„Astra" Braşov .

^ * * * Octavian Goga A. A. Mureşianu: Protestul din Dieta A. A. Mureşianu:

Ardealului dela 1751 împotriva împilării ţăranilor români din „teritoriul crăesc"

0. Popa: Ştefan Mailat 6. Maxim-Burdujanu: 0 piatră pentru ade-

vârâtul monument al lui Şt. 0 . losif

1, Ludu: C r o n i c a comunei Prejmer.

P A R T E A L I T E R A R Ă Ecat. Pitiş Decemvrie D. Olariu: Răboj

Epitalam pentru odi­nioară

A. P. Bănuţ Cum am ajuns la Blaj

S. Tamba Din stânga şi din dreapta

Ax. Banciu; Răsfoind ziarele şi revistele noastre

V. B.-C. Dări de seamă 1. C. Bibliografie.

Anul IV. lanuarie-Februarie 1932 No. 1

„ A S T R A 380068 Braşov

Ţ A R A B Â R S E I APARE LA DOUĂ LUNI ODATĂ

SUB CONDUCEREA PROFESORULUI A X . BANCIU

R E D A C Ţ I A ) şi ! B-dul R e g e l e F e r d i n a n d No. 14, Braşov

ADMINISTRAŢIA )

A B O N A M E N T U L PENTRU UN AN LEI 260 N U M Ă R U L LEI 50 Pentru străinătate acelaş preţ, plus taxele de expediţie (Lei 140)

INFORMAŢIUNI

O coală 16 p. formatul revistei. 50 ax. Lei 320, 100 ex. Lei 440, 200 ex. Lai 340

8 pag. 50 ax. Lei 230, 100 ax. Lei 270, 200 ex. Lei 320

Pentru autori Manuscrisele primite la redacţie nu se

Înapoiază. Autorii, ale căror articole urmează să

se publice, vor fi încunoştiinţaţi despre aceasta.

Extrase din articolele publicate In revistă se pot face plătindu-se tipogra­fiei numai costul hârtiei şi trasului.

Revista noastră tipărindu-se într'un număr limitat de exemplare, nu putem trimite câte două exemplare din acelaş nr. în contul unui abonament. Ni s'ar descompleta colecţiile de rezervă. De aceea, rugăm pe toţi abonaţii noştri ca, în interesul lor, să ne avizeze din vreme în caz că şi-au schimbat domiciliul sau n'au primit vre-un număr. Reclamaţiunile prea întârziate nu le putem lua în consideraţiune.

Meseriaşilor şi negustorilor care vor abona revista, achitând anticipativ costul abonamentului pe un an, dacă ni se cere, Ii se va anunţa gratuit adresa în corpul revistei, anul întreg.

* Cei care ne vor face 10 abonamente, plătite înainte, vor primi revista

gratuit un an. Administraţlunea.

Lucrările şi revistele primite la redacţie vor fi amintite la „Bibliografia" acestei reviste.

Reproducerea, fără indicarea izvorului, este oprită.

ŢARA BARSEI A P A R E L A DOUĂ LUNI O D A T Ă

Redacţia şi administraţia: BRAŞOV, B-DUL REGELE FERDINAND No. 14

Anul IV. lanuarie-Februarie 1932 No. 1.

Octavian Goga In marginea unei clipe de reculegere, o sărbătorire

spontană. Sfatul Ţării mai întâiu, apoi Ţara întreagă. De pretutindeni urările au pornit pe de-asupra patimilor omeneşti, înfrângându-le.

Poet şi literat, ziarist şi om politic, multiplă activi­tatea în slujba aceleiaşi idei călăuzitoare: idea naţională.

Opera poetului O. Goga reprezintă sufletul unui neam în anumite vremuri, sub povara chinuitoare a unor anumite împrejurări; pentru Ardealul robit o nădejde, pentru pământul liber o aspiraţiune dreaptă. A fost, cum singur o mărturiseşte, „un receptacol pentru dure­rile altora, o flacără care nu se aprinde decât din suferinţele celor mulţi".

Din zbuciumul surd al sufletului unei mulţimi încă­tuşate, a rupt revolta care a fost a tuturor. Şi gândul tăinuit în care generaţii după generaţii au fost crescute, l-a întrupat aevea, înainte de a fi consfinţit: un act politic de dreptate făcut acestui neam îndelungat lipsit de libertate, neamul acesta l-a anticipat prin versurile profetice ale feciorului de popă din Răşinari.

Iar astăzi, din prilejul împlinirii a cincizeci de ani, Ţara face o sărbătoare. E omagiul de recunoştinţă la care luăm parte cu sufletul deschis.

4 p ^ / A „Ţara Banei" i i - - & q i <sl

Protestul din Dieta Ardealului dela 1751 împotriva împilării ţăranilor români

din „teritoriul crăiesc" de A. A. Mureşianu

Ajungerea definitivă a Ardealului sub stăpânerea directă a „împăratului creştinesc" din Viena, al cărui „locţiitor" şi „că­pitan general" în această provincie fusese cândva chiar şi Mihai Viteazul, a scăpat pe Români de jugul distrugător de naţiona­litate al calvinismului şi le-a deschis calea renaşterii lor na­ţionale. Cu toate acestea nu se poate afirma că noul regim în-trodus în Ardeal n'ar fi pricinuit, în mod indirect, neamului no­stru şi multe rele.

Sub ocârmuirea anterioară a principilor reformaţi, cei mai împilaţi şi persecutaţi fură Românii din comitatele sau judeţele aşa zise „ungureşti" şi „săcuieşti". Soarta Românilor de pe „pământul crăiesc" era ceva mai bună nu numai în urma fap­tului libertăţilor largi acordate acestora de primii regi ai Un­gariei, dar şi a împrejurării, că la rândul lor, înşişi oblăduitorii şi ocârmuitorii acestui teritoriu, Saşii, erau ţinuţi în frâu nu nu­mai de aceşti principi, dar şi de voevozii români de peste Carpaţi.

Pătrunderea în Ardeal a administraţiei germane a puterni­cului imperiu al Austriei nu putu decât să potenţeze orgoliul naţional al Saşilor şi să favorizeze, vrând-nevrând, întărirea, ex­pansiunea şi influenţa lor politică în paguba celorlalte neamuri conlocuitoare şi mai cu seamă a Românilor.

întregul prim veac al stăpânirii austriace în Ardeal este plin de conflictele dintre Români şi birocraţia austro-săsească, cari ajung la tensiunea cea mai mare tocmai pe timpul func-ţiunei ca guvernator al Ardealului al vestitului fruntaş săsesc, baronul Samuil de Bruckenthal, provocând tot atunci şi marea răscoală ţărănească a lui Horia.

Una din cauzele premergătoare şi semnele prevestitoare ale crâncenei răzmeriţe ţărăneşti dela 1784. a fost, pe lângă încăr­carea excesivă cu biruri şi sarcini a locuitorilor români din „fun­dul regiu" şi încercarea din anul 1751 a expulzării Românilor din unele sate ale „scaunului" Sibiului, în care trăiau amestecaţi

— 5 —

cu Saşii şi colonizarea în locul lor a Germanilor refugiaţi din motive de persecuţii religioase din provinciile austriace Stiria şi Carintia.

Acest plan ne mai auzit de extirpare a Românilor a şi fost pus în practică de magistratele săseşti în anul 1751, şi împo­triva lui se ridică în Dieta de atunci a Ardealului clasicul pro­test al inspectorului general financiar şi procurator regesc în această materie al ţării, Petru Dobra.

In scrierile istorice asupra acestei epoce se face adeseori amintire de numele acestui învăţat Român, care a purtat mai multe decenii, cu demnitate şi nu cu puţin folos pentru neamul nostru românesc, funcţia de „director al cauzelor fiscale" si de judecător Ia „tab'a" sau tribunalul suprem regesc al Ardealului').

Energicul protest compus cu o rară dexteritate în mânuirea limbei latineşti — limba oficială de atunci a ţării — şi expus cu o rară elocventă în fata „Părinţilor Patriei" de atunci ai Ar-dealului, şi al cărui conţinut nu era cunoscut până astăzi, aruncă o nouă şi favorabilă lumină asupra caracterului Iui Petru Dobra, a cărui delicată funcţiune de procurator al împărătesei şi reginei Măria Terezia, a putut să provoace, în decursul marilor lupte şi frământări religioase de atunci din Ardeal, unele bănueli la is­toricii noştri.

Dar să analizăm pe scurt splendida pledoarie în favorul „prea împilatului norod românesc", care a avut un răsunet atât de puternic, încât înduplecă pe însăşi împărăteasa Austriei, regina Ungariei şi „marea principesă a Ardealului", Măria Therezia, să ordone pornirea unei anchete (inchiziţii) severe şi pedepsirea vi­novaţilor'2).

') „Tabla regească" era singura instanţă judecătorească de apel a ţării, după care nu mai exista decât recursul la guvernul Ardealului şi la cancelaria „aulică" (Curia) Ardealului de lângă Curtea din Viena.

2) Evenimente de mai sus au fost tratate pe scurt mai întâi de Gheor-ghe Bariţiu în revista Transilvania, nr. 1 din 1870, unde a publicat şi scri­soarea din 15 Iunie 1751, adresată de guvernatorul civil şi militar al Transil­vaniei, geoeralul-mareşal Maximilian Browne, consiliului de război din Viena. Viteazul ostaş care luptase cu succes împotriva Turcilor în războaiele din anii 1737 —39, luă în această scrisoare apărarea Românilor. Tot pe scurt şi fără să aibă cunoştinşă de conţinutul protestului lui Dobra, trată această chestiune şi regretatul canonic Dr. Augustin Bunea în lucrarea sa Episcopii Petru Paul

— 6 —

Dupăce declară că nu este îndemnat la această acţiune nici de vre-un „scop părtinitor" nici de vre-o „poftă de câştig" şi cu atât mai puţin de „afecţiunea naţionalităţii", ci numai de „milă şi de dreptate" şi de datoria ce o are de a ajuta pe cei „lipiţi de glie şi de pământ", cărora le lipsesc mijloacele directe de apărare şi cari „nu ştiu să-şi expună calamităţile"; a acelui „no­rod prea ticăloşit şi supus care locueşte pe teritoriul regesc din primele timpuri ale Ardealului (ceeace arata vădit diploma regelui apostolic Andrei Ierusalimitanul) şi care constitue o parte nici ne­însemnată şi nici de despreţuit a „vistieriei vii" aa cestui principat"1).

Spune, că imploră cu atât mai mult sprijinul „Staturilor şi Ordinelor" (ţării Ardealului), cu cât toate intervenţiile sale directe cătră oficiile săseşti, împotriva „oprimării severe şi de veacuri ne mai auzite" a ţăranilor români, au fost zadarnice.

Depune deci în faţa lor această jalbă „stoarsă din lacri-mele celor alungaţi cu biciuri şi beţe din faţa porţilor „instan­ţelor" sau dregătoriilor săseşti."

Trece apoi la obiect, atrăgând mai 'nainte de toate aten­ţiunea asupra urmărilor neprevăzute şi incalculabile ce le-ar pu­tea avea alungarea a unei gloate mari de 6000 de ţărani români, despre cari se ştie, că pe locurile unde trăiesc amestecaţi cu Saşii îşi au aşezate vetrele lor „din timpuri imemoriale." Relevă apoi faptul, că o astfel de mulţime de popor, părăsindu-şi ve­trele şi sămănăturile, nu s'ar putea reculege nici în 2—3 ani într'atâta ca să poată să fie capabil de plata birului. Acesta pierdere vistieria ar fi nevoită să o înlocuiască prin mărirea sar­cinilor supuşilor de pe moşiile magnaţilor şi nobililor, iar naţiu­nea săsească ar încerca să se scape de acea sarcină tot pe contul clăcasilor celorlalte două „naţiuni" ale tării.

Dar, precum poate dovedi cu statistici (schemata) făcute la faţa locului, ţăranii români plătesc mult mai mult bir decât ţă-Aron şi Dionisiu Novacovici, Blaj, 1902, p. 415—18. Tot asemenea şi cartea Contribuţiuni istorice privitoare la trecutul Românilor de pe pământul crăiesc de Dr. Uarion Puşcariu, Ioan de Preda, Dr. Lucian Borcia, Dr. Ioan Lupaş, Dr. Ion Mateiu şi Dr. Silviu Dragomir, Sibiu 1913, pag. LXXVI—VII; etc. etc.

' ) » . • • abjectissimae plebis vallachicae fundum Regium ab incuna-bulis Tranniae (quod ex diplomate Regis Apost. Andreae Hierosolomitani cla-rum est) incollentis, et partem non modicam neque contemnendam vivi aerarii în hoc Principatu constituentis".

— 7 —

rănii saşi ; este deci cu atâta mai clar că acest popor năcăjit nu trebue prigonit cu atât dispreţ, împotriva însăşi a dispoziţiunilor privilegiului regelui Andrei II.

Afirmaţiunile sătenilor saşi că ei ar fi proprietarii terito­riului regesc şi ar avea dreptul de a concede sau a nu concede pământuri Românilor, i-se par dubioase şi demne de controversă, Pentrucă cele mai multe din pământurile ocupate chiar şi în tim­purile mai apropiate de Români, n'au fost terenuri libere, ci te­renuri necultivate defrişate în cea mai mare parte de dânşii.

Descrie apoi un caz recent întâmplat pe hotarul satului Sura-Mare din judeţul Sibiului, înainte de Pastile româneşti, când nişte ţărani români ieşind să lucreze unele pământuri desţelenite de ei, pentru cari plătesc un bir anual de 150 fl. au fost atacaţi şi goniţi de Saşii înarmaţi cu puşti, cari le luară 6 boi, ţinân-du-i şi astăzi ascunşi. Dar Saşii au ajuns în temeritatea lor până acolo, încât au oprit pe Români şi dela cultivarea gradinelor de lugumi. „Astfel, exclamă Dobra, se năcăjesc şi aţâţă Românii, cei mai nenorociţi dintre neamuri, astfel se îngrijesc dregătorii saşi de teritoriul birnic î"1)-

Se adresează apoi din nou „luminaţilor" reprezentanţi ai clerului şi nobilimei ţării, ca „în interesul dreptăţii să vină în ajutorul celor năpăstuiţi", ca „inimile prea -evlavioase ale „Pă­rinţilor Patriei" să fie îndemnate a înainta acest protest până la augustele trepte ale justiţiei, pentru ca grija acestei emigrări for­ţate să nu mai apese sufletul acestui popor nenorocit, care de frica prigonirilor duşmănoase, cutreeră de obicei întreaga provin­cie". Iar în cazul când expulsarea lor din vetrele natale ar fi aprobată, atunci Majestatea Sa să indice teritoriul sau pământu­rile, pe cari să se aşeze nouele colonii.

După această întroducere urmează protestul propriu zis al Iui Dobra 2), adresat Comitelui Saşilor şi consilierului crăiesc Stephan Waldhiitter de Adlershaus şi celorlalţi dregători saşi ai

* ) „ . . . ita denique gentium miserrimi Vallachi turbantur enervanturque, ita fundus contributionis per Saxones Officiales accuratur!"

2) Petru Dobra a fost fiul nobilului Anghel Dobra de Zlatna, ctitorul bisericei unite a acestui orăşel şi darnic Român (f 1735). Această familie a dat Românilor şi pe distinsul prim episcop al diecezei unite a Lugojului, Alexandru Dobra (1794-1870).

— 8 —

celor 7 Scaune săseşti ale Transilvaniei. Petru Dobra arată, că în satele în care s'au întâmplat recentele turburări şi expulsări ale Românilor „Saşii şi Românii au locuit amestecaţi din tim­puri a căror amintire trece peste etatea prezentă, şi că Românii s'au folosit până atunci în pace de beneficiile pământului regesc". Apoi trece la felul nedrept de impunere al Românilor în raport cu Saşii. „Românii, zice el, sunt impuşi de conlocuitorii lor saşi peste măsura putinţii lor"1).

Şi Dobra trece la înşirarea, punct de punct, a nedreptăţiilor şi volniciilor săvârşite de Saşi faţă de birnicii şi conlocuitorii lor români :

1. Sătenii saşi (din unele comune din scaunul Sibiului) au înterzis contributarilor lor români, nu se ştie cu ce drept şi cu intenţiunea manifastă de a turbura rânduiala birului, orice folo­sinţă a ogoarelor, livezilor, păşunilor şi pădurilor, într'un mod atât de hotărât, încât în primăvara aceasta ei nu au sămănat aproape nimic, aşa că cea mai mare parte a acestor terenuri sau vor rămânea pustii şi fără roadă, sau vor fi arendate unor străini chiemaţi de Saşi din depărtări2).

2. Pe mulţi Români din contribuabilii de condiţie mai bună i-au alungat din vetrele lor, iar locuinţele unora le dărâmară cu forţa3).

') „ultra proportionem facultatum per Saxones coincolas gravatos". — După statistica (Schemata) anexată de Dobra la protestul său, Românii din Scaunul Sibiului plăteau un bir încă odată aşa de mare ca Saşii şi anume :

Pentru / cap (de familie) Românii plăteau 4 fl. iar Saşii numai 2 fl. „ 2 boi „ „ 4fl. „ „ „ 2 fl. „ 1 vacă „ „ 1 fl. 50 den.

In satul Sacadate 130 de Români plăteau un bir anual de 1067 fl., iar 40 de Saşi laolaltă numai 160 fl; în satul Şura-Mare 17 Români plăteau 245 fl.; în Vurpăr 23 Rom. pl. 184 fl.; şi în Guşteriţă 13 Rom. pl. 100 fl. Şi în afară de aceste biruri Românii mai erau obligaţi să dea şi prestaţii în natură şi să suporte şi claca sau robotele. — Arh. Mun. Braşov. (Acte necatalogate).

2) „ . . . vel potius extraneis per Saxones eminus vocatis elocaretur". Dobra face aici aluziune la refugiaţii protestanţi germani din apus, cari înce­puseră să se strecoare în Ardeal şi să se aşeze printre Saşi încă de pe la 1734. Dela 1751—57 sosiră şi se stabiliră definitiv în Ardeal nu mai puţin de 1022 familii. — Vezi şi G. von Hermann, Das alte u. neue Kronstadt, Sibiu 1885; voi. 1. pr. 305.

3) „ Multos Vallachos non mediocris conditionis contribuentes suiş se-dibus exturbaverint, nonnulorum vero habitationes potentia medianle demolitae fuerint".

— 9 —

3. Li s'au luat Românilor şi locurile arendate de ei cu con­tracte, cu 50—100 florini pe an, şi desţelenite şi făcute rodnice de dânşii cu multă şi îndelungată osteneală, şi au fost date mai bine străinilor. . . Saşii nu i-au lăsat să sădească nici vii.

4. Dacă vre-unui Sas îi place vre-o locuinţă sau vre-un teren gol (vacuum) ocupat de curând şi încins cu gard de vre­un Român, îl cuprinde imediat.

5. Unele sate săseşti pretind chiar şi despre unele sătuleţe româneşti vecine, că sunt situate pe teritoriul lor, şi atribuindu-şi nu ştiu cu ce drept toate foloasele pământului lor, îi opresc pe Români dela ele, sau îi împovărează cu taxe ne mai auzite.

6. In aceste sate Românii îşi construiseră cu cheltuiala şi puterile lor proprii unele mori, Iănării, piue, ferăstrae, pe cari de asemenea au pus mâna Saşii si le-au luat în întrebuinţare fără nici-o despăgubire. Tocmai aşa ca şi în satele mixte, în cari Românii nu iau parte la beneficiul comun, pe care îl uzurpează singuri Saşii, cu toate că aceste foloase se produc şi susţin cu munca Românilor.

7. Dacă executorii birurilor sosesc în vreun sat pentru în­casarea restanţelor, cu toate că cea mai mare parte a restanţieri-lor se află între Saşi, ei merg mai întâi la Români, şi acolo li-se tolerează, nepedepsiţi, toate excesele.

8. In sfârşit multe alte uneltiri, cu cari ţăranii sasi au silit pe consătenii lor români să emigreze şi să-şi părăsească vetrele şi sămănăturile de toamnă.

După înşirarea tuturor acestora Petru Dobra „protestează solemn, cerând ca ogoarele, câmpiile şi pădurile să rămână şi mai departe, ca şi pană la acele timpuri, fără nici o conturbare şi silnicie, în folosinţa pacinică a Românilor toleraţi spre bi­nele comun al Patriei şi al Principelui. Ca prin această constrân­gere si zăticnire a 6000 de Români să nu se zăticnească si birul, spre paguba vistieriei şi scăderea veniturilor ei cu aproape una sută de mii de florini. Pentru ca dijmele regale plătite de obiceiu de Românii de pe acele ogoare să nu scadă, spre pa­guba da cam una mie de florini a vistieriei.

„Dreptatea, sfârşeşte Dobra, şi folosul obşesc al ţării pre­tind ca să se păstreze şi mai departe statu-ul quo al temeiului contribuţiunii, până Ia dispoziţia ulterioară a Majestăţii Sale

— 10 —

Sacratissime şi consătenii Români să nu mai fie nicidecum îm­povăraţi de cătră Saşi cu nouă sarcini, taxări şi supărări. Di­ploma regelui apostolic Andrei, pe care se întemeiază aşezarea (incolatul) Saşilor, interzice expres ca Saşii să provoace vre-o pagubă conlocuitorilor lor „ Valahi" sau „Blahi" sau să-i împie­dece în folosirea pământurilor."1) Dobra protestează încă odată solemn împotriva pornirilor prea primejdioase, înşirate mai sus ale sătenilor saşi, spre pierzarea şi nimicirea consătenilor lor români, şi împotriva tuturor măsurilor lor volnice, rezervându-şi dreptul de recurs atât la Majestate cât şi la guvern şi cere ca acest protest să fie comunicat prin circulare tuturor „oficiilor" spre paza viitoare a lucrului."

Energicul dregător de neam românesc al Ardealului înain­tează totodată şi un memoriu, scris ungureşte, guvernului ţării, care este comunicat imediat „Comitelui" şi şefului politic al „na-tiunei săseşti", la Sibiu. Acesta trimite la 21 Iunie 1751, Scau-nelor săseşti, o circulară cu ordinul expres de a se dispune cercetarea cauzelor plângerilor Românilor şi „de a se înainta, cum se va putea mai bine, scuze guvernului."

„Saşii — scrie Dobra guvernului — nu o declară numai cu vorba, ci opresc în faptă vitele (Românilor) dela păşunile întrebuinţate până acum cu drept de uzufruct, oprindu-i şi dela arături şi sâmănături; ba cu batjocuri şi defăimături în fel şi chip, le contestează chiar şi dreptul de a locui în adăposturile clădite de părinţii şi moşii lor... pe cari, în săptămânile trecute con-locuitorii saşi le-au dărâmat până la pământ, neluând în considerare nici mulţimea copiilor mici şi nici ploile neîn­trerupte din ultimul timp." 2)

') „Justiţia exigit, et publici Status ratio, ut hic Fundus Contributionis usque ad ulteriorem Sacratissimae Suae Mattis dispositionem in Stătu quo conservetur, et compagani Vallachi per Saxones nullatenus novis oneribus, taxationibus et molestiis aggraventur. Nam Diploma Andreae Regis Apostolici in quo Incolatus Saxonum fundator, expresse cavet, ne Saxones Coincolis Vallachis seu Blachis detrimento sint, vel in usurpatione terrarum impedi-mento."

