06.sec. xvii

I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin Ungureanu UAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior, an I (2011-2012)

1

BAROC SI CLASICISM SECOLUL AL XVII-LEA ÎN ITALIA ŞI FRANŢA

I. «BAROC» VERSUS «CLASIC»; CONCEPTE, ETIMOLOGIE, CRONOLOGIE:

- A. Barocul : iniţial cu sens depreciativ: explicarea «accidentului» formei, a

contorsiunilor acesteia, a iregularităţii şi imperfecţiunii, a superlativului bizareriei;

- tentaţia transformării în concept (în opoziţie cu clasicismul) sau în stare de spirit, stil

de viaţă etc. – consecinţă: lărgirea câmpului semantic şi a cuprinderii temporale –

spre exemplu, Eugenio d’Ors identifică mai multe tipuri de Baroc (ex.: „baroc

roman”);

- triplă etimologie:

1. termenul latin-italian barocco, utilizat în scolastică din secolul al XIII-lea,

ajunge să desemneze inutilitatea unui silogism; spre exemplu, în Italia

secolelor XVII-XVIII, există expresia «argomento in barocco», iar mai târziu, în

secolul al XVIII-lea, substantivul barocco devine adjectiv (ex.: «discorso

barocco», «giudizio barocco»);

2. termennul portughez berrueco, ce desemnează perla neregulată, semnalat în

1531 într-un inventar al lui Carol Qvintul; în secolul al XVIII-lea, acest termen

conotează bizareria, extravaganţa;

3. termenul toscan baroccolo, ce desemnează, încă de la 1300, un tip de

contract comercial;

- conceptul de „baroc” nu derivă strict din una dintre cele trei etimologii, ci are o

evoluţie organică, împletindu-le pe toate trei;

- B. Clasicismul: desemnează ordinea, canonul, regulile; nucleul dur al acestui concept,

apărut în secolul al XIX-lea în opoziţie cu romantismul, este raportarea la Antichitate

(considerată depozitar al adevăratelor valori culturale);

- etimologie venerabilă – la origine, „classicus” provine de la verbul latin „calare” (a

chema) şi desemnează o categorie socială mai avută; în Antichitate, un autor classicus

era în primul rând un reprezentant al acestei categorii; termenul latinesc este

resuscitat în secolul al XVI-lea în Italia şi în secolul al XVII-lea în Franţa, cu conotaţia de

„excelent”, „antic”;

- repere cronologice : sec. XVII (în secolul al XVIII-lea, rococo-ul ca specie a barocului);

multiple reveniri ulterioare de tip «neo-baroc»; neo-clasicismul (cca. 1760-1790) ca

reiterare/reinstanţiere a clasicismului regal francez din secolul al XVII-lea.


2

II. COMUNIUNEA ARTELOR

- debutul Barocului în prelungirea (şi ca rezultat al) Contrareformei;

- trăsăturile stilistice comune artelor (asimetria, abundenţa ornamentului,

dimensiunea scenografică etc.);

- în arta religioasă – preocuparea pentru redarea trăirii spirituale;

- convieţuirea şi completarea diferitelor arte (arhitectură, sculptură, pictură, muzică);

pictura de plafon completează iluzoriu arhitectura (ex. frescele lui Andrea Pozzo);

sculptura, oranamentaţia, stucatura crează efecte scenografice (ex. Bernini –

“Extazul Sf. Tereza”);

III. MIŞCAREA

- Barocul – sub «semnul mişcării, al devenirii», în opoziţie cu Renaşterea (sentimentul

plenitudinii) – H. Wölfflin;

- în arhitectură – avans, repliere, curbe şi contracurbe;

- în sculptură – mişcarea (tocmai) întreruptă – Bernini; iluzia derulării ei, performanţa

transpunerii în piatră a materiilor fragile (văluri, nori etc.);

- în pictură – mişcarea ascendentă; desfiinţarea – prin fresce iluzorii – a materiei

tectonice, a concreteţei arhitecturale.

IV. RETORICĂ ŞI SPECTACOL

- retorica ca modalitate de persuasiune – nevoia de a întări catolicismul, de a convinge

credinciosul căruia Reforma i-a adus îndoiala;

- teatralitatea, intenţia de a împinge spectatorul (credinciosul) dincolo de realitate,

într-un «receptacol ideal»; mizele evului baroc: „inganno della vista”, „stupore”,

„meraviglia”;

