1

Unitatea de învăŃare nr. 1

INTRODUCERE ÎN STUDIUL PERSONALITĂłII

Cuprins

1.1. Natura personalităŃii ............................................................ 2 1.2. Abordarea personalităŃii în psihologie ................................ 5 1.3. Personalitate şi comportament ............................................ 8 1.4. Rolul factorilor situaŃionali ............................................... 12 1.5. Bibliografie recomandată .................................................. 16 1.6.Test de verificare a cunoştinŃelor ....................................... 16

Introducere Cunoaşterea personalităŃii a fascinat întotdeauna mintea oamenilor: a-l înŃelege pe celălalt înseamnă a-i putea anticipa comportamentul într-o serie de situaŃii, a putea să-Ńi atingi scopurile cu ajutorul celuilalt, iar acest lucru este un avantaj considerabil în viaŃa socială. În viaŃa profesională, a lucra cu oamenii este inevitabil, deoarece totul se face cu oameni, prin oameni, pentru oameni. Mai ales în profesiile în care relaŃia interpersonală este însuşi conŃinutul muncii, cunoştinŃele despre personalitate stau la baza tuturor celorlalte competenŃe. În educaŃie, managementul resurselor umane, psihoterapie, pentru a enumera doar câteva dintre domeniile în care lucrează psihologii, orice intervenŃie se bazează pe înŃelegerea naturii umane şi a diferenŃelor individuale. ExperienŃa personală produce conceptualizări empirice referitoare la cum sunt oamenii, tipurile umane şi caracteristicile lor de bază, conceptualizări care sunt utile pentru viaŃa cotidiană, fără a furniza însă explicaŃii valide. A înŃelege personalitatea la nivel ştiinŃific presupune însuşirea unor sisteme de concepte, modele teoretice şi teorii cu valoare explicativă dovedită prin cercetări riguroase şi neafectate de subiectivitatea individuală şi de limitările inerente subiectivităŃii. Această unitate de învăŃare prezintă un scurt istoric al abordării personalităŃii în psihologie, relaŃia personalitate–situaŃie în determinarea comportamentului şi modul în care, din observarea comportamentului, putem deduce trăsăturile de personalitate îl influenŃează.

CompetenŃele unităŃii de învăŃare După parcurgerea acestei teme, studenŃii vor fi capabili: • Să definească principalele concepte legate de persoană, personalitate,

comportament, situaŃie, interacŃiunea persoană-situaŃie. • Să argumenteze contribuŃia principalelor abordări în psihologia personalităŃii la

înŃelegerea naturii personalităŃii. • Să diferenŃieze nivelurile de explicaŃie ale personalităŃii şi utilitatea lor practică. • Să facă distincŃia dintre comportament şi trăsătură de personalitate. • Să explice relaŃia dintre personalitate, comportament şi situaŃie • Să deosebească determinanŃii interni ai comportamentului de cei externi.

Durata medie de parcurgere a acestei unităŃi de învăŃare este de 3 ore.

2

1.1. NATURA PERSONALITĂłII

Oamenii se aseamănă între ei în multe privinŃe, care Ńin de caracteristicile general umane, dar fiecare individ este, prin însuşirile sale particulare, unic, atât în ceea ce priveşte aspectul său fizic (talie, alură, culoarea pielii şi a ochilor, fizionomie), cât şi felul său de a fi (credinŃe, atitudini, interese, aptitudini, sentimente, obiceiuri, deprinderi comportamentale). Fiecare persoană posedă un ansamblu de atribute fizice, psihice şi psihosociale proprii, care sunt, prin natura lor, comune tuturor oamenilor, dar se manifestă în configuraŃii unice şi irepetabile, conferind originalitatea personalităŃii fiecărui individ. Chiar dacă există indivizi cu ereditate identică (cazul gemenilor monozigoŃi) nu putem spune că, la nivel psihologic, ei sunt identici, că nu există diferenŃe între ei. Cunoaşterea tuturor acestor aspecte nu este numai obiect al cunoaşterii ştiinŃifice, ci şi o preocupare a majorităŃii oamenilor: oricine este interesat să ştie cât mai multe despre sine şi despre oameni în general, pentru că acest gen de cunoştinŃe ne ajută să înŃelegem mai bine şi să anticipăm comportamentul propriu şi pe al celorlalŃi.

Definirea personalităŃii Folosim adesea cuvintele persoană, personalitate atunci când ne referim la aspectele psihologice ale fiinŃei umane. La originea termenilor persoană, personalitate, personal, personaj se află latinescul "persona" (vezi Tabelul 1.1). În toate limbile contemporane de origine latină s-au păstrat termenii persoană, personalitate în forme derivate din această etimologie.

Exemplu: semnificaŃia termenului personalitate Cuvântul, preluat de latini din limba etruscă, avea trei accepŃiuni legate de modul de desfăşurare al pieselor din teatrul antic. În limbajul natural, semnificaŃia actuală a termenului păstrează aceste trei accepŃiuni antice, incluzând ansamblul însuşirilor (fizice, psihice, relaŃionale) care conferă individului unicitate.

Tabel 1.1 Paralelă între accepŃiunile antice şi moderne ale termenului "personalitate" AccepŃiune antică AccepŃiune modernă

• Masca – actorii jucau cu faŃa acoperită de o mască a cărei expresie emoŃională era caracteristică pentru personajul interpretat - se referă la aparenŃă şi nu la organizarea internă a personajului.

• Aspectele biologice ale personalităŃii, în mare măsură de natură ereditară: înfăŃişarea (forma corpului, fizionomia), particularităŃile fiziologice care influenŃează funcŃionarea personalităŃii.

• Personajul ca atare – cu caracteristicile interne (presupuse ca stabile) şi comportamentale (manifestare externă în desfăşurarea acŃiunii teatrale), care îl individualizează în raport cu celelalte personaje ale piesei.

• Aspectele psihologice – corespund trăsăturilor temperamentale, aptitudinale şi caracteriale, care contribuie la individualizarea manifestărilor comportamentale.

• Rolul - sistemul de interacŃiuni (relaŃii) al personajului cu celelalte personaje ale piesei.

• Aspectele psihosociale – multitudinea de statute şi roluri pe care individul şi le asumă pe "scena vieŃii" şi care, prin interacŃiuni particularizate, contribuie la unicitatea persoanei.

Allport (1961/1981) definea personalitatea ca fiind: "organizarea dinamică în cadrul

individului a acelor sisteme psiho-fizice care determină gândirea si comportamentul său

caracteristic" (p. 34). Această definiŃie indică următoarele aspecte ale personalităŃii: caracterul structurat, organizat, al însuşirilor individuale, faptul că ea evoluează de-a lungul timpului, că există o unitate între componenta psihică şi cea fiziologică şi că această structură determină particularităŃile individuale.

Marele dicŃionar de psihologie Larousse (1994) dă o definiŃie cuprinzătoare, care Ńine cont atât de poziŃiile teoretice, cât şi de semnificaŃia acordată acestui termen în limbajul comun: "caracteristică relativ stabilă a felului de a fi al unei persoane, a modului de a reacŃiona în

situaŃiile în care se găseşte", menŃionând că, în majoritatea cazurilor, termenul nu acoperă aspectele

3

cognitive ale conduitei (inteligenŃă, aptitudini, cunoştinŃe), ci doar pe cele afective, emoŃionale, dinamice.

