8/15/2019 07 Capitolul 7

1/9

  1

Capitolul 7

Analiza financiară prin fluxuri 

CUPRINS:

7.1 Analiza echilibrului financiar prin intermediul fluxurilor

7.1.1 Analiza tabloului de finanţare7.1.2 Analiza tabloului fluxurilor de trezorerie

7.2 Analiza rentabilităţii prin fluxuri 

7.1 Analiza echilibrului financiar prin intermediul fluxurilor

Pentru analiza modului cum s-a realizat în timp echilibrul financiar, adică analiza dinamică aacestuia, se folosesc tablourile de fluxuri: de fonduri sau de trezorerie.

Dintre diferitele tipuri de tablouri bazate pe fluxurile de fonduri, cerute ca documente de

sinteză în cadrul diferitor sisteme de contabilitate, în literatura de specialitate, se consideră mai

semnificativ Tabloul de finanţare. 

7.1.1 Analiza tabloului de finanţare 

Tabloul de finanţare  constituie principalul instrument al analizei dinamice a echilibrului

financiar. 

Tabloul de finanţare, numit şi tablou al utilizărilor şi resurselor, se stabileşte pe baza a

două bilanţuri funcţionale succesive şi pune în evidenţă variaţia fondului de rulment, care rezultă

din comparaţia post cu post a celor două bilaţuri succesive. 

Situat între bilanţul de închidere şi bilanţul de deschidere al exerciţiului, tabloul de finanţare

are următoarea structură. 

Tabloul de finanţare1 

Utilizări    Resurse

1. Dividende distribuite

2. Achiziţia de elemente de activ imobilizat: 

a) Imobilizări corporale 

 b) Imobilizări financiare 

3. Rambursarea datoriilor financiare

1. Capacitatea de autofinanţare 2. Cesiunea (reducerea) de elemente de activ

imobilizat3. Creşterea de capitaluri proprii (aporturi noi în

numerar)4. Creşterea datoriilor financiare 

Total Utilizări   Total Resurse

Creşterea FRNG (+FRNG)

1  Petrescu S.,  Analiză şi diagnostic financiar -contabil: ghid teoretico-aplicativ, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită,Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, pag. 311 

8/15/2019 07 Capitolul 7

2/9

  2

Tabloul de finanţare astfel construit este centrat pe variaţia fondului de rulment net global

(FRNG) şi explică direct modificările structurale ale patrimoniului  entităţii prin variaţia

disponibilităţilor. Acesta este mai puţin utilizat de marile întreprinderi.

Mai uzuală este o variantă a tabloului de finanţare clasic, care situează trezoreria pe un loc

central, care se bazează pe echilibrul financiar determinat cu ajurorul unor bilanţuri funcţionale

succesive şi care evidenţiază fluxul de trezorerie netă (TN) calculat prin relaţia: 

TN = FRNG -  NFR

Prin urmare, Tabloul de finanţare cuprinde două părţi: 

I.  Utilizări şi resurse permanente, prin care se analizează modul cum s-a realizat

echilibrul structural, în dinamică, între elementele stabile ale bilanţului; 

II.  Utilizări şi resurse ciclice, prin care se analizează modul cum s-a utilizat fondul de

rulment în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului şi

echilibrul monetar dintre încasări şi plăţi. 

Priviţi în dinamică, indicatorii construiţi în cadrul a două bilanţuri funcţionale succesive se

transformă în:

 

variaţia fondului  de rulment net global (FRNG), care reflectă o creştere sau o

diminuare a fondului de rulment, compusă din fluxuri de imobilizări şi de finanţări 

(variaţia elementelor din partea superioară a bilanţului);

 

variaţia necesarului de fond de rulment   NFR), care reflectă o creştere sau o

diminuare a nevoii de fond de rulment, compusă din fluxurile activităţii de

exploatare ( NFRE), care induc decalaje între realizarea şi încasarea veniturilor,

respectiv, între realizarea şi plata cheltuielilor, şi în afara exploatării ( NFRAE);

  variaţia trezoreriei, care reflectă o creştere sau o diminuare a elementelor

trezoreriei, exprimând modul în care resursele şi utilizările sunt ajustate pentru a

ajunge la echilibrul financiar TN).

Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este  FRNG =  NFR + TN

respectiv, variaţia fondului de rulment  net global  este reconstituită prin cumularea variaţiei

necesarului de fond de rulment cu variaţia trezoreriei nete (cash-flow-ul).

Informaţia privind variaţia trezoreriei, furnizată prin tabloul de finanţare, poate fi considerată

ca fiind condensată, şi ca urmare, apare necesitatea unui alt tablou,  care să permită analiza 

componentelor şi a cauzelor variaţiei trezoreriei, scop în care se utilizează Tabloul fluxurilor de

trezorerie.

8/15/2019 07 Capitolul 7

3/9

  3

7.1.2 Analiza tabloului fluxurilor de trezorerie

În sistemul contabil românesc, în consens cu standardele internaţionale de raportare

financiară (IAS 7 Situaţia fluxurilor de trezorerie), s-a adoptat Situaţia fluxurilor de trezor erie ca o

com ponentă a situaţiilor financiare anuale, obligatorie pentru anumite categorii de entităţi (entităţile

mijlocii şi mari, precum şi entităţile ale căror titluri sunt tranzacţionate la bursă) şi opţională pentru

entităţile mici.

Bilanţul prezintă soldul numerarului (lichidităţilor) şi echivalentelor de numerar ale

întreprinderii la sfârşitul perioadei. Comparând nivelurile acestui indicator la două perioade

consecutive, se stabileşte „variaţia trezoreriei“. Acest din urmă indicator ne arată dacă numerarul şi 

echivalentele de numerar au crescut sau au scăzut, dar nu şi de ce. La această întrebare nu oferă

răspuns nici contul de profit şi pierdere.

Pentru a afla răspunsul la întrebarea de mai sus, se întocmeşte Situaţia fluxurilor de

trezorerie. Această situaţie evidenţiază şi explică, într -o formă analitică, cauzele variaţiei

trezoreriei, indicând modul în care o entitate generează şi utilizează numerarul şi echivalentele de

numerar sau, altfel spus, „de unde au venit lichidităţile şi cum au fost ele cheltuite“2.

Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă fluxurile de numerar din timpul perioadei, adică

încasările pe provenienţe şi plăţile pe destinaţii (utilizări), grupate pe cele trei categorii de activităţi:

de exploatare, de investiţie, de finanţare. Prin  însumarea fluxurilor de numerar aferente celor trei

activităţi, se obţine fluxul de numerar total. 

Prin prisma definiţiilor date în IAS 73, numerarul  cuprinde disponibilităţile băneşti şi

depozitele la vedere, iar echivalentele de numerar   sunt investiţiile financiare pe termen scurt,

extrem de lichide, care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar şi care sunt supuse

unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii. Fluxurile de trezorerie sunt intrările sau ieşirile de

numerar şi echivalente de numerar.

Pentru că fluxul de numerar al fiecărei activităţi se determină prin însumarea algebrică  a

încasărilor şi plăţilor aferente respectivei activităţi, el mai este cunoscut, în literatura de specialitate,

şi sub denumirea de flux net de trezorerie. Din acelaşi considerent, şi totalul fluxurilor de numerar

echivalează cu „variaţia trezoreriei“ şi, pentru verificarea acestei echivalenţe, în finalul Situaţiei

 fluxurilor de trezorerie, sunt prezentate soldurile de numerar şi echivalente de numerar, la începutul

şi la sfârşitul perioadei de gestiune, între care se face diferenţa. 

Pentru întocmirea şi prezentarea situaţiei fluxurilor de numerar, se pot folosi două metode: 

- metoda directă; 

- metoda indirectă. 

2 Feleagă, N., Malciu, L., Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 80 3 Aceste definiţii sunt întâlnite şi în reglementările contabile româneşti aprobate prin O.M.F.P. nr. 1802/2014.

8/15/2019 07 Capitolul 7

4/9

  4

Aceste două metode se deosebesc între ele prin modul diferit de determinare a fluxului net

de trezorerie din exploatare şi, de aceea, unii specialişti le şi consideră metode de determinare a

acestui flux (fluxului net de numerar din activitatea de exploatare).