- exacerbarea expresiei ; relativizarea distanţei dintre spectator (privitor, credincios) şi

spaţiul reprezentării

V. CELE DOUĂ DIRECŢII MAJORE ÎN PICTURĂ: „REALISMUL” ŞI „IDEALISMUL”

- la originea picturii baroce: Caravaggio şi Carracci; stabilirea a două traiectorii

picturale: naturalismul (copierea servilă a naturii) şi „idealismul” (transcenderea

realităţii imediate) – a cărui fundamentare teoretică este făcută de Giovanni Pietro

Bellori (în Vieţile..., cap. „Ideea pictorului, sculptorului şi arhitectului”)


3

- teoria lui Bellori – un punct nodal în istoria teoriilor despre artă – reformularea pe

care el o propune este miezul viitoarei doctrine fundamentale a clasicismului francez:

„la belle nature”;

- pentru Bellori, Ideea nu este un arhetip al frumuseţii (transcendental, în sens

platonic) fixat a priori, ci reprezintă o decantare – printr-un proces selectiv – a

experienţei naturii (recurge la exemplul lui Zeuxis care, potrivit mitologiei artistice, ar

fi pictat „portretul” Elenei din Troia, compus din trăsăturile celor mai frumoase cinci

fecioare din Crotona; o nuanţă importantă: necesitatea corijării): „Aşadar, Ideea

reprezintă perfecţiunea frumuseţii naturale şi îmbină adevărul cu verosimilul din

lucrurile supuse privirii, aspirând veşnic spre ceea ce este mai bun şi mai minunat, nu

numai luându-se la întrecere cu natura, ci depăşind-o chiar, prin operele elegante pe

care ni le oferă, întru totul desăvârşite, aşa cum n-o face natura”.

- Caravaggio – creator de şcoală şi stil european; biografie agitată, care alimentează şi

explică propria viziune asupra picturii; întăreşte, totodată, mitul artistului damnat,

„avangardist”

- familia Carracci (Annibale, Agostino Lodovico, Antonio) – a cărei manieră de a picta

este văzută de critica contemporană (Bellori) drept expresia deplină a artei – elogiul

ideii; pictura bologneză – reînnodarea cu “dolcezza” picturii lui Rafael şi instaurarea

fenomenului academismului; în anii 80 ai sec. XVI este înfiinţată la Bologna Accademia

dei Desiderosi (va deveni Academia degli Incamminati);

- şcoala bologneză: Guido Reni, Domenichino, Guercino etc.

VI. UT PICTURA POESIS – CLASICISMUL FRANCEZ

- Secolul al XVII-lea – epoca întemeierii teoriei artistice prin racordul între pictură şi

poetica lui Aristotel, apoi Horatiu şi mai târziu Boileau;

- dictonul antic Ut pictura poesis devine emblema stabilirii corespondenţelor dintre

artele surori – „Pictura este o poezie mută” (André Felibien);

- preceptele artei sunt, în secolul al XVII-lea, elaborate în raport cu literatura;

- concepte-cheie:

1. adecvarea (la convenance), cu sensul de bună potrivire, armonie, proporţionalitate

2. natura frumoasă (la belle nature), adică ideală, o regulă care acoperă nu doar

înscenările peisagistice arcadiene, dar şi concepţia privitoare la „natura umană”;


4

de exemplu, considerarea proporţiilor statuilor antice ca preferabile celor

preluate din realitate.

3. doctrina pictorului erudit (ilustrată de Nicolas Poussin);

4. raţiunea (la raison) – cheia de boltă a edificiului teoretic francez.

PICTURA ÎN ŢĂRILE DE JOS ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

1. CADRUL EVENIMENŢIAL:

- 1579 – Uniunea de la Utrecht – separarea Ţărilor de Jos; începe războiul cu Spania;

- 1609 – pacea de 12 ani;

- 1621-1648 – război, până la tratatul de la Westfalia;

- o perioadă de acalmie şi prosperitate – conflicte episodice cu Franţa şi Anglia

(1652-54; 1665-67; 1672-73);

2. CIVILIZAŢIE, CULTURĂ, ARTĂ:

- Provinciile Unite: toleranţă culturală, religioasă (totuşi – calvinismul este

dominant); există o importantă comunitate evreiască (sefardă), alături de

numeroase confesiuni creştine – anabaptişti, remonstranţi, menoniţi, catolici,

mistici etc.;

- nu există o teocraţie, iar casa regală (de Orania) îşi împarte puterea cu regenţii

locali;

- cauze ale înfloririi picturii – 1. „iconoclasmul” – desfiinţarea legăturii dintre religie

şi imagine; 2. valoarea ataşată vieţii seculare – alt cadru – producţia artistică

(masivă) de piaţă, raportul (diferit) între cerere şi ofertă etc.;

