SINTAXA MITICĂ A TEXTULUI

Lăsând în urmă detaliile anecdotice ale întregii structuri narative, să ne oprim acum la două aspecte extrem de vechi, arhaice, pe care textul Enumei elish le lasă să se întrevadă: 1) rolul33cosmogonic al Destinului, al Sorţilor în economia de început a lumii şi 2) fragilitatea relativă a lumii create de către Marduk, care ne va duce inevitabil la relaţia dintre cosmogonie şi eschatologie. Le vom lua pe rând.Tăbliţa destinuluiAm menţionat deja faptul, precizat de către M. Eliade, că recitarea Enumei elish la sărbătoarea echinoxială babiloniană de Anul Nou (akitu) - ceea ce sugerează un context ritualic resurecţionar, consonant cu rolul atribuit lui Marduk de stimulator al ogoarelor şi vegetaţiei (printr-unul dintre cele 50 de nume ale sale) - era urmată de „Sărbătoarea Sorţilor" (zagmuk), a orânduirii destinului celor 12 luni care vor forma anul care începe. între cele două faze ale ritului exista un decalaj coregrafic, simetric celui pe care îl avem şi în poem, unde motivul Tăbliţei Destinului nu apare de la început, ci doar din momentul în care, supărată fiind pe vânturile care îi tălăzuiesc corpul, lipsindu-l de odihnă, Tiamat zămisleşte redutabila sa armată de monştri, şi-l consacră în final pe maleficul Kingu drept căpetenie a cohortei monstruoase, încredinţându-i Tablele Sorţii (sau ale Destinului). Actul tardiv de consacrare sugerează cel puţin două lucruri: în primul rând, faptul că frâiele Destinului rămân de partea lui Tiamat până în clipa în care Marduk îl înfruntă în luptă pe Kingu şi-l deposedează de Tăbliţă, şi-n al doilea rând, că întreaga Creaţie divină iniţială, dusă la capăt de către Apsu şi Tiamat (seria de zei de la Anshar şi Kishar până la supremul Ea) apare într-un timp când organizarea lumii nu este încă reglată armonic de către Destin. Acesta este, de altfel, motivul metafizic pentru care uneltirea lui Apsu împotriva zeilor tineri şi revolta lui Tiamat împotriva aceloraşi zei se pot produce: elementele creaţiei nefiind încă bine articulate, regresia spre haos poate surveni în orice clipă.34Preeminenţa Creaţiei în raport cu Destinul reprezintă argumentul cel mai redutabil pentru vechimea spectaculoasă a Enumei elish. Există cosmogonii (Theogonia lui Hesiod, cosmogoniile oului răsărit din mare la egipteni, Geneza veterotestamentară), unde Creaţia se produce întru Lege; legea e acolo, reprezintă o virtualitate, „aşteptând" ca lucrurile să fie făcute pentru a fi implicit armonizate într-un tot bine articulat. în Geneză, funcţia de „motor cosmic" (M. Eliade), adică aceea a principiului de armonizare preexistent Creaţiei, este asigurată de Duhul Sfânt (Elohim), care pluteşte deasupra apelor (detaliu care soseşte în Geneză pe linia textelor convenţional numite „E", „elohimice", spre deosebire de cealaltă tradiţie, „yahwistă"). Aşa se explică un fenomen pe care traducerea românească îl distorsionează: celebra formulă constatativă de la sfârşitul fiecăreia dintre cele 6 zile de creaţie, prin care Dumnezeu consfinţeşte că ceea ce a făcut „este bine". Strict logic, nu putea fi „rău", sau imperfect, fiindcă o asemenea sugestie ar contraveni flagrant ideii de perfecţiune suprafirească a lui Yahwe: un Dumnezeu perfect nu poate zămisli lucruri de mântuială, care se cer a fi „reparate" ulterior (ca să recurgem tot la un cuvânt frapant, scris de către M. Eliade).