Constatăm o evoluŃie interesantă a semnificaŃiei termenului, de la cea iniŃială, aşa cum rezultă din etimologia lui, semnificaŃie care pune accentul în special pe atribute externe (masca, rolul), la semnificaŃia actuală a termenului în psihologie, care defineşte un set de atribute preponderent interne (trăsături), care Ńin de "personaj". Cunoaşterea personalităŃii între bunul simŃ comun şi ştiinŃă Fiecare individ ajunge să fie un "psiholog empiric" adică să conceptualizeze, în manieră proprie, experienŃa acumulată în relaŃiile cu ceilalŃi oameni sau asimilată din comunicarea cu ceilalŃi. Pe baza acestor concepte empirice despre cum sunt în general oamenii şi cum sunt anumite "categorii" de oameni, individul interpretează informaŃiile pe care le are despre celălalt pornind de la comportamentele observate, construieşte în minte un "mini-model" al atributelor celuilalt, îl asimilează unei categorii (stabilite tot empiric) şi emite ipoteze despre posibile comportamente ale acestuia. Capacitatea de a categoriza şi interpreta informaŃiile despre ceilalŃi este însăşi esenŃa unei bune funcŃionări în mediul social. Psihologul educat adaugă la această cunoaştere, limitată de experienŃa proprie, un alt fel de cunoaştere, mult mai riguroasă, bazată pe generalizări mai puŃin dependente de subiectivitate, rezultate din cercetare—cunoaşterea teoretică. Caracteristicile personalităŃii Psihologia a încercat, încă de la începuturile sale, să răspundă la câteva întrebări fundamentale: Care este natura asemănărilor şi deosebirilor dintre indivizi? Care sunt mecanismele fiziologice care stau la baza transmiterii însuşirilor? Cum se dezvoltă personalitatea? Care este rolul eredităŃii şi al învăŃării în determinarea unei configurări unice a însuşirilor psihice? Sintetizând cunoaşterea psihologică a personalităŃii până la momentul prezent, caracteristicile majore ale personalităŃii ar putea fi rezumate astfel (Schiffman & Kanuk, 1991): Personalitatea reflectă diferenŃele individuale, este constantă, consistentă, modelabilă, cauză internă a comportamentului (pp. 100-101). Personalitatea reflectă diferenŃele individuale, unicitatea fiecărei persoane. Deşi există trăsături de personalitate comune mai multor indivizi, cum ar fi sociabilitatea, dominanŃa, conservatorismul, manifestarea acestor trăsături la nivelul fiecărui individ are particularităŃi sub aspectul conŃinutului sau al frecvenŃei şi intensităŃii de manifestare. Unii sunt mai sociabili, alŃii mai puŃin sociabili, iar modul concret în care îşi manifestă sociabilitatea depinde, pe de-o parte, de modul în care au învăŃat să-şi manifeste sociabilitatea în perioada de formare a personalităŃii (valori asociate relaŃiilor cu ceilalŃi, norme sociale adoptate, atitudini, interese, deprinderi comportamentale), iar, pe de altă parte, de natura situaŃiei (avem mai frecvent comportamente sociabile cu cei pe care îi cunoaştem decât cu necunoscuŃii şi în situaŃii informale mai mult decât în cele formale). Personalitatea este constantă. O trăsătură de personalitate, odată formată, are tendinŃa de a se menŃine în aceeaşi formă o perioadă lungă de timp, poate chiar toată viaŃa. TendinŃa de a-şi asuma riscuri, manifestată în copilărie prin iniŃiativă, căutarea noului, imprudenŃă în faŃa unei situaŃii necunoscute, decizia rapidă şi pripită în situaŃii incerte, chiar dacă este modelată prin educaŃie, are tendinŃa de a se manifesta în comportamente relativ similare pe durata întregii vieŃi. Personalitatea este consistentă. Sistemul trăsăturilor de personalitate posedă o consistenŃă internă, în sensul că trăsături relativ asemănătoare sau complementare au tendinŃa de a se asocia în configuraŃii stabile (factori de personalitate), fiind mai puŃin probabil ca trăsăturile contradictorii să coexiste în sistem. Personalitatea este modelabilă. Sub influenŃa factorilor sociali sau chiar prin demersul auto-formativ al persoanei, unele trăsături de personalitate pot fi modificate. Această caracteristică a personalităŃii face posibilă însăşi formarea personalităŃii în copilărie şi adolescenŃă şi remodelarea ei pe parcursul întregii vieŃi. Personalitatea, ca "sistem de invarianŃi interni", este un factor cauzal care determină relativa constanŃă a comportamentului în situaŃii diferite, spre deosebire de factorii situaŃionali, care sunt responsabili de variabilitatea acestuia.

4

Criterii generale pentru o bună teorie a personalităŃii Orice teorie, indiferent de domeniu, este o verigă dinamică în relaŃia cunoaştere – practică. Cunoaşterea empirică este situată la nivelul bunului simŃ comun (accesibilă tuturor oamenilor), ea nu utilizează concepte riguroase şi are un caracter subiectiv (este influenŃată de competenŃa subiectului, de experienŃa sa de viaŃă, de motivele, interesele, afectele şi intenŃiile sale). Cunoaşterea ştiinŃifică presupune concepte riguros definite şi metode de cercetare la fel de riguroase, menite să garanteze valoarea de adevăr a cunoaşterii, obiectivitatea ei, indiferent de subiectivitatea cunoscătorului. Teoria este formalizarea cunoaşterii ştiinŃifice într-un corp de enunŃuri explicative articulate despre o arie de fenomene. Practica ne pune probleme de înŃelegere a unor fenomene şi relaŃii, iar cercetarea ştiinŃifică găseşte răspunsuri la aceste probleme, explicaŃii coerente şi corecte, care să permită ulterior rezolvarea acelor probleme.

Teoria pleacă de la o problemă din realitate, emite ipoteze explicative organizate coerent, testează aceste ipoteze prin cercetări empirice, sintetizează rezultatele cercetării în cazul ipotezelor confirmate şi caută noi modalităŃi de testare a teoriei pentru ipotezele nevalidate empiric. Utilizarea rezultatelor cercetării în reformularea teoriei serveşte şi unor scopuri practice. În practică, se spune că "cel mai practic lucru este o bună teorie", deoarece ea permite interpretarea realităŃii, predicŃii corecte bazate pe această interpretare, validarea predicŃiilor în practică şi rafinarea metodelor de intervenŃie. Cercetarea joacă un rol esenŃial în rafinarea unei teorii prin corecŃii şi reformulări succesive, iar teoria este cea care propune cercetării noi şi noi teme de verificare a enunŃurilor teoretice.

Schultz & Schultz (1994) arată că orice teorie a personalităŃii răspunde la câteva întrebări fundamentale: Care sunt raporturile dintre ereditate şi cultură, dintre liber arbitru şi determinism, dintre experienŃele timpurii şi cele târzii, dintre universalitate şi unicitate, dintre scopuri, trebuinŃe şi aspiraŃii, dacă oamenii sunt buni sau răi prin natura lor? (p. 27). O teorie cuprinzătoare a personalităŃii trebuie să posede enunŃuri consistente (necontradictorii) referitoare la natura caracteristicilor general umane, la natura diferenŃelor individuale în manifestarea caracteristicilor psihice şi la modul în care caracteristicile şi tendinŃele general umane ajung să se diferenŃieze la nivel individual. Pentru a putea constitui o teorie completă a personalităŃii, aceste enunŃuri trebuie să îndeplinească un minim de criterii de adecvare formală: Teoria trebuie să se ocupe de principii şi legităŃi, să aibă un caracter general, să fie operaŃională, economicoasă, stimulatoare, aplicabilă şi validă empiric (Maddi, 1976). Nu toate construcŃiile teoretice pot fi însă denumite teorii în sensul strict al cuvântului. În prima jumătate a secolului al XX-lea au fost emise teorii ale personalităŃii, care încercau să explice personalitatea în ansamblul ei. Astfel de tentative s-au dovedit însă prea îndrăzneŃe pentru stadiul cunoaşterii din acea perioadă, deoarece foarte multe dintre conceptele teoriilor respective nu puteau fi operaŃionalizate într-o manieră riguroasă. Neajunsurile acestui curent de gândire au dus la orientarea spre construcŃii teoretice mai puŃin ambiŃioase ca amploare, cu un grad mai redus de generalitate, dar mult mai riguroase în interpretare—modelele teoretice. A doua jumătate a secolului trecut este dominată de acest nivel de abordare în explicarea personalităŃii. Modelele au menirea de a descrie în mod structurat o arie bine delimitată de fenomene, de a identifica legităŃi, de a explica şi de a permite predicŃii acceptabile ale comportamentului, fără a avea însă pretenŃia de a da explicaŃii exhaustive ale fenomenelor. Abordările teoretice ale personalităŃii sunt modalităŃi particulare de organizare a cunoştinŃelor despre obiectul cunoaşterii, având un grad de generalitate încă şi mai redus decât cel al modelelor. Ele nu au pretenŃia de a da explicaŃii în profunzime, ci doar de a identifica aspecte relevante pentru o anumită relaŃie. În sens larg, cei doi termeni—model şi teorie, sunt sinonimi, deoarece exprimă cam acelaşi lucru: un sistem de concepte care descrie şi explică o arie de fenomene şi în literatura de specialitate întâlnim adeseori această sinonimie. În sens restrâns, strict, între cele două construcŃii teoretice există diferenŃe în privinŃa ariei de fenomene explicate şi a gradului de generalitate al enunŃurilor teoretice.