2) „...nem csak vilâgosan kijelentik, hanem valojâban marhâjokat az addig usufructuâlt Pascuatiobol magokat minden szântâstâl, v;etestol eltiltvân, s6tt Attyok, Nagy-attyok âltal epittetett hajlekotskâj6kat — is, ellensegmodjâra... kiilon kiildnfele Injuriâkkal Contumâciakkal... contestâljâk is... a kikk az el-

Saşii nepunând nici o grabă în îndreptarea lucrurilor treaba ajunse în curând la urechile împărătesei-regine Măria Therezia. Drept răspuns la protestul Dietei Ardealulului, energica oblăduitoare a marelui imperiu romano-german ordonă încă în toamna aceluias an o anchetă sau „inchiziţie" severă în satele nă-păstuite ale Transilvaniei, poruncind capului politic al Saşilor să dea explicaţiile cuvenite.

Prinşi cu ocaua mică Saşii înaintară Cancelariei de Curte din Viena, de unde plecase ordinul, replici chilometrice, în carj afirmară între altele, că ei ar avea în baza vechei lor constituţii şi a privilegiilor lor, chiar şi dreptul de a îndepărta pe Români de pe locurile şi pământurile „săseşti" şi că ţăranii români alungaţi n'ar fi fost decât nişte „vagabonzi" şi „rătăcitori" aşe­zaţi „de curând prin satele lor." *)

Rescriptul dela 15 Octomvrie 1751 al împărătesei Măria Therezia, scris şi iscălit „la porunca expresă a Majestăţii Sale cezaro-crăieşti" de cancelarul Transilvaniei din Viena, baronul Ladislau Gyulaffi de Ratoth, prin care se ordonă o cât mai grabnică şi amănunţită anchetă (Inquisitio) în cauza turburării Românilor de pe teritoriul regesc, se trimite dimpreună cu un interogatoriu constatator din 40 de puncte şi Magistratului Bra­şovului şi Ţării Bârsei. Din norocire însă în acest ţinut conflic­tele dintre Români şi Saşi, nu degenerară în astfel de excese barbare.

Intervenţia împărătesei a fost decizivă. Românii au fost re­aşezaţi în cea mai mare parte în drepturile lor. Pe la 1761 Saşii

mult heteken sok apro gyermekeket, es az mostani idonek szakadatlan eso-zeset nem tekintven, hâzokat a Co-incola Szâszok funditus evertâltâk, demo-lâltak..." — Arhiva Mun. Braşov.

') Aceeaşi absurdă teorie a „dreptului" Saşilor de a deposeda pe Ro­mâni 6 desvoltă şi istoricul sas Georg Miiller, în lucrarea sa „Die ursprun-gliche Rechtslage der Rumănen im Siebenbiirger Sachsenlande, Sibiu 1912, p. 191 —95, în care afirmă şi faptul, contrazis de documente, că această măsură s'ar fi limitat numai asupra Românilor „nomazi". O singură dovadă ar fi de ajuns pejitru constatarea netemeiniciei acestei afirmaţii a unui istoric săsesc Este actul de conjuraţiune al Saşilor împotriva conlocuitorilor lor români, din veacului al 17-lea — după epopeea lui Mihai Viteazul — în care nu se vor­beşte decât de „luarea în posesiune de cătră Saşi a pământurilor şi averei Românilor morţi fără descendenţi." — Ibidem.

- 12 —

reveniră însă din nou la procedeele lor anterioare, având acum şi sprijinul faimosului guvernator al Ardealului şi dărâmător de mănăstiri româneşti, generalul Buccow. înţeleptul şi bunul fiu şi urmaş al Măriei Thereziei, împăratul losif II, puse însă definitiv capăt acestor abuzuri, dând deplină satisfacţie Românilor şi pe­depsind pe vinovaţi.

Urmările birocratismului hipertrofiat austro-săsesc din vea­cul al 18-lea şi al exceselor sale fiscale au fost însă mult mai grave. Ele au dus la crâncena răscoală dela 1784 a clăcaşilor români de pe pământurile domeniilor fiscului dela Abrud şi Zlatna, preludiu adevărat al marelor şi mântuitoarelor revoluţii dela 1789 şi 1848, cari au desfiinţat pentru totdeauna inegali­tatea de drepturi şi îndatoriri, care deosebise până atunci, în legislaţiunea Europei, massa cea mare şi supusă popoarelor de minorităţile stăpânitoare.

— 13 —

Ştefan Maiiat Domnul Făgăraşului

(1502—1550) de Pr. Octavian Popa

profesor secundar. (Urmare)

Mailat, voevod al lui Zapolia. N'a fost uşoară situaţia lui Mailat, după numirea lui de

voevod din partea lui Zapolia. Acesta, din cauza uciderii lui Gritti, a pierdut graţia sultanului şi cu aceasta deodată a pier­dut şi mulţi aderenţi. Zapolia prin oamenii săi trimişi la sulta­nul, care purta războiu în Asia, voia să se desvinovăţească şi arunca toată vina uciderii lui Gritti asupra lui Mailat. Ferdi-nand, voind să esploateze în favorul său moartea lui Gritti, 1-a acuzat înaintea lui Soliman pe Zapolia de vinovat principal şi pe Mailat ca unealtă a lui Zapolia în executarea planului de ucidere. Mailat avea să lupte cu neîncrederea lui Zapolia şi a lui Ferdinand şi mai cu seamă cu uneltirile lui Martinuzzi.

La început Mailat nu s'a alăturat Ia nici o acţiune con­trară lui Ferdinand şi — în ascuns — sprijinea pe aderenţii acestuia. Zapolia din cauza aceasta a fost nemulţumit cu noul său voevod, dar nu avea ce să facă, deoarece vedea că o mare parte din aderenţi se pregătesc să-1 părăsească şi Petru Rareş, domnul Moldovei, în Ianuarie 1535, a dat o declaraţie de cre­dinţă lui Ferdinand, în care spunea, că „sunt gata să fac ser­viciu în mod constant şi fidel spre folosul şi conservarea cre­ştinătăţii, aşa dupăcum am arătat şi dovedit şi până acum prin fapte." Ferdinand în schimb îl asigura de stăpânirea peste C i -ceu, Cetatea de baltă, Unguraş şi Bistriţa, cu dependinţele lor, în cari intrau şi Reteagul şi Rodna. In 4 Aprilie 1535 Rareş a iscălit documentul, prin care se obligă a fi aliat credincios al lui Ferdinand. 1)

Văzând Zapolia, că unii magnaţi sunt gata să-1 părăsească şi Moldoveanul e aliat cu Ferdinand, voia cu orice chip să câ­ştige definitiv prietinia lui Mailat, deşi încredere deplină nu avea

') Ursu, pag. 36-37.

- 14 —

în el. Călugărul însă uneltea în continuu contra lui Mailat. A -ceasta o ştiau mulţi şi prietinii i-au atras atenţia. Nicolae Va­lahul încă în 11 August 1534 îl face atent pe Mailat — prin Zalai — ca să aibă grije şi să se ferească de călugăr.

Ferdinand la început a fost mulţumit cu felul de a se purta al lui Mailat, dar mai târziu a devenit neîncrezător.

Astfel Mailat avea să lupte cu neîncredere, intrigi şi unel­tiri, iar la Poarta otomană plana acum acuza, că ar fi duşman Turcilor. Mailat în timpul acesta îşi făurise planul de mărire şi tot ce lucră deaci încolo e pentru realizarea acestuia.

Pentru a câştiga încrederea lui Zapolia şi a tăia călugă­rului putinţa de a-1 bănui, în primăvara anului 1535 Mailat a început atacul contra Saşilor din Sibiu, aderenţi şi sprijinitori ai lui Ferdinand. In curând a cuprins cetatea Tălmaciului, pe care Zapolia s'a grăbit să i-o dăruiască1.) Prin aceasta Mailat a ajuns domn aproape peste întreg ţinutul, peste care au stă­pânit înainte domnii Munteniei în Ardeal, peste ţinutul Făgă­raşului şi Amlaşului.

Mailat a asediat Sibiul, tăind orice posibilitate de apro­vizionare din afară. In oraş bântuia foametea şi mizeria, locui­torii s'au rărit şi consiliul desperat cerea inzistent ajutorul lui Ferdinand. Uşurare i-a venit nu dela Ferdinand, ci dela împre­jurările politice create de uciderea lui Gritti. Temându-se de răzbunarea sultanului, Zapolia a dorit să încheie pace cu Fer­dinand şi astfel a trimis la Viena o delegaţie compusă din epis­copul Ştefan Brodarich, Şt. VerbOczy şi Fr. Frangepan să în­ceapă pertractări de pace. Pentru a putea pertracta nestânjeniţi, în 23 Aprilie 1535 au încheiat un armistiţiu, pe care l-au adus la cunoştinţa Sibiului în 24 Maiu, în înţelesul căruia se păs­trează stătu quo din 12 Maiu, iar în ce priveşte Sibiul s'a decis, că chiar dacă ar fi căzut în acel timp, să fie redat Iui Ferdinand.

Petractările au rămas fără rezultat şi trimişii lui Zapolia s'au întors în 21 August. Armistiţiul însă a fost prelungit până la sfârşitul lui Februarie 1536, cu aceiaşi condiţie pentru Sibiu. In acest timp Mailat, deşi nu a dat nici un asalt contra Si ­biului, totuşi I-a ţinut blocat cu toată asprimea, astfel că de

') Szilâgyi I. 260, Mâjlath B. 55, Szâdeczky o. c. 18.

— 15 —

armistiţiu adevărat nu poate fi vorbă, nici de uşurare. De aceasta se şi plânge Ferdinand lui Soliman în 5 Noemvrie 1535: „Şte­fan Mailat a arestat pe solii trimişi de credincioşii mei Sibieni; pe un cetăţean 1-a spânzurat, iar credincioşilor mei le-a dat de ştire, că el nu respectă armistiţiul. Numai înainte cu câteva zile a prins 50 de femei şi fete, cari au voit să ducă fructe în oraş." Blocul cel strict a provocat foamete în nenorocitul oraş şi consiliul său în 8 Oct. dă de ştire lui Ferdinand, că e pe cale să-1 părăsească, dacă nu le vine în ajutor cu armată, nu cu armistiţiu, cu arme şi nu cu vorbe. Ferdinand s'a şi gândit să-i ajute, dar până să sosească ajutorul, Mailat a dat un asalt puternic asupra oraşului şi cuprinzându-1 1-a făcut să-1 recu­noască pe Ioan de rege. In oraş a aşezat o garnizoană puternică.1)

Sibiul în 1 Martie 1536, dupăce a espirat armistiţiul, a ajuns cu totul în stăpânirea lui Zapolia, mulţumită lui Mailat.

Acum lui Mailat i s'a dat o nouă încredinţare. Avea să cucerească cetăţile şi proprietăţile din Ardeal ale lui Petru Ra­reş, care — cum am amintit — făcuse alianţă cu Ferdinand. In 25 Maiu 1536 cucereşte Unguraşul. Atunci s'a aflat, că Rareş vrea să pătrundă în Ardeal, ajutat de câţiva trădători. Mailat atunci ordonă concentrarea armatei ardelene şi pentrucă aceasta nu i se părea de ajuns, a convocat dieta ardeleană pe 24 Iunie 1536 la Târgu-Săcuilor, unde s'a decis scularea generală a gloa­telor. Dar n'a fost nevoie de aceasta. Rareş aflând de pregăti­rile lui Mailat, a trimis soli de pace la Zapolia şi atunci tabăra a fost disolvată.2)

Acum soarta a început să fie mai favorabilă lui Zapolia. înainte se temea, pe dreptul, de Turci, dar între timp sultanul aflând de uneltirile lui Gritti şi cum acesta a lucrat contra voinţei sultanului pentru scopurile sale personale, teama aceasta a dispărut. Pe lângă aceasta, mulţumită lui Mailat, acum întreg Ardealul era sub ascultarea lui Zapolia, şi astfel putea păşi mai cu demnitate faţă de Ferdinand. Deunde în Noemvrie 1535 era gata să încheie o pace, care în afară de titlu de rege foarte puţin îi lăsa, acum şi-a înmulţit pretenţiunile. Astfel stând lu­crul, între cei doi regi a isbucnit războiul în Ungaria de sus.

') Szilâgyi I. pag. 260-261. 2) Szilâgyi I. pag. 262.

— 16 —

Mailat încă s'a dus cu armata sa în Ungaria de sus. Atunci a păşit întâiaoară Fratele Gheorghe în rolul de comandant. Dar magnaţii neîncrezându-se nici în vitejia, nici în talentul său mi­litar, nu au împlinit dispoziţiile luate de el şi Fratele a suferit o înfrângere ruşinoasă. Cu acel prilej Mailat i-a adresat aceste cuvinte usturătoare : „Nu ţi-se cade ţie să te lupţi aici cu noi, pentrucă mâna ta o ţine legată votul preoţesc, ca nu cumva să ţi-se murdărească mâna de sânge omenesc, ci să rămână nevi­novată".1)

Atunci a luat comanda supremă Mailat, care a dat serios de gândit lui Ferdinand. Acesta a cercat să scape de Mailat prin aceea, că a cerut lui Rareş să pătrundă în Ardeal, în care caz Mailat ar fi trebuit să se grăbească acasă. Rareş însă nu 1-a ascultat. Atunci au pus la cale înlăturarea mişelească alui Mailat. Emeric Balassa şi Mihaiu Keseru s'au angajat să-1 prindă pe Mailat şi să-1 dea în mâna lui Ferdinand. Dar n'au fost în stare, despre ce plini de amărăciune au avizat pe Ioan Wese, arhi­episcopul de Lund 2), care i-a încredinţat cu aceasta mişelie.3)

Prestigiul lui Mailat creştea văzând cu ochii. Talentul său militar, dibăcia-i politică şi influinţa ce a început să o deprindă asupra Iui Zapolia, l-au ridicat acum pe primul plan. El era acum cel mai puternic stâlp al regatului lui Zapolia şi era cel mai popular şi mai respectat bărbat din Ardeal. Aceasta se vede clar şi din încercarea, nereuşită altcum, a oamenilor Iui Fer-dinand de a-1 delătura, ţinându-1 de cel mai primejdios pentru regatul stăpânului lor.

Mailat aşa de bine a condus operaţiile militare din U n ­garia de sus, încât situaţia lui Zapolia s'a îmbunătăţit şi ade­renţii s'au înmulţit foarte tare. Zapolia vedea, că soarta lui atârna de ţinuta lui Mailat si deaceea cu orice pret voia să-i păstreze bunăvoinţa. Deaceea îi dărueşte cetatea şi domeniul

') Majlâth B. o. c. pag. 59. 3 ) Purta titlul de archiepiscop de Lund (Danemarca), de unde a fost

alungat în timpul tulburărilor religioase. S'a refugiat la curtea împăratului Carol V. şi — fiind om foarte învăţat — i se dădea o importanţă deosebită. Carol 1-a dat de sfetnic fratelui său Ferdinand. Acesta 1-a încredinţat cu condu­cerea tratativelor de pace cu Zapolia.

a) Majlâth B. 61.

Unguraşului, cucerit înainte cu un an şi mai bine dela Petru Rareş. Cu aceasta însă Mailat şi-a atras asupra-şi ura lui Rareş şi mai cu seamă alui Martinuzzi, care ca episcop de Oradea ri­dica însuşi pretenţiuni asupra Unguraşului, pentrucâ odinioară s'a ţinut de episcopia Orăzii. Pe lângă aceasta, în întărirea lui Mailat, Fratele îşi vedea propria sa cădere, deaceea îl vom ve­dea uneltind şi mai mult contra mândrului şi puternicului stăpân al Făgăraşului. Mailat în 27 Noemvrie 1537 a luat în stăpânire Unguraşul. 1)

Luptele celor doi regi au istovit cu totul puterile ţării un­gureşti. Prin luptele din Ungaria de sus Zapolia se întărise bi­nişor, iar Ferdinand, dupăce în toamna anului 1537 o puternică armată i-a fost zdrobită de Turci în Slavonia, acum era aplicat să încheie pace, lăsând din pretenţiunile exagerate, cu cari a păşit în 1536. Amândoi regii vedeau, că ţara istovită şi deva­stată de războaiele, ce au ţinut mai bine de 10 ani, e numai o ruină şi deaceea au început din nou pertractări de pace, fiind încredinţaţi din partea lui Zapolia, Brodarics şi Frangepan, iar din partea lui Ferdinand arhiepiscopul Ioan Wese şi generalul Leonard Fels. Wese s'a adresat deadreptul Fratelui, a cărui in-fluinţă în afacerile publice o cunoştea bine, ca să stărue pentru încheierea păcii. Pacea s'a încheiat după lungi petractări şi tră-gănări, în Oradea la 24 Febr. 1538, când a fost semnată de Z a ­polia, iar Ferdinand a sancţionat-o în 10 Iunie 1538. Pacea a-ceasta în principiu susţine integritatea Ungariei, dar până trăieşte Zapolia stăpâneşte cu titlu de rege părţile supuse lui, asemenea şi Ferdinand. După moartea lui Zapolia, chiar dacă ar avea ur­maşi, ţara întreagă trece sub stăpânirea lui Ferdinand şi a ur­maşilor săi. Dacă s'ar stinge sămânţa lui Ferdinand şi a fra­telui său Carol V, reînvie drepturile urmaşilor lui Zapolia la tronul Ungariei şi numai atunci va putea Ungaria să-şi aleagă liber rege, când s'ar stinge şi ramura bărbătească a lui Zapolia. Dacă Zapolia ar avea vreun fiu, va primi titlu de principe de Szepes şi toate bunurile familiare, iar Ferdinand îi va da în căsătorie pe una din ficele sale. Ferdinand şi Carol V. îl pri­mesc şi recunosc pe Ioan de rege şi de frate, promiţându-şi

') Majlâth B. pag. 63.

— 18 —

unul altuia prietinie, frăţie sinceră şi adevărată şi ajutor reci­proc contra inimicilor interni şi externi.1)

Zapolia avea lipsă de aceasta pace pentru proectele sale de căsătorie. Sigismund, regele Poloniei, pe a cărui fată, lza-bella, a cerut-o Zapolia în căsătorie, i-a promis-o numai pe lângă condiţia, ca împăratul Carol V, şi regele Ferdinand îl vor recunoaşte de rege. Aceasta s'a făcut prin pacea dela Oradea şi astfel în 2 Martie 1539 Ioan Zapolia s'a căsătorit cu Izabella.2)

De unde înainte Ferdinand nici nu voia să audă de aceea ca Zapolia să rămână rege şi îl socotia şi numia parvenit, acum primeşte să-1 socotiască nu numai de rege, ci şi de prietin şi de frate, ridicându-1 pe o treaptă de egalitate cu el şi cu fra­tele său Carol V, dându-i posibilitatea să ia în căsătorie o fică de rege. Aceasta Zapolia avea să o mulţumească în mare parte sprijinului, ce i 1-a dat viteazul stăpân al Făgăraşului, Ştefan Mailat.

Mailat întăreşte Ardealul. Pacea dela Oradea a adus deocamdată încetarea ostilită­

ţilor între cei doi regi. Ţara atât de hărţuită de lungile lupte interne, putea să răsufle în linişte şi să se pună pe lucru. Dar mulţi se temeau, că această pace va deslănţui mânia lui Soli-man, care până acuma luase pe Zapolia sub protecţia sa şi care avea tot interesul, ca cei doi regi să se duşmănească. Câtă vre­me între cei doi regi au fost lupte şi neînţelegeri, sultanul era sigur de stăpânirea asupra unei mari părţi a Ungariei. Pacea între cei doi regi putea să aducă cu sine şi unirea creştinilor contra Turcilor, mai cu seamă că pacea s'a încheiat la dorinţa împă­ratului Carol al V. Deaceea cei doi regi au convenit, ca pacea să fie ţinută în secret deocamdată. Secretul însă n'a ţinut mult timp şi sultanul a ajuns la cunoştinţa înţelegerii dintre cei doi regi.

Curând după încheierea păcii dela Oradea s'a lăţit vestea, că sultanul pregăteşte o expediţie contra lui Petru Rareş. Z a ­polia a început să se teamă, că sultanul din Moldova va pă­trunde şi în Ardeal şi va veni contra sa, ca să-1 pedepsească pentru pacea dela Oradea. Teama aceasta era generală. Aceasta

') Acsâdy, o. c. pag. 120—123 şi Majlâth B. 63. s) Acsâdy, pag. 131.

— 19 —

se vede din o scrisoare a episcopului Veranchich 1) cătră Mailat, în care îi cere acestuia un cal bun, ca să-1 aibă la îndemână în aceste timpuri de primejdie ameninţătoare şi în cazul unei invazii turceşti, să-şi poată mântui viaţa. Veranchich se plânge, că s'a adresat şi altor prietini cu această rugare, dar l-au re­fuzat şi îşi exprimă speranţa, că Mailat îi va da ascultare şi îi va împlini rugăciunea.

Sultanul a pregătit contra Moldoveanului o armată de 200.000 de oameni, cu multe tunuri, aşa că pe dreptul se cre­dea, că ţinta sultanului nu e numai Moldova. Zapolia, întemeiat pe pacea dela Oradea, a cerut ajutor grabnic dela Ferdinand şi el însuşi, venind în Ardeal, a ţinut o adunare la Cluj, la care a chemat pe cei mai de frunte magnaţi. S'au luat dispoziţii pentru întărirea grabnică a cetăţilor, pentru înzestrarea lor cu muniţii şi hrană şi pentru formarea unei armate puternice. Voe-vodul Mailat cu al doilea voevod, de curând numit, Emerie Ba-lassa, trecut din nou pe partea lui Zapolia, au luat măsuri, ca să se execute poruncile lui Zapolia; au chemat nobilimea la arme, iar în Braşov şi Sibiu, neîncrezându-se în Saşi, au pus garnizoană ungurească.2)

încă în decursul adunării dela Cluj Mailat cu Balassa au întărit trecătorile de cătră Moldova şi Muntenia, cu deosebire pe cele dela Oituz şi o parte a armatei sale Mailat a aşezat-o în munţi, ca să păzească trecătorile. Braşovenilor le-a poruncit să trimită alimente şi vin la Tărgul-Săcuilor pentru armata con­centrată în acele părţi.3)

Petru Rareş, trădat de boieri şi urmărit de Tătari, a fugit în munţi, ca să treacă în Ardeal şi să se retragă în cetatea C i -ceului, unde de mai înainte îşi trimisese familia. „Tovarăşii lui de fugă înaintând în munţii nepătrunşi se împrăştiară,'unii într'o

') Antoniu Veranchich (Verantius) s'a născut pela 1500, în Dalmaţia. A fost nepot al episcopului catolic din Ardeal, Ioan Statileo. In 1530 a ajuns episcop în Vesprim. A fost secretar al lui Zapolia şi mai târziu al Izabellei. Lui Mailat nu i-a fost prieten sincer şi-1 dispreţuia pentru originea lui ro­mânească. V. în 1549 trece de partea lui Ferdinand. In 1560 e mitropolit pri­mat în Strigoniu, în 1572 e regent. A fost făcut şi cardinal. A murit în 1573. S'a distins şi ca poet şi istoriograf.

2) Szilâgyi I. 264, Ursu 49, Majlâth B. 65. ») Majlâth B. 66.

