria utilităţii marginale privilegiată de şcoala economică contemporană, a fost

emisă de reprezentanţii scolii neoclasice (C. Menger, W. Jevons, L. Walras) şi este

ulterioară teoriei valorii muncă. Conform acestei teorii valoarea mărfurilor sau serviciilor

este dată de utilitatea lor marginală, de raritate şi de preferinţele individuale. În

fundamentarea teoriei lor, reprezentanţii şcolii neoclasice pornesc de la întrebarea

următoare: dacă valoarea unui bun este dată doar de muncă, de ce două bunuri care

au încorporată aceeaşi cantitate de muncă nu au aceeaşi valoare? Există mai multe


15

origini posibile ale utilităţii mărfurilor sau serviciilor. Astfel, utilitatea poate să-şi afle

originea în proprietăţile obiective ale bunurilor: grâul este folosit pentru obţinerea pâinii,

lemnul pentru mobilă, cărbunele pentru încălzit, etc. De asemenea, utilitatea poate să

fie dată de relaţia dintre un individ şi respectivul lucru: în această situaţie utilitatea are o

origine de natură subiectivă individul considerând că respectivul lucru satisface nevoia

pe care o resimte.

Teoria utilităţii marginale are la bază principiul utilităţii marginale

descrescătoare. Acest principiu a fost enunţat de Bernouilli în 1738 şi poate fi rezumat

astfel: dacă se consumă cantităţi succesive din acelaşi produs, utilitatea ultimei unităţi

consumate respectiv utilitatea marginală este inferioară utilităţii unităţii precedente.

După această teorie, valoarea unei mărfi este dată exclusiv de utilitatea

marginală şi de raritatea acesteia. Stabilirea preţului se supune acţiunii legii cererii şi a

ofertei: cererea este o funcţie de utilitate iar oferta este o funcţie de raritate. Conform

acestei teorii, utilitatea este principalul factor de determinare a valorii bunurilor iar

producţia trebuie să se subordoneze obiectivului de satisfacere a nevoilor umane. Rolul

muncii în determinarea valorii bunurilor este egal cu al celorlalţi factori de producţie

(capital, cunoaştere, experienţă, resurse naturale etc.). Valoarea unei mărfi este

proporţională cu utilitatea marginală a acesteia: cu cât acesta este mai mare, cu atât

valoarea este mai mare.

Alţi economişti vorbesc de teoria obiectivă şi teoria subiectivă în determinarea

valorii mărfurilor. Prin prisma teoriei obiective, valoarea este dată de munca încorporată

în marfă dar şi de utilitatea mărfii. Cantitatea de muncă încorporată în marfă se referă la

munca recunoscută de societate şi nu la cantitatea de muncă efectiv consumată.

Utilitatea se referă la satisfacţia pe care o obţine consumatorul în funcţie de însuşirile

produsului, de cantitatea şi de calităţile acestuia dar şi de nevoile efective ale

consumatorului ca şi de dorinţele acestuia care la rândul lor sunt determinate de tradiţii,

educaţie, modă, statut social, etc. Utilitatea este condiţia necesară a recunoaşterii

valorii dar nu constituie măsura ei.

În procesul de schimb, intervine valoarea de schimb a mărfurilor care este dată

atât de munca consumată pentru obţinerea mărfurilor cât şi de performanţele mărfii

(sub aspectul caracteristicilor), de importanţa şi de raritatea acestora.


16

Conform teoriei obiective, munca este singura măsură reală care serveşte la

aprecierea şi compararea valorii mărfurilor. Munca constituie preţul natural sau real al

mărfii. Cantitatea de bani, de monedă care o măsoară la un moment dat defineşte

preţul nominal al mărfii. Această teorie reia conceptele teoriei valorii muncă.

După teoria subiectivă a valorii, valoarea mărfii este apreciată sau este estimată

de individ în funcţie de aptitudinile bunurilor şi/sau a serviciilor de a satisface nevoile

consumatorului, calitatea şi raritatea acestora, dificultăţile de procurare a acestora.

Susţinătorii teoriei obiective se află pe poziţia ofertanţilor, în timp ce

cumpărătorii sunt susţinători ai teoriei subiective. În realitate, fiecare dintre participanţii

la un schimb pe piaţă sunt atât ofertanţi cât şi solicitanţi în acelaşi timp. Această

afirmaţie este corectă dacă se consideră moneda ca o marfă. Ofertanţii unui produs

sau ai unui serviciu particular sunt în acelaşi timp solicitanţi de monedă. În mod

analogic, solicitanţii unei mărfi sau serviciu sunt ofertanţi de monedă. Iată deci că din

acest punct de vedere există o identitate de statut între participanţii la un schimb.

Dacă ne gândim la tipologia preţurilor se mai întâlnesc şi alte noţiuni precum:

Preţul relativ - reprezintă valoarea de schimb a unei mărfi A în raport cu

marfa B sau, invers, cantitatea de marfă B care se schimbă contra unei unităţi din marfa

A. Preţul relativ este prima categorie de preţ care a apărut în istorie fiind preţul care a

fost folosit pentru primele schimburi de produse. Preţul relativ este preţul folosit în

schimburile de tip troc sau barter. Expresia „plin pe plin” utilizată în schimburile de

produse în mediul rural putând fi tradusă ca „un plin de cereale contra unui plin de mere

sau cartofi” aparţine schimburilor de tip troc. În economiile moderne, de piaţă, bunurile

sunt vândute sau cumpărate pe bani. În acest caz, preţul apare ca expresia monetară a

valorii de schimb a bunurilor iar când obiectul schimbului îl formează un serviciu,

valoarea de schimb sau de tranzacţionare a acestuia este tariful.

Legat de preţul relativ este interesant de urmărit maniera în care evoluează

preţul relativ în timp între anumite produse şi cum intervine de multe ori aşa numita

foarfece a preţurilor (evoluţia preţului petrolului faţă de preţul grâului poate fi un

exemplu).

Preţul real se calculează prin raportarea preţului nominal de la un moment

dat la preţul unui bun, al unui serviciu sau al unui venit ales ca etalon. Cel mai frecvent

etalon este salariul oral sau salariul zilnic. De exemplu, preţul nominal al unui calculator


17

portabil este de 3000 UM şi pentru un salariu mediu zilnic de 60 UM, preţul real este de

3000 / 60 = 50 zile salariu. Preţul real este folosit atunci când se compar două

economii: în economia ţării X este necesar să se muncească 50 de zile pentru a

cumpăra un calculator portabil pe când în economia ţării Y sunt necesare doar 30 de

zile muncă pentru a cumpăra acelaşi produs. De asemenea, preţul real serveşte pentru

a identifica avantajele comparative pe care le au diferite economii.

În funcţie de momentul de manifestare preţurile pot fi:

Preţul nominal sau preţul curent reprezintă preţul monetar înscris, observat

(înregistrat) la un loc şi la o dată anume. Imediat ce se doreşte compararea preţurilor la

date diferite se pune problema deprecierii unităţii monetare datorată inflaţiei: un leu

2008 nu mai are aceeaşi valoare ca un leu 2000. Pentru a depăşi această problemă, se

folosesc tehnici de actualizare a valorilor care trebuiesc comparate. Astfel, prin

actualizare, valoarea actuală Va se multiplică dacă valoarea iniţială Vi s-a manifestat în

trecut faţă de momentul de referinţă:

Va = Vi ( 1 +i)t

unde: i = rata de actualizare pe perioadă;

t = numărul de perioade pentru care se face actualizarea;

Atunci când valoarea iniţială urmează să se manifeste în viitor faţă de momentul

de referinţă, valoarea actuală se demultiplică:

Va = Vi / ( 1 +i)t

Prin actualizare, practic sunt „transportate” în timp valorile pe care dorim să le

actualizăm pentru a putea compara valori comparabile, admiţând anumite ipoteze

legate de rata de actualizare. Tehnica actualizării este utilizată mai ales în calculele de

eficienţă a investiţiilor atunci când se calculează Valoarea actuală netă VAN, Indicele

de rentabilitate IR, Termenul de recuperare TR şi Rata internă de rentabilitate RIR.

Preţul nominal sau preţul curent are aceeaşi semnificaţie cu preţul en detail sau

preţul cu amănuntul şi reprezintă preţul plătit de consumatorul final pentru a achiziţiona

o unitate de produs sau serviciu.

Prin contrast, preţul en gros sau cu ridicata este preţul plătit de cumpărătorul

intermediar atunci când se cumpără o cantitate mai mare de produse în vederea

revânzării sau comercializăriii en detail.


18

Preţul constant reprezintă preţul exprimat în monedă constantă, de

exemplu, preţul de referinţă al unui an sau al unei perioade de bază. Preţurile constante

servesc la calcularea indicatorilor valorici privind dezvoltarea economiei unei ţări pe o

perioadă mai lungă (5-10 ani) şi de asemenea, cu ajutorul preţurilor constante se fac

comparaţiile în timp.

Preţul la termen este preţul stabilit în avans pentru livrarea mărfii la o dată

ulterioară. Preţul la termen se stabileşte în cadrul tranzacţiilor la termen, pe aşa-

numitele pieţe futures sau pieţe la termen. Există două tipuri de contracte la termen:

forward şi futures şi fiecare dintre acestea duc la formarea unor preţuri specifice.

Contractul forward reprezintă un acord între vânzător şi cumpărător de a livra o marfă,

valută sau activ financiar (obligaţiuni sau acţiuni în special) la o dată viitoare şi la un

preţ stabilit în momentul încheierii contactului. Contactul forward este ferm, nu este în

mod necesar încheiat în cadrul bursei şi este caracterizat prin obiect, preţul forward şi

termenul de scadenţă. De asemenea, contractele forward se execută la scadenţă prin

livrarea mărfii respectiv plata acesteia.

Contactele futures se deosebesc de contactele forward prin faptul că se încheie

în cadrul burselor, prin mecanisme de tranzacţionare specifice, se referă la un produs,

valută, activ financiar standardizat atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ

(cantităţile sunt standardizate), valoarea sa se actualizează zilnic pe baza diferenţelor

dintre preţul curent al zilei şi preţul zilei precedente, poate fi executat la scadenţă sau

lichidat în bursă (cumpărătorul îşi poate ceda opţiunea de cumpărare iar vânzătorul îşi

poate transfera sau transmite opţiunea de vânzare).

Preţ flat sau preţ net. Preţul flat este preţul la care se negociază cerealele pe

piaţa internaţională. Preţul flat este similar cu preţul net şi reprezintă suma plătită în

momentul livrării mărfii cu standardul corespunzător in totalitate cu preţul stabilit. În

Franţa, operatorii negociază indiferent de momentul negocierii, preţuri de bază luna

iulie. La acestea se vor adăuga majorări comerciale lunare, în funcţie de luna livrării

pentru a forma preţul flat. Majorările comerciale sunt stabilite anterior de organismul de

reglementare a pieţei (ONIC – Office national Interprofessionnel des Céréales) şi sunt

menite să remunereze finanţarea stocurilor şi costul stocării propriu zise pe perioada de

o lună, ulterioară recoltării; majorările comerciale pot fi aplicate pe luni întregi sau pe

fracţii de jumătate de lună în funcţie de data stabilită a livrării. De exemplu, dacă se


19

convine prin negociere în luna august la un preţ bază luna iulie de 135,3 euro/tonă

pentru livrarea a 1000 tone grâu de un anumit standard în a doua jumătate a lunii

octombrie admiţând că majorarea comercială lunară este de 0,95 euro/tonă, la livrarea

mărfii la sfârşitul lunii octombrie se va plăti preţul flat sau preţul net de: 135,3 + 0,95 . 3

= 138,15 euro/tonă. Dacă livrarea este stabilită prin contract pentru prima jumătate a

lunii noiembrie respectiv cu o jumătate de lună mai târziu, preţul flat va fi 135,3 + 0,95 .

3 + 0,48 = 138,63 euro/tonă, 0,48 euro/tonă fiind în acest caz majorarea comercială

corespunzătoare pentru o jumătate de lună.

În funcţie de locul de livrare preţurile pot fi:

Preţuri franco depozitul furnizorului …. – marfa se livrează de la depozitul

indicat al furnizorului unde se regăseşte iar clientul sau cumpărătorul suportă

cheltuielile legate de încărcarea, manipularea, transportul şi asigurarea mărfii de la

depozitul furnizorului la locul de destinaţie;

Preţuri franco staţia de expediţie…. – cheltuielile legate de încărcarea şi

transportul mărfii până la staţia de expediţie (gară sau port) indicată sunt în sarcina

furnizorului iar cumpărătorul suportă restul cheltuielilor de încărcare, transport,

manipulare, asigurare;

Preţuri franco destinaţie – marfa este livrată cumpărătorului şi toate

cheltuielile de manipulare, încărcare, transport şi asigurare cad în sarcina furnizorului;

Preţuri franco frontiera română (mai rar) – cheltuielile de transport până la

frontiera română sunt suportate de cel care livrează marfa: partea română în cazul

exporturilor din România sau partea străină în cazul importurilor în România;

În comerţul internaţional se practică preţurile externe care la rândul lor pot fi:

Preţuri CIF – (de la iniţialele cuvintelor englezeşti cost, insurance, freight –

cost, asigurare, navlu); în acest caz preţul cuprinde cheltuielile de transport, asigurare şi

navlu până la portul de destinaţie;

Preţuri FOB – (de la iniţialele cuvintelor englezeşti free on board – liber la

bord); în această situaţie, în preţurile mărfurilor sunt incluse cheltuielile legate de

transportul până la portul de livrare şi încărcare a mărfii în vapor, clientul suportând

toate cheltuielile din momentul în care mărfurile sunt încărcate la bordul navei.


20

Preţuri CIP- (de la iniţialele cuvintelor englezeşti cost, insurance paid to… -

cost şi asigurare plătit până la … ). Preţul CIP reprezintă preţul fără a include taxele

aferente vânzării către consumatorul final – de regulă fără taxe vamale şi fără taxa pe

valoarea adăugată.

Preţuri DDP (de la iniţialele cuvintelor englezeşti duty delivered paid to… -

toate taxele plătite până la … ). Preţul DDP reprezintă preţul care include toate taxele

aferente vânzării către consumatorul final, (taxe vamale, taxa pe valoarea adăugată…)

Preţul la frontieră al unui bun sau serviciu este preţul acelui bun la punctul de

intrare (pentru importuri) sau de ieşire (pentru exporturi). Preţul la frontieră este preţul

FOB pentru produsele exportate iar pentru produsele importate este preţul CIF.

Preţul de paritate la import al unui produs este egal cu preţul său la frontieră

la care se adaugă costurile de transport şi, dacă este cazul cele presupuse de

eventualele prelucrări care intervin între punctul de intrare şi locul de consum.

Preţul de paritate la export al unui podus este egal cu preţul său la frontieră

din care se scad costurile de transport şi eventualele prelucrări care intervin între locul

de producţie şi punctul de ieşire.

Produsul agricol care pleacă de la fermă pentru a ajunge la procesatorul intern

sau pentru a fi exportat unui procesator extern, trece în circuitul său, prin mai multe

preţuri reprezentate în mod schematic în figura 2.1. În figura 2.1 se prezintă două

segmente de dreaptă care reprezintă preţurile produselor agricole din intern cât şi a

celor care vin de pe terţe pieţe. Zona de dublură a celor două segmente de dreaptă

este zona în care se va manifesta concurenţa prin preţ între produsele cu provenienţă

diferită.

În cadrul Politicii Agricole Comune regăsim:

Preţul de intervenţie. Preţul de intervenţie este cheia mecanismului de

intervenţie aplicat în general pieţei produselor agricole în Piaţa Comună. În cazul în

care preţul pieţei interne scade sub nivelul preţului de intervenţie, Comisia Europeană,

prin agenţiile naţionale specifice fiecărei ţări, asigură cumpărarea produsului agricol de

la organismele de colectare agreate. Mecanismul de intervenţie prin preţul de

intervenţie susţine preţurile interne peste preţul de intervenţie şi acţionează ca un preţ

minim garantat la nivelul producătorilor dar mai ales al colectorilor iar pentru pieţele la


21

termen are rolul de asigurare, de tampon, împiedicând preţul intern să scadă sub nivelul

său. Preţul de intervenţie este stabilit de Bruxelles şi arată limita inferioară a ecartului în

care poate varia preţul pieţei interne.

Fig. 2.1. Circuitul unui produs agricol utilizat la intern sau destinat exportului şi preţurile

în diferite stadii, de la fermă la procesatorul intern sau la cel extern.

Preţ de export (silozul

exportatorului)

Preţ final

procesator intern

Preţ de livrare

intermediar (intern)

Preţ de export (silozul

exportatorului)

Preţ la poarta

fermei (intern)

Preţ de livrare

intermediar (extern)

Preţ final

procesator extern

Preţ CIF

port extern

Preţ FOB

port intern

Preţ de livrare

intermediar (intern)

Preţ final

procesator intern

Preţ CIF

port extern

Preţ de livrare

intermediar (extern)

Preţ final

procesator extern

Preţ la poarta

fermei (intern)

Preţ FOB

port intern

Zonă de

concurenţă prin

preţ


22

Preţul prag sau preţul indicativ. Preţul prag sau indicativ reprezintă limita de

sus a ecartului în care poate varia preţul pieţei interne, este stabilit la rândul său de

Bruxelles şi se traduce în practică prin nivelul minim al preţului de intrare pentru

produsele agricole de import în cadrul Uniunii Europene. Produsele importate în

Uniunea Europeană sunt taxate cu prelevmentul variabil, taxă vamală care corespunde

cu diferenţa dintre preţul prag şi preţul mondial. În acest mod, costul de revenire pentru

cumpărătorul unui produs importat este cel puţin egal cu preţul prag.

Noţiunea de preţ se regăseşte în măsură diferită şi în alţi termeni folosiţi în mod

frecvent în limbajul uzual, chiar dacă sub aspectul conţinutului, sunt diferenţe uneori de

substanţă. Mai jos se regăseşte o listă alfabetică a cuvintelor pe care le acceptăm ca

preţ în diverse situaţii (unele definiţii au fost preluate în totalitate sau în parte din

Dicţionare ale limbii române - Dex on line):

- amendă – sancţiune constând în obligaţia de a plăti o sumă de bani,

pedeapsă în bani, preţul unei contravenţii; sinonime: penalitate, penalizare, gloabă,

globire (arhaism), ştraf (regionalism Transilvania), birşag, dârdală, hatalm, geremea;

- cauţiune – obiect de valoare sau sumă de bani depuşi pentru a garanta

executarea de către debitor a unei obligaţii; garanţie; suma depusă pentru a obţine

eliberarea provizorie a unei persoane arestate şi care garantează prezentare acesteia

la ancheta penală, la judecată şi la executarea pedepsei; preţul libertăţii temporare,

până la judecarea cazului (se stabileşte de judecător pentru infracţiunile uşoare, când

se consideră că nu există riscuri suplimentare);

- chirie – preţul utilizării temporare a unui spaţiu (locuinţă, depozit, teren,

clădire sau părţi de clădire, etc.) sau a unui bun (mijloace de transport, utilaje, etc.);

- comision – preţul plătit intermediarilor, autorizaţi sau nu, pentru diferite

servicii. La agenţia de turism se plăteşte comision la cumpărarea biletelor de avion sau

a produselor turistice, la societăţile mobiliare se plăteşte comision de tranzacţie, la

agenţiile imobiliare se plăteşte comision de asemenea pentru tranzacţii, oamenii de

afaceri plătesc comision pentru „ponturile” de afaceri, etc.;

- cotizaţie – preţul plătit pentru apartenenţa la un grup organizat (asociaţie,

sindicat, organizaţie, partid…);

- dobândă – preţul plătit pentru utilizarea banilor împrumutaţi;


23

- garanţie – preţul plătit pentru a garanta îndeplinirea întocmai a

angajamentelor. În cazul nerespectării întocmai a angajamentelor asumate, garanţia

este executată în totalitate sau în parte. Garanţia este folosită de regulă la acordarea

împrumuturilor bancare sau în cazul amanetării bunurilor. Dacă suma împrumutată nu

este returnată, se execută garanţia sau se pierde bunul amanetat.

- impozit – plată obligatorie stabilită prin lege pe care persoanele fizice sau

juridice o plătesc la bugetul statului în conformitate cu nişte norme de impunere; preţ

pentru cumpărarea unui drept care de regulă este legat de realizarea de venituri sau de

deţinerea de bunuri considerate impozabile (impozitul pe salariu plăteşte dreptul de a

munci, impozitul pe teren plăteşte pe de o parte dreptul de a lucra terenul pe de altă

parte deţinerea unui bun, impozitul pe profit plăteşte dreptul de a desfăşura o activitate

profitabilă, impozitul pe clădiri plăteşte dreptul de a deţine o clădire, etc.;

- mită – preţul obţinerii unui favor la care altfel se poate să nu fi ajuns. Legat

de mită, în limbajul de argou mai întâlnim: şpagă, dreptul, partea, caşcavalul, ciubuc,

bacşiş (mică atenţie folosită de exemplu la plata serviciilor la restaurant, la mecanicul

auto, sau la funcţionarul care „te serveşte”), peşcheş (mic cadou pentru a înlesni

anumite servicii), obol (parte din avantajele pe care le primeşte beneficiarul şi pe care o

plăteşte drept recunoştinţă celor care l-au ajutat să acceadă la aceste avantaje;

- penalizare – preţul plătit pentru neregulile constatate. De regulă, penalizările

se stabilesc de comun acord în contractele comerciale iar în cazul nerespectării

întocmai a clauzelor contractului, intervine obligaţia de plată a penalizării.

- primă – preţul serviciilor de asigurare. A nu se confunda cu prima de emisie

care este folosită uneori la lansarea obligaţiunilor şi reprezintă o reducere a preţului

obligaţiunii pentru a o face mai atractivă pentru eventualii cumpărători. De asemenea, a

nu se confunda cu primele salariale care au rol de stimularea a salariaţilor (preţul cu

care se „cumpără” fidelitatea salariaţilor sau se „răsplăteşte” servicii deja făcute de

salariaţi).

- rata – este plata eşalonată a unei datorii care conţine pe de o parte preţul

utilizării banilor împrumutaţi (dobânda) şi pe de altă parte o parte din datoria efectivă.

Destul de des, rata este confundată în mod eronat evident, cu plata excesivă a

serviciului de a accede la banii băncilor scăpându-se din vedere, de multe ori în mod

voluntar, că s-a acceptat condiţiile creditului care stabilesc nivelul şi frecvenţa ratelor.


24

- onorariu – preţul pentru plata serviciilor liber profesioniştilor (mai frecvent a

avocaţilor, a notarilor dar şi a medicilor, a consultanţilor de afaceri, etc.);

- salariu – preţul muncii prestate de salariaţi într-o organizaţie;

- tarif – preţul serviciilor. Suma plătită pentru a spăla maşina, suma plătită

pentru a ara un hectar de teren, suma plătită pentru o noapte de cazare sunt tarifele

acestor servicii şi reprezintă preţul unităţii de serviciu.

- taxă – plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către persoanele fizice

sau juridice când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi; sumă de bani care

se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit la importul acestora (taxa vamală).

Taxa vamală poate fi:

o taxe vamale fixă – o sumă stabilită forfetar cu care este taxată

fiecare unitate de produs importat la trecerea frontierei;

o taxe vamale ad valorem – taxa reprezintă un procent forfetar din

valoarea declarată în vamă a mărfii;

o taxe vamale mixte, fixe şi forfetar.

Taxele vamale sunt instrumente ale politicii fiscale folosite pe de o parte ca

mijloc de descurajare a importurilor, pe de altă parte ca instrument de creştere a

încasărilor bugetare dar care au ca efect creşterea preţurilor la produsul în cauză,

reducerea consumurilor, reducerea importurilor, creşterea producţiei interne a

produsului taxat. Economia unei ţări care impune taxe vamale la produsele importate

este penalizată pe ansamblul său în sensul că, pe ansamblul economiei, avantajele

sunt inferiore costurilor plătite dacă se judecă în termeni de surplusul consumatorului –

surplusul producătorului dar avantajele cântăresc greu în opinia decidenţilor impunerii

taxelor vamale: încasări la buget (avantaj privilegiat în special de ţările al căror sistem

fiscal nu este foarte dezvoltat pentru a compensa câştigurile din taxele vamale),

protecţie tarifară cu efect direct asupra creşterii producţiei interne, reducerii importurilor

dar şi a creşterii preţurilor. Nu sunt de neglijat nici efectele indirecte precum salvarea

unor locuri de muncă, ameliorarea deficitului comercial, reducerea presiunii asupra

cursului de schimb, etc.

Valoarea de schimb a mărfurilor (preţul nominal, preţul la un moment dat şi într-

un loc anume) se stabileşte în raportul liber dintre ofertă şi cerere iar agenţii economici,


25

atât ofertanţii cât şi solicitanţii, în funcţie de cât de bine cunosc regulile jocului şi cât de

iscusit folosesc aceste cunoştinţe, dispar de pe piaţă dacă nu corespund unor cerinţe

minime de gestiune, reuşesc să supravieţuiască pe termen scurt şi eventual să-şi

revină pe termen lung fie ajung să îşi asigure câştiguri care vor duce pe termen mediu

şi lung la prosperitate şi expansiunea afacerii. Aşa cum s-a mai arătat deja, preţul se

formează ca urmare a realizării schimbului de mărfuri pe piaţă şi este strâns legat de

procesul de vânzare - cumpărare. Pentru ca piaţa însăşi să existe este necesară

îndeplinirea simultană a următoarelor condiţii:

- existenţa unui număr important de agenţi economici care acţionează liber pe

piaţă, independenţi unii faţă de alţii;

- existenţa legăturilor directe de schimb, de vânzare - cumpărare între aceşti

agenţi economici, cu un număr semnificativ de schimburi comerciale, fără intermediari

sau dacă aceştia se interpun să o facă strict pe baze comerciale;

- stabilirea preţului de manieră liberă, în strânsă legătură cu raportul dintre

ofertă şi cerere, în cadrul negocierilor sau direct pe piaţă;

- manifestarea concurenţei economice loiale care este liberul arbitru (mâna

invizibilă a pieţei).

În economia de piaţă liberă, agenţii economici sunt în majoritatea lor în

proprietate privată şi utilizează atât elemente de piaţă cât şi elemente de planificare

prin îndeplinirea funcţiei conducerii de previziune planificare care este esenţială din

acest punct de vedere. Întreprinderea îşi elaborează planul de producţie pe baza

propriilor previziuni şi analize, îşi stabileşte preţurile de ofertă în funcţie de obiectivele

vizate şi de propriile calcule, îşi stabileşte costurile ţintă şi urmăreşte cu încrâncenare

să se încadreze în ele, stabileşte nivelul de producţie pentru a atinge pragul de

rentabilitate (toate acestea ca elemente de planificare) dar gestionează liber resursele

proprii (capitalul, forţa de muncă), hotărăşte care anume sursă de capital va fi utilizată

cu prioritate (credite, emisiune de obligaţiuni sau de acţiuni), adoptă decizii privind

extinderea sau comprimarea activităţii, lansarea unui produs, intrarea pe o piaţă sau

într-un sector de activitate, ieşirea de o piaţă sau chiar încetarea activităţii.

În economia de piaţă, autoritatea centrală care este statul, direct sau prin

intermediul autorităţilor regionale şi al celor locale poate interveni în viaţa întreprinderii

prin nivelul taxelor şi al impozitelor, prin diferite reglementări care urmăresc încurajarea


26

unui sector de activitate sau dezvoltarea anumitor tipuri de activităţi, crearea de noi

locuri de muncă, crearea de anumite tipuri de întreprindere sau pur şi simplu de

întreprinderi noi, încurajarea exporturilor sau descurajarea importurilor prin politica

comercială practicată sau prin politica monetară, uneori prin introducerea unor bariere

netarifare etc. Politica fiscală, politica comercială şi politica monetară sunt însă

principalele mijloace prin care autorităţile centrale sau locale intervin în viaţa

întreprinderilor în economiile de piaţă.

În economia planificată, agenţii economici sunt în proprietatea statului sau în

proprietatea comunităţii locale, răspund direct cerinţelor planului unic la rândul său

stabilit din birou, marja lor de acţiune este mult limitată, relaţiile dintre întreprinderi sunt

impuse de la centru şi sunt relativ stabile, rigide, în orice caz puţin flexibile, libertatea de

acţiune a conducerii întreprinderii este mult diminuată, mâna invizibilă a pieţei nu mai

acţionează, întreprinderile sunt prinse în capcană în cadrul legăturilor clienţi - furnizori

iar acest tip de relaţii conduc pe termen mediu şi lung la rigidizarea, la anchilozarea

economiei în general. Cointeresarea întreprinderii şi a personalului acesteia dispar în

mod treptat, preţul nu mai este stabilit pe piaţă ci este stabilit fie la nivelul producătorului

fie la nivel centralizat, în mod birocratic pe baza unor calcule normative care nu mai au

nici o legătură cu piaţa. Adesea se ajunge în situaţia când preţul nu mai este acoperitor

faţă de costurile de producţie (care nu sunt competitive dar nu există nici interesul

muncitorilor şi nici al întreprinderilor de a le face competitive), agentul economic devine

falimentar iar prin extensia situaţiei, economia întreagă devine falimentară.

În economia de piaţă, preţurile sunt libere, se stabilesc pe piaţă, predomină

proprietatea privată iar relaţiile între agenţii economici sunt bazate pe libera concurenţă.

Alocarea principalelor resurse (munca şi capitalul) se face după criterii de rentabilitate,

urmărindu-se obţinerea unui profit cât mai mare. Rentabilitatea mai mare a unui sector

de activitate atrage noi investiţii posibile datorită mobilităţii capitalului şi a forţei de

muncă; deteriorarea rentabilităţii unui sector de activitate are ca efect într-o primă fază

mobilizarea celor care activează în sector pentru ameliorarea rentabilităţii sectorului iar

în fazele ulterioare, următorul pas este “fuga” capitalului din sectorul în cauză ceea ce

are ca prim efect reducerea capacităţilor de producţie şi a producţiei în sector iar dacă

fuga capitalului este însoţită şi de restructurarea sectorului, poate avea loc o ameliorare

uşor vizibilă a rentabilităţii sectorului. Reacţia forţei de muncă de „fugă din sector” este


27

mai tardivă, se produce în mod treptat şi nu de puţine ori este însoţită de convulsii

sociale.

În economia planificată, preţurile sunt fixe, se stabilesc în mod normativ la nivel

centralizat, predomină proprietatea de stat iar relaţiile dintre agenţii economici sunt

bazate pe dirijarea centralizată a economiei aparatul central fiind din acest motiv

puternic supradimensionat.. S-a dovedit că în acest tip de economie, alocarea

resurselor precum munca şi capitalul nu este întotdeauna cea mai eficientă fiind o

alocare normativă şi nu o alocare instantanee, pe baza randamentului marginal asigurat

de factorii de producţie. Astfel, rentabilitatea economică a repartizării mijloacelor de

producţie este adeseori ignorată sau calculul său este defectuos în sensul că nu se iau

în considerare toţi factorii care contribuie la realizarea rezultatului economic final. De

multe ori criteriile rentabilităţii economice şi al randamentelor marginale ale factorilor de

producţie sunt sacrificate în mod voluntar în favoarea altor obiective precum securitatea

socială, dezvoltarea regională sau, mai rău, orgolii personale ale celor care decid.

Economia mixtă întruneşte atât particularităţi ale economiei de piaţă cât şi ale

economiei planificate şi se caracterizează atât prin preţuri fixe pentru anumite categorii

de produse cât şi prin preţuri libere. Ponderea între cele două sectoare, cel de stat şi

cel privat este determinantă, sectorul care este dominant dând principalele caracteristici

ale economiei. Chiar în economiile cu puternică tradiţie liberală, există anumite sectoare

de activitate fie pe care le-a iniţiat statul şi apoi au fost privatizate fie păstrate din

diverse raţiuni în monopolul statului.

2.2 Preţul de echilibru al pieţei şi formarea preţurilor

Preţul unui produs nu se stabileşte independent faţă de preţul celorlalte produse

(sau servicii). Preţul unui produs se stabileşte în interacţiune cu factorii economici,

sociali, politici, monetari, etc.

Între preţul de echilibru şi preţul pieţei la un moment dat sunt diferenţe iar

raportul dintre acestea este influenţat de jucătorii din piaţă şi de condiţiile generale de

concurenţă care se întâlnesc pe piaţă; de fapt acest raport este influenţat de ceea ce

Adam Smith a numit “mâna invizibilă” a pieţei. “…Urmărindu-şi interesul personal,

(individul) munceşte adesea de o manieră forte eficace pentru interesul societăţii, mai


28

mult decât ar face-o în realitate dacă ar avea ca scop acest lucru” (Adam Smith,

Cercetări cu privire la natura şi cauzele bogăţiei naţiunilor). Preţul pieţei este identic cu

preţul de echilibru când oferta este egală cu cererea, la echilibru.

Dacă oferta este excedentară (fig. 2.2) preţul de vânzare Pv impus de piaţă este

mai mic decât preţul de echilibru Pe şi decât preţul de ofertă Po, va descuraja

realizarea şi vânzarea de noi produse iar pe termen mediu oferta se va ajusta după

dimensiunile cererii pentru a evita pierderile datorate preţurilor neremuneratoare.

Dacă însă cererea este mai mare (fig. 2.3), preţul de vânzare Pv este mai mare

decât preţul de echilibru Pe şi de asemenea este mai mare decât costul marginal sau

preţul de ofertă Po ceea ce se traduce printr-un stimulent pentru a realiza şi vinde mai

multe produse, pentru a duce oferta la nivelul cererii. Pe termen mediu se va ajunge la

acest echilibru prin creşterea cantităţilor oferite pe piaţă din Qo în Qe.

Fig. 2.2 Reglarea pieţei la ofertă excedentară.

P

Pv

Pe

Po

Qv Qe Qo Q

O

C


29

Fig. 2.3 Reglarea pieţei la cerere excedentară.

Echilibrul se stabileşte prin adaptarea ofertei la nivelul şi structura cererii.

Preţurile pot fi influenţate şi de cantitatea de monedă care există pe piaţă (în circulaţie)

la un moment dat. Moneda intervine în fixarea nivelului absolut al preţurilor.

Pentru stabilirea interdependenţelor dintre preţuri şi celelalte componente ale

economiei este necesară abordarea sistemică a preţurilor în contextul mai larg al

procesului de producere a bunurilor: exportul, importul, sistemul financiar, sistemul

valutar. Piaţa este integrată mecanismului preţurilor.

În general, marea majoritate a consumatorilor sunt de acord cu stabilirea

preţului pe baza costului de producţie sau a preţului factorilor de producţie care au

concurat la realizarea unui produs sau serviciu. Dacă preţul factorilor de producţie

creşte, suntem gata să acceptăm, consumatori fiind, o creştere a preţului produsului. În

realitate, în acest mod se stabileşte preţul de ofertă. Acesta este preţul cu care

producătorul este gata să realizeze şi să vândă un anumit produs (să-l ofere pe piaţă).

Mulţi consumatori consideră că furnizorii au tot dreptul să-şi acopere costurile. Nu este

însă acceptată sau este acceptată cu greu decizia ofertanţilor de a vinde la un preţ ce

se situează cu mult peste costurile lor fiind catalogată ca speculă, cu o puternică

conotaţie negativă. De asemenea, cei care vând sub costul de producţie sunt acuzaţi

de concurenţă neloială prin folosirea preţurilor dumping.

P

Pv

Pe

Po

Qo Qe Q

O

C


30

Când reflectăm asupra costului unui produs, avem tendinţa să gândim la ceea

ce intră în primul rând în realizarea acelui produs: materii prime, timpul de muncă cerut

şi la maşinile, echipamentele sau utilajele folosite. De aceea se acceptă justificările

producătorilor privind preţul unui anumit produs. Ei consideră că exprimând valoarea

resurselor intrate sub formă bănească rezultă costul produsului realizat. Acest lucru,

fără să fie greşit, este incomplet pentru că nu explică de ce resursele consumate pentru

un produs au acele valori băneşti. Încercând să se răspundă corect, facem referire la

valoarea şanselor sacrificate pentru alocarea resurselor pentru realizarea unui anume

produs. Costul produsului depinde de ceea ce trebuie plătit pentru a folosi respectivele

resurse. Dar pentru că aceste resurse pot avea şi alte întrebuinţări, producătorul trebuie

să plătească un preţ care acoperă valoarea şansei celei mai remuneratoare

întrebuinţări alternative sau costul de oportunitate.

