© BCU Cluj

GÂNDIREA

E T H O S DE

AL. BUSUIOCEANU

• \ ; î U ' ' ' GÂNDUL poetic e gând metaforic Neraţional, îmbibat întotdeauna de emoţii,

plastic şi când sensul lui e abstract, mecanismul lui logic, strecurat fără de veste, ar fi în stare să reducă la absurd şi cea mai severă gândire raţională a unui spirit logic. Cea mai simplă din metafore e, în adevăr, o răsturnare a oricărui bun simţ. Raţional, ea te aruncă în confuzie, iar dacă nu-i poţi rezista, o primeşti uimit ca de un miracol. E absurdă, — ş i e totuşi adevărată ca o axiomă matematică! — Ce bizar mecanism logic poate explica un asemenea paradox?

Două noţiuni cu totul disparate, împrumutate la întâmplare din ordine de lucruri diferite, fără nici o legătură între ele, sunt asociate întâmplător prin cine ştie ce vagă asemănare ori coincidenţă, care nu le-ar putea da în niciun caz nici o identitate. Logic, o asemenea asociere, de care mintea fiecăruia e în stare numai in vis, n'ar închide în ea nici o virtute creatoare, niciun mecanism mai complicat, şi adeseori nici chiar puterea de a se menţine mai mult timp în conştiinţă. Poetic însă, asocierea aceasta poaté p începutul celor mai extraordinare descoperiri, fin mecanism neprevăzut, extrem de delicat, şi care nu mai e la îndemâna tuturor, intervine răsturnând întreaga logică raţională. Un fel de uitare, de renunţare la realitate, ne face să închidem ochii, fără ştirea noastră, asupra singurului amănunt logic care justipca asocierea, acea vagă asemănare sau coin­cidenţă, pe care o şi suprimăm- Şi fără ea, împotriva ei cbiar, nu mai asociem,, dar identipcăm cele două noţiuni—nu prin vreo nouă asemănare ori contiguitate, ci tocmai prin ce în ele era absolut contrariu. Metafora e în felul acesta încheiată, simplă, desă­vârşită în sine însăşi, şi seducătoare : O paftà de aur, prinsă fără veste, în apa de mătasă a unei hame- Un poet va scrie astfel, în perfectă logică poetică: „Coada de păun a nopţii — cerul", sau „Din genele de stuf ale livezii strâng lacrimi de văpaie—licurici", „Gura ta—fluture de văpaie" „Gura ta—strugure'ngbeţat", ori «Tristă, luna moare veghind la căpătâiul lumii".

49

© BCU Cluj

Gramaticii vechi au observat altfel de mult ciudăţenia aceasta logică a pgurilor poetice. Cu un cuvânt pedant, çare exprimă însă concis, ei au şi botezat-o Kaw/psaiç. Răsturnare a ordinii raţionale, logică a ilogicului, ea e ca o eclipsă a raţiunii în gândirea poetică amăgită întotdeauna ca de un vis. O uitare a realităţii, o negaţie a ei. şi totuşi nu rar, extraordinarul instrument de definiţie şi de creare tocmai a acestei realităţi. Limbagiul popular şi azi e încă figurat şi plastic, întocmai ca Iimbagiul primitivilor care descopereau lumea şi îşi creeau ideile, nu raţional, ci metaforic. împotriva oricărei con­secvenţe logice, a însăşi realităţii, metafora e astfel unul din cele mai perfecte instru­mente de sinteză ale gândirii, aşa cum în universul matematic de exemplu, perfect instrument logic e şi geometria ireală care acordă lumii mai mult decât cele trei dimensiuni.

Logica poetică întreagă nu posedă alt mecanism mai simplu sau mai complicat decât acesta. Un univers închis, perfect în sine însuşi, sferic, metafora e şi elementul şi definiţia complectă a gândirii poetice. Căci prin acelaşi mecanism, simplu, ireproşabil,— asociaţie - catacreză — asociaţie— gândul poetic îşi realizează şi desfăşurarea, cum îşi luase şi începutul. Una din alta, sau cbemându-se una pe alta, metaforele se înlănţuiesc sau se învoaltă, în generaţie prească, aşa cum în ocbianul caleidoscopic se nasc logic arabescurile colorate. In miezul oricărui poem însă, ca în miezul caleidoscopului, rămâne o metaforă iniţială—să numim, cu psihologii, intuiţie, această bizară răsturnare a logicei? — din care se vor naşte apoi firesc toate celelalte. Si voi transcrie aici, pentru analiză, un pasagiu biblic (din care se poate vedea că şi la Dumnezeu tot prin metafore se ajunge) :

„Frumoase sunt picioarele în încălţămintea ta, faţă de Domn! Tivul rotund al coapsei tale — lănţişor de pus la gât, lucrat parcă de mâna unui meşter iscusit. Pântecele tău — pahar rotund, din care nu lipseşte vinul aromat. Trupul tău — un snop de grâu, încins cu crini. Sânii tăi sunt ca doi pui de cerbi, gemenii unei căprioare. Gâtul tău, turn de pldeş; ochii tăi ca iazurile Hesbonului de lângă poarta Bat Rabim; nasul tău ca turnul Libanului privind către Damasc. Capul tău cum e Carmelul, iar părul ca o purpură împărătească. Şi un împărat ar p înlănţuit de pletele tale— Ce frumoasă si plăcută eşti iubito, în mijlocul desfătărilor! Trupul tău e ca finicul, sânii — struguri. Şi îmi zic: „Mă voi sui în pnic şi îi voi prinde crengile!" Htunci sânii tăi vor fi ca strugurii din vie, suparea ta ca mirosul merelor. Iar gura ta va turna vinul scump care va curge lin răsplătindu-mi desmierdările, şi ne va aluneca pe buze când vom adormi!"

2

Cum e posibilă totuşi această aberaţie logică, metafora, prin însăşi elementele cele mai logice ale gândirii? Căci simplul mecanism al catacrezei, el însuşi nu e în stare s'o explice şi până în cea mai adâncă intimitate. Cu aceleaşi elemente, logica raţională va ajunge la alte desvoltări,, normale si conforme realităţii. Catacreză nu e dată în însăşi elementele formale ale metaforei. Ci, deviind, ea e mai degrabă o distracţie delà func­ţiunile lor normale. Cum e posibilă această deviare?

Să privim mai deaproape.' — Un poem, o perifrază poetică, o metaforă, nu sunt logică pură, simplu mecanism raţional în care, elemente date în condiţii date, îşi găsesc delà sine desvoltarea, întocmai ca un calcul matematic bine preqătit pe un calculator mecanic Logica raţională are ceva din acest calculator mecanic. De am putea închipui o minte îndeajuns de vastă, o raţiune universală, căreia să-i pe date posibilităţile tuturor axiomelor şi a tuturor combinaţiilor silogistice, am putea p siguri că un asemenea vast calculator logic, fără nicio personalitate, ar p în stare să găsească delà sine, fără greş toate adevărurile raţionale cu care se mândreşte ştiinţa. Nimic n'ar putea scăpa, în adevăr, tehnicei lui perfecte—adevăruri ale geometriei, euclidiene, neeuclidiene, adevăruri ale vieţii practice, sau neadevăruri ale vieţii, — delà calculul valutei aur şi până la inelele lui Saturn, totul ar p tangibil, cu uşurinţă şi perfecţie, logicei universale a unei astfel de maşini. Personalitatea n'ar putea decât s'o încurce, şi s'o târască la erori. — Dar ce poeme, ce parafraze poetice, ce metafore, ar fi în stare să inventeze ea? De unde ar găsi puterea acelei miraculoase negaţii a realităţii, puterea de a se sustrage propriului ei mecanism, pentru a putea alege, asocia arbitrar, pentru a se putea înşela ea'pe ea însăşi, şi a creea acele splendide minciuni perfecte care ar face să-i plesnească mecanismul?

50

© BCU Cluj

In miezul oricărui poem, şi a oricărei metafore e întotdeauna o personalitate. Ilogică şi iraţională în esenţă, ea e anterioară oricărui mecanism, şi singură îşi creiază propriile-i legi. O logică sau alta îi sunt proprii deopotrivă, fiindcă conflictul dintre ele nu atinge însăşi substanţa ei intimă. Sunt moduri de manifestare derivate, care demonstrează adaptări deosebite lucrurilor. Sub mecanismul logic însă al raţiunii, oricât de strict ar fi şi de rigid, rămâne această posibilitate a eului de a se elibera, şi printr'un nou mecanism de a-şi creea o altă ordine de lucruri. Spărtura aceasta în ordinea raţională e metafora. Mai mult decât un mecanism dar, — Eul însuşi în manifestare. Asemeni gestului, asemeni exclamaţiei, ea conţine ceva cu desăvârşire primar şi nedemonstrabil, anterior oricărei logici. Un adevăr metaforic e din pricina aceasta tot atât de neîndoelnic şi ireductibil ca o axiomă. Nimeni nu va putea demonstra adevărul unei metafore, cum nu va putea demonstra că unul şi cu unul fac două. Şi pentru una şi pentru cealaltă, evidenţa e dată în însăşi afirmaţia lor.

3

Sunt în noi, prin urmare posibilităţile a două înţelegeri. Qna — să-i zic inferioară ? — logică, raţională, şi conformă realităţii. O posedĂm toţi ca un mecanism prin care ne adaptăm vieţii in chipul cel mai economic. Cealaltă — ilogică, iraţională, în conflict perpetuu cu realitatea în care caută întotdeauna o spărtură. O posedăm şi pe aceasta aproape toţi, dacă nu activ, în sensul de a provoca noi înşine spărtura care să ne înlesnească evadarea din realitate, cel puţin pasiv, atât cât să ne putem lăsa uneori târâţi la evadare de alţii mai îndrăsneţi. Absurditatea ei ne fascinează, şi când nu suntem în stare să o urmărim în deajuns. Când isbutim însă a ne elibera şi. prin noi înşine ori prin alţii, a atinge culmea aceasta a nebuniei — dincolo de logică şi de realitate — atunci e o beţie şi un cântec. O clipă singură e de ajuns ca să-ţi strecoare în suflet ca licoarea unei pasiuni ce nu se va mai stinge. Presimţirea ori amintirea acestei neîn­cercuite spiritualităţi pe care ai putea-o atinge de n'ar fi cercurile de oţel ale propriei tale raţiuni, te va chinui întotdeauna. E întocmai, presimţirea ori amintirea, de care vorbeşte Platon, a unei lumi superioare, ideale, căreia i ai aparţinut odată, şi îi vei aparţine, când te vei libera de mecanismul vieţii Ethos!

flrta — şi de rândul acesta, nu metafora, nici poezia, ci arta în înţelesul cel mai larg — nu e mai mult decât această înălţare către ethos. Şi nu arta numai, cea legată de o tehnică artistică, dar viaţa însăşi, înţeleasă ca o operă de artă, epic trăită, liric, tragic, nu e nici ea cu nimic mai mult decât sbuciumul acesta de desprindere din logic, din mecanic, şi de cufundare în absolut. Cei mai mulţi nu vom cuteza niciodată să o năzuim. Logica ne împiedică a fi asemeni zeilor, dar ea e sigură, e practică, e econo­mică. O umanitate de poeţi şi de eroi ar ajunge repede la destrămare. Vom privi eroii deci mai de departe, îi vom lăsa să ne atingă sufletul fără nici o teamă, fiindcă noi suntem senini şi calmi întocmai ca viorile care nu ştiu nimic de sunetul pe care 11 pot scoate, cel mult, îi vom petrece ascultători până în zare, până unde lumea e sigură, iar când aventura ar putea să înceapă, ne vom întoarce liniştiţi aştentând sfârşitul ei. Hrta începe însă tocmai delà acea margine de zare. Intre realitate şi idealitate, e nevoie de acea clipă unică de uitare şi de răsturnare a logicei — catacreza. Intr'o metaforă ea ooate p realizată uneori cu uşurinţă, fără voie, şi de un spirit raţional In marile creeaţii însă, preţul ei e mai întotdeauna o mare suferinţă. In etape, care înseamnă tot atâtea bătălii, victorii sau dezastre, ea îşi primeşte o realizare care nu întotdeauna e complectă. Şi din succesiunea aceasta se va naşte şi erarbia expresiilor artistice pe care, întrunită ori incomplectă, o vom întâlni în opera oricărui mare artist.

4

In tinereţea popoarelor expresia artistică a gândului lor şi a vieţii lor, e epică. Din lumea abia organizată a experienţii, cugetarea n'a găsit încă secretul de a se elibera. Viaţa materială o stăpâneşte încă, dură, înlănţuitoare. Zeii înşişi împrumută formele materiale şi se supun logicei rigide a destinului. Logică de aramă, implacabilă şi fatală, urmărindu-te şi dincolo de raţiune, ça de teama unei liberări care ar putea veni

51

© BCU Cluj

prea de vreme. Germenele de revoltă însă, al „sacrei nebunii" platonice, încolţeşte şi în sufletele astfel încercuite. Presimţirea unei alte lumi, dincolo de cea materială, poate mai senină, poate mai frumoasă, oricum superioară, înarmează eroii şi-i dispune către fapte mari. Titanicele lupte ale epopeilor încep, — pentru cucerirea unei cetăţi, pentru dobândirea unei femei frumoase — în realitate, pentru lupta în sine, cât mai violentă, cât mai neîndurată, pentru măsurarea aceasta, cea dintâi, a omului cu lumea. Epopeile sunt pline de asemenea zguduitoare revolte, — în care însă omul, împotriva raţiunii şi a logicei nu are decât pumnul. E o eroică a materiei, naivă încă şi copilărească, pe care alte lupte, mai subtile şi mai îndârjite vor întrece-o mai târziu.

Căci ceeace se petrece în sufletul învăpăiat al tinereţei unui popor, se poate petrece cu şi mai multă violenţă şi pasiune în sufletul unui om singur- Sunt puţini artiştii, în . care formele superioare ale artei lor să şi fi primit realizarea fără asemenea eroice lupte duse uneori până la cea mai cumplită suferinţă. In arta lor poate răsunetele acestei lupte să nici nu le întâlnim. Forme superioare, mai senine, o pot întrece şi face inutilă. Ea rămâne îndărăt, ca o bătălie câştigată, pe care acum expresiile împăcate ale victoriei o încunună. Dar sunt artişti, şi dintre cei mai mari, în care eroica aceasta însăşi e expresia din urmă a artei lor. Unul singur va p de ajuns pentru a înţelege ce e această epică a sufletului în artă - Micbelangelo.

La Roma, în Capela sixtină, Judecata de apoi. Micbelangelo creease atunci pe David, gigantul de piatră în care liniile întinse ca nişte oţele sunt just atât de încordate încât să-ţi dea ideea unui echilibru în clipa de-a fi rupt, şi atinsese marea seninătate din „Pietatea" delà S- Petru, în care plânsul morţii e aproape un cântec al vieţii. Lupte noi se aprindeau în el, şi ca într'o epopee a tinereţii, în Judecata de apoi aveau să isbuc-nească cu o violenţă pe care el însuşi n'o mai exprimase. Trupuri plastice, atletice, în care penelul isbutise a face cât şi dalta. Ordine arhitectonică, strâns logică, în care extraordinara aglomerare de trupuri e încheiată şi redusă la o perfectă unitate. Plastică şi arhitectonică, concepţia lui ar p trebuit să închidă în sine acea statică echilibrată a materiei, care e logica sculpturii şi a arhitecturii. Nimic însă din această logică. Un vârtej cumplit de forme înlănţuite şi contorzionate, se răsuceşte ameţitor în jurul cen­trului. O prăvălire vertiginoasă, care începe cu acel grup superior ce se năruie prins de coloana dărâmată, şi se continuă apoi prin celelalte grupuri cu expresii spăimântate şi teribile. In centrul întregului vârtej, Isus, cu chipul nu de mântuitor, ci mai de grabă al unui Jupiter teribil, el însuşi e o concentrare a mişcări. Gestul lui indică prăvălirea, o face mai vertiginoasă, prin atracţia şi concentrarea pe care i-o dă însuşi centrul în mişcare. Şi în jurul aureolei lui luminoase, fondul sumbru de albastru ca cobaltul se roteşte acum atras ca de o prăpastie. - Nu e extraordinară lupta aceasta de titan a sculptorului — Micbelangelo şi în pictură e un sculptor — de a distruge prin mişcare, prin acest nelimitat pe care el îl introduce în limitat, — însăşi logica materiei plastice? Căci ce e în judecata de apoi, e şi în cele mai multe din sculpturile lui Micbelangelo: O suferinţă parcă, fără margini, de a gândi prin ce e mai puţin spiritual şi mai închis în linii care nu se pot sfărâma: piatra. De sub logica aceasta a pietrii, el găsea totuşi puterea de a scăpa, dându-i mişcarea care o spiritualiza şi o făcea nelimitată, flspră luptă însă, şi cu preţul câtor violenţe câştigată. Expresia ei nu putea fi cu desăvârşire împăcată, flvea să poarte întotdeauna urma acestei epice încordări.

5

Beţia sacră a liberării, lirica senină şi iluminată, nu vine până când lupta aceasta n'a încetat şi n'a fost câştigată. Mulţi nici nu vor atinge-o niciodată, sau, o clipă doar răsplătiţi de ea, nu vor mai avea vremea să o exprime. Când au gustat-o însă, şi deasupra oricăror înlănţuiri, s'au cufundat în lumina ei, expresia lor e atunci un cântec şi un extaz. O numim uneori mistică, fiindcă în ciasul ei nu mai putem descoperi nimic din logica şi raţionalitatea propriei noastre gândiri. Ceva imediat, descătuşat de lănţi-şoarele subtile ale raţiunii, ceva ca o identitate a gândului cu propriul său obiect, îi dă atunci o libertate şi o neţărmurire care logicei îi pare misterioasă. Gândul liric, gândul mistic, gândul muzical şi în cele mai materiale dintre arte, nu e altceva decât eliberarea şi seninătatea aceasta.

52

© BCU Cluj

El e rar. In spirite titanice ca al lui Michelangelo, destinat parcă mai mult la lupta cu materia decât la extazul spiritului, asemenea desăvârşită, mistică seninătate, nu s'a ivit mai mult decât odată în viaţă: Cupola S-tului Petru. Logica raţională, matematică, a liniei arhitectonice nu-i mai putea reţine spiritul. Sub magia inspiraţiei, ea însăşi se spiritualiza. Bazilica întreagă, uriaşe, nemaiîntrecută în vastitate, e un foc ameţitor de linii şi iluzii. Ochiul nu mai poate prinde dimensiuni şi proporţii reale. Perspective gigantice frâng însăşi optica. Iţi trebue să te masori tu însuţi, un pitic, cineştie cărui inpm amănunt al acelei formidabile arhitecturi, ca să înţelegi dimensiunile ce te încon­joară. O clipă numai, şi iluzia îşi face iar loc Liniile se vor dematerializa din nou. Iar deasupra acestei uimitoare iluzii arhitectonice, e aruncată şi mai uimitoarea iluzie a cupolei. Coaste uriaşe, arcuite, ca cercul unor arbori de oţel pe care o mână de gigant i-ar fi prins de vârfuri întrunindu-i strâns, susţin un rând, două, patru, de ferestre şi etaje, — o arhitectură fără asemănare, în care parcă, prin aceleaşi linii, gândul fără piedici al artistului a vrut să dea şi casa omenească şi perfecţia de boltă a cerului. Iar dedesubt, spaţiul bazilicei însăşi se lărgeşte şi se înalţă, într'un echilibru perfect, expri­mând parcă, — în arcuri ce se suprapun şi se întretaie limitându-se, însăşi nemărginirea. Sub liniile ei, eşti calm, senin, şi cu desăvârşire, tu însuţi perfect.

Hsemeni zeilor — nu însă zei. Sborul iluminat în nemărginire, îşi are întoarceri şi căderi prometeice. Dezastre cu atât mai mari, cu cât mai mare e eliberarea. Logica vieţii ne redobândeşte curând şi ne absoarbe în angrenajul ei, ca un mecanism care el însuşi, pentru a dura, trebuie să fie perfect. Clipa de uitare însă, de negare a- realităţii, care ne eliberase, o plătim acuma scump. Căderea nu mai e nici lirică, nici epică, — e tragică. Expresia ei e un ţipăt, ori un gemăt înăbuşit. Nu mai puţin dematerializat însă, şi iluminat, căci amintirea lumii ideale, odată atinsă, nu mai poate p ştearsă- E ceeace dă preţul de sublim şi măreţie al tragediei.

Ne vom întoarce tot la Michelangelo. In el căderile de Prometeu sunt mai sgudui-toare şi mai multe decât în oricare altul. Spiritualitatea marmorelor lui are aproape întotdeauna ceva din această dureroasă înlănţuire, după eliberare. O suferinţă abia încăpută, de vulcan în care nu s'au stins încă revoltele interioare. In sclavii destinaţi mormântului lui Iuliu al II-lea, în pgurile lui de titani, rămase încă neisprăvite, dar şi mai mult decât în toate, în Moise, e acelaşi tragic sentiment de captivitate abia înlăn­ţuită, — chip ameninţător şi spăimântat; gest îndoit spre sine însuşi, ca o apărare, şi privire cruntă înpgându-se departe ca o lamă; trup înfricoşetor, gigantic, ar putea răsturna munţi, dar pironit ca de o putere nevăzută şi ţinut în încordare. Nu ştii —bestie sau om? Divinitate infernală în clipa de a medita revolta — s a u un semizeu înfrânt, aruncat iarăşi pe pământ? Barba coboară acoperindu-i pieptul, ca un mănunchi de şerpi încolăciţi, iar degetele lui. crispându-se în ondularea ei stufoasă parc'ar muşca fuiorii lungi. — De ameninţare? de mânie? de durere? E aceiaşi tragică oscilaţie a gândului, pe care i-o citeşti în figura întreagă — în fruntea încornorată şi umbrilă în cârlionţi de satir, în brazdele adânci care îi frâng liniile feţii, sau în ochii imenşi ce se adâncesc acoperindu-i monstruos aproape întreg obrazul. N'ai putea să ţi-o închipui mai teribilă, mai tragică, figura mâniată şi înspăimântată a profetului în clipa de a sfărâma tablele legii. E în ea şi durerea strigătoare a eroului întors iar între oameni, şi superioara iluminare a celui care singur auzise glasul tunător al lui Ebova, şi ameninţarea, înlăn­ţuită însă nu supusă, a întoarcerii pe munte. — Destinul întreg al eroului e închis astfel într'un singur gest tragic. Mai mult decât atât, arta nici nu va putea exprima. Tragedia e etapa cea din urmă. Cea mai puţin senină, cea mai dureroasă, însă şi cea mai com­plectă. — Dincolo de ea, drumuri noi nu se deschid decât doar pentru noi eroici.

6

© BCU Cluj

C E I D O I O R B I DE

T. A R G H E Z I

M E R G I N D G - Ş I Domnul drumurile sfinte Doi orbi ieşiră Domnului nainte. Legaţi de braţ şi spînzuraţi în bite Păreau, iscaţi din depătare, O plăsmuire cu-arătări urîte, Cu coarne, cu spinări şi opt picioare.

Născuţi în beznă ca 'ntr'un mît de apă, Ei au rămas încătuşaţi de-o groapă Şi s'au tîrît şi-au dibuit domol, Ca mărăcinii fără de tulpină Pe-o ne'ntreruptă margine de gol, Intre lumină şi 'ntre rădăcină.

- Mîntuitorule! strigară cât putură, Trimite orbilor căutătură, Spintecă gloata cu cuvîntul Că ne strivesc bolnavii şi ne ceartă, Şi porunceşte a cădea pămîntul De pe lumina ochjlor—pe moartă.

Iisus întinse mâna, şi S'a luminat lumea de zi.

© BCU Cluj

C R A I I D E C U R T E A - V E C H E DE

MATEIU ION CARAGIALE

Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère...

Raymond Poincaré

Î N T Â M P I N A R E A C R A I L O R ... au tapis-franc nous étions réunis.

L. P r o t a t

C>U toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc de vreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi.

Noaptea mă apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului, flşi fi dormit înainte, dus, fără sgomotoasa sosire a unei scrisori, pentru care trebuia neaoărat să iscălesc de primire- Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăif. numai să fiu lăsat în pace.

Hţipii iarăşi, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înpinţa din nou/jn-soţită de cruda lumină a unei lămpi. Mişelul de poştaş găsise de cuviinţă să mă iscă­lească cu mâna lui. Nu îi fusei recunoscător.

Urăsc scrisorile. Nu ştiu să fi primit de când sunt decât una, delà bunul meu amic Hbru, care să îmi fi adus o veste fericită. Hm groază de scrisori. Pe atunci le ardeam fără să le deschid.

Hsta era soarta ce o aştepta şi pe noua sosită. Cunoscând scrisul, ghicisem cu­prinsul. Ştiam pe de rost nesărata placbie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Şi, în coadă, nelipsita urare ca Dum­nezeu să mă aibă în sfânta sa pază.

Rmin! In halul însă în care mă aflam, mi-ar p fost peste putinţă să pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu mă puteam mişca. Deşurubat delà încbeeturi, cu şalele frânte mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. In mintea mea aburită, mijiffrica să nu mă fi lovit damblaua.

Nu, dar însfârşit mă răsbise. De o lună, pe tăcute şi nerăsupate. cu nădejde şi te­mei, o dusesem într'o băutură, un craialâc, un joc. In anii din urmă, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Mă apărasem prost şi, scârbit de toate peste măsură, năzuisem să apu într'o viaţă de stricăciune uitarea.

O luasem numai cam repede şi mă vedeam în curând silit săjdepun armele. Mă lăsau puterile. In acea seară, eram în aşa hal de sfârşeală că nu aşi p crezut să mă pot scula nici să p luat casa foc. D3r deodată ma pomenii cu mine în mijlocul odăii,

55

© BCU Cluj

în picioare, uitându-mă speriat îa ceEsornic. îmi adusesem aminte că eram poftit la masă de Pantazi. , >

; Ce noroc că mă deşteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoştinţă scrisoarea părintească: fără ea scăpăm întâlnirea cu cel mai scump prieten.

Mă îmbrăcai şi ieşii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deşi nu plouase, tot era ud; şgbjaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi pe uluci se prelingeau, ca o sudoare rece, stropi groşi. Asta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură ; rarii trecători ce se prefirau prin ceaţă erau mai toţi afumaţi. On lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă şi nu se mai sculă.

Intorsei capul desgustat. Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, de oarece, la sosirea mea, ceilalţi mosapri erau la a doua ţuică, iar oaspetele la a treia. Mă arătai mirat că se înfiinţaseră cu toţii aşa de vreme; Pan­tazi însă mă lămuri că el venise deadreptul de acasă, iar Paşadia cu Pirgu, deadreptul şi ei delà club, vremea pind prea urâtă ca să maî zăbovească la aperitive.

Pantazi porunci încă un rând de ţuici. Dar voia bună ce ne urarăm ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. In sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte — era într'o Sâmbătă —masa noastră avea aerul unui ospăţ de înmormântare.

Borşul cu smântână şi ardei verde fu sorbit în tăcere. Nici unul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, în deosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Aşi p deschis eu vorba dacă lăutarii nu ar p început tocmai un vals, care era una din slăbi­ciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptuos şi trist, aproape funebru. In legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică şi sumbră fără sfârşit, o patimă aşa sfâşietoare că însăşi plăcerea de a îl asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încătuşate por­niseră să îngâne amara destăinuire, sub vraja adâncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi desamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea înnecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierdută, o prea târzie şi zadarnică chemare.

Pantazi îşi şterse ochii umezi. ( — „Ah" ! zise Pirgu lui Paşadia făcându-şi privirea galeşă şi glasul dulceag, „ah !

cu valsul ăsta ţin să te duc la lăcaşul cel din urmă, cât mai curând; cred că n'ai să mă faci să aştept mult încă această sărbătoare a tinereţelor mele. Ce frumos are să pe, ce frumos! Şi eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi perbinţi luându-mi, în cuvinte mişcătoare, rămas bun delà în veci neuitatul meu prieten".

Paşadia nu zise nimic. — „Da", urmă Pirgu, leşinându-şi şi mai mult glasul şi privirea, „are să pe atât de

frumos! Eu am să-ţi duc căvălăriile pe pernă. Şi, la şapte ani, la parastasul cel mare, când au să te desgroape, rămăşag pun că au să te găsească tot dichisit, tot scorţos, tot fercheş, fără un fir de păr alb, murat în argint viu şi în spirt ca un gogoşar în sare şi în-oţet".

Dar Paşadia nu îl asculta, se gândea aiurea. Scăpa de data asta Pirgu şi îmi părea rău de oarece nu aveam ochi să îl văd. Rămânând de tânăr singur în Bucureşti, de capul meu, mă ferisem să intru în cârd

cu oricine, aşa că, din răstrânsul cerc al cunoştinţelor mele, alese toate pe sprânceană, Gorică Pirgu nu ar p făcut niciodată parte, dacă nu ar p fost tovarăşul nedespărţit al lui Paşadia, de care aveam o evlavie nemărginită.

Paşadia era un luceafăr. On joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creerul omenesc. Am cunoscut deaproape o bună parte din aceia ce sunt socotiţi ca faime ale ţării ; la foarte puţini însă dintr'înşii am văzut laolaltă şi aşa minunat cumpănite, atâtea înalte însuşiri ca la acest nedreptăţit ce, de voie, din viaţă, se hărăzise singur uitării. Şi nu ştiu un al doilea care să p stârnit împo-trivă-i atâtea oarbe duşmănii.

Auzisem că aceasta îşi o datora în parte înfăţişării. Ce frumos cap avea totuşi! Intr'însul aţipea ceva neliniştitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă şi haină învrăjbire se destăinuiau în trăsurile feţei sale veştede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat şi surd, se desprindea, cu amărăciune, o adâncă silă.

56

© BCU Cluj

Viaţa lui, din istoria căreia îi se întâmpla rar să desvălue ceva, fusese o crâncenă luptă, începută de timpuriu. Ieşit din oameni cu vază şi stare, fusese oropsit delà naş­tere, crescuse pe mâini străine, surghiunit apoi în străinătate la învăţătură. întors în ţară, se văzuse jefuit de ai săi, înlăturat, hărţuit, prigonit şi trădat de toată lumea. Ce nu se uneltise împotriva lui? Cu ce strigătoare nedreptate îi fuseseră întâmpinate lucrările, truda de zi şi noapte a jertfitei sale tinereţi, cum se învoiseră cu toţii să îl îngroape sub tăcere ! Din grelele încercări de tot soiul, prin cari trecuse atâţia ani de restrişte şi cari ar fi doborît un uriaş, această făptură de per ieşise călită de două ori. Paşadia nu fusese omul resemnării, încrederea în sine şi sângele rece nu îl părăsiseră în cele mai negre clipe; statornic în urmărirea ţelului, el înfrânsese vitregia împrejurărilor, o întorsese cu dibăcie în folosul său. Ca dânsul nimeni nu ştiuse să aştepte şi să rabde, neclintit el pândise norocul la răspântie, îl înşfăcase şi îl siluise ca să îi poată smulge ceeace, în chip firesc, 'i s'ar p cuvenit delà început fără casnă şi sbucium. Odată ajuns se întrecuse, luase văzul tutulor, îi uluise şi îşi făcuse, jugănar cumplit dar cu mănuşi, toate men­drele. Calea măririlor i se deschidea largă, netedă, acum însă că putea năzui Ia orice, nu mai voi ei nimic şi se retrase. Rm presupus că la temelia acestei hotărîri ciudate a fost întrucâtva şi teama de sine însuşi, pindcă, sub învelişul de gbiaţă din afară, Paşadia ascundea o fire pătimaşă, întortocbiată, tenebroasă care, cu toată stăpânirea, se trăda adesea în scăpărări de cinism. Cu veninul ce se îngrămădise în inima sa împietrită, puterea l'ar fi făcut lesne primejdios. Şi nici o încredere la el în virtute, în cinste, în bine, nici o milă sau îngăduială pentru slăbiciunile omeneşti de cari arăta a p cu totul străin.

Retragerea sa din politică mirase mai puţin totuşi decât schimbarea ce se petrecuse în felul său de trai. La vârsta când Ia alţii începe pocăinţa, el, ce totdeauna slujise de pildă vie de cumpărare, se năpustise deodată la desfrâu. Era aceasta darea pe faţă a unei vieţi ce dusese şi până atunci în întuneric, sau reluarea unor vechi deprinderi, de cari râvna de a isbuti îl făcuseră să se desbere un lung şir de ani? — căci prese nu era ca o asemenea năpârleală să fi avut loc de azi pe mâine. Cum nu ştiu, rar însă mi s'a întâmplat să văd jucător aşa frumos, crai aşa ahtiat, băutor aşa măreţ. Dar se putea oare spune că decâzuse ? Nicidecum. De o sobră eleganţă, plin de demnitate în port şi în vorbire, el rămăsese apusean şi om de lume până în vârful unghiilor. Ca să prezideze o înaltă Hdunare sau o Academie, altul nu s'ar p găsit mai potrivit. Cineva care nu l'ar fi cunoscut, văzăndu-1 trecând seara, când ieşea, ţeapăn şi grav, cu trăsura Ia pas după el, pentru nimic nu ar p voit să creadă în ce murdare şi josnice locuri mergea acel im­punător domn să se înfunde până la ziuă. Pentru mine, priveliştea acelei vieţi avea ceva copleşitor, în ea bănuiam că se desfăşura o întunecată dramă supetească a cărei taină rămânea nepătrunsă.

Dacă, încercând a reda întru câtva trăsurile acestui nobil chip, am stăruit atât, e pentru că nu am voit să scap prilejul de a îl face să retrăiască înaintea ochilor mei, amintirea lui fiindu-mi scumpă. Deosebit de cutreerătorul culcuşurilor de noapte al destrăbălării bucureştene, în Paşadia, eu am cunoscut un alt om. Dar pe acela îl întâlneam aiurea. La câţiva paşi de Podul-Mogoşoaei, într'o uliţă singuratică, în umbra unei bătrâne grădini fără pori, se ridica, neprimitoare şi posomorâtă o casă veche- Eram unul din rarii privilegiaţi ce treceau pragul acelei bogate locuinţe, unde, până în cel din urmă ungher, se răsfrângea, sever, supetul stăpânului.

II găseam în odaia lui de lucru, lăcaş de linişte şi de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea dinafară. In acea încăpere, căptuşită cu postav de faţa iascăi şi înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereţi, cu geamurile perdeluite, câte neuitate ceasuri m'a ţinut, pironit în jilţ, convorbirea oaspelui. Miezoasă şi cuprinzătoare, reţinută şi măestrită, fără lăbărţări, rasne şi prisosuri, ea învăluia în mreje puternice, uimea, răpea, fermeca. Paşadia era deopotrivă meşter pe pană şi, în tinereţe, zugrăvise frumos. Era de necrezut cât citise, Istoria o cunoştea ca nimeni altul, ea desăvârşise la dânsul darul înnăscut de a judeca fără să se înşele oamenii ; multora, pe atunci, în plină înăl­ţare, el ie-a prevăzut, apropiată, trista prăbuşire şi nu pot uita cum, rostind cuvintele cobitoare, ochii îi licăreau siniştri. Paşadia-Măgureanu ! Hm privit ca un har al Proniei simpatia ce dânsul a avut pentru mine şi mă mândresc de a p ciracul acestui mare răsvrătit, atât de stoic, căruia din toate cusururile ce îi găsea lumea, nu mă învoiam a îi recunoaşte decât unul singur — acela însă de neiertat : prieteşugul cu Gorică.

57

© BCU Cluj

Gore Pirgu era o lichea fără seamăn şi fără pereche. Nesăratele lui giumbuşlicuri de soitar obrasnic îi scoseseră faima de băiat deştept, la care se adăogase — dece nu se ştie — şi aceea de băiat bun, deşi bun nu era decât de rele- Acest chimiţă avea un suflet de hengher şi de cioclu. De mic stricat până la măduvă, giolar, rişcar, slujnicar, înhăitat cu toţi codoşii şi măsluitorii, fusese Veniaminul cafenelei „Cazes" şi Cberubinul caselor de întâlnire. Mi-a fost silă să cercetez mai cu deamănUntul iţele acestei firi uscate şi triste, care simţea o atragere bolnavă numai pentru ce e murdar şi putred. Pirgu avea în sânge dorul vieţii de desmăţare ţigănească de odinioară delà noi, cu dragostele la mahala, chefurile la mănăstiri, cântecele fără perdea, scârboşeniile şi mas­cările. Cu jocul de cărţi ce îi slujea de meserie şi cu boalele lumeşti ce îl istoviseră înainte de vreme, acestea erau singurele lucruri de cari ştia să vorbească, întocmindu-i tot temeiul hazului cu care le încânta celor ce îl apreciau mărginirea. Nu era de înţeles dar, ce putea găsi la el Paşadia care dealtmintreli îl despreţuia făţiş, jicnindu-1 şi umi-lindu-1 fără cruţare, de câte ori se ivea prilejul.

— „Vezi, te rog", îmi zise el, „nu îl lăsa pe vecinul dumitale să se sinucidă ; uite-1, înghite cuţitul".

Intr'adevăr, plin de zel, Gorică lucra în cega rasol cu cuţitul, tăvălea bucata prin maioneză şi, tot cu cuţitul, o băga adânc în gură. Mă făcui că nu văd, nu aud. Pantazi se aplecă să caute ceva sub masă.

— „In perceptele sale", urmă Paşadia, „buna creştere elementară glăsueşte: nici cuţitul în legume şi în peşte, nici furculiţa în brânză şi, nici într'un fel, cuţitul în gură. Dar asta de, pentru oameni fini, feciori de boer, nu pentru mitocani, adunătură. Să faci ramatorul să bea din fedeleş!"