— 20 —

parte, alţii într'alta, unii de nevoie, alţii de bunăvoie, până ce nu rămăsese nici unul cu dânsul. Şi rămase, săracul de el, mai gol decât văzduhul... şi se îndepărtă fugind neştiind în cotro, Septemvrie în 18. Şi dete de nişte locuri prăpăstioase şi mun­toase şi de văi păduroase şi neputând să le treacă călare, îşi lasă acolo iubitul său cal, pe care nimenea nu încălecase şi pătrunzând pe nişte căi nepătrunse de oameni şi locuite numai de fiară sălbatice şi printre piscuri înalte, gol, rănit la mâni şi desculţ, mergea pe cărări aspre şi neumblate, marele în vitejii şi furiosul ca un leu în lupte — mă birueşte mila şi lacrămi îmi stoarce din ochi — iar munţii din fată aduceau aminte ce-lui ce plângea şi suspina de pierderea copiilor şi a puterii. Ast­fel au umblat şease zile, flămând şi fără hrană, fără să vor-biască o vorbă cu cineva şi fără să vază faţa cuiva ; mergea rătăcind până ce dând de un părău, ce curgea în spre Ţara Secuilor, l-au aflat nişte pescari din acele părţi — Dumnezeu se îndurase de dânsul — şi dacă l-au cunoscut, l-au dus la că­peteniile lor, cari l-au cinstit, cum se cuvine şi l-au petrecut până la Ciceul ce! cu turnurile întărite, în 28 ale aceleeaşi luni." Aşa povesteşte cronicarul oficial fuga şi scăparea lui Rareş di­naintea Turcilor.1)

Mailat aflând dela spionii săi din Moldova şi dela lucră­torii, cari întăreau trecătorile dela Oituz, că Rareş a întrat în Ardeal, a dat ordin oamenilor săi, ca să-1 caute şi să-î aducă viu înaintea sa, după cum spune Veranchich. Curând după aceea un Secui 1-a aflat pe nenorocitul domn prin păduri cu capul descoperit, cu manile şi picioarele rănite, care după patru zile de foame, aproape leşinat de istovire, era mai să piară. Săcuiul a voit să-1 ducă la Mailat, dar Rareş temându-se de răzbunare, s'a rugat să-1 ducă la Ciceu, promiţându-i daruri bogate. Să-cuiul, neputând rezista făgăduelilor frumoase, 1-a condus în ce­tatea Ciceului, unde-i era familia.2)

Petru Rareş de bunăseamă nu se mai încredea în nime şi aşa nici în Mailat, pentrucă văzându-se trădat de boieri şi pă­răsit de toţi, bănuia pe toţi. Adevărat, că între el şi Mailat nu au fost relaţiile cele mai prietineşti, pentrucă de multe ori s'au

') Ursu, o. c. pag. 52—53. «) Majlâth B. pag. 66, după Veranchich.

— 21 —

împiedecat unul de altul în planurile lor. Aşa a fost înfrângerea Iui Mailat de Moldovenii lui Rareş la Feldioara, când Mailat numai cu greu a putut scăpa. Tot aşa a fost cuprinderea U n -guraşului, care aparţinea lui Rareş, de cătră Mailat. Dar cei doi voevozi au lucrat şi laolaltă, aşa de pildă la prinderea şi uci­derea lui Gritti, iar în luptele lui Mailat, în Ungaria de sus contra Iui Ferdinand, erau sub steagurile lui Mailat şi 500 de călăraşi români trimişi de Rareş.1) Astfel noi în ordinul lui Mailat, de a-1 căuta şi a-1 aduce viu pe Rareş înaintea sa, nu putem vedea vre-un gând rău, ci numai ca să-1 scape cu viaţă pe Rareş, care putea fi serios ameninţat de Săcuii şi Saşii, cari au suferit multe cu prilejul incursiilor lui Rareş în Ardeal. Pă­rerea aceasta ni-se pare întemeiată şi pe faptul, că Mailat nu a pus armata sa în urmărirea Moldoveanului, ce ar fi putut face foarte uşor. Altcum însuşi Zapolia a voit să-1 ajute pe Rareş contra Turcilor, dar nu a putut aduna în grabă o armată mai numă-roasă, cu care să poată ajuta Moldova. Deaceea a dat sfat lui Rareş, ca să încunjure a întră în lupte mai mari cu Sultanul, să-1 atragă cât mai afund în munţii sălbatici şi el cu armata sa să se retragă în Ardeal, unde mai uşor se pot opune Turcilor.2) Zapolia, fireşte, se temea pe bună dreptate, că Soliman din Moldova va trece în Ardeal. Rareş deci nu avea să se teamă deocamdată de Zapolia şi de oamenii săi. La părerea aceasta ne îndreptăţeşte şi împrejurarea, că Mailat, la doi ani după aceea, încrezut în prietinia lui Rareş, a ieşit — spre perirea sa — din cetatea Făgăraşului, ce nu ar fi făcut, dacă ştia un duş­man în Rareş

Sultanul, dupăce a pus în locul lui Rareş, pe tronul Mol­dovei, pe Ştefan Lăcustă, fiul lui Alexandru, copilul lui Ştefan cel Mare, s'a retras fără a întră în Ardeal. Rareş n'a rămas mult timp în pace în cetatea Ciceului. Simion Pârcălabul şi Vlădica Atanasie au urzit cu boierii din cetate o conjuraţie contra lui. în acelaş timp Zapolia, ca să împace mânia Sultanului şi să-i câştige bunăvoinţa, a trimis pe călugărul Gheorghe contra C i ­ceului, ca să-1 prindă pe Rareş şi să-i cuprindă cetăţile şi do­meniile din Ardeal, adecă Ciceul şi Cetatea de baltă, cari erau

') Majlâth B. pag. 60.

4 Szilâgyi I. 261, Acsâdy, 130.

— 22 —

ca şi încorporate la Moldova. Inimosul domn s'a pregătit de re­zistenţă, bazându-se pe tăria cetăţii şi pe credinţa boierilor şi a ostaşilor săi. Dar a fost trădat de boieri, cari voiau să-1 piardă, sfătuindu-se, ca „să-1 prindă pe Petru-Vodă şi să-1 ucidă şi capul să-1 trimită lui Şteîan-Vodă." Petru aflând aceste „îi scoase pe boieri cu meşteşug din cetate şi cetatea o dete spre pază Ungurilor." El a convins apoi pe Zapolia şi pe Martinuzzi să-1 cruţe şi să-i dea adăpost lui şi familiei sale în cetate.1) în cetatea Ciceului a petrecut el până în Ianuarie 1540. Sultanul a cerut lui Zapolia să-1 estradeze, arătându-se supărat, că adă­postea un domnitor alungat de el. Zapolia însă nu a împlinit cererea sultanului. Pentru ca să-si redobândească domnia, Petru a pus pe soţia sa Elena, care era fata unui principe sârb, ca să scrie pe sârbeşte o scrisoare la împărăţie, în care arătând remuşcare pentru faptele lui, cerea dela sultan voie, ca să i-se prezinte, spre a-i cere iertare.

—„Semeţul şi marele împărat al Turcilor aflând de cele întâmplate i se făcu milă şi îi păru rău de Petru şi porunci craiului Ioanăş (Zapolia), să-i dea drumul", scrie cronica ofi­cială. Atunci Zapolia îl însărcinează pe Petru cu o misiune la Constantinopol. Petru a plecat la Constantinopol în Ianuarie 1540, de unde la un an, în 9 Ianuarie 1541, a plecat cu voia şi cu ajutorul sultanului, ca să-şi reocupe tronul.2)

Intrigile lui Martinuzzi. Pacea dela Oradea a adus deocamdată încetarea ostilită­

ţilor între cei doi regi. Nefiind încheiată din dorinţa sinceră de pace a celor doi regi, fiecare se gândia, cum ar putea delătura pe celălalt şi deaceea goana după aderenţi încă n'a încetat. Fie­care voia să câştige pe partea sa pe cei mai influenţi, esploa-tând nemulţumirile fiecăruia. Şi nemulţumirile erau multe şi mari. Pustiirile cauzate de luptele dintre cei doi regi, dările cele grele şi numeroase, neputinţa lui Ferdinand de a-şi ajuta ade­renţii, influinţa tot mai mare a călugărului Martinuzzi — Fratele Gheorghe — asupra lui Zapolia, puterea crescândă a Turcilor în Ungaria şi Ardeal au provocat multe nemulţumiri şi bunii

') Ursu, o. c. pag. 55—57, Xenopol, o. c. pag. 249. 2) Ursu, 59-61 şi 66. Xenopol, 250—251 şi 254.

— 23 —

patrioţi se gândiau, cum ar putea să scape ţara de greutăţi şi cum ar putea ajunge la stări normale.

Cu deosebire Mailat şi Martinuzzi urmăreau cu atenţie evenimentele. Mailat, fiind cel mai popular bărbat şi bucurân-du-se de renumele unui bun comandant de armată, se pusese în fruntea unei mişcări de salvare, pornită de nobilimea din amândouă taberile. Martinuzzi, văzând în Mailat un contrar ho-tărît şi dârz, şi temându-se că va fi răsturnat de puternicul stă­pân al Făgăraşului, nu a cruţat nimic pentru a-1 compromite pe Mailat în faţa lui Zapolia.

Călugărul, fiind vistiernicul lui Zapolia, de şase ani nu-şi dăduse seamă de venitele Coroanei, ci, bazându-.se pe încrederea nemărginită a lui Zapolia, conducea finanţele ţării după bunul său plac. Contra lui Martinuzzi s'a ridicat parohul Gheorghe din Şura-mare, acuzându-1 înaintea lui Zapolia că domeniile Coroanei sunt administrate cu necredinţă şi episcopia de Oradea a fost îmbogăţită cu iobagi de pe domeniile regale. Zapo'ia a încre­dinţat cu facerea unei anchete pe Petru Mârkay. 1)

Călugărul atribuia aceste acuze lui Mailat. Deaceea a în­ceput să acuze şi el pe Mailat înaintea lui Zapolia, că ar unelti contra regelui său. Şi pentrucă să deştepte mânia lui Zapolia a recurs la o intrigă josnică. Martinuzzi a aflat, că Zapolia şi sultanul în corespondenţa lor se folosesc de un inel provăzut cu sigil şi cu acesta îşi întăresc scrisorile. Sigilul amândurora era la fel. Cu ajutorul unui camerier al regelui Martinuzzi a luat o copie de pe inelul aflător la Zapolia şi a comandat la un aurar un sigil întru toate asemănător. Mergând la Oradea» cu ajutorul unui caligraf român, a făcut o scrisoare în numele sultanului cătră Zapolia, pe care a dat-o unui nobil, care se în­torcea din o misiune din Constantinopol, ca să o ducă regelui, în aceea scrisoare sultanul îşi exprima mirarea, că Zapolia nu îngrijeşte mai bina turma încredinţată şi îi dă de ştire, că Mai­lat i-a promis pentru Ardeal un tribut anual de 300 de tineri şi 10.000 de mărci. Deodată sultanul îl provoacă pe Zapolia, că numai decât să-şi gătească armata şi să plece în Ardeal.

') Majlâth B. 68.

— 24 —

Când a cetit Zapolia scrisoarea nu-i venea să creadă şi mulţi din jurul său nu credeau în autenticitatea scrisorii. Dar când a văzut sigilul, orice îndoială a dispărut şi regele s'a aprins de o manie grozavă. îndată a dat ordin să cheme pe Martinuzzi din Oradea şi când acesta s'a prezentat înainte-i, i-a arătat scrisoarea. Vicleanul visternic numai atâta a spus : „Iacă, Maies­tatea Ta nu m-ai crezut." Apoi a stăruit, că trebue să se satisfacă ordinul sultanului şi să plece în Ardeal contra necredincio­sului voevod.

Pregătirile Iui Zapolia contra lui Mailat au ajuns la cu­noştinţa acestuia. Mailat a rămas consternat şi a spus : „Doamne, Dumnezeule ! Dar aceasta e o necuviinţă, e o intrigă ! Fie voia Iui Dumnezeu ! Să fie după lege, dacă sunt vinovat. Să mă omoare cu mâna Sa M. Sa, fără nici un asediu."

Mailat a cerut să se facă cercetare, pentruca să-şi dove­dească nevinovăţia. Martinuzzi însă nu voia să se facă nici o cercetare legală, pentrucă s'ar fi putut lesne dovedi nemernicia Iui, ci a înduplecat pe rege să ordone asediul Făgăraşului. Voe-vodul Mailat, văzând că nu i se dă putinţa să delăture bă­nuiala, în 15 August 1539, s'a închis în puternica sa cetate, contra căreia trupele lui Zapolia au început asediul. într'aceea regele s'a îmbolnăvit greu şi nu a putut pleca în Ardeal, cum se pregătise. Asediul Făgăraşului n'a dat rezultatul aşteptat, ce­tatea fiind bine întărită şi astfel nu peste mult trupele regale au plecat de sub zidurile Făgăraşului.

In timpul acela dela Constantinopol au venit ştiri rele. Fer­dinand trimisese pe Lasky la Constantinopol, ca să aducă la cunoştinţa lui Soliman pacea dela Oradea şi să ceară aprobarea ei. Scopul lui Ferdinand era să deştepte mania lui Soliman asu­pra lui Zapolia şi să câştige astfel simpatia sultanului. Lasky n'a putut câştiga bunăvoinţa lui Soliman pentru Ferdinand, dar a adus ştirea, că sultanul e mănios pe Zapolia, pentrucă nu I-a predat Porţii pe Petru Rareş şi nu a trimis tributul cerut. Z a ­polia în cele din urmă s'a hotărît să-1 predea pe Domnul Mol­dovei şi să trimită sultanului un dar în valoare de 200.000 de galbeni. Petru Rareş a găsit o cale onorabilă, de a-1 trimite la Constantinopol, după cum am văzut mai sus. Cu ducerea darului a fost încredinţat Martinuzzi. Călugărul însă, cu toate

— 25 —

insistenţele şi urgitările regelui, tot amâna plecarea sub di­ferite pretexte. El avea motive puternice să nu plece din ţară. Cum regele Ioan era suferind, el se temea, că dacă ar muri în absenţa sa, el va pierde toată puterea şi nu va mai avea nici un rol. Se temea şi din cauza falsificării scrisorii iui Soliman si mai cu seamă se temea, că în absenta sa, Mailat va câştiga din nou graţia regelui şi asta ar fi însemnat pierirea sa. Văzând inzistenţele si urgitările regelui, bănuia, că regele vrea să scape de el şi apoi să-i confişte averile. Bănuiala aceasta s'a născut, când mergând la patul regelui bolnav, acesta îl re­spinse iritat. x)

(Va urma)

') Mailâth B. pag. 68 şi urm. — Acsâdy, o. c. pag. 135.

— 26 —

O piatră pentru adevăratul monument al lui St. O. Iosif

— Contribuţie biografică — De G. Maxim-Burdujanu

(Urmare)

Dacă e adevărat că geniul nu poate să devină, căci doar se naşte odată cu fiinţa omenească a scriitorului, atunci tot atât de adevărat este că acest geniu trebue să-şi găsească mediul şi îndrumătorii vremilor pentru a-1 porni pe o cale sau alta, hotărîre ce o ia scriitorul după ciocnirea luminoasă dintre ge­niul propriu şi concepţia îndrumătorilor epocii respective.

Asa numitul botez literar: desăvârşire întru a deveni un viitor maestru al artei sale, 1-a primit Şt. O. Iosif dela A. Vlăhuţă, „părintele său sufletesc", în cuprinsul „Vieţei".

Intrarea şi-a făcut-o în chiar acest an 1893, 5 Dec , în pa­gina 7-a a „Vieţei", unde dăm de următoarele versuri:

Domnişoarei C'o privire poţi să vatămi Inimi tari, nesimţitoare, Ridicând furtuni de patimi, In a sufletelor mare

Dar tu ştii — tot într'o vreme, Asa dulce să zâmbeşti,

9 9 *

C ă nu pot să te blesteme, Inimile, ce răneşti....1)

poezie, care, dacă ne lasă un semn de întrebare biografică pentru titlu,' nu prezintă nimic nou în text — ba chiar sub nivelul înaintaşelor dela „Adevărul" — nici în aceste şterse ima­gini: „ridicând furtuni de patimi... în a sufletelor mare". Totuşi aceste versuri sunt un bun prilej pentru rostul biografiei noastre. A. Vlahuţă, nepunând în paginile revistei şi cealaltă poezie: „Nimic", întâmpină şi mângâie pe noul sosit cu următoarele

') „Viaţa", 1893, No. 2, unde corectăm subscrisul Sc. O. Iosif cu Şt. O. Iosif.

— 27 —

cuvinte, ce le putem ceti la rubrica corespondenţă a aceluiaş număr: „D-lui Şt O. losif, loco". Una s'a pus (e vorba de poezia „Domnişoarei") „Nimic" (cea de a doua poezie) ar merge, dacă strofa a doua ar fi mai lămurită, la vedeţi.... scrisoarea D-voastră e în adevăr atingătoare. De ce nu încercaţi o nuvelă?" Şi dacă scrisoarea lui Şt. O. Iosif a fost „atingătoare" pentru A. Vlahuţă, atunci şi mai mult va fi atins sufletul tânărului poet răspunsul maestrului.

Nu putem trece mai departe, fără să insistăm puţin : no­tiţa răspuns din partea redacţiei „Vieţei" pentru noul colabo-borator Şt. O. I. nu cuprinde numai bunăvoinţă şi sfaturi ci ceva mai mult; dedicaţia „Domnişoarei" — deşi nu tocmai „pe brazdă" — se învrednicise totuşi de un loc în pagina a 7-a a revistei şi lăsase ultima pentru alţi noi veniţi: Codreanu, cu „Unei vi­sătoare" (două strofe) şi Nanu, cu „Rugăciuni de seară" (12 strofe). S'ar părea că prea mare importanţă n'ar merita acest fapt şi totuş el rămâne semnificativ când în acelaş număr 2, pagina 8, a „Vieţei" la rubrica „înştiinţare" — specială pentru debu­tanţi — cetim: ....„sunt cetitori severi, cari nu iartă lucrurile mai slabe şi au dreptate să nu ierte.... şi fiindcă sunt unele nu bune de coş, ci pe brazdă şi acestea te pun pe gânduri. Să le publici? ti-e frică, sunt cititori severi.... Să le arunci? ti-e milă, te mustră cugetul: cine ştie?... poate că e un talent care mijeşte, care şovăe, în nesiguranţa primilor paşi; o privire simpatică, o vorbă bună, o mână care să-1 sprijine, poate să-1 încurajeze, să-1 ridice, şi într'o zi să vedem în începătorul de azi, un ma­estru cu care să ne fălim. Cine ar fi putut presupune la 1866 că, şcolarul visător, ce cânta Bucovina în versuri ca:

„N'oiu uita vre-odată, dulce Bucovină, Geniu-ţi romantic..."

va fi într'o zi marele Eminescu.... Grijă şi sfinţenie pentru opera de artă întâlni Şt. O. Iosif din prima zi, în atelierul primului său maestru Vlăhuţă, ca mai târziu el însuşi să continue a o păstra şi desăvârşi la cel de al doilea maestru al său I. L. Caragiale.

Să luăm aminte că sfaturile de mai sus isvorau din sufletul unui director totodată maestru-poet; — încurajarea „Vieţei" puse la muncă stăruitoare pe tânăru-i colaborator care, deocamdată,

nu putu urma sfatul maestrului şi trimise revistei tot versuri, de astă dată demne de un loc mai de cinste în paginile revistei şi de bun augur pentru poetul de mâine:

Visul codrului „Străvechiul codru doarme 'n noapte Cuprins de-un farmec nedescris; Şi parcă 'nsufleţit de şoapte îşi numără frunzele 'n vis.

Dar ce visează? cine ştie, Ce-amintiri de vijelie?

Antice nopţi de poezie De basme, de minunăţii?

Vede pe craiul din poveste Călare pe un roib superb, Eşind din umbră făr' de veste In urmărirea unui cerb?

Ori vede cete de sălbateci Dinspre huceagu 'ntunecat? Pe cai sirepi şi furtunatici Ce trec în ropot la vânat.

Codrul visează şi totuşi parcă-1 simţim că e codrul nostru cu „amintiri de vijelie şi cete de sălbateci dinspre huceagu! în­tunecat" (Buceagul basarabean), prin care au trecut barbarii nă­vălitori spre mult bogatele şi mănoasele noastre ogoare. „Visul Codrului" îl preface poetul în „Visează Codrul", sub care titlu găsim poezia în volum,1) adăugindu-i-se şi sub titlu „un simbol". Amplificarea trece şi asupra poeziei însăşi: numărul strofelor creşte cu două; versurile ileegale de 9/8 silabe, cu rimă încrucişată — ritm une-ori nesigur trec, în redacţia 1902, în versuri egale şi de 5 Ia număr pentru fiecare strofă.

') Poezii, 1901-1902, Buc. 1902, 85; nu cunoaştem însă ce soartă are „Visul Codrului" în voi. Poezii 1897. Ştiri despre losiî ce s'abătea pela re­dacţia „Vieţei", mai cunoaştem şi din alt loc: „Un losif adolescent..., un elev prizărit lăsa la redacţie căte o poezie, pentru a veni după ea de mai multe ori ca să mai şteargă ori să înlocuiască un cuvânt". („Răsăritul", rev. No. 5 Ianuarie 1927).

— 29 —

„Şi parcă 'nsufleţit de şoapte, îşi numără frunzele 'n vis...

se intensifică în : „Şi socotindu-şi parcă frunza, Nenumărată 'n vis, răsună însufleţit de mii de şoapte.

după cum „anticele nopţi de poezie" devin cu adevărat atare în redacţia a doua, unde „...'n urma unei ciute,

Răsare 'n luminiş Diana"...

Paralelismul acesta, aplicat chiar primei poezii, poate con­tinua pentru întreaga operă poetică, din care s'ar putea de­sprinde concluzia: multă grijă, din partea lui Şt. O. Iosif, pentru desăvârşirea artei sale. — După primele două originale, poetul de 18 ani, trece la traduceri, — doar nu-1 uitase pe Petofi dela „Adevărul" — şi pe care-1 cunoştea de acasă de la Braşov şi mai bine de la liceul unguresc din Sibiu, unde avu timp să-1 citească şi să-1 îndrăgească. — Iată şi traducerea:

Dacă vine primăvara „Dacă vine primăvara dulce, — înflorirea Florilor îmbobocite, nu se poate opri : Primăvara e fecioara, floarea e iubirea, Care odaf cu primăvara, prinde a 'nfiori.1)

poezie ce numără cinci strofe, în care poetul e în luptă cu rit­mul şi din care motiv, Şt. O. Iosif nu-i găsi poeziei un loc de merit în voi. de traduceri 1896 (Craiova) nici în „Tălmăciri". Acelaş No. 4 al „Vieţei" purta cu sine o noutate : sfatul mae­strului Vlăhuţă, ca tânărul colaborator „să încerce o nuvelă", în­firipase în mintea poetului numai o schiţă — frântură de auto­biografie, de poezie sinceră şi duioasă cu titlul „Dantele", având ca sub titlu: „Surorile mele", crâmpei din viaţa de sbucium al surorilor poetului, cari străduiau cu Undreaua pentru a sprijini familia pribeagă şi frântă de năvala durerilor. — Schiţa nu-i decât poezia în proză a fratelui înduioşat de soarta celor trei surioare; forma aceasta n'avea să stărue mult, căci versu­rile încep a-şi relua drumul redacţiei „Vieţei". Amintirile

') „Viata", 1893, 4.

— 30 —

unor vremi mai îndepărtate, icoanele unei vieţi mai liniştite şi tihnite se furişau întrupându-se în versul poetului; „Moş ajun" descarcă sacul plini cu bucurii ca şi de dureri:

„Printre crengi perdute 'n ceaţă, Luna trist la geam apare, Presărând pe flori de ghiaţă Pulbere scânteetoare.

Şi'n căsuţă — despletită, Lângă pat mama boceşte, Pe copila adormită Intre îngeri.... cum zâmbeşte!