5

Să ne reamintim ... • Personalitatea este un ansamblu de însuşiri psihice cu un grad mare de stabilitate

(durează în timp) şi de generalitate (însuşirile guvernează un număr mare de comportamente), organizate ierarhic, într-o configuraŃie unică şi irepetabilă, însuşiri care se manifestă în modul particular de a fi şi de a reacŃiona al fiecărei persoane.

• Personalitatea reflectă diferenŃele individuale, este constantă, consistentă, modelabilă, constituie cauza internă a comportamentului.

• Cunoaşterea ştiinŃifică presupune concepte riguros definite şi metode de cercetare la fel de riguroase, menite să garanteze valoarea de adevăr a cunoaşterii, obiectivitatea ei.

• Teoria ştiinŃifică se deosebeşte de generalizările de la nivelul simŃului comun prin obiectivitate, generalitate, coerenŃă şi valoare de adevăr.

• Teoriile şi modelele din domeniul personalităŃii explică structurile personalităŃii şi mecanismele prin care ele se manifestă la nivel comportamental.

• Teoriile şi modelele permit explicarea unor fenomene existente recurgând la legităŃi şi principii şi predicŃia unor fenomene viitoare pe baza acestor legităŃi.

1. DaŃi două exemple de persoane cunoscute din diferite domenii ale vieŃii sociale. Ce puteŃi spune despre felul lor de a fi? Care sunt trăsăturile de personalitate care le caracterizează? Cum aŃi dedus faptul că posedă aceste trăsături?

2. Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc la nivel de personalitate aceste persoane?

1.2. ABORDAREA PERSONALITĂłII ÎN PSIHOLOGIE Nomotetic şi idiografic în cunoaşterea personalităŃii Orice ştiinŃă este un corp de cunoştinŃe coerente, pe baza căruia se pot explica fenomenele din domeniul propriu şi se pot emite predicŃii. Psihologia personalităŃii are ca domeniu de studiu totalitatea caracteristicilor structurale ale persoanei umane, sub aspectul elementelor comune şi al particularităŃilor diferenŃiatoare. Scopul ei este înŃelegerea aspectelor generale şi diferenŃiale ale personalităŃii, explicarea comportamentului uman, predicŃia acceptabilă a comportamentelor şi a evoluŃiilor viitoare, pornind de la caracteristicile relativ stabile, în ciuda variabilităŃii determinate de situaŃii. Psihologia personalităŃii are de ales între două abordări opuse: nomotetică şi idiografică. Perspectiva nomotetică se bazează pe:

• Găsirea legităŃilor, a invarianŃilor comuni tuturor oamenilor, unor grupuri mai largi sau mai restrânse.

• Găsirea structurilor, mecanismelor, care determină adaptarea unică, originală la mediul care sunt cauzele diferenŃierilor interumane în domeniul recepŃiei, prelucrării informaŃiei, a rezonanŃei afective.

• În general foloseşte un limbaj formalizat, în sensul că fiecare termen este definit riguros şi are aceeaşi semnificaŃie pentru cel care elaborează teoria, ca şi pentru cei care o receptează sau o folosesc în scopuri de cercetare, diagnostic, terapie etc.

Toate teoriile clasice ale personalităŃii sunt abordări nomotetice deoarece răspund tuturor acestor criterii, fiind abordări de nivel general uman. Perspectiva idiografică se bazează pe:

• Ceea ce este singular, unic, irepetabil. • Identificarea trăsăturilor individuale ce nu pot fi subsumate unei categorii (nu pot dobândi

un nume generic). • Are un caracter strict descriptiv şi nu explicativ. • Foloseşte o terminologie mai puŃin formalizată, ceea ce poate da naştere la numeroase

distorsiuni în înŃelegere (fiecare interpretează semnificaŃia cuvintelor în funcŃie de experienŃa şi de competenŃa sa lingvistică).

Abordarea idiografică este prezentă mai puŃin la nivelul teoriilor închegate, dar ea se regăseşte în fazele de elaborare a acestor teorii (vezi scrierile lui Freud, Jung, Adler). În studiile de caz şi în practica curentă (psihologie clinică, psihoterapie) abordarea idiografică este metoda

6

predilectă, deoarece are ca obiectiv înŃelegerea unicităŃii persoanei. De notat că descrierea comportamentelor şi a trăsăturilor din ambele perspective se bazează, de multe ori, pe limbajul cotidian, ceea ce poate crea, uneori, confuzii în privinŃa semnificaŃiei termenilor. De aceea este de dorit să apelăm la dicŃionarele de specialitate pentru a folosi corect termenii. Niveluri de explicaŃie în psihologia personalităŃii Perspectiva nomotetică oferă explicaŃii situate la diferite niveluri de generalitate:

• General uman—enunŃuri despre: natura personalităŃii—structură, conŃinut; natura asemănărilor şi deosebirilor dintre oameni în general; rolul eredităŃii şi al mediului în explicarea asemănărilor şi deosebirilor; natura constanŃei personalităŃii de-a lungul vieŃii; mecanismele dezvoltării; natura consistenŃei personalităŃii; natura modelabilităŃii personalităŃii.

• DiferenŃe la nivel grupal şi individual—enunŃuri despre: natura asemănărilor şi deosebirilor dintre oameni la nivel inter-grupal şi inter-individual.

• ParticularităŃi individuale—enunŃuri despre: natura unicităŃii persoanei. În acest curs vor fi prezentate cele mai recente perspective asupra naturii personalităŃii,

asupra diferenŃelor de grup şi individuale şi asupra unicităŃii persoanei, pe mai multe niveluri: • Cel al trăsăturilor de personalitate—pentru a explica comportamentele şi modul în care are

loc interacŃiunea cu mediul social, învăŃarea, dezvoltarea personalităŃii. • Neurofiziologic şi chiar biochimic—pentru a explica diferenŃele individuale la nivel de

funcŃionare a sistemului nervos şi endocrin. • Genetic—pentru a explica diferenŃele înnăscute în funcŃionarea sistemului nervos care

determină diferenŃe la nivel psihologic. • EvoluŃionist—pentru a explica de ce s-au păstrat, în decursul evoluŃiei filogenetice, acele

caracteristici care au valoare adaptativă şi modul în care ele se manifestă la nivel general uman şi la nivel de diferenŃe individuale. În prima jumătate a secolului al XX-lea, teoriile au încercat să dea explicaŃii globale ale

structurii şi funcŃionării personalităŃii. EnunŃurile din aceste teorii erau destul de generale şi cu valoare explicativă şi predictivă limitată, aşa cum s-a văzut în timp, pe măsură ce cercetările empirice făcute pornind de la enunŃurile teoretice testau valoarea de adevăr a fiecărei teorii. În a doua jumătate a secolului trecut, cunoaşterea ajunge într-un impas, deoarece în ciuda diversităŃii lor, nici o teorie nu putea da o explicaŃie completă a domeniului. Acest lucru a impus o schimbare de paradigmă: Personalitatea este un domeniu prea complex pentru a fi explicat printr-o singură teorie de ansamblu, ceea ce face necesară limitarea cercetărilor şi a modelelor explicative la sectoare şi aspecte ale personalităŃii. Abordarea în domeniu limitat permite aprofundarea explicaŃiilor şi, prin aceasta, sporirea valorii explicative şi predictive a enunŃurilor teoretice. Perspectivele de viitor în psihologia personalităŃii vizează sintetizarea descoperirilor şi teoriilor în domeniu limitat şi elaborarea unei noi teorii unificatoare a personalităŃii, dar acest lucru nu este de aşteptat prea curând.

Psihanaliza şi neopsihanalizele (S. Freud, C. G. Jung, A. Adler, K. Horney, E. Fromm, E. Erikson) Acest grup de teorii constituie primele explicaŃii ale personalităŃii pornind de la dinamica psihică şi relaŃia individului cu realitatea. Meritul lor constă în faptul că au oferit modele explicative ale raporturilor conştient–inconştient şi ale stadiilor de dezvoltare ontogenetică. În teorii relativ înrudite ca perspectivă, psihanaliza şi neopsihanalizele au explicat comportamentul şi trăsăturile sau tipurile de personalitate pe baza interacŃiunii dintre impulsurile biologice şi constrângerile realităŃii. Cercetările ulterioare au dovedit limitele teoriilor în privinŃa satisfacerii criteriilor unei bune teorii a personalităŃii, mai ales în ceea ce priveşte consistenŃa, validitatea empirică, precizia (aceste teorii conŃineau multe concepte vagi), caracterul operaŃional (multe concepte nu au permis măsurarea), completitudinea (deşi intenŃionau să explice personalitatea în ansamblul ei, n-au reuşit să o facă). Valoarea lor constă în faptul că au constituit baza unor psihoterapii efective şi au fost, prin disputele provocate, extrem de stimulative pentru dezvoltarea domeniului.