Pentru Pirgu, care se credea neîntrecut în cunoaşterea obiceiurilor lumii înalte, nu se putea înfruntare mai sângeroasă. Se reculese însă repede şi îi răspunse ţanţoş lui Paşadia că avea să îl desfiinţeze. „Să mă slăbeşti cu mofturi de astea", se răţoi el, „că altfel întorc foaia. Hi îmbătrânit nebun". . .

Ca să împece lucrurile, Pantazi porunci să se destupe şampania, ce, după datina meselor noastre, se sluji în pahare mari. Pirgu nu lăsă să ii se toarne decât un deget, peste care adaogă aproape o litră de apă minerală, nişte borviz uşor. Din tuspatru era singurul care nu ducea la băutură, se putea spune chiar că mai mult se făcea că bea, umflându-se cu şpriţuri cu sifon, cu sifon albastru. Ii se întâmpla rar totuşi să nu fie beat de dimineaţă şi când se cbircbilea se ţinea de tot soiul de posne, după săvârşirea cărora, niţel obraz să fi avut numai, ar fi trebuit să ii fie ruşine să mai dea ochi cu lumea.

Închinând într'un glas în sănătatea lui Pantazi, iubitul nostru oaspe, sorbirăm cu deliciu din băutura înviorătoare. Pirgu îşi muia doar buzele şi se strâmbă. „Şampanie fâră muieri", bombăni el, „nu face două parale".

Femeile fuseseră însă, în chip hotărât, pentru totdeauna înlăturate delà mesele noastre. Toate încercările lui Gorică de a îi se încuviinţa să îşi poftească o prietenă-două fuseseră zadarnice. Pantazi s'ar fi învoit bucuros, dar Paşadia rămăsese neîndu­plecat. Ne mărgineam să aruncăm scurte priviri cotoieşti cucoanelor delà mesele vecine care, cam de obicei, ne răspundeau şi ele cu ocbiade şirete.

Cu căutătura-i tulbure şi posomorâtă, Paşadia desbrăca o durdulie ovreică, aşezată în faţa lui, ceva mai departe. Mă întovărăşii şi eu la această creştinească faptă, ştiind că nu supăram întru nimic pe marele meu prieten. Conştientă de minunata ei frumuseţe răsăriteană în deplină înflorire, albă şi mată ca un chip de ceară, în care ochii de catifea ardeau cu o flacără rece între genele de mătase, ea rămânea nemişcată, nepăsătoare, în trufia fără margini a stirpei alese, aşa ca străbunele ei, când erau târâte, despoiate în târgurile de robi sau trase, mai târziu, în besna roşie a veacului de mijloc pe scri-petele lui Torquemada. Stând picior peste picior, rochia îi se ridicase până la genunchi, lăsând să îi se vadă, pale, prin străvezimea ciorapilor negri, pulpele strunguite fără cusur. Când se hotăra să şi-le acopere, fu fără grabă şi fără să roşească. Pirgu pisa cu neruşinare o negustoreasă groasă, cu faţa aprinsă sub suliman, înfoiată şi înzorzo­nată. Zâmbindu-i galeş, cu ochii pe jumătate închişi, el ridica paharul, sorbea cu gin­găşie, apoi îşi lingea buzele cu poftă. Singur Pantszi nu se uita la nimeni. Visătoare ca totdeauna, privirea îi se perdea aiurea, blândă şi tristă. El făcu semn să mai vie şampanie.

58

© BCU Cluj

Dar Pirgu se întrecea cu gluma. Făcând din paharul golit ochian, cu cealaltă mână trimetea sărutări trupeşei negustoresc care se prăpădea de râs. Paşadia îl sfătui să se astâmpere, să nu dea de bucluc. «Frumos ti-ar sta», îl întrebă el, „să te vezi luat pe sus şi dat afară?".

Pirgu îl privi cu despreţuitoare milă. „Mă crezi, pesemne, că sunt ca dumneata să fiu dat afară cu una cu două, tercbea-bercbea haimana? Cine nu mă cunoaşte aici şi oriunde, cine nu mă iubeşte, unde nu sunt la mine acasă?" Ca să îşi dovedească spu­sele, se ridică şi trecu la masa negustoresei, căreia îi pupă mâna şi îi vorbi la ureche, dete o raită şi pe la alte mese, oprindu-se mai mult la aceea a frumoasei ovreice-

— „M'a întrebat Raşelica", ne zise întorcându-se, ,,cum un om aşa fin ca mine, fecior de boer, pot să mă adun cu oameni atât de ordinari? Era furioasă. Rm rugat-o să nu ia în seamă; unul, îi am spus, e un biet bătrân stricat, a fost pe vremuri ceva de capul lui, dar acum s'a zaharisit; celălalt e un copil".

Paşadia înghiţi şi tăcu. li urmai pilda. Nu îmi ascunsei mirarea de câtă lume cu­noştea Pirgu.

Lume de tot soiul şi de toată teapa, lume multă, toată lumea. Pe cine nu cunoştea întradevăr, unde nu pătrunsese ? In zăvorâtele case ale negustorimei sperioase şi spe­riate, în ferecata cetăţue a ovreimei îmbuibate de belşug, în şubredele cuiburi ale râiei ciocoieşti, pretutindeni, Goricâ era primit cu braţele deschise, deşi nu totdeauna pe uşa din faţă. Rămâne de mirare cum nu insufla nicăeri scârbă şi teamă, cum nimeni nu voia să vadă că în potaia acea măruntă ce se târa şi se gudura rânjind, pisma ţinea deş­teaptă şi asmuţă fără încetare, împotriva tutulor, o pară spurcată şi capie, pornită pe vrăjmăşie, pe vătămare, pe rău, părând a sluji soartei de unealtă de desalcătuire şi de nimicire. Mârşăvia nu se spa dealfel să îşi-o mărturisească, făcându-şi fală din isprăvi, pentru cari legea ar p trebuit să prevadă puşcăria sau balamucul.

De şcolar, îşi ducea prietenii la femei bolnave. Pentru asemenea lucruri se bucura de o închipuire drăcească nesecată. Din aţâţarea la desfrâu, căruia îşi închinase trupul şi sufletul îşi făcuse un apostolat. Iscusit în samsarlâcuri şi pezevenglâcuri, fusese faurul ruinei câtorva feciori de bani gata şi al căderii mai multor femei; mulţumită lui, nume cunoscute se mânjiseră de necinste Rar se petrecea murdăria în care să nu fi fost ames­tecat şi dânsul, şi adesea, numai dintr'o crudă şi fără saţiu poflă de a îşi bate joc, pen­tru care nu se da înapoi, delà nimic: iscodirea, defăimarea, bârfeala, zizania, pâra, ameninţarea cu darea în vileag a tainei încredinţate sau smulse, răvaşele neiscălite — toate îi păreau deopotrivă bune, fiecare după cerinţe. Se năştea întrebarea ce ar fi trebuit dar să mai facă Gore Pirgu ca să treacă drept băiat rău ?

Măgulit că îl admirasem, nu trebui să îl rog de două ori ca să istorisească păţania cea din urmă a Doamnei Mursă. Fu însă întrerupt de plecarea Raşelichii. Cu paşi mlă-dioşi, ea se îndreptă spre masa noastră ca să îşi ia mantaua din cuierul vecin. Pirgu sări să o ajute. Era cum nu se poate mai bine Raşelica, şi de minune potrivită; trezita asemănare a femeei cu f loarea-o floare neagră de tropice, plină de otravă şi de miere— o deştepta fără voie, mireasma caldă ce se răspândea, ameţitor de pătimaşă, la fiecare din mişcările ei. De aproape însă, fără ca frumuseţea ei să îşi piardă din strălucire, dânsa avea ceva răspingător, în ea se simţea, mai mult decât în alte femei, Eva, străina, duşmana neînpăcată şi vecinică, împrăştietoare de ispită şi de moarte. Privirea ei liniştită, aplecându-se asupra colţului nostru, avu o scăpărare aspră, ciocnindu-se de a lui Paşadia.

O urma un fel de ţingău adus din spate şi cam deşelat, cu ochii încercănaţi şi sti­cloşi, cu obrajii aprinşi de o roşeată nesănătoasă. O tuse seacă îl chinuia fără răgaz. In zâmbetul cu care îşi luă rămas bun delà Pirgu, fu parcă durerea unei despărţiri pentru totdeauna.

— «E Mişu», ne şopti Pirgu. «E pe dric, ne lasă. L'a dat gata şi p'ăsta; doi băr­baţi în trei, ani, başca de ce-a mai forfecat pe dealături. Halal să-i fie, straşnică muiere, pe onoarea mea!» Şi către Paşadia: «Ei şi dumneata ai vrea să te arunci, crezi că te ţin meşii? Spune, să ştiu, să-ţi fac vorba, intră chiar în vederile mele».

In loc să răspundă, Paşadia îşi sorbi paharul până la picătura cea din urmă. — „La adică, dece te-ai codi?" stărui Pirgu, «tot îţi sună coliva. Parcă nu ştie

lumea că demult, numai în miambal şi în magiun îşi mai stă nădejdea? Te vezi pe drojdii, caută să mori încai fericit"...

59

© BCU Cluj

Estimp, o vie mişcare se iscase în tot birtul. Mulţi se sculară delà masă, năpustin-du-se spre ieşire. Se auzeau trâmbiţări, treceau pompierii. Băiatul care ne slujise, ne spuse că nu fusese mai nimic : se aprinsese un coş lângă biserica Curtea-vecbe, dar fusese stins înainte să sosească tulumbele. Unii dintre mese fiind stăpânii sau chiriaşii caselor din partea locului, fiecare îşi pierduse sărita, la gândul că s'ar fi putut întinde şi la el focul, atât de ameninţător în acele uliţi strâmte, cu clădiri lipite una de alta.

Se deschise, vorba despre Curtea-vecbe, căreia fără biserica cu turlă verde ce îi poartă numele, îi ar fi pierit până şi amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Paşadia ne înşiră cam tot ce se ştia despre acele locuinţe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă şi rezidită de numeroase ori şi trebue să fi acoperit o arie întinsă, rămăşiţe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi şi cârpeli, vrednică să slujească, în urâţenia ei, de decor ticăloşiei unei tagme, stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice şi din belşug altoită cu sânge ţigănesc.

11 întrebai dacă nu în nestatornicia domniilor şi în teama de năvăliri trebue căutată pricina că nu s'a durat şi la noi măreţ şi trainic ca în flpus? Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voevozi; Brâncoveanu bunioară, ridicase pe întinsele lui moşii Curţi bogate. îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoa­relor de stirpe înaltă şi printre acestea nu putea fi prenumărat şi al nostru, care nu a dat civilizaţiei nimic, li căşună apoi pe Brâncoveanu şi, smulgându-i cuca domnească, scufa de prinţ al Sjîntei-Impărăţii, cununa de comite maghiar şi lanţul Sfântului-Hndrei al Rusiei, în câteva trăsuri ni-1 zugrăvi pe un bulibaşă mehenghi, vânzător şi slugarnic — un suflet de rob. Că se molipsise şi dânsul de frigurile de a clădi, sădi şi împodobi, ce au bântuit la puternicii timpului era adevărat, dar delà nenorocitul acesta, care a domnit atunci când tumultoasa înflorire a barocului era în toi, ce a rămas? Ce lasă după el: stâlpii delà Hurez, pridvorul delà Mogoşoaia, Potlogii, ce?.. .— şi cu asemenea marda opăcită şi pocâltită îndrăsnim să ne mai lăudăm? Hr trebui să se isprăvească, odată pentru totdeauna cu istoriile astea că, e mai mare ruşinea!

Ieşirea aceasta nu ne surprinse. Paşadia privind şi judecând cu o neînduplecată asprime tot ce era românesc, mergea adesea cu înverşunarea până la a fi de rea-cre-dinţă. Ura ce mocnea într'însul neadormită, se învoita şi se învolbura atunci vajnică, uriaşă, încinzându-1 ca un jăratic, avâhtându-1 ca un talaz. Cum nu i se putea tăgădui nici partea lui de dreptate, găsii de prisos să mă ridic ca să apăr acest trecut, vede­niei căruia pana mea datora o minunată tâmplă de icoane, ce migălisem în tinereţe cu o înduioşare aproape cucernică. Nu fu nici nevoe de oarece Paşadia, singur, reveni întru câtva asupra severei sale păreri.

—„E ciudat totuşi", mărturisi' el, „deşi ca artă le găsesc mai prejos chiar decât amintirea lor istorică, vestigiilor acestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. In faţa celor mai neînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, mă simt mişcat, mişcat adânc".

—„Eu unul te înţeleg", îi zise Pirgu, „pentru că şi dumneata eşti o ruină, o ruină venerabilă, nu însă din cele bine păstrate".

Se râse. In felul acesta petreceam noi. Cultul lui Comus ne întrunea, cam de o lună aproape zilnic, la prânz sau la cină- Dar adevărata plăcere o aflam în vorbă, în taifasul ce îmbrăţişa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria—istoria mai ales — plutind în seninătatea slavilor academice, de unde îl prăbuşea în noroi gluma lui Pirgu. Era întristător cum, în nepregătirea sa, acest vrăjmaş al slovei tipărite rămânea străin de ce discuta. In Pantazi însă, Paşadia întâlnise o minte clară, un spirit înarmat şi liber; un cuvânt mă temeam a nu pierde din luminosul lor schimb de vederi şi de cunoş­tinţe şi faptul că îmi-au rămas însemnările ce aveam grija să iau de ele, mă consolă, dacă nu mă şi despăgubeşte, de toate pierderile de lucruri ce am suferit delà răsboi încoace.

Or, în acea seară, zaifetul trebuia să se spargă de vreme; Paşadia pleca spre miezul nopţii la munte.— »Voi aştepta cu nerăbdare", zise el, „ziua întoarcerii c a s ă ne reve­dem, la miné". Şi.către Pirgu: „aranjăm şi un mic poker, nu e aşa?—mai înveţi jocul".

Pe dată, Pirgu se încinse de o mânie grozavă, de care, ca să se uşureze, icni pe

60

© BCU Cluj

nerăsuflate un potop de scârbe, trecând delà înjurăturile surugieşti la ocările de pre­cupeaţă şi la blestemele de cbiyuţă 7Aflarăm că înainte de masă, la club, Paşadia care îl juca pe Pirgu cu duşmănie îl scuturase, într'o întâlnire uriaşă de toate paralele. Pirgu pierduse douăzeci-şi cinci de poli şi mai rămăsese dator încă atât.

Ca să îl potolească, Pantazi îl întrebă dacă are nevoie de bani? Pirgau răspunse mândru că nu, ceeace ne miră chiar după ce îl văzurăm scoţând, dintr'un plic un teanc de sutari. Jucase toată noaptea, într'o casă particulară la Hrnoteni, drum de fier, şi se umpluse. Paşadia îi ceru datoria.

— „Hsta nu!" zise Pirgu. Pantazi plăti, împărţind bacşizuri grase băeţilorşi lăutarilor. Plecarăm. Dar la ieşire

trăsura închisă care îl aştepta pe Paşadia, în ulicioara îngustă din faţa birtului, nu putu să mişte înainte, din pricina unui ghem de oameni care, în râsete şi ţipete, se rostogoli până lângă noi. In mijlocul învălmăşelii, urlând ca o fiară, o femee se lupta cu trei vardişti ţepeni ce abia puteau să o dovedească. Pomenindu-ne cu ea aproape în t braţe, tuspatru deterăm un pas înapoi.

Bătrână şi veştejită, cu capul desbrobodit şi numai sdrenţe toată, cu un picior des­culţ, ea părea, în turba-i cumplită, cu laţele murdare despletite şi cu ochii plini de sânge, o făptură a iadului. Beată moartă, vărsasepe ea şi o trecuse neputinţa ceea ce umplea de o bucurie nebună droaia de derbedei şi de femei pierdute ce îi făceau alai strigând Pena! Pena Corcoduşa!

Băgai de seamă eă Pantazi tresări deodată şi păli. Dar la vederea noastră, Cor­coduşa fu cuprinsă de o furie oarbă. Ce ne fu dat să auzim ar fi făcut să se cutremure inima cea mai păgână. Pirgu însuşi rămase cu gura căscată.

— „Ascultă cu atenţie şi memorizează", îi şopti Paşadia, „ai ocazia să îţi com-plectezi educaţia de acasă".

Vardiştii îndepărtară beţiva. Pantazi intrase în vorbă cu o fetiţă, ce, zâmbind, îşi aţintise tot timpul asupra acelei triste privelişti a nemernicei omeneşti uitătura vioae şi semeaţă, întrebând-o dacă ştia cine era ticăloasa bătrână, care acum se trântise în mij­locul podului, ca ursul, şi nu mai voia să se scoale.

— „E Pena Corcoduşa", răspunse fetiţa. „S'a îmbătat iar. Când e trează, e cum se cade, dar dacă se ciupeşte, face urât".

După ce îi strecură ceva în mână, Pantazi o mai descusu pe fată. ftflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea veche, sta Ia biserică la pangar, făcea treabă prin piaţă- îndelet­nicirea ei de căpetenie era să spele morţii. Fusese şi la balamuc mai demult.

Cu mare casnă, vardiştii isbutiseră să o ridice. Când se văzu în picioare şi dete iar cu ochii de noi, se sbârli din nou, gata să reia deacapul prietenoasai întâmpinare, fiind însă smucită se înnecă şi glasul îi se pierdu în bolboroseli.

— „Crailor", ne mai strigă totuşi. „Crai de Curtea veche". Vorbise prin ea Oare altcineva, de altădată—cine ştie ? Dar ca această zicere uitată,

demult scoasă din întrebuinţare, nimic pe lume nu cred să îi fi putut face lui Pantazi atâtea plăcere. Ii se luminase faţa, nu se mai sătura de a o rosti.

— „E întradevăr", recunoscu Paşadia, o asociaţie de cuvinte din cele mai fericite; lasă pe jos «Curtenii calului de spijă», cu aceeaşi însemnare, din vremea lui Ludovic al treisprezecelea. Hre ceva ecuestru, mistic. Hr fi un minunat titlu pentru o carte».

— „Nefericită Pena", murmură Pantazi cu melancolie, după un răstimp de tăcere, «sărmană fiinţă, aşi fi crezut eu să te mai întâlnesc? De câte nu îmi aduci aminte!»

— «Cum, o cunoşti?" întrebă mirat Pirgu. — „Da, e o istorie veche; o istorie de dragoste şi nu de toate zilele. Era pe vre­

mea răsboiului din şaptezeci-şi-şapte. Nu cred să fi pierit încă via amintire ce Ruşii au lăsat aici femeilor, femeilor de toată teapa. R fost o curată nebunie. Pe rogojină, ca sub pologul de horbotă, ploaia de ruble acoperea lacome Danae. In Bucureşti, muscalii aflaseră o Capua. Cucoanele nu mai aveau ochi decât pentru ofiţerii ruşi. Dar acela după care turbaseră era Leucbtenbcrg Beauharnais, frumosul Sergbie, nepotul împăra­tului. Zadarnic însă aşteptară să îi cadă batista. Căci întâmplarea îl aruncase, din întâia noapte, în braţele unei femei de rând şi din braţele acesteia nu s'a mai putut desprinde. Era o fată de mahala, nu prea tânără, puţin căruntă la tâmple, o ştiam delà balurile mascate şi delà gradinele de vară. Fermecul acestei fiinţe, deobiceiu posacă, mai mult

61

© BCU Cluj

ciudată decât frumoasă, îi sta în ochi, nişte ochi mari verzi, verzi-tulburi, lături-de-peşte cum le zice românul, genaţi şi sprâncenaţi, cu privirea cam rătăcită. Să fi fost alţii nurii ce ţesură mreaja în care fu prinsă inima duce lu i? - se poate; e netăgâtuit numai că, împărtăşită de amândoi deopotrivă, o pătimaşă iubire se aprinse între floarea de maidan şi Făt-frumos în fiinţa căruia se răsfrângeau, întrunite, strălucirile a două cununii împă­răteşti- Rămăsese lucru hotărât ca, după răsboi, Pena să îşi urmeze domnul şi stăpânul în Rusia. Leucbtenberg s'a dus să moară ca un cruciat în Balcani. Ii-am însoţit trupul până la Prut. In seara de 19 Octombrie, şaptezeci-şi-şapte, trenul mortuar, cu un vagon prefăcut în paraclis-arzător, unde, între o risipă de făclii şi de candele, preoţii în odăjdii şi cavaleri-garzi în platoşe poleite vegheau racla ascunsa sub flori a eroului, a trecut prin Bucureşti, oprindu-se numai câteva clipe pentru a primi onorurile Din mulţime se ridică un ţipăt sfâşietor şi o femee căzu grămadă. Aţi înţeles cine era. Când s'a deşteptat, a trebuit să o lege.

„Sunt de atunci treizeci-şi-trei de anî". Pantazi îşi scutură ţigara. Trista istorie a Penei nu ne făcu nouă mai puţină plă­

cere decât lui nepreţuita ei ocară. Paşadia îşi luă rămas bun şi se urcă în caretă-— „Iepure şi călătorie sprâncenată" îi strigă Pirgu-Acum, Gorică se împleticea şi îi se încurca limba. Ii lrebui oarecare casnă ca să

ne spuie că jucase ca un părinte; răposatul „Poker", în fiinţă n'ar fi jucat mai bine-„Cu toate astea am intrat mesa", se văicări el, «am intrat şi nu pot afla mângâiere. Dar are să mi-o plătească, şi scump, caiafa asta bătrână, am să-1 curăţ».

Se ţinu de capul nostru să mergem cu el. „Haideţi Domnilor", ne îmbiă, „haideţi, nu vă duc eu Ia rău". II întrebarăm unde?

— „La Arnoteni", ne răspunse, „adevăraţii Arnoteni". Nu pentru întâia oară stăruia Pirgu să ne ducă acolo. Ca să ne scăpăm de el, îi

făgăduirăm să îl însoţim oricând altădată, oriunde, numai în acea seară nu. La podul Mogoşoaiei ne despărţirăm, Pirgu luând-o spre poştă, noi spre Sărindar. Noaptea era umedă şi rece, ceaţa se făcea tot mai deasă. Mă gândeam tocmai cum să mă văd mai degrabă acasă, în pat, când Pantazi, după obiceiul lui, mă rugă să rămân cu el. Mai era chip să mă împotrivesc, de hatârul lui ce nu eram în stare? Căci dacă de Paşadia aveam evlavie, de Pantazi aveam slăbiciune, una porneşte delà cap, cealaltă delà inimă şi oricât s'ar ţine cineva, inima trece înaintea capului. Omul acesta ciudat îmi fusese drag şi înainte de a îl cunoaşte, într'însul mi se părea că găsisem un prieten de când lumea şi adesea, mai mult chiar, un alt eu înşu-mi.

(Va urma)

© BCU Cluj

P R I M Ă V A R Ă DE

Z A H A R 1 A S T A N C U

S B O R svelt şi negru: 'ntâia rândunică Spre soare primăvara mă ridică. Răsare colţu ierbii-amar şi crud Te ştiu pe-aici. Rămân să te aud.

Răstoarnă îngeri albi peste grădină Urcioare de mireasmă şi lumină.

Un bulgăr mic de soare mi-arde 'n piept Hu înflorit caişii. Te aştept Ca să-mi aduci cuvântul tău blajin Şi manile învoalte flori de crin.

Poteca mea se vrea mai dreaptă, nouă, Cu zări privirea, pleoapa fără rouă, Şi inima pe-o pajişte, cu miei.

Ru fulgerat pe-aproape porumbei?

Nu, nu! alt pâlc cu aripele 'n cruce... Ştiu: amintirea nu te mai aduce.

Plesnesc pe-aproape muguri verzi şi moi. Tristeţe, 'n mine mugurii-ţi desfoi Şi-ţi tremuri crengile pletoase, creşti, Şi 'n rămurirea ta mă cutrupeşti.

Te simţ în fiecare mădular, In clopotul din piept ce sună rar Şi în amurgul care o să vie Să-şi scalde 'n ape fiara viorie.

© BCU Cluj

C H E L T U I E L I L E D E Î N G R O P Ă C I U N E DE

O. C R E A N G Ă

VESTEA grea a telegramei adună, într'o zi, la patul celei stinse, pe toţi copiii, afară de fata din Bucureşti, Margareta.

Fiecare îşi avea plânsul său, felul lui de a jeli deosebit de al celorlalţi. Unii jeleau precis pe mama ce a doua zi, era să fie închisă în pământ; alţii vedeau mai mult moartea, distrugerea, fapta ei groaznică. Iar una din fete nu mai zărea, nu mai ştia nimic; durerea i se desprinsese de pricina cea adevărată, rămânând singură, în afară de înfricoşetoarea realităţii ori a amintirilor. însufleţind zvârcolişul micului trup în cu­prinsul desorânduît al patului, nu mai avea nici o atingere cu evenimentul întâmplat, cu existenţa sfârşită. Şiroaiele de lacrimi astupaseră totul. Poate chiar aceasta era me­nirea lor. Opriseră năvala din afară a suferinţii, pentru a o absorbi surdă în ea însăşi.

Toţi, după primul ropot de plâns, căutau să se uimească de ceiace fusese de mult aşteptat. Maria le povesti cu ochii şi vocea înăsprite de amărăciune, boala bătrânei şi cele din urmă clipe ale ei. Le arătă pe larg cum o îngrijise, cât a făcut şi cât a chel­tuit pentru sănătatea ei. Opt săptămâni zăcuse în pat. Câte doctorii, câtă osteneală şi lacrimi şi câţi bani la doctor s'au mistuit-numai ea ştia. Dădea mereu să se înţeleagă că necăjise destul. Ba chiar repetă de mai multe ori, că-şi dăduse şi cele din urmă eco­nomii rămase de la bărbat, cu bolitul mamei. Datoriea de fiică şi o făcuse. Şi cu priso­sinţă încă.

— Acum e rândul vostru! potrivi ea între şirurile de vorbe, cu care se muncea să dovedească cât se jertfise pentru cea dispărută.

Ochii îi erau împăienjeniţi şi astfel nu putea să vadă ce răspundeau chipurile celor-lalţi. Totuşi tăcerea lor, părându-i-se urâtă, se simţi înpinsă să vorbeaseă cât mai lămurit. Trebuiau să facă o înmormântare frumoasă. Cât muncise biata mamă şi cât cbinuise până ce-i văzuse pe toţi mari şi la rosturile lor! Tatălui, Dumnezeu să-1 ierte, îi plăcuseră până la bătrâneţe petrecerile şi băutura. Ea însă fusese o roabă Cât se zbătuse ca să i facă pe toţi oameni! şi slavă Domnului, fiecare îşi avea bucata lui de pâine!

Chiar fără de toate acestea, trebuiau, când era vorba de mamă, să facă toate sacri­ficiile ca s'o petreacă în mod cinstit până la ultimul locaş. Maria dorea să fie o solem­nitate demnă. Erau doar şase, în afară de dânsa. O înmormântare sărăcăcioasă i-ar face pe toţi de batjocora lumii. Şi ea nu vroia să fie de râsul mahalalei. Ioneasca din faţă; Dumitreasca, din colţ, atâta aşteptau. Huiseră chiar până atunci, că bătrâna nu avusese foc în odaie şi lapte deajuns. De-ar fi ştiut ele ce îngrijire dăduse dânsa bolnavei, nici n'ar mai fi îndrăznit să-i treacă pe dinainte.

Le înşiră apoi câte erau de cumpărat şi câte apucase să târguiască ea.

64

© BCU Cluj

Toţi ascultau tăcuţi, văzându-se năpădiţi de o nouă mâhnire, pe lângă aceia ce le-o adusese telegrama. Priveau stăruitor figurile lăicerelor de jos şi trimeteau scurte arun­cături piezişe Măriei. Toată această vorbărie lungă, împrăştiată în acele împrejurări, când trupul neînsufleţit al mamei era între dânşii, le înăsprea durerea. Impunerile, stăruinţele surorii, astfel cum erau aruncate, îi jignea. Cuvintele acestea împiedicau j_e fiecare să-şi încordeze suferinţa, mânându-le frânturile gândurilor de la patul răposatei spre cele ce le sunau atât de displăcut la auz. Numai Sofiţa se zbătea mai departe în plânsul ei nestăpânit, fără să simtă cele ce se vorbeau, după cum nici nu-şi dădea seama de ceiace se petrecea într'adevăr, în jurul ei.

Cel dintâi ce ţinuse să-şi dea părerea fu bicisnicul şi gângavul Vasile. împins de şuşotelile şi încruntările soţiei, îşi chinui limba, mai împiedecată ca deobiceiu, ca să arate că dânşii abia putuseră să vină, că şi banii de drum îi luaseră, după multe, anevo­ioase căutări, în împrumut. Se vaită că procesul cu cumnatul îl pierduseră, nu numai că rămăseseră fără casă, dar se şi îndatoraseră până'n gât pentru plătirea avocatului.

— Cu dragă inimă am da — întări Ruxanda, strâmbându-şi faţa într'o închipuită suferinţă. Mama lui a fost şi mama mea Slavă Domnului, nici odată nu m'am certat cu biata soacră! Dumnezeu s'o ierte!

Glasul frânt de plâns, căută să dovedească ceiace i se părea că nu este crezut. — Asemenea discuţii sunt nedemne pentru momentul prin care trecem! curmă

sentenţios locotenentul Ionel, schimbul ghimpos de cuvinte ce se legase între cele două cumnate.

El era gata să-şi facă cea mai sfântă datorie- Şi o dovedi repede. Plecă, fără să se mai socotească, la preot, la serviciul pompelor funebre.

Eşirea lui hotărâtă păru că limpezeşte aerul. Vorba se mai urmă, în şoaptă la bucătărie, în jurul tablalei pe care se aşeza coliva. Tinca, printre lacrimi, osândea firea josnică a Ruxandei, potrivind cu degetul o floare văpsită a colivei, se grozăvea că Margareta nu venea nici la înmormântarea mamei, iar, pealocurea, se plângea de zgârcenia bărbatului. Se jelui că trăia numai în certe cu dânsul şi făcu să se înţeleagă că n'aveau ce aştepta de la ea.

Pe ici pe colo, pe unde se întâlneau, fraţii îşi mai desprindeau gândul câte puţin de la suferinţa imediată; comunicându-şi unul altuia câte-un amănunt nou din viaţa lor. Fiecare, însă, simţea un fel de stânjenire, găsind că împrejurările din traiul celuilalt, îi inte­resa mult mai puţin decât trecut, când se întâlniseră. Numai Sofiţa rămânea cutremu­rată de ultimele sughiţuri de plâns. Nimeni nu putea s'o mai liniştească.

Inserarea îi adună iarăşi pe toţi în camera celei moarte. Se simţeau acum toropiţi de oboseală şi de durere, apăsaţi de groaza nopţii de privegbiu, ce avea să înceapă. Acest sentiment de comună istovire, îi strângea pe toţi în firele legăturii de mult timp destrămate.

Toate erau în rânduială. Trupul neînsufleţit era pregătit, aşezat în sicriul acoperit cu voalul alb. Numai faţa vestejită îi era descoperită, între cele două lumânări, privi­rilor ce nu erau parcă în stare să prindă deacolo ceiace ar fi trebuit. O umbră întuneca această figură, şi umbra părea a fi mai mult ceaţa nerăbdătoarei aşteptări a ceiace era să urmeze, decât amărăciunea clipei de pe urmă, îngheţată în trăsuri.

Liniştea aceasta grea era întreruptă de adusul lucrurilor pentru solemnitatea de a doua zi. Croitoreasa, care îmbrăcase pe răposata, hotărâse să plece chiar în acea seară la o soră a ei de la ţară ca să-i boteze un copil şi veni cu rugămintea să i se plă­tească pe dată. Fiindcă locotenentul părea că aţipise, tot Mihaiu, care deschisese încă de multe ori până atunci punga, trebui să achite fetei cât i se cuvenea. La socoteala prezentată, veterinarul protestă cu asprime:

— Domnişoară, şi dumneata pe semne cauţi să profiţi de împrejurările triste prin care trecem! E prea mult! Prea încărcat! Toţi caută acum să ne speculeze!

La auzul acestor vorbe răstite, Sofiţa, ce-şi măcinase de câtva timp cele din urmă zvâcniri ale plânsului, spre uimirea tuturor ce-o ştiau absentă la toate câte se întâm­plau în odaie, se ridică dintr'o săritură de pe pat, îşi smulse poşeta dintr'un çui, întin-zând repede croitoresei banii ceruţi.

După plecarea acesteia, Mibai mustră mânios pe sora care-1 atinsese cu acest gest insultător. In locul Sofiţei care-şi reîncepu ostenită plânsul, îi răspunse Maria îndârjită

65

© BCU Cluj

de felul cum se tocmea Mibai, când era vorba de înmormântarea mamei. Cel puţin de ochii lumei se cuvenea să-şi ascundă această scbivirniseală ! Hvea să ştie tot oraşul acum cu ce suflet îşi îngropau Ştefâneştii maica. Domnişoara Marcella era cinstită şi modestă; îi lucra ei de şase ani... O ştia bine, nu ar p cerut un ban mai mult decât merita... Şi el nu găsise ceva mai bun de făcut, decât să-i arunce aceste cuvinte ofensatoare!

— Da, da, are dreptate, se ridică şi Tinca, cu vocea ei subţire şi precipitată, are să se ştie în tot oraşul că ne scumpim delà cea din urmă îmbrăcăminte a sărmanei mame. E frumos asta?

— Dumneata n'ai cuvântul! ripostă răstit, celălat. După ce-ai şters-o frumos la bu­cătărie ori de câte ori a fost vorba de vre-o plată, mai găseşti cu cale să critici pe alţii ! Ştii Dumneata cât am dat eu astăzi?

— Huzi Dumneata! se minună, încrucişându-şi manile !a piept, Maria-— —Nu că mi-ar părea rău pentru ce-am dat-.- dar de ce să zvârl banii fără nici-o

socotinţă? Hm şase copiii... Şi toţi ticăloşii sunt gata să te tâlhărească cu asemenea ocazii... Hşa dar, fiindcă am fost loviţi de-o moarte, să plătim la toţi cu ochii închişi?—

— Inimă de piatră! încă de copil ai avut-o ! îi aruncă scârbită Tinca. Cel cu inima de piatră, căută s'o înfiereze din nou, ceiace aduse amestecul întărâtat

al bărbatului. Delà vorbele acestuia, privind cu duşmănie la toţi, focul se întinse cu re­peziciune în toată odaia. Şi slabul Vasile şi pătimaşa Sofiţa, în dorinţa potolirii, arun­cară frânturi de vorbe aprinzătoare spre vârtejul certei, deasupra căreia se auzea răcnetul gâtuit al Victoriei, care-şi pierduse cumpătul, văzându-şi soţul batjocorit, dupăce susţi­nuse toată groaza cbeltuelilor de până atunci ale înmormântării.

— Dar de ce numai noi să fim apăsaţi? Mama nu 1-a avut numai pe Mibai..• Şi încă să ni se impuie o înmormântare luxoasă!

Printre strigătele ameninţătoare ale cumnatelor, locotenentul căuta stăruitor împăciuirea. — E demn asta pentru noi? — Taci şi Dumneata, că ai făcut numai paradă de vorbă ! Ri comandat pe mâni

clasa doua, ca s'o plătească tot bărbatul meu! — Pe mamă-ta s'o duci cu clasa a treia! Moarta, pe care nu o mai vedea şi nu o mai bănuia nimeni, trezită par'că de sgo-

motul asurzitor din greul somn, încerca, fără să izbutească, a-şi face loc în ceartă, să arate, ca şi alte daţi, cu greutatea cuvântului èi, de partea cui era dreptatea şi într'acui nedreptatea. Şi dacă era posomorâtă şi cu ochii închişi, se datora parcă numai faptului că nu-i mai cinsteau bătrâneţa, n'o lăsau să vorbească, pentrucă nimeni nu vroia s'o mai asculte.

Venirea preotului făcu să se stingă dintr'odată vijelia sfezii, împrăştiindu-i în jurul sicriului. Hcolo însă numai câţiva găsiră, izbucnind în lacrămi, pe mama; ceilalţi conti-nuară, în timpul cititului din cartea sfântă, să vadă vrăjmăşia de care fiecare se vedea atins, declamându-şi în gând restul apărării.

H doua zi dimineaţă, sosirea Margaretei fu primită de toţi cu priviri piezişe. Fraţii îşi întorceau încruntaţi ochii delà dânsa, nu voiau să ştie că această fată a Bucureştiului de noapte, e sora lor. Cumnatele însă îi cercetau iscoditoare trupul, îmbrăcămintea-i neagră dar decoltată şi toate mişcările. Simţeau şi interes şi scârbă, pentru această existenţă.

Izbucnirea de plâns şi ingenuncbierea ei lângă cosciug, fu studiată cu asprime de fiecare. Putea să plângă astfel? Ii venea într'adevăr să îngenuncbe şi să se roage? Simţea ea într'adevăr durere? Putea să mai simtă?

— Mamă, mamă, cum te-ai dus... fără să vin să-ţi vorbesc... fără să mă ierţi! In timp ce pe Sofiţa aceste cuvinte sfâşiate, o aruncară în spasmurile plânsului ei

zgomotos, Tinca şi Maria aruncau ură din ochii întunecoşi, celei ce pângărea cuvântul sfânt de mamă. Plângerea acesteia şi izbucnirea puternică a celeilalte, le umezeau şi lor ochii, căutau însă să se oprească, părându-li-se că dreptul lor de suferinţă era uzurpat de aceia ce le făcuse neamul de batjocoră.