Ce frumoasă-i, parcă-i vie, De-ar fi vie n'ar boci-o O boceşte, doar ea ştie, C ă pe veci i-a zis adio.

Dar ce sgomot e în tindă? Inima-i stă să se rupă, Vin copiii, de colindă, Vin la sora lor cea scumpă.

Moş ajun cu bucurie. Bat în geam, fac larmă multă, Râd cu hohot, făr' să ştie C ă fetiţa nu-i ascultă.

Printre crengi perdute 'n ceaţă Luna trist la geam apare Şi sclipesc pe flori de ghiaţă Boabe de mărgăritare".1)

Am citat-o în întregime, pentru cadrul ei biografic, forma şi pentru noutatea unor imagini ce promit originalitate: strofa întâia repetată prin ultima; apoi mişcarea vie a personagiilor precum şi rima bogată a versurilor.

In redacţia ulterioară2) modificările sunt iarăşi în funcţiune

') „Viaţa", 1893, Dec. 23. Cam în acelaş timp apare în „Lumea ilustrată" (No. festiv) sub trei steluţe un art. „Operile Carmen Sylvei" ce pare a fi de Şt. O. I.

â ) Poezia se află şi 'n voi. „Patriarhale", 1901, 45.

— 31 —

de grijă pentru artă: strofa a treia din redacţia primă dispare în „Patriarhale", poate şi din cauza banalităţii şi a nelogicei în­trebărilor şi răspunsurilor ce conţine, poate şi din cauza notei prea personale; remarcăm apoi înversiunea făcuta pentru un ritm mai exact şi o imagine mai clară: „lângă pat, jos în căsuţă" pentru „şi 'n căsuţă, despletită; „aruncând", mai viul pentru prea uzitatul „presărând"; înlocuirea lui „rupă" din strofa a 5-a cu onomatopeicul „rumpă" etc. Analogia conti-nuând-o, ne-ar duce la reliefarea calităţii de maestru pentru Şt. O. Iosif.

Anul următor aduce tot versuri:

Spre Toamnă „Se frâng şi copacii de vânturi, Dar frunzele.... cum n'or cădea? Pădurea-i pustie de cânturi, Pustie-i şi inima mea.

Sunt singur, şi toamna ploioasă, Începe aşa de curând. Şi gânduri atâtea ne-apasă.... Tot sufletul meu e-un gând.

Şt. O. Iosif — ca şi alţi colaboratori ai timpului — obiş­nuind a-şi anunţa subiectul publicaţiilor, promisese pentru No. 5 „Biografia lui Petofii", pentru care însă nu se ţinu de cuvânt; compensa întârzierea prin trimiterea citatei poezii „Spre Toamnă" şi o a doua spre „Sân Vasile" trecută în voi. 1897 ca şi în „Pa­triarhale", numai cu impersonalizarea titlului în „Veselie", plus câteva modificări în text: banalul „Joacă sârba", ia forma popu­larului „Trage sârba"; strofa 3-a) „cu ţăranii la olaltă", devine „cu creştinii la olaltă", apoi retuşarea lui „sare 'n loc şi stă să cadă", în mai via şi pregnanta imagine „bate 'n cizme, stă să cadă", popa ce-şi pierduse echilibrul *) Şt. O. Iosif întârzia cu biografia lui Pet6fi, în schimb proza „Dantele" fură poetului li­niştea, pe care nu şi-o recapătă decât după ce versifică povestea celor trei surori, păstrând sub titlul prozei drept titlu pentru poezie:

*) Restul progresului s'ar putea constata din paralelismul celor 2 re-dacţiuni.

— 32 —

Trei surori 1) „Acolo noaptea se zăreşte, Lumină până despre zori; Şi toată casa aueşte, Acolo cântă trei surori.

Lucrează 'ntr'una la dantele Pe deget firul răsucind, Şi se 'ndeamnă în de ele Când negre gânduri le cuprind.

Ah, migăli-veţi toată viaţa, Dantele pentru cei bogaţi? Abia vi se plăteşte aţa, Pe care voi o cumpăraţi.

Sub fruntea voastră încreţită In ochii duşi şi tânjitori,

. C e de viaţă necăjită Sărmane, triste, trei surori.2)

Acestor versuri Ie urmează traducerea din Petofi: „Smin­titul", şi dacă întârzia biografia promisă pentru poetul ungur, redactorii „Vieţei" nu zăboviră a da ce se cuvine tânărului traducător: „traducerile (lui Şt. O. Iosif) sunt direct după original şi inteligentul traducător — el însuşi artist — a căutat să ne dea nu numai ideia dar şi tehnica poetului, se­cretul lui de factură, pe cât s'a putut. In unul din numerile viitoare vom da biografia şi alte lucrări ale lui PetSfi".3) Noi să nu uităm că traducătorul acesta „el însuşi artist", nici n'avea 19 ani şi că aprecierea de mai sus venia din partea lui A. Vlăhută. '

Tânărul, de două ori artist: poet şi traducător, devenise foarte harnic în colaborarea-i de la „Viaţa" : versurile soseau chiar neiscălite, une-ori menţionate numai cu „Anonim". 4)

') Atrag atenţia că am modificat în unele locuri ortografia acestor prime publicaţii, fapt împlinit şi de poet în ediţiile de mai târziu.

2 ) „Viaţa", 1894, 7, p. 2, versuri ce nu apar nici în voi. 1897 nici în cele de mai târziu, probabil pentru nota lor prea intimă.

s) „Viaţa", 1894, 8 p. 4. 4) Afirmarea o fac în baza facturei versurilor, precum şi a obiceiului

poetului de mai târziu, de a nu-şi iscăli versurile sau de a le subscrie cu pseudonime.

— 33 —

î) Versul ultim al strofei I-a, întrerupând mult înţelesul, îşi găseşte alt loc în ed. 1901 şi anume: după primul vers al aceleiaşi strofe; apoi pe lângă altele, calificativul „Nobilul" nu corespunde cobzarului, care deveni în red. ulterioară „Mândru Cerşetor", după cum mândru este şi se simte el în toată sărăcia lui?

2 ) Voi. „Credinţe" pag. 78; remarcăm că strofa I-a şi 3-a a primei redacţiuni fac acum începutul, după cari se intercalează alte 3 strofe sbuc-nind de fapte explicatoare pentru o „întâmplare aşa măreaţă".

Dus în trecut, în căutarea unor tipuri mai caracteristice pentru versurile sale, poetul se întoarce, voios, întovărăşit de „Cobzarul, zdrăngănind din strune", căruia „Viaţa" lui Vlăhuţă şi Ureche îi cedează locul de frunte în revistă, adică pagina I-a. De astădată poetul găsise un chip şi un titlu patriarhal, pentru care motiv îl găseşte de bun şi pentru redacţiile ulterioare ale poeziei, afară de modificările făcute versurilor, din grija cea mare pentru mai perfect.')

Pentru o eventuală comparaţie cu celelalte redacţiuni, redau strofele — de la a 2-a înainte — din această primă redacţiune:

„Ii dai să bea, şi el închină; îşi şterge fruntea de sudori, Şi astfel pleacă sprinten, vesel, Ducându-şi cobza subsuori.

Cobzarule, de-ai şti cât farmec Şi voe bună răspândeşti, Cu zvonul cântecelor tale. Ce-ţi pasă că îmbătrâneşti?

Doar faţa ta se luminează, Şi ochii tăi slăbiţi s'aprind Întinereşti, cântând din cobză, Când vezi pe oameni chefuind,

Nu putem trece, fără a nota iarăşi tendinţa de impersona-lizare manifestată şi la versurile de mai sus prin apariţia „bă­trânei doine",2) precum şi plasticitatea ultimei strofe din red. 1901 faţă de lipsitul de culcare şi imaginaţie: „Ii dai să bea şi el închină".

— 34 —

Iată ultima strofă întreagă:

„Iar după datina străbună, Când îi întinzi paharul plin, El nu bea până ce închină Şi varsă jos un strop de vin".

Consecvent aceluiaşi obicei amintit anunţase pentru 6 Fe­bruarie poezia „Departe" şi de fapt de departe sosea „Ardealul^ ce sub „Câmpul libertăţii" rămase. Această ultimă formă e o amplificare de trei versuri a „Ardealului" ce-1 dau mai jos :

Un zvon din sat în sat străbate, Şi dă norodului curaj: Ei pleacă 'n valuri tulburate, Şi se îndreaptă toţi spre Blaj.

Pentru întâia oră-i leagă Un dor adânc, necunoscut, Şi lesne fu să-1 înţeleagă. — Unindu-se, l-au priceput.

Povestea vremei ne învaţă Că ori ce rană are leac, Dar o întâmplare aşa măreaţă Apare odată la un veac.1)

Şt. O. Iosif n'a pus în volum poezia ce urmează, „Când pisica nu-i acasă", şi-i de datoria editorului critic de-a nu o lăsa pe dinafară. Iat-o:

„Doarme dus Sfânt Nicolae, In vesminte argintii Dar ce colb e în odae, Şi ce zarvă de copii.

Au rămas stăpâni în casă.... Toată lumea e a lor: Unu-i cocoţat pe masă, Altul joacă 'ntr'un picior.

Unu-i popă, cum îngână, Leturghia. Doi se bat,

') „Viaţa", 1894, No. 12.

— 35 —

2 ) „Viaţa" 1894, 12 (13 | 2.)

Alt ştrengar c'o varga 'n mână Strigă par'că-i împărat.

O coroană de hârtie, Şi hlamidă un cerşaî, El păşeşte cu trufie Măturând casa de praf.

O sprinţară de fetică, Se hlijeşte la oglindă. Nu le pasă de nimica.... — Dar ce tropot e în tindă?

Ca de ipsos stau, de frică. Oare cine-o fi intrat? Ochii nimeni nu-şi ridică, Nici chiar marele 'mpărat.

— Vântul fuse? cine este? Ori vre unul din părinţi? Ce tăcere, făr de veste: Smirna-s.... diavolii de sfinţi.

In privaz Sfânt Nicolae, Doarme, parcă nici nu ştie, Numai colbul din odae, Joacă 'n raza aurie".2)

E însuşi Şt. O. Iosif întreg al „Patrarhalelor", care cu câteva luni mai înainte îşi prezintase câmpul imaginaţiei prin al său „Cobzarul" şi care acum se dovedeşte un dibaci mânuitor al versului, precum şi al tuturor calităţilor artistice necesare unui adevărat creator de artă. Dar nu numai atât.

Dacă la 1903, Ilarie Cnendi putea spune că „pe Şt. O. Iosif numai Caragiale şi Coşbuc îl întrec", acum, la 1904 putem afirma, pe marginea versurilor mai sus citate — şi cred că nu-i prea îndrăzneţ — că acestei poezii numai „La Oglindă" a lui Coşbuc îi poate sta în faţă prin vioiciunea şi plasticitatea imaginilor

— 36 -

Dar cu acest număr al revistei Viaţa din Februarie spre sfârşite, Şt. O . losif întrerupe colaborarea în curs de câteva numere. C u ­noaştem cauza acestei absenţe literare: grija de şcoală, dar mai mult boala mamei sale, care în curând se va coborî în mormânt Remarcăm totuşi că Şt. O. losif devenise copilul sufletesc al maestrului Vlăhuţă, „din casa căruia era nedeslipit". Deşi poetul anunţase pentru No. 17, poezia „Nocturna", totuşi nu dăm de nimic. In 17 Aprilie, acelaş an 1894, — găsim un anunţ pentru conţinutul „Gazetei Săteanului" de la Buzău, unde printre alte nume de colaboratori c a : R. Stavri, Sofia Nădejde, C . Ghindă, etc. întâlnim şi pe poetul nostru cu versurile „Zădărnicie", pro­babil trad. din Pet6fi.

Cu aceasta însă n'am dat încă de drumul bătătorit de poet în cuprinsul timpului dintre 13 Febr.— 1 Mai acelaş an, gân-dindu-ne la scrierile poetului din acest răstimp.

Tăcerea ia sfârşit Ia 1 Mai, când poetul, — încă sub pu­terea durerei de curând închisă în sufletul său, — reapare la' Viaţa cu versurile — un simbol şi tot odată un prinos mamei sale — , 0 mamă", cu subtitlul 1848:

„Popii din Ardeal sunt una, Cu norodul răsculat, Umblă Ungurii să-i piardă. Şi pe mulţi i-au spânzurat.

Popa Stan nu vrea să fugă; E 'nsurat, are copii, Mama lui bătrână. — Toate Fără el rămân pustii.

Numai mama lui bătrână N'are lacrimi, dar oftează, Tresărind ca fulgerată Faţa ei se luminează.

Şi s'asvârle aiurită Să-i oprească pe soldaţi — Ce vreai tu babă nebună?

Nu puteţi să-1 judecaţi

— 37 —

Fără mine. Merg cu dânsul — Stă obida s'o doboare Fiul ei e dus Ia moarte.... — Vreau să-1 văd şi eu

Cum moare".')

Fără îndoială că aici avem de a face cu sâmburele piesei „Zorile" şi că aşa este, ne-o spune şi poetul într'o mărturisire ce vom arăta-o mai la vale. -) Colaborarea reîncepută, continuă în 8 Mai cu „Vecinătate", rămasă şi ea să doarmă între foile revistei:

Un salcâm cu negre ramuri Stă de strajă; printre ele Iarna şi-a lipit de geamuri, Sclipitoarele perdele.

Dar podoaba-i mincinoasă Cât amar şi jale-ascunde. Plâng orfanii 'nchişi în casă Şi cer pâine. — Nu-i de unde!

Au o mamă care-i bate Fără milă 'n orce seară; Ce de glasuri disperate! li stâlceşte, îi omoară.

Trist salcâmul se închină Crengile-i ating pământul. Mamă rea, mamă haină! Pare că şopteşte vântul.

Ea trânteşte furioasă Uşa. Stă în prag pierdută.... Suspinând se 'ntoarce 'n casă. I-a trecut, acu-i sărută.

Parcă-i alta. Blând îi cheamă La culcare şi le cântă Să-i adoarmă. Biata mamă. Gânduri negre o frământă.

') „Viaţa", 1894, 23, (1-5). s ) In volumele de mai târziu poezia nu e trecută.

— 38 —

Tot mai dureros răsună Vocea ei înăbuşită. Mamă rea, mamă nebună, Văduvă nenorocită.

In această poezie tânărul uşor impresionabil ne redă crâm-pee din tragedia unor orfani şi sbuciumul văduvei, mama lor, la care trebue să accentuez : sunt crâmpee de viaţă reală. Multele subtitluri ale poeziilor publicate în această epocă formează un exemplu concret în sprijinul celor ce anticipasem la capitolul copilăria poetului : versificarea vieţei poetului în forma artistică a operei sale. No. 26 al „Vieţei" cuprinde poezia „De-a v'aţi ascunsele",1) cu subtitlul „Din copilărie".

„De-a v'aţi ascunsele" poartă prin subtitlul ei, tendinţa de individualizare — de precizare — pe când, punând mai târziu, aceleiaşi poezii, titlul „Vara", Şt. O. Iosif nu făcea alta decât să generalizeze, să ia un aspect, să reproducă un tablou, de vroim un pastel destul de viu de altfel, că doar era schiţat încă „Din copilărie".

Şi când ar fi să vorbim de pastelurile lui Iosif, atunci ar trebui să deschidem următoarea paranteză: comparând pastelu­rile literaturei noastre reprezentate prin Alecsandri-Coşbuc-Iosif ar trebui să facem următoarea diviziune: a) Alecsandri avea un tablou nemişcător, static, deci caracteristica va fi staticismul; b) Ia Coşbuc şi Iosif tabloul e dinamic, deci multă mişcare cu nuanţarea că, pe când la Coşbuc avem de-a face cu un tablou dinamic realist (unii critici ar putea spune chiar dinamico-dramatic), la Iosif e un dinamism poetic, dinamism produs mai mult prin sugestia sentimentului, unde întâlnim, nu numai realitatea externă ci şi pe cea internă, isvorîtă din sufletul poetului. Conside­rând auditiv, vizual şi imaginativ succesiv trei pasteluri din aceşti trei creiatori ai genului, ar trebui să desprindem următoarele trei impresii: optimismul la acelaş rege al poeziei Alecsandri, realismul epicului Coşbuc şi duioşia — specifica notă a liris­mului românesc — la patriarhalul Iosif. Lăsând paranteza de mai sus deschisă pentru un alt capitol, trecem la redacţia a 2-a a poeziei citate şi publicate în 1901 sub titlul „Vara" cum o

i) „ Viaţa", 1894, No. 26.

— 39 —

găsim în „Patriarhale" p. 20 : poezia începe cu aceeaşi imagine originală şi de-o plasticitate neîntrecută:

„Printre ramuri Tremură nenumărate Mici fereşti strălucitoare

Apoi unele modificări ce le aduce redacţia a doua pentru a şterge individualizarea din prima. Paralelismul ambelor texte ne-ar dovedi pe lângă această impersonalizare şi un progres în realizarea artistică. — Urmează, tot la „Viaţa", versurile, de astă dată „imitaţie": „In cer".1)

Al cui e cerul cel senin, Ah, spune-mi mamă, ştii Unde străluce luna blând Şi ard stelele mii ?

Acolo 'n cer e un palat Măreţ, dumnezeesc, Şi Dumnezeu cu îngerii Acolo locuesc.

Şi cerul e aşa înalt, Albastru şi frumos, Să mergem şi noi mamă sus Eu aşi sbura voios.

Tu poţi să mergi; eu dragul meu N'oiu merge nici odată, C ă 'n negură 'mi este inima Şi plină de păcate

Dar dacă tu nu vreai să vii, In cer la Dumnezeu, Atunci.... vezi că te iubesc Şi nu mă duc nici eu.

Ce plângi? să ştii că la Isus, Cu drag am să te cer, Să-1 rog mereu, pân' vei putea Să vii cu mine 'n cer.

') „Viafa", 1894, No. 27.

— 40 —

Remarcăm, cu această poezie, gingăşia inspiraţiilor poetului nostru. Versurilor de mai sus le urmează altele:

„Noaptea sub schele" Dănciucul scârţie din scripcă, Trosneşte focul, sar scântei, Băeţii negri dau târcoale Desculţi, cu capetele goale, Curg peticele de pe ei. Cu pipa 'n dinţi bătrânii roată Vorbesc şi râd lângă ceaun ; Un diavol mic de ţigăncuşă îşi ciurue pe cap cenuşă, Purdeii s'ar în dant nebun.

9

Se răsucesc bat în călcâie, Par nişte draci sărind pe loc. Şi dau din mâini şi din picioare, Cămăşile fâlfâitoare, S'ating de vâlvătăi în joc. Nu-i paşte grija nici urîtul. Dar iată noaptea s'a întins.... Se potolesc dela o vreme Nici alăuta nu mai geme Şi focul e aproape stins. S'aude numai, hât departe, Un cutcurig. Au adormit Trântiţi pe jos şi totul tace.... Poeţi nomazi, dormiţi în pace Sub cortul sfânt, nemărginit.')

Poezia face parte integrantă din şirul celor şapte pasteluri întitulate ca atare în volumul „Poezii"'1898-1908.

Această înflorire literară din primăvara 1894 nu trebue în­cheiată până nu vom adăuga şi părerea, că la această bogăţie în producţiile lui Şt. O Iosif, găsim unele poezii ce nu poartă nici o iscălitură şi cari după tonalitate ar părea să aparţină tot lui Şt. O . Iosif; precum „Pianistul" 2 ) şi „La Morgă". 3)

') „Viaţa", 1894, No. 28. 2) „Viaţa", 1894, No. 14. 3) „Viaţa", 1894, No. 15.

— 41 —

Tot cam în acelaş timp — cu publicarea poeziei «Noaptea sub schele" — apare la 5 Iunie în „Gazeta Săteanului* din Bu­zău Şt. O . losif, alături de Vlăhuţă, Beldiceanu, S. Nădejde, cu „Lume mincinoasă."1)

Reapare la „Viaţa" prin versurile: „Poveste" — imitaţie — care e 'ntr'adevăr povestea versului iosifian, deoarece în aceasta se accentuiază şi mai mult versificaţia curgătoare, şopotitoare, întocmai ca la cântecele noastre populare, plus ţesutul fin de realitate şi vis, ce lasă sentimentul nostru să împărtăşească duioşia subiectului :

„Trei copilaşi Dererecând Int'un bordei C a de-obicei, Se tânguesc Ea mătură Şi plâng toţi trei. Micul bordei.

Mămucă-i frig S'aşeaz* apoi Şi tu 'ntârzii La căpătâi: Te-ai supărat Acopere De nu mai vii ? Pe cel dintâi,

Aşa-i de frig, Şi legănând Tu unde eşti Pe cel mezin Să ne adormi Spre celălalt Spunând poveşti? S'apleacă lin ;

Dar iat-o 'n prag De câte ori Cu blând surâs... I-a sărutat... E mama lor S'aud cocoşi Ori e un vis ? Cântând în sat.

Orfanii tac S'opreşte 'n prag Şi nu mai plâng încetişor, In jurul ei Se'ntoarce iar Cu drag se strâng. La patul lor

Pe lăvicer Să le mai dea Le-a aşezat

» Un lung sărut.

Hăinuţele, . . . A fost un vis Ii culcă'n pat. Şi-a dispărut.2)

') „Gazeta Săteanului", 1894, No. 4, 220. 1) „Viaţa", 1894.

— 42 —

Nu ştiu dacă într'adevăr „a fost un vis" într'atât ne fură „povestea" poetului ; şi dacă de astădată am avut de-a face numai cu o „imitaţie", nu mult după aceasta, factura imitaţiei trecea şi se desăvârşea în originalul:

„Se tânguesc Tălăngi pe căi, Şi neguri cresc Din negre văi Plutind pe munţi...

C ă Şt. O . Iosif se gândea poate la un ciclu de pasteluri ne face să credem şi împrejurarea că „Povestei" îi urmează un alt viitor pastel, ce are surse şi în versurile mai sus citate, cu­noscutele :

„Paparudele".1)

Nu-i pic de vânt ; de-aşa căldură Mor vitele în bătătură, Pe câmpuri iarba se usucă Şi norii vin. . . ca să se ducă . . .

Prin sat aleargă paparude, Ţăranca apă le asvârle; Sunt goale ca nişte şopârle Şi-şi scutură pletele ude.

Dar a primit numai osândă Ţiganca mică şi vioae Care cântă drăguţ a ploae, Stâlcită-au scos-o din orândă.

Pe groapa ei Ia cimitir A răsărit un trandafir, Prin sat aleargă paparude Şi-şi scutură pletele ude.

Recunoaştem dela început pe aceleaşi paparude ce vor deschide seria celor 5 pasteluri din „Patriarhale" 1901, deşi ne punem un semn de întrebare asupra sorţii triste a ţigăncii mici

') ..Viaţa", 1894, No. 37.

— 43 —

şi vioae. Totodată facem mai multe constatări de fond : pastelul de mai târziu, cu toate că păstrează cele două strofe dela în­ceputul primei redacţiuni, finalul din ultimele două strofe ale re­dacţiei 1901, colaborează mult la unitatea tabloului ; iar ca va­loare intrinsecă strofa a treia cuprinde trei tablouri pe lângă care cel din primele două versuri ale strofei finale este desigur al lui Grigorescu, după cum remarcă undeva şi d-1 H. Sanielevici.