- pictorul intră în clasa artizanilor; produce obiecte utile şi este răsplătit pentru

aceasta; probabil că, în general, ei erau familiarizaţi cu opera colegilor de breaslă,

ceea ce ducea la cooperare (în cadrul aceleiaşi comenzi – tablouri semnate de doi

pictori), preluarea unor elemente stilistice de la alt artist etc.;

- sensul picturii olandeze – nu în invenţie, ci în descoperire, analiză (descoperirea

frumuseţii în lucrurile mărunte);


5

3. REMBRANDT & RUBENS:

3.a. Rembrandt:

- relaţia dintre biografie şi artă: declinul social, dificultăţile materiale, emoţionale etc.

ca sursă pentru arta sa;

- autoportretul; ipostaze ale personalităţii lui Rembrandt (artist, profesor, negustor,

colecţionar); teatralitatea ca „substanţă” a artei sale – atelierul ca loc al „înscenării

vieţii”;

- Rembrandt – loc excepţional în peisajul cultural al secolului al XVII-lea olandez; spre

deosebire de ceilalţi artişti olandezi, înclinaţi către specializarea strictă în câte un

gen/subiect, Rembrandt manifestă o excelenţă artistică universală;

- refuzul călătoriei (formatoare) în Italia; în acelaşi timp – înscrierea conştientă în

tradiţia artistică europeană (atipică pentru pictorii olandezi) – Lucas van Leyden,

Rubens, Tiţian, Joachim von Sandrart;

- problema imitaţiei: ce preia, de unde, cum integrează; conceptul de imitatio –

Vergiliu, Horaţiu, Seneca – artistul ca albină care adună polenul de pe mai multe flori;

- „mişcarea” la Rembrandt: scrisoarea din 1639; mişcarea afectelor, pictarea

emotivităţii, adâncirea/absorbirea;

- privirea, ochiul: orientarea către interior, tactilitatea privirii; materia” artei la

Rembrandt – culoarea, textura, linia

- chestiunea spectatorului şi a celor două regimuri ale spaţialităţii (spaţiul tabloului,

spaţiul privitorului) şi întrepătrunderea lor; suprafeţe ale tabloului; spaţiul pictural ca

scenă de teatru; portrete care ies din ramă – o realitate complexă (Rembrandt, Frans

Hals, Esteban Murillo)

3.b. Rubens:

- în general, pictura flamandă, spre deosebire de cea olandeză, evoluează stilistic pe

orbita Italiei; atât tematica (religioasă, mitologică) cât şi formatul sau compoziţia;

- Pieter Pauwel Rubens este pictorul cel mai important la Antwerpen (Anvers), în jurul

căruia se articulează întreagă scenă (şi viaţă) artistică;

- majoritatea pictorilor famanzi importanţi (Anthon Van Dyck, Jacob Jordaens, Frans

Snyders etc.) trec prin atelierul lui Rubens sau colaborează cu el;

- pictura lui Rubens exprimă mai cu seamă vitalitatea în forma ei carnală – înlănţuiri de

trupuri (planturoase), carnaţie opulentă, mişcare neîntreruptă;


6

- elementul fundamental al picturii lui Rubens (în acord cu vitalitatea) este culoarea –

intensă, scintilantă, opulentă; din punctul de vedere al semnificaţiei acordate culorii,

pictura lui Rubens reprezintă termenul mediu între cromatica picturii veneţiene din

secolul al XVI-lea (Tiţian, Paolo Veronese, Jacopo Tintoretto) şi pictura lui Eugene

Delacroix (sec. XIX);

4. VIAŢĂ COTIDIANĂ ŞI PICTURĂ:

- existenţa a doi poli – „casa” şi „lumea”: casa – teritoriu al liniştii, comunităţii

ideale, loc al siguranţei; predominantă este reprezentarea femeii (încarnarea

virtuţilor domestice); lumea – spaţiu al tranzacţiei, schimbului, înavuţirii, potenţial

loc al perdiţiei; predomină reprezentarea bărbatului;

- frecvent – apare o tulburare a ordinii acestor poli, prin inversarea rolurilor (femei

aflate în stradă sau bărbaţi aflaţi în interior);

- ceea ce luăm drept scenă de gen, redată după motiv este, de regulă, compoziţie

regizată cu grijă în atelier; numeroase elemente ale imaginii, departe de a fi simpla

figuraţie a lucrurilor, evocau, pentru pictor şi publicul său, semnificaţii precise;

- asociaţiile (între imagine şi înţeles) – fie în memoria colectivă, fie reprezentate în

repertorii de semnificaţii vizuale (alegorii codate, cărţi de embleme etc.);

- Roemer Visscher (autor de cărţi de embleme), 1614 – „Nimic nu este vid, nici

nesemnificativ între lucruri”; Samuel van Hoogstraten, 1678 – recomandă

folosirea sensurilor ascunse;