Piaţa – definiţie

Piaţa reprezintă locul întâlnirii dintre oferta şi cererea unui bun sau serviciu iar

această confruntare se finalizează cu formarea unui preţ şi se pot determina cantităţile

schimbate. Există tot atâtea pieţe câte produse sau servicii există. Un exemplu

concludent în acest sens fiind “piaţa produselor informatice” iar subsidiar acesteia se

poate identifica “piaţa de calculatoare”, “piaţa de memorii de calculator”, etc.

Pieţele constituie terenul pe care se manifestă concurenţa între firme şi din

acest motiv piaţa este unul dintre elementele care condiţionează profitabilitatea,

rentabilitatea întreprinderii. O concurenţă încrâncenată între producătorii foarte

numeroşi ai unui produs dat însemnă că piaţa este suprasaturată şi profiturile devin

insuficiente pentru ca toţi producătorii să se menţină pe piaţă. În situaţia opusă, dacă

producătorii sunt în număr mic, ei nu trebuie să facă mari eforturi pentru a convinge

clientul să cumpere, preţul produsului şi marja realizată se măresc şi odată cu ele cresc

şi profiturile întreprinderii.

Analiza concurenţei întreprinderii ne conduce mai întâi să luăm în considerare

concurenţii direcţi adică acele întreprinderi care oferă produse echivalente pe piaţa de

bunuri şi de servicii (sau piaţa aval). Comportamentul agenţilor economici pe piaţă este


31

studiat de teoria pieţei. De asemenea, prin teoria pieţei se studiază ajustarea globală a

ofertei şi a cererii pe o piaţă.

Analiza structurii pieţei pe care întreprinderea îşi vinde producţia (analiza

clientelei, a nevoilor sale, a întreprinderilor concurente, a evoluţiei produsului) este

esenţială şi condiţionează strategia întreprinderii privind concurenţa.

Dar întreprinderea intervine şi pe alte pieţe, în amonte, pentru a accede la forţa

de muncă, la resursele materiale, la energie, la capital, etc.

Piaţa muncii pune în relaţie oferta şi cerea de muncă şi se ajunge la stabilirea

salariului ca element de referinţă. Totodată, salariul stabilit pe o piaţă anume şi la un

moment dat este specific unei anumite categorii de angajaţi. Astfel, meseriile căutate,

emergente, sunt supra-apreciate prin salarii mai mari faţă de salariul mediu iar meseriile

în declin sunt sancţionate prin salarii mai mici. Nivelul salariului este dependent şi de

nivelul de calificare, gradul de periculozitate al muncii prestate, de raritatea meseriei

respective ca şi de rata şomajului. Concurenţa pe această piaţă este foarte intensă

pentru profesiile pentru care oferta este foarte rară: cadre de nivel înalt, tehnicieni

specializaţi, informaticieni, specialişti în telecomunicaţii, etc.

Piaţa de energie şi piaţa de materii prime pune în concurenţă furnizorii potenţiali

pentru aprovizionarea întreprinderii.

Piaţa de capital permite întreprinderii să-şi procure resursele financiare de care

are nevoie. Pe această piaţă de fonduri pentru împrumut, se disting:

- piaţa monetară, este compartimentul pe termen scurt al pieţei de capital. Pe

această piaţă operează furnizorii de mijloace financiare, ofertanţii şi solicitanţii (cei care

au nevoie) de mijloace financiare (care formează cererea). Între aceştia se interpun de

obicei băncile care joacă rolul de intermediar. Fondurile financiare se plasează de la

ofertanţi la ceilalţi în schimbul unui cost al creditelor – rata dobânzii. Un actor major pe

această piaţă este statul, prin banca centrală care prin politica sa stabileşte rata

directoare a dobânzii pe piaţă.

- piaţa financiară (piaţa de capital pe termen lung) este locul de schimb al

valorilor mobiliare (acţiuni, obligaţiuni). Principalul exponent al pieţei financiare este

bursa de valori mobiliare. Se distinge piaţa financiară primară, piaţa pe care

întreprinderile emit acţiuni sau obligaţiuni în căutare de fonduri şi piaţa secundară, piaţa

bursieră (sau piaţa de ocazie), mult mai activă decât precedenta, piaţa pe care


32

operatorii procedează la schimbul titlurilor deja emise. Intermediarii acceptaţi pe aceste

pieţe sunt societăţile de valori mobiliare. Cursul acţiunilor şi al obligaţiunilor se fixează

în funcţie de cerere şi ofertă şi este dependent atât de factori interni întreprinderii cât şi

de factori externi. Se disting operaţii la ghişeu şi operaţii la termen după intervalul care

poate exista între încheierea contractului şi execuţia sa (cumpărarea de titluri contra

lichidităţii).

Piaţa bunurilor de producţie pune la dispoziţia întreprinderii maşinile, instalaţiile,

echipamentele necesare în ciclul său de exploatare, aceste constituindu-se în

investiţiile întreprinderii.

Pe lângă tipurile de piaţă menţionate mai întâlnim:

- piaţa unui produs particular - în general o materie primă (piaţa petrolului,

piaţa cuprului) sau piaţa unui produs intermediar sau finit (piaţa zahărului, piaţa

laptelui);

- piaţa bunurilor şi a serviciilor unde sunt puse în relaţie oferta şi cererea

globală; din perspectiva Keynesiană, ajustarea se face prin nivelul producţiei şi prin

nivelul general al preţurilor;

- piaţa de schimb valutar este piaţa pe care se schimbă devizele şi pe care se

formează rata de schimb între moneda tării în cauză şi principalele devize;

Piaţa generică a inovaţiilor permite confruntarea între:

- pe de o parte întreprinderile care, urmărind ameliorarea propriei eficacităţi,

doresc să pună la punct o nouă tehnologie, să introducă progresul tehnic, să lanseze

noi produse sau servicii, să experimenteze noi forme de producţie şi/sau de organizare;

- pe de altă parte întreprinderile care au creat invenţiile, au experimentat deja

tehnologia căutată şi urmăresc să vândă cât mai avantajos această tehnologie.

Dacă revenim la piaţa bunurilor, aceasta se defineşte prin următoarele

elemente:

- existenţa unui obiect comun al tranzacţiilor (un bun omogen, standardizat

sau standardizabil, cu produse de substituţie specifice);

- existenţa unui volum important al tranzacţiilor (se referă atât la valoarea

schimburilor într-o perioadă dată cât şi la cantitatea care face obiectul schimbului);


33

- definirea mijloacelor şi a instrumentelor folosite de operatori pentru a cădea

de acord asupra schimbului. Unul dintre instrumentele de bază îl reprezintă preţul dar

acesta este valabil în anumite condiţii (legate de calitate, locul şi termenul de livrare,

cantitatea livrată, etc. condiţii care se stabilesc în momentul schimbului).

Piaţa ideală este dată de concurenţa pură şi perfectă, categorie pur teoretică de

piaţă, distinctă de tipurile particulare de piaţă (monopol, oligopol, monopson sau

oligopson).

Concurenţa este pură când se verifică simultan următoarele trei ipoteze:

- atomicitatea participanţilor (cei care oferă şi cei care solicită produse sau

servicii pe piaţă sunt mulţi şi de mică dimensiune în raport cu piaţa); Această condiţie

presupune că nici un actor ce participă la schimburile ce au loc pe piaţă nu poate

influenţa singur, prin acţiunile sale, voluntar sau nu, echilibrul pe piaţă;

- omogenitatea produsului – toţi ofertanţi propun acelaşi produs care nu este

diferenţiat între diferiţii ofertanţi iar produsul prezintă aceleaşi caracteristici şi aceleaşi

performanţe. În această situaţie, singurul element de competitivitate este preţul la care

se comercializează produsul.

- accesul liber la piaţă (se referă la absenţa barierelor sau a obstacolelor care

pot împiedica intrarea şi / sau ieşirea concurenţilor pe piaţă);

Concurenţa este perfectă dacă se respectă următoarele două ipoteze:

- transparenţa pieţei (agenţii economici sunt perfect informaţi asupra

cantităţilor, a calităţii şi preţurile produselor concurente ca şi a condiţiilor de

concurenţă);

- mobilitatea factorilor de producţie – adică munca şi capitalul se dirijează

spre utilizările cele mai bine remunerate. Se presupune că această mobilitate este

instantanee în sensul că dacă se identifică o utilizare mai bună a resurselor amintite,

aceste resurse vor fi folosite în continuare pentru noua destinaţie alternativă. În

realitate, se manifestă o perioadă de timp între momentul în care apare un domeniu mai

remunerator şi momentul orientării capitalului către acel sector. Forţa de muncă este

încă şi mai puţin mobilă chiar manifestându-se o oarecare inerţie în schimbarea

meseriei sau a locaţiei serviciului.


34

Concurenţa pură şi perfectă este o categorie pur teoretică de piaţă. Pieţele în

general sunt pieţe de concurenţă imperfectă, dar prin eforturi de reglementare se

încearcă apropierea pieţelor cât mai mult de condiţiile de puritate şi perfecţiune.

Formarea preţurilor produselor agricole

Formarea preţurilor pe o piaţă este rezultatul confruntării dintre cerere şi ofertă

dar depinde de mulţi factori care se află în interacţiune complexă. În primul rând, trebuie

spus că orice actor pe piaţă, cumpărător sau vânzător, participă prin comportamentul

său la formarea preţului pieţei din momentul realizării schimbului. Pentru produsele

agricole stocabile cum sunt cerealele şi oleaginoasele, analiza balanţei intrări (ofertă) /

ieşiri (cerere) poate să indice tendinţa de evoluţie a preţurilor la nivelul la care se face:

regional, naţional sau supranaţional. Dacă se constată că intrările (oferta) nu sunt la

nivelul aşteptărilor se presupune că ne vom aştepta la o tendinţă de creştere a preţului.

La polul opus, dacă oferta depăşeşte nivelul aşteptărilor, se previzionează o tendinţă

de scădere a preţului.

Înainte de a începe în nou ciclu de producţie (sau campanie) este greu să se

facă previziuni credibile privind stocul final al campaniei, producţia viitoare precum şi

volumul importurilor şi al exporturilor. Dar previziunile devin din ce în ce mai credibile pe

măsură ce informaţiile pe care se bazează sunt mai credibile, ne apropiem de

momentul recoltei iar variabilele care intră în joc pentru formarea recoltei sunt mai

predictibile. Analiştii de piaţă urmăresc toţi factorii susceptibili să influenţeze oferta sau

cererea atât sub aspectul cantităţii cât şi al calităţii şi îşi formează previziunile pe baza

acestor observaţii. Marii jucătorii pe piaţă, ţările care au dezvoltat un sistem fiabil de

urmărire a pieţei, pot folosi aceste mijloace cu succes pentru a face predicţii fezabile ale

preţului dar aceasta nu este la îndemâna tuturor.

Procesatorul final cu un comportament raţional urmăreşte să îşi minimizeze

cheltuielile şi va dori să aleagă, pentru o cantitate şi calitate dată dintr-un produs adus

la fabrică, sursa de provenienţă pentru care preţul final la este cel mai mic (vezi şi fig.

2.1). Dacă piaţa căreia i se adresează nu este protejată prin mecanism de intervenţie,

sau nu beneficiază de protecţie tarifară sau netarifară posibilitatea de a alege se

extinde şi la terţe pieţe şi va alege produsul care provine din ţara cu cel mai bun preţ de

revenire. Gradul de dezvoltare, calitatea şi competitivitatea infrastructurii de transport şi


35

depozitare va determina costul de transport care se adăugă la preţul de revenire cel

mai convenabil şi determină în acest mod preţul de vânzare dintr-o regiune sau alta. În

situaţia de subaprovizionare cu un produs, preţul pieţei la un moment dat depinde de

preţul pe pieţele de proximitate manifestându-se pe termen scurt tendinţa de migrare a

produselor spre pieţele care oferă un preţ mai remunerator. Deci preţul produselor de

provenienţă domestică nu poate creşte peste preţul produselor de pe pieţele de

proximitate (în situaţia unor pieţe deschise) şi atunci când este cazul, nu poate creşte

peste preţul produselor de substituţie.

Volatilitatea preţurilor se referă la nivelul de variabilitate a cursului sau a preţului

unui produs în timp. Termenul este folosit în general pe pieţe bursiere iar o piaţă

nervoasă, cu cursuri care fluctuează des şi foarte repede este caracterizată ca fiind o

piaţă volatilă.

Principalii factorii de influenţă ai ofertei de produse agricole. În primul rând

condiţiile climatice joacă un rol preponderent. Activitatea în agricultură este în mare

măsură dependentă de factorii climatici iar acest lucru se repercutează asupra nivelului

producţiei agricole şi implicit al ofertei de produse agricole. Condiţii climatice

nefavorabile în campania de semănat pot întârzia sau chiar împiedica semănatul

grâului de tomnă, lasă disponibil mai mult teren pentru culturile de primăvară ceea ce

va determina o producţie mai mică de grâu cu previziuni de creştere a preţului grâului şi

posibil, o producţie mai mare de porumb cu previziuni de scădere a preţului porumbului

în toamna anului următor (aşa a fost cazul toamnei anului 2005 în zona de sud a

României). Un an secetos va afecta buna dezvoltare a plantelor şi va diminua de

manieră consistentă producţia iar previziunea nu poate fi decât de creştere a preţului.

Condiţiile climatice pot afecta şi calitatea produsului şi să afecteze în mod indirect

preţul. Precipitaţiile care au căzut în perioada recoltării grâului în anii 2002 sau 2005 au

provocat încolţirea grâului în spic ceea ce a determinat declasarea grâului din grâu

panificabil în grâu furajer şi implicit scăderea preţului.

Preţul este puternic dependent de situaţia stocurilor mai ales la final de

campanie. Stocuri la nivel scăzut la final de campanie vor provoca tensiune asupra

preţurilor în perioada de trecere de la o campanie la alta (perioadă de sudură).

Creşterea preţului se poate transmite asupra preţurilor în următoarea campanie dacă


36

producţia aşteptată nu va compensa nivelul scăzut al stocurilor din finalul campaniei

precedente. Nivelul scăzut al stocurilor din finalul campaniei poate provoca creşterea

preţurilor dar va duce de asemenea la creşterea volatilităţii preţurilor.

Oferta de produse agricole este puternic influenţată de politica agricolă

promovată de guvern. Utilizarea preţului de intervenţie în mod sistematic şi consecvent

în ţările Uniunii Europene a acţionat ca un preţ minim garantat. Acest fapt a influenţat

pozitiv oferta eliminând riscul de preţ scăzut pe care ar fi fost nevoiţi să şi-l asume

producătorii în lipsa preţului de intervenţie. De fapt, mecanismul de intervenţie în

întregul său a fost construit să se controleze piaţa în primul rând prin controlul ofertei.

Preţul de intervenţie a acţionat ca preţ minim garantat împiedicând scăderea preţului

intern sub nivelul preţului de intervenţie, subvenţiile la export au compensat pierderile

din diferenţele de preţ şi permis exportul pe terţe pieţe cu preţ mai mic în situaţia de

exces de produs pe piaţă iar importul taxat cu prelevment variabil a permis

aprovizionarea pieţei în rarele situaţii de ofertă insuficientă, acţionând ca o barieră şi

limitând creşterea preţului intern.

Sprijinul acordat de guvern în toamna anului 2007 pentru însămânţările de

toamnă au determinat creşterea semnificativă a suprafeţelor semănate cu grâu şi

rapiţă. Sprijinul consistent prevăzut pentru cultura de soia convenţională a împiedicat

scăderea şi mai drastică a suprafeţelor cultivate cu soia în anul 2007, în urma

interzicerii culturii de soia modificată genetic.

Repartizarea capacităţilor de stocare pe un teritoriu şi costul de stocare

influenţează comportamentul deţinătorilor de produse. Recolta de porumb a anului 2004

a fost foarte bună pentru producători din Ungaria iar utilizarea preţului de intervenţie a

determinat cumpărarea unor mari cantităţi de porumb la intervenţie. Lipsa capacităţilor

de stocare a limitat însă cantităţile cumpărate la intervenţie. Pe de altă parte, cantitatea

mare de porumb cumpărată la intervenţie a trebuit să fie stocată pe o perioadă lungă de

timp (mai mulţi ani) şi a determinat în final presiuni pentru schimbarea politicii agricole şi

scoaterea porumbului din mecanismul de intervenţie. În altă ordine de idei, faptul că un

siloz este singurul dintr-o arie geografică relativ extinsă duce la un fel de monopol zonal

al serviciilor de colectare şi depozitare şi poate provoca un comportament specific de

monopol al deţinătorului de capacitate de depozitare. Acest comportament va fi cu atât

mai evident dacă avem acelaşi deţinător pentru capacităţile de depozitare din


37

proximitate întrucât se extinde zona de monopol şi vor creşte cheltuielile de transport

dacă se doreşte spargerea monopolului. Pe de altă parte, acest comportament de

monopol al spaţiilor de depozitare a fost unul din factorii care au determinat apariţia de

noi spaţii de depozitare tocmai pentru a „sparge” comportamentul de monopolul al

depozitarilor şi s-a ajuns la spaţii de depozitare excedentare şi un comportament de

concurenţă în domeniul depozitării în multe zone de producţie.

Starea financiară a actorilor de pe o piaţă, în ansamblul lor, poate juca un rol

important asupra ofertei. După un an agricol prost, în anul următor, majoritatea

producătorilor vor avea probleme de finanţare a stocurilor şi vor fi nevoiţi să vândă la

recoltare (uneori se vinde chiar înainte de recoltare) pentru a-şi ameliora situaţia

trezoreriei şi pentru a evita costurile de depozitare. Dar pentru că majoritatea

producătorilor au acelaşi comportament, piaţa va fi invadată cu produsul în cauză iar

preţul va scădea drastic. Dacă situaţia financiară le permite, deţinătorii de produse pot

amâna momentul vânzării mizând pe creşterea de preţ care intervine în lunile ulteriore

recoltării.

Competitivitatea ridicată a unui sector de activitate sau a unei tehnologii poate

influenţa oferta. Superioritatea tehnologică şi avantajele economice evidente pe care le

reprezintă soia modificată genetic în comparaţie cu soia convenţională au dus la

creşterea suprafeţelor cultivate cu soia în România de la 30 – 40 000 ha la sfârşitul

anilor 1990 la 200 000 ha în 2006. Interzicerea culturii de soia modificată genetic din

raţiuni politice în momentul aderării României la Uniunea Europeană a dus la regresul

culturi de soia în general iar suprafeţele cultivate au scăzut la 120 000 ha în 2006 cu

tendinţă clară de scădere în anii următori dacă nu se revine la acceptarea în cultură a

soiurilor de soia modificată genetic.

Principalii factorii de influenţă ai cererii de produse agricole. Creşterea

demografică, schimbarea structurii demografice a populaţiei şi soldul migraţiei

sunt factorii care influenţează cererea de produse agroalimentare de manieră vizibilă.

Fiecare din cei trei factori menţionaţi au efecte asupra populaţiei totale, asupra

numărului total al consumatorilor şi implicit asupra consumului total de produse

agroalimentare. Creşterea demografică şi modificarea structurii demografice a

populaţiei sunt predictibile şi evoluează într-un ritm relativ regulat, migraţia este mai


38

puţin predictibilă şi nu se pot face previziuni fezabile care să poată fi luate în seamă în

strategiile pe termen lung.

Se cunoaşte că în România populaţia este în descreştere continuu încă din anii

1990, structura populaţiei se schimbă crescând ponderea populaţiei în vârstă iar dacă

dăm crezare cifrelor avansate cu privire la migraţia înregistrată în ultimii ani (de cel

puţin 3,5 - 4 milioane de persoane) estimarea populaţiei care locuieşte acum în

România duce undeva la 17 – 17,5 milioane de persoane. Având în vedere aceste

constatări este de aşteptat o scădere a cantităţilor de produse agroalimentare

consumate pe ansamblul ţării şi o modificare a structurii de consum a populaţiei odată

cu îmbătrânirea acesteia.

Evoluţia puterii de cumpărare va afecta de asemenea cererea alături de

obiceiurilor alimentare care pot şi ele să sufere schimbări dar într-un ritm relativ lent

fiind legată de modificarea structurii demografice, de modificarea puterii de cumpărare

dar şi de evoluţia gradului de cultură a populaţiei şi nivelul de educaţie. Un exemplu

concret de evoluţie a cererii odată cu modificarea puterii de cumpărare este cazul

României în perioada anilor 90 când a scăzut puterea de cumpărare, a scăzut

consumul de produse alimentare în general, s-a modificat structura consumului şi s-a

constatat o creştere a consumului de cartofi. Odată cu recâştigarea puterii de

cumpărare începând cu anul 2000, consumul de cartof începe să scadă uşor, iar

consumul de produse procesate creşte în ritm lent dar continuu.

Îmbunătăţirea semnificativă a puterii de cumpărare ca urmare a creşterii

economice susţinute înregistrate în ţări precum China, India, Vietnam, Thailanda,

Malaiezia, ţări cu populaţie numeroasă (China şi India împreună deţin o treime din

populaţia planetei) poate să inducă o creştere globală a cererii urmare a creşterii

consumul din fiecare din ţările menţionate. O sincopă în asigurarea aprovizionării din

resurse interne cu produse agricole a celor doi coloşi poate avea consecinţe dramatice

asupra preţului mondial al produselor în cauză.

Dezvoltarea unor sectoare aflate „pe val” poate influenţa puternic cererea şi în

consecinţă preţul. Dezvoltarea industriei de biocarburanţi în România, în special

biodieselul în anii 2005 – 2007 a indus o cerere suplimentară pe piaţă ceea ce a dus la

creşterea suprafeţelor cultivate cu rapiţă în aceşti ani. Dezvoltarea industriei de

bioetanol în Europa a indus o creştere suplimentară de porumb pe piaţă, foarte vizibilă


39

în toamna anului 2006 când preţul porumbului a crescut semnificativ datorită creşterii

cererii de porumb pentru industria de bioetanol. De fapt, încurajarea culturilor

energetice ca politică de sprijin a energiilor alternative a determinat de asemenea

creşterea ofertei de produse agricole destinate obţinerii de energie verde.

Existenţa produselor de substituţie poate orienta cererea către aceste

produse atunci când ele sunt mai competitive sub aspectul preţului. Industria de

biocarburanţi poate folosi ca materie primă uleiul de rapiţă, de soia, de floarea soarelui

care pot fi produse locale sau uleiul de palmier care este un produs de import. În mod

cert, dacă există posibilitatea de a alege şi acceptând un comportament raţional, se va

alege sursa cu costul cel mai scăzut. Pe acelaşi model, în ţările Uniunii Europene,

consumul de cereale din producţia internă a fost înlocuit cu manioc din ţările ACP

(fostele colonii din Asia, Caraibe, Pacific) iar nevoia de proteină a fost asigurată cu soia,

şroturi de soia din SUA şi Brazilia sau borhot uscat din SUA, un produs secundar al

industriei de distilare pentru obţinerea bioetanolului din porumb (DDGS – Distillers dried

grains with solubles). Toate aceste produse nu făceau obiectul regimului de protecţie

tarifară motiv pentru care erau mai ieftine decât cerealele din producţie internă care

aveau preţul dependent de preţul de intervenţie.

2.3 Componentele pieţei – Cererea şi Oferta

2.3.1. Cererea

Cererea se referă la cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care un individ

(cererea individuală) sau un ansamblu de indivizi interesaţi de acest bun sau serviciu

(cererea pieţei) doresc să îl cumpere, la un preţ dat.

Această definiţie microeconomică cere trei precizări: cererea este expresia unei

intenţii de cumpărare şi nu trebuie confundată cu ceea ce a fost deja cumpărat; de

asemenea, această intenţie trebuie să corespundă unei puteri de cumpărare (nu se ia

în considerare decât cererea solvabilă); cererea este un flux (este necesar să se

măsoare în cursul unei perioade de timp dată).

Funcţia cererii reprezintă relaţia care se stabileşte între cantităţile cerute dintr-

un bun şi preţul acestui bun; de regulă, această funcţie este descrescătoare în variabila

preţ. Se întâlnesc situaţii când, în anumite condiţii şi pe termen scurt, funcţia cererii este


40

crescătoare în preţ. Acest lucru se întâmplă în faza incipientă a unor crize când cererea

dintr-un produs creşte atunci când preţul creşte. Comportamentul cumpărătorilor este

cât se poate de raţional, poate chiar speculativ; ei sunt motivaţi în demersul lor de

dorinţa de a-şi plasa sau proteja economiile pentru că anticipează sau mizează pe o

creştere şi mai mare a preţurilor în perioada următoare.

În macroeconomie cererea globală se defineşte ca suma utilizărilor posibile ale

producţiei: consum final, investiţii, exporturi, variaţii de stoc.

Cererea efectivă aşa cum a definit-o Keynes este mai complexă: este ceea ce

antreprenorii anticipează, cererea de bunuri de producţie şi de bunuri de consum;

această cerere corespunde cu un prag dincolo de care antreprenorii nu se vor aventura

să producă, considerând foarte riscantă acţiunea de a produce datorită unei insuficienţe

a cererii.

Cererea este reprezentată printr-o curbă descrescătoare; cumpărătorii sunt gata

să cumpere cu atât mai multe bunuri cu cât preţurile sunt mai scăzute (fig. 2.3.1).

pentru simplificare, atât cererea cât şi oferta sunt reprezentate grafic cu drepte, care în

fapt sunt tangentele la curbele cererii şi respectiv a ofertei.

Figura 2.3.1 Curba cererii – curbă descrescătoare în variabila preţ

Legat de cele două componente ale pieţei, cererea şi oferta, s-a definit noţiunea

de elasticitate. În economie, elasticitatea desemnează variaţia relativă a unei mărimi

(efect) în raport cu variaţia relativă a unei alte mărimi (cauză).

P (Preţ) P

C

Q (Cantitate cerută) Q


41

Sunt trei tipuri de elasticitate a cererii care au importanţă practică în stabilirea

preţurilor şi în clasificarea produselor:

- elasticitatea cererii în funcţie de preţ sau elasticitatea directă;

- elasticitatea în funcţie de veniturile consumatorilor;

- elasticitatea încrucişată a cererii.

Elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul său sau elasticitatea directă

exprimă variaţia relativă a cantităţii cerute dintr-un produs raportată la modificarea

relativă a preţului produsului respectiv:

pi

dpi

Qi

dQie pi sau

dpi

pi

Qi

dQie pi

unde:

epi – este elasticitatea directă a cererii produsului i;

Qi, dQi – cantitatea cerută şi variaţia cantităţii;

pi, dpi – preţul şi variaţia preţului.

Întrucât elementele de calcul a elasticităţii directe sunt de semne contrare (când

preţul creşte, cantitatea cerută scade iar când preţul scade, cantitatea cerută creşte)

elasticitatea directă a cererii este negativă. De exemplu, dacă cantitatea cerută a unui

bun creşte cu 21% când preţul său scade cu 15%, elasticitatea cererii acestui bun în

raport cu preţul său, epi va fi de:

4,1%15

%21

pie

Elasticitatea directă a cererii este în fapt tangenta la curba cererii în punctul de calcul şi

serveşte la calculele economice atunci când variaţiile de preţ sau de cantitate nu sunt

foarte mari. Dacă aceste variaţii sunt mari se foloseşte formula elasticităţii arcului de pe

curba cererii (formula elasticităţii arc):

12

12

12

12

12

12

12

12

22

QQ

pp

pp

QQ

pp

pp

QQ

QQe pi

unde:

Q1 reprezintă cantitatea cerută la preţul p1 iar

Q2 reprezintă cantitatea cerută la preţul p2.


42

Prin calculul elasticităţii arc, se calculează de fapt tangenta la jumătatea

intervalului dintre cele două puncte situate pe curba cererii ca aproximare a elasticităţii

reale a curbei cererii.

Figura 2.3.2 Curba cererii – calculul elasticităţii arc

În figura 2.3.3 sunt redate două situaţii: prima se referă la o curbă a cererii

neelastice (valori ale lui epi cuprinse între 0 şi -1) iar a doua la o curbă a cererii elastice

(valori ale lui epi mai mici decât -1).

Dacă cererea scade cu 10% când preţul creşte cu 5% elasticitatea directă a

cererii este de -2 şi avem o cerere elastică. Când cererea scade cu acelaşi procent cu

care au crescut preţurile elasticitatea este de -1 cererea fiind tot elastică. În această

situaţie veniturile vânzătorului sunt constante întrucât pierderile de venituri datorate

cantităţilor mai mici de marfă vândute sunt compensate de creşterea preţurilor.

Dacă însă cerea scade cu 4% când preţul creşte cu 8% elasticitate în funcţie de

preţ este de -0,5 şi suntem pe o cerere neelastică. Cu cât cererea este mai neelastică

(valori ale lui epi mai apropiate de 0 sau o curbă a cererii mai apropiată de verticală) cu

atât vânzătorii vor încerca să crească preţul de vânzare al produselor în cauză pentru

că veniturile lor vor creşte în ritm mai accentuat decât ritmul de descreştere al

cantităţilor vândute.

Figura 2.3.3 Curba cererii – cerere neelastică, cerere elastică

p

p1

p2

Q1 Q2 Q

P

P1

P2

Q1 Q2 Q Q1 Q2 Q

Cerere neelastică Cerere elastică


43

Philip Kotler identifică în lucrarea sa „Managementul marketingului” următorii

factori care accentuează neelasticitatea cererii unui produs:

- produsul în cauză nu are substituenţi, nu este oferit de alţi concurenţi sau

aceştia sunt în număr mic;

- creşterea de preţ nu este sesizată cu promptitudine de cumpărători;

- cumpărătorii îşi modifică greu deprinderile de cumpărare pentru a căuta

produse cu preţuri mai mici;

- creşterea de preţ este pusă pe seama inflaţiei, a îmbunătăţirii calităţii sau

cumpărătorii găsesc o altă explicaţie pe care o acceptă ca plauzibilă.

La aceşti factori care pot accentua neelastictitatea cererii unui produs se

adaugă o primă observaţie: produsele de bază între care regăsim în primul rând

produsele agroalimentare, au o cerere neelastică.

A doua observaţie se referă la faptul că dacă unui produs cu cerere neelastică i

se asociază o asociază o ofertă greu ajustabilă, pe o piaţă protejată împotriva intrărilor

de pe terţe pieţe, variaţiile de preţ vor fi foarte mari (cu atât mai mari cu cât protecţia

este mai mare!) şi nu vor fi rare.

Figura 2.3.4 „Elasticizarea” cererii pe măsura „democratizării” produsului

P

P’1

P’2

P’’1

P’’2

Q’1 Q

’2 Q

’’1 Q

’’2 Q

Zonă cerere Zonă cerere

neelastică elastică

Sector la Sector la

debut maturitate


44

Această „combinaţie” de factori se regăseşte pe piaţa produselor agricole:

cererea este neelastică, cantităţile de produs cerute pe piaţă cresc sau descresc în ritm

lent de la un an la altul în tip ce oferta este variabilă de la an la an fiind puternic

dependentă în primul rând de condiţiile climatice dar nu numai iar ajustarea pieţei

interne se face greu, cu intrări sau ieşiri de pe sau pe terţe pieţe datorită

protecţionismului tarifar prin taxe vamale, a protecţionismului netarifar sau pur şi simplu

datorită inerţiei sau imobilismului aparatului birocratic. Pe astfel de pieţe volatilitatea

preţului este foarte mare. Deschiderea pieţei, renunţarea la protecţionism, aplatizează

în bună măsură amplitudinea variaţiilor preţului dar piaţa internă devine astfel

dependentă de piaţa mondială şi va prelua în bună măsură şocurile pieţei mondiale.

A treia observaţie este legată de posibilitatea ca elasticitatea cererii unui produs

să fie diferită în funcţie de gradul de dezvoltare al sectorului de activitate care

realizează produsul şi de competitivitatea acestuia. La lansarea unui produs nou pe

piaţă, când sectorul de activitate este la debutul său, când nu există suficiente

capacităţi de producţie care să acopere cererea potenţială de produs, cererea

produsului în cauză este neelastică. Dacă concurenţii sectorului nu se pot proteja

împotriva noilor veniţi, pe măsură ce marjele importante de profit determină investiţii

noi, apar noi capacităţi de producţie noi şi deci o producţie totală tot mai mare se

regăseşte pe piaţă, preţul va scădea ajungându-se treptat la „democratizarea”

produsului şi se intră în zona de elasticitate a cererii (vezi fig. 2.3.4).

Această observaţie explică de ce la lansarea produselor noi, preţul acestora

este ridicat şi se recurge astfel la selecţia cumpărătorilor, vânzătorul se adresează doar

cumpărătorilor care îşi permit preţuri ridicate şi îşi doresc acel produs. Metoda de

vânzare utilizată este aceea de „spumuire” (se „aleg” consumatorii). Procedând în acest

fel, vânzătorul recurge şi la o discriminare a cumpărătorilor atât în timp (vinde mai întâi

celor dispuşi să plătească mai mult) cât şi prin preţ încasând de la cei dispuşi să

plătească un preţ mai mare. Pe măsură ce cresc cantităţile de produs pe piaţă,

produsul devine accesibil tot mai multor consumatori pentru că preţul scade (alura

funcţiei cererii, dacă între timp nu se schimbă, obligă la acest demers). De regulă

vânzătorii maschează scăderea de preţ prin campanii publicitare în care se scoate în

evidenţă grija faţă de cumpărător manifestată prin „cadoul” oferit acestuia prin

reducerea preţului şi / sau dotări sau servicii suplimentare. Prin reducerea preţului,


45

veniturile cresc de data aceasta prin creşterea volumului vânzărilor. De fapt pierderile

datorate preţului de vânzare mai mic sunt compensate de cantitatea mai mare de

produs vândut. Veniturile cresc ca urmare a acestei strategii doar dacă costurile unitare

totale (de producţie şi de comercializare) rămân constante sau eventual descresc

datorită economiilor de experienţă şi/sau a economiilor de scară.

Elasticitatea cererii în raport de veniturile consumatorilor măsoară variaţia

relativă a cantităţii consumate dintr-un produs raportată la variaţia relativă a veniturilor

consumatorilor. Uneori se poate referi la elasticitatea importurilor sau exporturilor în

raport cu rata de schimb sau cu rata de creştere economică.

v

dv

Qi

dQiev sau

dv

v

Qi

dQiev

unde:

ev – este elasticitatea directă a cererii în raport cu veniturile;

Qi, dQi – cantitatea cerută şi variaţia cantităţii;

v, dv – venitul şi variaţia venitului.

Se cunoaşte că atunci când veniturile consumatorilor cresc, creşte şi consumul

atât cantitativ cât şi ca valoare. Dacă însă se face o analiză, se va constata că există o

categorie de produse catalogate ca produse superioare pentru care consumul va

creşte în ritm mai alert decât creşterea de venit, o altă categorie de produse normale

pentru care consumul va creşte în acelaşi ritm cu ritmul creşterii de venit şi o categorie

de produse inferioare, pentru care consumul scade odată cu creşterea de venit. În

mod similar, la scăderea veniturilor, va creşte consumul de produse inferioare, va scade

consumul de produse normale şi va scade în ritm mai accentuat consumul de produse

superioare.

În Germania după al doilea război mondial ca şi în România după revoluţie, au

scăzut veniturile reale ale populaţiei şi a crescut consumul direct de cartof, produs

considerat inferior. Odată cu creşterea veniturilor înregistrată după restructurarea

economiei, consumul direct de cartof ca aliment a scăzut treptat şi a crescut consumul

de produse superioare: alimente superioare, îmbrăcăminte de calitate, bijuterii, excursii,

servicii, chiar cartof consumat sub formă de servicii de data aceasta, etc.


46

Elasticitatea încrucişată (sau elasticitatea de substituţie) măsoară variaţia

relativă a cererii unui produs în raport de variaţia relativă a preţului altui produs. De

exemplu, dacă cererea de băuturi răcoritoare creşte cu 20% când preţul berii creşte cu

10%, elasticitatea încrucişată între cele două produse este de 2. Aceste produse sunt

produse substituibile. Pentru produsele substituibile cantitatea cerută dintr-un produs

creşte când preţul produsului pe care îl substituie creşte şi invers, cantitatea consumată

scade când preţul produsului substituit scade.