 Metoda directă  presupune identificarea şi determinarea fluxurilor de intrare şi ieşire anumerarului şi echivalentelor de numerar, pe categorii de elemente, clasificate pe cele trei tipuri de

activităţi (de exploatare, de investiţie şi de finanţare). O astfel de detaliere şi prezentare a încasăr ilor

şi plăţilor este mai avantajoasă din punctul de vedere al informaţiilor pe care le oferă şi al

 posibilităţilor de efectuare a unor previziuni ale fluxurilor viitoare4. În schimb,  această metodă

necesită un volum de muncă şi costuri mai mari decât metoda indirectă. 

Informaţiile, în cazul utilizării metodei directe, pot fi obţinute: 

 

din înregistrările contabile sau  din ajustarea vânzărilor, costului acestora şi a altor elemente din contul de profit şi

 pierdere cu variaţii ale stocurilor, creanţelor şi datoriilor şi ale altor elemente care

afectează numerarul. 

 Metoda indirectă  presupune determinarea fluxului net de numerar din activitatea de

exploatare5, pornind de la rezultatul exerciţiului înainte de impozitare (rezultatul brut), aşa cum este

 prezentat în contul de profit şi pierdere, rezultat care este supus unor ajustări. O parte dintre ajustări

sunt impuse de faptul că, într -o contabilitate de angajamente, cheltuielile şi veniturile pe baza cărora

se determină rezultatul s-au înregistrat în momentul  angajării lor şi nu neapărat în momentul

efectuării plăţilor sau încasărilor aferente. 

Ajustările la care ne-am referit mai sus sunt următoarele: 

-  se elimină elementele cuprinse în rezultatul exerciţiului, dar care nu influenţează trezoreria

(cheltuielile cu amortizările; cheltuielile cu provizioanele şi ajustările pentru depreciere sau

 pierdere de valoare, veniturile din reluări de provizioane şi ajustări pentru depreciere sau

 pierdere de valoare), cu alte cuvinte, se adaugă cheltuielile care nu au presupus plăţi şi se

scad veniturile care nu au generat încasări; 

-  se elimină efectele operaţiilor care nu fac parte din activitatea de exploatare, cum sunt

cheltuieli şi venituri financiare, cheltuieli şi venituri rezultate din cedarea activelor

imobilizate, acestea privind activitatea de finanţare sau activitatea de investiţii; 

-  se scade variaţia nevoii de fond de rulment, la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei. 

4 Ţugui, I., Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 217 5 De menţionat că fluxurile de numerar din activitatea de investiţii şi din cea de finanţare se determină şi în acest caz,după cum s-a prezentat la metoda directă. 

8/15/2019 07 Capitolul 7

5/9

  5

,

,

Aşadar, relaţia prin care se obţine fluxul net de trezorerie din activitatea de exploatare, prin

metoda indirectă, se prezintă astfel:

FNE = PE +/– CN sau VN – ΔNFRN +/– A

unde:

  FNE = fluxul net de numerar din activitatea de exploatare;

  PE = rezultatul exerciţiului înainte de impozitare; 

  CN = cheltuieli nemonetare;

  VN = venituri nemonetare;

  ΔNFRN = variaţia necesarului de fond de rulment; 

  A = ajustări privind activitatea de investiţii sau finanţare. 

Variaţia necesarului de fond de rulment se determină prin relaţia: 

ΔNFRN = ΔStocuri + ΔCreanţe de exploatare – ΔDatorii de exploatare

unde:

  ΔStocuri = variaţia soldurilor conturilor de stocuri; 

  ΔCreanţe de exploatare = variaţia soldurilor conturilor de creanţe comerciale şi alte creanţe

din exploatare;

 

ΔDatorii de exploatare = variaţia soldurilor conturilor de datorii comerciale şi alte datorii dinexploatare.

7.2 Analiza rentabilităţii prin fluxuri6 

Studiul contului de rezultate dă o viziune dinamică a activităţii, variabilele sale fiind în principiu

 fluxuri care decurg din ciclul de exploatare, permiţând înţelegerea modului în care este format rezultatul. 

Pornind de la tabloul de fluxuri, analiza parcurge o serie de etape care caracterizeazăactivitatea întreprinderii, între care:

  studiul modului de finanţare a ansamblului investiţiilor, care permite să se calculeze

rentabilitatea economică a capitalurilor utilizate;

  caracterizarea vieţii financiare a întreprinderii în legătură cu finanţarea externă, ceea

ce permite să se determine rentabilitatea financiară (a capitalurilor proprii).