Tot cele două osânditoare săriră revoltate când Margareta, în lipsa lui Mibai, se apucă să plătească pitarului ce adusese colacii şi pânile pentru săraci şi covrigii pentru copii. Tocmai pomenile să pe făcute din banii câştigaţi în acel chip ? Intr'astfel aduse, erau să pe ele oare primite de mama ce nu voise toată viaţa să mai audă de fata fu-

66

© BCU Cluj

gită; puteau oare să pe primite de îngerii cerului ce se spăimântau de toată urâţenia păcatului?

Fiindcă era lume străină nu voiră să facă vorbă multă, o chemară numai deoparte şi-i spuseră că obiceiul cerea ca pomenile să fie date numai de bărbaţi. In urmă însă, o rugară scurt să na se mai amestece în treburile înmormântărei, fără să-i explice câtuşi de puţin această din urmă dorinţă a lor. Drept răspuns, fata făcu un batjocoritor şi în acelaş timp ameninţător „aşa" ? retrăgându-se în urmă într'un fund de odaie, unde îşi vărsă în lacrimi o neogoită amărăciune. Dar anume de ce plângea, nu-şi dădea seamă. Pe mama din sicriu, jignirea surorilor, marea umilinţă a tuturor pălmuindu-i obrazul acum mai mult decât oricând? Poate toate acestea la un loc, poate nici una din ele... Viaţa e i?

In drumul spre cimitir, o împinseră la coada convoiului, după fraţi. Nimeni nu se găsea să-i sprijine braţul. Nu putea plânge. Se silea în zădar, parcă toată jalea fusese închisă în vaetele gălăgioase ale celorlalţi. Nimeni nu credea că sufere, nici nu-i îngăduia.

Din ce sentiment anume Margareta ţinu să împrăştie o sumedenie de bani celor ce aşteptau pomeni în jurul mormântului ce se astupa, ea însăşi nu-şi dădu seama. Cu atâta grabă îşi deşertă poşeta, încât s'ar fi părut că era hotărâtă să se desfacă repede de tot ce avea. Se îndesă, după terminarea slujbei, să plătească preotului, cantorilor şi oame­nilor delà dric. Toţi aceştia rămaseră foarte mulţumiţi de dărnicia „domnişoarei delà Bu­cureşti".

Cele două surori mai mari însă scrâşneau de furie, şoptindu-şi într'una sentinţa : Neruşinata ! Nu vor uita ele o viaţă întreagă cum s'a făcut aceasta îngropăciune.

Dar adevărat e că nimeni, nu mai plăti pomenile şi slujba preotului, cantorilor şi oamenilor delà dric, odată ce fuseseră plătiţi, de neruşinata de la Bucureşti.

In tot timpul drumului delà ţintirim îndărăt, fură năpădite de-un plâns mai amar decât cel delà început. Felul cum a fost dusă la locuinţa de veci, ceace le dăduse lu­mina zilei, nu se mai putea niciodată repara. Durerea aceasta era mai copleşitoare decât rămăşiţile celeilalte.

— Nu mă aşteptam eu, care am făcut^atâta pentru mama - spuse cu amărăciune Maria în mijlocul mesei unde toţi, afarăjde Margareta care plecase, îmbucau absorbiţi de tristeţa ceasului — nu mă aşteptam, ca înmormântarea s'o ţie aproape toată, neno­rocita aceia delà Bucureşti!

Miljai, la care se opriră ochii acuzatoarei, istovit, se luptă cu restul din farfurie ei tăcu. Nimeni nu vroi să mai răspundă. De ce să se mai înţepe? Peste câteva ore erau să se despartă şi cine ştie pentru cât timp... Fiecare îşi avea deacum grijile şi socotelile lui; numai ale lui.

La mormântul moartei, vântul supă în candelă şi o stinse-

© BCU Cluj

I O A N S E S F Â Ş I E Î N P U S T I E DE

L U C I A N B L A G A

FftcATORULE de peşteri, de oameni şi sfincşi, unde eşti Èlobim? Lumea din manile tale-a sburat ca porumbul lui Noe, tu poate şi, astăzi o mai aştepţi •nde eşti Èlobim? Umblăm tulburaţi şi fără de voie, printre puterile nopţii te iscodim, sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie şi 'ntrebăm de tine Èlohim.

Vântul fără de somn îl oprim şi te'ncercăm cu nările Elohjm ! Animale străine prin spaţii oprim şi le 'ntrebăm de tine Èlobjm. Până în cele din urmă margini privim— noi sfinţii, noi apele, noi tâlharii; noi pietrele,-drumul întoarcerii nu-1 mai ştim Èlohim, Èlobim!

68

© BCU Cluj

S O M N NoflPTE întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă. Se retrag în pădure şi peşteri potecile. Gornicul nu mai vorbeşte, buhe sure s'aşează ca urne pe brazi. In întunericul fără de martori se liniştesc păsări, sânge, ţară şi aventuri în cari veşnic recazi.

Dăinuie un suflet în adieri fără azi fără ieri. Cu svonuri surde prin arbori se ridică veacuri fterbinţi. Fn somn sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi.

© BCU Cluj

S E F R A N C I S C ŞI A R T A V R E M I I S A L E DE

A L E X A N D R U M A R C U

v5E împlinesc anul acesta şapte veacuri delà trecerea dintre vii, a celui mai popular dintre spnţii lumii catolice.

Văd alaiul smerit al norodului îndreptându-se în pâlcuri dese, către coasta abruptă, pe care sclipeşte in soarele clar al tlmbriei verzi, uriaşul monument funerar al Sfântului.

Cetatea assisană se va trezi din adormirea ei medievală, va răsuna de glasurile împes­triţate ale pelerinilor aduşi de evlavie din cele patru zări. Va forfoti de lume Santa Maria degli Angeli, în vreme ce bisericuţa Porziuncolei, pe care o adăposteşte sub bolţile ei uriaşe, se va strânge, sfioasă, în umilinţa ei sălbatică şi primitivă; vor zbura ciocârliile din lanurile îmbelşugate de rod care străjuesc calea prăfuită ce urcă, pieziş, până sub cetate; vor amuţi şi greerii în scorbura măslinilor bătrâni; se vor înghesui de lume streină gangurile ce împrejmuesc privdorul marei Braziliei; vor încremeni spnţii lui Giotto şi lui Cavallini, în negura lor, la miile de ochi ce se vor perinda, evlavioşi ori profana­tori, pe dinainte-le; va tresări stânca în care moaştele Sfântului se odihnesc în cripta de jos; se vor apleca frunţile prin încăperile joase ale schitului delà San Damiano, se va trage la o parte umbra istovită a Spntei Clara, ascunsă într'un ungher al grădiniţei de sus.

Prăznuirea acestui centenar nu poate rămâne limitată la însemnătatea unui eveni­ment în lumea catolică, de oarece învăţătura Sf. Francise a avut mare înrîurire şi asupra artelor, asupra literaturii italiene către sfârşitul Veacului-de-Mijloc Iar această înrîurire se leagă tocmai de acea Renaştere a literilpr şi artelor care, pind şi rămânând italiană, a schimbat înfăţişarea culturii şi artei din întreaga Europă, deosebindu-se delà început prin caracterul ei de universalitate. Iată de ce socotesc bine a mă ocupa de acest cente­nar al Sf. Francise, care —de altfel —a format în ultimul timp obiect de preocupare pentru mulţi din literaţii noştri. Faptul acesta mă opreşte de-a repeta aci lucrurile destul de cu­noscute cu privire la viaţa ori la doctrina „Sărăcuţului din Assisi". In schimb mi se pare mai puţin studiată (chiar şi în patria sa), problema legăturilor dintre doctrina franciscană şi arta contimporană ei. De această problemă mă voiu ocupa aşa dar în cele ce urmează.

Nedeosebindu-se, la prima vedere, de ascetismul medieval, doctrina Sf. Francise are la bază cea mai înfrigurată credinţă în Dumnezeire, grija de mântuirea sufletului de păcat, părăsirea deci a tot ce este lumesc şi vremelnic, îndrăgirea Spntei Sărăcii întru Domnul, supunerea cea mai umilitoare şi atingerea idealului de desăvârşire morală prin pocăinţă.

Profund mistică, această doctrină se manifestă practic prin cel mai nemilos dispreţ faţă de trupul hărăzit maceraţiei prin scorburi, dătătoare de extaz Din acest punct de

70

© BCU Cluj

vedere Francise se dovedeşte a fi rămas un pu spiritual al misticilor medievali; astfel că ne apare delà început în contradicţie cu cealaltă doctrină pe care a propovăduit-o nU mai puţin: doctrina bunătăţii, a iubirii alinătoare şi mântuitoare. Htâta numai că as­cetismul medieval rămâne în umbră, pus alături cu această de-a doua doctrină; repre­zintă, e drept, o tradiţie prea legată de Creştinismul medieval ca să poată p înlăturată, dar nu îndestul de hotărâtoare pentru Francise, când s'a închegat în mintea sa noul crez mântuitor al lumii. Mistica italiană a s e c XHI-lea cunoaşte alte exemple (mă gân­desc mai ales la Jacopone da Todi, deşi tot un franciscan), din care să se vadă că mace-raţia, gândul morţii şi groaza Judecăţii de apoi, n au cotropit mintea lui Francise în măsura în care a înfrigurat sufletul altor mistici din vremea aceea.

De acest lucru trebué, desigur, să se ţină seamă când este să vedem în Sf. Francise un innovator în ale artei-

Fire contemplativă, calmă, adânc înţelegătoare a sufletului omenesc, acest mistic rămâne departe de patima frământată, de exaltarea tragică a Flagelanţilor unui Ranieri Fasani, ori de sălbăticia crudă a anahoreţilor care umpleau văgăunile Hpeninilor din Umbria ori din Hbruzzi. Cu toate că şi el —băiatul neguţătorului Bernardone din Hssisi — şi-a împărţit averea la săraci, a îmbrăcat ciliciul de şiac, încins cu funia umilinţei, şi a proslăvit Sărăcia cea mai desăvârşită a trupului.

„Divinul plagiator al lui Isus" a fost nevinovat, serafic, ca îngerii din icoanele lui Fra Angelico, bun cu bunii, bun cu răii, prieten al vrăbiilor, prieten cu sălbăticiunile din codrii Umbriei. N'a prigonit, n'a blestemat, a ştiut să ierte, a dojenit cu gândul tot­deauna curat. Venit pe lume să readucă biserica lui Cristos pe calea dreaptă din care se abătuse cu trecerea veacurilor, cu frământările politice din Evul-Mediu de care Pa­palitatea nu ştiuse a se feri, Francise nu s'a depărtat o clipă de litera Evangheliei, în­ţeleasă de el în ceeace este însă mai omenesc în această Carte a Cărţilor. In timp ce alţi mistici puseseră în circulaţie formula unei Dumnezeiri apocaliptice, găsită în Vechiul Testament, strădania lui a stat în a arăta credincioşilor că Dumnezeu nu poate fl decât Tatăl bun şi iubitor al tuturor făpturilor Sale> însufleţite şi neînsufleţite. Iar această con­cepţie, a avut o binefăcătoare înrîurire asupra omului în general, asupra artistului în special, întrucât a promovat acel panteism şi acel simţ al realităţii înconjurătoare, care va schimba din temelii gândul despre artă al meşterilor şi cărturarilor italieni, spre a da putinţă unui Giotto să înlăture tradiţia rigidităţii bizantine, unui Dante, să înnalţe din abstracţia moartă a simbolurilor medievale acel măreţ poem de realităţi sufleteşti care esie „Divina Commedia".

Marea izbândă franciscană stă în gândul şi voinţa de-a propovădui înfrăţirea, în-tr'o vreme de tragică dezbinare, de-a vorbi în numele celui mai curat altruism, într'o vreme de exclusivism şi de materialism, ca aceea de la sfârşitul Veacului-de-Mijloc în Italia.

De Dumnezeu nu se teme Sfântul—căci pentru el Dumnezeu nu este Fiinţa biblică, spre care să ridice glasul cu prometeicele apostrofe din Cartea lui Iov- Nu se teme de Iad, nu se teme de Moartea pe care o socoteşte „soră" mai mare; nu se teme de oareçe Sf. Francise iubeşte: pe Dumnezeu, pe Isus, Fecioara, Omenirea, Iadul, Moartea. Iubeşte totul cu o iubire senină, calmă, lipsită de erotismul şi voluptatea senzuală a al­tor mistici din timpul acela.

Francise din Hssisi a fost poet—nu numai ca suflet şi îndrumare—ci în adevăratul înţeles al cuvântului.

Nu mă gândesc la / Fioretti. Hceastă legendară biografie hagiografică a „Sărăcu­ţului", plină de legende poetice, a fost de fapt compilată ori tradusă din latineşte, de un călugăr franciscan, târziu—pe la 1350. Mă gândesc însă la acele „laude" înălţate dé Francise întru gloria lui Dumnezeu şi a tuturor făptuirilor Sale; la acele Laudes crea-turarum, pline de cel mai avântat misticism pânteistic; la acel Cântec al Soarelui, în care curăţenia gândului de înfrăţire universală se întâlneşte cu ingenuitatea folkloricâ ai viersului popular :

Lăudat fii, Stăpâne al meu, cu toate făpturile tale, în deosebi cu fratele Soare,

71

© BCU Cluj

pe care,'nouă;;;'nf-l;aprinzi;ziua; . ; - ; că e mândru şi sclipitor cu mare strălucire; i r de Tine ne.vorbeşte el,-Prea Innalte!

Lăudat fii;;Stăpâne al:meu,.pentru sora Lună şî pentru.Stele; pe cer le-ai făcut luminoase şi scumpe şi mândre...

Lăudat pe şi pământul, cu ciripit de vrăbii, cu foşnet de păduri, cu înporare de flori în crânguri.

Suflet atâta de în stare de-a poetiza aspectele naturii neînsufleţite, iniţiator al unei doctrine prin definiţie sentimentală şi lirică, Francise ar^fl trebuit ip'rin definiţie să pro­moveze, şi să transforme fundamental arta timpului său. Dar aşa a fost în realitate? Şi în ce fel ? , ; ; ,

Francise n'a avut1 preocupări. literare, propriu zise. Nu putea să le aibă. Căci pe vremea când s'ar p ivit în acest suPet astfel de veleităţi,- pbezia italiană aproape nu se înpripase încă, stânjenită de tirania tradiţiei latineşti, pe de altă parte, începuturile poeziei italiene, foarte nesigure pe,la 1200, eraţi cu totul rôbîtë i rapnatei maniere pro-venţale, astfel că nu se potriveau cu simplitatea şi cu umilinţa „Sărăcuţului". Htunci când îşi va fi simţit sufletul prea plin die poezie,- Francise se va p servit de veşmântul versului latin ori francez (se pare că dictă unui călugăr din cin, în clipe de extaz mis­tic), de oarece slabele încercări de poezie ; vulgară italiană, nù-i puteau servi de imbold. Unui:„Ritm Gasinez", stângăciilor unui* Paiecchio ori ale unui Ugo di Perso, scrise în italiană, li se opunea seria de opere scrise de autori italieni, dar în latineşte, în frunte cu Boeţiu,Grigore cel Mare ori Paul'Diaconul-; <• • .

In lumeasca lui, tinereţe, băiatul înstăritului postăvar din Hssisi, vă p avut prilejul să înveţe latineşte, să ia cunoştinţă de sensuala lirică provensală şf "de toată literatura franceza a timpului, căci în lipsa unei timpurii literaturi naţionale, Italia s'a desfătat în cântări, de trubaduri veniţi de peste Hlpi, până târziu, pe vremea împăratului Frédéric al 11-lea şi chiar mai încolo. \ ' : . ii

Odată convertit, Francise înnăbuşi în suflet orice ecou al acestei poezii de iubire, lumească. Poeziei de servilă imitaţie provensală, sensuală, complicată $i artificioasă — aşa cum se făcea la curtea lui Frédéric din Sicilia, —- Francise i-a opus'atunci o poezie primitivă, sinceră, naivă, izvorîtă dintr'un plus sufletesc, în aproprierea nemijlocită de natură — o, poezie personală, învîesmântată într'un vers simplu, rustic, nesigur. Şi aşa, Francise va fi fost poet, numai pentrucă a iubit prea mult natura. H iubit şi a cântat lanurile, viile, izvoarele, grădinile, focul, vântul — ca să Ie roage să se păstreze curate, să facă cinste Dumezeirii din care au purces. H iubit şi a cântat înfrăţirea universală prin taina misticei iubiri acest Francise care, pèlerin al pământului, dădea la oparte râmele din drum să nu fie strivite de trecători, scăpă mieii de moarte, stătea de vorbă cu păsările şi cu izvoarele, in âceeaşi*Italie care— atunci — îndură cruzimile neînchipuite ale unui Ezelino, privea osânda unui Ugolino ori măcelul Vesprelor Siciliene.

Hsţfel a ajuns poet Sf. Francise: în chip spontan, inconştient, ca poporul. De „literatură" s'a ferit în schimb ca de-o ispititoare deşertăciune, căci deşertăciune ispi­titoare era poezia profană de-atunci.

Nu mai puţin protivnic s'a arătat Sfântul gândului de-a se zidi lăcaşuri "de închi­năciune prea împodobite de arta meşterilor zugravi. „Fratele Francise, umil rob al Dom­nului, n'a căutat să se încojoare de Frumos. Nimic lumesc în preajma Sărăcuţului din Hssisi! Chilia lui şi a „fraţilor" săi, a voit să fie zidită din bolovaui de piatră, din crengi şi stuf, acoperită cu paie, lipită cu lut" (Hdolfo Venturi).

Dispreţuind arta şi podoabele, şi-a îndemnat discipolii să lucreze atât doar cât le trebuia să'şi poată duce zilele. S'a împotrivit cu înverşunare oridecâte ori Ï se dăruiau biserici, averi şi ranguri, pentru cei din Ordinul său.

Ne-am- deprins să-i atribuim Sfântului Francise un suflet blajin în orice împrejurare, nefiresc pentru timpurile în care s'a arătat şi a reacţionat. Următoarea mărturie a unui cronicar contimporan ne desminte însă, şi ne arată totodată pornirea sa în potriva exte­riorizării evlaviei prin mijlocirea operilor de artă.

„Fratele Francise nu voia mănăstiri pentru călugării săi. Trecând odată prin Bologna, auzi că se ridicase un lăcaş pentru ei ; şi numai cât auzi că lăcaşului aceluia i se zicea

72

© BCU Cluj

«casa fraţilor», se întoarse din drum, plecă din'Orâş'şi porunci răspicat tuturor francis cânilor să părăsească degrabă locul, ferindu-se în ruptul capului,; sâ se mai adăposlească acolo". ;•• ' ; "'., - J :

Ceva mai târziu, cârmuitorii orăşelului său natalj din devotament pentru Sfânt, îi zidiseră cu cheltuiala lor, în lipsa sa, un lăcaş în care sà se odihnească- Dar întorcându-se în Hssisi, Francise se sui pe acoperişul bisericuţei şi «spuse fraţilor să se suie după el; apoi, cu toţii de-a valma, prinseră să arunce jos olanele cu; care era. acoperită casa. aceea, având de gând s'o dărâme până în temelie», de nu sar fi împotrivit cei cu durere de cheltuiala făcută.

Iată dece, sporindu-i adepţii şi având nevoie de schituri pentru ei, Francise primi în dar mai multe biserici din Hssisi şi împrejurimi, însă alese pe cele mai umile şi mai neîngrijite. Ceţ ce-a văzut• Porziuncota, îşi poate da seama că érau mâi mult nîşte ; colibe.,

Hcest gând de a ţine piept înfloririi artistice, l'a stăpânit pè Francise toată viaţa, fn testamentul său a lăsat scris cu limbă de moarte: «Ferească-se fraţii mei ca nu care-cum-va bisericile şi adăposturile şi toate acele lăcaşuri ce pentru ei s'ar zidi, să >le primească dacă n'ar fi aşâ precum cere Sfânta Sărăcie; iar in ele să fie găzduiţi vre­melnic, ca drumeţii streini . ',

Este un gând de răzvrătire în potriva furiei cu care italia acelui veac căuta să înflorească prin opere de artă, scăpând de sub tirania tipicului bizantin şi a ascetismului medieval. Iar noi am văzut cu'm, dogmatic, Francisé cerea'menţinerea acestui ascetism; de aci contrastul dintre el şi năzuinţele lumii profane.

Să băgăm totuşi bine de seamă. Căci în afară de ceeace susţinea din punct de vedere dogmatic, mişcarea franciscană, propovăduind apropierea nemijlocită de natură şi de tainele creaţiunii, a reînprospătat arta plastică şi a dat un nebănuit imbold literaturii, trezind tocmai acel simţ al realului şi al observaţiei directe care caracterizează arfa lui Giotto şi a lui Dante Hligbieri.

Hcestea rămâneau însă bunuri câştigate de lumea laicilor, de pe urma mişcării franciscane- Călugării, Zeloşii mai cu seamă, aveau să se ferească de orice abatere delà această răspicată poruncă a Sfântului lor, pe care totuşi nù toţi au tălmăcit'o şi au res-pectat'o la fel. Hu fost unii dintre urmaşi cari s'au dovedit mai slabi şi au căutat să ţină seamă de progresele culturale şt artistice, înfăptuite fulgerător de societatea laică a Italiei din s e c al XllI-lea- De aci dezbinarea care frământă până azi marea familie franciscană, despărţirea ei în două tabere, lupta dintre franciscanii Spiritualişti şi Conventuali.

Mormântul Sf. Francise este 0 biserică—Bazilica din Hssisi—unul din cele mai fru­moase temple ale Creştinătăţii.

Câteva zile după ce muri, moaştele i-au fost luate de câţi-va călugări credincioşi, ascunse ca să nu fie furate de admiratorii fanatici. Fraţii Conventuali, în frunte cu Elia (de meserie meşter zidar), s'au gândit atunci să înalţe o biserică bine întărită, de-a-supra stâncii în care săpaseră mormântul. Fără preget, au început zidirea Baziliceî in­ferioare de azi, ale cărei planuri erau gata încă din 1228, doi ani după moartea Sfân tului. Hcestui plan—prea măreţ şi nefranciscan-i s'au împotrivit cu îndârjire ceilalţi fraţi, Zeloşii. Luptele adesea sângeroase care s'au dat atunci în preajma mormântului, simbolizează pentru noi ciocnirea celor două mentalităţi antagoniste, iar pentru Sfântul iubirii şi al înfrăţirii omeneşti, epilogul cel mai dramatic al străduinţelor sale.

Dar Bazilica s'a înălţat, într'un timp uimitor de scurt, cu bani adunaţi de misio­narii franciscani din toate colţurile pământului, afirmând a tot puternicia artei asupra uscăciunii ascetismului medieval, anacronic.

S'a înălţat uriaşă, bogată în icoane aurite şi în podoabe. H rămas în cei dintâi şase ani cu zidurile albe pe dinăuntru, să se potolească mânia Zeloşilor. Dar în 1236 lucră acolo, Ia afrescurile interioare, meşterul Giunta din Pisa, pentru ca să 1 urmeze îndată cei mai mari artişti ai timpului : Cimabue, Cavallini, şi Giotto şi Simone Martini. Hrta lor, izvorîtă inconştient, împrospătată de mişcarea franciscană, ştergea urmele as­cetismului din doctrina Sf. Francise, îi ascundea moaştele sub revărsarea aceea de bo­găţii, de podoabe şi de zugrăveli poleite după modelul artei din apropiata Sienă. Nici o voinţă omenească nu putea ţine piept acestei revărsări de artă nouă, pe care o

73

© BCU Cluj

însufleţea tocmai duhul înviorător al învăţăturii lui Francise In potriva gândului său dar ruptă din sufletul său. Neputând vorbi de-o artă şi de o literatură franciscane, putem totuşi vorbi de-o artă şi de o literatură adânc influenţată de această mişcare spiritualistă, care a luminat sufletul Italiei către sfârşitul Veacului-de Mijloc.

„Ca şi cum le ar fi fost cu neputinţă să se apropie nepedepsiţi de mormântul mi­raculos—observă de mult romanistul Ozanam— meşterii chemaţi să-1 împodobească cu afrescurile lor, s'au simţit coprinşi de un duh nou: au început să conceapă un ideal artistic mai pur, mai vioiu decât acela din străvechile tipicuri bizantine, care cunoscu­seră timpurile lor de glorie dar care, după opt sute de ani, păleau văzând cu ochii-Bazilica din Hssisi deveni cu chipul acesta leagănul unei Renaşteri, ale cărei progrese Ie-a trăit pe toate, din plin. Hcolo se depărtară, treptat-treptat, meşteri ca Guido da Siena ori Giunta da Pisa, de modelele lor greceşti, a căror uscăciune au îndulcit o, a căror încremenire au însufleţit-o. Cimabue veni pe urma lor, şi după el, Giotto... Numai acolo îţi dai seama că Sfântul Francise este adevăratul maestru al Şcoalei din Hssisi ; numai acolo simţi câtă căldură şi vigoare i-a insuflat el. înţelegi în fine că de-acolo a ieşit Giotto, pregătit să înceapă acel apostolat care-1 făcu să colinde întreaga Italie, lăsând în urmă-i ucenici cu sutele şi care îndrumară astfel Italia toată spre acea vocaţie nouă, care o va consacra nemuritoare în destinele artei moderne— In urma acestor meşteri iscusiţi, al cărui alai l'am văzut trecându ne prin faţă, vom aştepla să coboare de pe dealurile din Hssisi, jos, în plaiurile Umbriei şi ale Italiei, o întreagă generaţie de poeţi".

© BCU Cluj

C R O N I C I

I D E I , O A M E N I & F A P T E P R I E T E N I I D I C Ţ I O N A R U L U I

DRAGOSTEA de l i m b a r o m â n ă re învie . E a n u se m a i a r a t ă cu focul sac ru al şcolii a r ­

delene, de ostaşi în h a i n e m o n a h a l e a i , la t in i tă ţ i i . N ' ă r e n imic nici din pa l ad in i i r oman t i c i d e m a i t â rz iu , , ai nou lu i a lfabet , ai or tograf ie i înzorzo­nate şi ai în tâe lor d ic ţ ionare . Pol ih is tor i smul de d u p ă aceea, care-şi f ău rea s ingur g reu tă ţ i şi pu ­nea în clepsidră , j u m ă t a t e serios şi j u m ă t a t e şu­gubăţ , fire de nis ip c ă z â n d câ te u n u l doa r din secol în secol, n u m a i e în mi j loacele ei. S tad iu l filologic e def ini t iv în u r m a noas t ră . El şi-a pier­du t î n t âe t a t ea delà î ncepu tu r i l e vieţi i româneş t i de Sta t şi de cu l tu ră , p e ca r e o î m p ă r ţ e a cu cel istoric. Al t e p u n c t e de vedere şi a l te discipl ine s 'au r id ica t şi le -au l u a t î n t r e ele c a egale şi nu ca pr iv i legia te . Ceeace aveau pol i t ic şi combat iv , s t ră in de fi inţă, s'a dus . Soseau zilele d e a u r a le p ă t r u n d e r i i în adânc ime . Scrisul însuş a a juns la o aşezare . Scri i tori i , sub a m e n i n ţ a r e a clasifi­căr i lor de fă imătoare , folkloris tă sau e tnografă , se feresc de înoi r i formale . Şi i a t ă că în aceste împre ju r ă r i , m a i m u l t de în f râna re , d ragos tea de l i m b a r o m â n ă se în toa rce !

Se în toarce , p e deopar te , în l uc r ă r i d e ş t i in ţă de tot felul. Sunt în t r e ele cerce tă r i grele teore­tice, revis te sau a n u a r e de special i ta te , şi sun t în sfârşit d ic ţ ionare . P r e o c u p a r e a şi rea l izăr i le se î n t ind pes te în t r eg domeniu l , semn că sun tem mar to r i i une i mişcă r i cu temeiu.

In î n t â i a g r u p ă t r e b u e p u s ă „ O r i g i n e a Româ­ni lor" de d. A l e x a n d r u Ph i l ipp ide , c a r e descurcă în v o l u m u l a p ă r u t „ce spun izvoare le is torice". Despre ea a b i a a ieşit o recenzie, şi şi aceea m a i m u l t d e e x p u n e r e . E r a şi greu să fie altfel , pen-t rucă c i t i to ru l s tă aici î na in t ea a 900 de_ pag in i î ncă rca t e de documente , de ana l i ze şi de ipoteze, Oamen i i de meser ie vor avea d e spar t , d e măc i ­na t şi de spă la t l a ele luni , în ş t e ampur i l e lor me­todice. M u n c a în s ine e de o v i a ţ ă d e om, cu toa te că a u t o r u l vo rbeş t e în p r e f a ţ ă de g reu ta ­tea p rocu ro r i i de t ex t e cr i t ice în t r ' o v r e m e c â n d

„dela un capă t l a celalal t al p ă m â n t u l u i a rde focul r ăzbo iu lu i şi că r ţ i nu se m a i t r ime t de là un loc la a l tu l , ci n u m a i t u n u r i şi c a r n e p e n t r u tu­nur i" . Acest ind ic iu cronologic se pot r iveş te p ro ­bab i l ma i m u l t cu d a t a prefeţei , scrise l a u r m ă , decât i se po t r iveş te t ex tu lu i însuş .

A d o u a g r u p ă aduce publ ica ţ i i l e cu ca rac te r periodic , numeroase şi vioae. F i eca re un ivers i ta ­te îşi a r e f runtaş i i l imbiş t i , şi ma i c u seamă şcoala fi lologică; o revis tă sau un a n u a r îi r ă s ­f rânge veder i le şi ac t iv i ta tea . î n t r ' u n loc p re ­gă t i rea e cu deosebire s lavă şi t o a t e t rec p r in o-che la r i chir i l ici . I n t r ' a l t u l t r a d i ţ i a ge rmană , de la b ib l iograf ie p â n ă l a p r e l u c r a r e şi ton, se în­ch ide în sine, l u c r ă t o a r e şi m â n d r ă . Aiurea , ele­men tu l r o m a n i c domneş t e exclus iv şi n ' a r e de­cât mi lă pen t ru negur i l e celorlal ţ i . Ce rcu r i m a i t inere pendu lează , cu ascunsu l g â n d că le în t rec pe toate , î n m ă n u n c h i n d u - l e p u r şi s implu nu­m a i însuşir i le , f ă r ă nicio l ipsă. N u p u t e m decât înş i ra „ D a c o - R o m â n i a " de la C l u j , care-şi p regă­teşte a p a t r a m i e d e pag in i anua le , „ G r a i u şi su­flet" dela Bucureş t i , „ C o d r u l C o s m i n u l u i " de la C e r n ă u ţ i , u n d e ca p e v r emur i , f i lologia şi is to­r i a se odihnesc sub t ace laş a cope rămân t , „Arh i ­v a " d - l u i Bărbulescu . Şi p e n t r u c a a f a r ă de u n i ­vers i tă ţ i le din ţ a ră , m a i sunt d o u ă în s t r ă ină ta t e , şcolile r o m â n e dela Pa r i s şi Roma , în bule t ine le lor, „Melanges de l 'école r o u m a i n e en F r a n c e " şi „Ephemer i s D a c o r o m â n a " , filologia, or icâ t de discre tă i-ar fi apar i ţ i a , îşi r id ică ici, colo c a p u l d i n t r e pagin i . D e a l tmin te r i p r e o c u p ă r i l e filolo­gice a le celor doi d i rec tor i , sun t cunoscute . D-l P â r v a n a da t ch ia r de c u r â n d câ teva „Cons idera -ţ iun i a s u p r a u n o r n u m e de r â u r i daco-sci t ice", de un m a r e interes ac tua l , în pub l ica ţ i i l e Acade­miei române .

A l t ă g r u p ă c u p r i n d e dic ţ ionarele . L ă s ă m l a o p a r t e p e al d- lui Răsmer i ţ ă , cu t ă e t a r ă d e lexicon şi ambi ţ i i e t imologice. Ol ten i i sun t ascuţ i ţ i la min te , d a r n u vor p r i v i n ic ioda tă c u v â n t u l de-

75

© BCU Cluj

cât ca; un mijloc, adică) nu vor fi filologi. Nu ne opriră, nici l a d ic ţ ionaru l macedo- român al d-liri G, Pâscu, t ăgădu i t ' p â n ă acum tocmai de Ma-cedo-Români . Celăla l t d ic ţ ionar român de là Iaşi îşi c au t ă încă edi torul . Despre d ic ţ ionaru l gene­ral , la care lucrează d-nul C â n d r e a pen t ru „Car - , tea românească" , e firesc să nu pu tem s p u n e alt­ceva nimic. S'a i sprăvi t însă de t ipăr i t „ R u m a -îi isch-Deutsche W b r t e r b u c h " de Tik t in . E o lu­c ra re pu te rn i că şi se cuvine a- i se face loc a-par te .

D . dr. H. Tik t in profesa încă* d ina in te de răz-boiu l a un ive r s i t a t ea 1 din Berlin, u n d e a m stat o c l ipă în c u m p ă n ă , să in t ru saû să n u in t ru , în faţa af işului care-i a n u n ţ a cursu l de l imba ro­m â n ă . E un învă{at din famil ia lui Moses Gaster şi Lază r Şăineanu, da r care, cu toate că silit ca şi ei să plece, n u şi-a sch imbat obiectul cercetă­rilor. Dic ţ ionaru l său a re 1834 de pag in i m a r i cu două coloane d e text . Aceas ta face peste tot 3668 d e coloane cu 18340 de cuvinte , dacă se socotesc a p r o x i m a t i v cinci cuv in te de f ie ta re coloană. T i ­păr i rea a început în 1903, cu o grea aba te re de la scopuri le au toru lu i . El s t rângea fişe pen­t ru un dic ţ ionar a l l imbii române, fără prea mul te perspect ive să-1 poa tă şi scoate. A tunc i ' a fost poft i t de Minis terul Instrucţ ie i , şi poa te mai mul t de minis t ru , care era T a k e Ionescu, să scrie un dic ţ ionar ge rman- român . O pof t i re ase­menea, ni se pare , ne-a dă ru i t cu d ic ţ ionaru l f rancez-român al iui Erédér ic D a m é . Cine cu­noaşte pe oameni şi opera ştie că n u e vorba de lucrăr i de folos d idact ic sau pract ic , a idoma glo­sarelor magh ia ro - române sau ruso- române ieşite de când hotare le ţă r i i a u pr ins şi concetă ţeni de aceste gra iur i .

O m u l a pr imi t p ropunerea , ho tă r î t sa schim­be cât ma i pu ţ i n din p l a n u l ini ţ ial , m i n u s negre­şit t r aduce rea g e r m a n ă a cuvinte lor şi exemple­lor. Volumul în tâ iu cu în tâ ie le t re i l i tere ale al­fabetului n u m ă r a el s ingur 500 de pagin i . A-ceasta însemna că-şi împl inise p rea b ine gându­rile. Mai pu ţ i n însă acelea ale ini ţ ia tor i lor . Şi i s'a ceru t o res t rângere .

Al doilea vo lum a r a t ă de ce fel a fost această restrângere. Cuvin te le p r imi te în d ic ţ ionar au fost puse la încă o sită, ceeace a lăsa t p e d ina­fară grunj i i ra r i t ă ţ i lo r şi a i regional ismelor de prea mică rază, iar t r aduce rea exemple lor a fost î n l ă tu r a t ă sau scăzută la un m i n i m u m . Luc ra rea s'a subţ ia t astfel mereu, p â n ă la sfârşit, a că ru i da r e l a l u m i n ă a fost l u a t ă a s u p r a ei, d u p ă oa­recare peripeţ i i , a c u m un an şi d u p ă o în­t r e rupe re de m a i b ine de zece ani, de_ că­t r e Casa Şcoalelor. D a c ă păcă tueş ţe , ideal, din p u n c t u l de vedere a l uni tă ţ i i , şi, p rac t ic , de h a i n a c a m s t ră ină şi de g reu ta t ea răs­pândi r i i da to r i t ă epuizăr i i a p r o a p e a îhtâielor volume, acest d ic ţ ionar nu r ă m â n e ma i pu ţ in o cont r ibu ţ ie de seamă l a cunoaş te rea şi s tudiul l imbii române . El se a r a t ă ca un vrednic îna in te mergă to r a l Dic ţ ionaru lu i l imbii române , scos de Academie , care s ingur îi poa te s ta a lă tur i , întrecându-1 p r in m o n u m e n t a l i t a t e şi pr in câ te lespezi poa te a d u n a lao la l tă o m u n c ă organiza tă şi colectivă.

G r ă d i n a lu i cu a t â t ea flori se în t inde ca în t re două poteci de margine , delà în t â iu l cuvân t al l imbii , abà p â n ă l a din u r m ă , zvon: început aspru , t ra in ic şi a lb , ca o p â n z ă de Teodoreseu-Sion, sfârşit ca un eccru muz ica l în târz ia t , de t re­

cere a vân tu lu i p r in f runz i şu r i , s au de cor al s t r ămoş i l o r veniţ i l a acel ho t a r a l l imbi i de ei făur i tă şi în ca r e se păs t rează m a i m u l t decât în orice nemur i to r i p r i n veacur i ; la u n c a p ă t solul t u r c a l t u t u r o r în râur i r i lo r balcanice, i a r dincolo Răsăr i tu l şi t a ina s lavă a evulu i nos t ru med iu fără deslegare. D a r g răd ina ru l , s t răin, de a lă tur i , ştie florile pe nume , şi de u n d e vine fie­care, şi zâmbeşte .