Pentru produsele complementare relaţia este inversă, când creşte preţul unui

produs, scade consumul produsului complementar iar când scade preţul produsului,

creşte consumul produsului complementar.

pj

dpj

Qi

dQieij sau

dpj

pj

Qi

dQieij

unde:

eij – reprezintă elasticitatea directă a cererii produsului i în raport cu variaţia

relativă a preţului produsului j;

Qi, dQi – cantitatea cerută şi variaţia cantităţii din produsul i;

pj, dpj – preţul şi variaţia preţului produsului j.

2.3.2 Oferta

Oferta, pe o piaţă determinată, se defineşte ca fiind cantitatea maximă dintr-un

bun sau serviciu pe care un agent economic sau un ansamblu de agenţi economici

doresc să o vândă la un preţ dat.

Oferta depinde în primul rând de obiectivele întreprinderilor care contribuie la

realizarea ei (dacă producţia individuală a fiecărei întreprinderi este mare, oferta globală

este mare, preţul va fi mic mic, profitul este mic, zero sau pentru unii actori va fi chiar

negativ, sectorul de activitate este foarte competitiv, cu o dinamică puternică şi relativ

imprevizibilă sau producţie individuală mică, ofertă globală redusă, preţ mare, profit

mare, sector bine protejat cu bariere la intrare); de asemenea, oferta depinde de starea

tehnologiei, de preţurile relative (creşterea preţului unui bun incită întreprinderile să


47

crească oferta lor din bunul în cauză urmărind un comportament raţional de creştere a

profitului) şi oferta poate să depindă de costul factorilor de producţie (evoluţia preţului

apei de irigat sau al îngrăşămintelor exercită o influenţă asupra ofertei de produse

agricole). Pe piaţa muncii, oferta de forţă de muncă provine de la o parte din locuitorii

zonei sau regiunii care sunt activi la un moment dat dar poate proveni şi din imigraţie.

Acesta din urmă este şi cazul României care în ultimii ani a furnizat pe de o parte forţă

de muncă relativ ieftină ţărilor europene (în special Spania şi Italia) dar la rândul ei

„importă” forţă de muncă pentru sectorul construcţii mai ales, din China, Pakistan,

Vietnam (vezi articolul de presă 1, în Anexă).

Oferta este considerată ca fiind legată în mod pozitiv de preţ iar funcţia ofertei

este crescătoare în preţ. Funcţia ofertei ne dă curba ofertei care separă combinaţiile

preţ-cantitate posibile (aflate deasupra curbei ofertei) de combinaţiile imposibile preţ

cantitate (cele de sub curba ofertei). Cu cât preţul este mai ridicat cu atât oferta este

mai importantă. Această ipoteză este credibilă pentru o piaţă pe care bunul există iar

costul de achiziţie este deja reglat: pe piaţa acţiunilor, la bursa de valori propunerile de

vânzare sunt cu atât mai importante cu cât preţul este mai mare, pe piaţa cerealelor cu

cât preţul este mai mare cu atât se vor regăsi cantităţi mai mari de cereale la vânzare.

Figura 2.3.5 Curba ofertei - curbă crescătoare în variabila preţ

Elasticitatea directă a ofertei în raport cu preţul, prin similitudine cu elasticitatea

directă a cererii în raport cu preţul, măsoară variaţia relativă a cantităţilor oferite

raportată la variaţia relativă a preţului de vânzare.

pi

dpi

Qi

dQie pi sau

dpi

pi

Qi

dQie pi

unde:

epi – este elasticitatea directă a ofertei produsului i;

Qi, dQi – cantitatea oferită şi variaţia cantităţii;

Preţ O Cantităţi oferite Q


48

pi, dpi – preţul şi variaţia preţului.

Figura 2.3.6 Elasticitatea ofertei şi „ridigizarea” ofertei la preţuri foarte mari

Indiferent de alura curbei ofertei la debutul unui sector de activitate oferta este

elastică întrucât materiile prime sunt disponibile, pot să apară oricând noi capacităţi de

producţie atrase de profiturile mari din sector, forţa de muncă este atrasă în sector de

salariile mari, etc. Pe măsură ce cantitatea oferită pe piaţă creşte, profitul unitar se va

reduce treptat, începe să se manifeste mai acerb concurenţa pe factorii de producţie,

preţul lor va creşte, apar fenomene de substituţie a factorilor de producţie deveniţi prea

scumpi şi se intră pe un soi de spirală a creşterii preţurilor fără ca oferta să crească de

manieră spectaculoasă. Exemplul cel mai elocvent este explozia de investiţii în sectorul

imobiliar din anii 2000-2008 din România care a provocat creşterea preţului la terenuri,

creşterea salariilor în construcţii, creşterea preţului materialelor de construcţii,

substituirea acestora cu materiale mai ieftine, extinderea zonelor rezidenţiale spre

periferia şi în afara oraşelor unde terenul este mai accesibil, etc.

2.3.3 Echilibrul pieţei

Există un nivel de preţ, numit preţul de echilibru (PE) pentru care cantităţile

oferite şi cele cerute sunt egale (fig. 2.3.7). Se spune despre acest echilibru că este

stabil întrucât pentru un preţ P1 superior preţului de echilibru PE, oferta este superioară

cererii; în această situaţie, preţul va tinde să scadă (nu există suficientă cerere solvabilă

Preţ P’’

2 P’’

1 P’

2 P’

1 Q’

1 Q’2 Q’’

1 Q’’2 Q

Ofertă elastică Ofertă inelastică (rigidă) Sector la debut Sector la maturitate


49

pentru a cumpăra întreaga cantitate Q1 oferită pe piaţă la preţul P1) şi să se stabilizeze

în preţul de echilibru PE. Printr-un raţionament paralel, dacă preţul pe piaţă ar fi la un

nivel P2 inferior preţului de echilibru, cantitatea de produs oferită pe piaţă va fi Q2. Dar

pentru această cantitate, în conformitate cu curba cererii, preţul ar trebui să fie P3 iar

ofertanţii nu vor ezita să ceară acest preţ pentru produsele lor dacă vor fi conştienţi de

această oportunitate. Se va manifesta deci o presiune de mărire a preţului din P2 spre

P3 trecând prin preţul de echilibru PE fapt ce va determina o creştere a ofertei din Q2

spre cantitate de echilibru QE.

Pe termen scurt, curba cererii şi curba ofertei sunt date şi relativ fixe (această

afirmaţie nu este valabilă pentru anumite situaţii de criză, situaţii care sunt iniţiate şi

întreţinute de entităţi care au intenţii speculative pe piaţă, când cererea creşte în mod

artificial iar curba cererii se deplasează brusc spre dreapta). Pe termen mediu şi lung

însă cele două curbe, atât cea a cererii cât şi cea a ofertei se pot deplasa, cu

consecinţe directe asupra cantităţilor cerute şi oferite pe piaţă.

Figura 2.3.7. Echilibru şi stabilitatea echilibrului

Preţ

P3

P1

PE

P2

Q2 QE Q1 Cantităţi schimbate

Cererea poate creşte ca urmare a creşterii veniturilor sau se poate restrânge ca

urmare a scăderii veniturilor sau a faptului că a intervenit obsoletarea produsului (uzura

morală). În acelaşi fel, oferta poate creşte ca urmare a progresului tehnic sau a ieftinirii

materiilor prime sau se poate restrânge pentru că s-au scumpit imputurile. Astfel, dacă

cererea creşte, curba cererii se deplasează spre dreapta aşa cum este reprezentat în

figura 2.3.7, preţul creşte, va trece din P în P1 iar cantităţile schimbate la echilibru vor fi

şi ele mai mari trecând din Q în Q1. Prin raţionament invers, dacă cererea se


50

deplasează din C1 în C, cantitatea cerută la echilibru va scădea din Q1 în Q iar preţul va

scădea din P1 în P.

Figura 2.3.8 Efectul unei creşteri a cererii

În situaţie de concurenţă pură şi perfectă dar şi pe pieţele concurenţiale pentru

orice jucător pe piaţă preţul este o un element exterior, care i se impune din afară, nici

un actor de pe piaţă nu poate influenţa acest preţ (numit şi price taker). Pe termen

scurt, profitul total este maxim dacă costul marginal este egal cu preţul, ceea ce dă

punctul de echilibru A1; preţul este Pts (preţ pe teremen scurt) iar cantitatea produsă

este OQ.

FIG. 2.3.8. Reglarea pieţei la concurenţă pură şi perfectă

Preţ Preţ O Cmg

CM O1 Pts A1 Ptl A B O Q1 Q Cantitate O Cantitate Situaţia întreprinderii Situaţia pieţei

Preţ O

P1

C1 P

C O Q Q1 Q


51

Dar în această situaţie întreprinderea face profituri unitare “relativ mari”, egale

cu diferenţa dintre preţul Pts şi costul mediu CM care este la nivelul B, profituri unitare

care corespund cu lungimea A1B, ceea ce va induce pe termen lung modificarea ofertei

prin atragerea de noi ofertanţi pe piaţă. De fapt, pe termen lung, aceste profituri atrag

noi întreprinderi sau capacităţi de producţie pe piaţă, ca urmare oferta va creşte

(graficul din dreapta), curba ofertei se deplasează spre dreapta şi preţul de echilibru

scade în Ptl (preţ pe termen lung). Se ajunge la un echilibru pe termen lung pentru firma

care este în punctul A iar preţul este în acest caz Ptl. Costul mediu CM este minim (egal

cu preţul pe termen lung Ptl şi egal cu costul marginal Cmg) iar profitul este zero.

Raţionamentul este relativ simplu: în situaţia de concurenţă pură şi perfectă

întreprinderea care maximizează profitul poate face la un moment dat supraprofit, dar

acest supraprofit atrage intrarea pe piaţă de noi capacităţi de producţie, o producţie mai

mare, ofertă mai mare de produs, scăderea preţului de echilibru până la dispariţia

profitului. Dacă concurenţa este lăsată să lucreze, orice supraprofit dispare şi fiecare

dintre întreprinderile de pe piaţă sunt constrânse să adopte nivelul individual de

producţie OQ1 pentru care costul mediu este minim ceea ce este, fără îndoială, situaţia

cea mai bună pentru societate.

2.4. Tipuri de întreprinderi şi structuri de piaţă

Mărimea întreprinderii este influenţată de structurile pieţelor pe care se schimbă

bunurile şi serviciile. Din punct de vedere teoretic se disting două mari tipuri de piaţă,

cea a concurenţei pure şi perfecte, existentă doar în teorie pentru că o mare parte din

condiţiile de puritate şi perfecţiune sunt greu de îndeplinit în practică şi pieţele cu

concurenţă imperfectă. În această ultimă categorie, distingem diferite pieţe dintre care

cele mai cunoscute sunt: monopolul pur, monopsonul pur, diferite tipuri de concurenţă

de tip oligopol sau oligopson şi, în sfârşit, pieţele contestabile. Cu excepţia pieţelor

contestabile, diferitele structuri de piaţă sunt rezumate în tabelul 2.4.1:

Tabelul 2.4.1 Principalele tipuri de structuri de piaţă

Cerere \ Ofertă Unitate Număr mic Multitudine

Unitate Monopol bilateral Monopson contrariat

Monopson

Număr mic Monopol contrariat Oligopol bilateral Oligopson

Multitudine Monopol Oligopol Concurenţă pură şi perfectă


52

2.4.1. Piaţa de concurenţă pură şi perfectă

Primul tip de piaţă, piaţa de concurenţă pură şi perfectă (tabelul 2.4.1)

funcţionează după un anumit număr de ipoteze (condiţiile de puritate: atomicitatea

participanţilor, omogenitatea produsului, accesul liber la piaţă şi condiţiile de

perfecţiune: transparenţa pieţei, mobilitatea factorilor de producţie). Aceste ipoteze în

realitate, nu sunt reunite niciodată. În situaţia de concurenţă întreprinderile nu pot să îşi

impună preţurile pe piaţă, ele pot cel mult să se adapteze la preţurile care sunt stabilite

în mod liber de piaţă în jocul dintre cerere şi ofertă („mâna invizibilă a pieţei”). În

consecinţă cantitatea de produs realizată de fiecare întreprindere (rezultată prin

combinarea factorilor de producţie şi dependentă de mărimea întreprinderii) trebuie să

fie aceea determinată de intersectarea dintre dreapta preţului de echilibru P* al pieţei şi

curba costului marginal Cm. La nivelul de producţie Q*E întreprinderea îşi maximizează

profitul (costul marginal Cm este egal cu preţul pieţei P* care este şi preţul de echilibru)

iar pe piaţă se produce cantitatea Q*M ca urmare a cumulării ofertelor individule ale

întreprinderilor situaţie similară cu cea descrisă în figura 2.3.8 pentru echilibrul pe

termen lung (fig. 2.4.1).

Figura 2.4.1 Echilibrul în situaţie de concurenţă pură şi perfectă

Preţ,

CM,

Cm Cm

O

P* P*

C

0 Q*E 0 Q*M

Situaţia întreprinderii Situaţia pieţei


53

În mod paradoxal, o situaţie de concurenţă pură şi perfectă nu poate fi atinsă în

realitate. Ne putem apropia de condiţiile de puritate şi perfecţiune pe pieţe foarte

specifice unde un mare număr de condiţii sunt îndeplinite, care se apropie cumva de

ipotezele modelului teoretic. Există puternice asimetrii în ceea ce priveşte informaţia şi

puterea de reacţie şi de negociere între agenţii economici. Coalizarea anumitor agenţi,

concentrarea unor domenii de activitate, impunerea unor bariere la intrare sau la ieşire,

manifestarea rolului statului în economie, toate acestea concurează la limitarea fluidităţii

pieţelor şi a rolului reglator al preţurilor. În acelaşi timp, virtuţile concurenţei (scăderea

preţurilor, creşterea ofertei, ameliorarea bunăstării agenţilor economici) sunt atât de

importante încât guvernanţii, urmărind un comportament raţional, caută să creeze

condiţiile cele mai favorabile dezvoltării unui mediu concurenţial, mai ales prin

adoptarea de măsuri ce favorizează intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă şi prin contestarea

situaţiilor de fapt (liberalizarea anumitor activităţi, reducerea barierelor vamale, limitarea

subvenţiilor, decuplarea acestora de incitarea la a produce mai mult, măsuri de

încurajare a apariţiei de noi actori pe piaţă, etc.).

2.4.2. Pieţele cu concurenţă imperfectă

Al doilea tip de piaţă, pieţele de concurenţă imperfectă, se caracterizează prin

absenţa atomicităţii ofertei şi a cererii, nu se mai găsesc decât un număr mic de

ofertanţi şi uneori de solicitanţi sau cumpărători pe aceste pieţe unde se instaurează o

stare de monopol sau oligopol. Tabelul 2.4.1 prezintă diferitele structuri ale pieţei cu

opt cazuri de piaţă de concurenţă imperfectă şi un singur caz de concurenţă perfectă.

Monopolul

Un prim caz de concurenţă imperfectă se poate referi la poziţia de monopol a

unui ofertant pe piaţă, întreprindere sau alt actor pe piaţă. Întreprinderea în poziţie de

monopol este singurul vânzător în faţa unei multitudini de cumpărători cărora le vinde

un produs sau un serviciu pentru care este singura producătoare şi pentru care nu

există substituenţi sau preţul acestora nu îl face accesibil pentru mulţi solicitanţi. În

acest caz, cererea pieţei se confundă cu cererea adresată întreprinderii aflată în poziţie

de monopol. Întreprinderea, ca singur ofertant, are libertatea de a fixa preţul şi deci de a


54

determina cantitatea pe care o va oferi pe piaţă. Se demonstrează că întreprinderea în

poziţie de monopol îşi maximizează profitul (figura 2.4.2) atunci când curba încasărilor

marginale (Im) intersectează curba costului marginal (Cm). În această situaţie

întreprinderea în situaţia de monopol fixează preţul în P* iar cantitatea cerută pe piaţă

va fi Q*. Întreprinderea realizează, pe unitatea de produs vândută, profitul P* - CM* (sau

K - N), adică diferenţa între preţul de vânzare şi costul mediu în momentul când se

realizează perechea P*Q*. Profitul total rezultat pentru întreprindere prin vânzarea

cantităţii de produs Q* la preţul P* este profitul maxim pe care îl poate realiza

întreprinderea în situaţia de monopol şi este reprezentat în figura 2.4.2 prin suprafaţa

patrulaterului KLMN.

Figura 2.4.2 Echilibru în situaţie de monopol

Preţ,

CM, Cm,

IM, Im

Cm

P*, K L CM

Im P2

P1 CM2

CM*, N Funcţia cererii M

0 Q* Q2 Q1 Q

Dacă se notează IT încasările totale ale întreprinderii rezultate din vânzarea

unei cantităţi Q de produs, CT costurile totale care sunt la rândul lor formate din CF

costurile fixe şi CV costurile variabile, profitul pentru respectivul produs va rezulta din

diferenţa:

= IT – CT sau = IT – C F – CV (1)

Profitul este maxim când derivata a I-a a profitului în raport cu nivelul de

producţie Q este egală cu zero:

0dQ

dCV

dQ

dCF

dQ

dIT

dQ

d (2)


55

Dar pe termen scurt costurile fixe sunt constante şi în consecinţă derivata lor în

raport cu producţia este nulă.

0dQ

dCF (3)

Încasările totale IT rezultă însă din produsul dintre cantitatea Q de produs

vândută şi preţul mediu PM al produsului care poate fi considerat constant pentru o

cantitate dată iar derivata încasărilor totale în raport cu producţia va fi egală cu

încasarea marginală. Derivata costului variabil CV în raport cu producţia Q este egală

cu costul marginal Cm.

Im

dQ

QdPM

dQ

dIT (4) şi deci Cm

dQ

dCV (5)

Introducând relaţiile (4) şi (4) în relaţia (2) constatăm că se verifică afirmaţia

făcută mai sus adică profitul este maxim atunci când costul marginal Cm este egal cu

încasarea marginală Im.

dQ

dCV

dQ

dIT sau CmIm

Din analiza graficului prezentat în figura 2.4.2 rezultă însă alte trei combinaţii

perechi de preţ – cantitate PQ care se identifică cu trei tipuri diferite de gestiune la care

întreprinderea monopolistă poate apela în diferite situaţii. Perechea P1Q1 este specifică

gestiunii la echilibru, situaţie în care întreprinderea nu realizează profit şi care este

adoptată atunci când se încearcă protejarea monopolului de intrarea eventualilor noi

veniţi în sectorul respectiv de activitate pe ideea reducerii atractivităţii sectorului prin

anularea profiturilor. Producţia Q1 este producţia maximă pe care monopolul o poate

produce şi vinde fără să se expună la pierderi (orice scădere a preţului sub nivelul P1 ca

urmare a măriri producţiei şi deci şi a ofertei antrenează pierderi pentru întreprinderea

monopolistă întrucât preţul mediu PM = P1 este egal de asemenea cu costul mediu

CM). Acest tip de gestiune a întreprinderii monopoliste este foarte riscant şi nu poate fi

adoptat decât ca soluţie pasageră, pentru o durată scurtă de timp. Pe termen mediu şi

lung întreprinderea monopolistă va trebui să găsească alte soluţii de păstrare a

monopolului care să-i aducă şi profit. Căutarea câştigurilor de productivitate prin

introducerea progresului tehnic, avantajele date de economiile de scară, economiile de

experienţă sunt doar câteva dintre soluţiile posibile.


56

În mod identic se judecă pentru perechea P2Q2 care reprezintă preţul şi

respectiv cantitatea de produs pentru care încasarea marginală Im este nulă sau pentru

care cifra de afaceri CA este maximă. Uneori (destul de rar) acest moment poate

coincide cu momentul în care se realizează perechea P1Q1. Acest mod de gestiune

este de asemenea adoptat atunci când se doreşte protejarea monopolului de eventualii

noi veniţi cu menţiunea că expunerea la riscul de pierdere în acest caz este mai mică

întrucât se realizează un profit unitar egal cu diferenţa dintre preţul de vânzare P2 şi

costul mediu CM2. Profitul total va fi reprezentat de patrulaterul format de cele două

drepte (a preţului P2 şi a costului mediu CM2) cu ordonata şi respectiv cu dreapta care

determină cantitatea vândută pe piaţă Q2. Trebuie spus că pe termen mediu şi lung,

întreprinderea în situaţie de monopol va încerca să îşi consolideze monopolul, să se

protejeze împotriva eventualilor noi veniţi şi va tinde în mod natural către maximizarea

profiturilor totale prin adoptarea perechii P*Q*.

Monopsonul

Atunci când întreprinderea este singurul cumpărător care se confruntă cu mai

mulţi vânzători ai aceluiaşi produs omogen, ne regăsim în situaţie de monopson. Acesta

a fost cazul societăţii Conel pentru cumpărarea curentului electric produs în afara sa

(Conelul beneficia de altfel şi de monopolul de distribuţie ceea ce îi conferea o poziţie

forte vis a vis de furnizorii de curent electric pe de o parte şi respectiv de consumatorii

de curent electric – sau clienţii săi pe de altă parte), sau al SNCFR pentru cumpărarea

vagoanelor de cale ferată sau a şinei de cale ferată. Societatea Romgaz este

susceptibilă că află în aceeaşi poziţie de monopson pentru cumpărarea gazului de la

furnizorii de gaz, producători sau importatori în acest caz manifestându-se şi monopolul

pentru distribuţie a gazului pe o anumită zonă.

Entitatea aflată în poziţie de monopson, profitând de poziţia sa, va tinde în mod

natural să impună preţuri de cumpărare foarte mici, la limita de jos a profitabilităţii

producătorilor, încercând să îşi însuşească profitul întregii filiere şi exercitând

permanent o presiune asupra preţurilor de cumpărare.


57

Oligopolul

Oligopolul reuneşte câţiva producători sau ofertanţi în faţa unui mare număr de

cumpărători. Este o formă de organizare foarte răspândită în numeroase sectoare

puternic capitalizate, respectiv cele care utilizează niveluri ridicate de capital fix.

Industria de automobile, industria de transporturi aeriene, companiile petroliere,

industria audiovizualului, marea distribuţie sunt industrii cu tendinţe oligopolistice.

O situaţie de oligopol apare într-o ramură atunci când numărul întreprinderilor

care vând este mic şi fiecare trebuie să ia în considerare comportamentele celorlalţi

pentru a determina politica sa de preţ. Profiturile fiecărei întreprinderi nu depind numai

de decizia sa ci şi de cea a concurenţilor. În aceste condiţii în situaţie oligopolistică,

întreprinderile caută să maximizeze profitul colectiv, fiecare întreprindere străduindu-se

apoi să crească partea sa de piaţă în detrimentul concurenţilor săi. Există o varietate de

situaţii mergând de la înţelegere (situaţie de cartel) de o parte, la confruntare directă

prin preţ pe de altă parte. Între aceste două situaţii, există forme intermediare de

coordonare cu efecte mai mult sau mai puţin bune pentru cei care formează oligopolul.

Teoria jocurilor permite înţelegerea strategiei fiecărui oligopol. Se recurge la joc

în măsura în care deciziile raţionale sunt în mod necesar independente. Fiecare jucător

încearcă să-şi maximizeze rezultatul dezvoltând o strategie pentru a-l atinge.

Se consideră două întreprinderi. Fiecare poate alege o strategie de producţie

ridicată respectiv de producţie mică. În figura 2.4.3, cifrele indică profiturile fiecărei

întreprinderi pentru fiecare din opţiunile pe care ea le face; ele sunt în caractere

ordinare pentru întreprinderea A şi în caractere îngroşate pentru întreprinderea B.

FIG. 2.4 3 Concurenţa de tip oligopol: între înţelegere şi confruntare directă

Producţia întreprinderii B

Ridicată Slabă

Producţia

întreprinderii A

Ridicată 1 1 3 0

Slabă 0 3 2 2

Dacă cele două întreprinderi adoptă o strategie de producţie ridicată, profitul

oricăreia dintre întreprinderi este scăzut, egal cu 1 pentru fiecare participant. Când

nivelul de producţie este scăzut, profitul creşte şi fiecare întreprindere are un profit mai

mare, egal cu 2. Fiecare din cele două întreprinderi obţine rezultatul cel mai ridicat, egal


58

cu 3 atunci când ea singură produce mult iar celălalt are o producţie mică. Producţia

scăzută a celuilalt limitează volumul de ofertă şi menţine preţurile la un nivel ridicat. În

acest caz întreprinderea cu o producţie slabă nu face profit fiind la limita rentabilităţii

(profitul întreprinderii este egal cu zero).

Întreprinderea A, în cazul în care întreprinderea B alege un nivel ridicat de

producţie, obţine cel mai bun rezultat alegând o producţie ridicată; profitul este 1 faţă de

0 dacă ea ar alege nivelul slab de producţie. Dacă întreprinderea B alege un nivel slab

de producţie, A alege un nivel ridicat căci astfel profitul va fi de 3 faţă de profitul de 2

dacă alege un nivel slab de producţie. Întreprinderea A are o strategie dominantă în

acel sector de activitate. În ambele cazuri prezentate, întreprinderea are interesul să

aleagă o producţie ridicată.

Dacă întreprinderea A alege o producţie ridicată întreprinderea B are interesul

să-şi crească producţia pentru a obţine un profit egal cu 1; dacă A adoptă o strategie de

producţie slabă, B are interes să producă mult pentru a obţine profitul 3. Se constată că

atunci când fiecare întreprindere alege să producă mult, profitul fiecăreia este egal cu

1, în timp ce ele ar fi obţinut un rezultat mai bun (2 fiecare) dacă ele se înţelegeau

pentru a fixa amândouă un nivel scăzut de producţie. Dar este dificil pentru fiecare

dintre întreprinderi să aleagă să producă puţin. Dacă unul produce puţin, A de exemplu,

B va produce mai mult şi va face un profit de 3. În loc să aibă fiecare profitul 2, unul va

avea un profit de 3, celălalt un profit nul. În măsura în care A anticipează această

reacţie, strategia sa va consta în a produce mai mult. Profitul pentru fiecare va fi deci

egal cu 1.

Este relativ dificil de a pune în operă un cartel care să limiteze în mod durabil

producţia căci înţelegerea riscă să fie foarte rapid repusă în cauză prin comportamentul

unuia dintre participanţi, care sunt oricând tentaţi să producă mai mult pentru a-şi

maximiza profitul. Numai un angajament prealabil al celor două părţi, specificând

condiţiile în care vor produce (autolimitare) permite dezvoltarea unui joc cooperativ ce

conduce la un rezultat optimal pentru cele două părţi, cu un profit de 2 pentru fiecare

dintre jucători. Acest tip de înţelegere este ilegală în majoritatea ţărilor dezvoltate iar în

România, Consiliul Concurenţei este autoritatea care are atribuţii în supravegherea

pieţelor pentru formarea situaţiilor de tip oligopol şi lupta împotriva înţelegerilor de tip

trust sau oligopol.


59

Un sector de activitate care se poate regăsi într-o situaţie de formare a unui

potenţial oligopol, situaţie la care asistăm în zilele noastre în România, este marea

distribuţie. Marea distribuţie câştigă din ce în ce mai mult teren în România, în martie

2008 se vorbeşte de 35-38% parte de piaţă din comerţul en detail şi cu siguranţă

lucrurile nu se vor opri aici. Implantarea de noi hyper şi super magazine este în plină

desfăşurare iar companiile naţionale sau multinaţionale care activează în marea

distribuţie au planuri de implantare pentru următorii câţiva ani. În general, orientarea

comerţului en detail spre zona super şi hiper magazine a avut efecte multiple în diferite

sectoare de activitate. Printre efectele pozitive putem aminti: au fost create mii de locuri

de muncă, a crescut preţul terenului la periferia marilor oraşe, zonele în care s-au

implantat centrele comerciale au înflorit, au atras după sine şi venirea altor investitori,

au reprezentat „bulgărele de zăpadă” care a declanşat dezvoltarea unei zone, s-a

exercitat o presiune constantă pentru controlul preţurilor, obiectivul urmărit fiind

maximizarea vânzărilor în primul rând pe termen scurt iar pe termen lung se are în

vedere maximizarea profitului. Se poate adăuga la efectele pozitive faptul că o bună

parte din comerţul en detail care înainte era făcut în zona „gri” a economiei poate chiar

„la negru” a ieşit la suprafaţă regăsindu-se în contabilitatea naţională şi în creşterea

produsului intern brut. Sunt voci care afirmă că o parte din creşterea economică

susţinută a României din primul deceniu al mileniului trei se datorează şi „albirii”

comerţului en detail prin dezvoltarea lanţurilor de mari magazine.

La capitolul efecte negative putem cita: dispariţia a mii de locuri de muncă prin

„uciderea” micilor afaceri, relocarea comerţului din zonele tradiţionale către noile centre

comerciale cu toate consecinţele negative datorate acestui fapt pentru zonele

comerciale tradiţionale, noile zone comerciale au devenit inaccesibile pentru afacerile

de mică anvergură datorită creşterii preţului pământului, concentrarea comerţului en

detail în câteva lanţuri de mari magazine şi manifestarea tendinţei de orientare spre

oligopol, repatrierea profiturilor din marea distribuţie către ţările de origine ale

companiilor multinaţionale.

Oligopsonul

Atunci când sunt numai câţiva cumpărători în faţa unei multitudini de vânzători,

suntem în situaţie de oligopson. Acesta este cazul, de exemplu, centralelor de


60

cumpărare pentru marile magazine, fabricile de zahăr pentru sfecla de zahăr, colectorii

de lapte pentru lapte, (în general cumpărătorii de produse agricole faţă de producătorii

acestora). În aceeaşi situaţie de relativ monopson regional sau eventual oligopson ne

regăsim cu cumpărarea sau depozitarea cerealelor în anumite zone din ţară. Pe o

regiune dată nu există decât un singur sau un număr restrâns de potenţiali cumpărători

de produse agricole (cereale şi oleaginoase în special) sau depozitari care pot impune

preţul de cumpărare producătorilor cu consecinţe negative asupra profiturilor acestora

întrucât vor exercita o presiune continuă pentru a obţine preţuri scăzute.

Marile magazine se află în poziţie de oligopson faţă de furnizorii lor iar prin

faptul că achiziţionează mărfurile prin centrale de cumpărare (demers de altfel justificat

pentru reducerea costurilor de achiziţie) îşi întăresc această poziţie şi îşi măresc

puterea de negociere în faţa furnizorilor.

Producătorii agricoli în general sunt mici ca dimensiune, au putere de negociere

mică, iar dacă nu se unesc pentru a-şi mări puterea, le va fi greu să se impună.

Monopolul bilateral

Monopolul bilateral este situaţia unui vânzător unic în faţa unui cumpărător unic, un

producător de cuve pentru centralele nucleare faţă de Nuclear Electrica Cernavodă sau

sindicatul angajaţilor faţă de sindicatul patronilor.

Pieţele contestabile

Definiţie. Teoria pieţelor contestabile este recentă. Ea s-a dezvoltat în Statele

Unite în paralel cu dezvoltarea, în anii 70, a politicilor de liberalizare a anumitor activităţi

ca transporturile aeriene sau telecomunicaţiile. O piaţă este contestabilă atunci când

intrarea şi ieşirea sunt libere şi nu există mici bariere la intrare (de exemplu un nivel

ridicat al investiţiilor iniţiale) nici costuri irecuperabile (cele pe care nu le putem recupera

când se părăseşte o industrie). De exemplu, este posibil, odată cu dereglementarea

transporturilor aeriene, de a intra pe această piaţă cu un cost de intrare slab (închirierea

avioanelor, negocierea dreptului de decolare şi de aterizare) şi de ieşire (rezilierea

contractelor de închiriere, a celor de muncă). În aceste condiţii, orice întreprindere,

poate să intre pe această piaţă sau să o părăsească foarte rapid. Piaţa este la echilibru,

sau sustenabilă când cea mai mare parte a condiţiilor de echilibru ale concurenţei pure

şi perfecte sunt îndeplinite. Singura ipoteză care dispare aici este cea a atomicităţii


61

ofertei, o întreprindere oligopolistică putând să intre pe piaţă. În aceste condiţii, cu cât

ieşirea va fi mai uşoară – adică ea nu va antrena pierderi semnificative – cu atât piaţa

va fi cunoscută drept contestabilă.

Consecinţe. Contestabilitatea unei pieţe produce consecinţe asupra strategiei

întreprinderilor care au o poziţie de monopol sau oligopol: în fapt, intrarea unui

concurent poate avea ca efect creşterea volumului producţiei, scăderea preţurilor şi

deci a profiturilor. În aceste condiţii, faţă de ameninţarea care o constituie intrarea

eventuală a unei întreprinderi concurente, întreprinderea instalată poate fi constrânsă

să crească nivelul producţiei sale şi să caute un profit care să acopere cu puţin costurile

de producţie, ca pe o piaţă concurenţială. Această teorie are o implicaţie importantă:

efectele aşteptate de la concurenţa pură şi perfectă nu depind de numărul de

concurenţi pe piaţă ci de condiţiile concurenţei, ceea ce trebuie să conducă guvernanţii

să păstreze condiţiile ce o fac contestabilă, mai ales facilitând condiţiile de intrare pe

piaţă prin punerea în aplicare a politicilor de liberalizare. Trebuie notat că, totuşi

această teorie nu este aplicabilă în industriile cu nivel ridicat al investiţiilor iniţiale,

adesea irecuperabil în caz de ieşire de pe piaţă, ca în industria siderurgică, de exemplu.

În România, Consiliul Concurenţei este autoritatea cu responsabilităţi privind

caracterul pieţelor acesta funcţionând în baza prevederilor Legii concurenţei nr.

21/1996, cu modificările şi completările ulterioare. În anexe este redată decizia nr 198

din 28.08.2006 a preşedintelui Consiliului Concurenţei referitoare la plângerea

Patronatului Societăţilor Independente Producătoare de Bere din România împotriva

SC Interbrew România SA.

Întreprinderile publice şi intervenţiile statului ca proprietar

Statul, din diverse motive, este constrâns să dezvolte activităţi productive.

Aceste activităţi se concentrează în principal în anumite sectoare, mai ales cele ale

înaltei tehnologii, producţia şi distribuţia energiei în general, energie nucleară, industria

de material energetic, industria extractivă, etc. În schimb, statul este prezent în mică

măsură în industriile de bunuri de consum, în agricultură ca şi în industria

agroalimentară. De asemenea colectivităţile locale reprezentate prin primării şi consiliile

locale, sunt principalii proprietari ai agenţilor economici furnizori de servicii publice

(acolo unde acestea nu au fost concesionate). Datorită importanţei efectivelor ca şi a


62

investiţiilor, sectorul public este un instrument în serviciul statului pentru a atinge

obiective, uneori, macroeconomice (relansarea investiţiilor), sociale (menţinerea

locurilor de muncă) sau financiare (procurarea de resurse suplimentare la bugetul

statului pentru a masca o creştere a cheltuielilor publice), în paralel cu obiective pur

microeconomice de producere de bunuri şi/sau de servicii acolo unde nivelul de risc

este suficient de ridicat pentru a descuraja investiţiile private.

Politica de privatizare promovată consecvent în perioada de tranziţie, tinde să

reducă rolul statului în sfera productivă, retrocedând sectorului privat practic toate

activităţi industriale, agricole şi de servicii (industria, băncile, asigurările, construcţiile,

agricultura).

Care sunt motivele care determină implicarea statului în sectorul public

productiv? Mai multe motive pot conduce statul să se substituie sectorului privat pentru

a produce. În continuare sunt redate câteva dintre acestea.

Eşecul pieţei: în anumite circumstanţe, datorită unui grad mare de concurenţă

sau de risc, investiţiile publice permit intrarea pe o piaţă statul asumându-şi riscul iniţial

până ce această activitate devine rentabilă; în continuare, odată rentabilizată

activitatea, statul se poate retrage prin privatizare sau (cel mai adesea) să rămână

promotorul principal în acest sector şi să păstreze activitatea ca sursă de venit.

Situaţia de monopol natural, în anumite industrii, pot duce la o privilegiere a

intervenţiei statului, fie prin reglementarea monopolului, fie prin producţia directă de

către stat a bunului sau serviciului respectiv. Prin monopol natural, se înţelege o ramură

unde o singură întreprindere trebuie să opereze datorită importanţei economiilor de

scară. Acesta a fost cazul RomTelecom sau SNCFR.