6  Petrescu S.,  Analiză şi diagnostic financiar -contabil: ghid teoretico-aplicativ, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită,Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, pag. 331 

8/15/2019 07 Capitolul 7

6/9

  6

 Analiza rentabilităţii economice 

Analiza prin fluxuri situează pe locul central EBE. Dacă din EBE se deduce modificarea

necesarului de fond de rulment din exploatare (ΔNFR E) se determină excedentul de trezorerie din

exploatare (ETE ):

ETE= EBE – ΔNFR E

Se pleacă de la ipoteza că scopul principal al excedentului de trezorerie din exploatare

(ETE) este de a fi reinvestit în creşterea capitalurilor în imobilizări brute (investiţii de creştere – Ic).

După finanţarea internă a creşterii,  surplusul disponibil   (DDFIC  -  disponibil după finanţarea

internă a creşterii), numit şi sold economic, exprimă o suprarentabilitate care nu este reinvestită în

formarea de capital.

Deci:

DDFIC = ETE – Ic,

DDFIC = EBE – ΔNFR E – Ic,

EBE – ΔNFRN = Ic + DDFIC.

 Rata rentabilităţii economice (Re), care pune în evidenţă eficienţa capitalului investit (Ci), 

se exprima în funcţie de EBE prin relaţia:

 Re =Ci

 EBE  

Utilizând în această relaţie excedentul de trezorerie din exploatare (ETE), se determină rata

rentabilităţii economice a capitalului investit după finanţarea creşterii necesarului de fond de

rulment din exploatare. Relaţia de calcul devine: 

 Re =Ci

 NFRE - EBE 

Ci

 ETE     

Dacă avem în vedere căEBE – ΔNFRN = Ic + DDFIC,

relaţia devine:

 Re =Ci

 DDFIC c

Ci

 DDFIC 

Ci

 Ic

Ci

 DDFIC  Ic

Ci

 NFRE - EBE 

 

Prin urmare, rata rentabilităţii economice după înlocuirea necesarului de fond de rulment

suplimentar devine egală cu suma dintre  rata reală de creştere a imobilizărilor (c)  şi  rata

 surplusului non-reinvestit în exploatare (DDFIC / Ci)

8/15/2019 07 Capitolul 7

7/9

  7

Cu cât DDFIC este mai mare cu atât Re este mai mare decât rata de creştere a imobilizărilor :

a) DDFIC > 0, rata rentabilităţii economice este superioară ratei de creştere a imobilizărilor  (Re >c),

întreprinderea se poate dezvolta normal, îşi poate finanţa investiţiile din resurse

 proprii;

 b) DDFIC = 0, rata rentabilităţii economice este egală cu rata de creştere a imobilizărilor (Re = c),

întreprinderea se va îndatora pentru a finanţa alte fluxuri de ieşire obligatrorii, cum ar

fi cheltuielile f inanciare şi impozitul pe profit; 

c) DDFIC < 0, rata rentabilităţii economice este mai mică decât rata de creştere a imobilizărilor  

(Re < c), întreprinderea nu ajunge să-şi finanţeze investiţiile din resurse proprii;

întreprinderea nu are o rentabilitate suficientă sau a investit prea mult, ceea ce impune

angajarea unor împrumuturi cu riscul unui efect de levier negativ care agravează riscul

economic şi afectează nefavorabil trezoreria. 

 Analiza rentabilităţii financiare

După cum am mai arătat, rentabilitatea financiară exprimă eficienţa utilizării capitalurilor

 proprii. Aceasta măsoară aptitudinea capitalurilor proprii de a degaja un rezultat distribuibil (un sold

 de gestiune) după finanţarea cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit şi a altor obligaţii faţă

de acţionari şi asociaţi.7 

In analiza prin fluxuri soldul de gestiune  (SG) constituie suma dintre soldul economic 

(DDFIC) şi soldul financiar  (SF):

SG = DDFIC + SF

Soldul financiar regrupează ansamblul mişcărilor financiare privind datoriile (împrumuturile

 primite, rambursările, cheltuielile financiare), incidenţa fiscalităţii asupra profitului (impozitul pe

 profit) şi dividendele distribuite. Acest sold se obţine prin deducerea acestor obligaţii din variaţia

datoriei (ΔD):

SF = ΔD – Cheltuieli financiare – Rambursări - Impozit pe profit – Dividende

Diferenţa (ΔD – Cheltuieli financiare - Rambursări) este denumită şi sold bancar (SB).