Dragos tea de l imba r o m â n ă se în toarce , p e de a l tă pa r te , şi în formele de ofensivă lua t e dé ea delà Un i re încoace.

Ofensiva pr iveş te a tâ t insulele minor i t a r e cât şi n o u a comuni t a t e românească . î m p o t r i v a celor d in tâ i e o lup t ă de val, zilnică. A tunc i c â n d va­lul n u poa te să rupă , se pref i ră şi piedici le îl .în­dârjesc, nu-1 a s t âmpără . P â n ă ieri l i m b a unga ­ră, rusă sau şi g e r m a n ă e r au în îna in ta re , -iar l imba r o m â n ă se a p ă r a din greu, d â n d p a s cu pas îndă ră t . Acei paş i se fac astăzi de noi în d i ­recţ ia con t ra ră , cu pregă t i r i de t recerea liniei vechi şi de r evă r sa re peste v a t r a de pr imejd i i de p e vremur i .

L u p t a aceas ta nu e dusă c u m v a de Stat sau de vreo societate şi p r in u r m a r e d u p ă un p r o g r a m şi cu scopur i şt iute. E a e o încleş tare anon imă sub legi oarbe . E un episod ca re se pet rece în­t r e noi şi în folosul nost ru din lup t a fără cru­ţ a r e d in t re gra iur i le p ă m â n t u l u i . Aju tă , nici vor­bă, şcoala şi a ju t ă admin i s t r a ţ i a sau s tagiul mi­l i tar , da r a ju tă ma i ales legă tur i le vieţii, econo­mice sau de alt fel, a ju t ă crizele şi prosper i ta tea , l ă sa rea în pace şi amestecul , aer id ca r e acopere deopot r ivă cele două tabere . împo t r iv i r ea , cel pu ţ in deocamda tă , p â n ă la a jungerea u n u i nivel de echi l ibru, de când r ă sa r de o p a r t e • şi de a l ta mij loacele ma i înal te cu l tura le , a r fi de prisos. . N o u a comuni t a t e românească din p ă m â n t u r i l e

l iberate , se găseşte şi ea în t r 'o s t a re de î n r â u r i r e ne în t r e rup t ă şi mul t ip lă . E ca în t r ' un regim de supraa l imen ta re , de ca r e îşi dă n u m a i în p a r t e seama. O m â n d r i e delà sine înţeleasă a r împiedi ­ca-o de a l tmin te r i să măr tur i sească . Vocabu la ru l i se îmbogăţeşte , barbar i smele , c a r e se aşezau ca nişte solzi pe l u m i n a l imbii , se ruş inează şi se răresc. C ine cunoştea societatea a rde leană , nu m a i de demul t decât din 1910, şi o cercetează a-cum, vede din cinci m i n u t e de convorb i re deose­birea, î n t o a r c e m pu ţ in din mu l tu l ce-am căpă ta t .

L i m b a românească îşi t răeş te a d o u a t inereţe . Ea e năva ln ică şi c rea toare . A m ă n u n t u l ciopli t cu t r e i . feluri d e dă l ţ i n 'o mai a t rage . Se face g lobală şi învo lbura tă , ca în zilele eroice. D ă din sine ceeace a c u m o sută de an i a t r ebu i t să-i v ie de a fa ră : o h a i n ă n o u ă pen t ru o n o u ă creştere, î ş i vede îndoi t a p r o a p e n u m ă r u l celor ce-o vor-besCj un i i cu b u z e de tot s t ră ine , i a r a l ţ i i cu ele stângace, ca. d u p ă o înde lungă tăcere, şi po t r iv i t e d é m u l t e ori ca a le p runc i lo r fragezi. Pr imejd i i de a l t e r a re o pândesc . A v â n t u r i negândi te o aş­teaptă . L i m b a cân t ă din f runză ca în zilele de vi­tejie şi de pa t r i a rha l i sm, în tâ rz ie la bâ lc iu r i sau încheagă de p e ca ted re adevă ru r i l e în p r o ­poziţ i i fără greş. Urechea, atât de depr insă cu ea îna in t e că n'o m a i c u m p ă n e a şi judeca , stă s'o asculte . E ceva schimbat . O vreme de trecere, pl ină de zvon, ca un zbor dei echinocţ iu al unor pasă r i că lă toare . Se duc? Vin?

Şi acestea toate, a l ă tu r i de o ş t i inţă a limbii care e m a i metodică şi c i rcumspec tă decât ori-

76

© BCU Cluj

când, şi de un scris cu f rână, î n d r e p t a t de teore­ticieni spre un clasicism de formulă , p e c â n d toa tă l i t e r a t u r a picui-ă din sedi lë ' -pastorale şi ro ­mant ice .

U r m a acestor c ău t ă r i î n v ă ţ a t e şi f ierberi p o p u ­la re d u c e la m a r e l e D ic ţ i ona r al l imbi i române .

D u p ă c u m acele cău tă r i , î nv io r a t e deoda tă , vin, p r in oameni sau p r in f ragmente d e operă , dé d i n a i n t e de războiu, ia r f ierberea e semnul unei creşter i de po t en t ă na ţ i ona l ă încete, i zbucn i t ă apoi şi în fapte le pol i t ice şi mi l i t a re , D i c ţ i o n a r u l stă cu o j u m ă t a t e a lu i d incolo de e p o c a noas t ră . Ea le re ia însă şi le rea l izează , de u n d e t â n j e a u şi m u r e a u . Le î ncon joa ră d e in te resu l popu l a r , de u n d e r ă m â n e a u depă r t a t e , în u m b r a une i in­st i tuţ i i , ca o oct roiare .

D ic ţ i ona ru l l imbi i r o m â n e a a p u c a t să iasă p â n ă în 1914 n u m a i în 15 fascicule d e câ te 80 d e pag in i f iecare. El a p ă r e a d in î n d e m n u l şi cu che l tu ia la Regelui C a r o l şi e vech iu l vis d e în­ceput a l Academie i române . Acest vis a po­posit în tâ iu , Ca p e o co loană a Iui T r a i a n , cu pr iv i rea a s u p r a u n u i F o r u m năvă l i t d e b a r b a r i , în „Dic t iona r iu l l imbei r o m a n e " , cu glossarul ei, a l Iui L a u r i a n şi Massim, la c a r e a u co labora t şi n u m è de p a t r i a r h i ca I. He l i ade Rădulescu , şi munc i , ca a lui Hodoş şi Bar i ţ . D u p ă aceea el s'a c ă u t a t în M a g n u m E tymolog icum, câ t u n cont i ­nent filologic p r e a în t ins p e n t r u a r ip i le lui , şi e r a să se p i a r d ă în ce r tu r i l e de special iş t i s t â rn i t e la picioarele acelu i s f inx ne i sprăv i t şi c u n e p u t i n ­ţă să fie con t inua t . De la 1906 sa rc ina Dic ţ iona ­ru lu i a t r ecu t a s u p r a d-lui Sext i l Puşca r iu .

Luc ră r i l e n u s 'au opr i t , d u p ă op r i r ea t i pă r i r i i pr in voia lu i Mar te , vech iu l d u ş m a n a lMine rve i . Fiş ierele Muzeu lu i L imbi i r o m â n e de la C l u j sunt d o v a d ă şi, p e n t r u c ine n u poa t e să a j u n g ă p â n ă Ia ele, m a t e r i a l u l peste m ă s u r ă de boga t din „Daco- român ia" . N u m a i p r in ea s 'au m a i p u t u t face auz i ţ i a lcă tu i to r i i D ic ţ iona ru lu i . D e şap te an i el n u se p o a t e t i p ă r i d in l ipsă de fondur i . Şi ani d e zile Anale le Academie i spun acelaş lu­cru. I a r p â n d a r i , t r imeşi Ia m a l u l Ni lu lu i , să vadă c â n d cele şap te vaci g rase vor ieşi d in u n d e şi să dea de veste, m o ţ ă e p e m â l u l p ră fu i t . Pe ­semne că ele a u pă s t r a t în apari ţ ie- o rd inea din visul F a r a o n u l u i şi p â n d a r i i a ş t eap tă degeaba .

D a r Academia poa te s ta şi ma i d e p a r t e în mândr ia ' ei, pes te aceste zile d e vaci g rase şi de vaci s labe sau de c i rezar i l ipsi ţ i de c red in ţă cari le m â n ă sp re s tau le p ropr i i . Bani i D ic ţ iona ru lu i ca îi a r e ! N u e nevoe decât de acea i 'ntervenire a opiniei publ ice , ca re e azi a tâ t de ac t ivă în t re ­bur i de g ra iu românesc , p e n t r u c a a u r u l să poa tă fi scos de u n d e r ă m â n e de cincisprezece an i as­cuns şi nefolosit .

D ic ţ iona ru l e o luc ra re , ca re n u p o a t e să a p a r ă decât t r ep ta t , în fascicule. P r in acest ca rac t e r al lui, el n u e o c a r t e de v i t r i nă d e l ib ră r ie , ca re is­piteşte o d a t ă p e n t r u t o t d e a u n a l u a r e a a m i n t e a c u m p ă r ă t o r u l u i şi se desface p r in jocu l obişnui t a l pieţei . D ic ţ iona ru l p r e s u p u n e un pub l i c îna­in ta t , c a r e p o a t e d a m a i ales n u m ă r u l m a r e de subscr i i tor i şi abona ţ i , meni ţ i s ingur i să-i p u e la adăpos t f i inţa, şi a b i a d e p a r t e în al doi lea r â n d p e c u m p ă r ă t o r u l s t ă ru i to r cu fascicula. L a noi subscr ip ţ ia e necunoscută , i a r s t ă r u i n ţ a la celă­lal t cl ient, un fenomen de câ teva exempla re . Cu o asemenea s ta re era însă n u m a i de aş tep ta t c«

fascicolele t rase d in Dic ţ iona r şă r ă m â n ă în der pozitele Academiei , Ele se găsesfe şi a's'tăzi acolo, în mi i de exempla re , în va loa re de mil ioane, iar D ic ţ iona ru l e î n t r e r u p t din l ipsă de fondur i .

O societa te de oameni îndrăgos t i ţ i dé ' l i m b a r o m â n ă s'a a lcă tu i t cu g â n d u l să î n l ă tu r e a-ceastă c iudă ţen ie . A c a d e m i a r o m â n ă a p r imi t n u m a i decât şă lucreze cu ea: Se c h i a m ă „Pr ie­tenii D ic ţ iona ru lu i " . •

In acea societa te p o a t e să in t r e or ic ine îşi ia a l ă t u r i de ceilal ţ i , s a rc ina r ă s p â n d i r i i Dic ţ iona­ru lu i . Biblioteci, a şezămin te şi oamen i d e cerce­tare , c a r e n u se po t l ipsi de u n asemenea ins t ru­ment , nu-1 au, şi n ' a r a junge , poate , să-1 a ibă, fă ră o mij locire . Mij loci rea a u ros tu l s'o facă Pr ie teni i D ic ţ iona ru lu i , descoper ind aceste t re ­b u i n ţ e de Dic ţ iona r şi ducându-1 acolo ei înşişi . F ieca re c u m p ă r ă t o r pe aceas tă ca le a r fi un sub-scri i tor a l v i i toru lu i , f ă ră să i se ceară decât a-dresa şi nicio a l tă s u m ă a fa ră de costul căr ţ i i p r imi te . D in b a n i i s t rânş i p e fasciculele vechi se poa te r e lua t ipă r i rea , p r e a m u l t amânată , . . . ia r apoi f iecare fasciculă şi-ar scoate o s ingură chel­tu ia la . La u r m ă a r r ă m â n e şi c ap i t a lu l încropi t a c u m din t r a n s f o r m a r e a depozi te lor în ban i , u-şor de p u s în a l t ă , î n t r e p r i n d e r e c u l t u r a l ă asemă­nă toa re , v redn ică d e A c a d e m i e şi n u m a i din mâin i le ei e x p e r t e cu p u t i n ţ ă de avut . D a r u l Re­gelui C a r o l a r d a m e r e u m u g u r . D u p ă Dic ţ iona­rul l imbi i române , M a r e a Enc ic lopedie r o m â n ă ; t ezau ru l l imbi i , în tâ iu , şi apoi , cunoş t in ţe le min ţ i i omeneşt i î m b r ă c a t e în a u r u l şi p ie t ră r i l l e ei scumpe .

In ch ipu l acesta, „Pr ie teni i D i c ţ i o n a r u l u i " a r avea, c a societate, o v i a ţ ă f ă ră b ă t r â n e ţ e . A r fi ca o masone r i e fă ră t a ine d in p r e a j m a acelei ca t ed ra l e gotice, me reu cu câ ţe ceva de luc ra t la ea, c a r e e d ic ţ iona ru l unei. l imbi . Ca u n recen­s ă m â n t de popu la ţ i e , og l inda l imbi i r ă s f rânge şi e a s tăr i de a n u m i t t i m p şi t r ebue , d u p ă acel a n u m i t t imp , să a r a t e a l tă imagine , aceea schim­ba t ă de-a tunci . Altfel og l inda se s ch imbă în s t a m p ă a fuma tă . Un d ic ţ ionar de p r e a d e p ă r t a t ă da t ă începe să a ibă n u m a i o va loa re istorică, şi cel m a i b u n sânge a l cuvinte lor , neconteni t în prefacere, n u m a i c u r g e p r in el. In aceeaş cate­gorie se înş i ră d i c ţ iona ru l a că ru i t i p ă r i r e a m e ­n in ţ ă să ţ ie p r e a mul t . N u n u m a i p e n t r u filolo­gie, ca me tode şi ma te r i a l , da r şi p e n t r u desvol-t a rea l imbii , m a i cu seamă în n iş te v r e m u r i fă ră pereche, douăzeci şi c inci de ani , po t fi m a i cu­r ând r ă s t impu l în t r e d o u ă edi ţ i i decât o d u r a t ă de apar i ţ i e .

Pr ie ten i i D ic ţ iona ru lu i , ca r i aş i jderea p iscupi - s

lor medieval i cu sabie, sun t şi niş te ostaşi ai l imbii , să se a ş t ea rnă cu in imă l u c r u l u i 1 ) .

_ _ _ _ _ EMANOIL BUCUŢA

1) C u m a înţeles să luc reze p r a c t i c p e n t r u Sta­tuia lui Eminescu, „ G â n d i r e a ' c rede că poa te ruga p e ci t i tori i ei să a j u t e şi a ceas t ă - in i ţ i a t i vă preţ ioasă. Cerer i de înscr ie (cu o co t izare de 5 lei p e l u n ă p e n t r u chel tuel i le d e t r a n s p o r t şi al­tele, a le D ic ţ iona ru lu i , c a r e se desface, fireşte, fără niciun comision) şi cerer i de colecţii din Dic ţ ionar se pot face şi l a redacţ ie . Cele 15 fas­cicole de pes te 1000 de pag in i costă 1500 de lei. câte 100 de lei fascicoln.

77

© BCU Cluj

R E V I S T E L E I T A L I E N E ŞI T R A D I Ţ I O N A L I S M U L R O M Â N E S C

U l T I M U L „caet" (voluminos şi b ine înjghe­bat) al revistei i ta l iene II Giornale di Politica e di Letteratura ca re a p a r e la Pisa, conf i rmă încă ' oda tă ceeace scr iam anu l t recut , despre posibil i­tă ţ i le noas t re de a f i rmare cu l tu ra l ă în acele ţ ă r i delà care, p â n ă acuma, a m lua t : necunoaş terea l imbii noas t re în Apusu l ca re consacră, nevoit la r â n d u l său să se împrospăteze , n u poa t e fi o piedică serioasă şi dă ihui toare , a tunc i când lite­r a t u r a noas t ră se va impune , cu no ta sa de un i ­versal i ta te , în cad ru l dezvol tăr i i sale fireşti.

Cel pu ţ in în I ta l ia , pot n u m ă r a o serie în t rea­gă de publ ic iş t i cari , nu n u m a i din considerente de special i tate, s 'au famil iar iza t cu l imba româ­nească şi, neprovocaţ i , încep să lucreze s tă ru i tor pen t ru a in forma publ icul de acolo a sup ra stă­rii de luc ru r i delà noi. In a fa ra t raducer i lor , nu­meroase şi de b u n ă cal i ta te , încep să a p a r ă regu­la t cronici le d e l i t e ra tu ră românească în cele m a i ceti te revis te i tal iene. Astfel, cunoscutu l es-seist Piero Bosio semnează o subs tan ţ ia lă cronică în fascicola pe I anua r i c -Feb rua r i e a revistei ma i sus pomeni tă .

Ti t lu l — „Lucrur i din R o m â n i a m a r e : doi poeţ i" (Adrian Maniu şi Ion Minulescu)—este m ă ­gul i tor în bombas t i t a t ea lui, clar c ron ica ru lu i i ta­l ian îi p lace să c readă că, nouă, ne e d r a g să ne n u m i m astfel ţ a r a „dând adjec t ivulu i u n carac te r de iub i re s imţi tă şi suferi tă, de omagiu că t r e ma-jes ta tea mist ică a p ă m â n t u l u i s trămoşesc".

Pr iceperea cu ca re cr i t icul i ta l ian vorbeşte, în formule ce p resupun cunoaş terea adânc i t ă a lite­ra tu r i i noas t re delà Emineşcu încoace, despre cu­rentele noui ca re se înf i r ipează în cu l tu ra şi gân­di rea noas t ră de d u p ă războ iu ; in fo rmaţ ia preci­să şi a b u n d e n t ă ; s incer i ta tea cu ca r e 'şi exp r imă impresi i le c ă p ă t a t e din ce t i rea operi i acestor poeţi în or iginal (citatele româneşt i , t r a d u s e co­rect, ne a r a t ă că Bosio ştie b ine româneşte) , to tu l insp i ră încredere şi năde jde temeinică.

P e n t r u cr i t icul i ta l ian, poezia lu i Adr ian Ma­n iu şi Ion Minulescu ar înfă ţ i şa cele două nă-zuinţ i m a i de seamă ale liricei româneş t i d e azi, năzuin ţ i care, neexcluzându-se , ci c ă u t â n d să se întregească, a lcătuesc temeiul d r a m a t i c a l mo­men tu lu i de fa ţă în c u l t u r a noas t ră : t r ad i ţ iona­l ismul şi europenizarea .

I a t ă t ex tua l : „Azi poeţi i r omân i e x p r i m ă idi­lic cont ras tu l d in t re pa t r imon iu l etnic şi cel do­bândi t , c ă u t â n d fiecare în felul său, da r concor-

• dant , o formă de împăciu i re , din ca re să izvo­rască o l i t e ra tu ră română , desigur, dar to toda tă modernă şi cleci in te rna ţ iona lă" .

Maniu, aşa dar, îi serveşte cr i t icului i ta l ian sp re a i lus t ra năzuin ţe le t r ad i ţ iona l i smulu i (pe ca re îl a p r o b ă cu că ldu ra cu care această doctr i ­nă cucereşte s impat i i şi în ţ a r a sa), ale acelei poezii naţ ionale , idilice, p l ină d e colorit local (a-semănă toa re l i teraţ i lor din Toscana) , care izbuc­neşte din nou viguroasă, de sub frunzişul abun­dent da r vestejit al Simbol ismului francez. C u prevedere , recunoaş te în acest neo- t radi ţ ional ism exper ienţe le şi îmbogăţ i r i le pe care le da torează , desigur, tocmai acestui Simbolism apus . „Româ­nia de azi a r e în l i tera ţ i ca Maniu, nu duşman i înv ie rşuna ţ i ai cul tur i i mondiale , ci apă ră to r i ai sa tu lu i în po t r iva exceselor opuse".

Ion Minulescu îi a p a j e drep t cân tă re ţu l sen­

sibilităţii , gingăşiei, al ch inulu i voluptos şi ade­menitor, în care îns t ră ina rea (prin Baudela i re şi Moréas) este ma i vădi tă , fără ca pr in aceas ta o-pera lu i ' să fie ma i pu ţ in meri torie . „Carac te re et­nice şi ca rac te re s t reine se contopesc în Minules­cu fă ră l u p t ă : poa te pen t rucă i zbânda va fi su­râs celor din u r m ă caractere . C u toa te acestea, cetind „Romanţe le pen t ru ma i t â rz iu" ne găsim în fa ţa unei poezii autent ice" .

Cet ind încheerea acestui aprec iabi l s tudiu („dacă, în t r 'o zi, vre-un edi tor i ta l ian ar voi să pub l ice o antologie de poezie românească în l im­ba i ta l iană , cel ce scrie n ' a r dor i să-1 vadă exclus nici pe Adr i an Maniu nici p e Ion Minulescu din ea"), m ă în t reb cu oarecare s t rângere de in imă dacă nu se face m ă i mul t în I t a l i a pen t ru l i tera­t u r a noas t ră , decât se face la noi, pen t ru l i tera­t u r a i t a l i ană — fără îndoia lă cu ma i mul t e d rep­tur i la o cunoaş tere şi la o apreciere temeinică din par te -ne .

In a l tă ord ine de idei, avem şi a l te dovezi că Italienii , când e v o r b a de România , a u ieşit din faza romanţ ioasă a d i le tant i smului pseudo-pol i -ţie, ocupându-se cu spor i tă p r icepere de v ia ţa noas t ră cu l tura lă . Aceste a l te dovezi ne vin din par tea u n u i is toric sicilian, aprec ia t b izant in is t şi medieval is t : profesorul Angelo Pernice; delà Univers i ta tea din F lorenţa .

In m o m e n t u l acesta, în ca r e is tor icul nos t ru N. Iorga n ' a scăpa t pr i le ju l să ne înfăţişeze, c u m ştie s'o facă, pub l i cu lu i din Ce ta tea Renaşter i i , socotim de da to r i a noas t ră a amin t i fie ch ia r şi în această formă sumară , o nouă con t r ibu ţ ie la is toriografia română , da to r i t ă hărn ic ie i şi e rudi ­ţiei acestui istoric i ta l ian.

Cerce tând cu r ă b d a r e hr isoavele r ămase în Ar­h iva Cancelar ie i Cur ţ i i Medicişilor. f lorentini , Pernice a da t peste o in teresantă relaţ ie scrisă de Mihai Viteazul, în m o m e n t u l în ca re urg ia turcească se abă tu se năva ln ică asupră- i , şi în cari Creşt ini i din Apus , lesne făgădui tor i , se s t ră­du iau să-1 a ju te cu oştiri, m a i ales cu î ndemnur i . Această relaţie, scrisă în i t a l i ana t impu lu i şi a-dresa tă Marelui D u c e al Toscanei (d. prof. Io rga a denumi t 'o „autobiograf ie" cu pr i le ju l comuni ­căr i i delà Academie) , este p e de-ant regul s t răbă­tu t ă de fiorii acelei d rame , a l că ru i pro tagonis t a fost şi r ă m â n e Mihai a l nost ru , în po t r iva ori­cărei aprec ier i din pa r t ea is tor icului i ta l ian.

Documente le descoperi te de prof. Pe rn ice în­tregesc însă cunoşt inţe le noas t re istorice şi în al tă direcţ ie : a f lăm din ele poves tea des tu l de co­lorat descrisă, zi de zi, a unu i stol d e o su tă de oşteni i talieni, toscani, t r imiş i de P r in ţu l Tosca­nei să dea sfat mil i tăresc, la nevoie ch iar o m â n ă de a jutor , Pr inc ipe lu i Trans i lvanie i , Sigismund (1595), — deci şi Voevodului Mihai. Şi au s t ră­bă tu t aceşti i tal ieni căile Italiei , şi ale Austriei , şi ale Trans i lvanie i , pen t rucă să î ndu re m a i apoi greută ţ i le şi nevoile m a r ş u l u i p r in Ca rpa ţ i i noş­tri (ger şi nemâncare , hoţ i şi osteneală), ca să ia p a r t e la asediul cetăţii Târgoviştei , ia r m a i apoi la acela a l cetăţi i Giurgiu lu i , de ca re S inan-Paşa îşi legase toa te nădejdele . Con­ducă to ru l acestei cete de toscani, Silvio Piccolo-mini, mi l i t a r iscusit pe v remea aceea, descrie astfel în răvaşe le p e ca re le t r imetea la Florenţa, toate în tâmplă r i l e de seamă din t impu l acestor is-

78

© BCU Cluj

prăvi , fără a fi avu t nsă r ă g a z u l să r apo r t eze şi câte ceva cu p r iv i r e la p o p o r u l românesc , în m i j ­locul că ru i a a s ta t p r e a pu ţ in .

Aşa că tot r e l a ţ iunea lu i Miha i Vi teazul ră ­m â n e fap tu l î n t r ' adevă r impres ionan t d in aceas­tă descoperire . Ar fi b ine d a c ă v r e u n a din revis­tele noas t re i-ar face loc în t r a d u c e r e ro ­mânească. I a t ă d e o c a m d a t ă sfârş i tul p lânger i i lui Miha i : „... In astă vreme se poate Dedea că rt am cruţat nici cheltuială, nici osteneală, nici sânge, nici chiar viaţa mea, şi m'am războit atât amar. de vreme, numai cu sabia în mână, fără a avea nici fortăreţe, nici întărituri, nici cetăţi, nici măcar o casă de piatră ca să mă pot adă-posti, afară de una în care locuiam eu. Şi fiind eu de pe meleaguri atâta de depărtate şi necu­noscute, n'am şovăit, cu puterile mele şi cu nes­pus de mare cheltuială, să mă alătur de Creşti­nătate, fără ca nimeni să mă cunoască; nici n'am făcut'o fiind silit de cineva, ci doar ca să mai am loc şi nume în mijlocul Creştinătăţii mi-am pă­răsit toate celelalte prietenii pe care le-am août.

„Şi aşa mă rog de întreaga Creştinătate să-mi dea ajutor, că toate le-am pierdut, şi pământu­rile şi agoniseala şi nevasta şi copiii şi la urmă tot ce-am avut pe lume".

O d a t ă cu acest s tud iu ( a p ă r u t în „Archivio Siorico Italiano" S. VI I , Vol. I I I , 1925), profe­sorul Pe rn i ce pub l i că un alt a r t ico l ca re ne p r i ­veşte, în r ă s p â n d i t u l m a g a z i n i lus t ra t „La Lettu-

O C A R T E P E N T R U

C u doi an i îna in te de î n c e p u t u l ăs tveaculu i , Sp in i H a r e t săvârşea un miracol . Răscolea con-şt i inţ i a d o r m i t e în dascăl i i satelor, î m p i n g â n d u - i să t r eacă dela s t r ic ta lor î nda to r i r e pedagogică-la un apos to la t cu t e a m ă pr iv i t în acea vreme, ca semn al r ăsvră t i r i lo r vi i toare . C h e m a r e a avu ră ­sunet. D u p ă t re i an i de şovăia la şi dibuel i , oda tă cu veacu l nou s.e a r ă t a r ă oamen i noui , cu gânr dur i , suflete şi f ap te noui . T o a t e p r imen i r i l e de m a i t â rz iu şi p u ţ i n a lumină , a t â t a câ t m a i dă i ­nuie lă sate, sânt d in s e m â n ţ a a r u n c a t ă a tunc i . Poa te poli t ica, cea ca r e desf igurează a tâ tea , p â n ­dea să a b a t ă en tuz ia smul în tâ ie lor ceasur i ; d a r aceasta e a l tă poveste. '

Absolventu l de şcoală no rma lă , a pu rces l a sat din acea vreme, cu h o t ă r î r i v r edn ice şi vi teze să săvârşească apostola t , ca î n t r ' un c u m i n t e şi bă ­t rânesc r o m a n de Rădulescu-Niger . T impu l , po­litica, ambiţ i i le , epigonii , au î n tuneca t m u l t din cu ră ţ en ia p r i m u l u i îndemn. D a r d r u m u l a r ă m a s deschis. î n c ă m a i în tâ lneş t i oamen i ra r i , din a-' ceasta oaste b ă t r â n ă a lu i Hare t . P o a t e şcolile noui pregătesc alţi i . Nici n u p u t e m crede că n 'ar fi aşa.

Acestor dacă l i de sat, d. Gh . D. Mugur , d i rec­torul neobosit al „Funda ţ i e i C u l t u r a l e P r inc ipe le Carol" , t r imi t e pa i sprezece r ă v a ş e ; n u m a i pa is ­prezece, da r p l ine de miez şi c u p r i n z â n d în t r ' o s ingură car te , î n d e m n u r i de î n făp tu i r i b u n e câ te să u m p l e o v ia ţă de om. P e n t r u ceasur i le de p re ­facere a le satelor p r o a s p ă t î m p r o p r i e t ă r i t e şi brusc chema te l a v i a ţ a poli t ică, î n a i n t e de o a-dâncă pregăt i re , n u se p u t e a u n scris m a i calcî şi un ma i l impede şi rodn ic p l a n de ac t iv i ta te . „Sunt s ingură t ă ţ i de ţ a r ă u n d e n u p ă t r u n d e o

ra" (Febr. 1926): La România monumentale. D e data aceas ta a v e m de-a face, b ine înţeles, cu o serie de impresi i , culese de au to r la fa ţa locului , cu m u l t ă p r i cepe re şi p ă t r u n d e r e , i lus t ra te graf ic şi în scris, p r in ceeace n u m ă r ă a r t a noas t r ă a rh i ­t ec tu ra l ă (în special) m a i de seamă. Observa ţ i i l e or ig ina le cu p r iv i r e l a aceas tă a r tă , cad to tuş i p e plan secundar , fa ţă cu tonu l în ca r e sunt prezen­ta te şi p e ca r e îl p u t e m d e d u c e din încheerea a r ­t icolului : „ N o u a genera ţ ie de ar t iş t i ca re face cinste ar te i româneş t i , deşi cu educa ţ i a desăvârş i t ă în Ge rman ia , în F r a n ţ a ori în I ta l ia , înţelege că n u t r ebue nici să r u p ă cu t rad i ţ i a , nici să se p u u ă în cont ras t cu gus tu l na ţ iona l . Poporu l românesc , c ă ru i a soarele îi s t r ecoară p a s i u n e a în sânge, p o ­ezia în suflet şi-i p r i n d e cân tecu l de buze , a re o î nch ipu i re ap r in să şi u n gust cu to tu l mer id iona l pen t ru pi toresc, oehtVu a r m o n i a liniilor, p e n t r u colori le vii , este u n p o p o r în s ta re de-a e x p r i m a o artă n a ţ i o n a l ă d e m n ă de-a fi pusă^ a l ă t u r i d e aceea a na ţ iun i lo r su ror i d in Apus , fă ră să-şi r e ­nege p rop r i a - i t rad i ţ ie" .

R ă m â n e , aşa dar, un l u c r u d e m n de subl in ia t f ap tu l că amin t i ţ i i pub l ic i ş t i i ta l ieni , o c u p â n d u -se de a r t a ori de l i t e r a t u r a românească , se in te re­sează în p r i m u l loc de t r ad i ţ i ona l i smul ca r e s tă la b a z a lor, căci în el s u r p r i n d ceeace este în t r ' a ­devă r al nost ru , p r i n el v ă d r id i ca rea a r te i na ţ io ­nale r omâneş t i la r a n g u l de a r t ă un iversa lă .

AL. MARCU

D A S C Ă L I I D I N Ţ A R Ă

car te , un ziar , o v o r b ă scrisă. O a m e n i i t ră iesc pust i i ca păz i to r i i de f a ru r i din aspre le deser tu r i a le l imanur i l o r de mare . Ne d e s c u r a j ă m d e m u l ­ţ imea anal fabeţ i lor , d a r din cei c a r e ş t iu să ci­tească, câţ i oa re folosesc ca r t ea?

„In casa m u n c i t o r u l u i de p ă m â n t n u găseşti o car te , un chip, o foaie d e hâr t i e . O t r ă v i t o r i i de ţa ră , demagogi i şi păgân i i îl h r ă n e s c cu u r ă . To ţ i îl mint . Cel ce p r ed i că i sbăv i rea lu i e d u ş m a n u l poporu lu i . .Ca 'n Ibsen.

„Preoţ i i t rec p r in sat ca niş te p ă s ă r i a le văs-d ul iului . To ţ i s lujesc; n imen i n u pred ică .

„Obice iur i le p ier , da t in i l e d ispar , c r ed in ţ a slă­beşte. Se d u c horele, p i e r cântecele, d i spa re por ­tul . In casă, nici o poveste, nici m ă c a r cân tecu l de leagăn ai mamei" .

î n v ă ţ ă t o r u l e chema t să a d u c ă acestor s tă r i în* d rep ta re . A r e d o u ă ru in i în fa ţă : şcoala şi sa tu l . Şi nici o p u t e r e î n t r ' a ju to r decât p u t e r e a lu i mo­ra lă . Ades ca şi a rh i c i aconu l Ştefan, n u v a p r i m i p l a t ă p e n t r u p red ica cea m a r e î m p o t r i v a farisei­lor, ci p ie t re .

I a r m u n c a e grea. î n c e p e de la r â n d u i a l a şi în­f rumuse ţa rea şcolii, l ă sa tă de admin i s t r a ţ i e în p a r a g i n ă , c lăd i re geometr ică şi rece, fă ră n imic pr imi tor , a r u n c a t ă pe u n t ăp şan fă ră vegetaţ ie , ades fără î n g r ă d i r e ; a l că tu i t ă în t o a t e aşa ca să a lunge copi lul nu să-1 ispi tească. T r e c e de la a-ceastă gospodăr ie a loca lu lu i de şcoală, înviora t , p r imen i t şi împodob i t cu g răd ină , s t r a tu r i şi vâlnice de flori, la gospodăr i a sa tu lu i p e ca re copi lul să o înve ţe d e aci, d a c ă cei de acasă n ' au avu t de unde . C â n d copi lu l v a şti c u m să nete­zească o potecă a şcolii, să p l ivească u n s t r a t şi să cu re ţe u n p o m d e omidă, v a t rece cu | a p t a

79

© BCU Cluj

î nvă ţ a t ă şi la dânsu l acasă şi dincolo, la vecina v ă d a n ă şi m a i depar te , la c imi t i ru l u n d e ui ta­rea mor ţ i lor e a s t u p a t ă de bu ru i en i şi păscută de viţei. Săd i rea pomilor este pr i le ju l unei să rbă­to r i ; pen t ru un neam de p luga r i v a să fie Pastele câmpulu i , căci c ine a sădit un p o m şi-i veghea­ză cei d in tâ i m u g u r i şi-1 a ş t eap tă să fie în t reg şi încărca t de roade, acela a î n v ă ţ a t fă ră să ştie ceva din a d â n c a în ţe lepc iune a vieţii , fără ca r te şi fă ră sent in ţe filosofice. I a r tot fără in tu i ţ ie m e m o r a t ă , şi seacă, v a î n v ă ţ a copilul , m a i m u l t e cu p ropr i i lu i ochi şi cu p r o p r i a lu i bucurie ,^din ho ină rea l ă de fiecare zi, decât din filele cărţ i i buchir is i te închis în cuşcă. „Sunt p ă s ă r i ca r i se s p â n z u r ă când sânt închise. Copi lu l e ho inar . El u m b l ă t u r b u r â n d sufletul bă t r ân i lo r în toa te po­veştile lumei , de là casa cumin te a moşulu i necă­ji t p a n ă în g r ă d i n a de m i n u n i a sfintei Mercuri , ori d in castelul î m p ă r a t u l u i hn r suz r â n ă în pă­dur i le vii ale zânelor din a l te t ă r â m u r i . El u m b l ă în Andersen şi Per rau l t , In cea din u r m ă m a r e poveste a omenirei , un Nils Holgerson, copi l din casele nordulu i , s t r ăba t e Suedia p ă d u r o a s ă p e a-r ip i le unei gâşte sălbat ice. Nici un copil ri'a da t î ndă ră t de là d r u m u r i povest i te or i a ră ta te , l l o -binson e visul şi b u c u r i a lui , insp i ra to ru l aven­tur i lor de creaţ ie . Orice copil a re nevoie de sân­

ge — de sânge generos, spune Speucer — şi a-ceasta se câşt igă în p l imbăr i , n neconteni tă agi­ta ţ ie fizică".

Delà v ia ta cea largă, delà na tu ră , c a p ă t ă învă­ţ ă t u r a cea mare . N u m a i să-i î nd rep te c ineva ochii, să-1 înveţe să vadă , să-1 depr indă a desluşi în n a t u r ă t a i n a vieţi i însăşi.

D a r n u încap în acest s t râmt loc, toa te gându­rile şi î ndemnur i l e şi pi ldele celor paisprezece scrisori din ca r t ea cu scoarţele albe, a d-lui G. D. Mugur . D a c ă o pr ie tenie n u ne-ar sili să fim sgârciţ i în laude , c u m sântem cu toţi pr ie teni i clin to tdeauna , a m măr tu r i s i noi care a t â t a t ipă­r i tură v â n t u r ă m , că de mul t za ţu l românesc n 'a da t o ca r te m a i folositoare şi de m a i ca ldă iub i re omenească, n u omenească n u m a i — iubi re de to t ; de f irul d e nalbă , de s tupu l de albine, de v i ta de p o v a r ă şi de pa să r ea cerului . To tu l a p a r e d u p ă lec tură s implu, f i indcă to tu l e bun , şi f i indcă în­tâ ia o a r ă pr inz i d e veste cu câ tă u şu r in ţ ă şi sim­pl ic i ta te se poa t e săvârş i fap ta cea bună . Şi nu ne îndoim, că a junsă sub ochii necunoscutu lu i dascăl de sat, anonim şi de toţ i oropsit , ca r tea va răscoli suflete şi va încălzi m a i mid t decât un en tuz iasm obosit. E tot ce i se poa te u r a Unei a-semenea căr ţ i .

i. d.