Tradiţia etatică “Corlbertismul industrial” dezvoltat printre elitele politice pe de o

parte, obiectivele de putere pe de altă parte (asigurarea independenţei naţionale în

termeni de aprovizionare energetică, de control al anumitor tehnologii), contribuie la

creşterea funcţiilor productive ale statului.

Raţionalitatea intervenţiei publice considerată mai eficace de o parte de

electorat, poate contribui la naţionalizarea anumitor sectoare industriale. Această

naţionalizare a unei părţi a industriei este considerată ca o fază tranzitorie înainte de a

ajunge la colectivizarea completă a industriei.


63

Criza anumitor industrii şi sub-capitalizarea provocate de acţionarii privaţi pot

conduce statul la preluarea controlului acestor active.

Naţionalizarea ca sancţiune a fost utilizată mai ales după al doilea război

mondial pentru a pedepsi presupusul colaboraţionism al proprietarilor (cazul uzinelor

Renault în Franţa) sau din considerente ideologice, pentru a transfera puterea

economică în ţările blocului comunist consecinţele fiind dramatice atât pentru familiile

deposedate de afacerile naţionalizate cât şi pentru economie în sine care şi-a revenit cu

greu şi după mult timp din acest şoc.

De ce este de preferat privatizarea? Privatizarea activelor publice care se

dezvoltă în economiile de piaţă, şi mai general, în ansamblul sistemelor economice

contemporane, presupune repunerea în mâinile operatorilor privaţi a unei păţi tot mai

mare parte a capitalului public. Mai multe motive incintă guvernele să întreprindă acest

program de liberalizare a economiei:

- eficacitatea slabă, dovedită şi devenită cronică a întreprinderilor publice din

sectorul concurenţial comparativ cu performanţele întreprinderilor private;

- risipa resurselor productive alimentată de paternitatea statului, adesea puţin

exigent privind rezultatele şi comportamentul de căutător de rentă al angajaţilor şi al

conducătorilor acestor întreprinderi. O slujbă la stat, mai prost remunerată dar fără prea

mari bătăi de cap, eventual care poate oferi şi rampa de lansare spre alte activităţi, este

adesea considerată un loc bun de unde se poate ieşi la pensie;

- slăbiciunea resurselor statului pentru a asigura rolul său de acţionar şi între

altele nevoile financiare ale statului care, prin vânzarea de active publice (vânzarea

“argintărie de familiei”) poate afecta sumele necesare reducerii nivelului datoriei sale;

- eşecul cunoscut al proiectelor industriale ale statului care conduce mai

degrabă la ieşire decât la menţinerea pe piaţă;

- contestabilitatea anumitor pieţe şi politicile de liberalizare care intensifică

concurenţa şi facilitează intrarea de noi competitori pe anumite pieţe până acum

reglementate şi protejate prin importante bariere de intrare, mai ales în anumite servicii

publice (telecomunicaţii, poşta).

Tehnicile de privatizare pot privilegia un anumit tip de control în raport cu altul:

control prin intermediul pieţei în Marea Britanie şi vânzarea fără condiţii a activelor,

autocontrol în Franţa unde căutarea investitorilor de referinţă conduce la crearea


64

nodurilor dure ale acţionarilor pe care le regăsim în cea mai mare parte la consiliile de

administraţie ale marilor întreprinderi. Acest tip de control frânează controlul extern,

limitează imixtiunea altora în afacerile întreprinderii prin limitarea puterii de control a

celorlalţi acţionari.

Privatizarea nu este neapărat o soluţie imediată a dificultăţilor pe care le cunosc

întreprinderile publice. Rezultă din studiul comportamentelor întreprinderilor privatizate,

că succesul trecerii din sectorul public în sectorul privat, în termeni de eficacitate,

depinde de flexibilitatea şi de eficacitatea sistemelor de control aplicate atunci când

aceste întreprinderi se găseau în mâinile statului. Acolo unde controlul era apăsător,

rigid şi îndepărtat de obiectivele comerciale finale, trecerea şi adaptarea la noul mediu

este mai dificilă. Invers, când întreprinderile beneficiază de un anumit grad de

autonomie, adaptarea este uşurată. De altfel, întreprinderile odată privatizate, se pot

restructura prin vânzarea de active, pot decide schimbarea cantităţii şi a calităţii

serviciilor furnizate urmărind reducerea costurilor totale şi a costurilor unitare, pot

schimba domeniul de activitate sau pot pur şi simplu să decidă întreruperea activităţii

urmare a introducerii unui nou obiectiv prioritar respectiv maximizarea profitului. Regula

generală aplicată la privatizarea întreprinderilor de stat a fost să se păstreze obiectul de

activitate o perioadă de timp, să se păstreze un anumit număr de locuri de muncă

pentru angajaţii întreprinderii sau, dacă se fac concedieri, personalul afectat să

beneficieze de compensaţii.


65

3. STRATEGIILE ÎNTREPRINDERILOR ŞI EFECTUL LOR

ASUPRA PREŢURILOR PE PIAŢĂ

Producţia şi costurile

Pentru a răspunde la cererea solvabilă a clienţilor, cerere manifestată prin

intermediul pieţei, întreprinderea produce o anumită cantitate de bunuri ţinând cont atât

de costurile factorilor de producţie cât şi de restricţiile tehnice în care trebuie să se

încadreze. Combinând cele două elemente, costuri şi restricţii tehnice, întreprinderea se

străduieşte să producă de manieră eficace căutând combinaţia optimă a factorilor de

producţie, combinaţie care să conducă la maximizarea profitului său. Evoluţia cererii

consumatorilor pe de o parte dar şi dinamica restricţiilor tehnice pe de altă parte, mai

ales a celor datorate mecanizării, chimizării, automatizării producţiei, a progresului

tehnic în general, modifică modul de producţie şi influenţează structura costurilor

întreprinderii.

3.1. Funcţia de producţie

Producţia este procesul prin care întreprinderea transformă resurse pentru a

produce un bun sau serviciu al cărui preţ pe piaţă să acopere costul materiilor prime, al

consumurilor intermediare, costul factorului muncă, costul factorilor de producţie în

general, inclusiv costul generat de personalul de conducere. Numim funcţie de

producţie relaţia tehnico-economică care se stabileşte între cantitatea produsă dintr-un

bun şi cantitatea diferiţilor factori necesari la obţinerea acestui bun. Se presupune că

nivelul de cunoştinţe şi al tehnologiilor este dat iar întreprinderea utilizează factorii săi

de producţie la nivelul maxim de eficacitate

Q = f (A, B, C, D, …) (1)

Volumul de producţie Q este volumul maxim ce poate fi produs cu un ansamblu

dat de factori de producţie A,B,C,D. Maniera în care nivelul ieşirilor se schimbă, este

funcţie de variaţia valorilor absolute şi respectiv relative a acestor inputuri utilizate

pentru producţie.


66

Funcţia de producţie este funcţia matematică care stabileşte legătura dintre

cantitatea produsă (output sau ieşiri) şi cantităţile diferiţilor factori de producţie (inputuri

sau intrări) folosiţi şi combinaţi pentru a obţine producţia. Factorii de producţie admişi de

către economiştii clasici se împart în factori primari, munca şi pământul (solul şi

subsolul), şi factorul derivat capitalul care provine din combinaţii trecute dintre factorii

primari, muncă şi resurse naturale. Economiştii de orientare marxistă consideră

capitalul muncă cristalizată, factorul muncă fiind singurul producător de valoare.

Economiştii de orientare neoclasică consideră munca şi capitalul (pământul fiind inclus

aici de majoritatea lor) factori de producţie esenţiali. În funcţiile de producţie factorul de

producţie capital se descompune în bunuri de producţie şi bunuri de consum

intermediar.

Într-o formă generală, funcţia de producţie se poate scrie:

Q = f (M, K, Ci, R) (2)

în care: Q = producţia

M = munca

K = capitalul

Ci = consumuri intermediare

R = factor rezidual (în special progres tehnic, dar şi experienţă,

cunoştinţe, nivel de educaţie, mentalitate, atitudine faţă de muncă, etc.)

La nivelul întreprinderilor, funcţiile de producţie servesc pentru calcularea

producţiei maxime care poate fi obţinută plecând de la o combinaţie dată de factori

tehnici. În cadrul întreprinderilor funcţiile de producţie servesc la optimizarea nivelului

producţiei în funcţie de inputuri şi de costul acestora. Ori de câte ori se înregistrează

evoluţii în nivelul factorilor de producţie, în costul absolut al acestora sau în costul

relativ (în raport cu ceilalţi factori de producţie) sau ori de câte ori raportul de combinare

a factorilor de producţie se schimbă, funcţia de producţie a întreprinderii se schimbă la

rândul ei şi sunt necesare noi calcule pentru găsirea noului nivel de optim.

La nivel macroeconomic, economiştii au încercat să utilizeze funcţia de

producţie pentru a identifica şi pune în valoare contribuţia fiecăruia din factorii producţiei

naţionale. Pentru simplificare nu se reţine decât factorul muncă M şi factorul capital K.

Cea mai utilizată funcţie de producţie agregată este cea a lui Coob – Douglas

Q = Ma K1-a


67

Funcţiile de producţie agregate pun probleme de măsurare a factorilor de

producţie. Astfel, pentru factorul de producţie muncă M se pot folosi fie efectivul de

salariaţi fie numărul de zile sau ore lucrate. Pentru cel de al doilea factor de producţie,

capitalul K, problemele de măsurarea sunt chiar şi mai delicate: se poate reţine fie

stocul global de echipamente fixe (activele din sectorul economic analizat) fie fluxul

consumat (amortismentele). În general se ia în calcul stocurile chiar dacă diversitatea

şi eterogenitatea acestui indicator ca şi dificultăţile de urmărire a evoluţiei sale la nivel

macroeconomic au dat ocazia unor controverse celebre.

Există mai multe tipuri de funcţii de producţie:

- funcţiile cu factori complementari: combinarea factorilor de producţie impune

ca un factor de producţie să se poată asocia doar cu o cantitate fixă din celălalt factor

de producţie; dacă se doreşte creşterea producţiei unei întreprinderi specializată pe

lucrări mecanice şi servicii de mecanizare în agricultură prin creşterea numărului de

tractoare, cumpărare suplimentară a unui nou tractor implică angajarea unui nou

mecanizator, toate celelalte condiţii de producţie rămânând neschimbate;

- funcţii de producţie cu factori substituibili: combinarea factorilor de producţie

este variabilă, astfel încât se poate obţine acelaşi nivel de producţie cu mai mult capital

şi mai puţină muncă şi invers; funcţia Coob – Douglas se referă la o relaţie de acest tip.

Cei doi factori reţinuţi sunt substituibili, iar raportul de substituire poate fi constant (fix)

sau variabil;

- funcţiile cu “generaţii de capital”: stocul de capital se descompune în generaţii

anuale succesive; fiecare generaţie corespunde unei combinaţii de factori (ipoteza de

complementaritate) şi de la o generaţie la alta, echipamentele sunt mai tinere şi în

general presupun mai mult capital. Acest tip de funcţie permite să se ţină cont de

dinamica unei întreprinderi care, într-un comportament raţional evoluează, investind în

mod sistematic în procesul de producţie.

3.2. Legea randamentelor descrescătoare

Ipoteza de bază a funcţiei de producţie este legea randamentelor

descrescătoare. După această ipoteză, dacă se utilizează un număr din ce în ce mai

mare de unităţi dintr-un factor, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi, va fi

atins un punct dincolo de care adăugarea succesivă de unităţi din acest factor va


68

diminua creşterea marginală a ieşirilor (output-uri) totale până în momentul în care

această creştere poate deveni negativă.

Dacă se începe cu o cantitate fixă A1 din factorul A (figura 3.1) şi se adaugă

succesiv unităţi din factorul B, producţia totală Q, în prima fază, va creşte foarte rapid;

apoi, după punctul B0 (punctul de inflexiune al curbei de producţie) producţia va

continua să crească dar într-un ritm mai lent. În final, maximul va fi atins în punctul Q1 ,

unde se realizează o combinaţie optimă din punct de vedere tehnic a celor doi factori de

producţie. Dincolo de punctul B1, adăugarea de unităţi suplimentare din factorul B va

antrena o scădere a volumului de producţie. Se poate lua ca exemplu o maşină (factor

fix) şi mai mulţi muncitori (factor variabil). Volumul producţiei va creşte în mod progresiv

odată cu adăugarea de unităţi din factorul variabil, până în momentul în care un

muncitor suplimentar va provoca scăderea producţiei globale: combinaţia productivă

devine ineficace. Aici se raţionează pe termen scurt, adică pe o perioadă în care nu

este posibil să se modifice unul din factorii de producţie, în general factorul capital. De

fapt echipamentele, clădirile, tehnologia utilizată pot fi schimbate cu dificultate în cazul

unui mare număr de activităţi. Nu acesta este cazul industriilor care utilizează un nivel

de capital scăzut sau care utilizează sisteme de producţie flexibile. La capătul opus, pe

termen lung, toţi factorii de producţie variază, întreprinderea putând să adauge noi

echipamente prin investiţii.

Fig. 3.1. Legea randamentelor descrescătoare.

Producţia (Output) Q

Q1

B0 B1 Input factor B

Input de factor A = A1 (factor fix)


69

Trebuie să se facă distincţie între randamentele factoriale şi randamente de

scară. În general noţiunea de randament se referă la o relaţie între variaţia cantităţilor

produse (output) şi variaţia factorilor necesari pentru a le produce (input).

Randamentele factoriale fac legătura dintre producţie (output) şi o combinaţie de

factori din care unul este fix. Se reţin două ipoteze:

- randamente descrescătoare sau neproporţionale. Legea randamentelor

descrescătoare a fost enunţată în mod riguros de Turgot sub următoarea formă: dacă

sunt combinate cantităţi succesive şi omogene dintr-un factor variabil (munca de

exemplu) cu o cantitate dată de factori (de exemplu pământul sau maşinile), se va

ajunge la o productivitate marginală (creşterea producţiei rezultată din utilizarea unei

unităţi suplimentare de factor variabil) care va descreşte fiind din ce în ce mai mică sau

chiar negativă.

- randamente constante: ipoteza puţin realistă, căci plecând de la un anumit

nivel de utilizare a factorului variabil, productivitatea marginală nu rămâne constantă ci

descreşte. Randamentele factoriale nu sunt constante decât pentru o durată limitată.

Randamentele de scară fac legătura dintre producţie şi o combinaţie de factori

care variază amândoi, în mod simultan. Randamentele de scară pot fi (vezi economiile

de scară):

- constante dacă producţia creşte în aceeaşi proporţie cu creşterea inputurilor;

- crescătoare dacă outputul creşte într-o proporţie mai mare decât creşterea de

inputuri; în acest caz avem de a face cu economii de scară creşterea cantităţii produse

permite reducerea costurilor pe unitatea produsă;

- descrescătoare, dacă producţia creşte într-o proporţie mai mică; în această

situaţie avem de a face cu pierderi sau dezeconomii de scară (cazul unei întreprinderi

foarte mari care cunoaşte dificultăţi de coordonare şi care, pentru a-şi ameliora situaţia

şi a ieşi din situaţia de pierderi de scară va trebui să se divizeze pe centre de profit, mai

uşor de coordonat, sau să divizeze producţia pe centre de costuri, să identifice

activităţile cele mai puţin rentabile şi să le externalizeze).

Nu trebuie să se confunde cele două noţiuni, ele fiind distincte; astfel putem

avea, simultan, randamente factoriale descrescătoare pentru ambii factori de producţie

şi randamente de scară constante.


70

3.3. Economiile de scară

Se vorbeşte de economii de scară sau randamente de scară crescătoare atunci

când costul mediu CM se diminuează odată cu creşterea volumului producţiei. Atunci

când costul mediu CM se menţine constat cât timp producţia creşte, suntem în prezenţa

randamentelor constante. În cazul în care costul mediu CM creşte în ritm mai mare

decât creşterea producţiei, randamentele înregistrate sunt randamente descrescătoare

sau pierderi ori dezeconomii de scară.

Pe un exemplu concret, dacă se dublează inputurile utilizate în procesul de

producţie, în primul caz se obţine o producţie mai mult decât dublă (economii de scară),

în cazul secund producţia va fi dubă (randamente constante), iar în cazul al treilea,

producţia va fi mai mică decât dublu (pierderi sau dezeconomii de scară).

Fig. 3.2 Economiile de scară şi curba costului mediu pe termen lung

Economiile de scară provin din mai mulţi factori, dar mai ales din restricţia fizică

care apasă asupra întreprinderii. O activitate devine rentabilă dincolo de un anumit nivel

de investiţii (vezi pragul de rentabilitate sau punctul mort). Acest nivel de investiţii este

determinat de restricţiile tehnice de producţie specifice ramurii în care întreprinderea îşi

desfăşoară activitatea. Investind pentru creşterea capacităţii de producţie,

întreprinderea poate să reducă costurile mai uşor prin creşterea volumului de producţie,

deci repartizând costurile fixe, care provin în primul rând din investiţii, pe cantităţi mai

mari de produse. Creşterea producţiei adânceşte specializarea muncii, munca devine

mai productivă în acest caz iar competenţele manageriale pot să se dezvolte în jurul

Cost Mediu CM CM CM CM

Producţie Producţie Producţie a. Randamente de scară b.Randamente de scară c.Randamente de scară crescătoare sau constante descrescătoare sau economii de scară pierderi (dezeconomii) de scară


71

mai multor activităţi care se desfăşoară simultan în întreprindere. În aceste condiţii, în

prezenţa economiilor de scară, producţia creşte proporţional în ritm mai mare decât

investiţiile.

Randamentele de scară constante se explică prin faptul că schimbarea

dimensiunilor producţiei nu a influenţat eficacitatea funcţiei de producţie iar

randamentele factorilor de producţie rămân la acelaşi nivel. În acest caz creşterea

producţiei este proporţională de creşterea capacităţilor de producţie iar costul mediu

rămâne la rândul său constant.

Pierderile sau dezeconomiile de scară apar pentru două motive. Primul ţine de

limitele tehnice: întreprinderea epuizează avantajele taliei mari la un anumit stadiu de

creştere, fie datorită delocalizării unei părţi a activităţii sale şi apar astfel costuri de

transport şi probleme de coordonare a activităţilor, fie datorită costurilor crescătoare ale

exploatării unui procedeu, etc. Un alt factor ţine de dificultăţile crescătoare ale gestiunii

unităţilor mari, eficacitatea managerială diminuând, ca urmare a complexităţii legate de

dimensiunea mare, a birocratizării, a costului din ce în ce mai mare al coordonării

activităţilor, a creşterii numărului de subordonaţi. În acest caz, creşterea volumului

producţiei este inferioară creşterii capacităţilor de producţie.

În practică, noţiunea de economie de scară este foarte variabilă după sectorul în

care se operează. Printre altele, inovaţiile tehnologice, progresul tehnic, mai ales

schimbările radicale de tehnologie pot repune în cauză în mod brutal randamentele de

scară, mai ales în domeniile legate de utilizarea sistemelor flexibile de producţie iar

investiţiile care iniţial au fost făcute pentru obţinerea economiilor de scară se pot dovedi

piatra de moară care trage în jos profitul unei întreprinderi. Acest fenomen este cu atât

mai grav cu cât activele în care s-au făcut investiţii sunt active specializate, greu de

convertit în active care să fie folosite şi în alte domenii de activitate.

Atunci când economiile de scară devin insignifiante odată cu creşterea

producţiei, când curba costului mediu devine practic orizontală, firma atinge talia

minimă de eficienţă sau scara minimă de eficienţă. Aceasta este dimensiunea cea mai

mică ce permite anularea economiilor de scară.

În realitate, totodată, trebuie să se ţină cont, dincolo de inovaţia tehnologică şi

de tehnicile de producţie utilizate, de natura producţiei. Noţiunea de economie de scară

nu va avea aceeaşi semnificaţie dacă se lucrează în mare serie sau în mică serie, dacă


72

se produc bunuri standard pe stoc, ce duc la economii de scară sau bunuri specifice, la

unitate sau în loturi mici. În fiecare din aceste cazuri considerate, se pune problema

utilizării optimale a resurselor şi firma trebuie să caute, ţinând cont de restricţia sa

tehnică specifică, de tipul de produs şi de natura sistemului său de producţie, să

controleze costurile de producţie şi să le reducă la maxim. Economiile de scară sunt

direct dependente de cantitatea de produse realizată în unitatea de timp. Cu cât

producţia obţinută în unitatea de timp este mai mare, elementul de cost amortizarea

activelor se va împărţi la mai multe unităţi de produs, costul fix unitar va fi mai mic şi în

ultimă instanţă, cu atât mai mult vom abţine economii de scară mai consistente.

3.4 Strategii de adaptare a preţurilor la cerinţele pieţei

3.4.1. Concurenţa – componentă a pieţei libere

Concurenţa este un mod de manifestare a economiei de piaţă în care pentru un

bun omogen şi produsele sale de substituţie, existenţa mai multor producători este

obligatorie. Concurenţa are la bază comportamentul individual al agenţilor economici

orientat (în condiţiile de transparenţă a pieţei) spre conducerea activităţii astfel încât

câştigul său net să fie cât mai mare iar întreprinderea să fie cât mai competitivă.

Concurenţa este bivalentă în sensul că se manifestă atât pentru producători cât şi

pentru cumpărători.

Condiţiile de exercitare a concurenţei se referă la următoarele aspecte:

- existenţa mai multor producători specializaţi în producerea şi livrarea unui

anumit bun;

- fiecare producător are interesul de a exploata eficient capacităţile sale de

producţie şi resursele de care dispune;

- respectarea regulilor jocului (sunt permise acţiuni aflate în limitele legii –

fiscale, comerciale, eventual reguli care ţin de cutumă);

- devansarea sau cel puţin echilibrarea cererii de către ofertă.

Fără concurenţă, orice întreprindere – singură pe piaţă – şi-ar fixa în mod liber

preţul său fără confruntarea cu alţi producători şi fără să ţină seama de opţiunile

clienţilor. Când un bun este fabricat de mai mulţi producători fiecare având o mică parte

din piaţă, nici unul nu poate influenţa piaţa în mod izolat. Fiecare dintre producători

trebuie să-şi adapteze preţurile la preţurile practicate de către concurenţii săi.


73

Urmărind atragerea mai multor clienţi, producătorii coboară preţurile, fenomen

care se transmite iar scăderea preţului ca efect al concurenţei poate să atingă cel mai

scăzut nivel, până la limita de supravieţuire, cu marjă a profitului foarte mică sau nulă.

Cu toate acestea, trebuie spus că tendinţa de scădere a preţurilor este mult mai puţin

evidentă decât tendinţa opusă, de creştere a preţurilor. Scăderea preţurilor este o

decizie grea pentru orice producător, mai ales atunci când aceste preţuri nu sunt

acoperitoare faţă de costurile de producţie. Din acest motiv, ca strategie comercială, se

preferă „mascarea” scăderii preţului prin oferte de tipul „trei la preţ de două”, „cadoul

nostru pentru dumneavoastră”, „15% gratuit”, etc. În esenţă, toate aceste metode

ascund o scădere a preţului de vânzare cu consecinţe directe asupra rentabilităţii

întreprinderii.

Concurenţa între producători exercită o permanentă presiune asupra scăderii

preţurilor de vânzare şi prin ele asupra gestiunii legată de preţuri. Trebuie spus totuşi că

preţurile au în general o tendinţă mai accentuată de creştere decât de descreştere.

Agenţii economici sunt mai tentaţi să crească preţurile decât să le coboare. Se poate

chiar vorbi de o rezistenţă a preţurilor la scădere. Totodată concurenţa contribuie la

lărgirea pieţei în ceea ce priveşte cantitatea cerută de consumatori care este cu atât

mai mare cu cât preţul este mai mic. Preţul constituie un pol de atracţie către care

converg toate forţele pieţei. Piaţa se consideră echilibrată pentru preţul care permite

egalitatea dintre cerere şi ofertă (în ceea ce priveşte cantitatea).

Cunoaşterea concurenţei de către întreprinderi a condus la identificarea unor

tipuri de strategii de atragere a interesului pieţei. Printre acestea enumerăm:

- strategia efortului concentrat – se urmăreşte atragerea clientelei particulare

pentru un produs particular. Acesta a fost cazul campaniei publicitare ce a urmărit

recâştigarea încrederii consumatorilor privind carnea de pasăre produsă în România

urmare a declanşării crizei gripei aviare în toamna anului 2005. O campanie similară s-a

încercat cu promovarea la consum a produsului generic „vin”, campanie susţinută de

majoritatea producătorilor de vin pentru a lărgi piaţa produsului lor.

- strategia diferenţierii bunurilor într-o gamă largă – urmărind diferenţierea

produselor ajungând până când produsul capătă caracter de unicat în ansamblu său în

ceea ce priveşte marca, înfăţişarea, service-ul. Acest tip de strategie este specifică

întreprinderilor care îşi permit o campanie publicitară puternică şi susţinută, mesajul


74

trebuind să fie transmis permanent şi cu insistenţă. Pe de altă parte, este necesar ca

produsul care se promovează să corespundă efectiv exigenţelor consumatorilor şi să

poată acoperi necesităţile acestora. Altfel, se va crea o nevoie în speranţa că vom

putea să o satisfacem dar în realitate se creează o piaţă pe care o lăsăm la dispoziţia

altora.

- strategia dominaţiei globale prin costuri – se urmăreşte competitivitatea prin

preţuri imbatabile, posibilă prin controlul strict al costurilor, fără însă să se facă rabat de

la calitatea produsului. Această strategie este posibilă să fie practicată pe termen lung

numai în situaţia în care se integrează continuu soluţii care să ducă la scăderea

costurilor sau menţinerea lor sub costurile concurenţilor.

3.4.2. Strategii de adaptare a preţurilor la cerinţele pieţei pe tipuri ale

concurenţei

Formarea preţului de echilibru în cadrul concurenţei perfecte

Adaptarea preţurilor la cerinţele pieţei se poate face ori prin cantităţi ori prin

preţuri ori prin ambele componente, cantităţi şi preţuri. Formarea preţului de echilibru

este însoţită de perechea acestuia pe axa cantităţilor respectiv cantitate de mărfuri

(cerută şi respectiv oferită) pentru care cumpărătorii şi vânzătorii se pun de acord să o

schimbe la preţul de echilibru. Această cantitate de mărfuri este cantitatea de echilibru

iar echilibrul este stabil când o perturbare este urmată de o revenire la o nouă stare de

echilibru.

Se disting 4 tipuri de perturbaţii:

- cererea creşte din C în C1, oferta rămâne stabilă în O (vezi fig.3.3) iar

adaptarea se face în acest caz:

- pe termen scurt prin preţuri, preţul creşte din Pe în P1, acest preţ fiind

cu mult mai mare decât preţul de echilibru Pe;

- pe termen lung piaţa se va stabiliza în noul preţ de echulibru P’e şi

cantitate de echilbru Q’e prin acceptarea noului preţ atât de către consumatori

cât şi de către ofertanţi;

- cererea scade din C1 în C, oferta rămâne stabilă în O (vezi fig.3.3) iar

adaptarea se face în acest caz:


75

- pe termen scurt prin preţuri – preţul scade din P’e în P2 acest preţ fiind

cu mult mai mic decât preţul de echilibru P’e ceea ce provoacă o scădere a

ofertei până când cererea şi oferta se vor stabiliza în Pe şi respectiv Qe;

- pe termen mediu şi lung cantitatea consumată se va reduce din Q’e la

nivelul Qe iar preâul se va reduce la rândul lui din P’e în Pe.

Fig 3.3 Adaptarea pieţei la creşterea (scăderea) cererii pe fond de ofertă

stabilă.

- oferta creşte - din O în O1, cererea rămâne stabilă în C (vezi fig.3.4) iar în

acest caz adaptarea se face

Fig 3.4 Adaptarea pieţei la creşterea (scăderea) ofertei pe fond de cerere stabilă

P C C1

O

P1

P’e

Pe P2

Qe Q’e Q

P C O O1

Pe

P’e

P1

Qe Q’e Q


76

- pe termen scut prin preţuri, preţul scade din Pe în P1 cantitatea

consumată rămânând în Qe ;

- pe termen lung preţul şi cantităţile consumate se vor stabiliza în P’e

respectiv Q’e

- oferta scade - din O1 în O, cererea rămâne stabilă în C (vezi fig.3.4) iar în

acest caz adaptarea se face

- pe termen scut prin preţuri, prin preţuri – preţurile cresc din P’e în Pe

iar cantităţile vor scădea din Q’e în Qe;

- pe termen lung, preţurile şi cantităţile se vor stabiliza în noul punct de

echilibru Pe Qe.

Pe perioade lungi echilibrul pieţei presupune egalitatea între cererea totală şi

oferta totală iar profiturile întreprinderilor marginale sunt nule. Apariţia de noi

întreprinderi va continua atâta timp cât întreprinderile existente vor realiza profituri sau

potenţialii noi veniţi mizează pe costuri mai mici decât media sectorului şi îşi pot permite

preţuri mai mici pentru produsele lor. Apariţia de noi întreprinderi va înceta când

diferenţa dintre preţul pieţei şi costul mediu se va reduce atât de mult pentru ca sectorul

să nu mai fie interesant pentru investitori. Acesta a fost cazul agriculturii în România

după 1990 când preţurile produselor agricole au fost controlate administrativ şi ţinute la

nivel scăzut în comparaţie cu preţul inputurilor, cu scopul declarat al asigurării protectiei

sociale. Consecinţa a fost că sectorul agricol a devenit un sector neinteresant pentru

investiţii, iar producţia agricolă a înregistrat un puternic recul şi din acest motiv.

În condiţiile formării preţului de echilibru întreprinderea care are costurile medii

cele mai mari se află ea însăşi la echilibru în sensul că nu va avea nici profit nici

pierdere deoarece costul mediu este egal cu preţul pieţei iar o astfel de întreprindere

este denumită întreprindere marginală. Dispariţia ei face oferta insuficientă, preţul va

creşte, profiturile cresc pentru cei rămaşi în sectorul de activitate, se încurajează

apariţia altor capacităţi, oferta creşte, preţul scade iar ciclul se reia.

Formarea preţului în situaţia de monopol

În situaţia de monopol sau monopson, fixarea preţurilor este la îndemâna

întreprinderii monopoliste sau monopsoniste iar strategiile principale constau în


77

stabilirea simultană a preţurilor şi a cantităţilor de aşa manieră încât să corespundă

întru totul intereselor întreprinderii monopoliste sau monopsoniste.

Echilibrul producătorului se obţine atunci când întreprinderea monopolistă /

monopsonistă nu mai este interesată să modifice preţul şi/sau cantitatea bunului produs

şi oferit pe piaţă.

Strategiile de stabilire a preţului sunt diferite în funcţie de obiectivul pe care şi-l

propune întreprinderea monopolistă / monopsonistă.

a. Strategia stabilirii preţului pentru profit maxim corespunde la acel nivel al

producţiei pentru care încasarea marginală este egală cu costul marginal, situaţie în

care profitul marginal este nul iat profitul total este maxim.

IT – încasări totale

CT – costuri totale

- profitul total

CF – costuri fixe

CV – costuri variabile

= IT – CT = I (q) – C (q) = I (q) – CF –CV (q)

Funcţia profitului este deci o funcţie de producţie. Profitul este maxim când

prima derivată în raport cu producţia este nulă.

Derivata unei constante este nulă:

Deci la profit maxim = max se realizează egalitatea:

Dar

Imdq

dI şi Cm

dq

dCV

Im este încasarea marginală sau suma cu care creşte sau scade încasarea

totală prin producerea şi vinderea a încă unei unităţi de produs.

0

dq

dCV

dq

dCF

dq

dI

dq

d

0dq

dCF

dq

dCV

dq

dI


78

Cm este costul marginal sau suma cu care creşte costul total când producţia

creşte cu o unitate.

Aşa cum am spus deja, rezultă că profitul total este maxim pentru acel nivel al

producţiei pentru care Im = Cm iar producţia Q are nivelul cel mai ridicat dacă obiectivul

urmărit este maximizarea profitului.

În figura 3.5, această situaţie corespunde cu perechea preţ - cantitate P* şi Q*

b. Strategia stabilirii preţului pentru maximizarea cifrei de afaceri – (sau a

încasărilor). Această metodă se aplică atunci când monopolistul urmăreşte evitarea

apariţiei concurenţilor pe piaţă preferând un profit imediat mai mic pentru a-şi proteja

situaţia de monopol.

IT(q) = maxim IT(q) = 0, dar:

Deci IT = max când Rm = 0

Pe grafic această condiţie este definită prin punctul de intersecţie al încasării

marginale Im cu axa absciselor şi marchează nivelul producţiei Q1 al cărei pereche de

preţ este preţul P1.

Fig. 3.5 Stabilea preţului în condiţii de monopol, în funcţie de obiectivul urmărit.

Im

IT sau C

c. Strategia stabilirii preţului pentru maximizarea cantităţii Q produsă şi

comercializată.

Im' dq

dITqIT

P IT sau C

Im Cm P*

P2 CM P1 P3

Q* Q2 Q1 Q3 Q


79

Această metodă se aplică când producătorul este preocupat pentru sporirea

producţiei sale împotriva concurenţilor, fără a se expune la pierderi, preţul şi costul

unitar sau costul total mediu CTM se află la nivelul pragului de rentabilitate, fiind egale.

Preţul are cel mai mic nivel posibil P3 = CTM iar profitul = 0 anularea profitului fiind

posibilă datorită egalităţii dintre încasările totale IT şi costurile totale CT.

Această metodă se aplică şi atunci când monopolul este administrat de către

stat şi se urmăreşte lărgirea activităţii cu evitarea pierderilor. Trebuie remarcat că acest

gen de gestiune numit şi “gestiunea la echilibru” este metoda cea mai riscantă dintre

toate cele prezentate şi presupune cunoaşterea foarte bună a funcţiei cererii pe piaţă

(cererea globală), a cererii întreprinderii şi urmărirea în timp real a evoluţiilor celor două

funcţii pentru a evita intrarea în zona de pierderi pentru întreprindere.

d. Strategia stabilirii preţurilor la nivelul costului marginal Cm (cuplul preţ

cantitate P2Q2) – preţul este egal cu costul marginal Cm. Metoda se aplică atunci când

gestiunea la echilibru nu dă rezultatele dorite, când nu se cunosc foarte bine funcţiile

cererii globale şi a cererii întreprinderii sau nu pot fi urmărite în timp real evoluţiile

acestora. Uneori, când monopolul este administrat de către stat, această metodă este

preferată pentru a evita pierderile.

În acest mod statul îşi îmbracă haina de protector social şi se înlătură

supraprofiturile (cazul P*Q*) iar pe de altă parte scad şi sarcinile asupra finanţelor

publice pentru acoperirea pierderilor (cazul P3Q3).

Aplicarea metodei obligă utilizatorii care fac apel la ea să facă economii de

resurse – preţul asigură acoperirea costului real. Se pot diferenţia preţurile şi tarifele

aceloraşi produse în funcţie de factorii care influenţează nivelul costului marginal (ex.

consumul de energie diferenţiat ziua sau noaptea, folosirea serviciilor telefonice după

gradul de încărcare a reţelei, taxarea transporturilor după sezon sau categoria

drumurilor, taxarea serviciilor turistice după sezon, etc.).

e. Strategia discriminării în stabilirea preţurilor.

Metoda poate fi aplicată atunci când firma vinde aceleaşi produse la preţuri

diferite, pe pieţe diferite, la clienţi diferiţi sau chiar dacă vinde pe aceeaşi piaţă, clienţii

nu comunică între ei sau chiar dacă o fac, nu le pasă, nu sunt afectaţi de diferenţele de

preţ, tot acest demers fiind făcut pe de o parte în scopul sporirii vânzărilor iar pe de altă

parte pentru a sporii încasările întreprinderii. În acest mod ultimele cantităţi de produs


80

vor fi vândute la preţuri mai mici decât cele ale primelor cantităţi. Strategia se poate

aplica pe pieţe diferite, sau la clienţi diferiţi, care nu comunică între ei sau atunci când

raţiunea discriminării clienţilor este liber acceptată de către clienţi.