Prin urmare:

SF = SB – Impozit pe profit – Dividende

7  Petrescu S.,  Analiză şi diagnostic financiar -contabil: ghid teoretico-aplicativ, ediţia a II-a revizuită şi adăugită,Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, pag. 339 

8/15/2019 07 Capitolul 7

8/9

  8

Calculând soldul financiar înainte de deducerea rambursărilor şi dividendelor, rata

rentabilităţii financiare se determină cu relaţia: 

 Rf = DCi

SGc

Cp

SGc

 

Capitalurile proprii (Cp) reprezintă diferenţa între capitalurile investite (Ci) şi capitaluri

împrumutate (D).

Sunt posibile următoarele situaţii:

a) SG > 0; soldul de gestiune  pozitiv exprimă o creştere suplimentară a rentabilităţii capitalurilor

 proprii faţă de rata de creştere a imobilizărilor (Rf > c), diferenţă care  poate fi

distribuită; 

 b) SG = 0; soldul de gestiune nul  antrenează egalitatea ratei rentabilităţii capitalurilor roprii cu rata

de creştere a imobilizărilor (Rf = c);

c) SG < 0, soldul de gestiune  negativ are ca efect o rentabilitate a capitalurilor proprii inferioară

ratei de creştere a imobilizărilor (R f < c).

În condiţiile în care rentabilitatea financiară brută  (Rfb)  este obţinută înaintea deducerii

impozitului pe profit  (ceea ce înseamnă că SG = SB, întrucât nu intervin elementele impozit pe

 profit şi dividende) rezultă că aceasta este egală cu: 

 Rfb =Cp

SB DDFIC c

Cp

SGc    

unde: DDFIC = Re  Ci – c  Ci = Ci  (Re – c)

SB = ΔD – Cheltuieli financiare = D  c – D  d = D  (c – d)

d = rata dobânzii reale = cheltiueli financiare / datorii;

c = rata de creştere a imobilizărilor brute. 

Rata renrabilităţii financiare brute devine

 Rfb = )()(Re)()(Re

d cCp

 Dc

Cp

Cic

Cp

d c DcCic  

 

Dacă Ci = Cp +D, atunciCp

 D

Cp

 DCp

Cp

Ci

1  

Înlocuind în relaţia de calcul a rentabilităţii financiare brute, aceasta devine:

 Rfb = )()(Re)1( d cCp Dc

Cp Dc    

8/15/2019 07 Capitolul 7

9/9

  9

De unde,

Rfb =   Cpr 

 Dd   ReRe  ,

După cum se ştie, 

- raportulCpr 

 D  reprezintă levierul financiar  (  LF  ), iar  

- expresia (Re - d )  Cpr 

 D  reprezintă efectul levierului financiar (ELF). 

Cu cât creşte diferenţa dintre rentabilitatea economică a capitalurilor investite (Re) şi rata

reală a dobânzii (d), cu atât efectul de levier (ELF) este mai puternic: 

a) dacă (Re – d) > 0, efectul de levier este pozitiv şi Rfb > Re;

 b) dacă (Re – d) < 0, efectul de levier este negativ şi Rfb < Re, fiind un efect de „măciucă”;

c) dacă (Re – d) = 0, efectul de levier este nul (ELF = 0) şi Rfb = Re. 

Dacă ţinem seama de cota de impozit pe profit („i”), rata rentabilităţii financiare nete (Rfn)

se exprimă astfel: 

 Rfn = Rfb  (1 – i),

 Rfn = i1Cpr  Dd  Re Re  

 ,

 Rfn =   i1 LF d  Re Re    ,

 Rfn =   i1 ELF  Re   . 

Efectul de levier permite să se explice cum, în condiţii favorabile, creşterea nivelului de

îndatorare permite creşterea ratei rentabilităţii financiare. 

Totodată, se constată că, în cazul analizei prin fluxuri se pune în evidenţă legătura strânsă

care uneşte trei „poli” ai tabloului de fluxuri: rata de creştere a imobilizărilor, rentabilitatea

economică şi rentabilitatea financiară.