Formula „e bine" indică faptul că lucrurile create în cele 6 zile sunt pătrunse în suficientă măsură de către Duhul Sfânt (Elohim), sau, altfel spus, că ele au intrat în ordine: o armonie preexistentă lor, din care ele se împărtăşesc. Anne Baring şi Jules Cashford (op. cit., p. 417sq.) mai menţionează şi un fapt empiric, pe care poate că ar trebui să-l avem în vedere: în legislaţia mesopotamiană arhaică, meşterul unui produs finit termina ceremonial produsul declarând oficial că „este bun", fiind scos pe piaţă doar în urma unei asemenea licenţe. în acest fel, el nu numai că îşi asuma consecinţele juridice negative ale vreunui defect ascuns - O, temporal... -, dar, prin declaraţia respectivă, el introducea produsul mâinii sale sau al ucenicilor săi în perimetrul Legii. Paralelismul cu logica intrinsecă a Genezei este tulburător.35Aceeaşi funcţie a principiului de armonizare preexistent Creaţiei o are Eros în Theogonia lui Hesiod. Nu e vorba - cum ştiu cititorii avizaţi ai textului - de copilaşul zburdalnic, cu arc şi săgeţi irezistibile, din cortegiul de mai târziu al Afroditei, ci de acel Eros care se naşte imediat după Geea, chiar la începuturi, când Zeiţa-Mamă a pământului nu are încă o contrapartidă masculină pentru a iniţia hierogamia. Te întrebi, aproape firesc, ce anume caută el acolo, cu atât mai mult cu cât rolul său în drama generaţionistă de mai târziu e prea puţin relevant. Eros e „dorinţă de viaţă" (Schopenhauer a fost încântat de această sugestie!), dar şi principiu de armonizare, el apărând în lume pe poziţia a Ii-a, pentru ca tot ce va fi zămislit de atunci încolo să se articuleze într-o armonie cosmică frumoasă. în Enuma elish, dimpotrivă, acest „motor" preexistent de armonizare cosmică lipseşte, Apsu şi Tiamat zămislind primele divinităţi într-un timp când zeii „nu fuseseră pe numele lor chemaţi", dar nici „destinele lor încă nu fuseseră fixate". Dincolo de arhaicitate, precizarea din poem leagă Destinul de Nume, conferindu-i acestuia din urmă o valoare cosmogonică magică. Cum am văzut deja, denominaţia derivată din primordialitate - care leagă numele de puterea cosmică a persoanei respective - e confirmată de multiplicarea până la 50 a numelor lui Marduk, pentru a-i afirma suveranitatea şi completitudinea. în finalul poemului (tăbliţa a Vil-a, deja citată de noi), el va fi recunoscut de către Ea drept suveran echivalent doar în momentul în care numărul numelor sale - 50 - îl va egala pe acela al numelor lui Ea, desemnat şi el în mod tradiţional prin cifra 50.Fragilitatea creaţieiVechimea Enumei elish e ilustrată şi de un alt detaliu -insuficient rezolvat exegetic, care se găseşte pe tăbliţa a V-a (trad. Athanase Negoiţă, op. cit., p. 37). După ciopârţirea lui Tiamat şi separarea corpului ei asemenea unei scoici, prin care36se stabileşte distincţia dintre regimul de sus al cerului şi cel de jos al pământului, Marduk construieşte sălaşuri pentru zei, fixează constelaţiile, durata anului, aduce luna „să hotărască timpul", însă în privinţa stelelor şi a constelaţiilor el resimte o oarecare nesiguranţă, fiindcă ele se pot „încălca" şi „face greşeli" (op. cit., V:6-7, p. 37), zădărnicind în acest fel armonia cosmică a întregului. O asemenea fragilitate - indiciu de mare vechime! - e de neconceput, de pildă, în Theogonia lui Hesiod, fiind şi mai improbabilă în cosmogoniile ovoidale egiptene sau în Vechiul Testament. în Enuma elish, însă, eschatologia ameninţă cosmogonia, stabilind în acest fel o pereche pe care o vom regăsi în mitologia scandinavă, unde întreaga creaţie nu reprezintă decât o amânare indeterminată a eschatologiei (Ragnarok). Pentru a contracara eventualele

„greşeli" ale constelaţiilor, Marduk „întemeie staţia lui Nibiru, să arate legăturile lor" [...] şi „alături fixă şi locul lui Enlil şi Ea" (ibid.).NibiruIdentitatea lui NIBIRU nu este clară. în notele de subsol, traducătorul volumului Gândirea asiro-babiloniană în texte sugerează că ar fi vorba de planeta Jupiter, Victor Kernbach oprindu-se, în Miturile esenţiale (ed. cit., p. 34) asupra Stelei polare, înzestrate cu funcţia de centralitate referenţială. NIBIRU nu este, însă, se pare, nici planeta Jupiter, nici Steaua Polară. Misterioasa „Planetă X", sau „Planeta pitică maro" se află de mult în atenţia astronomilor sau a fizicienilor, dar şi a exaltaţilor de tot felul - UFOlogi, oameni fascinaţi de fenomene paranormale, profeţi apocaliptici -, surescitarea celor din urmă fiind întreţinută de apariţia, în 1976, a unei cărţi celebre, The Twelfth Planet - Planeta a XII-a, de Zecharia Sitchin (un fel de Paulo Coelho al mitologiei astronomice: www. sitchin. corn). Sub aspect ştiinţific, existenţa unei planete trans-plutoniene, cam de trei ori mai mare decât Terra - după unii: din sistemul nostru solar, după alţii: din imediata sa apropiere - se justifică37

rprin câteva anomalii orbitale ale planetelor Jupiter şi Pluto, care nu pot fi explicate decât dacă acceptăm ipoteza unei planete necunoscute de proximitate, care le influenţează magnetic. Cititorul de bună-credinţă îşi poate imagina surpriza pe care au avut-o astronomii atunci când au fost confirmaţi de către mitologi: povestea spune că mari sau mici laboratoare spaţiale au emis strict ştiinţific ipoteza existenţei unei planete trans-plutoniene, bazată pe măsurători precise, când mitologi interesaţi de Sumer şi de Babilon au venit şi au spus că această planetă se cunoaşte încă din vechime, numele şi poziţia ei aproximativă apărând în Enuma elishl De la ştiinţă s-a ajuns foarte repede la exacerbări imaginare spectaculoase, Nibiru fiind, în unele ipoteze, principala „candidată" la o iminentă ciocnire cu sistemul nostru solar, moment în care se va face foarte frig şi soarele va da semne de slăbiciune fatală. în alte ipoteze, Nibiru e locuită de omuleţi mici, verzi, reci şi supertehnicizaţi, care trimit spre noi misterioase farfurii zburătoare. în speranţa că i-am stârnit în suficientă măsură interesul, cititorul este rugat să acceseze următoarele site-uri de pe* Internet: www. sitchin. corn (pentru opera lui Zecharia Sitchin); www. crystalinks. com/nibirulinks (site-ul „oficial" al lui Nibiru); www. crawford2000. co. uk/Nibiru (pentru un Index al problemei) şi www. apollonius. net/nibiru, unde se găsesc sintezele lui Roberto Solârion, dar şi, integral, faimoasa carte a lui R. A. Boulay, Flying Serpents and Dragons, 1990, în limbile engleză şi franceză. O vizită pe www. altavista. corn, cu o căutare pe Nibiru furnizează sute de alte delicii.