Separarea pieţelor poate fi în timp (sezoane diferite de comercializare, cazul

produselor agricole care au preţuri diferite în funcţie de sezon), separare geografică

sau în spaţiu (preţuri diferite după locul unde se face comercializarea) sau sociologică

când se practică tratamentul diferenţiat dar acceptat al diferitelor categoriilor de

cumpărători.

Preţurile aplicate prin discriminarea consumatorilor corespund unor funcţii ale

cererii diferite şi au deci elasticităţi diferite. Profitul total este cu atât mai ridicat cu cât se

poate distinge pieţe diferite pe care se practică preţuri deosebite. O condiţie a

discriminării este ca elasticitate cererii să fie diferită de la o piaţă la alta.

Dacă obiectivul întreprinderii este maximizarea profitului atunci condiţia este să

se egaleze pe fiecare piaţă încasarea marginală şi costul marginal

Im1=Im2 =Cm

Discriminarea de gradul I sau perfectă – presupune că întreprinderea cunoaşte

curba cererii fiecărui consumator pentru bunul pe care îl produce şi îl comercializează.

Având în vedere această informaţie, întreprinderea încearcă să determine consumatorii

să plătească preţul maxim şi să atragă totalitatea consumatorilor. În acest caz

întreprinderea încasează de la clienţii săi surplusul cumpărătorului în întregime.

Discriminarea perfectă este un caz limită în care întreprinderea monopolistă

stabileşte un preţ pentru fiecare consumator în scopul de a-şi maximiza profitul. O astfel

de discriminare nu este posibilă decât dacă consumatorii nu pot comunica între ei sau

acceptă voluntar discriminarea de preţ.

Discriminarea de gradul Il se întâlneşte când întreprinderea fixează preţuri

diferite pentru niveluri diferite de bunuri (pe această piaţă) şi se încearcă astfel să se

obţină o parte din “surplusul cumpărătorului” (vezi capitolul 6 pentru detalii). O practică

curentă de discriminare de gradul II se întâlneşte când producătorul vinde primele “n”

bucăţi cu un preţ p1, următoarele “m” cu un preţ p2 p1 s.a.m.d. (trei la preţ de două,

cumpără acum şi primeşti gratuit 25 %, etc).

Discriminarea de gradul III - intervine atunci când întreprinderea vinde pe pieţe

diferite, la preţuri diferite, în condiţiile separării pieţelor.


81

Exemple de discriminare de gradul III - preţurile stabilite pentru membrii şi

nemembrii unei organizaţii, pentru străini şi autohtoni, pentru copii şi adulţi, acordarea

de burse sau compensaţii după venituri, de exemplu în cazul taxelor de scolarizare

când cei cu posibilităţi mai mici plătesc mai puţin, etc.

Formarea preţurilor în situaţia monopsonului

În raport cu piaţa, pe poziţia opusă monopolului se află monopsonul. Un agent

economic se găseşte în poziţie de monopson când pe piaţa unui bun omogen, este

cumpărătorul unic al produsului respectiv în confruntarea cu un număr mare de

vânzători.

Concentrând întreaga cerere, prin decizie sa va putea influenţa direct nivel

preţului produsului ca beneficiar unic al produsului; cu cât cantitatea solicitată pe piaţă

va fi mai mare cu atât va fi nevoie ca preţul de cumpărare să fie mai mare. Astfel preţul

produsului în cazul monopsonului este o funcţie crescătoare de cantitatea cerută (opus

situaţiei monopolului, unde preţul este funcţie descrescătoare de cantitatea vândută),

Preţul a devenit în acest mod exogen pentru producătorii produsului şi endogen pentru

consumator.

Pentru cumpărătorul unic al produsului aprovizionat costul marginal de obţinere

al produslui cumpărat este mai mare decât preţul de cumpărare Cm P (altfel nu ar

apela la cumpărare). Această remarcă este importantă pentru că producătorii nu se

concurează doar între ei pentru a vinde producţia ci concurează şi cu capacitatea

monopsonistului de a obţine prin eforturi proprii produsul în cauză.

Formarea preţului în concurenţa monopolistă

Concurenţa monopolistă presupune existenţa unui număr mare de vânzători şi o

relativă diferenţiere a produselor. Cumpărătorii au latitudinea de a alege combinaţia preţ

– cantitate iar producătorii suportă concurenţa (atât a firmelor sectorului cât şi a celor

care realizează produse de substituţie).

Concurenţii sunt preocupaţi de stabilirea preţului şi a cantităţilor de produse.

Existenţa supraprofitului incită intrarea de noi firme în ramură, aceasta duce la

scăderea cifrei de afaceri /firmă, se regăseşte o cantitate mai mare de produs pe piaţă,

preţul scade, profitul sectorului scade, scade şi profitul pe firmă uneori până la anulare


82

sau chiar pierdere iar fenomenul este ciclic. Pe termen lung, conform acestei teorii,

întreprinderea nu mai realizează profit. Preţul scade, la nivelul costului mediu (profit

zero), iar pentru întreprinderea marginală, preţul scade sub nivelul costului mediu

generând pierderi.

Producţia de echilibru pe ansamblul sectorului în cazul concurenţei monopoliste

este la nivel inferior situaţiei de concurenţă perfectă.

Este necesară opţiunea pentru strategia cuplului preţ – cantitate aplicabilă în

cazul diferenţierii produselor când se poate stabili simultan preţul şi cantitatea

produsului realizat în “pseudomonopol”. Concurenţa prin produse înlocuieşte

concurenţa prin preţ iar diferenţierea produselor duce la crearea de pieţe propriii fiecărei

categorii de produs dferenţiat.

Formarea preţurilor în cadrul concurenţei oligopolistice

În cadrul structurilor de oligopol, acţiunile firmelor de pe piaţă sunt

independente. Preţurile, cantitatea vândută şi profitul unei firme depind de reacţia

celorlalţi. Piaţa de tip oligopol este caracterizată prin două trăsături: independenţa şi

incertitudinea. Preţurile pe astfel de pieţe sunt în general rigide, sunt fixate de firme, şi

se numesc preţuri “administrate .” Ele fac obiectul cartelurilor, al înţelegerilor. Firmele

oscilează între comportamentul “maximizării profitului total” şi cel al confruntărilor

deschise prin “războiul preţurilor” sau “concurenţa prin produse”.

În împărţirea pieţei, se pune un accent deosebit pe cerere care este o funcţie

descrescătoare de preţ. Strategiile cartelurilor sunt mai vizibile în aplicarea obstacolelor

la intrarea noilor concurenţi şi în ceea ce priveşte raporturile de colaborare cu puterea

publică.

În maximizarea profitului total se porneşte de la două ipoteze: omogenizarea

produsului (concurenţă prin preţ) şi diferenţierea produselor (concurenţă în afara

preţului).

Omogenizarea produsului – interdependenţa deciziilor şi strategiilor este

evidentă şi producătorii sunt constrânşi să se coordoneze. Coordonarea se manifestă

prin “rigiditatea preţurilor” iar acestea vor fi sparte doar dacă se speră avantaje mai mari

decât costurile presupuse ale cedării.


83

În cazul diferenţierii produselor jocul producătorilor devine personal şi fiecare se

bazează pe fragmente de cerere din cererea totală a produsului, iar această strategie

poate fi urmată şi în situaţii de supraofertă.

Strategia diversificării presupune înnoirea continuă, modernizarea produselor

(cu costuri mari de demaraj) iar strategia produselor omogene se bazează pe creşterea

productivităţii muncii ceea ce duce la diminuarea costurilor.

Formarea preţurilor în cadrul duopolului simetric al Cournot

Întreprinderile produc un bun omogen şi doresc maximizarea profitului

considerând că oferta rivalului său nu va influenţa propria decizie.

Oferta totală X1 + X2

Preţul Px = f(X1 + X2) funcţie de oferta totală

I1,2 - încasarea totală1,2

I1= Px X1= f(X1 + X2) X1 = I1(X1, X2)

I2= Px X2= f(X1 + X2) X2 = I2(X1, X2)

C1,2 – costul total 1,2

1,2 – profitul firmei 1,2

Profitul 1= R1 - C1 ; 2= R2 - C2

1= R1(X1, X2)- C1(X1); 2= R2(X1, X2)- C2(X2)

Pentru primul producător X2 este o dată exogenă iar pentru al doilea X1 este

exogen.

Deci pentru ca 1 să fie maxim, Rm1 = Cm1 iar 2 să fie maxim, Rm2 = Cm2

Echilibrul pieţei se realizează atunci când cantităţile X1 şi X2 asigură fiecărei

întreprinderi maximizarea profitului său ţinând cont de volumul producţiei celuilalt şi nu

doreşte să se modifice volumul proprie producţii. Se ajunge la acest volum după ajustări

succesive firma 1 fixează un volum care provoacă o ajustare din partea firmei 2 iar

01

1

1

1

1

1

dX

dC

dX

dR

dX

d0

2

2

2

2

2

2

dX

dC

dX

dR

dX

d


84

aceasta antrenează o adaptare a firmei 1 ş.a.m.d. până când cele două firme sunt

simultan satisfăcute de situaţia lor.

Modelul firmei dominante

După perioade de perturbaţii şi de scădere, regăsirea stabilităţii presupune

acceptarea, de către majoritatea întreprinderilor, a deciziilor unei firme barometru care

îşi asumă responsabilitatea formării preţurilor.

Modelul firmei dominante este utilizat în ramurile în care există o întreprindere

sau un grup dominant de întreprinderi cu pondere pe piaţă şi un mare număr de mici

întreprinderi. Întreprinderea dominantă fixează preţul ţinând seama de comportamentul

micilor întreprinderi pentru care însă preţul se consideră dat (exogen) şi deci vor realiza

acea cantitate de produs pentru care Cm = preţul

Fig.3.6 Stabilirea preţului în cazul firmei dominante

P

Ofertă firme mici

Cm

RT sau C (cererea totală)

Q

Cm = costul marginal al întreprinderii dominante

Pentru preţul P = P1 oferta este suficientă fiind asigurată de micile întreprinderi

iar întreprinderea dominantă nu are nici un debuşeu.

Pentru preţul P = P2, firma dominantă are în totalitate piaţa iar firmele mici nu

intră în piaţă întrucât ele realizeză produse la preţuri mai mari.

Pentru orice preţ P = P3 cu P2 < P3 < P1 micile întreprinderi vor vinde împreună

Q2 dar cererea totală este Q3 întrucât firma dominantă poate vinde Qd = Q3 – Q1.

P1

P3

P2

Q2 Q1 Q3


85

Strategia stabilirii preţurilor în univers concurenţial

În univers concurenţial, stabilirea preţului dobândeşte o importanţă deosebită cu

implicaţii directe asupra poziţiei deţinută de agentul economic pe piaţă. Preţul fiecărui

vânzător va exprima cerinţele pieţei dar şi reacţia vânzătorului faţă de strategiile

concurenţilor săi. În concurenţă, fiecare firmă îşi stabileşte preţul ca răspuns la

concurenţă dar şi cu intenţia de a provoca reacţii de răspuns (modificări de preţ) din

partea concurenţilor.

Preţul pe care vânzătorul îl poate propune pe piaţă se află într-un interval de

valoare limitat la partea inferioară de costurile de producţie iar la partea superioară de

valoarea estimată, acceptabilă (disponibilitatea de plată) de către consumatori.

CM < Preţ propus pe piaţă < Valoare estimată

Producătorul nu (disponibilitate de plată

supravieţuieşte a consumatorului)

Stabilirea preţului în interiorul acestui interval constituie de fapt conţinutul

deciziei strategice cu privire la preţ iar în adoptarea acestei decizii, factorii determinanţi

sunt:

- costul de producţie;

- estimările consumatorilor privind valoarea produselor;

- concurenţa;

- intervenţia puterii privind preţul;

- etica în afaceri.


86

4. COSTUL, DEFINIŢIE, CONŢINUT

4.1. Definiţie. Conţinut.

Costul reprezintă ansamblul cheltuielilor ce pot fi asociate producţiei şi

comercializării unui bun sau serviciu.

În primul rând se disting costuri previzionale (apriori) sau prestabilite prin

definiţie nesigure pentru că sunt prevăzute înainte de actul de producţie şi de vânzare a

produsului, costuri constatate (aposteori), reale sau istorice, care sunt calculate plecând

de la contabilitatea analitică. Se mai analizează costurile directe şi costurile indirecte. În

general, întreprinderea cunoaşte destul de bine costurile directe care însumează toate

cheltuielile legate direct şi exclusiv de produsul analizat (salariile muncitorilor direct

productivi, amortismentul maşinilor şi echipamentelor utilizate exclusiv pentru acest

produs, etc.)

Calculul costurilor indirecte este mai delicat pentru că presupune să se ajungă

la o ventilare (la o repartizare) între diferitele produse a cheltuielilor care le privesc

simultan (remunerarea personalului de direcţie, închirierea unui local unde se fabrică

mai multe produse, etc.). Suma costurilor directe şi indirecte dă costul complet.

Pe o perioadă scurtă, în care echilibrul este dat, se poate distinge costuri fixe

(maşini, clădiri) care reprezintă ansamblul cheltuielilor suportate de întreprindere),

oricare ar fi volumul său de activitate şi costuri variabile care pot fi proporţionale cu

volumul producţiei (materiile prime de exemplu).

Suma costurilor fixe (CF) şi a costurilor variabile (CV) formează costul total

(CT). Funcţia de cost ajută la determinarea costului minim pentru fiecare volum de

producţie.

CT(q) = CF + CV(q)

Preţurile inputurilor fiind date, CT şi CV nu depind decât de cantităţile produse q.

Costul mediu (CM) este costul total divizat cu cantităţile produse (vezi

subcapitolul 4.3).

CM(q) = CT(q)/q = CF/q +CV(q)/q


87

Costul marginal poate fi definit ca suplimentul de cost rezultat ca urmare a

producerii unei unităţi suplimentare de produs sau serviciu.

Curba costului marginal intersecteză curba costului mediu în partea cea mai de

jos a acesteia din urmă (în punctul de minim). Ea se situează deasupra curbei costului

mediu când acesta creşte (odată cu creşterea cantităţii produse); costul marginal se

află sub costul mediu cât timp acesta scade. Se demonstrează că profitul este maxim

atunci când nivelul de producţie corespunde cu momentul în care costul marginal este

egal cu preţul de vânzare (încasare marginală ).

Fig.4.1. Relaţia dintre costul mediu (CM) şi costul marginal (Cm)

Această relaţie este explicată prin faptul că la început, costurile fixe apasă greu

asupra costului mediu; după aceea maşinile, utilajele şi clădirile sunt “amortizate” în

mod progresiv iar costurile variabile tind să fie mai importante decât costurile fixe. Se

obţine astfel o curbă în formă de “U”.

Pentru un antreprenor raţional care nu este constrâns de lipsa debuşeelor

pentru produsele sale, curba costului marginal nu este în formă de “U” ci în formă de “J”

pentru că el va alege să continue să producă atât timp cât costul marginal descreşte

(atât timp cât preţul este mai mare, cu cât costul marginal este mai mic cu atât profitul

unitar sau profitul marginal este mai mare iar profitul total creşte. Se intră însă pe panta

ascendentă a costului marginal atunci când randamentele factorilor de produscţie

utilizaţi sunt randamente descrescătoare. Cât timp coturile marginale se situează sub

nivelul preţurilor de vânzare întreprinderea este interesată să vândă întrucât orice

cantitate suplimentară vândută va aduce un aport suplimentar la profitul total. Cânt

Cost mediu Cost marginal

Cost marginal Cm

Cost mediu CM

Cantităţi produse Q


88

costul marginal ajunge să egaleze preţul, profitul marginal este nul, profitul total este

maxim şi este momentul de echilibru raţional pentru intreprinderea monopolistă (când

se urmăreşte maximizarea profitului)

În afara termenului de cost de producţie, întâlnit încă şi ca preţ de cost, termeni

similari utilizaţi în limbajul curent, cuvântul cost se mai întâlneşte şi sub formele: costul

de oportunitate, costul de tranzacţie, costul salarial, costuri materiale, costul de transfer

şi costuri sociale.

Costul de oportunitate al unei resurse (de exemplu banii) folosite pentru o

destinaţie oarecare (cumpărarea unui utilaj sau o unei instalaţii sau chiar al unor matrii

prime precum îngrăşămintele) echivalează cu câştigul maxim pe care l-am fi obţinut în

cea mai bună utilizare alternativă posibilă (exemplu – plasare pe piaţa financiară sau o

activitate comercială). Orice decizie induce un cost de oportunitate pentru că

repartizarea unei resurse oarecare (bani, muncă, timp, etc.) unei utilizări anume implică

în mod simultan renunţarea la orice altă folosinţă. Costul de oportunitate se poate

calcula pentru orice resursă şi pentru orice fel de utilizare a acesteia, inclusiv pentru

resursa timp.

Costul de tranzacţie se referă la costul de timp şi de informare suportat de

părţile care se află în de discuţie la o negociere comercială dar nu numai comercială.

Atunci când agenţii economici negociază, ei trebuie să se deplaseze, să se

întâlnească, să se informeze, să consume timp şi energie. Costurile care rezultă cresc

cu numărul de partide de negociere, de complexitatea negocierilor, de gradul de

complexitate al drepturilor de proprietate. Dorinţa de a limita costul de tranzacţie

justifică creaţia de întreprinderi (de exemplu instituirea de relaţii profesionale stabile în

cadrul unei întreprinderi prin angajarea permanentă a unor persoane reduce costul în

raport cu angajările de muncitori sezonieri). Prin angajarea de personal şi dezvoltarea

propriului atelier mecanic, întrepeinderea internalizează activitatea de reparaţii

considerând că acest lucru îi va aduce economii de cheltuieli cu reparaţiile în viitor şi

operativitate mai mare în rezolvarea problemelor care apar (oprativitatea cântărind în

calcularea costului de oportunitate al înfiinţării atelierului de reparaţii).

Costul salarial reprezintă suma cheltuielilor pe care angajatorul le plăteşte în

contrapartida folosirii muncii salariale. Costul salarial include remuneraţia directă


89

(salariu brut + concediul plătit + prime) şi cotizaţiile legale sau convenţionale (contribuţii

asigurări sociale, contribuţii pentru fondul de şomaj, alte contribuţii, etc.).

Noţiunea economică cea mai cunoscută este costul salarial real unitar:

- cost salarial real: se raportează costul salarial la indicele preţurilor;

- cost salarial unitar: se împarte costul salarial real la cantităţile produse pentru

a ţine cont de productivitatea muncii. Astfel, un cost salarial ridicat nu este un obstacol

împotriva competitivităţii dacă costul pe unitate produsă rămâne scăzut graţie unei

productivităţi a muncii de asemenea ridicată. Este necesar să se facă distincţie între

costul unei ore de muncă (costul orar al muncitorului – COM şi costul salarial inclus

într-o unitate de produs (costul unitar salarial CSU). Dorinţa de a scădea costurile

salariale unitare stă la baza deciziei de a investi în utilaje performante, cu productivitate

mare. Apariţia de tractoare de mare putere în agricultura românească dovedeşte încă o

dată acest adevăr. Totodată se cuvine să atragem atenţia că acesteutilaje sunt utilaje

foarte specializate de regulă şi „leagă” cumva capitalul în sectorul de activitate în cauză.

De asemenea, va creşte ponderea cheltuielilor fixe în total cheltuieli în defavoarea

cheluielilor variabile.

Costurile materiale sunt costurile datorate folosirii materiilor şi materialelor în

procesul de producţie. De regulă acestea sunt urmărite prin comparaţie cu costurile

salariale în încercarea de a controla costurile la nivelul întreprinderii. Contează în acest

demers cantităţile de materiale utilizate, momentul utilizării lor, momentul achiziţionării,

momentul plăţii, etc.

Costul de transfer se referă la costuri imediate pe care cumpărătorul trebuie să

le suporte pentru a trece de la produsele unui furnizor la cele ale altui furnizor. Costurile

de transfer pot cuprinde costuri de recalificare a forţei de muncă (situaţie întâlnită

adesea când se cumpără utilaje noi – cazul tractoarelor sau combinelor de ultimă

muncii a orala tateaProductivi

COM CUS

produse cantitati

COM x munca de ore de numarul

produse cantitati

totalsalarialcost CUS


90

generaţie, al instalaţiilor de irigare moderne sau a sistemelor de management prin

calculator al umidităţii într-o seră, etc. - ori inputuri care nu au mai fost folosite – cazul

ierbicidelor noi, cu doze foarte reduse la hectar), costul noilor echipamente necesare,

costuri de timp pentru a proba sau pentru a admite o nouă sursă de aprovizionare,

costuri privind nevoia de asistenţă tehnică, de remodelare a produsului sau chiar

costurile psihologice ale ruperii vechilor relaţii. Prezenţa costurilor de transfer se

constituie în bariere de intrare într-un sector de activitate iar aceste bariere sunt cu atât

mai importante cu cât costurile de transfer sunt mai mari (vezi capitolul 5).

Costuri sociale. În sensul larg se referă la ansamblul cheltuielilor suportate de

către colectivitate ca urmare a unei activităţi date şi a pagubelor antrenate de această

activitate (unele din aceste pagube sunt evidente şi pe termen scurt – este cazul faunei

şi florei acvatice care suferă ca urmare a poluării apelor cu efluenţii de la fabrici sau

complexe zootehnice, alte apar doar pe termen lung sau foarte lung – este cazul de

exemplu al găurilor din stratul de ozon ca urmare a activităţiilor umane poluante în

ansamblul lor).

În sens mai restrâns, costurile sociale se referă la ansamblul cheltuielilor pe

care colectivitatea le efectuează pentru a face faţă nevoilor sociale: şomaj, maladii,

îmbătrânire, pensii, persoane defavorizate, etc.

4.2. Costul de obţinere a produselor

În structura sa, costul total cuprinde mai multe componente: costuri fixe, costuri

variabile şi costuri semi-variabile iar această clasificare este funcţie de variaţia costurilor

în raport cu modificarea volumului producţiei.

Structura costului total variază de la o ramură la alta iar cunoaşterea ei are

importanţă în fundamentarea strategiei de preţ.

Astfel dacă în costul total predomină costurile fixe, prin strategia de preţ se

urmăreşte obţinerea unor încasări care să acopere cheltuielile fixe şi concomitent să

permită utilizarea capacităţii de producţie la o valoare cât mai mare. Această strategie

este vitală: cât timp valoarea vânzărilor nu va depăşi costurile fixe şi variabile la un loc

(pragul de rentabilitate sau punctul mort) întreprinderea va pierde.


91

Dacă în structura costurilor predomină costurile variabile, prin preţul propus pe

piaţă se urmăreşte maximizarea marjei asupra cheltuielilor variabile.

Sunt situaţii când firma poate opta temporar pentru stabilirea preţului la un nivel

mai mic decât costul:

- diminuarea temporară dar masivă a cererii;

- când se urmăreşte creşterea părţii de piaţă;

- la demararea unei activităţi, până se atinge volumul de vânzări care să

asigure rentabilitatea scontată sau la introducerea produselor noi.

În fundamentarea deciziei de preţ se ţine cont şi de curba de experienţă care

exprimă efectele creşterii volumului producţiei asupra costului unitar mediu.

Costul unitar mediu depinde de alegerea care se face pentru volumul producţiei

de realizat.

În cazul firmelor cu pondere mare de cheltuieli fixe, se are în vedere efectul de

scară (economiile de scară) şi preţul se stabileşte în funcţie de volumul de vânzări

preconizat în unitatea de timp.

Costul este un factor endogen, un element al strategiei de preţ şi trebuie

perceput în dinamică întrucât se află sub acţiunea indirectă a pieţei ce dirijează şi

provoacă presiunea concurenţială asupra preţului, această presiune este transmisă în

mare parte la nivelul costului.

Estimările consumatorilor privind valoarea produselor

Pentru fundamentarea preţului de ofertă metoda “cost plus marja sperată de

profit” este cea mai utilizată datorită simplităţii ei iar atunci când se pleacă de la un cost

mai mic decât al concurenţilor se obţine un plus de profit unitar şi există o marjă de

siguranţă pentru a se apăra de atacurile concurenţei. Dar metoda are şi efecte

perverse: prin aplicarea sa, se pierde o parte din profitul potenţial dacă preţul s-ar

fundamenta pe estimările consumatorilor privind valoarea produsului. Este vorba de

diferenţa dintre ceea ce consumatorii ar fi dispuşi să plătească şi preţul efectiv al

produsului care este de obicei mai mic fiind plătit de consumator (consumatorul

beneficiază astfel de surplusul consumatorului). De aceea, în fundamentarea preţului

de ofertă trebuie să se ţină seama de opinia consumatorilor asupra valorii estimate a

bunurilor.


92

Pentru estimarea valorii unui bun, consumatorul parcurge un demers dificil şi

are în vedere mai multe aspecte.

Mai întâi trebuie înţeleasă diferenţa dintre valoarea percepută şi valoarea

potenţială. Valoarea percepută este cea pe care consumatorul o recunoaşte în prezent;

valoarea potenţială este cea pe care consumatorul poate fi educat să o vadă în produs.

Cele două noţiuni arată în ce măsură un bun indispensabil poate fi înlocuit de un

substitut sau poate fi eliminat.

Micşorarea şi eliminarea diferenţelor dintre valoarea percepută şi valoarea

potenţială se face prin efort de marketing, reclamă, de promovare a produsului şi astfel

valoarea percepută poate creşte (consum gratuit în locurile de vânzare, testare gratuită

a produsului, eşantioane distribuite gratuit etc.). Aceasta este calea pe care au parcurs-

o diferite produse de la stadiul de produs de lux, “moft” la produs indispensabil (periuţa

de dinţi, uscătorul de păr, telecomanda, telefonul mobil).

Valoarea percepută pentru un bun este diferită în cadrul diferitelor segmente de

consumatori. Valoarea percepută depinde de nivelurile veniturilor, de nivelul de cultură

reflectat în consum, de posibilitatea de translatare a preţurilor – suportarea acestora de

către firmă sau în numele unei persoane particulare.

În fundamentarea deciziei de consum, consumatorul urmăreşte intuitiv o logică

de tip selectiv de proiect de investiţie: care este câştigul său dacă cumpără bunul, faţă

de situaţia în care nu-l cumpără, cheltuielile fiind egale cu preţul acceptat la plată.

Câştigul perceput de consumator poate fi de natură diversă: economii din consumul

redus de carburant, energie sau care provin din cheltuieli mai mici cu reparaţiile la

înlocuirea unei aparat/maşină veche, afişarea unei creşteri a standardului de viaţă,

creşterea satisfacţiei individuale.

Un alt aspect este legat de faptul că oamenii trăiesc prin comparaţie: dacă

produsul se poate cumpăra la un preţ mai mic din vreo sursă acesta va fi limita maximă

de preţ pe care o acceptă cumpărătorul; acest lucru este mai puţin valabil în cazul

pieţelor cu deficit de ofertă.

Trebuie luat în considerare faptul că orice potenţial cumpărător priveşte preţul

de ofertă ca o primă apreciere a valorii şi calităţii produsului. Ori, dacă producătorul nu-

şi evaluează la un nivel ridicat propriul produs, în nici un caz nu o va face

cumpărătorul.


93

Pentru a putea stabili preţul în funcţie de estimările consumatorilor, vânzătorul

trebuie să stabilească preţuri diferite pentru diferite segmente de cumpărători şi deci să

recurgă la discriminări de preţ.

Discriminarea de preţ este adesea întâlnită în sfera serviciilor, la stabilirea

tarifelor. În transportul în comun, discriminările de preţ sunt funcţie de vârstă (adulţi-

copii) călători individuali sau grup, anotimp, zilele săptămânii, momentul zilei (zi-noapte)

sau destinaţia de transport. Explicaţia abundenţei de discriminări constă în aceea că

“produsele” din acest domeniu este necesar să fie consumate chiar în momentul

realizării sau disponibilizării lor. Neconsumarea produsului în momentul în care el a fost

disponibil reprezintă pentru producător o pierdere efectivă. Este de ordinul evidenţei că

atunci când un prestator de servicii face un preţ pentru cineva „cu bani”, preţul va fi

invariabil mai mare decât pentru cei cu mai puţine resurse.

4.3. Determinarea costurilor

Există o relaţie între producţie, funcţia de producţie şi formarea costurilor la nivel

de întreprindere.

Noţiunea de cost este determinantă: ea permite aprecierea cheltuielilor pe care

întreprinderea le suportă pentru a obţine imputurile necesare producţiei sale, organizării

producţiei şi oferirea acestei producţii pe piaţă.

Nivelul şi structura costurilor depinde de mai mulţi factori:

- de natura tehnică a funcţiei de producţie (combinaţia capital/muncă);

- de preţul factorilor de producţie utilizaţi;

- de mărimea întreprinderii şi de calităţile produselor realizate de aceasta;

- de nivelul cererii care se manifestă pe piaţă.

La aceste costuri trebuiesc adăugate costurile de tranzacţie ca şi costurile de

organizare.

Pentru a analiza structura costurilor pe care le suportă întreprinderea, se va

face o diferenţiere între costurile pe termen scurt şi costurile pe termen lung. Pe termen

scurt, funcţia de producţie a întreprinderii nu se modifică. Pe termen lung, toţi factori de

producţie variază. Întreprinderea îşi schimbă dimensiunile şi modifică calitatea tuturor

factorilor utilizaţi crescând numărul de maşini şi crescând numărul de salariaţi. Această


94

creştere a volumului factorilor de producţie nu este lineară. Noua combinaţie productivă

depinde în acelaşi timp de costul dar şi de productivitatea fiecărui factor.

Pentru a ilustra diferenţa între diferitele tipuri de costuri, acestea sunt redate în

tabelul 4.1. În tabel s-au folosit următoarele simboluri:

Q - producţia

CFT - cost fix total

CVT - cost variabil total

CT - cost total

CFM - cost fix mediu

CVM - cost variabil mediu

CTM - cost total mediu

Cm - cost marginal

Tabel 4.1. Diferitele tipuri de costuri şi relaţiile dintre ele.

Q CFT CVT CT CFM CVM CTM Cm

0 200 0 200 - - - -

1 200 170 370 200,0 170,0 370,0 170

2 200 320 520 100,0 160,0 260,0 150

3 200 440 640 66,6 146,6 213,3 120

4 200 540 740 50,0 135,0 185,0 100

5 200 610 810 40,0 122,0 162,0 80

6 200 680 880 33,3 113,3 146,6 70

7 200 760 960 28,5 108,5 137,1 80

8 200 890 1090 25,0 112,2 136,2 130

9 200 1060 1260 22,2 117,7 140,0 170

10 200 1310 1510 20,0 131,5 151,0 250

Costurile pe termen scurt

Pe termen scurt, capitalul fiind fix, numai cantităţile de inputuri (materii prime şi

muncă) variază pentru a creşte volumul de producţie. Se face ipoteza de neflexibilitate

a echipamentelor utilizate. Se disting trei tipuri de cost: costul total, costul mediu şi

costul marginal.


95

Costul total (CT).

Noţiunea de cost total înglobează ansamblul costurilor la care întreprinderea

trebuie să facă faţă. Pentru a produce, o întreprindere trebuie să suporte mai întâi

costurile fixe (maşini, echipamente, chirii, abonamente pentru service, asigurări, clădiri)

care sunt independente de volumul de producţie şi deci nu variază. Întreprinderea

trebuie să suporte de asemenea şi costurile variabile, legate direct de evoluţia

volumului de producţie. Aceste costuri pot varia în mod proporţional cu volumul

producţiei (cantităţile de materii prime) sau de manieră discontinuă (salariile).

CT = CFT + CVT

Primele trei coloane din tabelul prezentat mai sus care urmează coloanei de

producţii se referă la aceste diferite tipuri de costuri. Costurile fixe, prin definiţie, sunt

constante; ele nu variază odată cu volumul producţiei. În figura 4.2 curba costului total

rezultă din însumarea celor două curbe, cea a costurilor fixe şi cea a costurilor variabile.

Costul mediu (CM)

Costul mediu este legat direct de volumul de producţie. Din costul total se poate

determina costul mediu sau unitar împărţind costul total la numărul de unităţi produse

(Q). Se disting astfel trei tipuri de costuri: costul fix mediu, costul variabil mediu şi costul

total mediu.

Fig. 4.2. Costul total şi modul său de formare

Costul fix mediu (CFM)

Costul fix mediu este raportul dintre costul fix şi cantităţile produse:

CFM = CFT/Q

Cost variabil total (CVT)

Costuri

Cantităţi produse

Cost total (CT)

Cost fix total (CFT)


96

Curba costului fix mediu arată că acestea sunt descrescătoare cu creşterea

volumului producţiei. Întreprinderea poate astfel să repartizeze costurile fixe la un

număr mai mare de unităţi. Economiile de scară permit reducerea semnificativă a

nivelului costurilor unitare de producţie.

Costul variabil mediu (CVM).

Costul variabil mediu se referă la costurile directe legate de creşterea nivelului

de producţie:

CVM = CVT/Q

Întreprinderea suportă două tipuri de costuri variabile: costuri strict proporţionale

cu creşterea volumului producţiei (energie, combustibil, în general materii prime) şi

costuri neproporţionale cum ar fi: salariile. Cifrele din coloana 6 a tabelului 4.1 sunt ca şi

alura costului mediu din fig.4.3, care arată că într-o primă fază costurile variabile medii

descresc pentru a trece printr-un minim, apoi ele cresc. Aceasta se explică prin legea

randamentelor descrescătoare: adăugarea de unităţi suplimentare contribuie la

creşterea volumului producţiei dar, rigiditatea funcţiei de producţie va determina

creşterea curbei costului variabil mediu.

Fig. 4.3 Costuri medii (unitare) – (termen scurt)

Costul total mediu (CTM)

Costul total mediu se obţine în două moduri: fie divizând costul total cu volumul

de producţie, fie prin însumarea, pentru fiecare nivel de producţie, a costurilor fixe medii

şi a costurilor variabile medii:

CTM = CT/Q = CFM + CVM

Cost/unitate

Cantităţi

produse

Cost marginal (Cm)

Cost total mediu (CTM)

Cost variabil mediu (CVM)

Cost fix mediu (CFM)


97

Costul marginal (Cm)

Costul marginal este costul suplimentar suportat de întreprindere pentru a

produce o unitate suplimentară de produs. Se defineşte deci ca un raport între

creşterea costului total şi creşterea producţiei:

Cm = CT / Q

Din figura 4.3 constatăm la început o descreştere a curbei costului marginal

după care începe să crească. Această evoluţie este explicată de legea randamentelor

marginale. Într-o primă fază, randamentele marginale sunt crescătoare, apoi ele devin

descrescătoare. În acelaşi grafic, curba costului marginal Cm intersectează curba

costului mediu CM în punctul său de minim. Când unităţile noi sau marginale sunt mai

ieftin de produs decât unităţile deja produse, costul marginal este inferior costului

mediu. În continuare, după ce curba costului marginal a intersectat curba costului mediu

în punctul său de minim, costul marginal devine superior costului mediu. Antreprenorul

atinge o producţie optimă atunci când curbele CM şi Cm, pe termen scurt se

intersectează.

Fig. 4.4. Costurile pe termen lung

CM1 CM2 CM3

CMTL

Costurile pe termen lung

Pe termen lung, toţi factorii de producţie variază. Unităţile de producţie îşi

schimbă mărimea aplicând diferite combinaţii productive (în funcţie de nivelul

producţiei) ţinând cont în acelaşi timp de productivitatea şi de preţul factorilor de

producţie utilizaţi. Pe termen lung, nu se mai ia în considerare decât costul total mediu.

Cost mediu

Randamente de scară crescătoare

Randamente de scară descrescătoare

0 A Cantităţi produse


98

Se observă mai multe perioade de producţie (fig.4.4), reprezentate prin diferite

curbe de cost total mediu (CM1, CM2, CM3). Curba costului total mediu pe termen lung

(CMTL) acoperă curbele costurilor totale medii din diferitele perioade de producţie

considerate, trecând prin minimul lor. Punctele minime pentru fiecare perioadă

constituie poziţia optimală a întreprinderii. Forma în “U” a curbei costului mediu pe

termen lung arată că:

- întreprinderea trece mai întâi printr-o fază de randamente crescătoare (atunci

când curba costului mediu descreşte); în această situaţie se beneficiază de economii de

scară. Schimbând scara de producţie (dimensiunea), întreprinderea beneficiază de

anumite avantaje cum ar fi posibilitatea producţiei de masă, raţionalizarea producţiei,

internalizarea activităţilor care înainte erau realizate la exterior;

- în continuare, întreprinderea cunoaşte o fază de randamente descrescătoare:

creşterea capacităţilor de producţie şi a angajărilor nu mai contribuie la scăderea

costurilor medii, întreprinderea intră într-o fază de dezeconomii sau pierderi de scară.