MEDALIOANE ARTISTICE

M A R I O A R A

LJN farmec m â n d r u , în acelaşi t i m p molatec şi işbucnitor , mlădios şi aspru , inegal, ca rac te r i ­zează profi lul acesta vo lun ta r de a r t i s tă înnăs­cută .

E o fundamenta lă a sp r ime osoasă în păr ţ i l e infer ioare şi mijlocii ale feţii. Greoaie şi î nd rep­ta te îndrăsneţ , subl in ia te ça de o a r u n c ă t u r ă de creion, î nnă l ţ a t e spre ungh iu l t empora l , sprânce­nele vorbesc f iziognomistului d e s p r e o memo­rie b ine condi ţ ionată , despre o vo in ţă impuls ivă cu tendin ţe imper ioase şi domina toare , da r pe ca re exper i en ţa a făcut-o mlăd ioasă şi tenace. Arcada zigomatică, desemnată în lărgime, se ac-cen tu iază viguros şi devine indic iul unei inteli­genţe deschise, foarte as imi la toare , da r care n u pr imeş te fără deosebire tot ceeace i se oferă. Fugă toa rea l u m i n ă a ochilor p re lung i t ă i a ţ i în . migdală , ră tăceş te şi se aşează cu du lcea ţa subr ti lă a unei vii a l in tăr i , — o a l in ta re î m b i b a t ă . de lâncezeli exotice şi bolnăvic ioase ; ochi şi p r iv i r i ce pot conveni deopot r ivă pervers i tă ţ i i şi nai ­vi tăţ i i , celei ce 'şi face o podoabă din suferinţele pr ic inui te ca şi celei ca re se ap leacă sub r o u a la-c rămi lo r iubire i ca o roză de Bengal sub r o u a zorilor. C a şi surâsu l ei, ochii Mar ioare i Yent i i ra sunt făcuţ i îna in te de toa te pen t ru a d â n c a şi în­f iorata şi g reaua e te rn i ta te a dor in ţe i neexpr i ­mate ca re zace în fundul ex ta t i cu lu i suflet fe­meiesc.

Nasul achil in al prof i lu lui iudaic , cu creas ta solidă, cu dub lu l defect de a se t u r t i la vârf şi de a lăsa p r e a pu ţ i n spa ţ iu în t re el şi gură , cu năr i le v ib rânde , a n u n ţ ă ap leca rea sp re subi te în-t ă r î t ă r i şi sp re crize scur te d a r grozave de felină sensual i tate , în ca re însufleţ i rea sp i r i tua lă a-

V E N T U R A

j unge o lumin i ţ ă p i e rdu tă în obscurul văzduh de ceaţă an imală .

Gura , m a i de g r a b ă largă , cu un desemn mlă-.dios, cu buze ce se în t redeschid ca spre a muşca sau a să ru ta , nu ştiu b ine p e n t r u care, d a r poa t e pen t ru a m â n d o u ă deodată , — uneor i cu c r u n t e s t rânger i de buze nervoase •— este lacomă, cu­rioasă, ag i ta tă de cons tan tă emot iv i ta te pasio­nală, deopot r ivă de a l in tă toa re ' şi de rău tăc ioa­să. In clipele de potolire, lâncezeala a rză toa re a surâsu lu i ca re ră tăceş te p e gura aceasta t r ădează t emperamen tu l art istei şi al femeii, ma i m u l t de­cât i sbucnir i le pas iona le d in t r ' un rol impresio­nant .

Bă rb ia ascuţ i tă , osoasă, împinsă înainte , clar af inată elegant, stă ca o ca rac te r iza re a in te rmi­tentelor unei- voin ţe evidente. Maxi la ru l lat , a-parent , b ine aşezat, p r e s u p u n e o forţă deosebită de iner ţ ie şi de tenaci ta te . F o r m a lobulu i urechi ­lor indică îndrăznea lă agresivă. Gâtu l , superb de f lexibi l i ta te şi mândr ie , a r a t ă exube ran ţe p a ­r adoxa l e de vi ta l i ta te , în v reme ce p ă r u l fin şi ondu lând măr tur i seş te lâncezeală în vioiciune, ceeace a tenuiază b rusche ţa ini ţ ia lă a gesturilor, impr imându- l e . o mlădioşie fermecătoare .

Glasu- i cald şi cu sonor i tă ţ i de cont ra l tă ori a sp ru şi dogit pa rcă , adeseori voala t de febra lă­unt r ică , glasul din ca re i n ima şiruie în valur i , cu-pu- i felin despre cari aşi zice: „nu e frumos, d a r c mai mul t decât a t â t ! " efuziunea bogată , spon­tanei ta tea , modu l fin de a săvârş i luc rur i l e rea-l i tăţei celei m a i vulgare , ca p lânsul , suci tul mâ i ­nilor, a r t i cu la rea unu i „ b u n ă ziua", c ău t a r ea u-nui obiect pe ca re nu-1 găseşte, poezia în proză, to tu l e deosebit la ea. T r a g e d i a n a aceasta care

80

© BCU Cluj

p a r e a c ă u t a în comedie acel „con t re -po ids" ne­cesar menţ ine re i ech i l ib ru lu i ei ar t is t ic , te face să înţelegi că d e a s u p r a ma te r i a l i smu lu i comediei şi sp i r i tua l i smulu i t ragediei , e a t re ia fo rmă ca re r e zumă p e celelal te d o u ă şi c a r e complec tează ma te r i a p r in spi r i t ; te face să vezi mi s iunea d ra ­mei ca re d ă u n t r u p s t i lului .

V e n t u r a a r e o a t i t ud ine per fec t adecva tă t ipu­lui ei f izionomie. Jocul ei e x p r i m ă în ţe legerea in tu i t ivă a jus te i mişcăr i sau, în a l ţ i t e rmeni , s imţul eu r i tmic a ceeace a m p u t e a n u m i „melodia plas t ică" , — simţ act iv, adânc , în acelaşi t i m p conşt ient şi ne ra ţ iona t , s imţ înnăscu t c a r e se e-ducă d a r n u se c a p ă t ă şi a c ă r u i posesie duce în ch ip firesc l a s t ăpân i r e în a r t a t ea t ra lă .

V e n t u r a e o m a r e a r t i s tă f i indcă, î na in t e de a şti să c o m p u n ă u n rol , p r in cons t i tu ţ ia ei sufle­tească şi f izică e a p t ă de a i n t e rp re t a quas i - in-st inct iv v ibra ţ i i l e e ternei esenţe v i t a lo -d inamice şi de a le t r a d u c e în s imţire , ceeace î n s e a m n ă că posedă, în mani fes tă r i l e a r te i d rama t i ce , s imţu l in tu i t iv a l t ranz i ţ i i lo r n u a n ţ a t e , s imţ ind ispensa­bil sp re a creia, în t e a t r u : a t i t ud inea adevărata, gestul exact, n o t a justă, c u v â n t u l viu. p a t r u lu­c rur i a că ro r po t r iv i r e s imu l t ană pr ic inueş te , . p e scenă, o rea l i za re complec tă a înf iorăr i lor sufle­teşti ale Verbulu i , şi, p r i n u r m a r e , o a r m o n i e a-p a r e n t ă sau, d a c ă vreţ i , u n a din expres i i le pozi ­t ive ale F rumosu lu i .

Rolu l e ca o l ă m â i e p e ca r e o s torci o â n ă l a u l t ima p i că tu ră . V e n t u r a găseşte în el forţe t a i ­nice spre a l u p t a cu o neobosi tă ac t iv i ta te . E a cau tă să se re înnoiască , să evolueze ne înce ta t , a-deseori cu o t emer i t a t e p e ca re mare le- i t a len t a r e suficiente resurse ca să n 'o facă fa ta lă . T e m p e r a -mentu- i inst inct iv , ech i l ib ra t re la t iv , a r u n c ă pe

R E V I S M A ! an , ros t ind n u ştiu ce nev inova te p ă r e r i

despre ros tu l revis telor de provincie , m i - a m a-orins p a i e în cap . O pub l ica ţ i e , îmi p a r e din Turnu-Măgure le , dacă nu c u m v a din C a l m ă ţ u i , m'a sdrobi t a tunc i sub d i spre ţ suve ran şi mi -a ars obraj i i cu ac idă i ronie. A m aş tep ta t de d o u ă ori să t r eacă p l ane t a dela Aphe l iu l a Pe r iphe l iu până să găsesc reculegere. Timid , d a r tenace, m ă întorc to tuş i asemeni asas inulu i obsedat l a locul crimei. P o a t e să fiu de a s t ă d a t ă m a i norocos şi să necăjesc m a i p u ţ i n ă lume .

S tă ru i deci în aceleaşi e rez i i : Revistele de p rov inc ie îşi jus t i f ica ex i s ten ţa

în m ă s u r a în ca r e pă s t r ează pecetea regiona­listă. Altfel, fa tal , p u n â n d u - s e l a în t r ece re şi imi ­tând pub l ica ţ i i l e din cap i t a l ă or i d in _ mare l e cent re un ivers i t a re , r ă m â n în u r m ă , din l ipsa g rupăr i i d e scr i i tor i şi de c ă r t u r a r i c a r e să-i al i­menteze pagin i le , p r in i nac tua l i t a t e a cronici lor şi p r in co laboră r i l e culese cu cheta , de m u l t e or i de mân tu i a l ă . R ă m â n â n d î n g r ă d i t ă l a o regiune , e x p r i m â n d aspectele sufleteşti a le u n u i . ţ inu t , c l imatu l său mora l , o asemenea revis tă n u e în­t ru n imic p r in aceas ta m a i nevoiaşă decâ t o p u ­blicaţie din Bucureş t i , Iaş i şi C lu j . N u e p r i m i t ă în t re d o u ă uşi, ca o r u d ă s ă r acă d in provinc ie . Dimpot r ivă , a d u c e o p re ţ ioasă con t r ibu ţ i e Ta cu-

scenă, fără şovăire , pa lp i t a ţ i i sub l ime sau gra­ţii perverse , în ges tur i î nvă lu i t oa r e ca inflexi i le glasului . I u b i t o a r e f loare u m a n ă sau i m p e t u o a ­să e ro ină t ragică , des l ăn ţu i t ă în m ă r e ţ i a impre ­caţiei sau copleş i tă de d u r e r e a l iv idă a iub i re i chinui te , a v â n d gus tu l şi p lăce rea podoabe i p o ­trivite, a l d r a p ă r i l o r s t a tua re , d i sp re ţu l fa ţă de ceeace e copie neinte l igentă , a v â n d sensul va lo­rii a r t i s t ice a lucrur i lo r , fi ind că lăuz i t ă d e in te­l igenţa u n u i „f la i r" pa r t i cu l a r , V e n t u r a a p u t u t a junge o a r t i s t ă de excep ţ iune . Susp inând ; râ ­zând şi p l â n g â n d c u m t r ebu ie sp re a a f i rma p u ­terea femini tă ţ i i , a r t i c u l â n d cuv in te le cu tăr ie , a r u n c â n d rep l ica cu un ton mişcă to r sau pas io­nat, p r e s ă r â n d firele d e a u r ale pa r i z i an i smu lu i subt i l şi e legant pes te furi i le şi g lumele ei, Ven­t u r a a r a t ă m a i m u l t decât s tud iu şi r ă b d a r e în compune re ; a r a t ă artă, în n e a s ă m u i t u l nu ştiu ce al unei f lăcăr i pe rsona le ca r e p u n e ref lecte mai vii pes te lumin i l e r a m p e l o r electrice.

Că V e n t u r a se res imte de t r a d i ţ i a Comedie i F ranceze ca r e d ă A lexand r in i l o r lui R a c i n e o pu t e r e să lba tecă şi o a r e c u m monotonă , cu o de-c l amare c â n t ă t o a r e ca melopeea ac tor i lor an t i ­chi tăţ i i , n u impor t ă . C h i a r a t u n c i c â n d ea a lu­necă în acest aşa zis „ t r a v e r s " de a d a ve r su lu i vechi t r e m u r a t u l sensibleriei moderne , desmin-ţ ind p e ant ic i i ca r i socoteau indecen tă exage ra ­rea durer i i , V e n t u r a n e face ca, sub conven ţ ia persoanei t r ag ice şi s i tuaţ i i lor v i o l e n t e ş i uneo r i r idicule , să s imţim fiorul u n u i suflet m i n u n a t fe-menin şi să a d m i r ă m d a r u l a r t i s t ic ca re face pe o ac t r i ţ ă să n u con funde forţa cu violenţa , nici a fec tarea cu ţ inu ta , nici. emfaza cu p ro fun ­zimea.

ION DRAGU

T E ' L E noaşterea de noi înşine, de ca r e a t â t a nevoie s imţ im în aceste v r e m u r i d e p r imeni re . C h i a r dacă la Severin, vom găsi în t r ' o pub l i ca ţ i e n u ­mai co labora rea d-lor Sadoveanu , Brătescu-Voi-neşti, Minulescu, Rebreanu , Mihai C o d r e a n u , Goga, etc., stele de în t â i a măr ime , tot n ' am câş­t igat încă nimic . Ii găsim a iurea . Ce iace aş t ep ­tăm în tâ i e a tmosfe ra locală, cu p reocupăr i l e , problemele, bune le si relele na ta le . C o l a b o r a r e a din celălal t c a p ă t al ţăr i i , v ine pe u r m ă , n u m a i să încadreze forţele băş t inaşe . O s imţim aceas ta m a i b ine , a tunc i când un ţ inu t e l ipsit de ase­menea revistă. D e p i ldă Basa rab ia . Nu şt im ce se pet rece pes te P ru t , ce se ci teşte acolo, ce se cau tă , c u m oscilează cet i torul î n t r e l i t e r a tu ra ru ­sească şi cea românească , tea t ru l , conferinţele , p roblemele cu l t u r a l e — o în t r eapă lume, tot a t â t de mister ioasă , si p o a t e ma i m u l t încă, decât se af la când P r u t u l t r ăgea l inie de ho ta r . Bucov ina ne-a da t p â n ă a c u m o revis tă cu a p a r i ţ i a i nce r t ă : Junimea literară. C lu ju l nu a r e u n a de c u r a t ă l i t e ra tu ră . Societatea de mâine, intel igent şi h a r ­nic gospodăr i t ă d ă în t â i e t a t e p rob lemelor sociale, economice şi pol i t ice ; v i a ţ a l i t e ra ră şi a r t i s t ică a p a r e n u m a i în cronici , de altfel de o obiect ivi­t a t e şi ser iosi tate ne t ăgădu i t ă , deşi îndeobş te p r e a cenuşiu didact ice . O revis tă ca r e să moşte­nească t r a d i ţ i a Luceafărului şi pres t ig iu l de odi-

81

© BCU Cluj

nioară , lipseşte. P rob lema e cu a t â t ma i acută , cu cât Ungur i i şi Saşii, au per iodice bune , îmbel­şugate, î n to tdeauna ac tua le şi de m u l t e ori citite; chiar de in te lec tualul român din Ardeal , în l ipsă de publ ica ţ ie românească s imilară . Ancheta des­chisă de Societatea de mâine a sup ra crizei în care se află presa noastră peste C a r p a t i şi necesi­ta tea imedia tă a unu i mare cot idian, în cont inu­a rea t radi ţ ie i ardeleneşti a Tribunei şi Luptei, se poa te ex t inde parale l şi s luj indu-se a p r o a p e de aceleaşi a rgumente , şi a supra da tor in ţe i d e a d a via ţa unei foi l i t e ra re ca re să mea rgă la că r tu ­rar i i satelor şi la cei pu ţ in i ai t â rgur i lo r ; dai' ca re să ţ i nă şi res tul ţăr i i în curen t cu s tăr i le de astăzi a le Ardealu lu i cu l tura l , l i terar şi ar t is t ic . C ş n d Gândirea a p ă r e a la C lu j , n ' a m încercat să îm­pl inim acest gol, ş t i indu-ne acolo vremelnici . Şi nici n u găseam delicat a răpi că r tu ra r i lo r Arde­leni, da to r in ţ a şi bucu r i a de a-şi face s ingur i o revistă ardelenească, aşa cum în v r e m u r i m a i as­p r e a u da t cu prisosinţă dovadă că ştiu să vrea şi isbutesc să facă.

Ne v ine în schimb, din Timişoara , o frumoasă revistă Banatul, de i reproşabi lă tehnică, repro­ducer i ar t is t ice d u p ă tab lour i de Simioneseu, Kris tof-Krausz etc. cu ar t icole şi l i t e ra tu ră sem­nată , p e l ângă colaborator i i ocazional i : Eugen Lovinescu, T u d o r Arghezi , Nichifor Cra in ic , Ion Pţl lat şi de scri i tori i încorpora ţ i (să zic: geograf i-ceşte) Bana tu lu i : Mihail Gaşpar , Lucian Blaga, G. Postelnicu, Eugen Munteanu , etc. Un roman din Bana tu l de al tă dată , în con t inua re ; consi­deraţ i i le a s u p r a Tea t ru lu i de Yest; pagin i le de istorie despre Asediul şi cucer i rea cetăţ i i T imi­şoara în 1716, nu in te rează n u m a i lectorul cir­cumscr is în de l imi tarea provinc ia lă a Bana tu lu i , a t r a g şi ochii celorlalţi , de depar te , îna in te chiar de preţ ioasele co labprăr i ale penelor bucureş te -ne, f i indcă ne aduc p rob leme noi şi e lemente noi, p e ca re n ' avem unde le găsi a iurea .

Hotăr î t , Ol tenia a r a t ă ma i m u l t ă t inereţe. De acolo, p r i m i m acea m i n u n a t ă revistă de specia­l i ta te Grafica română, u n d e un iscusit tehnic ian V. Molin şi ins t i tu tul „T ipa ru l românesc" din Craiova, po t da lecţii de meşteşug nu n u m a i se­cretar i lor de redacţ ie ai revistelor de pre tu t in ­deni la noi, dar inst i tutelor grafice din în t reaga ţa ră , car i oricât de înzes t ra te ar fi, se mărginesc să t ipărească d u p ă un t ip ic ve tus t şi în cel m a i desăvârşi t dispreţ al f rumosului . D a r de ce b re­vistă de t ineri , ca Flamura, îşi leagă de gât pie­troiul estetic care e d. Miha lache Dragomirescu ? Ia tă ce cet im sub t i t lu l : Regionalismul în cul­tură:

„Un Gir s'a născut şi şi-a pub l ica t poeziile lui bogate în imagini p roaspe te şi p l ine de savoare, in Flamura şi a l te revis te craiovene. D a r el a t in­ge dintr'odată idealul ar t is t ic şi pr in aceasta în­cetează de a fi regionalist . Tot aşa un Hurmuz în proză , un Milcu sau un Veja în versuri . Deşi scriu în reviste ce a p a r în Cra iova , în Ploieşti, în Galaţ i , scrisul lor nu e nici oltenesc, nici mol­dovenesc, nici muntenesc . Au t recut l inia de de­marca ţ i e a le (ale e a d-lui Mihalache, n. a.) p ro ­ducţ i i lor de interes provincia l . A jungând să real i­zeze idealul estetic — peste cel istoric sau e tno­grafic — au a juns să fie ai — neamului , ba chiar ai umanităei".

Autor i i c i ta ţ i de d. Miha lache sânt t iner i cu ta ­lent care nu şi-au da t încă m ă s u r a ; au t impul deschis îna in te . D a r nu se vor fi simţit oa recum st ingheri ţ i , a runca ţ i aşa, deoda tă în cea ma i fragedă vârs tă în umani t a t e , a lă tu r i de Goethe şi Shakespeare , Sofocle şi Victor Hugo?

Dealtfel, ca mal i ţ ioasă desminţ i re a conside­raţ i i lor miha lach iene , poietul Radu Gyr , în t r 'o p roaspă tă poezie din ciclul in t i tu la t „Chi l imur i olteneşti" şi nu „chi l imuri le umani tă ţe i " , se o-preşte în acelaşi n u m ă r al revistei, d u p ă zece pa ­gini, Ia o răscruce de d r u m u r i olteneşti, însemna­tă cu o t ro i ţă oltenească, să evoace t r is te ţea unu i t recut oltenesc părăg in i t , eu un vocabu la r olte­nesc şi a tmosferă oltenească, în cea ma i t r i s tă e-rezie după d. Mihalache a „ idealului is tor ic" şi a „ idealului etnografic". Yă spuneam că d. Miha­lache e un p ie t ro iu estetic, ch ia r când vrea să te a runce cu el, pr in t r 'o desfidere a legilor balist i­ce, dincolo de hotare le umani tă ţ i i , în inf ini t !

Mai înţe lept şi p e pic ioare propr i i , Năzuinţa nu ape lează Ia cri teri i le estetice ale d-lui D r a ­gomirescu, ceiace-i păs t rează o a tmosferă un i ta ­ră. In Arhivele Olteniei, t recute în al cincilea an, ca în to tdeauna ci t i torul e pu r t a t ca în t r ' un vast şi var ia t muzeu regional , delà consideraţ i i le d-lui G. Vâlsan a sup ra ţ i nu tu lu i Porţ i lor de Fier, la hrisoave ori scrisori din t recut , a r ă t ând rostul Clerulu i ol tean în tu lbură r i l e revolu ţ ionare delà 1848; la desenuri lc poleoli t ice din Ol ten ia şi la Folclorul local, sau s t r ămu ta t în prezent , la mi­nuţioase cronici a supra vieţii cu l tu ra le din cele cinci j ude ţ e de peste Olt .

Tot pen t ru acest carac te r oltenesc ,pune d. Const. D. Ionescu în Datina d in Severin, deose­bi t p re ţ p e opera Bu curei D u m b r a v ă , decurcând el iberată din v ia ţa pămân tească pe l imanur i s trăine.

„Mândr ia noas t ră e domnu l Tudor şi ea este aedul lu i ; spr i j inul s t răbuni lor noştri necăji ţ i , a-t â rna ţ i în fum de ardei , a fost I ancu J i a n u şi ea l-'a imor ta l iza t înt r 'o frescă mare, tot aşa de credincioasă ca mici le iconi ţe de recunoş t in ţă şi admi ra ţ i e pe ca re le p o a r t ă t r ad i ţ i a la pieptul ei şi le cân tă ba lada popu la ră . Viziunea ei epică etern va trezi pandur i i Vladimirescului şi-i va chema la sfat în lunca Padeşu lu i ; viziunea ei co­lo ra tă îl î n v i a / ă din mor ţ i şi-1 aduce în t re noi, la Cerneţ i , în cula lui de gândur i şi p l anu r i mân­tui toare . Alegerea subiectului n 'a fost o capr i -ţioasă în t âmpla re . Personal i ta tea Slugerulu i — cum ne-o înfăţ işează hr isoavele şi is toria — are ceva asemănă to r cu adâncu l iezerelor din cupele de s tânci a le munţ i lor . In cel c a r e s"a îmbrăcat cu cămaşa morţii, e tnosul românesc şi-a concret i ­zat u n a din feţele sale a idoma cu acea a cioba­nu lu i din Mioriţa. In t r ' însul şi în l an cu J ianu şi-a condensat lumea românească r â v n a pent ru l ibertate, omenia sa, cu to tu l s ingulară în is tor ia noroadelor. Ei sunt mar t i r i i gestur i lor revoluţ io­na re propr i i , fireşti şi n e î m p r u m u t a t e din Apus. Ei sunt p r imi i şi adevăra ţ i i democraţi ai noştri, fără fard de vorbe, n e a d a p a ţ i din doctr inele străine, ci numai d e suferinţele obştei lor".

In cronica v i i toare n e vom în toarce de pe d ru ­mur i le olteneşti şi ardelene, la revistele clin Cap i ­tală şi Iaşi.

CEZAR PETRESCU

© BCU Cluj

C R O N I C A L I T E R A R A

I. V I N E A : D e s c â n t e c u l şi flori de l a m p ă (Bibi . D i m i n e a ţ a N o . 37) ; A . C O T R U Ş : In R o b i a lor (Arad 1 9 2 6 ) ; L , B L A G A '. F e ţ e l e unui v e a c (B ib l io teca „ S e m ă n ă t o r u l " A r a d 1 9 2 6 ) ; C I N C I N A T P A V E L E S C U : E p i ­g r a m e ( R a m u r i , C r a i o v a 1926) .

D - L I. VINEA este a u t o r u l u n u i manifes t l i te­rar în ca re se dec la ră război ..logicei"' şi or icărei ap l icăr i in te lec tual is te a sp i r i tu lu i . Măr tu r i s im că n u înţe legem b ine ce poa t e să însemne lucru l acesta, de v reme ce p e n t r u a dovedi ca r ac t e ru l inoperan t a l logicei, or ic ine este nevoit să în­săileze o seamă d e cuge tă r i ma i mul t sau mai puţ in l impezi şi capab i l e să se î n t runească în­t r 'un r a ţ ionamen t . Dacă „manifes tu l" , meni t să spri j ine creaţ ia , a r fi el însuşi alogic, a tunci ne-am găsi cu a d e v ă r a t în faţa une i a t i tud in i sp i r i tua le u n i t a r e ; da r a tunc i n imeni n ' a r ma i dovedi n imic şi cauza an t i in te lec tua l i smulu i a r r ă m â n e a fără apă r ă to r i . Carac te r i s t i c este faptu l că an t i in te lec tua l i smul modern se împerechează cu nevoia foar te in te lectual is tă de a-1 mot iva , în aşa fel în cât, n ic ioda tă mai m u l t ca în vremea noas t r ă , c rea ţ ia l i te rară nu s'a spr i j in i t pe a t â t a reflecţie a supra l i teratur i i . S i tua i iuuea scrii to­rului c a r e invoacă în favoarea sa d rep tu r i l e sub­conşt ientului c rea tor , nu n u m a i p r in e x e m p l u l o-perii da r şi prin l i tera manifes tului , dovedeş te pu ţ ina încredere pe ca re au to ru l respect iv o a re în v i r tu tea de t r ansmis iune a pu te r i lo r sale ge­nuine. Căc i un manifest ne invi tă să varie.m obi­c inui ta noas t r ă a t i t u d i n e în faţa l i t e ra tur i i , el ne anga jează să r e p r i m ă m vechile noas t re ref lexe şi să a d o p t ă m cu o voinţă conşt ientă şi expresă o a t i tud ine nouă. Un manifes t t inde to tdeauna să in t roducă l umina conşt i inţei acolo unde p â n ă a-a tunc i exista regimul confor tab i l al depr inde r i ­lor inconştiente. D a r când mani fes tu l este „ant i ­intelectualist" , când el se declară d u ş m a n func­ţ iuni lor super ioa re ale vieţi i conşiente, se p ro ­duce î m p r e j u r a r e a destul de c iuda tă în ca re r a ­ţ i unea omenească îşi rezervă rolul exclusiv de a-şi dovedi propr ia inu t i l i t a t e şi cu o comple­zenţă oa recum sinistră se invi tă la suicid. • Nu este cazul de a ne a l a rma . Ant i in te lec tua-liştii t inerei genera ţ i i r ă m â n în esenţă firi foar te s tăpâni te , minţ i foar te clare, uneori subt i l i diso­ciaturi în t r ebur i l e ar te i şi deosebirea care îi se­pară de cei b ă t r â n i este de fapt o p u r t a r e mai conş t ien tă de si ne, ceva pe care aceşti b ă t r â n i o re­simt tocmai ca p e n n efect de r ig idi ta te , ca pe un

rapt făcut în p a g u b a vechei inime s imţi toare . D. I. Vinea, f runtaş al nouei generaţ i i , este în acelaş t imp şi un reprezen tan t al spi r i tu lui t ineresc în l i teratură . D. Ionel Teodoreanu este un a l tu l . D a i ' pe când farmecul l i tera tur i i d-lui Teodorea-

,UU stă în t r ' o gra ţ ie ca re se a t inge cu molic iunea, în opera şi f igura ţ ia l i t e ra ră a d-lui 1. Vinea ad­mir niai cu seamă radica l i smul sp i r i tu lu i de in­subordonare . C ine a înţeles lucrul acesta îşi ex ­plică ac t iv i ta tea redac toru lu i revistei „Con t im­poranu l " şi a au to ru lu i v o l u m u l u i „Descân tecu l şi (lori de lampă" . Acest cineva nu v a m a i sta uimit în faţa buca te i Cravata de cânepă, în care cea niai conşt ientă, d a r şi cea mai capr ic ioasă a-

t i tud ine ia masca unei insp i ra ţ i i ca re n u v r e a să a ibă n imic de-a face cu logica. Acelaş cet i tor sau cri t ic v a p r e ţu i însă tocmai perfecţ ia dia­lecticei ca re în t r 'o b u c a t ă c u m este „Trepte le Somnulu i" , amestecă logica v isu lu i cu a ş tăre i de veghe în t r 'un complex cu a d e v ă r a t t u r b u r ă ­tor ; va a d m i r a în sfârşi t pe stilist, p e d ibac iu l muzic ian al frazei care a dus scrisul ar t is t ic ro ­mânesc la o exce len ţă ca r e ne suggerează pe a-ceea a lui C l aude l în Conaissance de l'Est. Ve­deţi de p i l dă b u c a t a Absenta, din ca r e r eg re t ăm că n u p u t e m ci ta decât î n c e p u t u l :

Câmpul fuse liniştit în liniile lui neclintite. Mă gândeam lângă banca sfărîmată pe care cău­tasem în van un loc sigur: neapăr.at, totul tre­buia distrus aci, între arborii drepţi cari au a-dăpostit umezeala şi umbra, şi sub cerul acesta curat care curge în buchetele lor mari. Ramu­rile să zacă, frunzele să plângă şi păsări să a-clucă sbor întunecat şi vaier împrejur... Şi în­gerul verde al fântânii secate pe care muşchiul se usucă, îngerul să se culce şi să moară în la­crimi, ca un copil. Prea e totul ca altădată aici. Şi nimic mai firesc ca dorid meu de nimicire, când vin şi chem din gânduri, chipul absent, aici. Cadru ţeapăn, din care lipseşte portretul, frâhge-te, greu. peste mine...

O MUL despre ca re stă m ă r t u r i e volumul d-lui A. Cotruş: .„In robia lor" este o f i inţă a că­rei însuşi re p r é p o n d é r a n t s ar fi generozitatea. Generos este mai întâ iu omul a c ă r u i v ia ţă su­fletească se desvoltă pr in mari r evă r să r i senti­mentale . Mai pu ţ in a ten t la nuan ţe , înc l ina t mai pu ţ in să despice, lumea şi p rop r i a lui expe ­r ienţă in t imă i se înfă ţ i şează în vaste şi s intet i­ce conf iguraţ i i . S tăpân i t de o m a r e frenezie lă­untr ică , generosul în t inde a supra lumii , senti­mentu l excelenţei sale personale . Adoră aşa dai-, ma i m u l t decât iubeşte, pen t rucă gestul afecţ iu-nei sale n u se concent rează o c r o t i t o r a supra in­fimei c rea tur i p l ă p â n d e ci se î n t i nde c ă t r e niar-ginele lumii . în t r 'o p ă g â n ă şi a b s u r d ă nevoe de posesiune. Porni tă astfel că t re infinit, mişcarea sen t imenta lă a generosului nu r a r e ori r ămâne fără obiect şi se ex t enuează c ă t r e l imita puter i i sale de . i r ad ia ţ iune . Generosul a fost r ep rezen ta t în l i t e ra tu ra mond ia l ă mai nouă de un Wal t Wi thman , de un Emi l Verhaeren , poeţii care îi s tau m a i d e a p r o a p e şi d-lui A. Cot ruş .

Să nu se m i r e nimeni că vorbim aci desp re în­suşiri le omeneşt i a le fiinţei despre care m ă r t u r i ­seşte vo lumul In robia lor. Scr i i tor i ca d. A. Co t ruş ţ intesc nu a tâ t c ă t r e t r ans f igu ra re ar t i s ­t ică, ci mai ' ales că t r e e x p r e s i u n e a nemij loci tă a umani tă ţ i i lor. Frumosul , se confundă p e n t r u , e i cu eticul. In tens i ta tea fiorului u m a n devine i.nâ?

83

© BCU Cluj

sura f rumosului art ist ic. P r i m a t u l afectului de orice fel a r fi disolvă însă tot ce în a r t ă înseam­nă mărgin i re , sent iment a l necesi tăţ i i formale, s t ăpân i re şi obiectivi tate, ad ică tocmai l impe­zire şi domina ţ ie a afectului şi astfel î n t âmpi ­n ă m , la d. A Cotruş , în formele unei l ibere ver­sificaţii, sau acele poeme m a i la rg i al căror , p r in ­cipiu de organiza ţ ie nu este n ic ioda tă evident sau acele poeme m a i scurte, făcute uneor i din câ teva versuri , în care sunt f ixate impres iun i cu suggestiv răsunet .

U m a n i t a t e a pe care o măr tur i seş te d. A. Co­t ruş cau tă când să se a d u n e din depă r t ă r i l e cre­ditatei anonime, ca în versur i le p e ca re ne pla­ce să le c i tăm pen t ru energicul lor accent :

Au fost străbuni-mi hofi de cai? Au fost ciobani pribegi, Stăpâni, fără hârtii de stăpânire pe pământul

ţării 'ntregi? Au fost haiduci năprasnici, ei, Ce-şi prelungesc acum, pe drumuri fără zări,

prin paşii mei, Sălbăticite bucurii Şi sbuciumul vieţii lor vijelioase şi pustii, Şi aspra râvnă de-a fi slobozi... Şi neînvinsul dor de-a pribegi?!.,

când se regăseşte în t onu l exu l t an t a l vârstei t inere :

Sub ăst copac străvechiu am odihnit odată de demult...

Aveam ătuncia douăzeci de ani; Creşteau în mine poftele într'un imens, ame­

ţitor tumult; Ardea pământul, paşii-mi lacomi şi tirani...

când se dărueş te semenilor, pu ter i i şi revoltei lor, ca in poema Minerul:

Când am trecut pe. lângă el, Ca un enorm, neîmpăcat rebel Şi-a ridicat ursuz voinicul tri^p de-oţel Şi mi-a făcut, în silă, loc să trec jar ochii-i m'au izbit, grozav şi sec In inimă şi 'n frunte, Ca nişte gloanţe crunte...

pen t rucă alteori, aceeaşi fu r tuna t i că u m a n i t a t e să se domolească şi resemnat să ne cânte ca în melodioasa poezie care se numeş te Sunt frate cu bradul:

Sunt frate cu bradul, cu firul de nalbă, -Biserică tristă, biserică albă...

Pământul acesta de viaţa-i mă leagă, Biserică veche, biserică dragă...

Dar grele nelinişti pe-aici mă frământă, Biserică mică, biserică sfântă...

Şi căile mele se pierd sub furtună, Biserică mută, biserică bună...

* *

FlŞŢELE unu i veac, nou l vo lum al d-lui Lueian Blaga, î n t runeş te o serie de l impezi es-şeuri, b ine acorda te în t re ele. cu l inişte scrise şi

în t regind laola l tă icoana mul t ip l ă a curente lor sp i r i tua le care s'au agi ta t de-a lungul veaculu i a l XIX-lea şi p â n ă în zilele noastre . D. Lucian Bla­ga ne-a înfăţ işat şi a l t ăda t ă p u n c t u l de vedere metodic care conduce cercetarea sa în ma te r i e de cri t ică cu l tu ra lă . In Filosofia Stilului, a d e r â n d de fapt la o a t i tud ine invest igatoare m a i gene­ra lă astăzi, d. Lucian Blaga ne-a p rezen ta t p e acel nisus formativus, e lement ideo-motr ice ca re stă la temeliile or icărei cu l tur i şi din ca re felu­ri tele forme ale acesteia din u r m ă se desvoltă cu necesi tatea p lan te i din sămânţă . E r a de p e a-tunc i o ap l ica re a metodei p e ca re a stu­diat-o apoi, sub numele de Fenomenul ori­ginar, p r in t r e alţ i i la un Nietzsche, Chamber l a in şi Spengler, filosofii care prez idează m a i cu seamă cercetăr i le sale de filosofia cul tur i i . In Feţele unui veac, „năzu in ţa fo rmat ivă" n u este surpr insă în rea l i ta tea sa plast ică, aşa c u m Spengler a încercat s'o facă pen t ru cu l tu ra m a ­gică, apol l inică şi faustică, ci subînţe leasă şi cont ro la tă din numeroase le relaţ i i de ruden ie p e ca re ar te le plastice, poezia, filosofia specula t ivă şi ch iar aşa numi te le şt i inţe pozi t ive le în t re ţ in la fiecare e tapă a f r ămân ta tu lu i secol p e ca re l-am lăsat în u rmă . Aceste e tape sunt p a t r u la n u m ă r : romantismul, naturalismul, impresionis­mul şi expresionismul. D e fiecare dată . d. Lucian Blaga reuşeşte să su rp r indă analogii foarte sug­gestive în t r e manifes tăr i a p a r ţ i n â n d u n o r dome­nii cu ' totul d ivergente ale spi r i tu lui şi reconsti-tueşte cu adevă ra t a tmosfera p rop r i e f iecărui pă ­t r a r de veac.