Abordarea umanistă (C. Rogers, A. H. Maslow) constituie o viziune optimistă asupra naturii umane, care pune accent pe unicitatea persoanei. A cunoscut o foarte mare popularitate

7

tocmai datorită caracterului intuitiv şi al optimismului. Cu toate acestea, teoriile umaniste au câteva puncte slabe:

• Teoriile umaniste "păcătuiesc" in privinŃa preciziei, consistenŃei validităŃii empirice, completitudinii şi caracterului operaŃional.

• Optimismul asupra naturii esenŃialmente bune a omului este arbitrar, naiv, romantic şi nerealist. • Încurajarea tuturor indivizilor să se auto-actualizeze plenar (indiferent de inerentele

constrângeri sociale) poate duce la haos. • Liberul arbitru este limitat, totuşi, de normele sociale.

Abordarea comportamentalistă (behavioristă) (B.F. Skinner, J. B. Rotter şi, parŃial, A. Bandura) se axează pe rolul învăŃării în modelarea comportamentului. Meritele cele mai mari ale acestor teorii rezidă în faptul că au explicat comportamentul ca rezultat al învăŃării, cu accent pe factorii externi—stimuli şi situaŃie. Deşi au neglijat în bună măsură factorii interni, teoriile comportamentaliste au accentuat rolul factorilor sociali în determinarea comportamentului (Rotter, Bandura). DiferenŃele dintre indivizi se datorează diferenŃelor de situaŃii de învăŃare la care au fost expuşi. Mecanismele învăŃării (condiŃionare operantă, învăŃare observaŃională) explică modul în care se formează predispoziŃiile comportamentale relativ stabile. Cele mai importante aplicaŃii sunt în utilizarea legilor învăŃării în modificarea comportamentelor (inclusiv terapii comportamentale)—o bună ilustrare a principiului că cel mai practic lucru este o bună teorie. Un minus important al teoriilor comportamentaliste a fost faptul că au fost mai puŃin preocupate de construirea unui corp de concepte şi legităŃi care să explice personalitatea în ansamblul ei.

Abordarea cognitivă (G. Kelly) În contextul celorlalte curente din psihologia personalităŃii, abordarea cognitivă a pus în centrul preocupărilor sale procesele de cunoaştere ca modalitatea principală de adaptare la mediu (omul ca "savant naiv") şi a explicat diferenŃele individuale prin prisma diferenŃelor în procesele de cunoaştere. Constructele personale, rezultate din experienŃele particulare ale fiecărui individ explică diferenŃele interindividuale. Kelly a fost un post-modernist (de avangardă la vremea aceea!!!) prin faptul că a explicat modul în care indivizii şi societăŃile "construiesc" realitatea psihologică (subiectivă). Valoarea abordării constă în deschiderea operată în domeniul explicării atitudinilor, a atribuirilor cauzale, a autoreglării comportamentului şi a formulării scopurilor.

Abordarea socio-cognitivă (A. Bandura) Teoria lui Bandura este o sinteză a două tendinŃe: cognitivism—pune accent pe procesele cognitive ca mediatori în receptarea realităŃii şi în determinarea comportamentului—şi comportamentalism—încorporează legile învăŃării (rolul întăririi, al modelului) în explicarea dezvoltării. Abordarea socio-cognitivă reorientează preocupările behavioriste înspre mecanismele cognitive ale învăŃării în context social. Comportamentul este rezultatul interacŃiunilor dintre factori interni individului (personalitate), comportament şi factori sociali, fiind vorba de o cauzalitate triadică reciprocă. Explicarea funcŃionării personalităŃii este completată de includerea rolului autoreglării în determinarea sau modificarea comportamentului.

Teoriile contemporane au păstrat modelul trăsăturilor (G. W. Allport, R. B. Cattell) şi s-au orientat preponderent spre adâncirea explicaŃiei naturii trăsăturilor de la nivel lingvistic (Costa & McCrae) până la nivel neurofiziologic şi biochimic (Eysenck, Gray, Tellegen), integrând teoria evoluŃionistă şi descoperirile din domeniul geneticii în explicarea personalităŃii. Cursul de faŃă tratează abordările contemporane din domeniul personalităŃii, punctând principalele contribuŃii în explicarea naturii personalităŃii şi a diferenŃelor individuale şi de grup.

Să ne reamintim ... • Personalitatea poate fi abordată din două perspective diferite, care sunt complementare:

nomotetică—axată pe găsirea legităŃilor, a invarianŃilor şi idiografică—axată pe descrierea a ceea ce este singular, unic, irepetabil.

• Abordarea nomotetică oferă modele explicative pentru natura caracteristicilor general umane, pentru natura diferenŃelor individuale şi pentru natura unicităŃii persoanei.

• Există mai multe niveluri de explicaŃie în psihologia personalităŃii: nivelul trăsăturilor de personalitate, nivelul neurofiziologic şi biochimic, nivelul genetic şi nivelul evoluŃionist.

8

• Explicarea naturii personalităŃii a fost făcută diferit de teoriile personalităŃii: psihanaliza şi neopsihanalizele, abordarea umanistă, behaviorismul, cognitivismul, socio-cognitivismul.

• Fiecare dintre aceste teorii au contribuŃii importante, dar şi lacune în explicarea personalităŃii, neputându-se vorbi în prezent de o teorie completă, ultimă a personalităŃii.

3. DaŃi două exemple de propoziŃii care constituie descrieri ale modului particular de a fi al unui personaj literar sau a unei persoane cunoscute.

4. DaŃi două exemple de explicaŃii de natură nomotetică într-un manual de psihologie la capitolul personalitate, sau chiar din prezentul curs.

5. La ce nivel de generalitate se situează enunŃurile respective? (general uman, diferenŃe de grup sau individuale, particularităŃi individuale).

6. Ce nivel de explicaŃie oferă acele enunŃuri? (trăsături, neurofiziologic, biochimic, genetic, evoluŃionist).

1.3. PERSONALITATE ŞI COMPORTAMENT Sistemul de personalitate Teoriile trăsăturilor (G. W. Allport, R. B. Cattell, H. J. Eysenck). Pentru cercetările empirice, cele mai stimulative au fost teoriile trăsăturilor. Acest grup de teorii a apărut ca o reacŃie la teoriile psihanalitice, în încercarea de a găsi răspunsuri acolo unde cele din urmă nu reuşiseră. Teoriile trăsăturilor postulează existenŃa unor configuraŃii de caracteristici relativ stabile care constituie cauze interne ale comportamentelor. Controversele în interiorul curentului se referă la mai multe aspecte:

• Care este natura trăsăturilor? Sunt ele reale (există ca atare, au un suport biologic) sau nominale (sunt simple etichete pe care le punem, pentru comoditatea înŃelegerii, pe un mănunchi de însuşiri)?

• Au o existenŃă latentă (permanentă) chiar atunci când nu se manifestă la nivel comportamental sau este vorba de simple răspunsuri le factorii situaŃionali?

• Sunt înnăscute sau învăŃate? • Sunt cu adevărat general umane?

Fiecare teorie din acest grup propune o altă modalitate de stabilire a trăsăturilor: statistică (Cattell), teoretică (Allport, Eysenck), lexicală (Big Five—Costa & McCrae). Valoarea teoriilor trăsăturilor constă într-o abordare mai pragmatică şi mai operaŃională a personalităŃii, ceea ce a permis dezvoltarea unor instrumente şi a unor studii bazate pe identificarea trăsăturilor la nivelul populaŃilor, grupurilor şi indivizilor.