Neurmărind, deocamdată, a stabili valoarea poeziei, să re­ţinem totuşi faptul cu „ţiganca mică" : poetul ne înfăţişează un tablou, povestindu-ne totodată şi o întâmplare, poate de notă personală, ce se va şterge dealtfel din redacţiile ulterioare ; să vedem totuşi ce sunt paparudele cunoscute mai ales prin părţile Munteniei : „Dacă în capul verei nu plouă şi seceta ameninţă bucatele şi fructele, se adună fete şi feciori de 8—12 ani şi de regulă pe o fată o îmbracă p. cu lăstare şi frunze de soc (boz) şi o învălesc de abia se cunoaşte ; apoi 2—3 inşi o însoţesc şi pornind dela casă la casă cântă un vers anumit şi săltează, iar muierile din casă varsă apă peste paparudă şi zic : „aşa să plouă din cer" ; apoi o dăruesc cu ceva. Prin alte părţi papa­ruda o face o femee săracă, care colindă cu alte femei în ziua de Ispas, recitând un vers.

Obiceiul acesta este vechiu. Se crede că a fost un solo-»

monar cu aripi, anume Joie şi pe acesta îl făcuse Dumnezeu stăpân preste ploi."1)

„In dumbrava 'ntunecată Crâşma arsă e pustie. Am mai fost p'aici odată

Şi era o sărbătoare, Auzeai din depărtare Muzică şi gălăgie.

Colaborarea la „Viaţa" se continuă cu poezia „Fuit". 2)

1) Enciclopedia Română, t. 3: „Păpăruga" p. 521. —Am prefera lămuririle „dicţionarului Academiei Române", dacă ar fi ajuns la P.

2) „Viaţa", 1894, No. 39. — Dacă reproduc cele mai multe din poeziile publicate «în această epocă, o fac atât pentru imporanţa evoluţiei versului io-sifian, cât şi pentru faptul că aceste poezii zac şi până astăzi în paginile revistelor, deşi acum, ca şi atunci, sunt demne de un loc într'un volum al poetului nostru.

- 44 —

Iar pe zidurile-aceste Fâlfăia p'atunci un steag ; Soarele bătea'n ferestre.

.Ce om zdravăn moş crâşmaru Care ne umplea paharul, Şi ni-era aşa de drag.

Tot chefliu mi-apare'n minte, Tot cu fesul pe-o ureche Şi cu şorţut dinainte.

Se ţinea numai de glume. Nu mai încăpeai de lume Sub umbrar la cârşma veche.

Azi plecând a doua oară, Amintiri întristătoare Pretutindeni mă 'mpresoară;

Unde e acu moşneagul Crâşma veselă cu steagul Zilelor de sărbătoare?

Să fie locul ascuns unde se furişa adesea tânărul poet îm­preună cu alţi tineri, aleşi ai muzei, loc departe de zgomotul Bucureştiului, cam pe la Băneasa, despre care ne povesteşte însuşi un participant, d-1 M. Sadoveanu? 1)

Asupra acestui loc vom insista mai la vale, urmărind deo­camdată finalul literar al anului 1894: în 13 Noemvrie Şt. O . I. mai încearcă în „proză" şi trimite „Vieţei" schiţa„ Din copilărie"2) iscălită numai Ştefan şi'n care ne înşirue povestea duioasă a găinei „Chiruca", ce printr'o împrejurare nenorocită capătă al­beaţă, ceeace n'o împiedecă să-şi sfârşească zilele în sacrificiu-eroic : clocind o nouă generaţie.

Mai avem două poezii, una-i traducerea „Grenadirii" 3) de H. Heine, iar a doua este „Poveste de Crăciun"*), ce închide în sine duioşia unui suflet de copil crescut în viaţa patriarhială şi

') Vezi pag. următoare. 2) „Viaţa", 1894, No. 40. ) „Viaţa", 1894 No. 45.. . v. Patriarhale, 1901, No. 71.

4) „Viaţa", 1895 No. 46.

— 45 —

sortit a petrece o aşa de patriarhală sărbătoare în mijlocul străi­nilor.— Versurile poetului Iosiî sunt scrise aproape în ajunul Cră­ciunului, le putem considera deci drept un imn înălţat durerii sale precum şi o cântare a sfintelor obiceiuri strămoşeşti :

„Târziu în noapte viscoleşte, Toţi chiriaşii s'au culcat, Doar un opaiţ licăreşte In coridoru 'ntunecat.

Târziu în noapte când mi-apare Lumina asta 'n coridor îmi amintesc cu întristare Povestea Danaidelelor.

Ridică sitele cu apă Se umple vasul, iar şi iar, Dar apa ciurue şi scapă Şi toată munca-i înzadar.

Aşa muceşte ca o roabă Spălătoreasă n coridor Nu-şi ştie capului de treabă Şi munca ei e fără spor.

A 'nţepenit de oboseală Tuşeşte'n sec din când în când, Dar manile ei spală, spală, Ea stoarce rufele cântând.

Crăciunul peste două zile împarte daruri la copii — — Dormi fără griji şi fu copile, Că-ţi va aduce jucării.

Căci pentru tine-agoniseşte Trudită mamă, ban cu ban, Şi tremură, când se gândeşte C'o să rămâi ca mâni orfan.

Tragedia unei mamei, poveste tristă resfrântă prin sufletul „unui pribeag", ce peste „două zile" avea s'audâ, în vis doar, cântecul colindei. Nu ne trebuie mai mult şi bine a nimerit-o

Şt. O . Iosif, ca să încheiem anul literor 1894 cu „Povestea Cră­ciunului", aş zice povestea poetului de 19 ani. Dar bilanţul unui an, şi încă atât de producător, nu se poate încheia fără o mică ochire îndărăt, în căutarea celor ce am scăpat în cercetarea noastră: D-l M. Sadoveanu, Ia locul citat mai sus, ne spune vor­bind de publicaţiile lui Şt. O . I . ; „La început a tipărit în „Viaţa" şi „Epoca Literară" . . . e mai bine de un sfert de secol de atunci".1) Socoteala cu sfertul de secol „o putem uşor face aflând tocmai anul 1894, iar dacă mai ţinem seama şi de acel „mai bine" — scriitorii nu vorbesc matematic, dar de cele mai multe ori socotesc şi ţin bine minte — atunci dăm peste anul 1893 şi de acel „5 Decembrie", debutul la „Viaţa", ba chiar putem înainta — o ştim de mai sus — până în 1892 : debutul poe­tului la „Adevărul". —

Cât priveşte cealaltă colaborare: la „Epoca Literară", ră­mâne să cercetăm. Răsfoind articolul D-lui M. S., îmi pare că am dat de urmele pe care se abătea tânărul poet atunci când nu dădea la viaţa sau la şcoală şi, desigur, această rătăcire s'ar putea fixa în anul 1893, vara. Iosif, în rătăcirile lui, se afla în tovărăşia „numai a doi prieteni", hoinărind prin împrejurimile Bucureştilor şi abătându-se la cel

„Crâşmar . . . tot chefliu, Cu fesu pe-o ureche Si cu sortul dinainte" . . .

unde uita de lume şi pe unde va fi descoperit pe acel „Cobzar" din Ianuarie 1894. Şt. O . Iosif cântase în versuri „Crâşma din dumbravă 'ntunecată", iar în proză ne-o descrie D-l M. Sado­veanu: „Era în împrejurimile Bucureştilor, dincolo de Băneasa, într'un cotlon tăinuit, lângă oglinda neclintită şi neagră a unui lac, sub arcuri de dumbravă" . . . , loc pe care îl mai reamin­teşte poetul şi în versurile :

„La crâşma 'ncolt e Ioc ştiut, Ne-am întâlnit dăunăzi iar Ş'am chefuit, ş'am petrecut C a nişte vechi şi buni tovarăşi".2)

î) „însemnări Literare", 1919, No. 3. s) Poezii, 1897, 56.

— 47 —

Şi la chef se mai iscă uneori şi câte o ceartă . . .

„Dar între dânşii s'a iscat O mică ceartă literară"

la care tânărul poet încerca „chipurile să-i împace" . . . căci nu-i prea plăcea lui să stea unde era ceartă şi se vorbea prea mult, când el tăcea, tăcea. Pare că aici am ajuns la un loc de încercare : să figureze printre tovarăşii lui losif scriitorii Sado-veanu, Chendi, Scurtu, sau, poate, chiar suntem în stare a fixa în 1893 cunoştinţa şi începutul prieteniei lor, aproape frăţeşti. Şi lucrul nu-i prea greu se crezut când ştim că'n casa lui Vla-huţă — deschisă ori când lui Şt. O . losif — acesta a putut cu­noaşte pe toţi literaţii timpului, cari vor fi încurajat acest tânăr suflet ce se închega. —

Iată ce ne spune D-l M. Sadoveanu, în continuarea celor mai sus citate : „In acea zi de vară eram acolo cu Chendi, Scurtu şi alte două trei obraze . . . şi de la o vreme tăcutul, blândul şi timidul losif vorbea şi privea cu îndrăsneală în ju-ru-i. Ba merse şi mai departe şi scoase dintr'un buzunar ascuns câte-va foi . . . cu Balada Irinei *) . . . şi ascultarăm versurile muzicale care se armonizau în chip impresionant cu „decorul". Dar legenda nu se sfârşea acolo unde încetase şoaptele poetului să se mai audă, ci urmărită de „ochii mari şi bulbucaţi ai po­etului" continuau să se desfăşoare în „apa neagră a lacului", precum în vremea de demult pierise frumoasa Irină în valurile Dunărei. Acest eveniment în liniştea obişnuită a poetului, însemna pentru prietenii lui „una din zilele bune ale poetului".

„losif era vesel — minune care merse şi mai departe : — lăutarul — poate „Cobzarul" — cu părul alb şi obrazul negru, eşit ca la un semn de undeva la ţărmul apei, prinse a-i zice «cântecul lui Corbea" . . . acest prilej cu lăutarul ni-1 descopere Pe Şt. O. losif din 1894 c'am în chipul următor: „ca o apă care rupe zăgazul, aşa se revarsă şi sufletul lui losif.

Timidul, concentratul, blajinul losif era îndrăzneţ. Vorbea cu etuziasm despre baladale noastre bătrâneşti, şi mai ales de­spre acea misterioasă şi nepreţuită Mioriţă.

') Poezii 1901—1902, 58.

— 48 —

Găsea cuvinte şi expresii fericite . . . Avea vocea vibrantă. — Şi darurile acelei „zile bune" se abătură şi asupra bătrânului lăutar despre care Iosif avea cuvintele: „11 vedeţi".

Acesta e mai mare poet decât toţi aceia care încearcă bi­zarerii de sunete şi imagini într'o ţară cu aşa puternic substrat popular. Oameni fără dragostea părinţilor, fără trecut, se usucă repede ca crengile fără rădăcină înfipte în nisip.

Eu îi despreţuesc . . . sfârşi el cu un gest scurt. „Iar cât priveşte pe lăutar, Iosif îi spunea : „Pe D-ta te iubesc; în D-ta bate inima trecutului nostru"1). Aşa vorbea Şt. O. Iosif prin 1894, ne spune D-l M.-Sadoveanu, şi să-1 credem. . . .

Şi cât de pregătit va găsi „Semănătorul" sufletul acesta, atât de roditor încă de pe Ia 1894, ne putem încredinţa din chiar incidentul de mai sus. Pentru mai târziu, Ia 1901, poetul însuşi .va deveni un semănător, deşi — modestia nu-1 lăsa să se intituleze decât doar „crainicul. . . . " 2 ) .

Importanţa anului 1894 creşte, creşte în ochii noştrii, as-cultându-1 mai departe, ba chiar se adaugă o mare noutate pen­tru noi, şi de o capitală importanţă pentru Şt. O. Iosif din acea vreme: . . . „tot în acel timp a fost Şt. O. Iosif secretar al lui Caragiale" pe care îl cunoscu la Ateneu „unde Caragiale îşi citea nuvelele" şi despre autorul cărora poetul nostru povestea D-lui M. S. ca'm următoarele: „Caragiale mi-a dictat odată vreme de două ceasuri o istorisire. . . Mi se pare că era: Hanul lui Mânjoală. — Se plimba prin odaie şi-mi arunca una după alta frazele, aşa cum îi veneau. Intr'un timp s'a oprit. Mi-a spus să pun manuscriptul în saltar. Mai târziu am citit undeva o nuve­letă strânsă şi vioaie. N'am mai recunoscut nimic din cele dic­tate odată de Caragiale" 3 ) .

„Copilul sufletesc" al Iui A. Vlahuţă şi „secretarul" lui I. L. Caragiale era Şt. O. Iosif în cape la 1894;... ce fericire pentru un pribeag" şi ce plin de înţeles e faptul pentru istoricul literar!

') însemnări literare, 1919 Nr. 2. 2) Poezii, 1901—1902, 5. s) însemnări literare, 1919, Nr. 3.

— 49 -

Deci să mai zăbovim puţin la acest an şi să citim şi în alt Ioc despre această înfiare şi slujbă scriitoricească a lui Şt. O . „Caragiale, cunoscându-I, i-a arătat o afecţiune nemărginită şi nu odată şi-a exprimat-o chiar în public"1». — De altfel şi po­etul a păstrat toată viaţa un cult acestui de al doilea maestru şi a ştiut întotdeauna cât îi datora. Aşa cu prilejul morţii lui Caragiale, întâmplată în 1912, poetul nostru publică puţin după aceea proză: „Amintire" — scrisoare autobiografică de vroim: — „L-am iubit ca pe un părinte . . . l-am respectat ca pe un da-căl, l-am adorat ca pe un zeu; totuşi n'am nici o amintire ma­terială de la Caragiale". Şi această părere de rău i se măreşte prin aducerea aminte că de câte ori nu i-ar fi cerut sfaturi, pe care Caragiale ştia cui şi cum să le dea şi de multe ori va fi avut nevoie Şt. O. Iosif de aşa ceva: „eram Ia o răspântie a vieţei, în care un sfat părintesc, un sprijin de frate, o inimă care să te înţeleagă, mi-ar fi fost de folos"2)

Dar să nu zăbovim chiar prea mult cu amănuntele şi să reluăm calea anilor. — 1895 aducea „Vieţei" traducerea a „Trei sonete"3) din Heine — dintre cari, cel de al doilea a influenţat originala „Bunica", iar al treilea, pe caracteristicul „învins". Ur­mează „Izbăvire"4) din Goethe iscălită numai S. precum şi de mult anunţatele „Stelele" din Heine tuscinci în acelas număr 48. Traducerile păreau că vor să fure tot locul versului original, când Iosif se scutură de ele ca şi baba Dochia de cojoace, pen­tru a ne anunţa primăvara cu desgheţatul:

„April"

„Streşinile se desgheaţă, Picură mărgăritare. Ce de lume, ce de viaţă, Şi ce larmă-asurzâtoare!

') Făt Frumos, 1926, 4. *) Luceafărul, 1913, 377. 3) Viaţa, 1895, No. 47. <) Viaţa 1895, No. 48 — v. Tălmăciri, p. 41.

— 50 —

Cer senin; râde natura, Şi copiii zdrenţăroşi Ţipă cât le ţine gura: Hai la ghiocei frumoşi!

In mansardă locueşte Un student, orfan, sărac, De un ceas se chinueşte Ca să bage aţă'n ac.

Şi cârpindu-şi, biet, cum ştie Pantalonii vechi de dril, Flueră de bucurie Bine ca-i venit April.

Spontanietatea veseliei sbucnind din sufletul poetului ca­racterizează o lăture a întregei sale opere literare, fapt ce-am putea urmări mai jos. In acest timp traducerile alternează cu originalele ba, uneori, chiar le întrec; aşa „Noapte", iscălită nu­mai S. şi „Unui Amic" 1). Urmează traducerea „Craiul Ielelor" 2 ) precum şi „Ucenicul Vrăjitor"8) ambele de Goethe şi iscălite S.

Urmărind poetul n'avem motiv să lăsăm în urmă pe omul când ambii la un Ioc fac Şt. O . I .: înarmat, încă din Sept. 1895 cu o diplomă, 4) pe care acum, ca şi pe alta mai târziu, n'a râv­nit-o nici odată 5), — tânărul de 20 ani sta gata s'o apuce ia­răşi la drum. Dar încotro? nu cu diploma, ci, ţinând „strâns în mâini" aceeaşi carte — ce la 1891 îl călăuzise şi mângăiase în Bucureşti — luă drumul vechei capitale a Moldovei. Să fi fost la Iaşi între anii 1892—1893 e mai puţin probabil; însă acum, toamna 1895, nimic nu-1 reţinea de a nu vedea şi el oraşul mai darnic cu sufletul său, fapt atestat şi de fratele poetului la o întrebare pusă de mine: „numai după darea bacaloreatului a stat un an la Iaşi" 6 ) .

i) Via{a, 1895, No. 49 şi 50. ») Viaţa, 1895, No. 52. 3) Viaţa, 1895, No. 51 — v. şi Tălmăciri, 42. «) V. p. 31, a volumului de faţă. 5 ) Vom vedea cu prilejul cercetărilor vieţei studentului S. O. . o) Făt Frumos, 1926, No. 4.

— 51 —

Era un pelerinaj către această Mecă literară a Neamului Românesc, în care tânărul poet şi viitorul patriarhalist avea să îngenunche cu aceeaşi evlavie, cu care, aproape un deceniu mai târziu, avea să se prosterneze la mormântul de la Putna. Sunt gesturi în viaţa scriitorilor, care le frământă sufletul şi produc evoluarea spiritului lor; de atare natură trebuie privită şi ple­carea tânărului Şt. O . I. spre tihnita şi tăcuta cetate a Moldovei.

(Va urma).

— 52 —

Cronica comunei Prejmer după un manuscript al pastorului Thomas Tartler din Prejmer dela anul 1750 şi continuat de alţi

pastori evangelici. însemnări şi note din acest manuscript,

Traduse de preotul Ioan Ludu, din Prejmer.

Partea Il-a. Despre aşezarea şi alcătuirea comunei Prejmer.

Ce priveşte situaţia, primii întemeietori ai satului şi-au ales un pământ foarte comod, fertil şi bogat în apă. Căci tocmai a-ceasta trebuiau să o aibă în vedere toate popoarele cari au ridicat aci oraşe, târguri, sate, ca să-şi zidească locuinţele fie lângă râuri bogate în apă şi peşte, fie lângă izvoare şi fântâni sănătoase, ca să-şi poată stampară setea şi ei şi vitele lor; iar pentru vremuri de războiu, duşmanii să nu le poată face ceeace, dupăcum este scris în cap. 7 al cărţii „Iudita", a făcut Holofern oraşului Be -tulia: să le astupe fântânile, să le taie apaductele şi să silească pe cetăţeni, prin lipsa de apă, la predare, sau să-i nimicească, prin sete. Şi tocmai pentrucă popoarele vechi îşi alegeau pentru locuit un asemenea loc bogat în apă, atari locuri, sate şi comu­nităţi, au primit în limba latină numele: p a g u s , adecă loc bogat în apă. Numele acesta îl merită Prejmerul cu toată dreptatea, căci în Ţara-Bârsei nu există altă localitate atât de îmbelşugată în ape. Inlăuntrul târgului ţâşnesc cele mai frumoase şi limpezi izvoare, din cari se formează păraie drăgălaşe şi pline de peşte. Multor locuitori le izvorăşte cea mai curată şi sănătoasă apă chiar înain­tea sau sub odaia de locuit şi nu poţi săpa mai mult de l / 2 cot, căci dai de apă în mare cantitate. Adeseori mulţi pot prinde pe seama familiei în curte sau grădină, păstrăvi. Din cauza aceasta, nu găseşti aci pivniţe săpate adânc în pământ, ci Prejmerenii au trebuit să-şi zidească casele în partea dinainte joase, în partea dinapoi înalte, cu o treaptă, mai ales ca în felul acesta să poată fabrica mai uşor berea şi să nu fie siliţi a căra departe apa ne­cesară la facerea berei, care este un articol principal de nutre-mânt, — căci şi înainte de se fi zidit fabrica de bere din Braşov, Prejmerenii puteau să provadă cu berea lor nu numai Braşovul, dar şi alte sate din Ţara-Bârsei, ba chiar şi Treiscaunele. In de­finitiv, acest târg posede atâtea izvoare, că nu le va astupa nici un duşman. In anul 1755, în iarna de multă vreme ne mai pomenit de rece, au dispărut câteva izvoare, dar în primăvară şi-au re-

— 53 —

câştigat cursul, dar nu ca mai înainte. De altfel nu înghiaţă nici­odată iarna, ba şi atunci au fost mai multe izvoare secate, decât îngheţate. Totuşi cei din Strada Morii trebuiau să-şi ţină şi fân­tâni, căci nu sunt peste tot izvoare; — multe case stau ca pe o insulă, în special Curtea domnească (Der Herrenhoff.)

Ce priveşte terenul, hotarul şi cuprinsul, el este foarte mare şi se întinde până la pasul Buzăului, unde Prejmerul posede Bu-zăul, la al cărui hotar se ridică muntele cel mare numit S c a u n u l f e t i i (Leânyszek, probabil Ciucaşul de azi), care se numeşte astfel pentrucă înainte cu o sută de ani un blestemat de nobil săcuiu, Farkas Jănos (numit de Ortelius Kamuts Jânos, fost ambasador al lui Gabriel Bethlen în Constantinopole), care ar fi dorit să ajungă principe al Transilvaniei, promisese Turcilor, că le va în­mâna pe acest munte, ca tribut, în fiecare an câte 200 fecioare, pe lângă 200 pungi de aur. Această faptă nelegiuită o descrie Domnul de Inchof în a sa „Galerie istorică"; aşa ceva nu poţi ceti la nici un scriitor maghiar sau ardelean, afară de Ortelius în „Redivivia", la anul 1619 (pag. 65), dar o putem asculta istorisită de un ofiţer crăiesc, care a stat în garnizoană în Pasul Buzău şi care era versat în istorie (Nr. 1727 Sugam (?) ancillarum ex hac rumore).

Art. 14. — Astfel Prejmerul nu duce lipsă de arături, fâna-ţuri şi păduri şi dacă pământul dinspre Treiscaune nu ar fi atât de mocirlos, atunci s'ar semăna mai multe bucate şi s'ar putea face mai mult fân, totuşi şi această parte o folosesc vitele. Lui Beldi (familie nobilă din Budila) i-au dat Prejmerenii 100 holde pământ arător, pentru o pădure, înspre Budila.

Art. 15. — Numele Tartlau îl are târgul dela râul Tărlung, care desparte hotarele Prejmerenilor de al Săcuilor. Micul părău Tartelchen (Tărlungşorul) înainte de asta a curs prin târg, prin Uliţa Cenuşii, şi pentrucă el zace parecă într'o livadă ( = Aue), a primit numele de Tartei + Au, adecă Tartlau, Am auzit însă într'un discurs, pe care mi I-a ţinut un experimentat Historicus, părea că Tartel-Au ar însemna Tartar-Au (Lunca Tătarilor), de­oarece şi aici au stat Tătarii multă vreme, şi au trecut pe aici, ba încă aici au năvălit mai întâiu în Ţara-Bârsei, căci aici le-a fost mai la îndemână şi mai aproape Tătarilor să pătrundă în Tran­silvania. După mărturia aşezării şi a cronicarilor, ambele păreri îşi au temeiul lor. Este adevărată şi părerea că cele mai multe lo­calităţi din Ţara-Bârsei îşi iau numele dela râuri şi păraie, pre­cum Honigbach, Nussbach, Weidebach, Rotbach, sau dela munţi, ca: Petersberg, Helsdorf dela Helden (eroi), sau dela alte îm­prejurări Ca.: Rosenau, Neustadt, Wolkendoif. E adevărată şi pă­rerea, cum am mai spus, că Tătarii au prădat de cătră Pasul Bu­zău, sau de cătră Secuime, mai întâiu Prejmerul şi la urmă tot pe aci se întorceau acasă, cum se va arăta mai jos.