O p rob lemă ne apa re însă. Repedea sch imbare a a tâ tor st i luri de cu l tu ră în scur tu l in terva l care ne despar te de romant i sm, n u este oare o dovadă că omogenei ta tea cul tur i i noas t re n u prez in tă acea t ră in ic ie pen t ru care u n Augus te Comte l ă u d a evul-mediu şi că ne găsim m a i de c r a b ă în fata u n u i fenomen deosebit şi care t re-bue carac te r iza t? Se na r e în adevă r — d u p ă c u m aveam şi a l t ă d a t ă pr i le ju l să c o n s t a t — că în u l ­t ima su tă de ani, ma i toa te expresi i le is torice ale omeniri i au r e c ă p ă t a t o ac tual i ta te , cât de fuga­ră, cât de d i spa ren tă : ia r îmbulzea la aceasta de st i luri şi năzu in ţe ne încl ină să recunoaş tem cen­t ru l de g reu ta te al cu l tur i i eu ropene ma i noul , nu în t r ' un ethos u n i t a r ca re a r coincide cu fi­rea a d â n c î n r ă d ă c i n a t ă a uman i t ă ţ i i europene, ci în felul individual is t al anuseanu lu i de astăzi , al acelui s ingura t ic în faţa lumi i şi a lu i D u m ­nezeu, t ă ia t din rădăc in i le ca re p e oamenii a l tor t i m p u r i m a i fericite îi făceau solidari cu în t re ­gul univers şi ca re astăzi c au t ă în istorie, ceea­ce prezen tu l nu- i m a i poa te da. Nietzsche a re ­cunoscut ma i de m u l t l uc ru l acesta. Şi este o în­t r eba re nel iniş t i toare dacă ind iv idua l i smul a fost cu adevă ra t în t recut .

E p i G R A M E L E d-lui Cincinat Pavelescu c ir­culau l ibere şi cuceriseră a d m i r a ţ i a publ icu lu i , ma i îna in te ca poetul să se fi gândi t a le s t rân­ge în volum. S i tua ţ ia d-lui Cinc ina t Pavelescu în l i t e ra tu ra noas t ră este în adevăr un i că ; e a a r e ceva din gloria poeţi lor în acelaş t i m p cur ten i si popidar i , c u m v remea clasicismului francez a cunoscut câ teva exemple . D. Cinc ina t Paveles­cu are toa te a t r ibu te le psihologice a le acestor poeţi şi ne aminteş te uneor i şi împre ju ră r i l e în

84

© BCU Cluj

Care s'a desvol ta t opera lor. Ex i s t ă în e legan tu l volum pe ca r e 1-a t ipă r i t ed i tu ra „ R a m u r i " d in Cra iova , o i ronie vecinie t rează , o m a r e v e r v a r is ipi tă în ocaz iun i festive; r ecunoaş tem la to t locul spon tane i t a t ea ca r e a s t â rn i t vesel ia opor­tună , caus t ic i ta tea ca r e se cerea şi g ra ţ i a men i t ă să r e p a r e r ă u l p e ca r e poe tu l n.u-1 doreş te nicio­da t ă p r e a mare . Revo l t a ep ig rama t i că este în t r ' a -cestea descă tuşa tă m a i insistent de lipsa de duh. Aci î n t â m p i n ă d. C inc ina t Pavelescu pe d u ş m a ­nul cel m a i mare , n u p e cel m a i r edu tab i l , d a r pe cel m a i ispi t i tor şi p e ca r e doreş te să-1 con­funde şi să-1 n imicească . A p r i g este C inc ina t Pa ­velescu n u m a i cu l ipsi ţ i i de duh , cu e terni i săi repl icanţ i , d in t r e car i pe câ ţ iva i-a p r o m o v a t la r angu l u n o r t i p u r i s ta tornice . Şi este firesc să fie

aşa. E p i g r a m i s t u l nos t ru nu-ş i p r o p u n e lente, n u schi jează mic i por t r e t e mora le , c u m în l i te­r a t u r a genu lu i sun t des tu le exemple ; el i m p r o ­vizează to tdeauna , re levă o t r ă s ă t u r ă sau un eveniment ca r e ţ ineau tocma i de ac tua l i t a te , r ă s ­p u n d e u n u i a tac , ştie să intereseze şi o van i ta te , să adreseze şi un compl iment . Sp i r i tu l în act ivi­ta te , impl ica t în t r 'o relaţ ie , este m a r c a ep ig rame­lor d-lui C inc ina t Pavelescu şi de aceea due lu l l i te rar este subiec tu l lor prefera t . Aşa se face că vo lumul d-lui C inc ina t Pavelescu a d u c e o spir i ­t u a l ă con t r ibu ţ i e la ca rac t e r i za rea med iu lu i nos­t r u l i te rar şi social şi este men i t să p l acă as tăzi , ia r m a i t â r z iu să şi documenteze .

TUDOR VIANU

C R O N I C A R E L I G I O A S A A S U P R A U N I R I I B I S E R I C I L O R

I N T R E numeroase le confer inţe , p e car i d. Io rga le-a ţ i nu t i a r n a aceas ta la P a r i s , a fos' i una t r a t â n d despre is tor ia şi caracter is t ic i le bise­ricii o r todoxe române . Aceas tă confer in ţă , exce­lentă p r e z e n t a r e a evoluţ iei t r ecu te a biserici i noas t re şi a direcţ iei v i i toa re ce se desp r inde din acest t r ecu t ,a avu t loc la F a c u l t a t e a l iberă p ro ­tes tantă şi a fost însoţ i tă de o a locuţ ie a decanu­lui acestei Facu l t ă ţ i , d. Raou l Allier, personal i ­t a t e respec tab i lă p r i n t r e p ro tes tan ţ i i francezi , foarte cons idera t p e n t r u o lucra re , pe c a r e ab ia a t ipăr i t -o , despre ps ihologia convers iuni i la p r i ­mit ivi sau m a i b ine zis, despre, ps ihologia t rece­rii p r imi t iv i lo r la p ro tes tan t i sm. Unele p u n c t e a-tinse în aceas tă a locuţ ie , a s u p r a c ă r o r a d. Allier, fire med i t ivă şi ch ibzui tă , a t r ebu i t să gândească suficient de m a i îna in te , p r e c u m şi r ă s p u n s u l in­direct , d ip lomat ic , da r hotăr î t , a l d-lui Iorga , sunt ex t r em de semnif ica t ive p e n t r u ceeace am putea n u m i pol i t ica biserici i o r todoxe româneş t i . I a t ă pasagi i le ce n e in teresează :

„Even imentu l d e azi, s p u n e d. Allier, c a r e este poate p r i m u l în genul său de la în temeie rea F a ­cul tă ţ i , a r e o foar te r ea lă i m p o r t a n ţ ă , o m a r e i m p o r t a n ţ ă m o r a l ă : e u n fel de consac ra re ca r e e da t ă poli t ici i ex te r ioare , p e ca re F a c u l t a t e a noas t ră a î n a u g u r a t - o de câ ţ iva an i şi ca re p e n t r u mine e u n u l din ros tur i l e esenţiale". Şi m a i de­pa r te : „Ţ inem ca l egă tur i l e î n t r e cele d o u ă ţ ă r i să fie din ce în ce m a i s t rânse şi m a i cordia le . D a r e un domeniu , în ca re aceas tă f r a te rn i t a t e nu începuse încă p â n ă a c u m p a t r u sau c inci a n i : e tocmai domen iu l religios, ad ică acela în ca re mai m u l t ca o r iunde c o m u n i u n e a sufletească t rebuie să fie ceva obicinui t . Ei b ine , noi a m iz­buti t , g ra ţ i e bunăvo in ţ e i au to r i t ă ţ i lo r bisericeşt i româneşt i , să facem aceas tă l egă tură , să o rgani ­zăm aceas tă so l idar i t a te ; în f iecare an Facu l t a ­tea noas t r ă a r e f avoarea să p r imească , pe deo­par te , au to r i t ă ţ i ale bisericii române , p e de al ta , uni i din cei m a i b u n i s tuden ţ i ai Facu l t ă ţ i i de teologie de la Bucureş t i şi sun tem foar te recunos­cător i acelui , c a r e p â n ă de c u r â n d e r a Mi t ropo­l i tul din Bucureş t i şi c a r e e azi P a t r i a r h u l Ro­mâniei , îi sun tem foar te recunoscă tor i p e n t r u în­crederea, pe ca r e n ' a înce ta t nici oda tă să o a r a t e

Casei noas t re . î n t r u c â t m ă pr iveş te , îmi amintesc cu emoţie de p r imi rea , p e ca re m i - a acorda t -o la Bucureş t i şi de încura jă r i l e , p e ca r i n u înce tează să ni le t r imi tă" . P e n t r u a complec ta ps ihologia acestor r â n d u r i , a d ă o g ă m că d. Allier, l a sfârşi­tu l conferinţei , a oferit d- lui I o rga t i t lu l de doc­tor al Facu l t ă ţ i i p ro tes tan te . I a t ă a c u m r ă s p u n ­sul d-lui Io rga :

„Sun t .exact n o u ă zile de când min i s t ru l Româ­niei prez ida o confer in ţă ţ i n u t ă de un s tuden t c a r e a făcut p a r t e din Mis iunea catol ică f ranceză în Român ia . N o u ă zile d u p ă acest fapt, m ă gă­sesc aici ca să vorbesc în mi j locul profesor i lor unei facu l tă ţ i p ro tes tan te . Se p o a t e vedea în t ru ­cât ceeace se n u m e ş t e „o r todox ie r o m â n e a s c ă " este deschisă clin t oa t e pă r ţ i l e şi î n t rucâ t in tere­sul, p e care-1 a r e p e n t r u religie în ea însăşi , de­păşeş te marg in i l e ce s'ar p u t e a cons idera s t r âm­te..." „biserici le deschise a u un vi i tor m a i s igur decât biserici le închise, ele a u a v a n t a g i u l de a se h r ă n i cu e lemente , ca r i n u vin n u m a i din ele însăş i ; t oa t ă gând i r ea con t imporană , în a f a ră de inf luenţe le ca r i pot veni de la religiile vecine, poa te con t r ibu i să le verif ice". Biserica româ­nească a r e aceas tă ca l i ta te , „pe ea r e o revendi ­c ă m cu ho tă r î r e , de a fi o b iser ică n u zic d in cele m a i to lerante , f i indcă a r fi p r e a p u ţ i n , d a r d in cele m a i p r i m i t o a r e şi m a i înc l ina te să se înţelea­gă a s u p r a u n o r a n u m i t e adevă ru r i , ca r i depăşesc diferenţele convenţ iona le" . In sfârşit , t r ebu ie să c i t ăm sfârş i tu l de f rază cu ca r e d. Io rga a înche­iat aceas tă confe r in ţă : „.. .această biser ică v a ră ­m â n e o biser ică p o p u l a r ă , o biser ică l iberă , o b i ­serică to le ran tă , o biser ică deschisă, o biserică f ră ţească p e n t r u orice fo rmă de creşt inism, da r care , servind mereu în ch ipu l cel m a i bun , va servi ceeace este m a i sfânt p e lume, ad ică aceas­t ă maies tuoasă umi l in ţă , c a r e este l umea maselor p o p u l a r e ru ra l e " . D u p ă c u m se vede, dec lara ţ i i ­le d-lui Io rga au r ă s p u n s direct la ches t iune, ju s t şi cu acel c u r a j epic, pe ca re d-sa ştie să-1 îm­b race în forme amabi le . Temer i le p e n t r u e x p r e ­sia „biser ică deschisă din toa te p ă r ţ i l e " nu sun t decât fo rmale în acest caz. In aceas tă man i fes t a re a d- lui Torga, vedem a t i t ud inea sa ho tă r î t ă , pe ca re a avut -o to t t i m p u l când a t r ebu i t să a p e r e

85

© BCU Cluj

t radi ţ ia specifică a bisericii romaneşti . In seria t recută , când a venit o misiune catolică de stu­denţ i la Vălenii-de-Munte sub conducerea aba­telui Botinelli şi acum la Par is , când unul din membr i i acestei misiuni a ţ inu t o conferinţă a -supra bisericii româneşt i , t inzând s ă - a r a t e avan-tagiile unei d i rec ţ iuni catolice, d. Iorga n u s'a sfiit să ia cuvântu l şi să reliefeze devo tamentu l pent ru direcţ ia propr ie , t rad i ţ ională , deşi ap tă de cel -mai larg progres, a bisericii o r todoxe ro­mâneşti . Dar ca să ne în toarcem la faptul care a dat naştere acestor r ândur i , ceeace interesează în p r imu l r ând e cum de s'au pu tu t p roduce a -ceste manifes tăr i d in t r 'o pa r t e şi al ta, car i sunt de terminante le invizibile a le cuvintelor decanu­lui Facul tă ţe i protes tante , ca re e fenomenul mai larg, în ca re toa te aceste luc ru r i se si tuează.

Se ştie că încercăr i le de unire a bisericilor creş­tine sunt din ce în ce ma i numeroase d u p ă răz­boiu. Numai în anul t recut am avu t în t run i rea Or todoxi lo r şi Anglicanilor , provocată de aceştia din urmă, cu pri lejul comemorăr i i concil iului dela Niceea; în t run i rea celor mai însemnate bi­serici creşt ine în a fară de catolicism, prin ur­mare şi Or todoxi i , la Stockholm, unde un croni­car spune că atmosfera conferinţei era cura t p ro ­tes tan tă ; „ încercăr i le" de un i re şau chiar Unirile realizate înt re diferi te biserici creşt ine din Anglia ori din Canada , cari p â n ă a tunci se considerau religii a p a r t e ; în sfârşit, t r ebu ie să men ţ ionăm şi s ingurele discuţii în cari în tâ ln im şi catolici, de fapt mai mul t impunând decât d iscutând, acelea pe cari moar tea recentă a card ina lu lu i Mercier le-a reamint i t publ iculu i şi pe cari ca rd ina lu l le-a avu t anul t recut , însoţit de o seamă de teo­logi catolici, cu reprezentanţ i ai credinţei angl i­cane. Toa te aceste încercări , d in t re cari la pr i ­mele două au luat pa r t e şi r eprezen tan ţ i ai b i ­sericii române , având în vedere că au fost în­t r 'un s ingur an, înseamnă mult . E o dor in ţă sin­ceră de a forma o religie creşt ină unică sau o o chest iune de imperia l ism, de care, în orice caz, or todoxismul e lipsit, aceasta fiind una din ca­racteristicile ce-1 deosibesc de toa te celelalte bi­serici creşt ine? Nu d iscu tăm a c u m chest iunea. Ceeace a p a r e evident e că, în toa te aceste încer­cări , p redomină protes tanţ i i şi. angl icani i şi că biserica or todoxă română, n u m a i cu aceştia a ţ inut să vină în contact . Lucrur i le se expl ică : re­formaţii şi anglicanii şi-au acomodat credinţa religioasă, mai mul t ca or icare religie creşt ină, vieţii pământeş t i Cotidiane, de u n d e rezu l tă ma l mult spirit pract ic m ă r u n t şi posibi l i ta tea de a creia şi exp loa ta împre ju ră r i l e . Pe de a l tă par te , reformaţ i i nu au mândr i a , pe care o au catolicii, car i consideră pe toţi ceilalţi creşt ini ori schisj matici ori sectanţi , cari , dacă ar fi accepta t să meargă bunăoa ră la Stockholm, „c'eut été se r a ­valer au r ang d 'une secte quelconque" , d u p ă ex­presia unui catolic. I a r ma i ales la noi catolicis­mul nu e s impat izat . Moştenirea animozi tă ţ i i t r a ­di ţ ionale d in t re catolicism şi or todoxism, p rovo­ca tă de marea schismă de acum atâtea sute de ani, pe deopar te , a t i tud inea reformaţi lor car i au fost în ţăr i le române şi care nu e ra men i t ă să crească prestigiul bisericii romane, pe de al ta , pen t ru a n u amin t i decât aceste două cauze, au făcut ca la noi catol ic ismul să a p a r ă mai s t ră in decât protes tant ismul . I a r Român i i Uniţ i , dela Blaj , n ' au ştiut, d u p ă războiu, să a t r agă vre-o

s impat ie pen t ru catolicism, mai degrabă din contra .

Tot aşa de evident apare , după aceea, că în t imp ce toate celelalte biserici creşt ine nu numai că sunt organizate , dar îşi permit luxul unei in­tense ..politici exter ioare" , a unei ex tenziuni dacă nu a unui imperia l ism bine definit — biserica or todoxă nici nu se poate gândi la o ac ţ iune în afară. Lipsa de imperial ism, de prozelit ism, a ortodoxilor , e o caracter is t ică a at i tudine) or to­doxe în sine, însă, în împre ju ră r i l e de azi, ea se poa te pune şi pe scama lipsei de organizare şi de intensi tate inter ioară a acestui or todoxism considerat ca o unitate . Decăderea patr iarhie i din Constant inopol ; împiedicarea pen t ru mul tă vreme a or todoxismulu i rusesc de a j uca un rol în stil mare , î nmul ţ i r ea sectelor d u p ă r ăzbo iu ; înrăută ţ i rea şi compl icarea vieţii sociale în u r m a războiului , ceeace p u n e la greu examen eficaci­tatea religiei şi, în special, pregăt i rea or todoxis­mului de a da un a ju tor ; înmul ţ i rea şi accentua­rea autocefal i i lor bisericilor o r todoxe ; în sfârşit la noi, acelaş poli t icianism, care con taminează biserica — a u da t lovituri serioase or todoxismu­lui. Acesta ar fi bucuros să poată fi organiza t măcar în el însuş. Ca uni ta te totală, or todoxis­mul e în criza.

Mântuirea poate veni pl in amestecul cu o bi­serică creş t ină apuseană protestantă sau chiar ne-pro tes tan tă? Credem că, naiute de a fi purces la asemenea acţ iuni , t rebuiau să se p u n ă n e a p ă r a t două în t r ebă r i : ca re e personal i ta tea noas t ră or­todoxă, c a r e o idea ţ iunea implic i tă a religiei noa­stre, s inteză a or todoxismului general şi a sufle­tului românesc? D u p ă aceea: cari sunt psiholo-giile şi ideologiile religiilor apusene, ce t rebu ie să se ia dela fiecare p re supunând că t rebu ie sa se ia ceva; de ca re ne p u t e m ap rop ia cel mai mult . p r e s u p u n â n d că t rebu ie să ne ap rop iem? Cine discută cu alţii , gând ind să î m p r u m u t e ceva folositor dela ei, da r fără să-i cunoască suficient şi fără să fie îndea juns conşt ient de mer idianele propr ie i sale a t i tud in i faţă de viaţă , riscă să se rătăcească. P e urmă. noi n 'ar t r ebu i să u i t ă m un lucru : or todoxismul iiu e o sectă şi nici o biseri­că nouă. Nici. chiar catolicismul nu consideră or­todoxismul ca pe \) sectă, cum consideră toa te celelalte biserici creştine. Or todox i i şi catolicii sunt t runch iu l pr imit iv al religiei creştine. Or icâ t de m a r e ar fi d i ferendul în t re catolici şi or to-doxi, în acest diferend t rebuie să fie cel pu ţ in oa­recare nobleţe, m â n d r i a de a t r a t a dela egal la egal şi' gri ja de a r ămâne singuri pe te renul unei a n u m e dispute, far cea ma i rea politică ar fi să cochetăm la î n t â m p l a r e cu a l te biserici, ascul tând de s impat i i neref lectate şi de resentimente.

A d e v ă r u l e că m â n t u i r e a nu poa te veni decât devenind conştienţi de date le noastre sufleteşti propr i i în mate r i e de credin ţă religioasă, even­tual complec tând şi corec tând aceste date, da r mai ales convert indu-le , d in t r ' un fond t rad i ţ io ­nal instinctiv, în t r 'o rea l i ta te cri t ică, s istematică, înzest ra tă cu tot ins t rumenta l i smul necesar pen­tru a pu tea t r ă i şi creşte în epoca modernă . O r ­todoxismul n u e o vas tă colonie de necivilizaţi , de popoare pr imit ive , pusă de războiul recent la dispoziţ ia imper ia l i smulu i religiilor creşt ine apu­sene. Acestea îşi vor d a seama că ac ţ iunea de conver t i re pot să o urmeze faţă de popoarele et­nografice din a l te cont inente , dar că or todoxis­mul e o l u m e boga tă şi personală de v ib ra ţ i i re-

86

© BCU Cluj

tigioase creştine, cari-şi aş teap tă punerea în va­loare în p rop r i a lor direcţie. Toa tă d i f icu l ta tea e că o r todox i smul t rece a c u m delà s t a rea inst inc­tivă la s ta rea de o rgan iza re conş t ien tă şi că, după c u m se î n t â m p l ă or icând se t r ece de là un i ­tatea sufletească ins t inc t ivă la un i t a t ea ra ţ iona lă , riscă să-şi ui te persona l i t a tea şi să se dezagre-gheze. S'a spus, şi cu d rep t cuvânt , că c u l t u r a ro­m â n ă modernă , p r iv i t ă în ansmab lu , e l ips i tă de personal i ta te , defect fa ta l din care acum începe să-şi revină. Să v ină oare a c u m şi r â n d u l religiei noastre? Aceas t a ar fi mai grav, f i indcă aici vii­torul ar fi m a i nesigur, şi ar i i m a i v inovat , f i indcă a c u m avem un începu t de cu l tu ră per ­sonală, cr i t ică, ce ne poa te fi de a ju tor . D e fapt, religia r o m â n e a s c ă ab i a acum. începe să t r eacă prin faza, p r i n ca re c u l t u r a r o m â n e a s c ă t recea în p r i m a j u m ă t a t e a secolului t recut . Aceas tă în­c ă p ă ţ â n a r e — a tâ t de m u l t c r i t i ca tă — a religiei noas t re de a se ţ i ne o a r e c u m la o pa r t e de evolu­ţia genera lă a luc ru r i lo r la noi, se poa te în toa rce în folosul ei: să t r eacă a c u m d e a d r e p t u l de là per ­sonal i ta tea ins t inc t ivă l a cea cr i t ică, p r in in ter­venţia începu tu lu i de c u l t u r ă cri t ică, personală , care s'a în f i r ipa t în România . Dar p e n t r u ca a-ceasta să se înfample , t r ebu ie o atenţ ie , o b u n ă r voinţă, o cobor î re în a d â n c u l nos t ru şi o spon­tanei ta te de spir i t r emarcab i l e . Căc i au şi începu t ' să a p a r ă une le semne îng r i j o ră toa re a le p ie rde­rii persona l i tă ţ i i p rop r i i în rel igia noas t ră . Sigur e, cel p u ţ i n l a conducă tor i , că aceas ta n u m a i are acel aş a d m i r a b i l s imţ de defensivă sufleteas­că, p e ca r e biser ica noas t r ă p o p u l a r ă 1.-a avu t în trecut . P r in u r m a r e , o r todox i smul nos t ru a r e ne­voie de a ju to ru l generos şi a ten t a l cu l tu r i i ro ­

m â n e au ten t i ce a t â t cât. s'a format, care să-1 stu­dieze, să-i schi ţeze m a r i l e linii de vii tor. Singu­rele au to r i t ă ţ i ecleziast ice n u po t co respunde a-cestei sarcine. Aici e un proces, ca re e a l societă­ţii în t regi . A t u n c i vom fi puşi pe d r u m u l cel bun , care e, î n t o t d e a u n a şi or iunde , d r u m u l p ropr iu . Ideea de personal i ta te , d i sc ip l ina tă de t r ad i ţ i a ei mora lă , poa t e fi şi aici sa lva toare . C â n d b i ­serica noas t r ă v a în t revede aceas tă pe r sona l i t a t e şi v a fi p r egă t i t ă să o servescă, v a p u t e a d iscu ta cu or ic ine şi v a p u t e a î m p r u m u t a or icâ t d e a iu­rea, f i indcă ' toa te aceste m a t e r i a l u r i şi sugestii , corec tând ceeace uneo r i t r e b u i e să corecteze, vor ampl i f ica sufletul nos t ru l u â n d f o r m a lui . T o a t e mar i l e biserici c reş t ine sunt respec tabi le şi toa te ne po t fi de folos. E tot a t â t de drept , d u p ă aceea, că u n i t a t e a genera l c reş t ină e un scop, c a r e se im­p u n e p r in el însuşi . D a r p e n t r u a n e a n g a j a în aceste direcţi i , t r ebu ie să n e cunoaş t em formula noas t ră p ropr ie . Sun tem da to r i cu aceas ta n u nu­mai faţă d e noi înşine, ci şi fa ţă de p rogresu l în sine. Progresu l n u se face p ă r ă s i n d s is temul d e c r i s ta l izare sufletească, ci ampl i f icându-1 şi co-rectându-1. Şi, m a i ales, e i m p r u d e n t să se p r i ­vească p r e a m u l t l a al ţ i i şi să se discute , c â n d ai mai m u l t n ă z u i n ţ e decât idei. Nevrâs tn ic i i — în­t rucâ t se poa t e ap l i ca aceste t e rmen aici — n u pot să d iscute cu oameni i fo rmaţ i şi a n i m a ţ i de a n u m e intenţ i i . A d e v ă r a t e d iscuţ i i u t i le p e n t r u ambe le pă r ţ i , adevă ra t e l e asocia ţ i i p e n t r u un ideal m a i mare , n u se pot face decât î n t r e per ­sonal i tă ţ i . Şi cel m a i m a r e p ă c a t e să-ţ i igno­rezi pe r sona l i t a t ea c â n d 'o poţ i avea fecundă, veche şi mis ter ioasă .

VASILE BANCiLA

Rugăm cetitorii să se aboneze. Rugăm abonaţii să se pună In curent cu flata. Numai astfel putem asigura regularitatea apariţiei.

Abonaţii care au achitat anul cinci, vor primi toate numerile anului şase, fără a mai aviza administraţia revistei, in ale cărei registre se află trecuţi abonaţi de drept fe anul în curs.

© BCU Cluj

C R O N I C A P L A S T I C A E X P O Z I Ţ I A

IN ul t imele săp tămâni , foar te mul te e x p o ­ziţii de p i c tu ră şi scu lp tu ră a u fost deschise în cap i ta la noast ră . D a r a r t a a d e v ă r a t ă r ă m â n e to­tuşi s cumpă şi ra ră . E firesc să fie astfel, e un fapt crescut d in t r 'o lege convingă toare a selec­ţ ionăr i i omenescului . D e zeci d e ori se confun­dă m a n i e r a şi re ţe ta unu i meşteşug chibzui t cu ceala l tă emisferă a creaţiei ar t is t ice: despr inde­rea unu i stil din cercul adânci t a l unei indivi­dual i tă ţ i . A r t a nu e. p rodusu l societăţi lor şi gru­păr i lo r de art işt i , r ămâne , ch iar dacă ne-o asi-, milăm, o ta l ină. Cei ca re nu ştiu n imic despre a r tă , n u se pot ap rop i a n ic ioda tă de sâmbure le ei, da r scriu totuşi „cronici p las t ice" p e n t r u ziarele şi revistele noastre , se scuză de obiceiu a f i rmând că despre subs t an ţa ar t is t ică n u se poa t e s p u n e n imic precis . E scuza flexibilă şi veşnic în t r ebu in ţab i l ă a domni lor anal fabeţ i . Expoz i ţ i a a 'doua a p ic to ru lu i Eder d ă to tuş i pr i ­lejul pen t ru câ teva cons ta tă r i e lementare care n u se referă n u m a i la a r t a va lorosului ar t is t b raşo­vean, ci în genere, la în t reaga fire a artei ger­mane, p r iv i t ă în în t reg imea ei, ad ică delà cate­dra le le r o m a n e din valea R inu lu i şi p â n ă la uzi ­nele lui Peter Behrens şi c lădir i le de sticlă ale lui Bruno Taut, de l a pr imi tevele o rnamen te nor­dice şi p â n ă la Lehmbruck , de la meşter i i ger­man i din Boemia, de la Schongauer şi Gri ine-w a l d şi p â n ă l a Hans von Marées. Expoz i ţ i a lu i Eder a fost o eminentă exempl i f icare a cont ras ­tu lu i d in t re a r t a românească , de cele m a i m u l t e ori foar te concre tă în esenţa ei, şi a r t a aceasta a expresie i potenţa te , ca re n u porneş te m a i nici odată delà coloarea abso lu tă sau de la f rumuse­ţea valor i lor ci, ma i în to tdeauna , de l a u n pu te r ­nic s imţămân t p redominan t , de la o r ă sv ră t i r e faţa de mater ie . Ref lexul sufletesc ho t ă r ă ş t e şi stă­pâneşte . Cu loa re n u a re n ic ioda tă o i m p o r t a n ţ a ,de sine s tă tă toare , desenul e p la sa în ca r e s a p r ins r i t m u l u n u i fana t i sm revol ta t .

Tab lour i l e lui Hans Eder, expuse de d a t a aceas­ta în sala „Mozart" , ne-au înfăţ işat perfect p re ­domina rea forţei sp i r i tu lu i fa ţă de coloare, ca re e î n to tdeauna pu te rn ic s t r ă b ă t u t ă de un fior du­reros şi aspru , r ă m â n e mij loc de exp r imare , umi l şi smerit . Şi î n d a t ă ce forma se închide m a i b ine şi e m a i pu te rn ic grăn i ţa tă , cu loarea se ap r inde tot m a i mul t , po ten ţează tens iunea d in l ă u n t r u l formei. In lucră r i l e m a i vechi a le p ic toru lu i Eder , fo rma era cu m u l t m a i deschisă, ia r exa ­gerăr i le şi des t r ămarea con tu rur i lo r î n t ă r e a u ex ­pres ia sau m a i toa te acele e lemente ce se subîn­ţelegeau a tunc i când se vorbea despre Expres io­n ismul ar te i lui . D e sigur că şi coloarea a ju t a expresivi ta tea , da r p l anu r i l e ei a t â r n a u p a r c a m a i slobode şi m a i nedefini te în con tu ru r i l e exa­gerate , de exemplu în degetele lung i te a le u n u i por t re t , în c lădi rea s u p r a î n ă l ţ a t ă a une i f runţ i omeneşti . A r t a lui Eder a avu t însă nevoe de în­chegarea exterioară a formei, p e n t r u a a junge la adevă ra t a ei fire.

Na tur i l e moar t e expuse de Eder au fost exem­ple f rumoase şi c lare p e n t r u susţ inerea acestor consta tăr i . Fe lu l c u m p ic toru l se a p r i n d e de re-

H A N S E D E R

zistenţa lucrur i lor cum câteva lămâi , un sfeşnic şi sticlă pot fi o rea l i ta te po ten ţa tă , înseamnă pen t ru noi m a i m u l t decât a tâ tea a l te valor i ce se pu ­tea în tâ ln i p r in expozi ţ i i le noastre . Eder n u e n ic ioda tă realist , în însemnă ta tea c o m u n ă a cu­vân tu lu i . L a imater ia l izare , p ic to ru l n u poa te a-j u n g e pr in ro tun j i rea formelor, ci d inpot r ivă , p r in lumin i tă ioase şi ascuţi te , p r in a l ă t u r a r e a multor planuri scurte sau uneor i pr in acelaş mij loc de care s'a servit Greco : l umina rea emai­lului culori lor . Nu poa te fi, p r in u r m a r e , vo rba aci despre câ teva f rumoase sau m i n u n a t e valor i de coloare sau despre o iub i re pen t ru firea lu­cruri lor , ci despre o transformare psihică a o-biectului, care se înfăţ işează şi în r i tmur i l e d i ­ferenţ ia te a le culorilor, în f rântur i le şi în cio­bur i l e de l u m i n ă ce s t r ă p u n g ma te r i a („Goticul" n u p lu teş te aci pe supra fa ţă ) .

Recunoscând felul s tăr i i ar t is t ice din aceste n a t u r i moar te , găsim uşor d r u m u l in ter ior spre peisagiile magice pe ca re Eder le-a luc ra t l a Bal-cic. P lanur i l e şi formele spimpl i f icate r ad i ază o lu­mină in te r ioară şi abs t r ac tă în esenţa ei, c a r e n e a r a t ă şi m a i l impede mare le cont ras t fa ţă de concret concepute le peisagii, p ic ta te de că t r e p ic­tori i noştr i r omân i la Balcic. La Eder, p ă m â n t u l s t răveziu s'a t r ans fo rmat fan tasmagor ic î n t r ' un ra i ca re p o a r t ă l u m i n a în p r o p r i u l său cent ru , ch iar dacă l u m i n a exterioară v ine de dincolo de f ragmentul din na tu r ă , p r ins de p ic tor în t re pervazur i le tab loulu i . R i tmur i le l ineare ale aces­tor peisagii se î n d r e a p t ă şi se îng rămădesc p a r c ă spre l u m i n a aceas ta exterioară. E, fireşte, o a r t ă de s implif icare şi de o rgan iza re a forme­lor pr inc ipa le . Mult m a i i m p o r t a n t ă ni se p a r e însă po rn i r ea aceas ta dorn ică spre l u m i n a din afară , în ca r e sa 'r p u t e a din nou recunoaş te ten­d in ţa religioasă în a r t a lu i Eder . L u m i n a n u stă n ic ioda tă în mijloc, n u r ad iază l inişte şi m u l ţ u ­mi re a s u p r a lucrur i lor d in j u r u l ei. O m u l duce o l u p t ă cumpl i t ă cu s ine pen t ru a se a p r o p i a de Dumneze i re . D a r n u v a pr iv i n ic ioda tă în ochii ei. D r u m u l r ă m â n e ţ in ta . Acentricul şi asimetria sunt desigur şi în cazul acesta semne de recunoaş­tere ale tendinţe lor religioase, a neliniştei febrile cc-şi c au t ă u n d r u m spre t ranscedenta l . In cazul acesta, soarele sudic al Balcicului n ' a fost decât p r e t ex tu l şi c auza ex te r ioară p e n t r u des lăn ţu i rea focului in ter ior ce s t r ăba t e f luidul a t â t de d ina­mic al acestor privelişt i .

Şi por t re t i s tu l Eder a a juns în tab lour i le ex­puse, la câ teva culmi. In aceste por t re te fo rma e ia r cu mul t m a i închega tă decât în t recut , cu toa te că p lanur i l e sunt foar te p i c tu ra l t r a t a t e , i a r umbre l e colorate d a u plas t ic i ta tea î n t r ' un mod foar te nefor ţa t şi suveran. Aspectul ch ipu­lui omenesc e despr ins d in t r ' un în t reg de coloa­re şi coloarea r ă m â n e to tuş i învinsă de for ţa spi­r i tului . In aceste por t re te se poa t e încă o d a t ă re ­cunoaş te fap tu l că tens iunea in te r ioară a crescut mul t în grani ţe le formei, ceeace face ca adânc i ­mile şi grotele ta inice a le u n u i ch ip omenesc să ne ogl indească o s in te t izare a soartei .

î m p r e u n ă r i sintetice a t u tu ro r acestor elemen-

88

© BCU Cluj

te recunoscu te în n a tu r i l e moar t e , în peisagi i le şi în por t re te le lu i Ede r sun t şi cele d o u ă com­pozi ţ i i e x p u s e : „Sat din munţi" şi „Nunta din Cana". N u sun t f ragmente compi la te , nici tor­suri , ci ch ipur i l e s incere a le u n o r s tă r i cu ade­v ă r a t religioase. Ele î n seamnă tot o d a t ă d r u m u l inter ior , s t r ă b ă t u t d e ar t i s t delà un ascet ism fa­na t ic l a o m a r e bogă ţ ie ex t e r ioa ră cucer i t ă şi d o m i n a n t ă de spiri t , de d u h u l une i a l te lumi , E în fă ţ i şa rea une i t recer i o rgan ice delà ind iv i ­dua l i smul f ana t i c a l c o n t u r u l u i c a r e face din mai m u l t e e lemente s t inghere un în t reg , la desfă­şu ra rea une i sudice şi foar te p ă m â n t e ş t i bogă ţ i i în ca r e to tu l creş te şi to tu l se desvol tă sensual , vegeta t iv şi ca re to tuş i e cucer i t ă d e for ţa mi ­nuni i , de p u t e r e a i ub i toa re a sp i r i tu lu i d u m n e -zeesc. Aceas tă cucer i re a concre tu lu i , a unei imense bogă ţ i i ex te r ioa re p r in m ă r e ţ i a mis iuni i dumnezeeş t i e poa te cea m a i f rumoasă f ap tă a r ­t ist ică săvârş i t ă de Eder . In „ N u n t a d in C a n a " cu loa rea a c ă p ă t a t u n ca rac te r a p r o a p e vene-zian, c a r n a ţ i a ca ldă înf loreşte şi l u m i n e a z ă în creşterea năva ln i că a vieţi i . Şi to tuş i v i a ţ a a-ceas ta ex t e r ioa ră a deveni t n u m a i og l inda sim­bolu lu i şi a l minun i i , t ocma i f i indcă massele sunt a t â t de echi l ibra t împăr ţ i t e , f i indcă a l ă tu ­r a r e a va lor i lor d e cu loa re se desvol tă r i tmic . Nici o cu loa re şi nici o l u m i n ă nu se despr inde

E X P O Z I Ţ I A

L-iA p ic tor i i noş t r i t iner i se p r e s u p u n e dese­ori o evoluţ ie mişca tă şi z d r u n c i n a t ă c â n d în-t r ' adevă r n u p o a t e fi v o r b a decâ t de sa l tu r i de maimuţă , de o imi ta ţ i e ca re nu e n i c ioda tă a-s imilare necesară şi s inceră. In sch imb găs im în a r t a noas t r ă c o n t i m p o r a n ă câ t eva e x e m p l e mi ­n u n a t e şi clasice p e n t r u felul evoluţ i i o rgan ice ce n u se lasă in f luen ţa tă de m o d a zilei : Pe t r a ş -cu şi Pa l l ady . S'a spus d e m u l t e or i c u m că toc­m a i aceşti doi a r t i ş t i se repetă , r ă m â n veşnic l a aceleaşi subiecte, la u n stil î ng răd i t ce n u per­mi te o desvol ta re l a rgă . F i reş te că sensibi l i ta tea muzicală a lu i Pa l l ady , n u v a î n g e n u n c h i a nici­oda tă în f a ţ a construcţ ie i , d a r v a fi to tuş i veş­nic n o u ă f i indcă se ident i f ică cu î n t r e a g a via ţă , cu nel iniş tea î m b ă t a t ă de coloare a ^ a r t i s tu lu i . Câ t de n o u ă poa te fi însă aceas tă a r t ă n i s'a lă­mur i t ch ia r în expoz i ţ i a d in p r i m ă v a r a t recu tă . A lă tu r i de Pa l l ady , Bunescu e, de s igur , cel m a i p i c tu r a l d i n t r e ar t i ş t i i noş t r i şi t o toda t ă cel m a i perseverent în t r ' o evoluţ ie , ca re a crescut încet însă d u p ă o lege in te r ioară , ş t i ind să î m p r e u n ă a-tâ tea e lemente con t rad ic to r i i şi să î n f run te des­tu le g reu tă ţ i în ce pr iveş te m â n u i r e a mi j loace­lor de e x p r i m a r e . Asp r imi de p i a t r ă s t ă t eau a-l ă tu r i de t r ad i ţ iona l i smul şi meş teşugu l şcoalei. Legea in te r ioară , n i c ioda tă ademen i t ă d e succese eftine, a învins , inega l i t a tea a d i s p ă r u t şi d i spa re încă to t m a i mul t , astfel că n ive lu l genera l a l lucrăr i lo r lu i Bunescu se a r a t ă d in an in an m a i superior, p e c â n d une le pânze , izo la te şi as tăz i încă, a u deveni t c r ea ţ iun i d e o ind iv idua l i t a t e u imi toare . T o c m a i aceste luc ră r i , însă pot fi con­funda te cu altele, ce n ' au n imic comun cu evo­lu ţ ia şi cu ser iozi ta tea aces tui ar t is t . Or i c ine v a recunoaş te to tuş i că in tens i ta tea culor i i lu i Bu­nescu a crescut î n t r a t â t , încâ t d o m i n ă a s u p r a at -mosferii , că l iniş tea carac te r i s t i că a p i c to ru lu i

o rnamen ta l -nega t ivă , p ă r â n d a fi s u p r a p u s ă , a-d ică exc lusă d in în t r egu l compozi ţ ie i . F i u l lu i D u m n e z e u a scos l u m i n ă din l ă u n t r u l luc ru r i ­lor şi a l t r u p u r i l o r omeneşt i . D a r cen t ru spir i ­t ua l a l t ab lou lu i nu e El, ci l u m i n a cerească ce se î m p r ă ş t i e p u t e r n i c d in a p a p r e f ă c u t ă în vin . Isus Chr is tos e n u m a i unea l t a p reveder i i d u m ­nezeeşti . Şi aci l u m i n a ta ie şi d e s t r a m ă m a t e ­r ia de jos în sus, nu din centru, astfel că d ă m din n o u de acen t r i cu l a r te i gotice, ge rmane , c a r e şi-a sub juga t fas tul sensual a l culori i .