Punctul comun al grupului de teorii este acordul asupra existenŃei unor entităŃi interne stabile, care au un rol cauzal în raport cu comportamentul. Aceste însuşiri stabile sunt denumite trăsături de personalitate şi ele au tendinŃa de a se grupa în factori de personalitate, cu un grad mai mare de generalitate. Trăsăturile de personalitate pot fi grupate, după funcŃia pe care o îndeplinesc în sistemul de personalitate, în trăsături temperamentale, trăsături aptitudinale şi trăsături caracteriale. În sens larg, conceptul de personalitate încorporează toate cele trei laturi, dar, în sens restrâns, termenul se referă doar la trăsăturile temperamentale şi la cele caracteriale. Trăsăturile de personalitate Trăsăturile de personalitate sunt general umane, adică ele sunt comune tuturor oamenilor, dar intensitatea cu care se manifestă o anumită trăsătură variază de la un individ la altul, la fel ca şi poziŃia pe care trăsătura o ocupă în configuraŃia individuală de trăsături. În teoria lui Allport, de exemplu, aceeaşi trăsătură poate ocupa, de la un individ la altul, o poziŃie centrală, o poziŃie principală (10-15 trăsături principale), sau una secundară (practic există un număr foarte mare de astfel de trăsături). Din combinaŃia nenumăratelor trăsături, care pot ocupa poziŃii ierarhice diferite în sistemul de personalitate şi pot lua forme particulare de la un individ la altul, rezultă diversitatea

9

structurilor de personalitate care dau unicitatea persoanei. Personalitatea poate fi definită, din acest punct de vedere, ca o configuraŃie particulară de trăsături temperamentale, aptitudinale şi

caracteriale, specifică unei persoane. Formarea personalităŃii este rezultatul interacŃiunii, de-a lungul copilăriei, a factorilor ereditari (predispoziŃii temperamentale şi aptitudinale) cu factorii de mediu (influenŃe educative). În această interacŃiune, factorii înnăscuŃi joacă rolul unor moderatori ai influenŃelor mediului. Modelarea personalităŃii prin învăŃare porneşte de la exterior: factorii situaŃionali produc modificări comportamentale, care, la rândul lor, vor duce, în timp, la modificări la nivelul atitudinilor şi al deprinderilor comportamentale şi, în final, la schimbări la nivelul trăsăturilor de personalitate.

Exemple: trăsături de personalitate ilustrate prin comportamente "Era pretutindeni iubit din pricina veseliei şi vioiciunii sale, îi plăcea societatea şi dansul.

Dar încă de pe atunci era foarte insistent în apărarea dreptului său. S-ar putea ca firea lui

veselă să-l fi ferit în oarecare măsură de înclinaŃia spre susceptibilitate şi neîncredere. Mai

târziu, firea lui paranoidă s-a manifestat într-un mod foarte pronunŃat (…) ajungând din ce

în ce mai mult la atitudinea unui "cârcotaş tipic". Enorma cantitate de materiale şi

documente pe care a strâns-o indică perseverenŃa sa, dar totodată şi neobosita lui

activitate" [activism, n.n.]. (Leonhart, 1979, pp. 218-219). Comportamentul La fel ca în cazul personalităŃii, definirea comportamentelor întâmpină o serie de impedimente, de unde apariŃia unei multitudini de definiŃii. Unii teoreticieni, aparŃinând mai ales şcolii behavioriste clasice, definesc comportamentul ca "totalitatea manifestărilor observabile şi măsurabile ale unei

fiinŃe în mediul său," în timp ce alŃii (neo-behavioriştii) admit influenŃa variabilelor interne, atunci când ele pot fi asociate unor aspecte măsurabile (Reber & Reber, 2001). Acest tip de definiŃii restrânge comportamentul la ceea ce este observabil şi măsurabil, excluzând o serie de determinanŃi interni ai comportamentului. Alte definiŃii (Şchiopu, 1997) consideră că în sfera comportamentului intră "(…) totalitatea reacŃiilor pe care o fiinŃă vie le exprimă în mod organizat faŃă de incitaŃiile

incluse în factorii săi de mediu. Comportamentul se constituie de fiecare dată bazat pe o alegere

(selecŃie) dintr-o mulŃime de reacŃii posibile, alegere finalizată pentru menŃinerea în condiŃii optime

a formei şi funcŃiilor fiinŃei respective ca TOT [unitar, n.n.]". Una din problemele acestui tip de definiŃii este dacă reflexele necondiŃionate, care sunt răspunsuri observabile şi măsurabile, pot fi incluse în comportament, atâta timp cât nu presupun "o alegere" între reacŃii posibile, ci sunt univoce. O a doua problemă este dacă sfera comportamentului se restrânge doar la răspunsuri la incitaŃiile mediului (aşa cum enunŃă definiŃia de mai sus), sau include şi acŃiunile iniŃiate ca răspuns la stimuli interni (trebuinŃe).

Exemple: identificarea trăsăturii pornind de la comportamente Dacă o persoană se manifestă în mod constant evitând să ia cuvântul într-o adunare, roşeşte atunci când se adresează cuiva, evită să privească prea mult în ochi interlocutorul atunci când vorbeşte, tragem concluzia ca aceste comportamente se datorează unei trăsături de personalitate—timiditatea. Analizând ceea ce este variabil în aceleaşi comportamente, avem tendinŃa de a atribui factorilor situaŃionali (diferiŃi de la o situaŃie la alta) cauza acestor variaŃii. De exemplu, aceeaşi persoană poate roşi mai puŃin, uneori chiar deloc, priveşte mai mult timp în ochi interlocutorul, vorbeşte cu degajare şi fără să se inhibe pentru a-şi susŃine punctul de vedere când vorbeşte cu persoane apropiate, spre deosebire de comportamentele "timide" atunci când are de-a face cu necunoscuŃi. DiferenŃa de intensitate a comportamentelor "timide" este atribuită în acest caz diferenŃelor de relaŃie cu interlocutorul. Dacă am fi observat persoana respectivă numai în relaŃiile cu cei apropiaŃi, nu am fi ştiut că este timidă.

O viziune sistemică unificatoare asupra individului şi a relaŃionării sale cu mediul impune considerarea comportamentului ca manifestare externă, observabilă, a individului în mediul său, indiferent dacă este vorba de comportamente de răspuns la stimuli externi (reactive) sau de comportamente iniŃiate dinăuntru (proactive). Chiar dacă rolul mediator al structurilor interne

10

(personalitate) în raport cu comportamentul este mai evident în cazul activităŃilor proactive, influenŃa personalităŃii este evidenŃiabilă şi în cazul activităŃilor de răspuns (reactive). Elementele acestei structuri interne stabile, formată din trăsăturile de personalitate, asigură o relativă constanŃă a comportamentelor, în condiŃii variabile ale mediului extern. Din Figura 1.1 pot fi decelate principalele interdependenŃe în relaŃionarea individului cu mediul său: Comportamentul este influenŃat pe de-o parte de variabilele interne (trăsături de personalitate, structuri afective şi motivaŃionale, procese psihice, stări), iar pe de altă parte de factorii situaŃionali. De menŃionat faptul că unele variabile interne au consistenŃă şi stabilitate în timp—trăsăturile de personalitate şi structurile afective şi motivaŃionale, în timp ce altele— procesele psihice şi stările, variază de la un moment la altul şi sunt dependente, la rândul lor, de variabilele externe. Comportamentele individului produc modificări în situaŃie (efecte) şi, prin efectele lor, ajung să influenŃeze comportamente ulterioare.

Figura 1.1 InterdependenŃele personalitate/situaŃie în dinamica comportamentală

(Sursa: Luca, 2004, p. 24)

Din perspectiva psihosociologică, procesul de formare a personalităŃii sub acŃiunea factorilor de mediu social poate fi definit ca enculturaŃie—asimilare de modele culturale, proces prin care fiecare individ îşi însuşeşte valori, îşi formează atitudini şi deprinderi comportamentale concordante cu cerinŃele vieŃii sociale, devine apt să funcŃioneze în societatea în care s-a născut şi dezvoltat. Formarea personalităŃii este un proces care se derulează predominant în prima parte a vieŃii— copilărie şi adolescenŃă, dar continuă pe toată durata vieŃii. Atunci când condiŃiile sociale se schimbă radical (emigrare, tranziŃie etc.) este necesară o readaptare a individului, o repunere a lui în acord cu cerinŃele vieŃii sociale modificate, pentru a fi apt să funcŃioneze într-o altă societate cu o cultură diferită. Procesul de readaptare presupune modificări la nivelul personalităŃii, nu numai al comportamentelor, o remodelare a trăsăturilor de personalitate în concordanŃă cu noile modele culturale impuse de societate, aculturaŃia—adaptarea la o nouă cultură.

Adaptativ şi expresiv la nivel comportamental Orice comportament are două aspecte esenŃiale: aspectul adaptativ, de înfruntare a situaŃiei, care poate fi considerat predicatul acŃiunii (CE face) şi aspectul expresiv, stilistic, care poate fi considerat adverbul predicatului (CUM face). În concepŃia lui Allport (1961/1981), aceste laturi au naturi diferite şi sunt o sursă bogată de informaŃii despre felul de a fi al unei persoane (pp. 459-461).