Faţă de schimbările tehnologice şi în prezenţa noilor produse, echipamentele instalate

nu mai permit scăderea costurilor de producţie, sau în perioada de recesiune

întreprinderea face faţă la costuri fixe importante. În fig. 4.4 se observă că la stânga

punctului A întreprinderea are randamente crescătoare: creşterea taliei permite

scăderea costului mediu; la dreapta punctului A ea intră în zona costurilor crescătoare

şi face faţă randamentelor de scară descrescătoare.

4.4. Determinarea costurilor în practică

Analiza costurilor cu ajutorul instrumentelor microeconomiei clasice este uneori

contestată datorită diversităţii situaţiilor întreprinderilor, de natură şi de volumul factorilor

de producţie pe care îi utilizează şi de caracteristicile produselor şi serviciilor pe care le

realizează.

Analiza marginalistă presupune ca variaţiile de producţie să fie mici şi ca ele să

se poată face în mod continuu. Curba costurilor medii variază mult în aceste condiţii. În

realitate calculul la marjă nu are interes decât în măsura în care se realizează o

importantă modificare a volumului producţiei; în general, aceasta nu se poate produce

decât ca urmare a investiţiilor, ceea ce modifică varianta şi structura întreprinderii.


99

Calculul la marjă se aplică perfect întreprinderilor monoproducătoare (care

realizează un singur produs); în realitate, întreprinderile realizează mai multe produse.

Ele suportă costuri generale şi costuri specifice pentru realizarea produselor particulare.

Când întreprinderile sunt foarte diversificate, costurile comune în costurile totale devin

din ce în ce mai importante. Acesta este motivul pentru care întreprinderile, alături de

costul mediu, aplică diferite metode de calcul al costurilor.

Analiza punctului mort

Calculul punctului mort permite întreprinderii să stabilească o legătură între

costurile şi profiturile anticipate. Atunci când întreprinderea angajează o investiţie, ea

trebuie să ia în calcul costul, ca şi venitul care va rezulta. Analiza punctului mort

stabileşte o relaţie între funcţia costului, volumul de producţie şi încasări.

Se caută punctul unde funcţia de cost total şi cea de încasări totale se

egalizează (se intersectează). În acest punct M, punctul mort sau pragul de

rentabilitate, încasările datorate vânzării cantităţii Q1 acoperă exact cheltuielile

antrenate de producerea acestor cantităţi de bunuri. Dincolo de cantitatea Q1

întreprinderea va genera profit (fig. 4.5).

Cu ajutorul acestei formule se poate calcula nivelul producţiei care trebuie atins

(sau timpul necesar – în zile, luni, ani) pentru a atinge punctul mort şi a-l depăşi. Dacă

acest procedeu este relativ uşor, estimarea pe care o oferă nu permite decât o

aproximaţie a relaţiei dintre cost şi veniturile datorate acestei activităţi. În acelaşi timp el

dă o idee globală a costurilor de producţie ale unui bun sau serviciu. O întreprindere de

comerţ care calculează rentabilitatea sa prin această metodă va determina câte zile de

prezenţă, într-o unitate comercială, sunt necesare pentru ca vânzarea unui produs să

fie rentabilă. Ţinând cont în acelaşi timp de politica de preţ (şi de marjă) practicată şi de

structura costurilor serviciilor (costuri fixe + costuri variabile), este posibil să se

determine rapid ce cantităţi de produs trebuie să se vândă pentru a atinge punctul mort

şi a degaja profit.

Cum se observă din figura 4.5, se poate reprezenta punctul mort în două feluri.

În primul grafic se ilustrează relaţia între evoluţia curbei încasărilor totale şi curba

costurilor totale, intersecţia lor indicând punctul mort sau pragul de rentabilitate. În al

doilea grafic se prezintă punctul mort ca intersecţia dintre costul total mediu (CTM) şi


100

preţul pieţei. Se integrează aici ceea ce nu era decât implicit în schema precedentă:

nivelul cererii pentru produs şi deci nivelul preţului pieţei.

Fig. 4.5. Calculul punctului mort (pragul de rentabilitate)

Alte metode de calcul al costurilor

Alături de punctul mort există alte metode de calcul a costurilor de producţie:

metoda costurilor directe şi cea a costurilor complete.

Metoda costurilor directe. În acest caz, în calculul costurilor nu luăm în

considerare cheltuielile fixe ale întreprinderii; acestea sunt imputate profitului marginal

corespunzător diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de revenire direct. În acest

caz, este uşor de determinat marja brută a întreprinderii, care este diferenţa între

încasarea totală şi costurile variabile. Această metodă se practică atunci când

întreprinderea realizează mai multe bunuri întrucât metoda ca atare uşurează deciziile

privitoare la exploatarea curentă a întreprinderii atunci când este posibil să se neglijeze

costurile fixe.

Q1

M`

Preţul pieţei

Cost total mediu Cost variabil mediu = Cost marginal Cost fix mediu Cantităţi produse şi vândute

Punct mort M

Costuri totale şi încasări totale

Costuri şi preţuri unitare

Încasare totală

Cost total Cost variabil Costuri fixe Cantităţi produse şi vândute

0 Q1’


101

Metoda costurilor complete. Această metodă, faţă de prima, caută să

repartizeze cheltuielile comune sau cheltuielile indirecte peste cheltuielile variabile

suportate de întreprindere. Această metodă de calcul este privilegiată dacă

întreprinderea care realizează mai multe produse încearcă să stabilească centre de

profit pe lângă principalele produse pe care le pune pe piaţă.

4.5. Curba de experienţă şi evoluţia preţurilor

Atunci când un nou produs sau o tehnologie nouă este realizată într-o firmă,

debuteză în mod neapărat şi destul de devreme şi un proces de învăţare. La început

muncitorii nu sunt familiarizaţi cu fabricarea noului produs sau utilizarea noului

procedeu: costurile unitare sunt ridicate; apoi, puţin câte puţin, producătorii se

familiarizează cu echipamentele şi rezultă o curbă de experienţă care va determina

scăderea, în mod regulat şi continuu, a costurilor medii odată cu creşterea producţiei

totale pe total ciclu de viaţă al produsului. Acest fenomen este în mod particular

perceptibil în producţia de masă şi el oferă un avantaj strategic firmei care, în premieră,

se lansează în fabricarea unui nou produs sau utilizează un nou procedeu.

Imitarea de către concurenţi, în acelaşi timp, poate duce la limitarea acestor

avantaje.

Fig. 4.6 Diferite tipuri de curbe de experienţă

Cost unitar

A

C

B

0 Q1 Q2 Q3 Q4 Q5 Producţia totală cumulată


102

Aşa cum se observă din fig. 4.6, curba de experienţă poate avea diferite forme,

dependente de natura tehnicilor, de cunoştinţele forţei de muncă. Ea poate consta într-o

scădere bruscă a costurilor pentru a se stabiliza în continuare (curba A), poate scădea

în mod regulat în timp (curba B), sau poate scădea puternic şi în mod regulat (curba C).

Curba C dă avantaj primului intrat pe piaţă; de exemplu dacă firma atinge

punctul Q5 înainte ca un alt concurent să intre pe piaţă sau se găseşte în Q4 în timp ce

concurentul este de abia în Q2, etc. Acest avantaj în termen de cost contribuie la

creşterea marjei profitului întreprinderii. Întreprinderea capabilă să introducă în mod

regulat noi produse, poate să menţină avantajul său în termen de cost în raport cu

rivalele sale.

Curba de experienţă nu este decât un mod de a determina costurile unitare;

căutarea economiilor de scară este un alt mod, ca şi adaptarea de noi tehnici de

producţie ce rezultă din inovaţiile tehnologice majore (fig.18).

Fig. 18. Diferitele moduri de diminuare a costurilor unitare

4.6. Flexibilitatea firmei şi costul

Mai mulţi economişti au abordat analiza economică a flexibilităţii. Primul a fost

Sigler (1939), pentru care flexibilitatea era un atribut al tehnologiei de producţie care

permite o mai mare variaţie a volumului de producţie. El analizează flexibilitatea prin

intermediul alurii curbelor de cost.

Progres tehnic

Cost unitar

Experienţă

Cantitate Cantitate

Economie de scară

Cantitate

I II

I – curba pentru echipamentul 1 II – curba pentru echipamentul 2


103

Flexibilitatea variază invers curbei costului total. Dacă curba costului total mediu

are formă de “U” cu cât partea minimală a curbei este mai plată şi costul marginal

creşte mai lent, cu atât firma este mai flexibilă; invers, cu cât curba costului total mediu

este mai accentuată şi mai strânsă în jurul punctului de minim, cu atât curba costului

marginal creşte şi firma este mai puţin flexibilă.

În conformitate cu figura 4.7, firma A este mai flexibilă decât firma B a cărei

curbă de cost mediu are forma de “U” mai pronunţată.

S-a analizat flexibilitatea ca răspuns al unei firme la incertitudine, mai ales din

punct de vedere al fluctuaţiilor cererii şi al imperfecţiunilor pieţei. Faţă de evoluţia ciclică

a cererii, firmele care au structuri ale costurilor diferite vor coexista datorită alternativei

în domeniul tehnologiilor de producţie între flexibilitate şi nivelul minim al costurilor

medii. De exemplu, întreprinderile mici vor putea concura cu succes pe cele mari

absorbind o mare parte a fluctuaţiei cererii prin recursul la tehnicile de producţie mai

flexibile. Firmele mari au costuri minime mai mici datorită importanţei economiilor de

scară, dar firmele mici prezintă un avantaj ce rezultă dintr-o mai bună capacitate de

răspuns la modificările cererii.

Fig. 4.7. Curba costului total mediu pentru o firmă flexibil şi una neflexibilă

Ca urmare a flexibilităţii rezultă mai multe avantaje privind:

- avantajul alegerilor posibile (o acţiune iniţială mai flexibilă permite o mai mare

posibilitate de alegere a acţiunilor posibile în perioada următoare);

- costul marginal (o întreprindere mai flexibilă necesită un cost adiţional mai mic

pentru a se orienta spre poziţia următoare);

- profitul marginal anticipat (o întreprindere mai flexibilă va avea profitul mai

mare sau pierderile mai mici deplasându-se spre o nouă poziţie).

Cost unitar

Firma B

Firma A

Producţie


104

5. FORŢELE CARE DETERMINĂ CONCURENŢA ÎNTR-UN SECTOR DE

ACTIVITATE

Pentru o firmă stabilită într-un sector definiţia unei strategii concurenţiale are

drept scop de a plasa firma în cea mai bună situaţie posibilă pentru a se apăra contra

forţelor concurenţei sau a le influenţa în favoarea sa. Cum este posibil ca puterea

combinată a acestor forţe să nu fie foarte evidentă pentru ansamblul concurenţilor,

soluţia pentru a pune la punct o strategie este de a analiza în profunzime sursele

fiecărei forţe. Cunoaşterea acestor surse profunde de presiune concurenţială, clarifică

forţele şi slăbiciunile critice ale firmei, ilustrează într-o manieră vie poziţia sa în sector,

clarifică domeniile unde modificarea strategiei poate oferi cele mai mari rezultate şi

aduc la zi domeniile unde evoluţia unde evoluţia sectorului oferă perspectivele cele mai

promiţătoare sau ameninţările cele mai periculoase. Prin sector de activitate se

defineşte un grup de firme care fabrică produse aflate într-o strânsă relaţie de

substituibilitate

NOII VENIŢI POTENŢIALI

Puterea de negociere a clienţilor

Puterea de negociere a furnizorilor

PRODUSELE DE

SUBSTITUŢIE

FURNIZORII CLIENŢII

Ameninţarea produselor sau serviciilor de

substituţie

Ameninţarea noilor veniţi

CONCURENŢII SECTORULUI

Rivalitate între concurenţii sectorului


105

Cele 5 forţe concurenţiale - intrarea pe piaţă, ameninţarea produselor de

înlocuire, puterea de negociere a clienţilor, puterea de negociere a furnizorilor,

rivalitatea între concurenţii existenţi – reflectă faptul că în cadrul unui sector concurenţa

merge dincolo de partenerii care sunt instalaţi în sector. Se poate califica drept rivalitate

lărgită concurenţa definită de această manieră mai generală.

5.1. Ameninţarea noilor veniţi

Noii veniţi într-un sector aduc cu ei noi capacităţi, dorinţa de a cuceri o parte din

piaţă şi în mod frecvent, resurse substanţiale. Poate rezulta o scădere a preţurilor de

ofertă sau o creştere a costurilor întreprinderilor existente, care îşi reduc rentabilitatea.

Întreprinderile care se diversifică prin achiziţii într-un sector venind de pe alte

pieţe utilizează adesea resursele lor pentru a crea dezordine şi trebuie deci considerat

că achiziţia realizată într-un sector cu intenţia de a cuceri o poziţie pe piaţă este o nouă

intrare (un nou sosit) chiar dacă nici o entitate nouă nu a fost creată.

Ameninţarea noilor veniţi într-un sector depinde de obstacolele (sau barierele) la

intrare existente şi de reacţia la care potenţialii noi veniţi se pot aştepta din partea

concurenţilor existenţi. Dacă obstacolele sunt importante şi/sau dacă noii veniţi se pot

aştepta la vii represalii din partea concurenţilor bine stabiliţi, ameninţarea noilor veniţi

este slabă .

Barierele la intrare (obstacole la intrare)

Economiile de scară

- duc la scăderea costului unitar al unui produs (sau operaţii, sau funcţiuni care

intră în procesul de producţie al produsului)

- survin atunci când cantitatea produsă într-o perioadă creşte şi sunt un factor

descurajant pentru noii veniţi pentru că îi constrâng să demareze pe o scară vastă şi

riscă puternice reacţii din partea firmelor existente sau aceştia demarează pe scară

mică şi suportă dezavantajele de cost.

Nici una din aceste opţiuni ne este de dorit.


106

Economiile de scară sunt prezente în toate funcţiile unei întreprinderi: fabricaţie,

aprovizionare, cercetare şi dezvoltare, comercializare, reţeaua de service, utilizarea

forţei de vânzare, distribuţie etc.

Xerox şi General Electric au cheltuit foarte mult pentru a descoperi aceste

economii de scară pentru sectorul de organe centrale de ordinator (producţie,

cercetare, comercializare şi service).

Câştigurile datorate repartizării costurilor fixe într-un sector sunt foarte mari

dacă există costuri legate (acestea se înregistrează atunci când o firmă care obţine

produsul sau serviciul A posedă prin natura lucrurilor capacitatea de a fabrica produsul

B - în agricultură este cazul produselor secundare).

Tot costuri legate intervin la repartizarea activelor necorporale (o marcă, un

brevet, competenţele). Costul de creaţie al unui activ necorporal nu se plăteşte decât o

singură dată. El poate fi utilizat în continuare liber în alte întreprinderi (sub rezerva

acceptării costurilor de adaptare).

Economiile de scară datorate integrării verticale determină pe noul venit fie să

demareze integrat fie să suporte dezavantaje de cost sau excluderea accesului la

anumiţi factori de producţie sau pieţe dacă cea mai mare parte a concurenţilor stabiliţi

sunt integraţi.

Diferenţierea produselor: existenţa produselor diferenţiate semnifică faptul că

firmele bine stabilite au o imagine de marcă şi o clientelă fidelă care vin dintr-o

publicitate trecută, din diferenţierea produselor sau pur şi simplu din faptul de a fi fost

primul care s-a instalat în sector; aceasta constrânge pe noii veniţi la cheltuieli mari

pentru a “distruge” fidelitatea clientelei existente; de obicei antrenează pierderi în

perioada de început şi cere destul de mult timp pentru acoperirea acestor pierderi;

investiţiile pentru instalarea unei imagini de marcă sunt forte riscante pentru că nu au

nici o valoare reziduală

Nevoile de capital - obligaţia de a investi resurse financiare considerabile

pentru a concura într-un sector, reprezintă un obstacol la intrare mai ales dacă

capitalurile servesc drept cheltuieli de publicitate de şoc, riscante sau irecuperabile sau

la cheltuieli de cercetare – dezvoltare. E posibil ca nu numai instalaţiile de producţie

dar şi elemente cum ar fi creditarea clientelei, stocurile, acoperirea pierderilor de

început (demararea) să necesite capital. De exemplu Xerox a creat un important


107

obstacol la intrare (din punct de vedere al capitalului angajat) atunci când a ales să

închirieze maşini decât să le vândă, prin aceea că necesita un fond de rulment mai

mare.

Astăzi marile firme dispun de resursele financiare necesare pentru a intra în

aproape toate sectoarele dar capitalul masiv cerut de domenii precum fabricarea de

ordinatoare sau minerit, limitează numărul noilor veniţi potenţiali. Chiar dacă sunt

disponibile capitalurile pe piaţa financiară, intrarea în noul sector reprezintă un risc

mare, reflectat în prime de risc importante pentru noul venit rezultând un avantaj pentru

firmele deja implantate. În anumite sectoare, furnizorii contribuie financiar la noii veniţi,

în scopul dezvoltării propriilor vânzări. Aceasta atenuează obstacolele efective la intrare

datorate importanţei capitalului necesar.

Costurile de transfer. Prezenţa costurilor de transfer (costuri imediate, pe care

cumpărătorul trebuie să le suporte pentru a trece de la un produs al unui furnizor, la

altul) creează obstacole la intrare:

- costuri de reciclare a forţei de muncă;

- costul echipamentelor auxiliare;

- costul de timp pentru a proba sau admite o nouă sursă de aprovizionare;

- costul de asistenţa tehnică;

- costul de remodelare a produsului;

- costuri psihologice, datorate rupturii relaţiilor tradiţionale.

Sunt cazuri când vânzătorul suportă costul de transfer.

Dacă aceste costuri sunt importante, noii veniţi trebuie să ofere progrese

considerabile privind costurile unitare sau rezultatele finale pentru ca şi cumpărătorul să

accepte abandonarea furnizorilor tradiţionali.

Accesul la circuitele de distribuţie. Faptul că noul venit trebuie să asigure

distribuţia produselor sale, poate crea obstacole la intrare. În măsura în care firmele

existente folosesc deja circuitele de distribuţie, noua firmă trebuie să convingă aceste

circuite să accepte produsele sale cu ajutorul reducerilor de preţ, sume pentru

publicitate comună, sume care diminuează profitul.

Cu cât circuitele de gros sau de detail sunt mai restrânse şi cu cât concurenţii

existenţi le-au acaparat, cu atât intrarea în sector va fi mai dură.


108

Uneori aceste obstacole la intrare sunt aşa de greu de depăşit, că noua firmă

trebuie să creeze un circuit de distribuţie cu totul nou.

Avantaje de cost independente de scara de producţie. Este posibil ca firmele

existente să aibă avantaje de cost pe care nu le au noii veniţi potenţiali, indiferent de

falia acestora:

- proprietatea tehnologiei produsului – brevete sau secrete privind concepţia

produsului;

- acces favorabil la materii prime (ex. zăcăminte cumpărate foarte ieftin);

- amplasări favorabile (vadul comercial);

- subvenţii publice preferenţiale (discriminatorii);

- curba de experienţă sau de competenţă care determină strategii de

preţ bazate pe experienţă

Unele avantaje sunt reale atunci când firmele pot păstra proprietatea experienţei

lor:

- ameliorarea metodei de lucru, creşterea eficacităţii;

- modificări de concepţie a produselor care devin mai uşor de fabricat în urma

acestor modificări;

- curbele de experienţă sunt legate de cantităţile cumulate, totale produse pe

toată perioada ciclului de viaţă al produselor.

Politica guvernamentală (a puterii). Statul poate limita sau chiar interzice

intrarea în anumite sectoare (licenţe, contingente import/export, limitând accesul la

materii prime). Uneori restricţiile sunt subtile, referindu-se la respectarea normelor de

poluare a aerului, apă sau la controlul produselor alimentare, al medicamentelor.

Aceasta cere timp, deci capital blocat în stocuri. Uneori firmele existente au timp să-şi

formuleze strategii de ripostă.

Aşteptarea unei riposte. Anticipaţiile potenţialului nou venit cu privire la reacţiile

concurenţilor existenţi pot influenţa asupra ameninţării reprezentate de eventuala intrare

(în sector). Condiţiile care indică că o ripostă este foarte posibilă şi deci care va

descuraja noul venit, sunt următoarele:

- un trecut de riposte viguroase cu privire la noii veniţi;

- firme deja stabilite, care dispun de resurse foarte importante pentru a reacţiona

(lichidităţi excedentare, capacitate de împrumut neutilizată, capacitate de producţie


109

excedentară suficientă pentru satisfacerea tuturor nevoilor viitoare probabile, o mare

influenţă asupra circuitelor de distribuţie sau a clienţilor).

- firme stabilite în sector care sunt foarte angajate în sector şi care au active

imobilizate importante;

- o creştere lentă a sectorului, care limitează capacitatea sectorului de a absorbi

o nouă firmă, fără a scădea vânzările şi rezultatele financiare ale firmelor existente.

5.2 Intensitatea rivalităţii între concurenţii existenţi

Rivalitatea între concurenţii existenţi ia forma cunoscută de manevre pentru

obţinerea unei poziţii avantajoase cu ajutorul unei tactici fondată pe concurenţa prin

preţ, pe bătălii publicitare, pe introducerea de noi produse, pe ameliorarea serviciilor

sau prin garanţii acordate clientelei. Rivalitatea există pentru că unul sau mai mulţi

concurenţi simt nevoia să-şi amelioreze poziţia lor acolo unde întrevăd această

posibilitate. În cea mai mare parte a sectoarelor, acţiunile contra concurenţei angajate

de către o firmă, au efecte sensibile asupra concurenţilor ceea ce determină represalii

sau eforturi pentru a contracara aceste acţiuni. Firmele sunt mutual dependente

(interdependente).

Acest sistem de acţiuni şi contraacţiuni poate sau nu să lase firma care ia

iniţiativa şi chiar sectorul întreg într-o situaţie mai bună. Dacă acţiunile şi contraacţiunile

duc la o escaladă, este posibil ca toate firmele sectorului să sufere şi să se regăsească

într-o situaţie mai puţin bună ca precedenta.

Anumite forme de concurenţă, mai ales concurenţa prin preţ, sunt foarte

instabile şi au toate şansele de a duce la o degradare a rentabilităţii sectorului în

ansamblul său. Reducerile de preţ sunt rapid şi uşor asimilate de către întreprinderile

rivale şi, odată consimţite, ele diminuează încasările tuturor firmelor, excepţie făcând

cazurile când elasticitatea cererii în raport cu preţul este suficient de mare în sector.

Bătăliile publicitare sunt susceptibile de a mări cererea sau de a accentua

diferenţierea produselor în cadrul sectorului, în profitul tuturor firmelor.


110

În anumite sectoare, rivalitatea între firme este calificată drept “belicoasă”,

“aspră” sau “îndârjită” în timp ce în alte sectoare ea este calificată “politicoasă” sau “de

curtoazie”.

O rivalitate intensă rezultă din interacţiunea unor factori structurali:

Concurenţi numeroşi sau relativ echilibraţi. Când firmele sunt numeroase,

probabilitatea de apariţie a “franc-tirorilor” (spărgătorii de pluton) este mare şi anumite

firme sunt tentate să creadă că pot întreprinde anumite acţiuni fără a fi remarcate. Chiar

atunci când firmele sunt puţine dar relativ echilibrate prin dimensiune şi prin resursele

cunoscute, poate apărea o instabilitate din intenţiile de ieşire din pluton sau atunci când

ele găsesc resursele necesare unei riposte viguroase şi prelungite. Din contră, când

sectorul este foarte concentrat sau dominat de una sau câteva firme, nu există deloc

posibilitatea de a se înşela asupra forţelor relative ale firmelor; de asemenea, nu există

această posibilitate nici acolo unde marile firme pot să impună o disciplină şi să joace

un rol de coordonare în sector, de exemplu prin fixarea unui preţ director.

O creştere lentă a sectorului. O creştere lentă a sectorului transformă

concurenţa într-un joc de partaj al pieţei pentru firmele ce doresc să se extindă. În acest

caz concurenţa este mult mai încrâncenată decât în situaţia când o creştere rapidă a

sectorului garantează că firmele îşi pot ameliora rezultatele mulţumindu-se să

progreseze în ritmul sectorului şi în care ele pot fi în situaţia de a-şi epuiza toate

resursele financiare şi umane pentru a se dezvolta în ritmul sectorului.

Costuri fixe sau costuri de stocare ridicate. Costurile fixe ridicate determină

toate firmele de a utiliza din plin întreaga lor capacitate ceea ce se reduce adesea la o

escaladare a reducerii preţurilor atunci când există capacităţi excedentare.

Caracteristica importantă a acestor costuri este dată de proporţia costurilor fixe în raport

cu valoarea adăugată şi nu de proporţia costurilor fixe în raport cu costurile totale.

Firmele ale căror costuri sunt formate în principal prin cumpărarea de factori de

producţie externi (şi care au în consecinţă o valoare adăugată slabă) pot fi supuse unor

presiuni enorme pentru a-şi “încărca” capacitatea de producţie până la punctul mort

datorită slăbiciunii dată de proporţia mare a costurilor fixe.

O situaţie asemănătoare este aceea când, produsele odată fabricate sunt foarte

dificil sau costisitor de stocat. În acest caz firmele sunt foarte sensibile tentaţiei de a

scădea preţurile pentru a asigura vânzările. Această formă de presiune menţine


111

profiturile la un nivel scăzut - de exemplu producţia anumitor produse chimice

periculoase, întreprinderile de servicii, alimentele perisabile.

Absenţa diferenţierilor sau a costurilor de transfer. Atunci când produsul sau

serviciul este perceput ca o marfă de primă necesitate sau aproape, alegerea

cumpărătorului se bazează în principal pe preţ şi/sau pe calitatea serviciului. Rezultă o

presiune favorabilă unei concurenţe intense prin preţ şi prin calitatea serviciilor oferite.

Aceste forme de concurenţă sunt în mod particular explozive. De altfel, diferenţierea

produselor creează un strat de protecţie împotriva războiului la care se dedau

concurenţii, pentru că cumpărătorii preferă produsele unui anumit vânzător, căruia îi

sunt fideli. Costurile de transfer au efecte similare.

Creşteri ale capacităţii de producţie în paliere importante. Atunci când

economiile de scară impun creşteri ale capacităţii în paliere importante, aceste creşteri

pot rupe, în mod periodic, echilibrul între cererea şi oferta unui sector, mai ales când

există riscul unei regrupări în timp ale creşterilor de capacitate. Sectorul se poate lovi

de perioade de supracapacitate şi de scăderi ale preţului – alternate cu perioade de

subcapacitate de producţie în sector şi care sunt relativ benefice pentru concurenţii

sectorului.

Concurenţi diverşi. Concurenţii ale căror strategii, origini, personalităţi şi relaţii

cu societăţile mamă sunt diverse au obiective diferite în ceea ce priveşte maniera de a

lupta contra concurenţei. Este posibil să treacă momente dificile până să se înţeleagă

de o maniera precisă intenţiile reciproce şi să se pună de acord asupra unui ansamblu

de “reguli ale jocului” în cadrul sectorului. Decizii strategice corecte pentru un concurent

vor fi eronate pentru ceilalţi.

Concurenţii străini cresc adesea diversitatea sectorului pentru că mediul în care

au activat diferă şi pentru că obiectivele lor sunt adesea diferite. Se întâlnesc de

asemenea proprietari directori de mici firme industriale sau de servicii care se pot

mulţumi cu o rată a profitului inferioară normalului cu scopul de a-şi menţine

independenţa pe care le-o asigură proprietatea firmei, în timp ce aceste randamente

sunt inacceptabile şi pot să pară iraţionale unui concurent ale cărui acţiuni sunt deţinute

de un public foarte larg. În aceste sectoare, poziţia firmelor mici poate limita

rentabilitatea întreprinderilor mai mari. În acelaşi mod, firmele care consideră o piaţă ca

un debuşeu pentru o capacitate excedentară (cum se întâmplă în cazul dumpingului),


112

vor adopta măsuri contrare firmelor ce consideră piaţa respectivă ca principalul lor

debuşeu.

În sfârşit, diferenţele în relaţiile întreţinute de către unităţile concurente cu

societăţile mamă sunt o sursă importantă în sânul unui sector. De exemplu o unitate

care face parte dintr-un lanţ de întreprinderi verticale în cadrul unei societăţi pe acţiuni,

poate foarte bine să adopte obiective diferite poate chiar opuse de cele ale unei firme

libere în mişcările sale cu care ea concurează în acelaşi sector. Sau o unitate care este

o “vacă de muls” în ansamblul afacerilor societăţii mamă se va comporta de manieră

diferită de o firmă care se dezvoltă având în vedere o creştere pe termen lung datorită

cerinţelor impuse de societatea mamă.

Jocuri strategice ridicate. Rivalitatea este încă mai explozivă într-un sector dacă

reuşita în acest sector reprezintă un joc important pentru mai multe firme. Este, de

exemplu posibil ca o firmă diversificată să ataşeze o mare importanţă reuşitei sale într-

un sector particular, pentru a urmări strategia sa de ansamblu. O firmă ca Bosch, Sony

sau Philips poate considera ca imperativ să se implanteze solid pe piaţa americană

pentru a-şi asigura un prestigiu mondial sau credibilitate tehnologică. În situaţii de acest

fel, nu numai că obiectivele acestor firme pot fi foarte diverse dar ele pot de asemenea

să fie destabilizatoarea pentru că ele vizează expansiunea şi implică o voinţă potenţială

de sacrificare a rentabilităţii.

Obstacole la ieşire ridicate. Barierele la ieşire sunt factori economici,

strategici şi afectivi care menţin firmele să concureze în anumite sectoare de activitate,

chiar dacă ele obţin randamente scăzute sau chiar negative asupra investiţiilor.

Principalele surse de obstacole la ieşire sunt următoarele:

- active specializate – activele foarte specializate, legate de un tip de activitate

sau de un amplasament determinat, care au o slabă valoare de lichidare sau costuri

ridicate de transfer sau de conversie;

- costuri fixe de ieşire – acestea cuprind acordurile cu mâna de lucru, costurile

de repunere în funcţiune, menţinerea capacităţii de producţie de piese detaşate, etc.;

- interrelaţii strategice – pot exista între unitatea în cauză şi alte unităţi ale

societăţii interrelaţii privind imaginea, capacitatea de comercializare, accesul la pieţele

financiare, reparaţia instalaţiilor, etc. Aceste interrelaţii pot fi atât de puternice încât


113

firma ataşează o importanţă strategică ridicată menţinerii sale în acest sector de

activitate;

- obstacole afective – directorii nu doresc să ia decizia de ieşire, justificată în

plan economic, pentru că ei se identifică cu afacerea respectivă din loialitate faţă de

angajaţi, din teamă faţă de propria carieră, din orgoliu, sau din alte motive;

- restricţii guvernamentale sau sociale – se referă la interdicţiile sau la

puternicele incitaţii guvernamentale ce vizează împiedicarea ieşirii unei întreprinderi din

cauza pierderilor de locuri de muncă şi a efectelor economice regionale. Când

obstacolele la ieşire sunt ridicate, capacitatea excedentară rămâne în sector şi firmele

care pierd bătălia competiţiei nu abandonează. Ele se agaţă cu îndârjire şi tocmai

datorită slăbiciunii lor, trebuie să se recurgă la tactici extreme. De aici rezultă că uneori

rentabilitatea sectorului în ansamblu rămâne în mod constant scăzută.

5.3. Presiunea exercitată de către produsele de înlocuire

Toate firmele unui sector sunt, în sensul larg al termenului, în concurenţă cu

sectoarele care fabrică produse de înlocuire. Acestea din urmă limitează randamentele

potenţiale ale sectorului: ele impun un plafon al preţurilor pe care firmele sectorului le

pot preleva cu profit. Cu cât produsele de înlocuire oferă o posibilitate interesantă la

nivelul preţului, cu atât plafonul, de care se lovesc profiturile sectorului, este mai

rezistent.

Este lecţia pe care o învaţă astăzi producătorii de zahăr, confruntaţi cu

comercializarea la scară mare a siropului de porumb cu o doză ridicată de fructoză,

care este un produs de înlocuire a zahărului; este lecţia învăţată de producătorii de

acetilenă şi de mătase artificială, confruntaţi cu o concurenţă foarte vie din partea

producătorilor altor materii, mai puţin costisitoare, care se pretează la aceleaşi utilizări.

Produsele de înlocuire nu limitează profiturile numai într-o perioadă normală, ele reduc

şi supraprofiturile pe care un sector le poate obţine în perioadele de expansiune. În

1978, producătorii de materiale de izolaţie din fibră de sticlă au profitat de o cerere fără

precedent, datorită costurilor ridicate de energie şi a iernii foarte friguroase. Dar

abundenţa de produse de înlocuire în domeniul izolaţiei, cum ar fi celuloza, vata de

sticlă şi spuma de polistiren, a temperat capacitatea sectorului de a creşte preţurile.


114

Aceste produse de substituire nu pot decât să întărească limita de care se loveşte

rentabilitatea, pentru că valul imediat de extindere a uzinelor a gonflat suficient

capacitatea pentru ca aceasta să satisfacă cererea (şi chiar mai mult).

Identificarea produselor de substituire constă în căutarea altor produse care pot

îndeplini aceeaşi funcţie ca produsele sectorului. Această sarcină cere uneori multă

ingeniozitate şi poate conduce analiza în sectoare de activitate în aparenţă foarte

îndepărtate de sectorul iniţial. Astfel, agenţii de schimb bursier se lovesc din ce în ce

mai mult de concurenţa produselor de înlocuire cum sunt proprietăţile funciare,

asigurările sau fondurile de pe piaţa monetară sau chiar depozite bancare pe termen.

Această concurenţă este întărită de rezultatele mediocre ale pieţei monetare şi de grija

protejării economiilor.

Este posibil ca situaţia sectorului faţă de produsele de înlocuire să depindă de

acţiunile colective ale sectorului. De exemplu, dacă publicitatea unei singure firme nu

este suficientă pentru a susţine poziţia sectorului în faţa produselor de înlocuire, o

publicitate masivă şi susţinută a ansamblului organismelor sectorului este susceptibilă

să amelioreze situaţia colectivă. O argumentaţie identică se aplică reacţiilor colective în

domeniul ameliorării calităţii produsului, eforturilor de comunicaţie, tentativelor vizând

asigurarea unei mai mari accesibilităţi a produsului, etc.

Produsele de înlocuire care trebuie supravegheate cel mai mult sunt (1) cele a

căror evoluţie merge în sensul ameliorării raportului calitate/preţ faţă de acela al

produsului sectorului sau (2) cele care sunt fabricate în sectoare în care profiturile sunt

ridicate. În acest din urmă caz, produsele de înlocuire intră adesea în scenă rapid dacă

anumite evenimente duc la agravarea concurenţei în sectoarele unde sunt fabricate,

concurenţă care determină reduceri de preţ sau ameliorarea calităţii. Analiza acestor

tendinţe este importantă atunci când este vorba de a decide dacă este convenabil să se

adopte o strategie de eliminare a produsului de înlocuire sau să se elaboreze un plan

strategic care consideră acest produs ca un factor inevitabil.

În sectorul asigurării securităţii, sistemele de alarmă electronice oferă - exemplul

un produs de înlocuire puternic. În plus, aceste sisteme nu pot decât să câştige în

importanţă pentru că serviciile de securitate, pe bază de forţă de muncă, se lovesc de o

escaladă inevitabilă a costurilor, în timp ce sistemele electronice au toate şansele de a-

şi ameliora calitatea şi de a le scădea costurile.


115

În acest caz, reacţia adecvată a firmelor de securitate constă, fără îndoială în a

oferi combinaţii de securitate şi de sisteme electronice, în a redefini rolul gardianului

pentru a-l face operator competent, şi nu de a încerca eliminarea sistemelor electronice

pe toată linia.