Pu t e rn i ca evoluţ ie de là Chr i s tosu l sufer ind al „Sa tu lu i d in m u n ţ i " şi p â n ă la co loarea b o g a t ă a „Nunţe i d in C a n a " a fost o necesi tate. D u p ă rea l iza rea aceasta , un domen iu l a rg se deschide în f a ţ a a r t i s tu lu i . Căc i u n d e bogă ţ i a p ă m â n t e a s ­că e a t â t de m a r e ca în aceas tă compozi ţ ie , spi­r i tu l t r ebue să a ibă aceeaşi pu te re , p e n t r u a o cucer i . Şi c ine a săvârş i t aceas tă cucer i re ca H a n s Eder n u t r e b u e să se t e a m ă d e vii tor.

Expoz i ţ i a aces tui sol veni t la noi din Ţ a r a Bârsei , a fost b ine p r i m i t ă de in te lec tual i i şi de cri t ici i r o m â n i c a r e ştiu că a r t a p o a t e avea foar­te m u l t e feţe. E u n fapt î m b u c u r ă t o r ca r e ne face să c r edem şi m a i m u l t că sp i r i tu l sincer şi desluşi t n u r ă m â n e neînţeles şi fă ră de ref lex p u ­te rn ic a s u p r a lumi i .

p a r e uneor i ch i a r t u r b u r a t ă de aceas tă r evă rsa ­r e c a r e îşi găseşte subiectele cele m a i b u n e l a mare , la Insu la Şerp i lor sau la Vâlcov. I m p r e ­sionistul Bunescu a deveni t colorist absolut , n u p ic tor de valor i .

Şi cu toa te că so l idar i t a tea ma te r i e i s'a înche­gat tot ma i mul t , f lu idul a tmosfer i i persis tă . D i ­namismul p i c t u r a l e s t ăpân i t a t â t de bine , încâ t n u m a i ra reor i p l anu r i l e p a r moi sau mişca te . D a r şi e lementele o a r e c u m p r imi t i ve şi p r i m ă -vărat ice , nea t inse şi genu ine din p i c t u r a lu i s 'au desvoltat , l u â n d însă u n a l t d r u m . In a n u l t r ecu t le-am recunoscut în ser ia t ab lour i lo r din Vâlcov ca re mi s 'au p ă r u t supe r ioa re or icăre i l aude , în anu l acesta le cet im desluşi t în seria din Sul ina , în „peisagi i le" ce r ep rez in tă s t răz i d in Bucu­reşt i sau de a iurea , case de oraş , a lbe sau colo­ra te .

D a , o raşu l a deveni t pe isagiu în p i c t u r a lu i Bunescu şi ch ia r un cunoscut edificiu pub l i c se p re face în pr ivel iş te , f i indcă în t r eaga concepţ ie r ă m â n e î n t o t d e a u n a î n d e p ă r t a t ă d e orice pe r ­versiune. In aceas ta constă, în fond, î n t r eaga va­loa re a a r te i lui .

E lemente le a rh i t ec tu ra le , z idur i le albe, coloa­nele n u p ie rd n imic d in cons t ruc t ivu l lor şi se î m b i n ă to tuş i cu î n t r e a g a a tmosfe ră a t â t d e p ic ­tu ra lă . C i n e a m a i p ic ta t în felul aces ta a rbor i i din ţ a r a românească ! C â t e v a linii , câ t eva pe t e verzi , deschise d a o a t â t de feciorelnică, seraf ică p u r i t a t e ! Va loa rea aces tui p ic tor t r e b u e recunos­cu t ă acolo u n d e n u a r e n imic comun cu al ţ i a r ­tişti a i t impu lu i . N u poa t e fi aşezat î n t r ' un r â n d cu alţi i . D e u n s ingur n u m e ne amin tesc oraşele, col ţur i le , z idur i l e din luc ră r i l e lu i Bunescu : U-trillo. Cu el, p i c to ru l nos t ru m a i a r e : ş i c o m u n felul de a vedea şi de a p u n e în c ad ru a sp r imea unui zid, ţ i n u t a copi lă rească a a rbor i lor , a p r o a p e

M A R I U S B U N E S C U

89

© BCU Cluj

stângaci , .dur nespus de ui rugători in-nevinovăţ ia , lor. Pur i ta tea aceasta asigură ,şi viitorul acestui pictor, niciodată maniera t , niciodată pierdut în tendinţe ce nu-i pot apar ţ ine . Bunescu r ămâne prin excelenţă peisagist, pictor al atmosferii , chiar dacă reuşeşte în potrete . Sunt sigur că cele mai b u n e valori din domeniu l individual al a-cesţui pictor rar, mai aş teaptă să fie expr ima te . Bunescu ar putea a junge astfel glorif icatorul li­niştit al oraşelor noastre, al provinciei s t inghere, tot astfel c u m Utr i l lo ne-a făcut să recunoaştem iar în tablour i le sale ziduri le catedrale lor din F r a n ţ a din care Monet nu ma i lăsase decât un fel de vată îmbiba tă în coloare, o des t r ămare foarte suspectă a mater ie i .

i n p ic tu ra nouă a lui Bunescu casa se t r ans ­formă în peisagiu şi chiar potretul e văzu t cu ochi c a r e general izează elementele din a fa ră şi in terpretează sub unghiul na tur i i . Acest lucru s'a în tâmpla t , fireşte, la mai toţi portretişt i i impre-sionişti care au făcut din fa(a unui om un con­glomerat de pete ce nu vor să despar tă indivi­dual i ta tea de via ţa din jurul ei. ceeace se în­t âmplă în toa tă a r ta gotică şi în a r ta germană . Portretele b u n e ale pic torului Bunescu au în pr iv in ţa aceasta un subst ra t psihic ce-1 aprop ie oarecum de Renoir , cu toate că în pastă, în tech-nica în t reagă nu se în t revede nici o afini tate. Bunescu e mult mai solid, mai definit, fără să d ispună de celelalte cal i tă ţ i deosebite ale mare lu i francez. Se pare că vizual i tatea porneşte dela p u n c t e comune, dela aceleaşi premise sufleteşti.

Portretul doamnei Bunescu e un exemplu deslu­şit pentru această p resupunere care mai aş teap­tă să fie just i f icată de evoluţ ia v i i toare a picto­rului, fe lu l cum elementele picturale , cum p a t a de coloare rotunjeşte forma, fără a p ierde ceva din răsuflarea p roaspă tă a funcţiunii de creaţie, înseamnă încă o cal i ta te a acestor luc rură r i . Mij­loacele de e x p r i m a r e sunt s imple şi cât se poa te de reduse, coloarea e pu tern ică fără să brusche­ze fineţea uşoară a materiei , c a r n a ţ i a e p l ină de lumină şi totuşi plast ică.

In apropr ie rea unui portret de felul acesta, vedem o coastă din Cons tan ţa în ca re elemen­tele grele ale na tur i i exclamă pa rcă un cuvân t covârşitor. P ă m â n t u l aspru al coastei se opune apei . Mijloacele sunt tot a tâ t de simple ca în portret , petele nu mai puţ in proaspete. Şi totuşi câtă g reu ta t e sub adierea aeru lu i ! Acelaş T e r r a di Sienu a dat acestei lumi o altă înfă ţ i şare de cât în portret . Pur i t a tea sufletească o rdonă aci mijloacelor, crează, nu din felul mater ia lu lu i , din in ten ţ ia voită de a stiliza, ci din acel ex taz faţă de to ta l i t a tea lumii , pe care-l regăsim la orice ar t is t adevăra t .

Lumea a re mul te feţe şi e sigur că în t r 'o ţ a r ă c,a a noastră încă]) mai mulţi ar t iş t i decât s'ar crede, cu mul t mai mulţ i decât p resupun îngâm­faţii, Bunescu e un , ar t is t care a realizat o mică lume nouă şi a p a r t e pe moşia ar telor plast ice româneşti şi p romi te cu toate astea încă şi m a i m u l t decât a şt iut să e x p r i m e p â n ă astăzi .

OSCAR WALTER CISEK

D R A M A Ş I T E A T R U L PIRANDELLO: „ H e n r i c al IV-lea'' şi „Şace personag i i în căutarea unui a u t o i "

T l J R N E U L soţilor Pitoëff ne-a adus eu rl pe Pirandel lo în ceeace a re ma i isbuti t opera sa: Hen­ric al IV-lea şi „Şase personagii".. . Şi deziluzia publ icu lu i a fost mare . Bieţii Pitoëff au p lă t i t cu succesul lor, îndrăsnea la de a-şi fi legat soarta , in epoca de t ranzi ţ ie , şi ma i ales la noi, de d r a m a „ îndrăsne ţu lu i " scrii tor i ta l ian.

Un r e n u m e domol, cu a r ip ioa re rozalbe a sbu-rat şi deasup ra meleaguri lor noastre, vest ind pe S h a w şi Pi randel lo . Toa tă lumea a făcut credit b ă n u i n d m a i ales celui din urmă, ca r e a r e ma i puţ in m a n i a piesei de cos tum — lucru în defini­tiv destul de plicticos, de v reme ce to ţ i francezii îşi î m b r a c ă „nemţeş te" eroii — o operă mul t mai comodă decât a re în real i ta te . C â n d în sfârşit Pi randel lo ni s'a înfăţ işat p i rue tând sub capă, ca un sicilian ce este, cu gustul farsei , s inistre ca re merge de mul t e ori p â n ă la grotesc — favo­ri tă categorie estetică a d ramatu rg ie i moderne de pre tu t indeni , cu izvoare în d iscredi ta tu l ex­presionism— ; când, ca toţi mar i i chinui ţ i mo­dern i ni s'a înfăţ işat ră tăc ind, în m a r e maes t ru e adevăra t , pr in pădur i le mons t ruoase din regiu­nile vecinicilor înserări ale sufletului omenesc, d ibu ind p r in t r e l iane de amin t i r i şi t endin ţe con­t rar i i , dela impudoa re şi an imal i ta te , până la ful­gerul a lbas t ru al insezizabilului gând de-o clipă, când l-au văzu t în fine luc rând a ten t la această a lgebră omenească, dezamăgi rea a fost mare .

Căci cu Pirandel lo , d r a m a încearcă e l iberarea

ei din t ipare le minore , e l iberare ca re în to tdeau­na şî p re tu t indeni , în u l t ima fază a tea t ru lu i u-muzămen t a fost pr ivi tă cu ochi răi, de mare le public.

Even imentu l precis : dragostea sau u r a lui Ion. înconjura t de scaun, perete sau copac a fost h r a ­na cea ma i s igură p e n t r u d ramă . Mater ia l p r im b ine con tura t , ac ţ iune b ine şi expl ic i t în lăn ţu i tă . Şi în r ezuma t t oa t ă l u p t a vremilor m o d e r n e în­coace ca re în mod ap rox ima t iv se poa te fixa ca un început în t r 'o a n u m i t ă p a r t e din opera lui St r indberg, n -a constat în a l tceva decât în difu­zarea acestui fapt precis, în dep lasarea lentilei, ca re ce e drep t înceţoşând imag ina min i a tu r i ­za tă din focar, să mărească to tuş câmpu l de în­ţelegere şi u t i l izare al d ramei .

Luc ru r i m a i pu ţ in lesne de t ranscr is în s i tua­ţii d ramat ice , amibele sufletului nostru, s imple izolate, impres ionan te în b locusul conglomera­telor lor sufleteşti, au căzut în u l t imul t imp, a-r u n c a t e cu voin ţă în plasa s implis tă a dramei , şi luc ru l ex t r ao rd ina r , ma te r i a aceasta anorga­nică a răuş i t de m u l t e ori să r u p ă plasa. Aci se rezumă a p r o a p e în t r eaga t ragedie a d rame i mo­derne, a d ramei neisbut i te încă, în m a r e par te . Ceeace muzicei , l iricei ba chiar plast icei îi e în­gădui t , d r ame i nu i se cade încă.

D a r Pi radel îo s'a î ncăpă ţâna t . Şi a ju ta t de no­roc şi geniu a isbuti t să in t re într 'un" făgaş în ca re duce d u p ă el pe orice pas ionat al excurs iu-

90

© BCU Cluj

nilor per iculoase, l uminând calea cu un robus t simţ a l rea lu lu i , cu un contact cont inuu cu pă­mântu l , ceeace îi pe rmi te să în t r ebu in ţeze pen t ru lucrur i e x t r e m de fragile, formula d rama t i că .

Cred, că Pi randel lo isbuteşte cel mai mul t în d r a m a renăscută a v remur i lo r noastre, pent ru acest motiv. I.a el imbinarea — ca procedeu — a unui P la ton cu un cinematograf , s inteză enun ţa t ă Litât de adevăra t şi impres ionant , î n t r ' un eşseu de d r a m a t u r g u l german Kaiser, e perfectă şi in­trată a t â t ele mul t în mij loacele sale de lucru , încât nu opărăseş te nici odată .

Acest „c inematograf" se t r ansc r i e în bună ap l i ­care de l i t e r a tu ră d r a m a t i c ă p r in t r ' un a n u m i t realism, ca r e s ingur face posibi lă sup racons t ruc -ţie din ma te r i a l gingaş şt ireal, rea l i sm ca re se înşurubează în s cândur i ca supor t pen t ru cad ru l platonic al d ramei , d u p ă cum spune Kaiser. Şi rlacă ap rop ie rea în t re s imetr ia a două opere deo­sebite pr in na tu ra loi- ne e îngădu i t ă în formula ci cea mai evoluată — care ar fi d r a m a p i rande-liană — d r a m a m o d e r n ă ar semăna cu scena me­dievală sau cu t ab lour i l e lui El Greco—în care contele d 'Orgaz , de pildă, pe o aceiaş pânză t re ­ce delà real la ireal.

Pc o simplă poveste de dragos te care ar fi pu­tut da şi o me lodramă şi o bana lă piesă de salon, în fleuri al IV-lea, Piranclelllo cons t rueş te o tra­gedie, t r aged ia acului nesigur al busolei sufletu­lui omenesc care p r in t r ' o s implă d e v i e r e la d reap ta sau la s tânga poate să sch imbe o lume întreagă.

Toată d ivagarea lui I leu tic al IV-lea de care se leagă şi lumea ireală a nebuniei lui şi l umea reală a lumei lui de odinioară e în l up t ă pe două p lanur i , ceeace face ca piesa să t ră iască mereu în două registre deosebite. Un acc ident de călă­rie, de mul t , o p ia t ră care 1-a lovit la cap pe erou, şi t recu tu l t rece pe o nevăzu tă şi t ragică culisă în locul p rezentu lu i şi f runtea t ipare lor

reale sc luminează do al te culori . Prin tema ar­b i t rară şi e l ibera tă din „Şase personag i i " aceiaş idee se re ia şi în d r a m a aceas ta : f ic ţ iunea sau e-veninientul închis în t ipa ru l t r ecu tu lu i sunt sin­gurele adevăru r i . Rea l i t a t ea e îndoelnică şi b u n ă numai ca un litnbagjit convenţ ional al d rame i , pentru a n e înţelege în t r e noi, am adăoga. bucu­ros. Iută o idee fundamen ta l ă a lui P i rande l lo , pe c i i r e s'a încerca t să o e x p r i m e cu apa ra tu l pu­ţin mlădios al d ramei .

Pr ima ei l a t u r ă — ficţiunea — o demons t rează prin ..Şase personagi i" : a d o u a — even imentu l — prin l lenr ic al IV-lea. Ele s ingure , aceste d o u ă feţe a le vieţii sufleteşti dau s iguran ţă . Eveni ­mentul , lua t din istorie, e închis în t re două pa­ranteze s igure şi cunoscute , de v r eme ce e pe deant regul petrecut , ceeace îi dă o def ini t ivă s t ruc tu ră , o l imi ta tă în t indere , din ca re rezul tă u n s i in ţ imânt de încredere , de cer t i tud ine . Or ice a rabesc ai scrie, î n t â rz i ind în a m ă n u n t u l acestui eveniment ai mai d ina in t e în t reaga lui g a m ă cu­noscută, ex t remele c u p r i n z ă t o a r e prestabil i te , realizate, şi poţ i or icând zigzaga pr in el. fără ca t impul — conceptul fundamenta l în cosmosul pi-rândel l iau — să-ţi păs t reze fa ta le le lui surpr ize .

Fic ţ iunea, personagiul creat în abs t rac t dă de asemeni sent imentul aces ta de încredere . Via ţa lui e con tu ra tă . Totu l s e sbate, t răeş te în cu p r i n ­sul per imet ru lu i său, t r a sa t odată pen t ru to tdea­u n a . Sunt cele două forme ale vieţii — la î n t â m ­plare ap rop i a t e — d ă t ă t o a r e de cer t i tudin i . Sunt s ingure reale ca fiind l in iş t i toare şi ho tă r î t c .

Restul, c e e a c e ni se. p a r e nouă real i tate , nu e decât t recere pr in t i p a r e — car i se păs t rează pentru înţelegerea d ramei — unghere de sur­prize, fiind în p e r m a n e n t ă deveni re şi t r ans for ­mare .

Pc temelii sigure, s e î na l ţ ă e terul operei p i r a n -delliène.

ION MARIN SADOVEANU

C R O N I C A E X T E R N A C R I Z A S O C I E T Ă Ţ I I N A Ţ I U N I L O R

PE scena Genevei cor t ina s'a lăsat . Og l inda I .emanului , o cl ipă t u r b u r a t ă de conflictele di­plomatice, şi-a re lua t necl int i ta l inişte. Dacă pa­la tu l Socie tă ţ i iNaţ iuni lor ar t r ebu i să dea ima­gina p las t ică a ep i logulu i j u c a t în u l t i m a săp tă ­m â n ă in t e rna ţ iona lă , l -am vedea b r ă z d a t de Cră­pă tu r i a m e n i n ţ ă t o a r e pen t ru a r h i t e c t u r a zidi-t rilor sale. Cr iza Societăţ i i Na ţ iun i lo r este des­chisă.

La Geneva s'a pus o ches t iune h o t ă r î t o a r e : in­t rarea Reichului în Consi l iu. Vom vedea, m a i jos, cum aceas tă ches t iune d o m i n a n t ă n ' a c ă p ă t a t nici o des legare şi m a i cu seamă, c u m s impla ei aducere în discuţie , a scos la ivea lă toa te an tago­nismele su rde ce clocotesc în adânc imi l e pol i t ic i i europene, sub apa ren ţe l e înşe lă toare a le fo rmu­lelor ju r id ice .

D a c ă r ecap i tu l ăm poli t ica German ie i , vedem că nici oda tă ea n 'a solici tat i n t r a r e a la Societa­tea Naţ iun i lor . Aliaţ i i , şi m a i cu seamă F r a n ţ a democraţ ie i de s tânga , sunt acei c a r e a u c ă u t a t

s 'o a t r agă , pr in concesiuni ca re au mers adese» până la mu t i l a r ea victoriei, spre o pol i t ică de co­m u n ă înţelegere, de co laborare . F r a n ţ a socialistă şi radicală , sp re a se deosebi în pol i t ica in t e rnă de d. Po inca ré — a i n a u g u r a t fo rmula î m p ă d u r i i cu orice preţ . A m avu t r â n d p e r ând , P r toco lu l d-lui Herr iot , evacua rea Rut i ru lu i şi Locarno , ca re sunt tot a t â t e a flori a r u n c a t e în ca lea G e r m a ­niei. Pe acest d r u m ademeni tor . Reichul sa ho tă -rî t să v ină la Geneva şi în sfârşit , ch ivă ră ger­m a n ă a a p ă r u t pe za rea L eman u l u i .

Ca prin farmec, la această apar i ţ ie , ro lur i le s a u schimbat . Acei ca re îşi făceau o profesie de credină din a t ragerea , cu orice p re ţ a G e r m a ­niei la Societa tea Naţ iun i lo r , au început s'o com­bată făţiş, î n t r ebu in ţ ând , bine-înţeles , tot arse­nalul formulelor j u r id i ce meni te să acopere o s implă m a n e v r ă pol i t ică.

De altfel formule le j u r i d i ce n u lipsesc nicio­dată , căci r ăzbo iu l dacă l 'au făcut comba tan ţ i i , pacea au încheia t -o asociaţ i i . Drep tu l , în sensul

91

© BCU Cluj

s t râmt al cuvân tu lu i , în accep ţ iunea lu i p u r me­canică şi technică, nu în sensul super ior de no­ţ iune mora l ă — e s t e ex t r em de suplu . El servea Fran ţe i rad ica le şi socialiste p e n t r u a t ragerea Germanie i în Societatea Naţ iuni lor , căci p e a-ceastă cale, ziceau pol i t ic iani i s tângei — Germa­nia ade ră la Pact , ceeace înseamnă obţ inerea u-nei noui ra t i f icăr i a t r a t a t u l u i din Versailles. Fo rmulă facilă, căci Pac tu l în ar t . 19 deschide posibi l i tăţ i le unei revizuir i .

G e r m a n i a a veni t la Geneva, d u p ă c u m fusese chemată şi pe calea u n d e se desluşeau cele două j a loane i sp i t i toare : Protocolul şi Locarno, dar n 'a veni t câ tuş i de pu ţ i n să în tărească , pr in pre­zenţa sa, textele delà Versailles. G e r m a n i a a ve­nit ca să in t re în Consi l iul Societăţ i i şi să u r m ă ­rească, p â n ă în ul t imele lor consecinţe avantag i i -le acestei pozi ţ iuni cucer i te fără nici o sforţare.

Aici începe dezicerea al iaţ i lor . G e r m a n i a la Geneva n 'a fost o nepoft i tă . E a a fost chemată , î n d a t ă însă ce a r m u r a ei s'a oglindit în apele Le-manulu i , al iaţ i i care nu ma i p u t e a u d iscu ta ad­miterea ei, au începu t să discute moda l i t ă ţ i l e a-cestei admiter i . E o n u a n ţ ă pe ca re Ber l inul n 'a prea înţeles-o şi de p r io r i t a t ea căre ia s'a îndoit .

F r a n ţ a , pr in d. Br iand, a pus o ches t iune prea­labi lă : aceia a lărgi re i Consi l iului . G e r m a n i a va fi admisă ca m e m b r u pe rmanen t , dar în acelaş t imp vor vroi i n t r a în Consi l iu Polonia, Span ia şi Brazil ia.

D . Chamber la in , combă tu t de o m a r e p a r t e a opiniei publ ice br i tan ice , s'a ra l ia t făţiş tezei franceze, sus ţ inând aceiaşi t emă a lărgi r i i Con­sil iului.

In fa ţa acestei noui politici , d-nii Stressemann şi Luther , a u declarat , că G e r m a n i a n u înţelege să in t re în Consil iul Societăţ i i Naţ iuni lor , decât dacă Consi l iul păs t rează forma lui veche, aceea pe ca re o avea în m o m e n t u l dela Locarno, când i s'a făgădui t p r imi rea la Geneva.

Lărg i rea Consil iului , d u p ă teza ge rmană , nu este decât expres iunea unei poli t ici de d u ş m ă n i e împot r iva Berl inului , de con t ra -ba lansa re a in­f luenţi i germane.

Or i ca re ar fi fo rmula rea ju r id ică , aces ta este adevărul şi s inguru l î n v ă ţ ă m â n t u al acelor pe t re ­cute l a Geneva e că rea l i ta tea pol i t ică depăşeşte cad ru l texte lor fictive.

Jacques Bainvi l le a susţ inut , cu a rgumen te pu ­ternice, teza f ranceză; din toa tă frazeologia cafe-

C R O N I C A -AţI observat? D . Mihai l Dragomirescu , teo­

re t ic ianul ar te i în p a t r u labe, n ' a r e adversar i . Demiu rgu l lat în ceafă al esteticei de ca t ed ră a creat din opera de a r t ă o nouă categorie de exis­tenţă . N u e nici mineralogie , n u e nici biologie. E un „organism psihofizic ia r n u fizico-psihic" — cu expres ia p ropr ie . Organ i sm fizico-psihic a r fi omul . A r t a e d impo t r ivă : un organism psiho-fizic. Adică un fel de om r ă s t u r n a t cu pi­cioarele în sus. D a r or icât ne -am biciui fantazia , n u vom! izbut i să î n c a d r ă m în spa ţ iu şi t imp noua ca tegor ie de exis tenţă c rea tă p r in „ş t i inţa l i te ra tur i i " . Ne vom resemna deci s'o imag inăm ca o vie ta te cu suflet de înger, cu p a t r u l abe şi

nelei in te rna ţ ionale , sunt s ingurele ca re a u p re ­ţul lor. D u p ă Jacques Bainvil le Consi l iul îşi schimbă, pr in admi te rea Germanie i , însăşi na tu ­ra sa.

Consi l iul aşa c u m a fost ins t i tu i t p r i n Pac tu l Societăţii Naţ iuni lor , cup r inde cele cinci m a r i pu te r i a l ia te : Statele-Unite (care s 'au abţ inut ) Anglia, F r a n ţ a , I t a l i a şi Japonia . Acest Consi l iu e s implul con t inua tor a l „celor patru sau al celor cinci", ca re a u ho tă rn ic i t h a r t a lumei , scopul lui e ap l ica rea t ra ta te lor de pace. Cu a l te cuv in te Consil iul p â n ă a c u m n 'a fost decât un s indicat al victoriei. Un loc pe rmanen t pen t ru G e r m a n i a sau pen t ru ori şi care a l tă putere , n u e ra p revă­zut. E o condi ţ ie care sch imbă iarăş i ca rac te ru l Consi l iului şi dacă se in t r ă p e această cale nouă, de lă rg i re a lui, de ce să opr im pr inc ip iu l de ad­mi tere n u m a i a Germanie i? Ne găsim în fa ţa ri­nei me tamor fozăr i a a reopagu lu i din Geneva şi a tunc i dacă G e r m a n i a in t ră , ca r ep rezen tan tă mora l ă a ge rmani smulu i de pre tu t indeni , de ce să n u admi t em acelaş cr i ter iu, p e n t r u Polonia, reprezen tan tă a sol idar i ta te! slave, p e n t r u Spania , care polar izează imensa clientelă h ispanică , pen­t ru Brazil ia, p len ipo ten ţ ia ră a Americei la t ine?

A r g u m e n t a r e a lui Jaques Bainvil le e pu te rn i ­că, căci în drept , ne găs im în fa ţa unei derogaţ i i . Societatea Naţ iun i lo r a r e în esenţa ei universal i ­tatea, ia r admi te rea Germanie i ar fi no rma lă şi n ' a r sch imba ca rac te ru l orgnizaţ ie i din Geneva. Dar a lcă tu i rea Consi l iu lui e l io tăr î tă r igid de Pact şi aco rda rea u n u i loc p e r m a n e n t Reichului e, fără îndoială , o derogaţ iune . Pr in u r m a r e toa tă s t ruc tu ra Consi l iu lui pu tea fi r epusă în discuţie.

G e r m a n i a n ' a admis acest p u n c t de vedere. Cu ea s'a sol idar izat şi Suedia, a le cărei s impat i i germane sunt b ine cunoscute încă de p e v remea războiului .

Uşile s 'au închis şi delegaţi i au plecat , cu fă-gădu ia l ă de a re începe tocmeala în toamnă . D u p ă Protocol s'a vorbi t de State le-Uni te ale Europei . Acelaş luc ru d u p ă Locarno.

Câ t de d e p a r t e de rea l i ta te sunt impruden ţ i i polit icii verbale , o dovedeşte c r u d u l epilog dela Geneva, u n d e t end in ţ a d e a reveni la pol i t ica de echi l ibru a r e a p ă r u t în toa tă gol ic iunea: Bloc de puter i l a t ine şi al iate , opus b locului german. Nu e decât o s implă t r a n s p u n e r e a polit icei de echi­l ibru şi o s ch imbare de vocabular .

EUGEN TITEANU

M Ă R U N T Ă cu coadă. D e când a creat-o din lut şi din azur, d. Dragomirescu n ' a r e adversar i . Avem o p le iadă de t iner i esteţi, da r n imeni n ' a r e cu ra ju l să re ­n u n ţ e la b u n u l simţ şi să demonstreze că a r t a n 'a re în adevăr p a t r u labe, c u m susţ ine cu da t e ştiinţifice d. Mihai l Dragomirescu .

Credeam şi noi, cu t iner i i esteţi, c ă n o u a cate­gorie de exis tenţă , chema tă la v ia ţă din haosu l d-lui Dragomirescu , a p a r ţ i n e a l tu i domeniu de­cât al esteticei. Aşa c u m se prez in tă , o rgan i smul acesta psiho-fizic e meni t să pască direct pe izla­zur i le psihiatr iei , sub a t en ta supraveghere a doc­tori lor G. Marinescu şi Obre ja . D a r ne-am înşe­lat . A r e a p ă r u t ' revista Sburătorul. Di rec toru l ei.

92

© BCU Cluj

â. Eugen Lovinescu, î n t r ' un manifes t de-o şchioa­pă, se dec la ră energic î m p o t r i v a o rgan i smulu i d-lui Mihai l Dragomirescu . D . Eugen Lovinescu se face for te să demons t reze că a r t a n ' a r e în t r ' a -devăr p a t r u l abe c u m a r a t ă op t ica d-lui D r a g o -

fomirescu. E v e n i m e n t u l t r ebu ie încres ta t p e r ă -ojul acestei c ron ic i : în sfârşit , d. Miha i l D r a g o ­

mirescu a re un adversa r . Vom asis ta la o l u p t ă g igant ică î n t r e cei doi esteţi . C a r e p e car»? Nu se ştie. A m â n d o i sun t deopo t r ivă de î n a r m a ţ i .

Dece tocmai d. Eugen Lovinescu e adve r sa ru l d-lui Mihai l Dragomi re scu? E p a r a d o x a l s'o spu­nem, d a r an t agon i smul aces ta se în temeiază p e o iden t i t a te de prest igiu. Să r e m e m o r ă m pu ţ in . In cercur i le l i t e ra re d ina in t e de războiu , cei doi be­l igeranţ i de azi se b u c u r a u de aceiaş pres t ig iu . Adică d u m n e a l o r n u şt im d a c ă se b u c u r a u , căci cine se b u c u r a incontes tab i l e r au cercur i le l i terare . Ah, ce b u c u r i e e ra când d. Miha i l Dragomirescxi a p ă r e a în cercul Carag ia le , V lahu ţă , D e l a v r a n -cea, de p i ldă ! C a r a g i a l e e r a o in te l igentă c r u d ă si o i ronie c ă p c ă u n ă : îi t r e b u i a u v ic t ime mas ive şi inepuisabi le . D. Mihai l Dragomi re scu i ^ s e o f e -r ia cu î n t r eaga "sa c a n d o a r e n a t u r a l ă , l iberă şi ne ­cont ro la tă de b u n u l simt. Cu d i a m a n t scânteie­tor, C a r a g i a l e îşi scri jela g lumele în c a n d o a r e a aceas ta mas ivă ca în t r ' o sticlă de sifon. Cercu l acelor subţ i r i scr i i tor i t r e p i d a de hoho te le râsu­lui . T â r z i u şi n u m a i ra reor i , v ic t ima s imt ia du ­rerea tă işu lu i . A tunc i p l ângea şi se r u g a d e îndu­r a r e în fa ta sângerosulu i i ronist care n ' a a v u t pic de mi lă p e n t r u p ros t ia omenească . D . D r a g o m i ­rescu pleca, da r l a şed in ţa u r m ă t o a r e venea şi se oferea din nou. P e Ca rag i a l e nu-1 m u l t u m i a n u ­mele de Miha lache Dragomi rescu . I se p ă r e a in­suficient p e n t r u a c u p r i n d e i ncomensu rab i l a can­doare a personagiu lu i . L-a bo teza t a tunc i Manda­lache Blagomirescu — ceeace, t r ebu ie să recu­noaştem, e m u l t m a i bel tegos şi m a i adecva t . Se zice că din acest ma te r i a l m a n d a l a c h e - b l a g o m i -rescian a ciopli t C a r a g i a l e p e J u p a n D u m i t r a c h e , nev inova ta c r e a t u r ă din . .Noaptea F u r t u n o a s ă " . Si a t i observa un a m ă n u n t ? C â t a t r ă i t acel c rud ironist, d. D u m i t r a c h e Dragomi re scu n ' a î nd răz ­nit să-si dea l a l u m i n ă teor ia ar te i în p a t r u l abe cu suflet d e înger şi coadă de bivol . O făcuse, (.de t reizeci de an i o cuget") d a r o ţ inea l a coteţ şi o î n g r a ş ă p e n t r u v r e m i cu in te l igente m a i în­gădu i toa re^ c u m e d. Ion Dragos l av şi Pe t ron ius delà „Vii torul" .

Acelas pres t ig iu l-a avu t în cercu l „Vieţii Ro­mâneşt i" , în cercul „ S ă m ă n ă t o r u l u i " şi a l „Con­vorbir i lor l i t e r a r e " d. Eugen Lovinescu. Masiv şi r ăbdu r iu ca un al doilea Mandalache Blagomires­cu s'a oferit d is t insul pe r sonag iu m u ş c ă t u r i i u -nu i I la r ie Chend i . u n u i D . Tomescu, u n u i D . An­gliei u n u i T. Arghezi , unu i G. T o p â r c e a n u . Cine p u t e a să-1 ia în serios p e Manda lache , ch i a r d a c ă se p rezen ta cu nume le m a i f rumos d e E u g e n ? Is-gonit d e t re i genera ţ i i de scri i tori , azi, d. Lovi­nescu, b ă t r â n ş anocronic , m o m e ş t e cu ceaiu şi z ahă r p e î ncepă to r i şi v r e a să facă „ d u p ă p u ­teri, l i t e r a t u r ă nou". A d m i t e or ice şi p e or ic ine îi ca lcă p r agu l . Vizi ta u n u i l icean cu t re i clase si cinci strofe îi d ă i luzia s c u m p ă de î n d r u m ă ­tor l i t e ra r a l t inere i generaţ i i . E un - fe l de cerşe­torie de pres t ig iu nou în pof ida pres t ig iu lu i său pe rmanen t b lagomiresc ian . î n d r u m ă t o r u l poeziei noi? . La 1912 a p ă r e a revis ta „ I n s u l a " a g r u p u l u i

simbolist ce r ep rezen ta p e a tunc i e x t r e m a nou­

ta te , D i n t r ' u n po r t r e t p e ca r e i-1 făcea în p a g i ­ni le ei d. Ion Minulescu desp r indem cu t i t lu de documen t : „...Nu e p r o p r i u zis u n om, d a r ceea­ce se bo tează în genera l u n „ d o m n " oarecare . Ar fi p u t u t fi prefect de Suceava sau admin i s t r a to r f inanciar . Golu l persona l i tă ţ i i ésale n u se sifo­nează niciodată. . . Cameleon de profesie, corect ca o p a g i n ă cop ia t ă de u n m a e s t r u de cal igraf ie , sau ca u n cadr i l dansa t de un m a e s t r u de bale t , Lovinescu e veşnic l a o rd inea zilei... Ah , fiţi pen­t r u el or ic ine a ţ i vrea , fiţi profe ţ i sau band i ţ i , Lovinescu vă v a pr iv i cu aceeaşi l ipsă de in ter-p re t a ţ i e v i zua l ă ; c r a v a t a de là gât îi v a r ă m â n e nesch imba tă ca şi golul hao t ic din dosul frunţii . . . Lovinescu este un b o r c a n închis e rmet ic . D i n el n ' a r curge nimic , nici c h i a r a t u n c i c â n d şi I-ar spa rge din i m p r u d e n ţ ă . E t e r n a sanda simplicitas t ră ieş te în el î m b r ă c a t ă în u n i f o r m a a d e v ă r u l u i : monotonă , monoc romă , monofo rmă" .