- semnificaţiile, de regulă, trimit către zone vaste – viaţa, moartea, iubirea, virtutea

etc; vanitatea – cranii, bule de săpun, oglinzi, obiecte preţioase etc.; amorul fizic

(ilicit) – stridii, vin, câine, maimuţă etc.; erotismul deghizat – scenele de muzică,

scrisori etc.;

- pentru olandezi – pictura reprezintă, în termeni retorici, genul epidictic

(demonstrativ, persuasiv, moralizator) – elogiul sau blamul; de multe ori, însă,

sensul este ambiguu, mai puţin evident;

- elogiul (mai ales în situaţiile „de interior”): femeia – glorificată mai ales ca mamă;

maternitatea (filiaţie religioasă – Sfânta Familie), pedagogia, treburile casnice

etc.); bărbatul – profesia /îndeletnicirea intelectuală (savant, filozof, farmacist,

pictorul însuşi);


7

- blamul (mai ales în situaţiile „de interior”): bărbatul – plăcerile cărnii (amorul

venal, băutura, mâncarea), jocurile de noroc în tavernă (filiaţie biblică – Fiul

risipitor), trândăvia, şarlatania (alchimişti, medici impostori etc.);

- o modalitate de a introduce ambiguitatea – juxtapunerea elementelor ce definesc

blamul şi elogiul (ex. Pieter de Hooch, Băutori într-o curte interioară);

- pictura olandeză – o inversiune ierarhică (în raport cu criteriile artei din secolul al

XVII-lea) – frumuseţea se poate ascunde în lucrurile cele mai puţin semnificative;

pictorul poate demonstra că lucrurile (pictate) sunt demne de o admiraţie nu doar

estetică, ci şi etică; gesturile sau ipostazele cotidiene – ilustrarea principiilor

morale;

Scena de gen:

- „deghizări” ale scenei de gen – cele cinci simţuri, cele trei vârste etc.;

- în sec. XVII – o „mutaţie” în pictură – reprezentarea cotidianului (fragmente,

detalii apar şi înainte în miniaturi, imagini de tip „calendar”, reprezentări precum

„cele şapte păcate capitale” etc.; treptat, „accesoriul” (ceea ce este subordonat)

dobândeşte statutul „esenţialului” (autonomie);

- genurile picturii (dezvoltate în sec. XVI) – valorizate ierarhic – reflexul unei

concepţii despre lume ce coboară în timp până la enciclopediile medievale şi, prin

ele, la Pliniu şi Aristotel;

- paralela ierarhică: a. Dumnezeu, omul, lumea animată, plantele, mineralele; b.

pictura religioasă, scenele nobile (istorice, mitologice), portretele, scenele

animaliere, peisajul, natura statică

- André Félibien, 1669: „Cel ce face perfect peisaje este deasupra celui care nu face

decât fructe, flori sau cochilii. Cel care pictează animale însufleţite este mai

respectabil decât cei care nu reprezintă decât lucruri moarte şi fără mişcare; şi

cum figura omului este cea mai perfectă lucrare a lui Dumnezeu pe pământ, este

cert, de asemenea, că cel ce se face imitatorul lui Dumnezeu pe pământ, pictând

figuri umane, este cu mult mai desăvârşit decât toţi ceilalţi.”

- Samuel Hoogstraten (elev al lui Rembrandt): o altă ierarhie: 1. istoriile „poetice”,

2. viaţa profană şi cotidiană, 3. peisajele şi naturile moarte;

- o trăsătură generală pentru Ţările de Jos, în secolul al XVII – tabloul nu este doar

oferit privirii, el trebuie să fie interpretat, suscită la examinare;


8

- diferenţa între istoric şi generic – aceeaşi dintre excepţional şi banal, cotidian –

pictura de gen renunţă la povestea excepţională, operează o selecţie în rândul

acţiunilor umane;

- treptat, în pictura olandeză şi flamandă – adecvarea între subiect şi reprezentare

(dimensiunile tabloului, maniera de execuţie etc.);

- în general, reperul major (norma picturii) – producţia artistică a Renaşterii italiene

– o distincţie: pictura olandeză este supusă realului, reprezentării fidele a lumii

exterioare: pictura italiană (şi flamandă) stă sub semnul idealului, regulilor

simetriei, proporţiei, armoniei etc.;

- de multe ori – fragilitatea limitei dintre scena de gen şi altceva; ex.: acumularea

detaliilor – alegoria (Vermeer din Delft, Geograful, Astronomul) sau scena istorică

căzută în derizoriu (ex: Pieter Brueghel, Uciderea pruncilor)

06.sec. xvii

Documents