5.4. Puterea de negociere a clienţilor

Clienţii luptă în sectorul din amonte constrângând la scăderi de preţ, negociind

servicii "întinse" sau de calitate mai bună, "jucând" (jonglând) între un concurent sau

altul. Toate aceste acţiuni se exercită pe cheltuiala şi afectând rentabilitatea sectorului.

Puterea pe care o posedă fiecare din grupurile importante de clienţi ai sectorului

depinde de un anumit număr de caracteristici relative la situaţia sa pe piaţă şi de

importanţa relativă a achiziţiilor pe care le face din sector în ansamblul afacerilor sale.

Un grup de clienţi este puternic dacă prelevă următoarele condiţii:

a) Acest grup este concentrat sau cumpără cantităţi importante în raport cu

cifra de afaceri a vânzătorului. Dacă achiziţiile unui anumit client reprezintă o fracţie

importantă a cifrei de afaceri, operaţiile acestui client au o mare pondere asupra

rezultatelor. Clienţii ale căror achiziţii sunt masive, sunt forţe în mod particular

puternice dacă sectorul se caracterizează prin costuri fixe considerabile cum ar fi

rafinăriile de petrol sau industriile chimice de bază: miza privitoare la deplina

utilizare a capacităţii devine mai ridicată.

b) Produsele cumpărate din sector reprezintă o parte importantă a

costurilor sau a achiziţiilor clientului. Clienţii sunt înclinaţi să cheltuiască resursele

necesare pentru a se informa cu scopul de a obţine un preţ favorabil şi de a face

achiziţii selective. Când produsul vândut de către sector reprezintă o mică fracţie a

costurilor clientului, acesta din urmă este în general mai puţin sensibil la preţ.

c) Produsele cumpărate din sector sunt standardizate sau nediferenţiate.

Clienţii, căutând să-şi minimizeze cheltuielile, vor căuta produsele cu cost minim

ceea ce duce la un fel de licitaţie inversă.

d) Costurile de transfer cu care grupul de clienţi este confruntat sunt slabe.

Costurile de transfer leagă clienţii de vânzători particulari şi clientul dispune de o

putere mai mică dacă aceste costuri de transfer sunt puternice (ridicate).


116

e) Grupul de clienţi are profituri slabe. Acest fapt "împinge" spre reducerea

costurilor de cumpărare. În general, clienţii a căror rentabilitate este puternică, sunt

mai puţin sensibili la preţ (cu condiţia ca articolul să nu reprezinte părţi importante

din costurile lor) şi pot adopta o viziune pe termen lung cu scopul de a menţine

sănătatea comercială a furnizorilor lor.

f) Clienţii reprezintă o ameninţare credibilă de integrare spre amonte. Dacă

clienţii sunt deja parţial integraţi sau constituie o ameninţare credibilă de integrare

spre amonte, ei sunt în măsură să ceară concesii în cursul negocierilor. Marile

firme de automobile, General Motors şi Ford au reputaţia de a utiliza ca armă de

negociere ameninţarea unei producţii integrate. Ele se angajează în practică într-o

integrare modulată: fabricând ele însele anumite elemente de care au nevoie

pentru o piesă dată şi le cumpără pe celelalte de la furnizori exteriori. Nu numai că

ameninţarea de integrare este evidentă şi devine mai credibilă, dar fabricarea

parţială în cadrul firmei oferă o cunoaştere detaliată a costurilor, fapt ce este de

mare ajutor în cadrul negocierilor. Puterea clienţilor poate fi neutralizată în parte

dacă firmele sectorului reprezintă o ameninţare de integrare în amonte.

g) Produsul sectorului nu influenţează asupra calităţii produselor sau

serviciilor clientului. Când calitatea produselor clientului ţine în mare măsură de

produsele sectorului, clienţii sunt în general mai puţin sensibili la preţ. Printre

sectoarele unde se întâlneşte această particularitate, se numără echipamentele de

exploatare petrolieră a căror disfuncţionalitate poate antrena pierderi enorme,

componentele instrumentelor medicale electronice sau instrumentelor electronice

de verificare a căror calitate exercită o mare influenţă asupra sentimentului pe care

utilizatorul îl are cu privire la calitatea instrumentelor.

h) Clientul dispune de informare completă. Dacă clientul dispune de o

informare completă asupra cererii, preţurile reale ale pieţii şi chiar costurile

furnizorilor, el are astfel mijloace mai mari de presiune în negociere decât dacă

dispune de informare mediocră. Cu o informaţie mai completă clientul este mai în

măsură să se asigure că beneficiază de preţul cel mai favorabil şi să contraatace

atunci când furnizorii pretind că supravieţuirea lor este ameninţată

Se poate considera că tot ceea ce este la originea puterii clienţilor este la

originea puterii nu numai a consumatorilor dar şi a clienţilor industriali şi comerciali.


117

Este suficient să se modifice cadrul de referinţă. Consumatorii tind să fie mai sensibili

la preţ dacă cumpără produse nediferenţiate, scumpe în raport cu veniturile lor, sau

tipuri de produse a căror calitate nu este importantă pentru ei.

Puterea grosiştilor şi detailiştilor, în calitate de cumpărători, se fondează pe

aceleaşi reguli. Detailiştii pot creşte puterea lor de negociere faţă de fabricanţi dacă

reuşesc să exercite o influenţă asupra deciziilor de cumpărare ale consumatorilor finali.

Grosiştii pot de asemenea să-şi întărească puterea de negociere dacă sunt capabili să

influenţeze deciziile de cumpărare ale detailiştilor sau ale firmelor cărora ei vând.

Modificarea puterii clienţilor

Atunci când suita de decizii strategice ale unei firme cliente se schimbă,

puterea clienţilor creşte sau scade în mod natural. În sectorul de confecţii de exemplu,

pe măsură ce clienţii fabricilor de confecţii (marile magazine sau magazinele de

confecţii) s-au concentrat şi controlul trece în mâinile marilor lanţuri de magazine,

sectorul este supus la presiuni din ce în ce mai puternice şi marjele lor sunt diminuate.

Sectorul nu a fost suficient de capabil să diferenţieze produsele sale sau să creeze

costuri de transfer de natură să interzică ieşirea clienţilor astfel încât aceste tendinţe să

fie neutralizate. Între altele, afluxul de importuri nu a aranjat nimic. Trebuie considerat

că alegerea grupului de clienţi la care se va vinde este o decizie strategică

fundamentală pentru o firmă. O firmă îşi poate ameliora poziţia sa strategică dacă ea

găseşte clienţii care sunt mai puţin în măsură să exercite asupra ei efecte defavorabile.

În alţi termeni ea trebuie să procedeze la o selecţie a clienţilor. Este rar ca toate

grupele de clienţi ai unei firme să posede o putere egală. Chiar dacă o firmă vinde unui

singur sector acesta cuprinde de obicei segmente care au mai puţină putere ca altele şi

care prin aceasta sunt mai puţin sensibile la preţ. De exemplu, piaţa de piese de

schimb este pentru cea mai mare parte a produselor mai puţin sensibilă la preţ ca piaţa

produselor noi.

5.5. Puterea de negociere a furnizorilor

Furnizorii pot dispune de o putere de negociere faţă de organismele unui sector

ameninţând cu creşterea preţului sau cu reducerea calităţii produselor sau serviciilor

cumpărate. Furnizorii puternici au astfel posibilitatea de a comprima rentabilitatea unui


118

sector dacă acesta este incapabil să repercuteze în preţurile sale creşterea costurilor.

Crescând preţurile lor, firmele chimice au contribuit astfel la eroziunea profiturilor

fabricanţilor de ambalaje pentru aerosoli pentru că aceşti fabricanţi nu aveau decât o

libertate limitată de a creşte preţurile lor faţă de concurenţa intensă a clienţilor lor care

fabricau ei însăşi ambalaje.

Condiţiile care asigură puterea furnizorilor tinde să reflecte condiţiile care

garantează puterea clienţilor. Un grup de furnizori este puternic dacă următoarele

condiţii prevalează:

a) Grupul de furnizori este dominat de câteva firme şi este mai concentrat decât

sectorul căruia ei vând. Furnizorii care vând la clienţi mai dispersaţi au în general

posibilitatea de a exercita o influenţă considerabilă asupra preţurilor lor, asupra calităţii

şi a condiţiilor de cumpărare.

b) Când furnizorii nu sunt obligaţi să lupte contra produselor de înlocuire.

Puterea furnizorilor chiar importanţi şi foarte mari, poate fi învinsă dacă aceştia trebuie

să lupte împotriva produselor de înlocuire. De exemplu, furnizorii care fabrică diverse

feluri de edulcolanţi (îndulcitori) se lovesc de o puternică concurenţă în numeroase

situaţii, chiar dacă firmele au o dimensiune mai mare decât cea a clienţilor.

c) Când sectorul nu este un client important al grupului de furnizori. Când

furnizorii vând la diferite sectoare şi sectorul nostru nu reprezintă o parte importantă din

vânzări, furnizorii sunt mult mai înclinaţi să-şi exercite puterea lor. Dacă sectorul este un

client important, soarta furnizorilor va fi mult mai dependentă de sector, şi aceştia vor

dori să se protejeze oferind preţuri rezonabile şi asistenţă în domeniul cum ar fi

cercetarea şi dezvoltarea sau constituirea grupurilor de presiune (vezi exemplul

sectorului zahărului care, foarte organizat fiind, a făcut mari presiuni în Uniunea

Europeană în momentul apariţiei izoglucozei pe piaţă, ca înlocuitor al zahărului).

d) Când produsul furnizorilor este un mijloc de producţie important în sectorul de

activitate al clientului. În acest caz acest factor de producţie joacă un rol foarte

important în rezultatele procesului de fabricaţie sau în calitatea produselor clientului.

Furnizorii au în acest caz o mai mare putere, în particular când mijlocul de producţie nu

se poate stoca, ceea ce împiedică clientul să constituie stocuri de rezervă.

e) Când grupul de furnizori a diferenţiat produsele sale sau au stabilit costuri de

transfer. Diferenţierile sau costul de transfer care ameninţă clienţii, reduc posibilitatea


119

acestora de a jongla între un furnizor sau altul. Efectul este invers dacă furnizorul ştie

că el va trebui să suporte costuri de transfer.

f) Când grupul de furnizori constituie o ameninţare credibilă de integrare în aval.

În acest caz capacitatea sectorului de a-şi ameliora condiţiile de cumpărare se loveşte

de un tampon. Când ne gândim la furnizori vizăm în mod obişnuit firmele. Dar trebuie în

mod egal, să considerăm şi forţa de muncă drept furnizor care poate exercita o mare

influenţă în numeroase sectoare. Numeroase probe empirice arată că angajaţi foarte

competenţi sunt foarte dificil de găsit pe piaţă sau o forţă de muncă foarte bine

organizată din punct de vedere sindical, poate preleva prin negocierile lor, o parte

substanţială a profiturilor potenţiale ale sectorului. Principiile care permit de a determina

care este puterea potenţială a forţei de muncă, privită ca furnizor, sunt aceleaşi ca cele

deja prezentate. Ceea ce trebuie adăugat pentru a putea aprecia puterea forţei de

muncă este gradul său de organizare şi măsura în care oferta unei forţe de muncă

calificată rară se poate dezvolta. Dacă forţa de muncă este foarte bine organizată sau

dacă oferta de forţă de muncă nu poate creşte, puterea forţei de muncă poate fi

ridicată.

Condiţiile care determină puterea furnizorilor se pot schimba şi ele fac frecvent

obiectul controlului firmei. Totuşi ca şi în cazul puterii clienţilor, o firmă poate uneori să-

şi amelioreze situaţia sa prin strategia pe care o adoptă. Ea poate intensifica

ameninţarea unei integrări spre aval, să caute să suprime costurile de transfer, etc.

5.6. Statul, ca arbitru părtimitor

În această ipostază, interesează efectele intervenţiilor statului asupra

obstacolelor la intrare, asupra obstacolelor la ieşire sau asupra condiţiilor în care se

desfăşoară concurenţa într-un sector. Prin faptul că statul este un client major sau un

furnizor important al numeroase sectoare de activitate el poate influenţa direct sau

indirect asupra structurii unor sectoare. Exemplul cel mai la îndemână este sectorul

industriei de apărare, pentru care statul este cel mai mare client dar mai pot fi citate şi

alte exemple cum ar fi: acordarea de licenţe de import sau d export, subvenţionarea

anumitor activităţi sau din contră, taxarea suplimentară a acestora.


120

Statul influenţează concurenţa într-un sector de activitate prin anumite măsuri

de politică economică pe care le adoptă. Intervenţia statului deplasează echilibrul pieţei

într-un punct care nu este optim (faţă de optimul lui Paereto care se defineşte ca fiind

starea în care orice modificare ar presupune impietarea intereselor cel puţin a unui

singur actor pe piaţă). Cu cât implicarea statului este mai profundă şi mai complexă, cu

atât aceasta se face cu pierderi mai mari. Însăşi impozitarea activităţilor curente este

generatoare de stări suboptimale; acesta este de altfel argumentul principal al

partizanilor reducerii fiscalităţii. Aici avem de-a face cu un paradox: statele sărace,

pentru a realiza încasările bugetare necesare au o rata a fiscalităţii ridicată materializată

de multe ori prin impozitarea importurilor şi/sau a exporturilor şi care este repartizată pe

o paletă scăzută de activităţi; spre deosebire de acestea, statele dezvoltate îşi pot

permite să scadă rata fiscalităţii întrucât ele pot repartiza efortul fiscal pe o paletă mult

mai largă de activităţi. Distorsiunile introduse astfel în economie sunt cu mult mai mici în

cazul statelor a căror rată de impozitare este mai mică.

În mod frecvent factorii politici au o mare influenţă asupra rolului statului.

Fiecare intervenţie a guvernului în favoarea unei companii, de stat sau private, prin

achiziţii preferenţiale, acordarea de credite sau garanţii guvernamentale, scutire sau

reeşalonări de taxe şi impozite, toate acestea sunt generatoare de pierderi care în final

vor fi acoperit prin impozitele plătite de restul economiei. Ca exemple în acest sens se

pot cita: acordarea de scutiri şi amânarea de la plata TVA în cazul privatizării societăţii

“Dacia Piteşti” faţă de concurentul direct pe piaţa internă Daewo, favorizarea prin

scutirea de la plata impozitului pe profit pentru o anumită perioadă de timp acordată în

mod discriminatoriu numai investitorilor străini, licenţe acordate pentru importul sau

exportul unor produse în momentul când acestea se află în punctele vamale, etc.

În anumite situaţii statul poate influenţa favorizând sau frânând dezvoltarea unui

sector faţă de produsele de în locuire. De exemplu, în ţările UE este încurajată

producţia de rapiţă sau de sfeclă de zahăr care urmează să fie folosite pentru obţinerea

de ulei sau alcool cu destinaţia de carburant. Un exemplu de protecţie a unui sector

tradiţional în defavoarea unui sector emergent îl oferă tot ţările UE în care producţia de

inulină, un edulcolant (îndulcitor) înlocuitor al zahărului, a fost limitată prin cote de

producţie acordate pe baze istorice. Consecinţa directă este că astfel, cultivatorii de


121

sfeclă de zahăr sunt protejaţi faţă de cultivatorii de cartofi sau porumb, plante ce

reprezintă materia primă pentru inulină.

Statul poate influenţa rivalitatea între concurenţii unui sector acţionând asupra

creşterii sectorului, asupra structurii costurilor, asupra mijloacelor financiare sau asupra

celor fiscale iar pârghiile prin care exercită această acţiune pot fi forte diferite. În orice

caz, orice intervenţie pe piaţă este de natură să inducă distorsiuni şi, în mod voluntar

sau nu, favorizează anumiţi actori şi îi defavorizează pe alţii.


122

6. INFLUENŢA POLITICILOR COMERCIALE ASUPRA PREŢURILOR

6.1. Noţiunea de surplus

6.1.1. Surplusul producătorului sau venitul net al factorilor ficşi

Considerăm o exploataţie agricolă care realizează un produs y de preţ p cu un

factor variabil x de preţ w şi un factor fix k care poate fi reprezentat de muncă sau de

capitalul investit în exploataţia agricolă.

Funcţia de producţie y = f(x,k) - crescătoare în x şi k poate fi inversată pentru a

găsi:

x = f(y,k),

care exprimă nevoile de factor variabil x necesar pentru a asigura nivelul de

producţie y. Acestei funcţii i se poate asocia o funcţie de cost variabil:

C(y,w,k) = w·x = w·f(y,k).

Aceasta permite să se stabilească funcţia de ofertă a exploataţiei agricole care

optimizează venitul net al factorilor ficşi (V.N.F.F.).

Criteriul de maximizare al V.N.F.F. va fi egalitatea între preţul pieţii şi costul

marginal.

V.N.F.F.= p·y - C(y,w,k)

V.N.F.F. este maxim când:

dy

dC k)w,Cy(y, p ,

unde Cy = cost marginal. Din punct de vedere grafic, avem ariile a+b pentru

încasări şi aria b pentru costul variabil (fig.20).

Aria "a" reprezintă deci restul care poate fi afectat factorilor ficşi. Este surplusul

producătorului sau VNFF, uneori numit cvasi - rentă căci serveşte la remunerarea

resurselor investite în întreprindere. Efectul creşterii preţului produsului (fie ca urmare a

unei intervenţii publice, fie ca urmare a deschiderii spre schimburi internaţionale) va fi

uşor de măsurat prin diferenţa între variaţia de încasări c+d şi variaţia de costuri d

(fig.6.1).


123

Fig. 6.1. Surplusul producătorului sau venitul net al factorilor ficşi - V.N.F.F.

Câştigul de VNFF sau de surplus al producătorului datorat creşterii preţului va fi

deci dat de aria c cuprinsă între funcţia de ofertă şi cele două drepte de preţuri. În

practică acest calcul (demers) se face la nivel de ramură şi deci în acest caz aria c

reprezintă câştigul de VNFF al ansamblului de producători din ramura respectivă.

Fig. 6.2. Creşterea preţului şi efectul asupra V.N.F.F.

P, C

P Cy(y,w,k) O(p)

a

b

y Y

P, C

c

P Cy(y,w,k) O(p)

a

b d

y Y


124

6.1.2. Surplusul consumatorului final

Noţiunea de surplus al consumatorului a fost introdusă de inginerul francez

Jules Dupuit. Surplusul consumatorului este definit ca fiind excedentul de disponibilitate

de a plăti a unui consumator faţă de suma cheltuită efectiv pentru achiziţia unei unităţi

de produs.

Preţul p al produsului, stabilit pentru o cantitate q, nu reprezintă decât preţul

maxim gata a fi plătit pentru ultima unitate de produs consumată (fig. 6.3).

Fig. 6.3 Disponibilitatea marginală de plată şi surplusul consumatorului.

În figura 6.3, consumatorul este gata să plătească p1, pentru prima unitate de

produs, p2 pentru a doua unitate de produs ş.a.m.d., pn pentru a n -a unitate de

produs. Pentru a obţine n unităţi el este deci gata a plăti:

n

i

pi1

şi de fapt el plăteşte pn n

pi1

.

Diferenţa reprezintă un câştig de utilitate pentru consumator numită ''surplusul

consumatorului''.

P

p1

p2

p(q)

p3

p4

Q


125

Fig. 6.4. Surplusul consumatorului şi variaţia acestuia când produsul este

divizibil până la nivel de unitate

p

În ipoteza în care fiecare unitate de produs reprezintă o cantitate infinitezimală,

ipoteză numită de divizibilitate, surplusul consumatorului reprezintă diferenţa între

disponibilitatea totală de plată şi plata efectivă.

În figura 6.4, surplusul consumatorului pentru preţul pieţei P=p0 este aria a.

Atunci când preţul pieţei cu care consumatorul este confruntat scade (din p0 în p1),

surplusul consumatorului se măreşte la suprafaţa (a+b+c) iar dacă preţul pieţei scade la

p2 noul surplus al consumatorului devine (a+b+c+d+e+f) pentru a ajunge la

(a+b+c+d+e+f+g+h+i+j) pentru preţul pieţei P=p3. Variaţia de surplus al consumatorului

poate fi utilizată ca indicator de natură monetară a variaţiei de utilitate a consumatorului

Uc ( Uc = b + c , în figura 23 pentru P = p0 - p1).

Aplicarea conceptului de surplus la nivelul unui sector al economiei pentru a

măsura, de manieră monetară, câştigul de utilitate al grupului întreg de consumatori

presupune că repartiţia individuală a veniturilor consumatorului este considerată drept

optimală. În utilizarea practică a acestor noţiuni trebuie să se ţină cont de ipotezele

avute în vedere la definirea lor.

P

a

p0

b c

p1

d e f

p2 p(q)

g h i j

p3

q0 q1 q2 q3 Q


126

6.2. Măsurarea câştigurilor datorate schimburilor internaţionale în situaţia

de echilibru parţial

Încă de la început este necesar să se specifice că se pleacă de la ipoteza că ne

aflăm în situaţia de echilibrul parţial şi deci analiza se referă la o piaţă sau la un sector

particular dar nu ia în calcul ansamblul economiei. Nu se studiază deci în mod

sistematic implicaţiile unei anumite politici (în cazul nostru ne referim la politicile

comerciale cu efect asupra pieţei produselor agricole) asupra utilizării factorilor, asupra

echilibrelor pieţelor lor sau asupra remunerării factorilor. De asemenea, se neglijează

interacţiunile între sectoare. Marile echilibre adică utilizarea forţei de muncă, utilizarea

resurselor, balanţa de plăţi, balanţa comercială globală nu sunt incluse în analiză.

Această limită nu este foarte serioasă totuşi atâta timp cât este vorba de un sector al

economiei a cărui parte în PIB rămâne modestă – aşa cum cazul agriculturii în ţările

dezvoltate. Atunci când ponderea sectorului pentru care se face analiza în totalul

economiei este mai importantă – cazul agriculturii ţărilor în curs de dezvoltare vis a vis

de restul economiei - sunt necesare analize mai complexe, în termeni de echilibru

general pentru a câştiga mai multă pertinenţă.

Fig. 6.5. 24. Măsurarea câştigurilor în cazul liberalizării schimburilor comerciale

internaţionale

Se consideră fie două ţări - una cu avantaje comparative iar a doua fără aceste

avantaje comparative - formând o zonă izolată de restul lumii, fie o ţară cu avantaje

comparative confruntată cu o zonă numită ''restul lumii'' şi se urmăreşte situaţia unui

produs pe pieţele celor două ţări. În ţara considerată, care are avantaje comparative

faţă de ţara străină sau restul lumii, echilibrul pieţei se realizează pe termen mediu şi

OP

Cp

XP P

P

Pa

Mp

op

cp

qa q x=M q Qa Q

d c d

a b b

p

p=P

pa

Ţara cu avantaje comparative Piaţa internaţională Ţara fără avantaje comparative


127

lung, la un preţ pa iar cantitatea produsă şi oferită va fi qa. În ţara străină, pentru acelaşi

produs şi pe acelaşi termen, echilibrul se realizează la preţul Pa şi cantitatea produsă şi

oferită Qa. Acesta valori sunt valabile dacă pieţele celor două ţări sunt izolate respectiv

se regăsesc fiecare în situaţia de autarhie.

Atunci când intervin schimburile comerciale între cele două ţări, echilibrul

internaţional se realizează la un preţ p = P, preţ care egalizează oferta la export a ţării

cu avantaje comparative şi cererea la import a ţării fără avantaje comparative din

produsul respectiv. Acest preţ de echilibru internaţional este cuprins pa şi Pa (preţurile

de echilibru pentru situaţia de autarhie în cele două ţării).

Preţul creşte în ţara cu avantaje comparative şi ca urmare consumatorul din

această ţară pierde suprafaţa a. În schimb producătorul aceleiaşi ţări câştigă în surplus

(remunerarea factorilor ficşi), suprafaţa a + b. Colectivitatea ţării considerate câştigă

deci, în ansamblul său, dacă producătorii ar putea vărsa consumatorilor compensaţia

“a” pentru ai convinge să adopte liberul schimb. Ei ar rămâne câştigătorii ai unui sold

pozitiv (suprafaţa “b”).

De asemenea, ţara fără avantaje comparative, printr-un raţionament paralel,

beneficiază de un câştig “d” care este soldul între câştigul consumatorilor c + d care

depăşeşte pierderea de surplus al producătorilor “c”.

Astfel colectivităţile în ansamblul lor realizează un câştig în cele două ţării în

urma deschiderii frontierelor pentru schimburile comerciale, dar efectele asupra

grupurilor socio-economice, producători şi consumatori sunt inverse în cele două ţării.

În măsura în care se pot găsi căi viabile pentru a compensa grupurile defavorizate din

fiecare din cele două ţări, adoptarea liberului schimb în această situaţie este de preferat

autarhiei. Dacă în locul ţării fără avantaje comparative am avea restul lumii,

compensarea producătorilor ar trebui să se întâmple în fiecare din ţările importatoare.

În ceea ce priveşte efectele asupra preţurilor şi cantităţilor cerute şi oferite pe

pieţele celor două ţări după liberalizarea schimburilor comerciale remarcăm

următoarele:

- în ţara cu avantaje comparative preţul intern creşte din pa în p = P, cantitatea

cerută scade urmare a creşterii de preţ iar cantitatea oferită creşte;

- în ţara fără avantaje comparative preţul intern scade din Pa în p = P, cantitatea

cerută creşte urmare a scăderii de preţ iar cantitatea oferită scade.


128

6.3 Măsurarea câştigurilor datorate impunerii taxelor vamale la importuri

Taxele vamale sunt sume prelevate asupra importurilor la trecerea frontierei. Se

disting taxe vamale fixe (o sumă fixă pentru fiecare unitate de produs care trece

frontiera) şi taxe vamale proporţionale cu preţul sau ad valorem (stabilită ca un procent

din valoarea produsului care trece frontiera). În unele cazuri se stabilesc taxe vamale

mixte, o parte fixa şi una ad valorem sau doar ad valorem dar nu mai puţin de n unităţi

monetare (taxă fixă) pe unitatea de produs.

O taxă vamală fixă este o sumă dată în unităţi monetare pe unitatea de produs

importat. Taxele proporţionale cu preţul sau “ad valorem” sunt stabilite în procent din

valoarea de factură a produsului. Relaţia între preţul interior şi preţul mondial este

diferită în cele două cazuri.

- taxă fixă () p = Pm +

- taxă proporţională p = Pm ( 1 + t )

p = preţul interior

Pm = preţul mondial

= nivelul taxei vamale fixe.

t = nivelul procentual al taxei vamale ad valorem.

Taxele vamale ad valorem incită agenţii economici importatori la declaraţii false

cu privire la valoarea produselor importate întrucât suma totală plătită cu titlu de taxă

vamală este direct proporţională cu valoarea produsului importat iar de regulă aceasta

este preluată din factura de însoţire a mărfii şi nu sunt rare cazurile în care se lucrează

cu două facturi, una pentru declaraţia vamală şi alta pentru contabilitatea agentului

economic importator. Pentru a evita aceste situaţii s-a ajuns la stabilirea taxelor vamale

fixe sau la calcularea taxelor vamale ad valorem pe baza unor valori standard pentru

produsele importate în special pentru cele sensibile la evaziune.

Cazul unei ţării mici care instituie taxe vamale fixe

Cazul unei ţări mici este similar cu cel al unui agent economic (producător,

consumator) confruntat cu piaţa concurenţială: preţul mondial este un preţ fix pentru

aceasta întrucât talia economică mică nu îi permite să influenţeze echilibrul mondial şi

deci nici preţul la care se fac tranzacţiile internaţionale. Astfel, oricare ar fi importanţa sa


129

pentru piaţa internă, cantitatea importată sau cererea unei ţări mici va rămâne mică în

faţa ofertei mondiale şi preţul va rămâne fix la nivelul preţului mondial Pm. În alţi termeni,

oferta mondială ne este elastică în raport cu preţul şi este reprezentată printr-o dreaptă

orizontală, paralelă cu ordonata în punctul Pm.

Fig. 6.6. Măsurarea efectului taxelor vamale asupra preţului

În partea stângă se reprezintă echilibrul domestic (interior) - parţial, pentru un

singur bun al ţării importatoare.

În situaţia de liber schimb, cererea naţională este confruntată co oferta mondială

neelastică fixată la nivelul de preţ mondial Pm. La acest preţ, consumul se stabileşte la

nivelul Co în timp ce producţia este în Oo, cu mult mai mare decât Co. Rezultă o cerere

de import I Pm = Co - Oo care se poate reprezenta ca mo în al doilea sistem de axe, care

se referă la piaţa mondială. Dreapta de import este obţinută prin diferenţa pe orizontală

între oferta mondială neelastică şi cererea internă de import.

Introducerea unei taxe vamale fixe , modifică termenii schimbului: totul se

petrece ca şi cum dreapta ofertei mondiale ar fi ridicată la un nivel de preţ superior

preţului mondial, respectiv la nivelul Pm + . Un astfel de preţ mai mare decât cel

anterior, fără taxe vamale, determină o cerere de import m1 (sau IPm) inferioară lui m0, la

nivelul m1 = C1-O1. Acest efect de reducere al importurilor ca urmare a introduceri

taxelor vamale este cunoscut ca fiind efectul protecţionist al taxelor vamale fixe iar

taxele vamale sunt considerate bariere comerciale tarifare.

a b c d e

P

Pm+

Pm

C(p) O(p)

O0 O1 IPm, IPm+ C1 C0 m1 m0 Import I Ţară importatoare Piaţa mondială

Oferta

mondială

Cererea internă

de import


130

Efectul taxelor vamale:

- efectele asupra preţului intern

- acesta creşte pentru că preţul mondial este exogen, adică nu este influenţat de

taxa vamală prelevată de ţara importatoare ;

- iniţial, înainte de introducerea taxelor vamale, când = 0, avem p = Pm; în

situaţia finală, după introducerea taxelor vamale, când > 0, p = Pm+ > Pm;

- efectele asupra schimburilor -

- efectele asupra schimburilor sunt consecinţa variaţiei de preţ pe piaţa internă:

cum preţul creşte în Pm+, producţia creşte (O1>O0), consumul scade (C1< Co) şi de

asemenea importurile scad m1> mo; ca urmare, protecţia prin taxe vamale restrânge

schimburile;

- efectele asupra cheltuielilor consumatorilor -

- suma cheltuită pentru produsul protejat al cărui preţ creşte iar volum consumat

diminuează depinde de elasticitatea cererii; dacă produsul în cauză are o cerere

inelastică, această sumă se măreşte considerabil. Practic cheltuielile consumatorilor

cresc cu creşterea preţului. Acesta este cazul produselor de bază sau a numeroase

produse agricole sau agroalimentare. Din contră, pentru un produs cu cerere elastică,

suma totală cheltuită diminuează prin diminuarea drastică a consumului;

- rezultă că greutatea protecţiei va fi suportată de către consumator iar cei ale

căror venituri sunt slabe vor resimţi cel mai mult acest lucru întrucât va creşte ponderea

cheltuielilor cu respectivul produs în total cheltuieli. De notat că în acest caz,

consumatorii cheltuiesc mai mult pentru a consuma mai puţin. Nu există deci nici un

dubiu că ei suferă o pierdere de bunăstare pe care o putem măsura mai precis prin

intermediul pierderii de surplus. Cum preţul intern creşte din Pm în Pm+, pierderea de

bunăstare a consumatorilor este dată de suma ariilor a + b + c + d (vezi fig. 25). Dacă

instituirea taxelor vamale fixe viza mai degrabă alte obiective, aceasta nu rămâne fără

repercursiuni importante pentru cumpărătorii bunului protejat. Astfel o protecţie la

frontieră pentru produsele alimentare de bază nu are numai efecte doar asupra

producătorilor şi asupra volumului de schimburi, ea îngreunează costul alimentaţiei şi

scumpeşte costul de aprovizionare în materii prime al activităţilor de transformare a

produselor agricole (crescători, industria alimentară, etc.);


131

- efectele asupra veniturilor producătorilor -

- Încasările producătorilor nu pot decât să crească deoarece cantităţile produse

cresc ca urmare a creşterii preţurilor în urma instaurării taxei vamale. Pentru a face

bilanţul efectelor asupra veniturilor trebuie să se ţină cont de costuri. Noţiunea de

surplus al producătorului - respectiv valoarea adăugată care corespunde remunerării

factorilor ficşi permite să se precizeze efectele protejării prin taxe vamale asupra

transferurilor de venit. Variaţia de surplus al producătorului este pozitivă şi este egală

cu aria a în figura 25. În cazul ţărilor importatoare nete, pentru produsele agricole de

strictă necesitate, câştigul de bunăstare al agricultorilor ca urmare a taxei vamale este

mult mai mic faţă de costurile suplimentare prelevate de la utilizatorii bunului respectiv

pentru a acoperi diferenţa de preţ datorată taxei vamale. Chiar şi câştigul înregistrat la

bugetul statului nu compensează această „suprataxă” dar se constituie într-un venit la

bugetul statului şi de multe ori foamea cronică de venituri înregistrată la nivelul

bugetului statului este motivaţia subterană a recursului la introducerea taxelor vamale

mai ales în cazul statelor cu o infrastructură fiscală puţin dezvoltată. De fapt, prelevarea

taxelor vamale nu face decât să se încaseze de la consumatori mai mult aceste

încasări regăsindu-se o parte la producători sub formă de surplus, o parte la bugetul

statului sub formă de venituri realizate cu costuri foarte mici şi o parte pierderi. Raportul

dintre câştigul în ceea ce priveşte surplusul producătorului şi pierderea de surplus a

consumatorilor este de a / (a + b + c + d);

- efectele asupra balanţei comerciale -

- balanţa comercială se ameliorează ca urmare a introducerii taxelor vamale.

Valoarea importurilor şi deci şi perechea lor - încasările exportatorilor străini - scad. De

notat că această scădere a importurilor este datorată în mod unic efectului de volum din

cauza ipotezei de ţară mică care presupune o absenţă a impactului asupra cursurilor

mondiale;

- efectele asupra bugetului statului -

- aşa cum s-a arătat deja, instaurarea taxei vamale creează o încasare

bugetară. Taxele vamale ameliorează finanţele publice ale unei ţări importatoare. În

figură această încasare vamală este echivalentă cu aria c egală cu aria e.

Atunci când discutăm despre o ţară mare care instituie taxe vamale la

importurile sale, efectele sunt diferite faţă de cele menţionate mai sus. În primul rând,


132

taxele vamale va provoca creşterea preţurilor interne şi deci o scădere a cantităţilor

importate dar dacă aceste cantităţi sunt semnificative pentru piaţa mondială vor duce în

scurt timp la scăderea preţului mondial şi este posibil ca cel puţin o parte a creşterii de

preţ intern datorată taxe vamale recent instaurate să fie compensată de scăderea

preţului mondial datorată scăderii consumului ţării mari în discuţie.

6.4 O politică simetrică: susţinerea preţurilor când ţara este exportatoare:

subvenţiile la export

Perechea taxelor vamale, subvenţiile la export, poate fi reprezentată după o

schemă simetrică cu precedenta. Echilibrul domestic este acum caracterizat printr-o

producţie superioară cererii interne determinată fiind de preţul mondial Pm care este

superior preţului de echilibru intern Pei dacă ţara ar fi în autarhie şi care face ca

produsul să fie destinat cu predilecţie spre terţe pieţe,unde preţul este mai interesant.

Excedentul de ofertă se regăseşte deci în exporturi şi permite să se traseze dreapta

ofertei de export din al doilea sistem de coordonate.

În urma analizei graficului se poate observa că utilizarea subvenţiilor la export

are ca efecte:

- creşterea preţurilor interne din Pm în Pm + s

- creşterea exporturilor din EPm în EPm + s

- reducerea consumului intern din CPm în CPm + s

- creşterea producţiei interne din OPm în OPm + s

- pierderea bunăstării consumatorilor interni.

Pierderile în surplusul consumatorilor (- a’ - b’) sunt depăşite, într-adevăr, în

volum, de câştigurile producătorilor (a' + b' +c') dar apare şi un cost bugetar e' = -(b' + c'

+ d').

În urma bilanţului rezultă o pierdere netă de ( -b' -d' ) pe care o suportă

societatea în ansamblul ei .