Ceeace scria Minulescu e r a ecoul unanimi al lumi i l i t e ra re de a tunc i . II r e a m i n t i m tocmai f i indcă ven ia d in pag in i l e une i revis te de poezie nouă-. Vai, şi pe -a tunc i i luz ionis tu l î n d r u m ă t o r al genera ţ ie i a c tua l e e r a cu 15 an i m a i t â n ă r !

D in aceste a tmosfere şi cu acest p res t ig iu ies g rav i cei doi be l ige ran ţ i în j u r u l bazacon ie i psi-ho-fizice ca r e a r fi a r t a . E aceiaş M a n d a l a c h e în d. Eugen Dragomi re scu şi aceiaş Blagomirescu în d. Miha lache Lovinescu. Tre i genera ţ i i de scrii­tori i -au consfinţ i t c a a t a re . I i v o m p r i v i deci cu sen t imentu l rec rea t iv ce ni l -ar d a l u p t a a_ doi t i tani ca r i se zdrobesc rec iproc cu s tânci de ca r ton !

D E O P O T R I V Ă inegal , ca om şi ar t is t , H o r a -ţ iu D imi t r i u în tors în ţ a r ă d u p ă înde lung i s tu­dii în s t re ină ta te , n u isbut ise să-şi s ta torn icească încă un loc în p i c t u r a noas t ră . N e r ă b d ă t o r se lăsa chema t de toa te ispitele. P l in de n e a s t â m p ă r a p ă r e a c â n d cu un vers, c â n d cu u n r ă s p u n s m u ş c ă t o r Ia o cronică filistină, c â n d cu o gra­v u r ă în lemn sau cu o p â n z ă imensă l a sa lonul oficial. Boala de p iep t îi r o n ţ ă i a t e n a c e v igoarea . Tn u l t imi i doi ani , tot ce d ă d u s e e r a fura t boalei . G â n d u l î n c ă p ă ţ â n a t să r e î n p ă m â n t e n e a s c ă gra­v u r a în lemn, d u p ă t r a d i ţ i a p i e r d u t ă a vechi lor t i p a r n i ţ e mănăs t i reş t i , n u şi l-a p u t u t duce l a în­depl in i re f i indcă medicu l îi in te rz icea p r e a m u l ­tă migală , cu oasele p i ep tu lu i p l eca te p e scân­dură . D ă d u s e câ t eva Gândirei, m a i f ăgădu ia a l ­tele. Ne vorb ia ch i a r în u l t ima v r e m e cu însufle­ţ i rea carac te r i s t i că a omulu i exa l t a t d e febră şi opt imis t excesiv, t ocma i f i indcă t o x i n a bacc i lu -lui a ţ â ţ ă sângele în t r ' o u l t imă văpa ie . L - a m vă­zu t bo lnav , l a s fârş i tu l t oamne i t recu te , c ă u t â n d să-şi v â n d ă câ teva t ab lou r i p e n t r u a-şi p lă t i două lun i de od ihnă , reţetele, focul din sobă. C u a-m ă r ă c i u n e ne î m p ă r t ă ş e a a l te m â h n i r i a d ă o g a t e la ch inu l boalei . E t e r n a poveste, î n d u r a t ă d e al­ţii m a i mar i , un Luch i an şi u n Andreescu . Pe u r m ă , c â n d boa la l-a ţ in tu i t def ini t iv în pa t , pr ie teni i i -au a lcă tu i t o expoz i ţ i e ca să-i î m b u ­neze cu un succes sufletul şi să-i a d u n e ban i i în­să nătoşirei . E x p o z i ţ i a m a i e r a deschisă şi Hora -ţ iu D imi t r iu a închis ochii . Un p ic tor c â n d moa­re, se desp r inde m a i m u l t decât noi de l u m e a re­dusă la formă si la culoare . P i e rde ceiace ochii ceilalţ i nu văd. Via ţa de dincolo p o a t e fi or ice în mis te ru l ei impene t rab i l , poa t e o fericire, poa t e

93

© BCU Cluj

ç> răsplată, poate Imponderabilul şi. eternitatea, orice în a fa ră de cu loare şi formă. D e aceia moar t ea unu i p ic tor e p a r c ă m a i sfârşit decât toa te sfârşi turi le .

Cu Hora ţ iu Dimi t r iu , Gând i rea a p ie rdu t un prieten. P ic tura , un ar t is t încă în cău t a r ea dè sine însuşi. D a r p ie rdem mai cu seamă o făgă-duială a graficei româneşt i , a tâ t de săracă , şi a-cum mai săracă. Prieteni i şi colecţionari i care deţin gravur i le , xi lograf i i le şi l i tografi i le risi­p i te vor săvârşi o faptă bună , dând înainte de a se împl in i un om pr i le j să-1 revedem şi să-1 jude­căm întreg, în t r 'o expozi ţ ie retrospect ivă.

t S o C l E T A T E A Scrii tori lor români şi-a în­

cheiat cu deplin succes şezătorile. Mirare e nu­mai că s'a gândi t a tâ t de târziu la o faptă care-i stătea de a tâ ta vreme la îndemână . Desigur con­ferinţele şi lecturi le au fost c a m amestecate . D a r S. S. Reul n u e o Academie. Sânt toţi egali îna­intea poster i tăţ i i , iar poate cei mai severi se vor afla mâine a fi cei cu faima mai vremelnică. F a p t este că publ icul a r ă spuns peste aş teptăr i le la chemare : sala Funda ţ i e i Carol s'a dovedit p rea mică. A câşt igat de aci audi torul , luând contact direct cu aspectele vari i ale scrisului românesc, care cu toa tă criza văeta tă pe toa t e d rumur i l e s'a manifes ta t pestriţ ca l ighioanele p ă m â n t u l u i : t ra­diţ ionalist , simbolist, expresionist , constructivist , s imultaneis t — da r a câşt igat mai cu seamă scrii­torul , în t inzând o p u n t e directă în t re el şi lecto­rul anonim, înfăţ işat de astă da t ă în ca rne şi oase. Pen t ru şezători le vi i toare, exper ien ţa aces­tui început va t rebui folosită cu mai mul tă chib­zuială . De o pildă în comună înţelegere cu câţi­va editori , un p r o g r a m cu anexă de bibl iograf ie şi câteva ex t rase crit ice, ar sluji la r ă spând i r ea căr ţ i lor . O cur ioz i ta te a ţ â ţ a t ă pen t ru moment şi u t i l iza tă îna in te de a se răci , a r ţ ine loc recen­ziei d e z iar ca re lipseşte şi publ ici tă ţ i i de l ibră­rie, pe ca r e editorii români deocamda tă o negli­jează cu desăvârşire . Editorii ar cont r ibui ei pen­t ru t ipăr i rea acestor programe, cu textul de pu ­bl ic i ta te comun tu tu lo r şezătorilor', din Capi ta lă şi din provincie , şi cu o s ingură foaie a p rogra­mulu i sera!, mobilă . Se vorbeşte cu s t ă ru in ţă de o poli t ică a cărţi i , de expans iunea cărţi i , de o-fensiva cărţ i i . O sumă de formule — dar o sumă numai de vorbe. Ce-ar fi Societatea Scri i tori lor român i să t reacă şi la faptă, f i indcă a început oda tă? D a r o faptă ca să fie b u n ă şi să-ţi aducă roade, fă-o depl ină. încă un subiect de discuţie pent ru adunăr i l e generale, u n d e s'a vorbit p rea mult numai despre premii , şi u n d e confratele Dragoslav vorbeşte prea mul t despre orice şi despre sine, cu cef ma i inocent humor .

2 Mb ARTEA lui I. Paul , , profesorul de estetică

l i te rară dela Universi tatea din Cluj , a s t â rn i t vii pă re r i de rău în cercur i le în care a munci t cu sârguin ţă şi a p u r t a t exemplu l său omul onest şi ta len ta t la care act ivi ta tea pedagogului se spri­j inea pe o foarte precisă vocaţ iune.

Născu t în munţ i i Apusen i , la l l idiş, î n anul 1-857, Ion Paul a s tud ia t filosof ia ' la Yiena şi a profesat m a i întâiu la Caransebeş , ele u n d e a

lua t d r u m u l mul to r dascăl i ardeleni în veacul t recut , pen t ru a se m u t a la Iaşi, unde v reme de 30 de ani a fost unul din profesori i cei m a i in­fluenţi din Capi ta la Moldovei. Pu ţ i nă v r eme di­rector general în Ministerul Ins t ruc ţ iunei , ca r ie ra sa a cu lmina t la bă t r âne ţe când Univers i tă ţ i i c lujene i-a p lăcu t să cheme în sânul Său, p e a-cela ca re fusese în v remea neut ra l i tă ţ i i , şi unu l din cei mai fervenţi promotor i ai ideii răz­boiului .

Dela Ioan Paul r ă m â n e o frumoasă nuve lă : Florică Ceieraşul, episod dint r 'o evocare m a i la r ­gă a revoluţiei ardeleneşt i dela 1848 pe ca re se gândea s'o execu te odată , fără să fi p u t u t găsi totuşi răgazul opor tun şi o seamă de ar t icole pu­bl icate în „Arh iva" lui Xenopol, „Convorbi r i Li­terare" . „Viaţa Homânească" şi „Luceafărul" .

U L T I M U L număr din revista „Ostlahd" (I. 3), pe care o scoate la Sibiu un g rup de scrii tori preocupaţ i de probleme germani lor emigra ţ i din fostul imperiu, aduce p r in t re al tele o „Amint i re din Italia", poemă iscălită de co labora toru l nos­tru d. O. W. Cisek. ( c t i t o r i i cari au u r m ă r i t în „Gândi rea" , cronicele şi studiile d e a r t ă ale d-lui Cisek, cunosc poate mai puţ in ac t iv i ta tea sa ca poet şi nuvelis t german. Această ac t iv i ta te este însă de p r i m u l ordin. A p a r ţ i n â n d mişcăr i i mo­derniste, în t re ţ inând s t rânse legă tur i de pr ie te­nie l i terară cu Theodor Dăubler , c a r e 1-a vizi tat la Bucureşt i în t oamna t recută , d. O.. W. Cisek este un poet la care organizarea r iguroasă a formei reţine, s t rânge în putern ice cătuşe, viziu­nea î n t r a r i p a t ă şi pl ină de pasiune. Ce delicat, cu câ tă s tăpâni re , dar ce nelinişt i tor se p roduce misticul accent cu care termină poema pe care o publică „Os t iand" :

Und in der Inseln Hui das Meer sich beitei. Schlaft ein, auf Lidern die erbluhien Sierne. In Traum ein Engelschivarm die Zeit verkettet, Und ruindel Brucken nach erlôster Ferne.

O c u p â n d prin mul te meri te un loc in noua li­t e ra tu ră germană , sus ţ inând în l i t e ra tu ra noas t ră de idei un rol pe ca re ştim cât de mul t ceti tori i îl preţuesc, d. 0. W. Cisek este şi un munc i to r sincer şi activ pe t ă r â m u l relaţi i lor cu l tu ra le ro-mâuo-germane : caracter is t ică problemă a Româ­niei întregite. Prietenul nostru este redactorul a-celei unice publicaţi i „Kulturnachrichlen aus Uu-inanien" .editată de Fundaţ ia cu l tu ra lă „Princi­pele Carol" , care a dus în toa te ţăr i le de expres ie germană icoana puţ in cunoscută , uneori fals în­ţeleasă, adesea şi cu reâ-voinţă defavorabil pre­zentată , a ţării noastre. Acţ iunea sa a fost însă mai înt insă. Darului poetic al d-lui Cisek îi datorim admi rab i l e t r aducer i din L. Blaga, Ma-n iu. Crainic , Minulescu. Baco via. Arghezi , D. Bo­tez, etc., răspândi te pr in mul te periodice ale Ger­maniei şi Europe i centrale. Un volum de t r adu ­ceri din prozator i i noştri aş teaptă să fie publ icat de „Casa Şcoalelor" şi sunt de aş tep ta t unele lu­cruri bune , dori te de toţi câţi aş teaptă o loială co laborare intelectuală , dela răspândi rea acestei căr ţ i p r i n t r e germani i din Ardea l şi Banat . Căci pè câ tă vreme sunt încă destui aceia cari t t i rbu-ră mai de g rabă şi împiedică procesele de reci-

94

© BCU Cluj

procă răsfrângere a- sufletelor, iată în d. O. W. Cisek un harn ic , onest şi insp i ra t p ionier a l co­laborăr i i in te lec tuale de ca re se s imte nevoie. Modestiei p r i e tenu lu i nost ru îi cerem numa i scuze de a fi amin t i t ac ţ iunea sa în ch ia r pag i -i ie le revistei căreia îi aduce o devota tă şi p r e ­ţ ioasă cont r ibuţ ie .

S" D l E N E U E R U N D S C H A U (Februar) publică

un remarcab i l s tudiu a s u p r a lui Miguel de Ciia-muno da to r i t lui E rns t Rober t Cur t ius , cr i t icul ce şi-a făcut fa ima descoper ind metodic G e r m a n i ­lor l i t e r a tu ra şi cuge ta rea popoa re lo r neolat ine . Unamuno , p e ca re Cur t i u s îl numeş te Excitator llispaniae, a p a r ţ i n e generaţ ie i de là 1898 ce apă ­rea, d u p ă dezas t ru l mi l i t a r din C u b a , cu misiu­nea d e „ regeneradores" a i pa t r i e i decăzute . Cen­trul p reocupă r i lo r lui e de là î ncepu t : c a r e v a fi dest inul Spanie i? (-are va fi leacul decadenţe i? Ca r t ea lui de esseuri „En to rno al Cas t i c i smo" („Esenţa Spaniei") c au t ă soluţia . „Cas t i c i smo" are în ţe lesul pu r i t ă ţ i i d e rasă r id ica tă la va loa re de t r ad i ţ i e , sp i r i t ua l ă . Esen ţa t rad i ţ i e i spaniole o în t rupează sufletul Casti l iei . Ce a t i t u d i n e t r ebue să i a o n a ţ i u n e modernă fa{ă de t r ad i ţ i a ei? Să-i clarif ice carac ter i s t ice le pen t ru a face d in ele in­dicaţ i i p e n t r u vii tor. U n a m u u o e î m p o t r i v a t r a ­di ţ ional iş t i lor cari p red ică în toarce rea sp re t re­cu tu l mor t , da r e p e n t r u „e t e rna t r a d i ţ i e ' . „Ade­vă ra ta t r a d i ţ i e este o energie sp i r i tua lă ce se rea­lizează altfel în fiecare epocă istorică^ depăş ind pe f iecare d in î n t r u p ă r i l e ei t empora le" . T rad i ţ i a e s u p r a t e m p o r a l ă , deci e tern omenească . Fi ind pu r spaniol , „cas t ic ismo" e p u r omenesc şi indi ­că Spaniei ca lea va lor i lor universa le . Europen i ­zarea Spanie i î n seamnă pen t ru U n a m u n o i m p u ­nerea va lor i lor span io le p r i n t r e valori le europene .

E u r o p a se p o a t e r e z u m a în două no ţ iun i : „ştiin­ţa şi v ia ţa" , ma te r i a l i smul ep icurean . U n a m u n o îi opune qu i jo t i smul şi e te rn ismul , — ideal ismul şi c red in ţa în n e m u r i r e a personal i tă ţ i i . El e p ro ­fetul „Domnu lu i nostru Don Qu i jo t e " e roul caro nu m a i a re sensul de u m o r pe ca r e i-1 dase Ce­rvantes , ci un sens t rag ic . Lup t e l e lui Don Q u i ­jote sânt lup te pen t ru a cucer i nemur i r ea . In e-xegeza lui Unamuno ; f iecare scenă din Cervan tes e i n t e rp r e t a t ă evangel ic , ia r Don Qu i jo t e înfă­ţişat ca un mân tu i to r . Mân tu i t o r din robia m a ­te r ia l i smulu i eu ropean . U n a m u n o voieşte o cruci­adă n o u ă pen t ru e l ibe ra rea m o r m â n t u l u i eroi/lui de sub pu te rea ra ţ iuni i mater ia l i s te şi pent ju a face din el izvorul nebunie i credinţe i inântir ' toa-re. In t e rp re t a rea aceasta o fireşte a r b i t r a t ă şi; a Tace din mare le r o m a n al lui Ce rvan tes Biblia Spaniei , — e o greşală , zice C u r t i u s .

P r inc ipa la Iui opera filosofică e ca r t ea des­pre ^„Sensul t rag ic al vieţi i" . Pentru Unamuno , v ia ţă şi r a ţ i u n e sunt an t inomi i . Tot ce e vital e^ ant i ra{ional , tot ,ce e r a ţ iona l an t iv i ta l . Aceas­tă an t inomie formează b a z a sensului t r ag ic al vieţii. E un p r a g m a n t i s m ca re îşi p i e r d e sensul optimist amer i can şi devine t ragism. Ceeace in­teresează nu sânt ideile, ci oameni i în c a r n e şi oase. Nu u m a n i s m u l abs t rac t , ci homin i smul concret şi ind iv idua l . Cel m a i a d â n c impu l s al omului e să-şi păs t reze fi inţa p r o p r i e şi s'o, eter­nizeze: suum esşe•conservare. Cel mai a d â n c dor al lui e foamea de nemur i re , de c o n t i n u a r e per­sonală, vie, a sufletului . „Noi personal izăm totul

ca să ne mântuim din neant şi singurul mister adevă ra t este acela al suferinţei . Esenţa religiosi-tă ţ i i lu i U n a m u n o e dorul de n e m u r i r e şi dacă aceas tă veşnică nevoie a suf le tului c a p ă t ă o nouă şi pu te rn i că expres ie în epoca noas t r ă sub juga ta „ tempora l i smulu i" , — aceas ta o d a t o r ă m lui , zice Ernst Rober t Cur t ius .

în t r ' un alt p a r a g r a f al s tud iu lu i p e ca r e îl re­z u m ă m , se sub l in iază excen t r i c i t ă ţ i l e şi toane le mare lu i scri i tor ' ca re e un indiv idual i s t p ă t i m a ş şi or iginal . Mai presus de orice, mer i tu l acestui neostenit „exc i t a to r" este acela de a fi sco« din apa t ie , din „abu l i e " spir i tu l patr ie i lui . U n a m u n o t ră ieş te azi în exil . E soa r t a poeţi lor latini: , Ov i -diu, Dan te , Victor Hugo . D a r acest exi l a ac tu­al izat opera or ig ina lu lu i scrii tor, a „europeni ­zat-o". In G e r m a n i a e pe cale să fie t r a d u s inte­gral .

ARISTOCRA ŢJA vienezu, ca tas t rofa l zd runc i ­na tă de războiu , n e oferă d e câ ţ iva ani un f rumos spectacol ideologic: doi t iner i nobili d in r â n d u ­ri le ei şi-au t r a n s f o r m a t saloanele în t e m p l e ca să p red ice două c red in ţe socoti te necesare v re ­mii noastre . D. R i c h a r d Coudenhove-Kale rg i p r ed i că P a n e u r o p a pol i t ică : d. Karl Anton Ro­han p red ică în f r ă ţ i r ea cu l tu ra l ă a europeni lor . Amândo i scri i tori , a m â n d o i p ropagand i ş t i . O dis­t inc ţ ie e to tuş i necesară : Coudenhove-Kale rg i e ma i m u l t un gând i to r v iz ionar şi un stilist d ina ­mic şi f ierbinte ca re desc inde d in f r aza scur t ă şi mlădioasă ca oţelul a lui Nie tzsche: Rohan e mai mul t un o rgan iza to r cu s imţ realist c o n t u r a t precis de scepticism. Amândoi însă au conşt i in ţa sângelui lor a lbas t ru şi aceasta le ambi ţ ionează energiile.

Coudenhove şi-a c rea t un nuc leu cu numele cărţ i i ce l-a făcut celebru şi a l revis te i pr in care îşi ampl i f ică doc t r ina : „ P a n e u r o p a " . Rohan , emu­lat, a în temeia t „ K u l t u r b u n d " („asociaţie pentru coopera ţ ia cu l tu ra lă" ) şi o a d m i r a b i l ă revis tă a-decven tă scopu lu i : „Europă i sche Revue" . In No-e m b r i e t recut , „ K u l t u r b u n d " - u l şi-a ţ inu t la Mi­lan în tâ iu l congres in t e rna ţ iona l ' d e coopera ţ ie in te lectuală . Mişcarea se l ămure ş t e tot mai m u l t în ca rac te ru l ei a r i s tocra t ic . Ar i s tocra ţ ie de b la­zon, a r i s tocra ţ ie de ta len t şi de intel igenţă. E un rol al „el i telor" ce vrea să se desemneze p e ori­zontul învă lmăş i t al vremii . K a r l Anton R o h a n s imte astfel nevoia să-şi d i ferenţ ieze ac ţ iunea cu l ­t u r a l ă de ac ţ iunea paneuropen i s t ă a lui Couden­hove-Kalergi .

N u m ă r u l d iu F e b r u a r al lui „Europă i sche Re­v u e " a lungă echivocul ce plutea până acum asu­pra celor două ac ţ iuni eu scopuri şi me tode fe­luri te .

Kulturbund"-ni e o organiza ţ ie cu totul nepo­litică. Paneu ropa o mi şca re p u r poli t ică. Ch ia r dacă membr i i t u t u r o r grupe lor K u l t u r b u n d - u l u i ar fi p e n t r u P a n e u r o p a , ei n ' a r pu tea să e x p r i m e această p ă r e r e î n l ăun t ru l K u l t u r b u n d - u l u i fi ind­că K u t u r b u n d - u l , ca organiza ţ ie , nu poa te avea nicio p ă r e r e poli t ică. El se bazează p e con t r ibu­ţ ie o r g a n i z a t o r i c — pract ică , P a n e u r o p a pe o con­fesiune". K u l t u r b u n d - u l vrea. prin l uc ra re în inie, conşt ientă şi că lăuz i tă în t r ' un a n u m i t sens, să dea pr i le j oameni lor din el i ta sp i r i tua lă să de­v ină eu jopen i ; P a n e u r o p a vréa să a d u c ă massele la p r o g r a m u l ei pol i t ie" . Deci: o mişcare infelec-

95

© BCU Cluj

t ua l ă de elite şi o mişcare pol i t ică de masse. Mai d e p a r t e : K u l t u r b u n d - u l a d m i t e orice pă re r e pol i ­tică fi indcă, politiceşte, o rganiza ţ ia aceas ta e in­d i ferentă ; P a n e u r o p a înfăţ işează o s ingură cre­d in ţă poli t ică p e ca re o p red ică împo t r iva ce­lorlal te. P r o g r a m u l ei de vi i tor exc lude Angl ia şi Rusia din confedera ţ ia ce v a să fie a Statelor europene. K u l t u r b u n d - u l voeşte relaţ i i şi cu An-gia şi cu Rusia.

Rohan face apoi o cr i t ică de metodă şi de scop mişcări i paneuropene . Gândirea s'a ocupa t în mai m u l t e r â n d u r i de doc t r ina d-lui Coudenhove-Kalergi. I a r în n u m ă r u l nos t ru precedent , d. Em. Bucu ţa i-a con t r a pus o serie de obiecţ iuni d in t re cele m a i în temeiate . P a n e u r o p a e o u top ie şi lo­gica v iz ionară pe ca re se r az imă cons t ruc ţ ia ei ae r iană nu résista ca tapu l tu r i lo r criticei. E a poa­t e fi însă acep ta tă cu s impat ie ca o sp lendidă i-magine an t i c ipa tă a unei soluţi i pol i t ice p e care v i toare pr imejd i i ex t e rne vor t r ebu i s'o i m p u n ă b ă t r â n u l u i nos t ru cont inent .

In ce pr iveşte o rganiza ţ ia p rac t i că a P r in ţu lu i Rohan , ea poa t e fi o b u n ă a n e x ă a Ins t i tu tu lu i in te rna ţ iona l de coopera ţ ie in te lec tuală ce s'a deschis în t o a m n ă la Par i s sub auspici i le Socie­tă ţ i i Naţ iuni lor . Ceeace a a d u s posit iv p â n ă a-c u m mişcarea K u l t u r b u n d - u l u i sânt cele i i nu­mere l u n a r e a le lui „Europă ische Revue", o p u ­bl icaţ ie în t r ' adevăr de eli tă cu co labora tor i din toa te ţ ă r i l e (şi din România ) . O revis tă l a fel nu exis tă azi în E u r o p a p r in ae ru l înal t şi a ten ţ ia nobi lă p e ca re o dă cul tur i i şi celui m a i modest popor , c u m şi mar i lo r p rob leme de interes gene­ra l european . „Europă ische Revue" e î n t r ' adevă r un for a l elitelor spi r i tuale . n. c.

IVI E T A M O R F O Z E L E t ipa ru lu i ne-au juca t nu n u m a i oda tă farse u râ te . Sânt de altfel în t r ad i ţ i a t i pa ru lu i românesc , u n d e Clemenceau devine d. Clemenceanu; raţional naţional; stig­mat stimat, şi u n d e c a l a m b u r u l invo lun ta r al cu legă toru lu i şi negl i jenţa corec torulu i întrece ades ca haz şi invenţie , nevoiaşul meşteşug al ca lamburg i s tu lu i profesionist. D a r ce p ă ţ i m d u p ă nedumer i rea lectorului , cu ind ignarea au toru lu i , n u m a i redactor i i acestei revis te o ştiu. Cupr inş i de remuşcăr i , în somnul agi ta t de toa te to r tu r i le infernului , vedem din fumul de safran şi smoală a p ă r â n d fa ta lă fan toma poie tu lu i î m p i n g â n d îna in te m u z a a m p u t a t ă : Ce mi-a ţ i făcut din ea nevrednic i lor?

Măr tu r i s im că a tunc i t r agem p l a p o m a peste cap, şi p r in somn, dor im sincer să nu ne m a i t re­zim, ca să î n f run t ăm m â n i a au to ru lu i în ca rne şi oase. Aşa am învă ţa t ce înseamnă o conştin-ţă încărca tă , ia r d u p ă zece conf run tă r i cri au to ­rii masac ra ţ i de t ipa r în p r o p r i a noas t ră casă, a da ochi cu cel ma i feroce credi tor n i se j>are astăzi o j u c ă r i e puer i lă .

Noroc că pr ie tenul Lucian Blaga, e depar te , tocmai la Lugo j ; p â n ă vom da ochii vom fi o-ţeliţi .

Din cele două poezii t ipă r i t e în n u m ă r u l t re­cut , n ' a scăpa t u n a in tac tă .

Iti Pasărea sfântă, în loc de : .„Fosfor cojit de p e vechi oseminte ne pare l u m i n a din ochii t ă i verz i" a a p ă r u t : „Fosfor coji t de p e vechi oseminte pe care l u m i n a din ochii tă i verzi" .

Şi punct . î n t r ' a d e v ă r îndes tul ca să deschidem orice epistolă cu pecetea poştei delà Lugoş, cu teroare .

Şi în a doua , în loc de : „La r ădăc ina brazi lor cu r i tua l de vechi şi cu funda te peşter i C iobanu l p u n e p ă m â n t pes te mieii ucişi de pu te r i l e codru lu i " a a p ă r u t : „peste mici i ucişi de pu te r i l e codrulu i" . Masacru l miei lor! Rectif icând, cerem ie r t a re ci t i torului , cerem

ier tare au toru lu i , p u n e m cenuşă p e creştet po­căiţi . D a r c u m să j u r ă m că n u vom recivida? Au sântem noi s t ăpân i peste ta inele v i i toru lu i?

S" A.GONIE, în sens grec, adică luptă este pen­

t ru filosoful spaniol Miguel de U n a m u n o , esenţa creşt inismului . „Ceeace î ţ i voi înfă ţ işa aci, ceti-torule — scrie U n a m u n o — este agonia mea, l u p t a m e a creşt ină, agonia creş t in ismului în mine, m o a r t e a şi învierea sa în fiecare c l ipă a vieţii mele in t ime". Ca rac t e ru l de p rob lemă p e care expe r i en ţa religioasă o ia în sufletul omu­lui modern , devine astfel obiectul unor desvol-t ă r i scrise cu m a r e elan, cu t ragism. D e fapt , ca r tea despre ca re vo rb im este m a i mul t echivo­că. P rob lemat i ca in t imă a mis t icului mode rn se conexează la U n a m u n o cu sufer in ţa civică a ex i ­la tu lu i , cu sent imentul crizei ter ib i le p r in ca re trece cu l tu ra eu ropeană şi to tu l se în t regeşte în­tr 'o a tmosferă de a m u r g cosmic, Goterdăm-merung...

F o a r t e suggestiv sensibil izează U n a m u n o sfâ­şierea in te r ioară a creş t inulu i modern , folosind ceeace Vechiul Testament , în car tea Regilor la cap. I, povesteşte despre Abisag, sunami t a ca re r ămase fecioară, adusă să încălzească bă t r âne ţe l e regelui David . „Tex tu l bibl ic nu ne-o spune, da r Dav id m u r i desigur în b ra ţ e l e sunami te i Abisag, u l t ima sa soţie, ca re îi î n ^ l z e a aponia cu să ru­turi şi î m b r ă ţ i ş ă r i : poa te că ea îi l egănă u l t imu l somn cu un ma te rn cântec de leagăn. Căc i Abi­sag, fecioara pe ca re Dav id nu o cunoscu — d u p ă cum ea nu-1 cunoscu p e Dav id decât cu do r in ţ a — Abisag fu cea din u r m ă m a m ă a mare lu i rege... Solomon (care îi u r m ă p e tron) fu regele înţelepciunei , — şi al luxur ie i , — regele poli t icei , regele civilizaţiei. Nimic nu se ma i ştiu însă de s ă r m a n a Abisag, sunamita , care lâncezea de d ra ­goste pen t ru mare le său mort , soţul v i rg in i tă ţ i i sale, p lângându-1 cu l ac r ime de foc şi dor ind să-1 învie. In acest t i m p Solomon domnea şi_ în­t re ţ inea un ha rem. Nu vedeţi a legoria? D a v i d a fost pen t ru creşt ini unu l din s imboluri le , u n a din nrof igura ţ iumie Dumnezeu lu i -Om, a lu i Cristos. Sufletul îndrăgos t i t cau tă să-1 încălzească în a-ponia sa. în agonia bă t râne ţ i i , cu să ru tur i l e şi s t rânger i le unei iubir i înf lăcăra te . Şi c u m e a nu-şi poa te cunoaş te iub i tu l şi cum, ceeace este încă mai grozav, iub i tu l n 'o p a t e cunoaşte , ea se d e m ă d ă j d u e ş t e iubind" .

Toa te acestea le scrie Miguel de U n a m u n o în l'Agonie du Christianisme, la Par is , „în acest Paris , îmb iba t de istorie, de v iea ţă socială şi ci­vilă şi u n d e este cu nepu t in ţ ă a te refugia în t r ' un oarecare colţ an ter ior istoriei şi care pr in u r m a r e i-ar p u t e a suprav ie ţu i " .

96

© BCU Cluj

© BCU Cluj

GÂNDIREA © BCU Cluj

GÂNDIREA

© BCU Cluj

© BCU Cluj

BUNESCV Scara teatrului

GÂNDIREA

© BCU Cluj

•GÂNDIREA

© BCU Cluj

L O C I R N B L A G A

D A R I A D R A M A

E D I T U R f t flRDERLQLOI

L U C I A N B L A G A

F E Ţ E L E U N U I V E A C E S S E U R 1

B I B L I O I E C R S E M Ă N Ă T O R U L ARAD

C E Z A R P E T R E S C C I

O M U L D I N V I S N U V E L E

E D I T O R H R R TAU El Preţui 40 Lei CRASOVA

G H. D . M a G a R

L A B O R E M U S SCRISORI C Ă T R E Î N V Ă Ţ Ă T O R I

EDITQRR FUNDAŢIEI CULTURALE „PRINCIPELE CflROL' PREŢUL 20 LEI

CAR TEA VREMII

COLECŢIE ENCICLOPEDICA ÎNGRIJITĂ DE NICHIFOR CRAINIC

1. EMANOIL BUCUIA

2. CHARLES MAURRAS

3. ION PILLAT

4. LUCIAN BL AGA

5. H. IBSEN

6. MIHAI D. RALEA

7. LUCIAN BL AGA

AU APĂRUT:

LEGĂTURA ROŞIE nuvele.

VIITORUL INTELIGENŢII în rom. cu o introducere de T. Vianu.

SATUL MEU, VERSURI cu gravuri în lemn de Teodorescu-Sion.

FENOMENUL ORIGINAR studii filosofice.

FEER G Y NT trad. în versuri de Adrian Maniu.

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE. FAPTA

joc dramatic.

EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL

© BCU Cluj

E X E M ­P L A R U L L E I 2 5 . - GÂNDIREA

E X E M-P L A R U L . L E I 2 5 . -

REDACTORI: CEZAR PETRESCU ŞI NICHIFOR CRAINIC A P A R E O D A T Ă PE L U N Ă

R E D A C Ţ I A : P A L A T U L S I N D I C A T U L U I Z I A R I Ş T I L O R : S T R . C A N T A C U Z I N O N o . 2 , B U C U R E Ş T I

PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, CASELE DE EDITURA ŞI DOMNII AUTORI SUNT RUGAŢI A TRIMITE CÂTE UN EXEMPLAR. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD.

CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SA FIE ADRESATE REVISTEI S T R A D A C A N T A C U Z I N O N o . 1 2. — B U C U R E Ş T I

i i i l i i i i i i t i i i i i i i u i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i u i i i i i i t i i i i i i i i i i t i i i u n iiiiiiiiiiiiiiiiiiiit i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i t i i i i i i n i i i n i i m u m i

M A R T I E 1 9 2 6

C U P R I N S U L : ETHOS de AL Busuioceanu . . . 49 CRONICA LITERARĂ CEI DOI ORBI p. de T. Arghezi . 54 I o n vinea : DESCÂNTECUL SI CRAII DELA OIRTEA VECHE de FLORI DE LAMPA; A. (otrus:

Mateiu Caragiale 55 ROBIA LOR ; L. Blaga : FEŢELE PRIMĂVARA (poezie) de Zaharia ££,WrX,E»?£ ;JJin

rSb?t p * v e l e s c u :

Stancu ......63 EPIGRAME de Tudor Vianu . . 83

CHELTUELI DE INCROPACiUNE CRONICA RELIGIOASĂ înnNi w w f t w B "im itUrm */«? ASUPRA UNIRII BISERICILOR de IOAM SE SFÂŞIE IN PUSTIU (p., V a s i l e B i n c i l & 8 5

de Lucian Blaga os SOMN poezie de Lucian Blaga . 69 CRONICA PLASTICĂ SF. FRANCISC ŞI ARTA VREMII EXPOZIŢIILE HANS EDER ŞI MA-

SALE de Alexandru Marcu . . 70 RIUS BUNESCU de Oscar Walter Cisek . ...........88

IDEI, OAMENI & FAPTE DRAMA ŞI TEATRUL PRIETENII DICŢIONARULUI de PIRANDELLO: «HENRIC AL IV»

Emanoil Bucuţa 75 .Şf lSE PERSONAGII IN CAUTA-REVISTELE ITHLIENE ŞI TRADI- REA UNUI AUTOR» de Ion Ma-

ŢIONALISMUL de AL Marcu . 78 rin Sadoveanu 90 O CARTE PENTRU DASCĂLII DE p v t p t ? m â

ŢARA de /. D 79 CRONICA EXTERNA MEDALIOANE ARTISTICE : MARI- CRIZA SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR

OARA VENIURH de Ion Dragu 80 de Eugen Titeanu 91 REVISTELE de Cezar Petrescu. . 81 CRONICA MĂRUNTĂ . . . 92

I L U S T R A Ţ I I COPERTA : de Marins Bunescu. SUPLIMENT : Reproduceri de Marius Bunescu şi Hans Eder. DESENE IN INTERIOR : de Demian.

•iii 1111111111111111 ii 11111111 w ; m m 11111 u 111111111111 n i t 11 u i 11 ii 111 mu 111111 im nu 111 ! 1111111 nu uni 1111 m 111 ii ii 111 n i : m i n 11 i n n 111M u i n 1111 n >

ABONAMENTE: 1 AN, 300 LEI; 6 LUNI, 150 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI,., 503 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 500 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE FAC LA A D M I N I S T R A Ţ I A R E V I S T E I Ş I LA T O A T E A G E N Ţ I I L E D E P U B L I C I T A T E

ADMINISTRAŢIA: P A L A T U L S I N D I C A T U L U I Z I A R I Ş T I L O R " S T R . C A N T A C U Z I N O No. 2, B U C U R E Ş T I

P L A R U L À M r\ f D F A P L A R U L L E I 2 5 . - V J - X m . 1 H M-J JL I \ * A £~\> LEI 2 5 . —

© BCU Cluj