• Latura de înfruntare are legătură cu sarcina de adaptare într-o situaŃie concretă (trebuinŃele de moment şi cerinŃele situaŃiei); ea este conştientă (chiar dacă utilizează deprinderi şi abilităŃi automatizate), intenŃionată (are un scop), motivată specific şi presupune efort şi precizie; efortul şi precizia comportamentului depind în special de cunoştinŃe, aptitudini, deprinderi; este direcŃionată spre satisfacerea unei trebuinŃe sau/şi producerea unei schimbări

11

în situaŃie; datorită faptului că este conştientă, latura de înfruntare poate fi mai uşor controlată voluntar şi modificată în funcŃie de cerinŃele situaŃiei. Analizând latura de înfruntare a unui comportament putem afla indicii despre aptitudinile persoanei, eventual despre caracterul ei.

• Latura expresivă nu este motivată sau intenŃionată, nu are un scop, dar poate avea efecte incidentale; este emisă spontan şi de multe ori nici nu este conştientă; nu presupune efort sau precizie, ci stil personal de a face ceva; acest "stil" reflectă structuri profunde ale personalităŃii, mai ales de natură temperamentală; datorită faptului că este de natură spontană şi inconştientă, latura expresivă este greu de controlat şi, de multe ori, aproape imposibil de modificat (de exemplu scrisul de mână). Analizând latura expresivă a unui comportament putem afla indicii despre temperamentul persoanei, despre stilul ei afectiv şi despre stările afective de moment.

Figura 1.2 Comportamentul ca o convergenŃă între înfruntare şi expresie

(Sursa: Allport, 1961/1981, p. 461)

Există activităŃi în care latura de expresivă este mai importantă, cum sunt conversaŃia, dansul, desenul, activităŃile artistice în general, şi activităŃi în care latura de înfruntare este mai importantă, cum sunt conducerea automobilului, răspunsul la un examen, rezolvarea unei probleme de matematică.

Exemple: înfruntare şi expresie în comportamentele din clasă Modul în care un elev rezolvă o temă pentru acasă este prescris, structurat de sarcină: ce anume are de făcut. Pentru a răspunde la cerinŃele sarcinii, elevul va utiliza cunoştinŃele de la materia respectivă, deprinderile de lucru formate, aptitudinile sale (inteligenŃa, aptitudinea pentru matematică sau pentru română, de exemplu)—latura de înfruntare. Rezultatul activităŃii (tema rezolvată în caiet) încorporează însă şi felul lui de a fi: ordonat sau dezordonat în scris, sistematic sau dezorientat în argumentare—latura expresivă a comportamentului. Răspunsul elevului la tablă va încorpora încă şi mai multe elemente expresive decât tema scrisă. Pe lângă cunoştinŃele, deprinderile de argumentare şi aptitudinile necesare răspunsului la sarcină—latura de înfruntare (instrumentală), felul în care răspunde, expresia mimică, intonaŃia, pronunŃia, postura, privirea, vor furniza indicii despre felul lui de a fi în general—latura expresivă (stilistică) a comportamentului.

Cunoaşterea personalităŃii porneşte din exterior, de la observarea şi măsurarea

comportamentelor, surprinderea aspectelor comune mai multor comportamente în situaŃii variabile, degajarea invarianŃilor şi deducerea, pe baza acestora din urmă, a trăsăturilor de personalitate. Considerând că personalitatea, ca sistem de invarianŃi interni, este relativ constantă în timp, atribuim trăsăturii de personalitate ceea ce este constant într-un şir de comportamente în situaŃii diferite.

DeterminanŃi

Stimulare care incită la acŃiune

Atitudinea faŃă de sarcină AbilităŃi corespunzătoare

IntenŃii specifice

Temperament DispoziŃii specifice Cultură şi situaŃie

În g

ener

al

volu

ntar

i În

gen

eral

in

volu

ntar

i

AcŃiunea finală (comportament)

Latura de înfruntare

Latura expresivă

12

Să ne reamintim ... • Teoriile trăsăturilor postulează existenŃa unor configuraŃii de caracteristici relativ

stabile, predispoziŃii care constituie cauze interne ale comportamentelor. • Trăsăturile de personalitate pot fi grupate, după funcŃia pe care o îndeplinesc în sistemul

de personalitate, în trăsături temperamentale, trăsături aptitudinale şi trăsături caracteriale.

• Trăsăturile de personalitate sunt general umane, adică ele sunt comune tuturor oamenilor, dar intensitatea cu care se manifestă o anumită trăsătură variază de la un individ la altul, la fel ca şi poziŃia pe care trăsătura o ocupă în configuraŃia individuală de trăsături.

• Comportamentul este o manifestare externă, observabilă, a relaŃionării individului cu mediul său, indiferent dacă este vorba de comportamente de răspuns la stimuli externi (reactive) sau de comportamente iniŃiate dinăuntru (proactive).

• Orice comportament are două aspecte distincte: latura de înfruntare, legată de sarcină şi latura expresivă, legată de stilul personal.

• Există activităŃi în care este importantă latura de înfruntare şi activităŃi în care este importantă latura expresivă.

7. DaŃi două exemple de termeni care numesc trăsături de personalitate. Prin ce comportamente se manifestă aceste trăsături la majoritatea persoanelor?

8. FaceŃi un autoportret al personalităŃii dumneavoastră utilizând trei termeni care numesc trăsături, primele care vă vin în minte. De ce aŃi ales aceste trăsături şi nu altele? Ce fel de trăsături sunt şi ce loc ocupă în sistemul dumneavoastră de personalitate?

9. AnalizaŃi un comportament propriu sau al unei alte persoane şi evidenŃiaŃi elementele de înfruntare.

10. În cazul comportamentului de mai sus, evidenŃiaŃi elementele de expresie.

1.4. ROLUL FACTORILOR SITUAłIONALI

Critica modelului trăsăturilor Ideea determinismului intern al comportamentului, schema "X se comportă aşa pentru că are

trăsătura Y" este o explicaŃie frumoasă, clară, simplă. Dar este oare şi adevărată? Oare rolul structurilor interne este chiar atât de mare? Cele mai multe critici ale acestei concepŃii vin din direcŃia psihologiei sociale, care reproşează modelului trăsăturilor faptul că ignoră determinismul situaŃional şi mai ales determinismul social al comportamentului. Cercetările de psihologie socială pun în evidenŃă determinismul extern al comportamentului: factori existenŃi în situaŃie pot influenŃa comportamentul până la a se manifesta în contradicŃie cu trăsătura. Mai putem vorbi atunci despre personalitate ca fiind cauza (exclusivă) a comportamentului? Observă adeseori că indivizi cu personalităŃi diferite se comportă identic în anumite situaŃii. Mai putem atribui, în acest caz, cauza comportamentul unor factori interni—trăsături de personalitate?

Exemplu: ce influenŃează mai mult comportamentul, trăsătura sau situaŃia? Dacă o persoană are obiceiul să întârzie (comportament) în majoritatea împrejurărilor, dar reuşeşte să fie întotdeauna punctuală (comportament) atunci când se întâlneşte cu şeful ei, este punctuală (trăsătură) sau nu? Dacă ar fi să plecăm de la schema din paragraful precedent, şeful ei va spune cu certitudine că este o persoană punctuală (a observat aceste comportamente în repetate rânduri, nu?), iar colegii, prietenii, rudele şi cunoscuŃii vor spune că nu este punctuală (şi ei au observat comportamentele ei în repetate rânduri şi situaŃii). Putem utiliza generalizările bazate pe observaŃii pentru a identifica trăsătura? Se comportă persoana în concordanŃă cu trăsătura sau cu situaŃia? SituaŃia impune inevitabil nişte constrângeri în manifestarea unui comportament. Cât de "puternică" este situaŃia în raport cu trăsătura?