— 54 —

Art. 16. — Şi tocmai aceasta a fost cauza principală că Prejmerenii şi-au ridicat castel şi cetate întărită, şi anume după regulele artei: „Arhitectura civili et militari", aşa încât generalul comandant şi generalul de artilerie d-1 Broune, văzând acest castel la anul 1750, ar fi spus: „ C ă ar îndrăzni să se apere în castelul din Prejmer mai bine decât în cel din Braşov." Ba şi contele For-gâts, care a luat într'o seară masa la mine, m'a asigurat că este o cetate puternică, de care duşmanul nu se poate apropia atât de uşor, căci nu este provăzută numai cu ziduri duble, ci şi cu bas­tioane tari şi alte asemenea întărituri; şi duşmanul nu ar putea-o bombarda nici din cauza caselor dimprejur. Că fierarii, ţesătorii şi alţi meseriaşi îşi au aci turnurile lor, ştie orice Prejmerean. Mai de mult era în castel şi o moară mânată cu cai, lângă odaia preotu­lui. Idem mai era şi o uşă şi un pod spre Uliţa-mare, ca şi spre străduţa şcoalei, dar au fost apoi astupate.

Art. 17. — Acest castel a fost parte ars prin foc, parte rui­nat de vechime. Insă judele de acum, Georg Honigberger, a făcut multe reparaturi, pentru cari nu a prea secerat recunoştinţă. Georg Kentz a dăruit în mai multe rânduri sume importante pentru z i ­direa castelului şi a bisericii.

Art. 18. — Biserica este zidită în formă de cruce şi foarte îngustă, înaltă şi tare boltită, are turnul la mijloc, în care atârnă 3 clopote; unul mic, unul mijlociu, unul mare. Pe cel mare l-a vărsat la a. 1644 Hans Neidel; — cel mijlociu s'a adus în tim­pul papismului; — tot aşa cel mic. Pe cel mare, ştirbit, fiindcă a fost turnat rece, stă următoarea inscripţie: „Serva Deus verbum tuam et frânge vires hostium qui silium Iesum tuo tarbare co-nantur throno fusa sum anno Christi 1644 tem. R. D. Simonis Albellii Past. Judicis Coro. A . D. Mich. Goldschmidt Pleban. Pras-mar. Mărci Neapolit. Jud. Prasmar. Martin Stein. Gegossen durch mich Hans Neidel." Pe cel din mijloc nu e nimic. Pe cel mic găsim: „Georg Paul 1562." Asupra cerului atârnă al patrălea clopoţel de circa 50 de funţi, care însă s'a spart la a. 1735...

Art. 19. — [In acest art. ni se dau numirile celor 6 străzi principale şi a unora mai mici. Se aminteşte Strada Românilor].

Art. 20. — In vremea veche, când Prejmerul era în bună stare, erau cinci porţi zidite şi anume: 1) Poarta Braşovului. 2) Strada Cenuşii. 3) Poarta la Gridul-morii-mic. 4) Poarta la Strada Morii şi 5) Poarta la Strada Mare.

Poarta la Uliţa Morii, de cătră Capul-mare (azi Piliştea) sau de cătră Răsărit a fost părăsită, deoarece nu se putea trece cu carul din pricina mlaştinelor şi ochiurilor cari erau în dosul comunei.

— 55 —

Art. 21. — Ce priveşte numărul locuitorilor, era adesea mare, şi apoi iar se micşora din cauza ciumei. In Conscriptio din a. 1754, ţinută în lunile Noemvrie—Decemvrie, erau:

Numărul locuitorilor stabili Saşi . . . 298 „ femeilor şi văduvelor săsoaice 351 „ copiilor saşi. 626

Total Saşi . . . 1275 suflete. Numărul Româniior s t a b i l i . . . . . 95

„ femeilor românce 99 . „ copiilor români . . , . . 215

Total Români . . 409 suflete. Numărul Ţiganilor 19

„ femeilor ţigance 19 „ copiilor ţigani 43

Total Ţigani . . . 81 suflete. Locuitori în Prejmer total 1765 suflete.

De altfel în registrele de dare se poate vedea an de an câţi contribuenţi erau în Prejmer.

Art. 22. — Pământul pe care se întind cele trei hotare de arătură este foarte bun şi produce tot felul de bucate, în special meiu, care reuşeşte aci mai bine decât în Cercul de sus, deoarece aci se plantează meiul înaintea inului. Acest câmp prieşte şi al­binelor foarte mult şi cei mai mulţi locuitori prăsesc albinele. Unii şi oi. Pană acum Prejmerenii au arendat păşunea din Buzăiîl-mic pe un preţ anumit măcelarilor din Braşov, deoarece aveau destule îânaţuri pentru nevoile lor, şi la fiecare curte aparţineau anumite părţi neînstreinabile, — însă în anul 1753, când s'a făcut ambu-laţiunea cea mare şi au ieşit doi Protonotari şi anume David Henster şi Adam Nemeş cu canceliştii lor, idem aproape întregul Magistrat din Braşov cu advocaţii lor şi judele din Cohalm d-1 Georgius Michaelis, pentru a stabili hotarele controversate dintre moşia familiei Beldi şi cea a comunei Bicfalău, atunci primiră ce e drept Prejmerenii un pătrar şi fură puse semne nouă de hotar peste cele vechi ce s'au mai găsit, totuşi domnii dela Braşov au luat Prejmerenilor Buzăul-mic şi îl arendară cu U. fi. 35 mai scump decât îl arendaseră mai înainte Prejmerenii. , v -

Art. 23. — Prejmerul ar fi deci fără îndoială localitatea cea mai fericită din Ţara-Bârsei, dacă pe lângă cele amintite ar mai fi avut ş'r vecini curat Germani. Insă este înconjurat de jur-îm-prejur, — cu excepţia Hărmanului, — cu vecini, cari fac cea mai mare pagubă în fânaţurile şi arăturile lor, vecini de cari au a se teme mai mult decât de lupi şi de urşi, şi aceştia sunt cu deo-

— 56 —

sebire Valachii cei răpitori, cari locuesc ici-colo pe moşiile şi fâ-naţele nobililor, şi sunt fugiţi de colo şi din alte părţi de frica spânzurătoarei, pe care mulţi din ei ar fi meritat-o de zece ori. Cei mai răi dintre toţi însă sunt Ţiganii şetrari din Lunca Câlni-cului, cari atacă pe bieţii Prejmereni pe timpul făcutului fânului la drum deschis şi le iau ce găsesc la ei, mâncare, beutură, furci, topoare, ba şi cuţitele din teci, şi îi schinjuesc rău în bătăi. Nici­odată însă n'a fost această neagră, sdremţoasă, drăcească strân-sură mai îndrăzneaţă ca în acest an 1755 în ziua Sf. lacob, când nu numai că au cutezat să atace pe însuşi domnul judeţ din Prej-mer şi să-1 tragă de pe cal, dela care faptă cu mare greutate i-a putut opri cârciumarul din Lunca-Câlnicului (Moşia Contelui Kâl-noky), ci puţină vreme după asta ei veniră şi în sat, pe când oamenii erau ocupaţi cu strânsul fânului şi smulsul inului, şi au luat nu numai pânzeturi de prin curţi şi porci de pe uliţi, ci au sfărâmat şi broaştele dela uşi şi au luat ce au găsit. Au ciordănit asemenea doi cai, iar când babele rămase în sat au făcut larmă fugind după ei, atunci au început aceşti ticăloşi să zbiere groaznic în poarta străzii mari. Oamenii au alergat repede din grădinile de inişte spre sat, însă curând a sosit din crâşma Câlnicului unde se ţineau ei, dincolo de podul Văii-negre, întreaga ceată a acestei satanice seminţii, pe hotarul Prejmerului, cu fu*ci de fier, săbii şi alte arme, atacând în furia lor infernală atât de violent pe Prej-merenii nearmaţi, cari nu aşteptau nici un duşmau, încât' au înjunghiat doi bărbaţi voinici Ia cap şi la braţe, iar pe juratul Ha-nes Honigberger l-au rănit grozav şi de moarte. Pe alt jurat M e -chel Ttirk l-au alungat în Valea-neagră unde s'a afundat până în gât încât abia a putut scăpa cu viaţa. In alt loc au prins şi jefuit pe Hanes Thiess, i-au bătut nevasta şi i-au furat carul. Dacă ar fi năvălit Tătarii sau Calmucii, de care să ne păzească mila lui Dumnezeu, nici atunci n'ar fi întrat atâta zarvă, frică şi groază în Prejmereni, ca la acest tumult ţigănesc. Unii din aceşti ciclopi diavoleşti ar fi ameninţat şi cu foc. Sângeroasa tragedie a fost fireşte imediat anunţată Magistratului din Braşov, cerându-se scut şi ocrotire faţă de aceşti strigoi încarnaţi. Cu o zi înainte de ziua Sf. Iacob au sosit aci doi înţelepţi domni dela Braşov, cari au ascultat întreaga întâmplare: începutul, urmarea şi sfârşitul. Lovi-i-ar spăimântătoarea lor răutate chiar pe aceste furii egiptene! Dacă Excelenţa Sa d-l general Kâlnoky ar afla hoţiile acestor blăs-tămaţi şi nu i-ar pedepsi pentru aceste conturbări evidente, atunci va trebui alte instanţe mai înalte să dea satisfacţie.

Partea III.

Despre întâmplările fericite şi nenorocoase, cari au atins până acum acest târg crăiesc, atât în vreme de pace, cât şi în timp de războiu, ciumă, foc, ş. a.

— 57 —

A. — întâmplări fericite în privinţa civilă şi spirituala.

B I S E R I C E Ş T I .

Art. 24. — Strămoşii poporului săsesc erau păgâni. Au adorat — zice în mod naiv autorul — Dumnezei, cari nu erau Dumnezei şi au urmat sfinţi orbi de-ai Grecilor şi Romanilor; — astfel pe Jupiter, Hermes sau Mercurius şi pe Venus. Pe Hermes îl adorau cu deosebire Prejmerenii cum se vede din numirea unei părţi din hotar: Hermes-Krutz (!). Au adorat şi pe Venus: numirea zilei de Vineri = Freytag vine dela Venus, pe care Germanii vechi o nu-miau Freya. Dar de bună seamă au adorat pe zeul Bachus, cum arată numirea Bochende (căci deşi nu erau în localitate vii, era însă orz şi secară, se fabrica şi se bea multă bere).

Mai departe autorul arată pe larg, că regele Ştefan I a alungat zeii păgâni şi a încreştinat ţara pe care o stăpânia, astfel şi Ţara Bârsei şi Prejmerul. încăpăţânatul şi de Dumnezeu părăsitul Kuppa şi rebelul Ghiula, pe care regele îl pusese principe peste Tran­silvania, au voit să reintroducă păgânismul aci. Din porunca re­gelui primul a fost rupt de patru cai, iar al doilea a fost înfrânt de rege, care a restabilit iarăşi creştinismul, extirpând pe păgâni.

Căzând sub prima domnie a regelui Bela I, mulţi la păgâ-nism, regele a ucis pe toţi fruntaşii mişcării, reîntronând credinţa creştină, pela 1005. Astfel s'a introdus creştinismul pela a. 1005 şi în Ţara Bârsei. In acel timp era în Prejmer şi un Decong, Pleban şi un Capitlu, dovadă că erau locuitori creştini şi aci, deşi nu se ştie cine i-a învăţat religia creştină.

Art. 26, 27 şi 28 — conţine consemnarea preoţilor din loc ai Saşilor dinainte de Reformaţiune, apoi un tablou biografic al pastorilor evangelici de după reformaţiune până la data scrierii manuscrisului 1750—1755.

Intre pastorii mei demni de amintit a fost Cornelius, fiul re­formatorului Ioan Honterus. Cornelius a murit la 1603 de ciumă. Fiul lui s'a căsătorit aci, întemeind familia Cornelles (azi Karnalles). In legătură cu biografiile unora din pastori, ni se dau unele amă­nunte caracteristice pentru epoca aceea.

C I V I L E .

Art. 29. — Pentru Prejmereni a fost o întâmplare deosebit de fericită faptul că ei ca şi toţi ceilalţi Bârseni, au putut ieşi de sub stăpânirea Comitelui Săcuilor, sub care ajunseseră în vremu­rile războinice, rupţi fiind de ceilalţi Saşi. Acum ajung sub Co­mite Nationis. In răstimpul cât au fost siliţi să stea sub oblăduirea comitelui săcuesc, aceşti comiţi, împreună cu cei din jurul lor au pricinuit destulă nelinişte şi destule spese locuitorilor din Ţara

— 58 —

Bârsei, dar cu deosebire celor din Prejmer, apăsându-i cu a-sprime. Din această pricină Prejmerenii au trimis multe suplici la regii ungari, — ba nu numai suplici, ci şi oameni, cari să ceară vechea libertate. Aceia şi-au şi luat la suflet interesele Săsimei din Ţara Bârsei, şi au pus-o din nou în vechia ei libertate prin: Pri­vilegia, ajungând astfel sub corniţele naţiunii săseşti. Aceste pri­vilegii se găsesc toate în casa sfatului braşovean.

Art. 30. — înainte de a. 1224, până când încă nu pusese regele Andrei II pe Saşii din întreaga Transilvanie sub un comite, fiecare târg din Ţara Bârsei îşi avea, cum s'a arătat în art. 4, co­rniţele său, care avea anumite sate sub ascultarea lui. Desfiinţând însă regele Andrei II, prin National-Privilegio, pe toţi aceşti co­miţi şi punând numai pe corniţele din Sibiu de căpetenie a S a ­şilor, târgurile din Ţara Bârsei şi-au ales juzi şi subjuzi (Honnen), cari au fost oameni prea vrednici. împăratul Sigismund şi ginerile său, împăratul Albert II, care a fost şi rege ungar, le-au dat Sa ­şilor Privilegia, să aibă libertatea de a-şi alege după bunul plac slujbaşii lor, despre ceeace se face pomenire şi în Statutele noastre, Ia început, în Cartea I. Titlul 1. art. 1.

Art. 31. — In sfârşit, la anul 1300 devenind Braşovul din un târg, unul din cele mai de frunte oraşe, ajung şi toate cele patru târguri, dintre cari primul şi cel mai vechi este Feldioara, al doilea Codlea, al treilea Râşnovul, şi al patrălea Prejmerul, — împreună cu celelalte sate, sub jurisdicţiunea şi oblăduirea oraşului Braşov, însă în aşa fel, că ele şi-au menţinut dreptul de Jus gladii, adecă de a dicta pedeapsa de moarte, şi să poată condamna la osândă cu moartea pe un răufăcător ajuns în prinsoare pe pă­mânturile lor, sub presidiul a doi deputaţi şi a unui secretar sau „amanuensis" din partea cinstitului Magistrat orăşenesc. Regele Ludovic le întăreşte aceste privilegii la anul 1377. Tot aşa a con­firmat împăratul Sigismund prin nişte privilegii din anul 1422 dreptul, ca Bârsenii să fie din nou uniţi cu ceilalţi Saşi din Tran­silvania. Asemenea Statutele (şi anume cele scrise, căci cele tipă­rite au văzut lumina zilei numai după 100 de ani), legile şi drep­turile celorlalte 7 Scaune; Ia anul 1428 împăratul Sigismund le confirmă tot ce s'a arătat în acest articol şi în cel precedent şi tot ce orânduise Andrei al II-lea: ca Saşii să-şi poată alege după bunul lor plac preoţii şi juzii lor.

Art. 32. — Bârsenii Saşi ies spre norocul lor de sub jugul săcuesc şi gustă fericirea de a sta sub un comite din neamul lor, aşa cum ordonase Andrei II. Totuşi deoarece cu deosebire Prej­merenii aveau multă ceartă şi supărare cu Săcuii, cu cari erau în­vecinaţi, pentru hotar, fânaţuri şi păduri, întâmplându-se ades bătăi sângeroase, ba chiar morţi, după cum se va arăta mai jos, — Prejmerenii s'au străduit necontenit ca să-şi poată folosi sigur

— 59 —

şi neconturbaţi pământul, pe care li—I dăruise Dumnezeu şi li—I de­signaseră regii ungari. De aceea ei nu cruţară nici o osteneală sau cheltuială pentru a-şi exopera dela regi, voevozi şi principi, cele mai grandioase Privilegia, prin cari apoi se puteau apăra faţă de duşmanii şi turburătorii lor.

Art. 34. — Cele mai importante dintre diplome (diplomatibus) privitoare la Prejmer se găsesc în Arhiva Braşovului şi la Casa Sfatului din Prejmer.

1. 1. Ce priveşte Buzăul s'a făcut în anul 1449 o hotăr­nicire amănunţită, (vezi în paladium brasoviense Nr. 13 pg. 99).

2. 1466 Matei Corvinul porunceşte ca nimeni să nu mişte hotarele;

3. La 1471 Matei Corvinul dă noi privilegii; 4. Asemenea Regele Vladislau la a. 1507 (v. Palladium p. 285); 5. Asemenea Petru, Corniţele de Sf. Gheorghe la a. 1508; 6. La 1561 regele Ioan II confirmă Buzăul (Palladium p. 133); 7. La 1563 regele Ioan II îl confirmă din nou ; 8. La 1628 principele Ardealului Gabriel Bethlen confirmă

toate privilegiilor Prejmerenilor asupra Buzăului. II. Pădurea din Dobârlău le este asigurată Prejmerenilor

de cătră: 1. principele Ioan de Zâpolya, la anul 1519; 2. Ludovic o confirmă la 1521; 3. Regele Ioan II la anul 1561 (Palladium p. 175); 4. Această confirmare este introdusă în „captalan"-ul (?)

din Cluj, (Palladium p. 176); 5. Confirmată de nou. III. Pădurea dela Teliu şi Budila şi folosinţa ei le-a fost

dată Prejmerenilor de cătră Ioan de Zâpolya la anul 1511. Acesta porunceşte aspru lui Beldi Pâl să nu oprească pe Prejmereni şi pe Braşoveni să-şi aducă lemne sau crăci.

IV. Despre râul Tărlung există în Arhiva din Braşov şi în Palladium p. 197 un „proceptorium" dat la 1384 de cătră Ştefan Bâthori, prin care li se porunceşte celor din Tărlungeni să lase râul în albia veche.

Art. 35. — Aceste şi multe alte frumoase privilegii au putut să exopereze dregătorii Prejmereni, îngrijaţi de binele lor pămân­tean şi de al urmaşilor lor, pe lângă multă osteneală şi multe cheltueli, dela regii şi principii de pe vremuri.

Art. 36.-— Se aminteşte aci primul jude din Prejmer Andreas Klutsch, pomenit pela anul 1387 într'un privilegiu. (Urmează apoi tabloul juzilor, al funogilor şi pârgarilor saşi, precum şi al goci-manilor, în răstimpul dela a. 1420 şi până la data manuscrisului; tabloul este continuat, probabil, de alţi pastori, până astăzi).

(Va urma)

— 60 —

Partea Literară.

Decemvrie Mi-aruncă n geam cu pumnii plini şi grei Decemvre, colbul de mărgăritare Ce-I smulge 'n fugă crengilor de tei De lângă poarta mea — şi râde tare

Rupând din salba straşinei un sloi; Aruncă jos cristalul să se sfarme Şi iar mai rupe unul, rupe doi, In stare-i toată straşina s'o darme

Cu braţele-i vânjoase de gigant. — Dar s'a oprit. Se uită-acum la cer Pe care nasc luciri de diamant Şi carul mare scârţâie de ger.

Ecat. Pitiş.

Răboj Ca 'n scoarţa unui fag, Te-am încrustat în gând Mai dragă ca oricând, O, visul meu cel drag.

Tot freamătul de brazi In pieptul meu îl strâng; Cu stelele să-1 plâng Pustiul meu de azi.

Aproape să te am Şi'n suflet să te port, Ca umbra unui ram Deasupra celui mort.

Dumitru Olariu.

Epitalam pentru odinioară Pe cărarea 'nsingurată în obârşii de ienuperi, Umăr alb de fată mare varsă amfora din nou. Seara-mi par şi-acuma plopii — unde eşti să te mai superi? Nişte sfeşnice lugubre stinse noaptea 'ntru'un cavou.

Tu mi-ai scris cu dalta'n suflet, leagăn dulce de povară, C a pe lespezi afumate 'ntâiul meşter ancestral, Vers cu vers, mireasma nouă dintr'un cântec fără ţară, Revărsată'n mine toată peste alvii ca un val.

Câte lacrimi, ochii umezi, rădăcini de apă vie, Câte patimi fără margini nu-mi udară, vis deşert! Numai lutul poate spune, numai cerul tău o ştie, O, dar uită, stinge facla — n'am pe cine să mai iert...

Pe cărarea părăsită ca un ceam de argonaut, Odihneşte, par'că, luna peste mărmuri de statui; Astăzi fiecare cetin de ienupăr e un flaut, Fiecare ram: un deget adormit pe buza lui.

Nici o frunză nu suspină. Şi-ai zâmbit pe-aici odată! Lună, cum de nu te'nouri sub pleoapele subţiri Şi mai rabzi atâta trudă şi viaţă fărâmată? — Scrie, peana, înainte; frunză, tu, să nu te miri,..

Poate visul meu de cruce osteni-va să mai doară. Ostenit aluneca-va într'o zi pe zodier C a o pasăre cu ploaie de alice subţioară: Eu voiu scrie — scrie, peana, c'a murit şi nu-l mai cer.

Dumitru Olariu.

— 62 —

Cum am ajuns în Blaj. . . . — Amintiri —

de A. P. Bănuţ.

Terminasem clasa a doua a şcoalei „civile" ungureşti din Făgăraş, cu nota generală „pur eminent" — cum se zicea în ro­mâneasca noastră de atunci — bucurându-mă, pe drept cuvânt, de vacanţa ce-o petreceam acum la unchiul meu, preotul Valeriu Comşa, în Copăcelul Ţării Oltului, sat de Români voinici şi fru­moşi, ascuns subt poala răcoroasă a muntelui „Pietriceaua", între sălcii, arini şi frăsinet şi îmbrăţişat de cei doi rami ai unei vâlcele gureşe, cu apă moale şi cristalină, plină de crăieţi, mreni-şoare şi raci.

Cât era draga de zi de vară, hoinăream cu tovarăşii mei de-a lungul şi de-a latul livezilor şi rovinelor. Al'dată porneam cu toţii în susul văii până pela „moara lui Ilie", apoi coboram pe'n-delete pe apă 'n jos, scotocind cu mânecile sumese până 'n umeri, printre rădăcinile sălciilor şi arinilor, după raci. Ajunşi la „făurăria ţiganului Bucurel", expediţiei noastre i se mai alătura nepreţuitul nostru amic şi mare meşter de raci, tuciuriul Laică, şi, în sfârşit, ne opream, ca de obiceiu, la „bulboaca Viroanei", unde luam, cu mici intermitenţe, câte cinci-şase băi în şir, până 'nvi-neţeam şi 'nverzeam, de ne luau friguri cu dârdăeli şi clănţăneli de dinţi, încât nici puterea soarelui de Iulie nu ne mai putea încălzi....

....Intr'o dup'amează dogoritoare de 'nceput de August, mă pomenesc cu vizita bunului meu prieten şi coleg încă din clasele primare, Sextil Pojorţeanu, care terminase şi el tot „a doua" şi tot cu „pur eminent"'— dar la liceul din Blaj.