- consumatorii: - (a’ + b’)

- producătorii: + ( a' + b' + c')

- contribuabilul (prin buget) – (b’+ c’ + d’) = - e’

- bilanţ: - (b’ + c’)


133

Fig. 6.7. Efectul subvenţiilor la export asupra schimburilor comerciale şi a

preţului de consum.

În ceea ce priveşte preţul, pe piaţa internă preţul de consum creşte din Pei

(preţul de echilibru intern) in situaţia fără schimburi comerciale sau autarhie la nivelul

preţului mondial Pm dacă se liberalizează schimburile comerciale şi la nivelul Pm+s

dacă se recurge la subvenţionarea exporturilor.

Rezultă că în cazul subvenţionării exporturilor, ţara exportatoare

subvenţionează de fapt consumul produsului în cauză în afara graniţelor sale. Această

politică poate fi adoptată doar în situaţia când sectorul subvenţionat nu deţine o

pondere importantă în economia unei ţări şi când acest sector se dovedeşte de

importanţă strategică pentru ţara respectivă. Când sectorul subvenţionat ocupă o

pondere importantă în economia ţării, costurile bugetare ale susţinerii exporturilor devin

împovărătoare şi este dificil să poată fi susţinute de restul economiei pe termen mediu

şi lung. La limită poate fi adoptată o astfel de politică de sprijin pe termen scurt, pentru a

crea anumite avantaje comparative producătorilor proprii în competiţia cu producătorii

din state terţe şi în situaţia când se urmăreşte expansiunea economică a sectorului pe

pieţe terţe dar nu este o politică comercială ce poate fi adoptată pe termen lung.

a’ b’ c’ d’ e’

P C O E

Q (Producţie, Consum) Schimburi comerciale

Ţara exportatoare Piaţa mondială

Pm + s

Pm

Pei

CPm+s CPm OPm OPm+s EPm EPm+s


134

6.5 Politica agricolă comună – exemplu de control eficient al pieţei de

produse agricole

Încă de la constituirea sa, ţările membre ale Pieţei Comune şi apoi ale Uniunii

Europene au căzut de acord asupra unui set de politici agricole comune care, aplicate

fiind în mod consecvent timp de o generaţie, au produs efecte atât la nivelul statelor

membre dar şi la nivel mondial. Deşi atât statele fondatoare cât şi statele membre care

au aderat ulterior la ceea ce avea să devina actuala Uniune Europeană aplicau, anterior

aderării, politici agricole similare cu politica agricolă comună instituită după constituirea

Pieţei Comune, efectul acestora pe piaţa mondială nu era vizibil dată fiind dimensiunea

economică mică a acestor state faţă de piaţa mondială. Armonizarea politicilor agricole

specifice fiecărui stat membru în cadrul politicii agricole comune şi aplicarea lor

coordonată la nivelul tuturor statelor membre a fost unul din principalele câştiguri ale

unificării europene.

În conceperea politicilor agricole comune s-a făcut pornind de la obiectivele

urmărite la momentul deceniului al şaselea al secolului trecut. Dintre aceste obiective

cele mai importante pentru piaţa agricolă ar fi:

- securizarea veniturilor fermierilor pentru a evita prolemele sociale prin

asigurarea unor preţuri acoperitoare şi stimulative pentru produsele agricole;

- asigurarea preţurilor predictibile în limite rezonabile de variaţie la nivelul

fermierilor pentru a reduce riscurile de piaţă ce se adaugă riscurilor climatice în cazul

producţiei agricole;

- asigurarea securităţii alimentare a propriei populaţii (statele membre erau

dependente de importurile de produse agricole de pe terţe pieţe şi se dorea obţinerea şi

consolidarea independenţei sub acest aspect).

Pentru a ajunge la acoperirea acestor obiective a fost imaginat mecanismul

prelevmentului variabil pv şi al subvenţiilor la export se (fig 26) care conţine mai multe

tipuri de preţuri ca şi cele două componente pereche care dau numele mecanismului

(prelevmentul variabil pv şi subvenţia le export se), alături de regulile de funcţionare a

mecanismului. Astfel regăsim în schema din figura 27 următoarele componente:

- preţul mondial Pm

- preţ pieţei interne Pintern

- preţul indicativ sau preţ prag Pindicativ


135

- preţul de intervenţie Pintervenţie

- prelevmentul variabil pv

- subvenţia la export se

- profit unitar pu

Fig. 6.8 Controlul pieţelor prin controlul intrărilor şi ieşirilor – Politica Agricolă

Comună, piaţa cerealelor.

Descris pe scurt, mecanismul prelevementului variabil funcţionează astfel: piaţa

comună este o piaţă închisă, decuplată de piaţa mondială, principalele porţi de intrare şi

respectiv ieşire sunt strict controlate şi nu se importă sau exportă nici o tonă de cereale

decât cu licenţe de import sau export emise de organismul de reglementare a pieţei.

Importurile de cereale sunt taxate la trecerea frontierei cu o taxă vamală

variabilă (prelevmentul variabil) care se calculează ca diferenţa dintre preţul indicativ

Pindcativ şi preţul mondial Pm. În acest mod importurile de cereale nu devin rentabile

decât dacă producţia internă nu acoperă necesităţile de consum pentru a menţine preţul

sub nivelul preţului indicativ (anii cu producţie internă slabă). Exporturile de cereale sunt

sprijinite cu subvenţia la export se care este şi ea variabilă şi este diferenţa dintre preţul

de intervenţie pintervenţie şi preţul mondial pm. Exporturile de cereale devin rentabile doar

în situaţia în care producţia internă este cu mult peste nevoile de consum şi există un

P

pu

Pindicativ

Pintern

Pintervenţie

pu

pv se pv

se

Pm

pm pm

Timp


136

excedent de ofertă care provoacă scăderea preţului sub nivelul preţului de intervenţie

(anii cu producţie foarte bună).

Să recapitulăm: cât timp preţul pieţei interne Pintern variază în limitele preţ de

intervenţie – preţ indicativ nu există interesul de a interveni. Odată depăşite aceste

limite, organismul de intervenţie emite licenţe de import sau export prin licitaţie iar

operatorul economic este interesat să intervină întrucât pentru orice tonă de cereale

importată respectiv exportată realizează un profit unitar pu. Interesul pentru a importa

respectiv a exporta cereale se menţine cât timp preţul pieţii interne nu revine în limitele

preţ de intervenţie – preţ indicativ. Dacă importurile respectiv exporturile sunt suficient

de mari ca şi cantitate, vor ajunge să readucă preţul pieţei interne sub preţul indicativ şi

respectiv peste preţul de intervenţie deci în limitele de variaţie acceptate.

Mecanismul prelevmentului variabil şi al subvenţiilor la export a fost aplicat cu

consecvenţă timp de mai bine de o generaţie (de la sfârşitul anilor 50 până în anii 80).

Mecanismul în sine a făcut obiectul unor schimbări cosmetice în decursul timpului mai

ales preţul de intervenţie a fost succesiv mărit la insistenţele de multe ori violente ale

fermierilor, dar principiile de funcţionare nu s-au schimbat. Aplicarea consecventă a

mecanismului precum şi lărgirea progresivă a Pieţii Comune şi apoi a Uniunii Europene

a produs efecte care au determinat în final reformarea mecanismului în perioada 1992-

1994. Efectele produse de aplicarea mecanismului prelevment variabil şi subvenţii la

export pot fi grupate după cum urmează:

a) creşterea de manieră semnificativă a randamentelor (a producţiilor

medii) şi deci şi a producţiei totale. Întrucât mesajul transmis fermierilor timp de o

generaţie a fost „produceţi oricât, vă garantăm că producţia va fi preluată cel puţin la

preţul de intervenţie” iar preţul de intervenţie era cu mult peste preţul mondial, producţia

agricolă a devenit o afacere rentabilă, pentru care riscurile legate de preţ erau eliminate

iar fermierii au investit continuu în mijloacele de producţie (mecanizare, ameliorarea

raselor de animale şi a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură, identificarea şi

utilizarea pe scară tot mai largă a îngrăşămintelor chimice şi a substanţelor de

tratament, etc.) iar răspunsul nu a întârziat să apară. Randamentele au crescut

constant astfel încât spre exemplu, în ţări precum Franţa, Germania, Marea Britanie,

Belgia, Danemarca, Olanda care cultivă milioane de hectare de cereale, producţia

medie naţională a ajuns la 7-8 tone grâu pe hectar.


137

b) scade semnificativ consumul din producţia internă. Preţul pieţei interne

este cu regularitate mai mare decât preţul mondial iar acest lucru reprezintă un cost

suplimentar pentru producătorii de furaje şi pentru utilizatorii furajelor, cost care se

traduce într-o lipsă de competitivitate a produselor europene de origine animală pe

piaţa mondială. Pentru a acoperi această lipsă de competitivitate, producătorii de furaje

europeni s-au orientat către produse de substituţie a cerealelor, în special manioc din

Tailanda, Malaezia şi din fostele colonii, precum şi gluten din porumb şi şroturi de soia

în special din Statele Unite, produse care nu sunt supuse mecanismului prelevmentului

variabil şi pot intra pe piaţa europeană la preţul mondial, fără a fi nevoie să se supună

regimului plăţii de taxe vamale penalizatoare. În acest fel furajele europene sunt

produse la preţuri mondiale, produsele europene de origine animală sunt mai

competitive şi pot fi vândute inclusiv pe piaţa mondială dar consumul de cereale din

producţia internă, al căror preţ era mai mare decât preţul mondial scade în consecinţă.

c) Efectul de ţară mică – ţară mare. Piaţa comună a fost constituită în anii 50

cu şase state fondatoare: Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg. Aşa

cum s-a mai spus deja, fiecare din aceste state aplicau politici agricole similare

politicilor agricole comune înainte de constituirea Pieţei Comune. Oricare dintre statele

menţionate nu aveau dimensiunea economică necesară pentru ca acţiunile lor

individuale să se face simţite pe piaţa mondială. Ulterior, Piaţa Comună s-a extins în

mod succesiv şi la alte state: Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Spania,

Portugalia iar din 1995 şi Austria, Suedia, Finlanda. Pe piaţa mondială nu se mai

regăsesc 12 sau 15 state relativ mici, fiecare cu un comportament individual ci un

conglomerat de 15 sate care acţionează în mod coordonat şi care devin al doilea mare

jucător pe piaţa cerealelor, după Statele Unite.

Acţiunile coordonate ale Uniunii Europene prin politicile agricole comune pe

piaţa internă şi prin politica comercială au acum efect asupra pieţii mondiale; pe de o

parte excedentul dintre producţia internă care creşte continuu şi consumul intern care

se păstrează la nivel redus sau scade iar pe de altă parte capacitatea de producţie tot

mai mare urmare a extinderilor succesive şi a investiţiilor din agricultură, toate acestea

fac din Uniunea Europeană al doilea mare exportator de cereale pe piaţa mondială.

Acţiunile UE au acum efect pe piaţa mondială iar faptul că se decide să se exporte sau


138

să se oprească exporturile afectează de manieră vizibilă preţul mondial iar ceilalţi

jucători pe piaţa mondială sunt afectaţi direct în interesele lor comerciale.

d) scăderea preţului mondial al cerealelor ca urmare a exporturilor europene

subvenţionate, creşterea subvenţiei unitare la export şi creşterea sumelor alocate

pentru subvenţionarea exporturilor. Acest efect este mai subtil şi se datorează creşterii

ponderii exporturilor europene pe piaţa mondială. Aşa cum s-a arătat mai sus, Uniunea

Europeană devine al doilea exportator de cereale pe piaţa mondială. Cu cât se exportă

mai mult, cu atât se alimentează tendinţa de scădere a preţului mondial şi creşterea în

consecinţă a subvenţiei unitare la export. Acest lucru are un efect direct asupra sumelor

totale pentru subvenţionarea exporturilor agricole care devin tot mai mari, le creşte

ponderea în bugetul european (s-a ajuns ca peste 70% din bugetul comunitar să fie

afectat pentru susţinerea exporturilor agricole) şi tot mai greu de suportat. Prin aplicarea

acestui mecanism, Uniunea Europeană subvenţiona de fapt consumul de produse

agricole în terţe ţări, menţinând preţul mondial la niveluri scăzute.

Dacă la începutul aplicării mecanismului prelevmentului variabil şi al subvenţiilor

la export acesta era oarecum echilibrat în sensul că ce se încasa ca prelevment la

importuri într-un an se plătea ca subvenţie la export în anul sau anii următori, pe

măsură ce decalajul dintre producţia şi consumul intern se măreşte, numărul de state

aderente se măreşte şi el, UE devine un tot mai mare exportator pe piaţa mondială iar

ceilalţi jucători sunt tot mai jenaţi de acţiunile UE şi nu vor întârzia să ia atitudine faţă de

acest fapt în forurile internaţionale dar mai ales cu ocazia negocierii Acordului General

pentru Tarife şi Comerţ. Pe de altă parte, pe plan intern, mecanismul devenea tot mai

greu de suportat şi s-au exercitat presiuni pentru a schimba mecanismul cu unul mai

suportabil din punct de vedere bugetar şi mai durabil din punct de vedere economic.

Schimbarea a fost decisă la începutul anilor 1990, a fost aplicată în cadrul

reformei PAC din anii 1992 - 1995 şi a constat în următoarele:

- scăderea preţului de intervenţie şi a preţului indicativ la circa două treimi din

nivelurile precedente reformei (în 1995 preţul de intervenţie la grâu în Franţa era

de 80 FF/q faţă de 120 FF/q în 1992);

- compensarea pierderilor fermierilor (datorate scăderii preţurilor) prin acordarea

de subvenţie la nivel de exploataţie, decuplate de producţie, iar nivelul lor era


139

calculat pe baze istorice (cât primise ca subvenţie directă, în anii precedenţi

exploataţia);

Fig. 6.9 Reforma politicilor agricole comune din anii 1992 – 1994 - piaţa

cerealelor.

- reglarea producţiei totale şi a ofertei totale prin controlul suprafeţelor cultivate.

În fiecare an, în funcţie de previziunile de piaţă, se stabileşte un procent din

suprafaţa totală care nu este cultivată dar este întreţinută în condiţii bune de

cultură şi se primesc subvenţii inclusiv pentru această suprafaţă (condiţia set

aside);

Reforma Politicii agricole comune din anii 1990 nu a fost prima şi ea a mai fost

urmată şi de late reforme (în 1998, 2003 iar în 2007- 2008 se discută din nou reforma

PAC dar aceste reforme nu fac subiectul prezentului curs. Modelul de politica agricolă

comună prezentat şi aplicat de Uniunea Europeană este un exemplu tipic prin care se

demonstrează că intervenţionismul în economie prin controlul pieţelor, al ofertei şi al

preţurilor poate avea succes cu condiţia ca modelul să fie aplicat cu hotărâre şi

consecvenţă pentru o perioadă relativ lungă de timp suficientă, necesară pentru a

imprima reflexe în rândul producătorilor agricoli care la rândul lor vor adopta decizii pe

baza acestor reflexe căpătate. Adoptarea unui model incomplet, netestat în practică,

aplicat cu sincope sau inconsecvent, „bandajat” sau „adăugit” chiar schimbat pe parcurs

sau din mers la solicitarea factorilor politici care pot avea diverse interese sau la

P

Pindicativ 1992

Pintern 1994

Pintervenţie

Pm

Timp


140

presiunea organizaţiilor de producători, schimbarea frecventă a strategiei de gândire a

politicilor agricole provoacă haos, face mediul de afaceri în agricultură greu predictibil

sau nepredictibil dar în orice caz nerentabil iar factorii de producţie (forţa de muncă şi

capitalul) vor părăsi sectorul alimentând o spirală a părăsirii sectorului din care va fi tot

mai greu să se iasă.


141

BIBLIOGRAFIE:

Adam Smith Cercetări cu privire la natura şi cauzele bogăţiei

naţiunilor

ALBERTO Tony,

COMBEMALE Pascal

Comprendre l’entreprise, Ed. Nathan, 1993.

DARBELET M., IZARD L.

SCARAMUZZA M.

Notions fondamentales de gestion d’entreprise

Organisation, fonctions et stratégie, Ed. Foucher,

1995

ECHAUDEMAISON C.-D.

Dictionaire d’économie et de sciences sociale, Ed

Nathan, 1989

KOTLER Philip Managementul marketingului, Ed. Teora, Bucureşti,

2000

MAHÉ L.

Marchés mondiales et échanges, Rennes, 1994

MOŞTEANU Tatiana,

FLORICEL Constantin

DUMITRESCU Dalina,

ALEXANDRU Felicia

Preţuri şi concurenţă, Editura Didactică şi pedagogică

Bucureşti, 1997.

PORTER E. Michael

Choix Stratégiques et concurence, Ed. Economica

1990.

RICHET Xavier

Economie de l’entreprise, Ed. Hachette, 1994.

*** Dicţionare ale limbii române - Dex on line


142

Anexă - Articole de presă

1. În construcţii, chinezii sunt temelie

Răzvan Zamfir, Articol preluat din revista Capital, 06.03.08

Din cele 50.000 autorizaţii de muncă pentru străini cerute în 2008, statul român a aprobat doar 10.000. Deficitul este, doar în construcţii, de cel puţin 100.000 de oameni. Criza de personal se reglează pe piaţa neagră.

Compania de dezvoltare imobiliară AFI Europe, divizia europeană a concernului israelian Africa Israel, are programate în România investiţii de două miliarde de euro. Cel mai important proiect al companiei este centrul comercial AFI Cotroceni Park din Bucureşti. Pe şantierul unde se construieşte mall-ul, lucrează câteva zeci de angajaţi străini, aduşi de constructorul Danya Cebus, tocmai din cauza lipsei de muncitori de pe piaţa autohtonă. „Pe şantierul AFI Cotroceni Park, avem deja 50 de lucrători provenind din străinătate. Asta reprezintă cam 10% din total“, spune Reuven Haval, managerul pentru România al dezvoltatorului israelian.

Compania turcă de antrepriză şi dezvoltare Ozer, prezentă cu lucrări în cadrul unor proiecte precum Europe şi America House sau Liziera Residence, a umplut golurile din echipele de constructori cu câteva zeci de străini, în majoritatea lor turci. De altfel, potrivit Asociaţiei Române a Antreprenorilor în Construcţii (ARACO), mai ales şantierele din zona de sud a ţării recurg la această soluţie. Ţările de origine ale muncitorilor sunt, în principal, China, Pakistan, Vietnam sau Turcia. Preşedintele ARACO, Laurenţiu Plosceanu, susţine că pe asiatici îi atrage salariul, de circa 300 de euro lunar, la care se adaugă cheltuielile de cazare.

Seven Hills, developerul proiectului West Park, nu foloseşte deocamdată imigranţi. „Noi nu avem, momentan, muncitori străini pe şantierele din România, dar, dat fiind faptul că salariile românilor continuă să crească, foarte multe firme adoptă această metodă. Astfel, companiile care construiesc în România importă lucrători din China, Bulgaria, Turcia sau Republica Moldova. Cei mai mulţi vin din China“, spune, pentru Capital, Nimrod Zvik, directorul de marketing al Seven Hills, subsidiara în România a grupului israelian BSG.

Principalul avantaj al acestei soluţii este faptul că, provenind din ţări cu un nivel de trai foarte scăzut, muncitorii acceptă salarii mai mici, astfel încât, chiar adăugând costurile de cazare, cheltuielile angajatorului cu forţa de muncă devin mult mai convenabile. „Un alt avantaj este faptul că sunt aduşi prin intermediul unor agenţii de recrutare a forţei de muncă, ceea ce înseamnă că semnează contracte pe unul sau doi ani, astfel încât nu există riscul să migreze de la o companie la alta şi nici nu se pot întoarce la ei în ţară pe durata contractului“, conchide Nimrod Zvik.

Surse din piaţă susţin că există cazuri în care lucrătorii străini, în special asiaticii, au salarii care pot coborî până la 100 de dolari (plus cheltuielile de cazare, de altfel modeste, întrucât locuiesc în grupuri de cinci-şase într-un apartament). Chiar şi în aceste condiţii, un contract în România rămâne atractiv pentru, de pildă, muncitorii pakistanezi sau cei din nordul Chinei, care în ţările lor sunt nevoiţi să trăiască din venituri de 10-20 de dolari pe lună.

Potrivit Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), românii care au semnat anul trecut contracte de muncă în construcţii în alte ţări din Uniunea Europeană câştigă lunar între 975 şi 1.600 de euro. Necesarul actual de mână de lucru în sectorul construcţiilor rămâne o mare necunoscută, atâta timp cât diversele evaluări ale instituţiilor din domeniu au dat rezultate foarte diferite. Ministrul muncii, Paul Păcuraru, spune că necesarul de muncitori din construcţii este de 6.000-10.000 de oameni, cifră care ar fi rezultat în urma unui sondaj realizat în rândul firmelor din branşă.

O piaţă care nu ştie ce vrea

Reprezentanţii Patronatului Societăţilor de Construcţii (PSC), deşi evită să furnizeze o cifră concretă, spun că, pe baza unui sondaj propriu, majoritatea companiilor ar avea nevoie să-şi dubleze personalul. Dacă am lua de bună această estimare, numărul de muncitori care activează în acest moment în construcţii, 350.000, ar trebui să ajungă la 700.000 pentru a satisface nevoile pieţei.

În sfârşit, din cercetările ARACO, necesarul de muncitori de pe piaţă, în acest an, ar fi de circa 450.000-500.000, ceea ce ar reclama o suplimentare a forţei de muncă cu 100.000-150.000 de oameni. Această ultimă estimare pare a fi şi cea mai plauzibilă, mai ales pentru că ea corespunde ratei de creştere a sectorului construcţiilor din ultimii trei ani.


143

Dacă judecăm după datele oficiale, afluxul de muncitori străini este departe de a acoperi nevoile industriilor româneşti. Potrivit Oficiului de Emigrare al Ministerului de Interne, în 2007 au primit autorizaţii de muncă în România numai 5.500 de cetăţeni străini, majoritatea în construcţii. „Anul acesta, s-au cerut cam 50.000 de muncitori străini în România, dar autorităţile au acceptat doar 10.000“, explică Adriana Eftime, directorul executiv al PSC. În primele două luni ale acestui an, s-a acordat drept de muncă pentru doar 863 de persoane din alte ţări, majoritatea pentru construcţii. Dintre aceştia, mai bine de jumătate provin din China şi Turcia.

Principalul motiv pentru care sectorul construcţiilor se sustrage oricărei evaluări serioase este acela că pe piaţă se foloseşte masiv forţă de muncă, atât autohtonă, cât şi străină, fără contracte şi ştate de plată. Potrivit Adrianei Eftime, „80% din zona Pipera a fost construită la negru“. Alte surse din piaţă afirmă că, în acest moment, circa 40% din constructori lucrează în registrul negru-gri. Faptul că situaţia persistă este un indiciu că ea convine tuturor părţilor şi că nimeni nu are interes să o schimbe în viitorul apropiat.

«Companiile care construiesc în România importă lucrători din China, Bulgaria, Turcia sau Republica Moldova. Cei mai mulţi vin din China.» Nimrod Zvik, director de marketing, Seven Hills

STRĂINI CU CONTRACT

Anul acesta s-a acordat drept la muncă în România pentru numai 863 de cetăţeni străini. Aceştia provin, mai ales, din Turcia şi China.

Turcia 345 China 195 Republica Moldova 76 Vietnam 78 Ucraina 37 Pakistan 35 Sursa: Oficiul pentru Emigrare

Puţini şi scumpi

- Costul forţei de muncă în construcţii a crescut în ultimul trimestru al anului trecut cu 27,59%, faţă de aceeaşi perioadă a anului 2006, şi reprezintă, potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), cea mai mare creştere din rândul sectoarelor economice.

- În ultimul trimestru din 2007, indicele costului orar al forţei de muncă s-a majorat cu 8,18% faţă de trimestrul precedent şi cu 19,22% faţă de ultimul trimestru din 2006.

Articol preluat din ziarul Evenimentul zilei:

Consiliul Concurenţei şi Protecţia Consumatorului constată neregulile preţurilor crescute

artificial.

Timp de o săptămână, „Evenimentul zilei“ a încercat să identifice o parte din cauzele care duc la

scumpirea alimentelor, hainelor, produselor electronice şi IT&C, creditelor, combustibililor, vacanţelor

şi caselor. Ce au în comun toate acestea: se vând mai scump în România decât în alte ţări membre ale

Uniunii Europene.

Românii dau mai mult pe cea mai mare parte a acestor produse şi servicii deşi câştigă, în medie, cu

40% mai puţin decât ceilalţi europeni. Deşi responsabilii din sectoarele amintite menţionează destule

cauze obiective - tendinţele de creştere a preţurilor pe pieţele internaţionale, costurile mari pe care le

prespune transportul în România, volumele încă mici pe care le comercializează pe piaţa autohtonă,

costuri mari implicate de diverse taxe, accize - de cele mai multe ori nu acestea „fac“ preţul final al

unui produs sau serviciu.

Cumpărăm mai mult decât avem nevoie

Nu trebuie exclusă din această „operaţiune“ de stabilire a preţurilor psihologia consumatorului român

care, de foarte multe ori, cumpără mai mult decât are nevoie.

Pe de altă parte, există instituţii care se ocupă fie de buna funcţionare a pieţei, aşa cum este Consiliul

Concurenţei, fie de interesul consumatorului, adică Autoritatea Naţională pentru Protecţia


144

Consumatorilor. Niciuna dintre aceste instituţii nu poate interveni însă în ce priveşte preţurile. Doar

consumatorii le pot amenda, însă asociaţiile de profil nu sunt nici pe departe la fel de influente la noi

precum în alte ţări.

Ancheta pe „carburanţi“, dublată de Petrom

Suspiciunile asupra corectitudinii cu care se formează preţul la raft sunt confirmate de instituţiile

statului care au atribuţii în reglementarea pieţelor, atât prin controalele efectuate pe anumite filiere de

produs, cât şi printr-o serie de investigaţii declanşate în ultimii ani.

Majoritatea investigaţiilor făcute de Consiliul Concurenţei au ca obiect cunoaşterea acestor pieţe şi nu

urmăresc direct încălcări ale legislaţiei în domeniul concurenţei sau înţelegeri de tip cartel pe pieţele

supravegheate.

O anchetă privind societăţile active pe piaţa petrolului a fost declanşată de Consiliul Concurenţei în

septembrie 2005, existând suspiciuni privind posibila încălcare a Legii concurenţei.

Între timp, fostul preşedinte al Consiliului Concurenţei, Mihai Berinde, în mandatul căruia s-a

declanşat această investigaţie, a fost recrutat chiar de către o companie activă pe piaţa petrolului de la

noi: Petrom SA. Nici până acum investigaţia nu a fost finalizată.

Berinde se ocupă la Petrom de sisteme generale de management, conformitate şi proiecte corporatiste.

Investigaţii pe „pâine“, „blocuri“ şi „supermarketuri“

În iulie 2007, Concurenţa a demarat, din oficiu, o investigaţie asupra comportamentului firmelor care

activează pe piaţa pâinii din România. De această dată, Consiliul Concurenţei suspectează înţelegeri

între agenţii economici care urmăresc fixarea preţurilor pe această piaţă.

În martie, după ce anulează posibilitatea unei investigaţii privind existenţa unei poziţii dominante a

supermarketurilor pe piaţa de retail, preşedintele Consiliului dispune prin ordin declanş area unei

investigaţii de analiză a sectorului comercializă rii produselor alimentare.

În aprilie, Concurenţa se autosesisează şi dispune declanşarea unei investigaţii pentru analizarea pieţei

imobiliare - şi a serviciilor conexe tranzacţiilor imobiliare, tocmai pentru a cunoaşte mai bine această

piaţă. Niciuna dintre aceste investigaţii nu a fost finalizată.

FIR

Cum s-au înăbuşit problemele din supermarketuri

Cum s-a ajuns la o investigaţie pentru cunoaşterea pieţei în domeniul comercializării produselor

alimentare? Conform Legii concurenţei, Consiliul are printre atribuţii şi efectuarea, din proprie

iniţiativă, a investigaţiilor pentru cunoaşterea pieţei.

Pe 6 martie, instituţia comunică faptul că nu poate constata săvârşirea unui abuz de poziţie dominantă

pe această piaţă, din cauză că, „în România, agenţii economici care desfăşoară comerţ modern

reprezintă aproximativ 35% din totalul comerţului cu produse de larg consum, conform datelor aflate la

dispoziţia autorităţii de concurenţă“.

Instituţia recunoaşte că, în ceea ce priveşte cota de piaţă, nici legislaţia comunitară, nici cea

românească în domeniul antitrust nu specifică un prag peste care un agent economic poate fi considerat

dominant. „În jurisprudenţa comunitară în materie, s-a reţinut că doar un nivel al cotei de piaţă situat

între 40% şi 50% poate indica existenţa unei poziţii dominante“, se mai arată în comunicatul de la acea

dată al Consiliului.

Cum balanţa comerţului cu produse preponderent alimentare din România este încă înclinată spre

comerţul tradiţional, prin magazine alimentare de mici dimensiuni, Consiliul a considerat că nu este

cazul să se ocupe de o investigaţie în acest sens şi a decretat că piaţa retailului românesc este una

„dinamică şi deschisă“.

În plus, pentru că o asemenea investigaţie s-ar suprapune peste cea solicitată de Parlamentul European

la nivel comunitar, competenţa autorităţii naţionale de concurenţă în investigarea acestui caz încetează


145

automat. Parlamentul European a cerut Comisiei Europene să investigheze impactul pe care comerţul

modern îl are asupra producătorilor şi să evalueze posibilitatea exercitării unui abuz de putere de

cumpărare a supermarketurilor.

Alimentele, în vizor

La mai puţin de două săptămâni după această comunicare, Consiliul Concurenţei a declanşat o

investigaţie sectorială în domeniul comercializă rii produselor alimentare.

Reprezentanţii instituţiei ne-au declarat că analiza urmăreşte relaţiile dintre actorii prezenţi pe piaţa

comercializării produselor alimentare - producători, procesatori şi retaileri -, impactul diferitelor tipuri

de taxe şi clauze existente în contractele dintre producă tori şi comercianţi, precum taxele de raft sau

clauza clientului cel mai favorizat.

ÎN UNIUNE

Dezbateri aprinse pe Codul de bune practici

„Codul de bune practici reprezintă doar una dintre soluţiile identificate pe teritoriul Europei pentru a

răspunde provocărilor legate de noile forme de comerţ“, susţine Gheorghe Oprescu, preşedintele

Consiliului Concurenţei. „Unele state au înţeles să reglementeze aceste aspecte (Franţa, Germania),

altele au ales soluţia unui Cod de bune practici (Marea Britanie), în timp ce majoritatea nu au dorit să

intervină tocmai pentru a nu dăuna, prin intervenţionism, mecanismelor pieţei libere şi eficientei

negocieri dintre părţile contractante“, susţine el.

Spre deosebire de Concurenţa de la noi, autorităţile de competiţie din Germania, Marea Britanie şi

Franţa, de exemplu, au încheiat anchetele derulate pe diferite sectoare de piaţă, iar în urma unora dintre

aceste investigaţii producătorii şi retailerii au ieşit şifonaţi. Este cazul „cartelului laptelui“, între

retailerii Tesco, Asda şi Sainsbury’s şi producătorii de lapte din Anglia, care s-a soldat cu o amendă de

162 de milioane de euro. Amenzi de 10% din cifra de afaceri au fost aplicate şi în cazul „cartelului

ciocolatei“, din Germania, sau a brânzei, în Franţa.

PROIECT

Educaţia consumatorului intră în şcoli

Din toamnă, elevii din ciclurile primar şi secundar vor studia educaţia consumatorului, potrivit unui

proiect al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (ANPC) şi Ministerului Educaţiei.

„Protecţia Consumatorului nu poate impune preţuri. Chiar dacă primim sesizări privind practicarea

unor preţuri prea mari, nu ne putem implica. Doar consumatorii o pot face, prin refuzul de a mai

cumpăra de la un producător sau a intra într-un supermarket. În alte ţări, sunt frecvente manifestările în

stradă în astfel de cazuri“, explică Gheorghe Ciubotaru, vicepreşedintele ANPC. Potrivit acestuia, la

noi există trei astfel de asociaţii ale consumatorilor, însă nu sunt la fel de influente. „Vrem să-i educăm

pe români să-şi apere drepturile de consumatori. Acesta este, de fapt, scopul introducerii programei de

educaţia consumatorului în şcoli“, ne-a mai spus Ciubotaru.

"În situaţia identificării unor elemente negative din punct de vedere concurenţial, putem

propune anumite remedii participanţ ilor din piaţă." - Gheorghe Oprescu, preşedintele

Consiliului Concurenţe

CONCURENŢĂ

Oprescu: „Nu stabilim tarife, dar le investigăm“

În urma serialului „România, ţară scumpă“ publicat de EVZ,

preşedintele Consiliului Concurenţei, Gheorghe Oprescu, ne-a

acordat un interviu în care vorbeşte despre modul în care

autoritatea de concurenţă se ocupă de investigaţia asupra

comerţului cu produsele alimentare.

EVZ: Cum comentaţi nivelul preţurilor practicate în

magazinele din România?

Gheorghe Oprescu: Consiliul Concurenţei nu are atribuţii de


146

reglementare a preţurilor. Totodată, Consiliul nu are rolul de a proteja concurenţii, ci de a supraveghea

funcţionarea firească a mecanismelor concurenţiale. Intervenţia autorităţii de concurenţă are loc în

situaţia în care se constată că anumite acte sau fapte conduc sau pot conduce la eliminarea sau

distorsionarea concurenţei pe piaţă.

Ce indicii din piaţa de retail au stat la baza investigaţiei pe care Consiliul Concurenţei a

declanşat-o?

Investigaţia de tip sectorial a fost declanşată pe fondul supravegherii constante a acestei pieţe de către

Consiliul Concurenţei şi al identificării unei preocupări în creştere, nu doar la nivel românesc, ci şi

european şi chiar mondial, referitoare la eventualul impact asupra consumatorilor al dezvoltării aşa-

numitului „comerţ modern“, în detrimentul celui „tradiţional“.

Ce informaţii caută în acest moment specialiştii din cadrul Consiliului? Care sunt informaţiile ce

ar putea sta la baza analizei mecanismelor pieţei? Se disting cel puţin două pieţe, una a achiziţiilor, în care, de exemplu, retailerii acţionează în calitate de

cumpărători, şi cea a comercializă rii, în care aceiaşi retaileri devin vânzători.

Ce soluţii poate da, la finalul investigaţiei, Consiliul Concurenţei?

În situaţia identificării unor elemente negative din punct de vedere concurenţial, Consiliul Concurenţei

poate să propună anumite remedii atât participanţilor din piaţă, cât şi unor instituţii publice.

Înţelegerile sunt interzise

În cazul marilor retaileri, care sunt premisele de la care s-a pornit la declanşarea investigaţiei şi

care sunt articolele/prevederile din Legea concurenţei sub incidenţa cărora ar putea cădea

acţiunile acestora?

Analiza instituţiei noastre îi cuprinde şi pe marii retaileri, însă nu se limitează doar la aceştia.

Activitatea marilor retaileri, ca de altfel a oricăror alţi agenţi economici ce activează în România, poate

cădea sub incidenţa Legii concurenţei, mai precis a articolelor 5 şi 6 din aceasta. Aceste articole

interzic înţelegerile dintre agenţii economici care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa şi

folosirea abuzivă a unei poziţii dominante, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale care afectează

comerţul sau care prejudiciază consumatorul.

Aţi participat şi la elaborarea ghidului de bune practici. Care sunt noutăţile pe care le aduce

acest „cod“ în domeniul retailului? Ce garanţii au autorităţile de reglementare că prevederile

acestui cod vor fi respectate?

Codul, după modelul britanic, este schiţat şi asumat de către producători şi retaileri, sub medierea

Ministerului Agriculturii. Consiliul îl va analiza tocmai pentru a se asigura de inexistenţa unor

prevederi cu impact anticoncurenţial pe piaţă. Codul ar trebui să clarifice anumite aspecte, precum

termenii standard de afaceri, plăţile, promoţiile sau rezolvarea disputelor care pot surveni.

1. introducere · 2016. 5. 6. · lansarea unui produs nou, pe orice piaţă, presupune asumarea...

Documents