13

Psihologia socială pune în discuŃie determinismul intern al comportamentului şi prioritatea lui cauzală şi merge până la a nega importanŃa sau chiar existenŃa unei structuri interne cu rol cauzal (personalitatea, trăsăturile de personalitate). "X se comportă aşa pentru că oricine în situaŃia

respectivă se comportă aşa". Şi aceasta ar putea fi o explicaŃie frumoasă, clară şi simplă. Dar este şi adevărată? Oare n-ar fi mai aproape de adevăr să regândim controversa personalitate–situaŃie din perspectiva interacŃionismului? Comportamentul poate fi abordat ca un rezultat al interacŃiunii factorilor interni individului (trăsături) şi ai factorilor externi (situaŃia concretă în care se găseşte). ConcepŃia interacŃionistă În încercarea de a reconcilia modelul trăsăturilor şi psihologia socială, Mischel (1999) propune o abordare socio-cognitiv-afectivă, în care situaŃia şi factorii interni (trăsăturile, stările) interacŃionează în determinarea comportamentului. Desigur, descrierea personalităŃii este mai uşoară în termeni de trăsături, deoarece termenii pe care îi folosim provin din limbajul comun şi semnificaŃia lor este mai uşor înŃeleasă. În plus, la nivelul simŃului comun, oamenii îşi formează impresii despre semeni, impresii care pot prezice cu o acurateŃe acceptabilă comportamentul indivizilor. Rămâne însă întrebarea dacă aceste impresii nu ghidează comportamentul percepătorului în interacŃiunea cu celălalt, jucând rolul profeŃiei care se autoîmplineşte, iar experimentale de psihologie socială au demonstrat existenŃa acestor fenomene în variate tipuri de situaŃii.

PredispoziŃiile comportamentale constante de la o situaŃie la alta ar trebui să fie reale, dar sunt mai greu de evidenŃiat. În situaŃia în care sunt reale, se pune problema dacă ele sunt agenŃi cauzali, sau doar rezumatul unor comportamente observate. Din punct de vedere ştiinŃific, trăsăturile ar trebui validate numai dacă există certitudinea că predicŃiile făcute pe baza lor sunt fiabile. DefiniŃia lui Mischel pentru trăsătură este: "probabilitatea condiŃională a unei categorii de

comportamente într-o categorie de contexte" (Matthews et al., 2005, p. 66) În modelul lui Mischel, descrierea personalităŃii se face în termenii unor trăsături cu grad

scăzut de generalitate, de tip "dacă-atunci", iar acestea au o valoare explicativă şi predictivă relativ scăzută. Întrebarea ce decurge logic din aceasta este: care este utilitatea reală a modelului? A descrie personalitatea în termeni de trăsături mai generale permite predicŃii valabile pentru un număr mai mare de situaŃii. Felul în care se comportă persoana cu celălalt joacă pentru acesta rolul de "situaŃie", deci personalitatea intervine ca variabilă în relaŃia interpersonală. Problema este a dificultăŃii cuantificării influenŃelor situaŃionale şi a definirii unor categorii de situaŃii. Factorii situaŃionali Rolul factorilor situaŃionali şi al trăsăturilor în determinarea comportamentului variază în funcŃie de aspectul situaŃional. Există situaŃii slab structurate şi situaŃii puternic structurate, iar gradul de influenŃă al fiecăreia supra comportamentului diferă.

• În situaŃii slab structurate, în care regulile de comportare, prescripŃiile, interdicŃiile sunt puŃine, importanŃi sunt factorii de personalitate; influenŃa personalităŃii individului asupra comportamentului şi chiar asupra factorilor situaŃionali este mai puternică decât influenŃa acestora din urmă asupra comportamentului lui.

• În situaŃii puternic structurate, în care regulile de comportare, prescripŃiile, interdicŃiile sunt numeroase, factorii de personalitate sunt mai puŃin importanŃi, deoarece influenŃa factorilor situaŃionali asupra comportamentului este mai puternică decât cea a personalităŃii.

Exemple: situaŃii puternic structurate şi slab structurate În situaŃiile interpersonale informale (o discuŃie între prieteni), nu există prescripŃii de rol clare şi personalitatea se manifestă mai autentic în comportament – putem să ne dăm seama mai uşor de trăsăturile de personalitate ale unei persoane. În situaŃiile interpersonale formale (un interviu de angajare) există un "scenariu" al situaŃiei, prescripŃiile de rol sunt foarte clare, actorii – intervievatorul şi candidatul – sunt "dresaŃi" să se comporte "profesional", ca atare comportamentul lor nu reflectă în mod autentic trăsăturile de personalitate, ci cât de bine joacă rolurile pe care le adoptă prin natura împrejurărilor. Întrebarea este: Cât din impresia interpersonală a celor doi se datorează personalităŃii celuilalt şi cât situaŃiei în care ei se află?

14

În exemplele de mai sus, în ambele situaŃii fiecare individ devine factor de context pentru

celălalt (adică îi influenŃează din exterior comportamentul), dar în mod diferit: În primul exemplu influenŃa este una negociată direct, în cel de-al doilea, pe lângă influenŃa directă (intervievatorul se poartă amabil cu candidatul şi asta îl face să se simtă în largul lui), mai este cel puŃin o influenŃă care Ńine strict de situaŃie—miza interviului de angajare pentru ambele părŃi. Candidatul are tot interesul de a se prezenta în cea mai favorabilă lumină posibilă pentru a obŃine postul, iar intervievatorul are interesul să deceleze din auto-prezentarea "bine jucată" a candidatului, adevărata sa personalitate!).

Exemplu: suntem politicoşi sau doar salutăm politicos? Putem spune despre o persoană dacă este respectuoasă (impresie) doar observându-i comportamentul? Felul în care o persoană salută pe stradă (comportament) este determinat de trăsătura "respectuos" sau de situaŃie? Pentru a răspunde la întrebarea legată de trăsătură ar trebui să ştim dacă salută la fel de politicos pe toată lumea, chiar şi pe cai care îi sunt antipatici, dacă salută politicos întotdeauna, indiferent dacă s-a certat sau nu cu persoana respectivă şi aşa mai departe. Aşadar un singur comportament nu este de ajuns pentru a identifica o trăsătură.

InteracŃiunea personalitate-situaŃie Câte tipuri de situaŃii există? Are fiecare tip de situaŃie aceeaşi influenŃă asupra tuturor oamenilor? De exemplu situaŃiile care provoacă anxietate (pierderea controlului, pericolul fizic, critica socială), au acelaşi efect asupra tuturor? Van Heck (1999) a găsit 10 tipuri de situaŃii: conflict interpersonal (nevrotism), munca în comun (sociabilitate), familiaritate şi relaŃii interpersonale, recreere, călătorii, ritualuri, sport, excese, servicii, afaceri (ap. Matthews et. al, 2005, p. 69). Există situaŃii, cum este cea de conflict interpersonal, care favorizează manifestările nevrotice, indiferent dacă persoana are sau nu un nivel înalt al acestei trăsături.

Abordarea interacŃionistă explică relaŃia dintre trăsăturile de personalitate şi situaŃie prin următoarele principii (Derlega et al. 1991, pp 167-168):

• Trăsăturile specifice se manifestă numai în situaŃii relevante. • Orice trăsătură se manifestă mai uşor în anumite situaŃii decât în altele. • Trăsătura unei persoane poate schimba situaŃia. • Indivizii caută activ situaŃii concordante cu trăsăturile lor de personalitate.

InteracŃiunea personalitate–situaŃie presupune mai multe modalităŃi de intervenŃie activă a caracteristicilor persoanei în modificarea situaŃiei: selecŃia situaŃională, evocarea, manipularea.

SelecŃia situaŃională. Oamenii nu doar reacŃionează la situaŃii, ci le caută sau chiar le creează prin propriul comportament, în concordanŃă cu predispoziŃiile pe care le posedă la nivel de personalitate. Ne simŃim mai în largul nostru în situaŃii care sunt concordante cu predispoziŃiile noastre, de aceea le vom căuta activ; ne simŃim stânjeniŃi în situaŃii care sunt în contradicŃie cu predispoziŃiile noastre, de aceea le vom evita. În orice situaŃie există o marjă de libertate de alegere, dată de capacitatea noastră de a evalua alternative şi de a lua decizii. Dar ce alternativă de acŃiune vom alege depinde, în bună măsură, de structura noastră de personalitate.

Exemple: trăsătură şi selecŃie situaŃională Persoana sociabilă (trăsătură) tinde să caute compania celorlalŃi (comportament), este relaxată în prezenŃa necunoscuŃilor şi, pentru că doreşte să interacŃioneze cu ei, are iniŃiative în a deschide discuŃia, stabileşte mai uşor contacte interpersonale, ca atare o vom găsi mai des în compania celorlalŃi decât singură (persoana caută situaŃii concordante cu trăsătura). Persoana agresivă (trăsătură) percepe multe situaŃii ca fiind ameninŃătoare, reacŃionează ca şi cum ar fi atacată (comportament), ajunge la conflicte pe care le rezolvă prin agresiune fizică sau verbală (persoana creează situaŃia concordantă cu trăsătura).