Ce mai bucurie, pe-amândoi! Şi ce „ojină" bogată ne-a servit mătuşe-mea! Cafea cu lapte de bivoliţă, cu smântână de două degete; unt, ouă proaspete dela găinile cu gâtul golaş şi slănină afumată, cu pâine proaspătă de secară! Iar după-ce ne-am ospătat boereşte,.... unde n'am încins o discuţie vie şi sgomotoasă asupra unei serii de chestiuni importante — ca de pildă:

— . C e păsări am mai prins în timpul din urmă? — De câte ori mă scald pe zi şi de câte ori mănânc? — Cine înnoată mai bine: eu, Constantin al Rujii Iui Molică

sau Tămaş Lupu? — A mai muşcat cânele cel rău, Tălpaş, vre-un copil? — Cât a crescut, de anul trecut, căprioara mea Lily? — Se mai găsesc în „bulboaca Viroanei" raci de ceia nătă-

văloşi, cu foarfeci uriaşe?

— 63 —

— Cu câţi creiţari mi-am vândut buha cea urechiată? etc. etc." Ai casei, se răspândiră dela o vreme, care 'ncotro. Ră­

măsesem numai amândoi. Pojorţeanu se uită odată împrejur, luând par'că măsuri de precauţie, căci chestiunea ce urma să mi-o pună, era în adevăr de natură discretă:

— Mai iubeşti, amice, pe bălana cu ochii de cicoare, pe Ana Rusului?

— Mai! — Dar tu ai uitat-o pe oacheşa Nişcuţa lui Teiu Văduvei? — N u ! — oftă Sextil... Ramaserăm ambii duşi pe gânduri, cu capetele sprijinite de

spetezele scaunelor. „Va să zică amicul meu mai iubea încă, pe cea mai drăguţă

colegă din clasele primare"... Intr'un târziu zisei: — E trist, să nu poţi uita! — încă ce trist! — răsuflă prelungit Pojorţeanu. — Oare de când o iubeşti pe Nişca? — Din clasa a treia primară.... — De mult, mă! — Sigur!... Iacă-s trei ani trecuţi!.... — îmbătrânim, frate Pojorţene.... — Ce să-i faci? Asta-i soarta tuturor oamenilor! — Tu de câţi ani eşti acuma? — Unsprezece şi şase luni.... — Eşti un copil, pe lângă mine.... — Tu de câţi eşti? — Bătrân, băiete!... am împlinit unsprezece şi nouă luni! — Doamne!... cum trece timpul şi cum trec toate! — oftă

Sextil! — Măi Pojorţene!... când mă gândesc la copilăria noastră

din clasele primare, îmi vine să râd!... — De ce? — Ţi-aduci aminte, ce .bătăi ai mâncat într'a treia primară

dela nenea Dumitru, învăţătorul,... pentru Ana lui Teiu? — Cum nu. — Par'că te văd, cum plângeai!... ţi se murdărise toată faţa... — încă ce sfântă de bătaie mi-a tras!... îmi aduc perfect

aminte. Trei zile m'a usturat la partea de jos... — Ţi-a tras Iinealurile chiar pe pielea goală, aşa-i? — D a ! — Oare din ce cauză te bătuse? — Zicea: „Ori te laşi de Ana Grecului, ori îţi rup urechile,

mucosule 1" — Şi tu tot nu te-ai lăsat!...

— 64 —

— Din contră, o iubeam şi mai mult! Amorul nu-1 stinge nimenea cu bătaia!"

....Un oftat abia schiţat, întretăiat de-un sughiţ brusc, mi se părea a trăda mai mult cantitatea bucatelor ce consumase, decât continuitatea sentimentelor afecţionale ale PojorţeanuJui, pentru Ana lui Teiu.

Scuturându-se odată din toate mădularele, el birui eroic am­bele dificultăţi: gastrică şi psihică; apoi, punând ad acta „trecutul", îndreptă firul conversaţiei noastre spre tărâmul pedagogic:

— Ungurii din Făgăraş o să vă propună sintaxa în clasa a treia ?

— Ce să propună? — întrebai zăpăcit, cu gândul Ia „Ana mea" pe care părinţii o duceau tot mai des la făcutul fânului, în­cât nu mai apucam s'o văd pe uliţă dacât Duminecile....

— Sintaxa latină! — repetă el apăsat — sau tu nu ştii, că 'n clasa a treia va trebui să buchisim la sintaxă?"

Mă 'nroşii până 'n albul ochilor, ca un vinovat prins asupra faptului:

— Ce-i aia, sintaxă? — Cum... nu ştii? — N u ! — zisei cu simplicitatea ignorantului cras. — După gramatică urmează sintaxa — mă lămuri el savant — Cum îi zice ungureşte? — Ungureşte nu ştiu... dar româneşte e sintaxă! — Nyelvtan? — strigai vesel, c'o ştiu... — Ce vorbeşti? aia-i gramatica! — Aşa- i ! îmi aplecai ochii 'n pământ, ruşinat. ....începu aşa dintr'odată, să-mi vâjâie urechea stângă.... pre­

vestea de bună seamă o nenorocire. Oftai îngândurat: — E grea sintaxa? — Grozavă! La 'nceput nu pricepi nimic!" Simţii iscându-mi-se subit un nod în gât, care se prefăcu

într'un fel de bomboană amară, alunecându-mi sâlnic pe gâtlej în jos... .r

— „De n'or propune o Ungurii.... ce mă fac?.... Bunul meu prieten, Pojorţeanu, mă privea cu regret, dar cu

bunăvoinţă de-a mă ajuta: — Eu ţi-aş da un sfat... — Anume? — E foarte simplu! — C e ? — Roagă-1 pe unchiu-tău, să te treacă 'n toamnă la liceul

din Blaj... — Dac'o vrea... — Dece să nu vrea?

- 65 —

— Ştiu eu? Va zice că e prea departe Blajul... — Par'că trenul nu te duce!? — H m ! — Ungureşte ştii perfect. De ce să mai rămâi în Făgăraş,

între Unguri? Eu îţi spun sincer: vino la Blaj! Vom fi împreună, înveţi şi mizerabila aia de sintaxă... mai ales c'o avem cu Groze... auleo!".

Mă cutremurai: — Cine-i Groze? — Cel mai cumplit profesor de latină, din tot Ardealul! — E rău de tot? — E teribil! In ora lui nu poţi să-ţi sufli nasul, nici să tu­

şeşti, sau să strănuţi, nici măcar să răsufli... numai încetinel de tot, să nu te-audă!

— Nici să răsufli? — făcui îngrozit. — Numai încet de tot! Toţi răsuflăm încet, ne-am dedat! — Păi atunci e vai de lume în Blaj!... — Numai ora lui Groze e neplăcută. încolo e foarte bine şi

e mult mai uşor decât în Făgăraş. Toate le învăţăm româneşte... — Ungureşte nimic? — Limba maghiară... dar tu o ştii. Unde pui, că nu mai

trebue să cânţi în viaţa ta „Isten âld'meg a magyart!" — Nici la examene? — N u ! Noi cântăm numai „împărate ceresc"... Pe urmă, să

ştii că în Blaj, în lunile Septemvrie şi Octomvrie poţi mânca stru­guri în toată ziua.

— Sunt scumpi? — Din contră... de doi creiţari te faci dobă! — Se fac chiar în Blaj ? — Da... în Blaj şi 'mprejurul Blajului sânt numai vii, cât

vezi cu ochii, şi nenumărate pepenişti, cu tot soiul de pepeni: galbeni, verzi şi „specii". Să vezi, sunt nişte „specii" mă,., mici de tot, numai cât pumnul şi dulci ca zahărul... să tot mân ci!

....Tentaţiunea de-a vedea Blajul, creştea: Şi sintaxă şi stru­guri şi pepeni.... numai Groze ăia, dacă n'ar f i !

— Pe urmă, continuă Sextil, iarna 'ntreagă patinăm pe Târ­nava. Plecăm dela podul Blajului, pe Târnava 'n sus până 'n pă­durea din apropierea satului Mănărade.

— Nu vi se face frig? — Dacă ni se face, intrăm în cârciumă.... că-i chiar în drum şi

ne face crâjmăriţa vin cald cu zăhar şi scorţişoară. E minunat de bun. — Gam câte pahare beţi? — Câte trei-patru... nu poţi bea mai multe, că aluneci pe

ghiaţă şi-ţi spargi capul, sau scapi, Doamne-fereşte, în vre-un burduf.... şi-adio lume!

- 66 — '1

— Mori imediat? — îngheţi ca osu! — Cumplită moarte! — Ar îi, dacă n'am griji.... — A murit cineva, vreodată? — N u ! Tocmai de-aceea îţi spun: vino la B!aj! De-altfel

nu uita, că fără sintaxă, nu poti trăi 'n viată.... — De ce? — Cazi la „matură ţ" — Matura-i „erettsegi",... nu? — E ultimul examen din clasa a opta... cei mai greu exa­

men din lume!.... — Şi fără sintaxă nu-I poţi trece ? — Nu există! — Atunci musai să 'nveţe omul sintaxa — noroc bun! — Sigur!

Zici că-s mulţi struguri în Blaj ? Foarte mulţi! Să vezi... în Octomvrie, toţi „internii" ne ducem

la cules de vii... e minunat! — Şi cine culege strugurii ? — Oamenii internatului... şi noi! — Câţi struguri poţi mânca la cules? — Iţi spun: câţi încap în tine! Cine să te controleze ? C ă

toţi se 'ndoapă pe furiş. Aşa te saturi, că ţi se face pe urmă silă de ei!

Pojorţeanu, aducea argumente absolut convingătoare. Evitam cu certitudine căderea la „matură", ba mâneam şi struguri şi pe­peni, mai ales „specii" de cele dulci, ca zahărul!

....Mă hotărîi s'o rup definitiv cu Făgăraşul şi 'n baza do­vezilor eclatante ale prietenului meu, determinai pe unchiul să mă treacă la Blaj.

....Peste două ceasuri amicul Pojorţeanu s'a întors acasă, dar, odată cu el, s'a dus şi liniştea mea... căci „problema Blajului" mă preocupa ziua şi noaptea, tulburându-mi cele mai senine clipe ale restului de vacanţă.

C e ? . . . era glumă? Să pleci în oraş străin şi 'ndepărtat... să te desparţi, poate pentru totdeauna, de prietenii tăi buni de pe Ţara Oltului: Peptea, Benţia, Iosif Motoc, Vasile Cizmaş şi atâţia alţii!

N u i vorbă, despre Blaj aveam o idee aproximativă. Mi-1 descrisese doar frate-meu, destul de amănunţit.

Ştiam că-i un oraş mare, care cuprindea în sânul său multe sute de „normalişti", „preparanzi", studenţi mici, mijlocii şi mari

de tot: nişte ornătoi înalţi şi groşi, cu bărbi şi cu mustăţi răsu­cite; teologi palizi, iungi şi subţiri, îmbrăcaţi în reverenzi până 'n pământ, ca rochiile de jale ale cucoanelor bătrâne. Mai ştiam, că Blajul are zeci de profesori, preoţi tineri şi bătrâni şi doispre­zece canonici fără barbă, cărora le poruncia un mitropolit bătrân-bătrân, care umblă numai în trăsură cu patru cai albi şi poartă un coif de aur în cap, presărat cu diamante şi are o barbă lungă, mitropolitul, de-i ajunge până la genunchi....

Mai are Blajul o piaţă în patru unghiuri, de 'ncap în ea o sută de mii de Români şi 'n mijlocul ei e o mănăstire enormă, în care pot intra zece mii de oameni şi toţi „domnii" din Blaj .

Pe cele două turnuri ale mănăstirii, pun studenţi necunoscuţi, din când în când, câte două steaguri româneşti în „trei culori", de mor Ungurii de ciudă, dar nu le pot lua jos, fiindcă n'au scări aşa de lungi, să le-ajungă !"

....Dar, vai... de-asupra tuturor frumuseţilor blăjene, sta atâr­nând, ca o sabie a lui Damocle, tulburătoarea „afacere Groze", care-mi căşuna multe ceasuri amare: „Auzi , domnule... nici să nu răsufli, în ora lui!"

Speram totuşi, că-mi va ajuta Dumnezeu să mă „dedau" şi eu cu acest om rău şi ciudat. Dar ca măsură de precauţie, fă­ceam zilnic exerciţii de respiraţie „neauzită", până când simţeam pământul învârtindu-se cu mine, încât trebuia să mă las repede jos, înainte de-a face cunoştinţă cu efectele contondente ale ameţelii.

....In sfârşit, ziua memorabilă sosi şi în 2 Septemvrie plecarăm cu unchiu, la Blaj. *

Sânt peste treizeci şi şase de ani de-atunci, dar toate mi-au rămas proaspete 'n minte, par'că s'ar fi petrecut ieri!

....După ce-am ajuns în Blaj şi unchiul m'a aşezat, cu tot calabalâcul, în internatul „Vancean" de băieţi, prezentându-mă, în calitatea mea de bursier, bunăvoinţei rectorului, „Clarissimului" Vasiie Hossu, regretatul episcop de mai târziu al Lugojului şi-ai Gherlei — am plecat amândoi spre liceu, unde trebuia să trec examenul de primire din latină, căci obiectul era numai „facultativ", la şcoala din Făgăraş.

....Cel dintâi blăjan de seamă, pe care l-am întâlnit, în scurtul drum dela internat până la liceu, fu regretatul Augustin Bunea, pe atunci abia secretar consistorial.

Bunea schimbă câteva cuvinte cu unchiul, apoi privirea Iui pătrunzătoare se fixă asupra mea:

— Cum te chiamă, băiete? — Aurel Bănuţ!.. — E cel mai mic dintre copiii rămaşi după biata soru-mea,

— îl informă unchiul.

— 68 —

Bunea se 'ntristă: — E orfan de ambii părinţi, aşa-i? — Durere! — întregi unchiul. — In care clasă-i? — Intr'a treia... — N'a mai fost în Blaj? — N u ! A făcut doi ani la „civilele" din Făgăraş. — Cu ce notă ai trecut la sfârşitul anului? — mă 'ntrebă

Bunea. — „Tiszta kitiino", — mă luă gura pe dinainte, în ungureşte. — „Tiszta kitiinâ" ? — repetă Bunea abia reţinându-şi zâm­

betul, care-i înflorea peste buzele de carmin — „Bravo băietei Semeni va să zică cu unchiu-tău. Să te porţi tot aşa de bine şi'n liceul nostru!"

Dând apoi mâna unchiului, el zice în glasul său uşor nazal, dar dulce şi cu accent cântat, tipic oltenesc:

— „Te salut cu drag, „patrioate" Comşa şi la revedere!" — plecând în direcţia podului de peste Târnava.

Ţinuta lui dreaptă şi mândră, figura voinică şi plină de să­nătate, obrajii aceia trandafirii, dar mai ales ochii lui de culoarea oţelului, fosforescenţi, iradiând un puternic fluid magnetic — m'au impresionat covârşitor.

Deşi mergeam în direcţie opusă, mă 'ntorceam mereu, pri­vind în urma Iui mirat, că fiecare trecător i se 'nclină adânc sa-lutându-1 respectuos.

— Cine-a fost domnul ăsta, unchiule? — Doctorul Bunea, secretarul capitlului metropolitan! — E doctor? — Doctor dela Roma. — Avea reverendă, par'că... — Sigur. — Nu e preot? — Cum să nu fie? — Ce-i aia „capitlu"? — „ O să vezi tu mai târziu".... Mă lămurisem buştean: preot la „capitlu" şi medic Ia Roma., hm! C a şi cum mi-ar fi ghicit nedumerirea, unchiul reveni: — „ O să fie 'ncurând profesor la seminarul teologic. E isto­

ric vestit... e cel mai mare om în Blaj." Mă 'ncurcasem mai rău! — Nu-i Mitropolitul cel mai mare ? — E mai mare 'n rang... dar Bunea-i bate cu cartea pe toţi l — E tare domnul Bunea? — Foarte tare!... mai ales în specialitatea lui... — Ce-i aia rang?

— 69 —

— Acum lasă-mă şi tu, cu atâtea 'ntrebări!.. Nu mai înţelegeam chiar nimic. „Doctor la Roma şi preot

a capitlu. Mitropolitul e mare în „rang", dar Bunea îi bate cu cartea, de-i topeşte! „Cum să nu-i bată? N'am văzut ce voinic era? Pe care l-o pocni cu vre-o carte bisericească, d'alea groase, 1-a văzut Dumnezeu!"

Ajunsesem însă în faţa liceului. Piaţa îmi păru uriaşă, iar mănăstirea colosală! „Uite turnuri

mă! Cum s'or fi suind studenţii, până 'n vârful lor?" Din curtea şcoalei ieşiră 'n clipa asta doi preoţi în reverenzi,

unul înalt, uscăţiv, cu o bărbuţă gălbue, rară... tot cu ochelari, ca şi Bunea, dar mult mai bătrân. Era canonicul-director Iosif Hossu; iar alături de dânsul, pâşia altul, tot subţire şi tot cu ochelari, dar cu o barbă în furculiţă respectabilă. Era — ţine-mă Doamne! — îngrozitorul profesor de latină, Groze, în ora căruia „n'ai voie să-ţi sufli nasul, nici să tuşeşti sau să strănuţi... doar să răsufli, dar încetinel de tot!"

— „In ce umblet eşti pela noi, părinte Valeriu ?" — ne în­tâmpină directorul Hossu.

— V'am adus un elev nou, Reverendissime Domnule Canonic. — „Ne bucurăm, mai ales de-o 'nvăţa, cum a învăţat

unchiu-său" — zise canonicul cu barbă rară, având un zâmbet amar în colţul gurii.

— Cred că l-o şi 'ntrece! — Cum ai ieşit, băiete, anul trecut? — făcu directorul. — Cu „pur eminent" — bâlbăii cu ochii ţintă la „teribilul"

Groze, fixându-mi instantaneu plămânii într'un fel de „pneumo-torax", care nu-mi mai îngăduia decât o respiraţie „neauzibilă".

— Se vede dar, că aşchia nu sare departe de copac, — zâmbi şi mai amar bătrânul director, iar eu folosii prilejul, să mă dau după spatele unchiului, spre a lua o gură de aer, căci mă înăbuşam...

— Tocmai pe D-voastră Vă căutam, Domnule Profesor Groze — zise unchiul — băiatul are de dat un examen de pri­mire, din latină. In Făgăraş obiectul este numai „facultativ".

— II putem examina chiar acuma, părinte Comşa — ră­spunse Groze aspru, privindu-mă scrutător, prin ochelarii săi „de aur".

— Fireşte! — întregi directorul — Vino băiete, să ne con­vingem, dacă eşti cu adevărat „pur eminent" — şi porniră ei doi înainte' iar noi în urma lor. Intrarăm tus-patru în curtea li­ceului şi urcând câteva trepte, trecurăm printr'un coridor lung, pardosit cu pietre late, de ne răsunau paşii ca într'o biserică goală, apoi intrarăm într'o clasă de studii, în mijlocul căreia era o masă lungă şi împrejurul ei o grămadă de scaune.

•fi

— 70 —

....Eram pierdut! Căpşorul îmi huruia ca o moară hodorogită, inima 'mi svâcnea lovindu-se nervoasă de coşuleţul pieptului, iar vinele picioarelor mi se tăiară, ameninţându-mă cu căderea. Din când în când aruncam o privire furişe asupra „monstruosului" Groze şi-mi venia — oroare! — să tuşesc şi să strănut, dar cu o supraomenească încordare a diafragmei, reuşii să domolesc „ca­tastrofa" ce mă ameninţa în preajma examenului. „Cum o să ră­spund eu în româneşte mă gândeam în aceste clipe de neuitată groază — când de doi ani, toate le 'nvăţ ungureşte?" îmi vedeam căderea cu ochii şi numai Unul Sfânt Isus din Nazareth mă mai putea mântui!

Evenimentele se precipitau însă uluitor, căci „comisia exa­minatoare" se constitui numai decât: directorul cu profesorul Groze se aşezară pe două scaune, lângă masă; în faţa mesei stau în picioare eu, „examinându-1", tremurând ca prins de friguri; iar unchiul meu se plasă în spatele „comisiei", constituindu-se în public auditor.

Pe semne îmi croisem o mutră demnă de plâns, căci direc­torul socoti oportun să-mi insufle niţel curaj:

— N'ai nicio teamă, băiatule,.... n'o să ţi se întâmple niciun rău! Fii însă atent la întrebările noastre şi gândeşte-te bine, înainte de-a răspunde!"

In clipa asta „înspăimântătorul" Groze rosti băţos: — Declină pe „ala"! Aruncai o privire imploratoare spre unchiul, care din spatele

comisiei, îmi făcea mereu semne ciudate din buzele ce-i alergau în sus şi 'n jos, i se dilatau, luând aspectul alor două orizontale suprapuse, sau i se făceau cerc, ţuguindu-se drăgăstos, par'c'ar fi vrut să aplice o sărutare unui sugaciu drăgălaş. Urmării repentin mişcările-i muţeşti, prinzându-le senzu! într'o clipită: buzele lui scriau în aer silabele ungureşti „ra-gazd-ă-lât"...

O suflai fulgerător: — „Ala, alae, alae, alam, ala!" — „Bine! — zise Groze — ia să ne spui tu acum, băiete,

câteva prepoziţiuni care cer acuzativ". încreţii fruntea, ca şi cum mi-aş scocoti memoria, înălţându-mi

privirea în colţul tavanului, de unde-o coborîi pe perete 'n jos până 'n buzele unchiului, care zugrăvea acum un distinct „an-te".

O umflai torenţial: — Ante, apud, ad, adversus, circum, circa, citra, cis, contra,

er$a, extra, infra, intra juxta, ob, penes, poene, post şi praeter, prope, propter, per, secundum, versus, ultra, supra, trans.'"

— Foarte bine! dădu din cap directorul şi aplecându-se bi­nişor spre urechea lui Groze, îi şopti ceva zâmbind, apoi rede­venind serios, mă întrebă ungureşte :

_ 71 —

— De ce gen este cuvântul „poeta"? Fără să mai dau vre-o atenţie unchiului — întrebarea era

doar pusă ungureşte — trântii răspunsul triumfător: — „Femenin!" — „ A h a ! iacătă că te-am prins! — se bucură drăceşte, di­

rectorul — „ A m mai prins eu şi pe alţii cu „poeta!" — şi răsu-cindu-se pe scaun, îi trase unchiului meu cu ochiul. Acesta isbucni în rîs.

Începură să rîdă acum şi directorul şi Groze, apoi, ridicân-du-se luară pe unchiul de braţ şi porniră tus-trei spre uşă....

Auleo.... Sfârşit cu târşit... o dresei de-o frânsei!... Luându-mă însă, fără zăbavă, după ei... o „corectam", des-

nădăjduit: — „Masculin, domnule director ştiu, domnule profesor:

poeta-i excepţie..,. Vă rog auziţi!... e masculin poeta!" Unchiul se răsuci pe călcâie, din prag, clătinând jenat din cap : — Tacă-ţi gura băiete,... c'ai trecut! — C u - u m ? — îngâna-i aproape plângând. — C u eminent... e!.. mai vrei şi-un ceas cu cuc ? zise di­

rectorul, iar „groaznicul" Groze — miraţi-vă oameni! — îmi mân­gâie părinteşte buclele cârlionţate, zâmbind dulce:

— „ D a rău mai eşti de pagubă,... mă mititelule!"

- 72 —

Din stânga şi din dreapta 29.

Creionări.

Karlsbad, Colonade, Iulie, 1930.

