Familia, intre eros si agape        

Cine iubeşte şi este iubit, vrea să facă părtaşi şi pe alţii la propria bucurie. Împărtăşirea implică absenţa egoismului: e cheia căsătoriei reuşite. Arta conjugală prin excelenţă nu exclude erosul ci îl canalizează.  Cum poate fi păstrată iubirea conjugală, fugind de obişnuinţă, de scleroză, de rutină? Realizând ce-i mai bun în noi şi ceea ce celălalt aşteaptă de la noi. Dăruind cel puţin cât se primeşte, pentru că dacă iubirea trupească este posesie, iubirea conjugală este şi dăruire, reciprocitate. Altfel iubirea nu va fi decât o sărmană bunăstare în doi. Pentru o viaţă comună în doi, e nevoie de ceva mai mult decât plăcerea şi pasiunea.  Căsătoria reuşită este fericirea de a fi împreună, este prietenie şi tandreţe, complicitate, fidelitate, umor, intimitatea trupului şi a sufletului, diversitatea acceptată şi domesticită, dar în acelaşi timp, triumfătoare şi învinsă. Mai departe, înseamnă două solitudini atât de apropiate, atât de atente, atât de respectuoase, încât devin obişnuite una cu cealaltă, sprijinindu-se una de cealaltă, bucurie lejeră şi simplă, familiaritate, pace, lumină, privire, tăcere, ascultare, forţa de a fi în doi.  Cum se poate ajunge la acest obiectiv? Mai presus de toate, prin renunţarea la mitul devorator al erosului bazat pe dorinţa egoistă. Obişnuinţa nu este singurul duşman al iubirii conjugale: intervine şi spiritul de dominare asupra celuilalt. Revine celui mai puternic să devină conştient de logica dăruirii de sine. C. Pavese: vei fi iubit în ziua în care vei putea să-ţi arăţi slăbiciunile fără ca celălalt se se folosească pentru a te domina. De aici încolo, iubirea devine virtute, înţelepciune. În dialog cu Jean Guitton.Numeric, scad căsătoriile, chiar şi cele de la starea civilă. Creşte totuşi interesul pentru ritul căsătoriei în Biserică. E o nostalgie sau o retrezire?- Ambele. Când constată viaţa reuşită a bunicilor lor, ‘nunta de aur’ sărbătorită cu bucurie şi simplitate, tinerii se întreabă care este căsătoria ideală. În ochii lor, căsătoria devine ceva mai mult decât o simplă formalitate administrativă sau o iluzie acceptabilă: să te simţi într-o stare de viaţă definitivă, care se bazează pe stânca unei promisiuni, într-o formă de unire substanţială. Sunteţi apărătorul unei logodne în curăţie, cum era odată?- Da.În orice meserie, se începe cu un timp de probă... - Trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr cunoaşterea prematrimonială este o adevărată cunoaştere, izvor de adevărată iubire. Logodna ar trebui să fie ca o primăvară: un timp de aşteptare, o promisiune care suntem siguri că va fi păstrată. Prima fază a iubirii este o iniţiere, bazată pe surpriză şi mister. Este bine ca iubirea bărbatului şi a femeii să nu înceapă la întâmplare şi într-un mod oarecare, în dezlănţuirea simţurilor, ci să cunoască o plecare în acelaşi timp vizibilă şi secretă, un moment iniţial aşteptat îndelung, solemn şi stabilit, unde-şi dau întâlnirea bucuria şi gravitatea, aşteptarea şi darul făgăduit. 

Deşi necesară, potrivirea fizică a cuplului nu e suficientă pentru a întemeia o iubire durabilă…- Nu. Spiritul este cel dintâi în raport cu trupul. Cei doi sunt chemaţi să devină ‘una’, şi acesta este misterul minunat al iubirii sanctificate de jurământul sacru, iar pentru cine crede, de rugăciune.  Apoi începe bucuria vieţii în doi…- Comuniunea totală a începutului oferă în fiecare zi surprize minunate. Femeia dă asigurări bărbatului prin bunul simţ, prin prospeţimea ei; bărbatul dă asigurări femeii prin forţa sa. Se verifică o complementaritate în caractere, în daruri, în talente. Caracterele scrupuloase şi neliniştite, îşi găsesc în sfârşit plinătatea. Conştiinţa morală, inţial înlăuntrul nostru, acum apare sub speciile iubirii primite. Devine mai indulgentă. Cuvântul fericire capătă un sens concret.  Şi când vine primul copil?- Nu poate să nu modifice profund iubirea. Prin prezenţa lui, o regenerează, îi dă legitimitate, o întrupează. Astfel iubirea se prezintă din nou prin intermediul copilului, sub forma uneii fiinţe ce vine din iubire.  Sunt şi falimente. De ce Biserica nu acceptă divorţul?- E o problemă dureroasă. Trebuie să deosebim între principiul formulat de legea creştină ‘ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă’, şi pe de alta, aplicarea legii în funcţie de persoane şi circumstanţe. Poziţia Bisericii rămâne neschimbată: condamnă divorţul. Dar nu-i abandonează ci împărtăşeşte suferinţa, ‘com-pătimeşte’ situaţia celor divorţaţi şi îi ajută să meargă mai departe.  Această ‘com-pătimire’ nu riscă să fie incompatibilă cu principiile?- Când se dă o lege, trebuie să fie clară, exigentă, altfel nu se mai salvează nimic. Dar persoanele sunt libere. Şi când un preot vede că cineva suferă, nu mai este timpul întrebărilor: ajută, pentru că prima sa îndatorire nu este să condamne ci să iubească. Revenim asupra momentului de criză. De ce această căutare a fericii în altă parte ?- Pentru că au fost lăsate să acţioneze oboselile. S-a uitat cât de vulnerabilă este iubirea, s-a ignorat legea etapelor ei, ritmul propriu de dezvoltare. Pentru ca o căsătorie să reziste la uzura timpului şi să poată creşte, să ajungă la sublimarea iubirii, este nevoie de multă precauţie, reflecţie, îngrijire. Pericolul este ca unirea, stabilită de atracţia originară, menţinută de obişnuinţă şi obligaţii, să se transforme într-o asociaţie de foşti îndrăgostiţi.  Aşadar, este a doua fază a iubirii cea care învigorează căsătoria?- Da. Tandreţea se situează la ţesătura sufletului şi a corpului. La început, fiecare îl idealiza pe celălalt. Iubirea poate dura în timp numai dacă devine iubire pentru o fiinţă întrupată şi totală, cu lacunele şi mediocrităţile sale.  Care este aşadar definiţia iubirii conjugale?- Iubirea este o întâmplare în care inima a crezut. În realitate, nu cred în întâmplare. Ceea ce numim cu acest cuvânt nu este decât incapacitatea noastră de a înţelege un grad de

ordine superioară. Universul pare să fie făcut din întâmplări, adică din întâlniri care par fortuite. Dar aceste întâlniri au o finalitate, un sens: se îndreaptă spre un scop. In aceste condiţii, întâmplarea este o iluzie a ignoranţei noastre. Dar e adevărat, orice angajament implică un risc. Fără această credinţă plină de speranţă, ar mai exista iubire?