Evocarea. Prin felul lor de a fi, indivizii evocă anumite răspunsuri la ceilalŃi. Unii oameni

zâmbesc şi provoacă un zâmbet de răspuns prin care relaxează situaŃia şi şi-o fac mai confortabilă afectiv; din această cauză, interacŃiunea cu ceilalŃi decurge lin şi plăcut; percepŃia lor despre ceilalŃi

15

este că sunt nişte persoane amabile şi de treabă. AlŃii sunt încruntaŃi şi tensionaŃi tot timpul, le produc şi celorlalŃi o stare de tensiune care face ca interacŃiunea dintre ei să fie dezagreabilă; percepŃia acestor oameni despre ceilalŃi este că sunt nişte persoane dezagreabile şi nu se ştie la ce te poŃi aştepta de la ele, deci trebuie să fii în defensivă. Această atitudine de defensivă este percepută de celălalt ca dezagreabilă şi probabilitatea ca el să se poarte, la rândul lui, dezagreabil cu individul în cauză, conform aşteptărilor acestuia, creşte.

Exemplu: modificarea situaŃiei prin evocare Evocarea nu este doar produsul spontan, neintenŃionat, al unor caracteristici de personalitate sau stări de moment care produc răspunsuri la ceilalŃi. În foarte multe situaŃii, ne propunem în mod deliberat să modificăm situaŃia în favoarea noastră, adică să evocăm la ceilalŃi comportamente favorabile nouă: ne îmbrăcăm îngrijit, ne aranjăm în mod special atunci când mergem la o întâlnire, mai ales dacă este prima, pentru a produce o bună impresie, pornind de la principiul că "prima impresie contează mai mult decât cele ulterioare", dar nu facem aceleaşi eforturi când mergem la magazinul din colŃ pentru cumpărături curente.

Manipularea. Indivizii utilizează în mod intenŃionat diferite tactici (coerciŃie, persuasiune,

seducŃie, autopromovare, automonitorizare, distanŃare şi tăcere, reproş şi culpabilizare), prin care schimbă situaŃia şi îi influenŃează pe ceilalŃi în sensul dorit de ei. Aceste tactici sunt concordante cu trăsăturile lor de personalitate: extraverŃii vor folosi mai frecvent seducŃia şi persuasiunea, introverŃii—distanŃarea şi tăcerea, nevroticii—culpabilizarea, persoanele dominatoare vor folosi autopromovarea, cele agresive—coerciŃia şi aşa mai departe.

Să ne reamintim ... • Teoriile clasice din psihologia personalităŃii explică comportamentul prin

determinismul intern al comportamentului (trăsături) şi prioritatea lui cauzală în raport cu determinismul extern, situaŃional.

• În confruntarea cu explicaŃiile date de psihologia socială despre determinismul extern al comportamentului, psihologia modernă a personalităŃii propune modelul interacŃionist, în care situaŃia şi factorii interni interacŃionează în determinarea comportamentului.

• Modelul interacŃionist admite existenŃa unor trăsături cu grad scăzut de generalitate, de tip "dacă-atunci", dar acestea au o valoare explicativă şi predictivă relativ scăzută.

• Felul în care se comportă persoana cu celălalt joacă pentru acesta rolul de "situaŃie", deci personalitatea poate fi definită şi ca funcŃie a relaŃiei interpersonale.

• InfluenŃa situaŃiei asupra comportamentului este diferită în situaŃiile slab structurate comparativ cu cele puternic structurate.

• Indivizii utilizează, la nivel inconştient sau conştient, modalităŃi de intervenŃie activă în situaŃie, intervenŃie care duce la modificarea situaŃiei: selecŃia situaŃională, evocare şi manipularea.

• Comportamentul devine astfel o rezultantă a interacŃiunii dintre caracteristicile interne ale persoanei şi situaŃie, situaŃie în care persoane devine, prin intervenŃie activă, factor situaŃional.

11. DaŃi 3 exemple de situaŃii din viaŃa cotidiană şi analizaŃi gradul lor de structurare. În ce măsură influenŃează structurarea situaŃiei comportamentul a două persoane diferite ca vârstă, gen, personalitate?

12. DaŃi exemplu de selecŃie situaŃională în cazul unui elev şi arătaŃi consecinŃele acestui tip de selecŃie pentru dezvoltarea personalităŃii lui.

13. DaŃi exemplu de evocare în cazul unei persoane apropiate şi arătaŃi consecinŃele ei pentru relaŃionarea cu cei din jur.

14. DaŃi exemplu de manipulare a situaŃiei în cazul unei persoane cunoscute şi arătaŃi consecinŃele manipulării pentru succesul ei profesional.

Rezumat • Personalitatea este un ansamblu de însuşiri psihice cu un grad mare de stabilitate (durează

în timp) şi de generalitate (guvernează un număr mare de comportamente), organizate ierarhic, într-o configuraŃie unică şi irepetabilă, însuşiri care se manifestă în modul

16

particular de a fi şi de a reacŃiona al fiecărei persoane. • Personalitatea reflectă diferenŃele individuale, este constantă, consistentă, modelabilă,

cauză internă a comportamentului. • Personalitatea poate fi abordată din două perspective diferite, care sunt complementare:

nomotetică - axată pe găsirea legităŃilor, a invarianŃilor şi idiografică – axată pe descrierea a ceea ce este singular, unic, irepetabil.

• Teoriile trăsăturilor postulează existenŃa unor configuraŃii de caracteristici relativ stabile, predispoziŃii (trăsături) care constituie cauze interne ale comportamentelor.

• Trăsăturile de personalitate sunt general umane, adică ele sunt comune tuturor oamenilor, dar intensitatea cu care se manifestă o anumită trăsătură variază de la un individ la altul, la fel ca şi poziŃia pe care trăsătura o ocupă în configuraŃia individuală de trăsături.

• Comportamentul este o manifestare externă, observabilă, a relaŃionării individului cu mediul său, indiferent dacă este vorba de comportamente de răspuns la stimuli externi (reactive) sau de comportamente iniŃiate dinăuntru (proactive).

• Alături de determinanŃii interni, asupra comportamentului acŃionează determinanŃi externi, a căror forŃă variază în funcŃie de gradul de structurare al situaŃiei.

• Indivizii utilizează, la nivel inconştient sau conştient, modalităŃi de intervenŃie activă în situaŃie, intervenŃie care duce la modificarea situaŃiei: selecŃia situaŃională, evocare şi manipularea.

• Comportamentul devine astfel o rezultantă a interacŃiunii dintre caracteristicile interne ale persoanei şi situaŃie, personalitatea devenind, prin intervenŃie activă, factor situaŃional.

1.5. Bibliografia recomandată 1. Larmat, J. (1977). Genetica inteligenŃei. Bucureşti: Ed. ŞtiinŃifică şi enciclopedică, pp. 110-132. 2. Matthews, G., Deary, I.J. & Whiteman, M.C. (2009/2012). Psihologia personalităŃii. Iaşi: Polirom, pp.

69-90. Lecturi suplimentare • Opre, A. coord. (2006). Noi tendinŃe în psihologia personalităŃii, vol. I, Modele teoretice. Cluj-Napoca:

Editura ASCR, pp. 19-34. 1.6. Test de verificare a cunoştinŃelor

1. DefiniŃi conceptul de personalitate şi daŃi exemple de trăsături de personalitate. 2. ExemplificaŃi modul de manifestarea al unei trăsături de personalitate la două persoane

diferite şi analizaŃi natura asemănărilor şi deosebirilor la nivel comportamental. 3. ExplicaŃi utilitatea abordării nomotetice în viaŃa cotidiană. 4. ExplicaŃi utilitatea abordării idiografice în viaŃa cotidiană. 5. ArgumentaŃi de ce este nevoie de mai multe niveluri de explicaŃie în psihologia

personalităŃii? 6. ArgumentaŃi de ce sunt necesare modele explicative ale personalităŃii cu grade de

generalitate diferite. 7. DefiniŃi şi exemplificaŃi latura de înfruntare şi latura expresivă a comportamentului. 8. AnalizaŃi factorii care influenŃează gradul de structurare a două situaŃii din activitatea

şcolară şi exemplificaŃi modul în care ele exercită sau nu o influenŃă uniformă asupra comportamentului elevilor.

9. DaŃi trei exemple de modalităŃi de intervenŃie activă în modificarea unei situaŃii la studenŃi, câte unul pentru evocare, selecŃie situaŃională şi manipulare. AlegeŃi o situaŃie anxiogenă (un examen oral). DescrieŃi fiecare mecanism de intervenŃie în situaŃie şi efectele lui. ExplicaŃi diferenŃele dintre elevi în interacŃiunea cu situaŃia.