Variate sunt făpturile Tale, Doamne! Şi mândre... Fie că poartă fustă, fie că poartă pantaloni; bogaţi sau săraci, graşi sau slabi. In mândrie primând tinereţea, cerând respectul părul cărunt.

E ora 7. Dirijorul orchestrei dela Colonada Miihlbrunn a ridicat bagheta. Undele armonioase ale rugăciunii de dimineaţă ridică sufletele, într'o comuniune de cucernicie, spre Stăpânul celor văzute şi nevăzute. Capetele se descopăr, picioarele prind rădăcini. Ai impresia că varga fermecată a unei vrăjitoare din lumea po­veştilor 1-a încremenit pe fiecare în atitudinea în care se găsia. Ici, unul cu umărul ridicat a răspuns negativ; colo, altul înco­voiat par'c'ar vrea să ridice ceva de jos; dincolo, un al treilea „pipând" rece din ţeava pătată de tăria apei. In dreapta, revăr­sarea Nilului, personificată deasupra unui abdomen care acopere tot ce găseşte sub el în stratificarea unei bărbii de-un cot şi a unei cefe de 10 kg. In stânga lui, o piele întinsă ca pe tobă pe un schelet deşirat cu tendinţă de ascensiune spre cele cereşti. In dos, pernele proeminente ale unei pulpe femenine.

Numai sămânţa lui Sem stă de-o-parte sau se mişcă pe de lături, barbă'n barbă, giugiulindu-şi cu unghiile îndoliate chiriaşii fălcilor împădurite, c'o ureche întorşi spre cel care raportează în mijlocul grupului, cu cealaltă atentă la vorbele celor din jur.

Dar muzica încetează şi păhărele pistruiate se 'nşirue în co­loane ambulante tour-retour. Fuioarele răsucite ale urechilor clă-păuge se amestecă printre capetele tunse chilug, iar pantofii scâl­ciaţi, cu tocuri joase şi tocite, sprijinind tururi căzute, printre pantofiorii cu tocuri svelte, de-o şchioapă, susţinând şolduri vir­ginale sau şirigle căzute 'n desuetudine. Şi printre acestea, babe'n târâşi, militari scrobiţi, civili şifonaţi şi alţi muritori, ducându-şi fiecare crucea suferinţei: o cocoaşe, un ficat betonat, o g u ş e , . . .

— 73 —

mai rar: ultima toaletă. Cei, mai bine zis cele cu toaletele de expus le expun numai la corso, teatru, concerte, dancinguri, la ocazii pentru flirt.

Mă aşez pe-o bancă şi creionul încearcă să reţină pe se­menii care-mi defilează pe dinainte într'o disarmonie încântătoare: ca sex, vârstă, lungime, grosime, coloare, expresie.

Iată-i în ordinea în care s'au nimerit în acea zi: Primul, un prichindel c'un plisc de nas încălecat de-o păreche de geamuri încadrate în negru, îşi fereşte nervos organul mirosului din dâra unei fuste mult cuprinzătoare, sub care două şolduri deşelate înaintează greoiu în ritmul fălcilor unei bivoliţe în siesta unei mo­cirle. Alături de stăpânul pliscului, două picioare de cocostârc duc o gămălie de cap ţăpos şi sbârcit. înapoia lor, o frunte lustruită, terminată într'o ceafă cu etaje, străjuită de două urechi roşii şi cărnoase, caută par'că umbra celui de dinaintea sa.

In dreapta, o umbrelă veche, decolorată, chiamă după sine un balon femenin cu mers de raţă, după care o barbă fumurie, ca de două şchioape, apleacă spre pământ, par'c'ar fi de plumb, o faţă încreţită, resignată, cu nasul în paharul dătător de sănătate.

Dar ăsta cu fruntea turtită, nasul ic şi urechile ţuguiate re­pezite înapoi cine-o fi? Ce fiinţă i-o fi servit mă-sii de model?

Şi ian te uită ce împărecheri la cei cari urmează! Un fluier de gât, suindu-şi şi coborîndu-şi mărul lui Adam în salturi ana­loge cu ale mercuriului din barometrul acestei luni capricioase, alături de foii unei guşi ascunse, dar numai pe jumătate, în cor­setul unui guler nr. 52.

Un nas în care plouă, la braţ cu unul care se căzneşte să sărute buza inferioară a unei guri văduvită de oase. Două muşte, sub două nări larg deschise, alături de două fuioare ungureşti. Un cap triumfător, stratificând şoriciul unei cefe unsuroase, în tovă­răşia unui cap de post, cu priviri de om suferind.

O faţă muiată'n cremă de ghete galbene se uită aiurită la faţa tuciurie a unui Popescu de-ai noştri. Un abdomen — oişte'n spatele celuj de dinaintea sa — care de mult şi-a aruncat para­vanul între ochii stăpânului şi între genunchii lui, caută să ţină pas cu unul care înaintează în unghiu de 75°, căutând par'că să-şi aşeze dosul în poala bunicii dela spatele său: un snop de femeie care-i priveşte cu patru ochi partea obrăznicită.

— 74 —

O păreche de perciuni, sfredeliţi de-a-lungul unor fălci flo-coase şi soioase, vibrează la fiecare pas sub pălăria de pâslă, multicoloră, alături de pălăriuţa sculată'n vârful unui conciu de împrumut.

U n baston, pipăind lespezile colonadei, ţine, în surdină, iso­nul unor paşi de defilat ostăşesc.

Ceva mai îndărăt, două şteampuri de sex femenin, sprijinite în două tălpi de gâscă, se căznesc să intre în ritmul mişcărilor unei codobature.

După ele, un umblet pe ouă alături de paşi în gropi. Faţa celui dintâiu radiază de mulţumire, a celui de-al doilea s'a mumi­ficat într'o expresie de repulsiune: par'c'ar fi sorbit ouă clocite. Noroc că, împins de cei din urmă, trece înainte, spre alţi privi­tori sedentari, îngăduindu-mi bucuria contemplării altor semeni: a namilei diforme care, ca să nu-şi piardă echilibrul, înaintează cu magazia intestinelor cercuită de două braţe neputincioase ; a du­duii cu mersul în unghii care, înseninată, se anină, ironic, cu coada ochiului, de „talpoşul" care-o gardează din dreapta, te-leap t e l eap . . . ; a ciocârlanului — cu nasul sucit hăis şi gura cea — care se zgâieşte lacom la o păreche de picioare frumos sculptate; a vădanei cu ţeava uitată'n gura rumenită proaspăt, tunsă şi rasă la ceafă, cu ochii pipăind musculatura încordată a unui craiu N o v a c ; a butii de untură care se sfredeleşte anevoie, transpirată, în direcţie contrară cursului valului de clienţi ai lui Esculap; a gâtului de Pat, răsărit dintr'un piept de cocoşel, care gargariseşte un râs de capră, strecurându-se sub pavăza avan-gardei spre aceiaş izvor; a frunţii turtite, desvăluită de sub o pă­lărie de paie repezită pe ceafă, contrastând atât de bătător la ochi cu cea trasă pe sprâncene, a tovarăşei sale necunoscute cu bărbia suptă de ceafă.

Ş i aşa, fiecare-şi duce în mersul acesta leneş ceeace are: două picioare sau o faţă liarmonică, două obraze cadaverice sau două ardeiate, un clarinet de gât sau o ploscă de g u ş e . . . Care cum 1-a dăruit D-zeu.

Şi câtă variaţie! Câţi oameni, atâtea feţe. Câte feţe, atâtea suflete. Ş i câte suflete, atâtea slăbiciuni sau virtuţi.

Uite şi la fetişcana asta cum îşi lunecă coada ochiului spre

— 75 —

bine hrănitul măcelar vienez de lângă ea. Şi 'n urma lor — aşa-i potriveşte Destinul! — o hârcă fără gene, cu obraze scofâlcite şi cu bărbia gheunoiu, cum ţine morţiş să rămână lângă ofiţerul svelt de cavalerie pe care l-a 'mpins soarta lângă e a !

Dar miopul care urmează înspre ce-şi încordează oare pri­virile slăbite? A, da, se căzneşte să se dumirească dacă nu cumva e altceva chelia rămasă, în parte, sub straşina pălăriei celui în urmă căruia îşi ducea nădejdile sale de mai bine. Şi uite, după el, gura cu dinţii rebeli, ieşiţi brusc de sub scutul buzei supe­rioare — par'c'ar voi să muşte 'ntr'un pepene — cum îşi trimite nestăpânitul sarcasm donţului din spatele trepăduşului de vis-a-vis, care, la rândul său, îşi saltă, pe tactul muzicei, întregul dispreţ pentru semenii din convoiu.

Dar preotul acesta catolic, tinerel, cu ochelari - - alături de-o duduie, — porumbei împăiat, care-şi ritmează paşii c'un beţigaş nervos — de ce-o fi afişând atât de demonstrativ limba husarilor, cu gesturi de tribună electorală, nu de amvon ?

Şi pantalonii-saci, cu turul coborit adânc — par'c'ar fi făcut cură de slăbire — sprijinind un mijloc de ţânţar, pentruce şi-or fi dând atâtea aiere printre pantalonii cu conţinut a! vecinilor?

Cine-ar putea ceti în fundul atâtor suflete'. Dar să nu pierdem şirul, altfel tabloul prea rămâne departe

de realitate. O undă de înviorare printre purtătorii de musteţe. O svâr-

lugă de fetişcană — sub scutul pardonurilor — îşi lunecă silueta printre ei, spre o mână care se agită în depărtare, peste capetele şivoiului de oameni. In timp ce fata se depărta zglobie în zig­zaguri, nasul unui liliputan ai cărui ochi se lipiseră de gurguiele săltăreţe ale bustului ei, se pomeni în reversul unei namile din seminţia aleasă, care se oprise să-şi soarbă duşca de apă.

In vecini, o păreche de buze se răsfrânge într'un râs ne­stăpânit şi-o altă păreche se strânge ca o pungă trasă de baieri...

O .viaţă întreagă să tot combini şi n'ai putea realiza con­traste ca cele pe care le realizează întâmplarea. Uite şi Ia ăştia! Cum s'or fi nimerit unul lângă altul ? Poate anume îi potriveşte de-aşa soarta, ca să bată şi mai mult la ochi ridicolul.

Cel din stânga, un dromedar, sub un cep de nas vâlced, cu

— 76 —

două musculiţe, — el le zice musteţe. Cel din dreapta, un pitic cu două cozi de vulpe sub un castravete cu nări păroase. Şi cum proprietarului îi păreau prea mititele, le augmentă cu surogatul floacelor din o parte a obrajilor.

De-odată, ca ars, piticul sare la o parte strivind bătăturile unui rabin.

Pardon! — se repede politicos proprietarul cozilor de vulpe cătră cel al bătăturilor.

— Aveam impresia — adaogă drept scuză — că ajung sub roatele unei locomotive, dacă nu mă salvez.

înapoia lui, într'adevăr, cu pufăielile unui pacific în urcarea unei pante, încălecase pavagiul o namilă de fiinţă antidiluviană.

Când şi-a aruncat liliputanul ochii spre acest Himalaia am­bulant, cozile de vulpe sa'u fleşcăit în jos ca nişte cozi de câni goniţi cu pietri.

O balenă cu chip de om îşi povârneşte măjile de untură» în stratificări geologice, când hăis când cea, după cum calcă cu dreptul sau cu stângul.

Lângă ea, o mămăruţă cu păr de împrumut îşi încălzeşte nasul curcubeu în aburii pe care-i înalţă din pahar apa de 63' a Schlossbrunnului.

înaintea lor, o pălăriuţă verde, c'o pasăre 'n dos, aşezată pe creştetul unui cap-ghiulea al unui „Sonntagsjăger", tronează de-a-supra unei ploscuţe prinsă strâns într'un guler larg.

O şoldită colţuroasă îşi îngână din şezutul scâlciat părechea ariergardă, cu mers de jucărie cu resort.

Pe-o bancă, un Fritz oare-care întinde, ocrotitor, un gât de pelican de-asupra unei grămezi de osânză, care, pe măsură ce-o răzbeşte oboseala, scade ca untura într'o' tigaie fierbinte.

— Da „Schlafwagon"-ul ăsta cu tampoanele enorme cu care 'mpinge garnitura de drezine de dinaintea sa cine-o fi ?

— Te pomeneşti c'o fi jumătatea Novak-ului de-alături cu ochii zgâiţi şi cerbicea întinsă a jug!

Ian te uită şi la ăştia patru. Unul „stramm" — o manechină — repezindu-şi bastonul când înainte când înapoi, fără să atingă pământul, şi cercetându-i atent vârful, de câte ori l-aduce, întors, de-a-lungul trupului. Al doilea, fiecare pas domol şi-1 acompa-

— 77 —

niază moale cu coborîrea umărului corespondent, iar gura-i căr­noasă, boltită înainte de-o dantură de vitrină, — par'c'ar zice tu­turor celor dichisiţi: Sunteţi nişte fleacuri! Al treilea, inspirat de-o ideie, desigur genială, a ridicat sprâncenele în vârful unei chelii lustruite de lumină. Al patrulea, un paralitic, umblând în trohei, începe să mişte hădăragul îmblăciului drept: bate tactul marşului final.

înapoia acestora, pe alţi patru inşi, mâni nevăzute îi trag cu putere: pe unul de musteţe, pe altul de barbă, pe-al treilea de nas (probabil de aceea-i aşa roşu), pe-al patrulea de urechi.

In mijlocul lor, dintr'un guleraş de fetişcană, un cotor uscat de gât-formă sprijineşte trandafirul de mult veşted al unui cap mumificat.

Al 30-lea, un „Pem", de sub o şapcă trasă pe ochi, aruncă priviri încruntate, întovărăşite de frământare nervoasă de măsele, asupra bărbiei flocăite a unui Evreu galiţian, care, cu glasu-i mieunat — par'c'ai fi tras o pisică de coadă — şfichiueşte supă­rător timpanele fără perciuni ale celor din jur.

Un monoclu, înfipt aspru într'o orbită căscată, se zglâmboaie Ia lorgneta care bate poala unei Eve hrănită cu ficat de gâscă 'n-dopată.

Al 33-lea, un călugăr papistaş cu ochelari lucitori, în timp ce îşi spală intestinele năclăite de bucătăria grasă de acasă, cu faţa înflorită de sentimentul pubertăţii, merge sfiicios — cu zâm­betul mielului căruia 'ncep să-i răsară corniţele — alături de fe­cioara pe care Aghiuţă i-a pus-o la dreapta şi a cărei toaletă plină de bun simţ — par'că ştiuse în ce tovărăşie va ajunge! — acopere decent ceeace ar putea arăta privirilor curioase şi ceeace o consoartă din avangardă, îşi etalează fără gust, deşi ar fi fost de preferat să arunce vălul uitării asupra trecutului veşted.

Un ofiţer târtoş c'un chipiu cu cozorocul ca pentru tată-său şi cu fundul „Karlsbader Oblaten" escortează cu pupilele dilatate şoldurile unei vădane molatice, care, de câte ori se opreşte să mai soarbă din conţinutul unui pahar înflorilat, îşi face pupa „Cap de bună spgranţă" înspre baioneta uniformatului.

In cealaltă co!oană, dintr'un mal de lipovean, purtat de scheletele unor picioroange nesigure, se miaună un glas de copil, Ia care răspunde clopotul dogit al unui preot romano-catolic.

— 78 —

Un profesor dela Academia de drept din Oradea îşi duce paharul la distanţă şi, de câte ori îi trage câte-o duşcă, ai im­presia că 'nghite gutui.

Un haham, rânced de sus până jos, cu două floştomoace de bumbac — muiate par'că'n unt stătut — ţâşnind fără jenă de sub straşina unui acoperemânt fost odată, probabil, pălărie de pliuş, în tovărăşia altora eiusdem farinae, cu sufletul localizat în ochi şi urechi, pipăie pulsul afacerilor. Urmare a cronicei zilei ascultată la radio.

Doi mascuri în reverenzi, tunşi chilug şi raşi proaspăt, au pus ochelari negri, ca să nu poată fi controlaţi asupra obiectivului în spre care şi-au ţintit privirile.

O băşică de cap c'o mică ecrescenţă drept nas şi cu două cicatrice drept ochi, se întinde lacom spre lugerul învălit, dar destul de transparent, al unui trandafir înmiresmat.

Dar mătuşica asta cu faţa şifonată de par'c'ar fi şezut cineva pe ea, cu gura perpetuum mobile, ce-o fi cătând cu ochi atât de languroşi la fabricantul cela de cârnaţi, „steif" ca o rudă de sa­lam ? Probabil ce caută şi „Pemoaica" aceea cu guşi la picioare şi cu pernele pieptului rivalizând cu cele ale dosului.

O altă massă, de dimensiuni epice, acoperită c'o fustă în­tinsă la destrămare, în mişcările unui prunc care abia acum în­cepe să umble, se cumpăneşte în tremur de piftii alături de-un dop cu fruntea înădită până 'n luna din ceafă şi brăzdată ca o plaje după reflux.

Şi cum merge ţanţoş papainogul, la legăul tablelor legilor lui Moise, dând să prindă cu gura ţeava din pahar, aceasta îi lunecă 'n nas. Un hapşu!, ţâşnit ca dintr'un copilandru, un zu­ruit de pahar hârbuit, şi-un clocot de râsete din piculine, fagoturii, tromboane... Apoi o zgâlţăitură şi, excortat de tablele legii lui Moise, o repezeală spre ieşire.

Barometrul nervilor se cunoaşte însă dimineaţa, înainte de primul pahar de apă. Atunci, cei care au ajuns la el, mulţumiţi şi liniştiţi intră în curentul ritmului bivolilor întorşi dela păşune: de-abia-şi mută picioarele unul înaintea celuilalt. Cei care n'au ajuns încă la apă, ca să nu piardă prea multă vreme pană la dejun, dau busna înainte, spre izvor. Şi, cum lumea e multă, ca-

— 79 —

lambururile se ţin lanţ, fiindcă fiecare se gândeşte Ia sine nu ia dorinţele şi tabieturile tale. Ici o cocoană care a scos oglinda ca să-şi admire mutrăliţa, colo un bărbat care s'a oprit să mai tragă o duşcă de Muhlbrunn, dincolo un craiu care a lămas cu faţa'n-toarsă spre coada unui păun, mai încolo o Loti rămasă, în mers, cu ochii în vitrina care-i oglindeşte chipul: tot atâtea pie­dici, izbite involuntar de grăbitul pacient al Sprudelului. Pardon! de-o parte; scrâşnituri da măsele, bobârnaci linguistici sau zâm­bete îngăduitoare, de alta. După om şi temperament. Numai bustul doctorului David Becher ( f 1792) priveşte nemuritor şi senin din hala dela „Sprudel" la această învălmăşeală de lume pestriţă, par'c'ar zice şi el cu poetul nostru: „ C e e val, ca valul trece 1"

De-odată, o expresie generală de scârbă: un habotnic per­ciunat şi pistruiat îşi mulge nasul într'o scuipătoare, ca să şi-1 şteargă apoi c'un şervet colorat. . . şi să treacă înainte fără să se sinchisească de murmurul ameninţător al martorilor scandalizaţi.

Cine se aşteaptă să vadă încolonându-se pela cişmele lume elegantă, luxoasă, huzuranţi ai lirelor sterline, ai dolarilor, ai fran­cilor elveţieni, se înşală amar. Aceştia îşi beau apa acasă, din termosuri duse şi aduse de oamenii de serviciu ai „Imperialului" sau ai lui „Pupp". In colonade se 'nvârte lumea necăjită, lumea celor cenuşii: rar feţe simpatice de Vienezi, încolo: Teutoni bă-ţoşi, Unguri ţanţoşi, Cehi încruntaţi, Munteni guşaţi, capete de meduze galiţiene, râncezi purtători de perciuni care barbă'n barbă, clipind din ochi cu conjunctivită, se informează despre „Geschăft"-u-rile care s'au făcut, se fac sau se vor face. . . Şase din zece cu ochelari şi patru foşti clienţi ai lui Procuste sau scăpaţi din ce­lulele inchiziţiei.

Iar pe bănci, clipocesc în armonia unui vals de Strauss cei moleşiţi de apa caldă şî ameţiţi de plimbat. Papă-lapţi în coa­gulare.

In dosul băncilor, în faţa orchestrei, câţiva încremeniţi. Sunt pasionaţi ai muzicei, cărora li s'a răcit apa'n pahar. Moleculele fiinţei lor lăuntrice vibrează şi se aranjază în armoniile dictate de bagheta dirijorului.

Iar afară, în capul colonadei, în faţa Muhlbrunnului, grupuri improvizate de aparatul fotografic: bărbaţii pipăindu-şi cravatele, fe­meile controlându-şi, a nu ştiu câte-a oră, în oglinda din poşetă,

— 80 —

cârlionţii şi sprâncenele. Dar tocmai când fotograful cere „atenţiune", | unul se smulge din grup şi, cu faţa lividă şi paşi grăbiţi, o ia j spre cea mai umblătoare uşe, înseninând feţele tuturora. A fost ;

grupul cel mai reuşit. f Iată însă că toată atenţia captată de cel grăbit şi de cei din ';

faţa obiectivului fotografic se îndreaptă, ca la comandă, în spre ) un privitor, care, nebănuind pricina, roşeşte pănă'n moalele ca- { pului gol. De sub jiletcă, îi ţâşneşte un izvor: timid la 'nceput, năvalnic mai apoi. E un oaspe proaspăt, care, nedându-şi seama | de rostul ţevii aplicată la paharul de porţelan, sorbia apa nu pe ) ţeava, ci pe deasupra ei, din pahar. Apa, în felul acesta, de câte ori înclina paharul, i se scurgea din el, pe ţeava, în sân şi de aci -> în pantaloni, de unde ieşia pe unde putea.

Îmi pare că nenorocitul, chiar de a doua zi, a schimbat iz­vorul, contrar indicaţiilor medicului. <

In fine, şi o figură cunoscută şi atât de dorită! Cu pălăria pe ceafă, cu faţa plină, rotundă, proaspătă, cu buricul în proţap, mânile'n pantalonii scurtaţi de proeminenţa abdomenului, cu bu- ] zele arcuite a superioritate, par'c'ar zice furnicarului din jur : Vă cumpăr şi vă v â n d ! . . . — nu poate fi decât unul de-ai noştri. Şi „richtig", Popescu nostru era „nigustor dila Galaţi". Dupăce , şi-a plimbat paharul o jumătate de oră, cântărindu-şi Ia fiecare pas pe picioarele-i elastice trupul bine hrănit, s'a înfipt în capul colonadei, trecând în revistă conturul „gambelor" care, într'o cir­culaţie monotonă, îi trec pe dinaiutea nărilor dilatate.

E una din puţinele mutre vesele, mulţumite, fericite aş zice, între atâtea mutre acre, constipate. O expresie de triumf în at­mosfera de feţe înciudate, resignate, revanşarde.

Ba mai e una. E figura simpatică a doctorului Lupu. îm­brăcat sumar, de tennis, în capul gol, rumen, elastic, dacă nu l-ai cunoaşte şi nu l-ar trăda firele cărunte, nu i-ai da mai mult de 35 de ani. Mai ales când acompaniază pe cutare coniţă nostimă. De unde-o fi luat „Cuvântul" minciuna încornorată că-i „uşor suferind?"

Fiinţele de felul doctorului Lupu sau chiar de al „nigusto-rului di la Galaţi" sunt însă paseri rari pe aici. Cei mulţi — vor­besc mai ales de pasagerii Colonadelor — sunt nişte manechine cu feţe înorate, grave, cu guri încleştate, cu funcţiile vieţii regulate de regulamente. De aceea, pe semne, m'apuca uneori dorul nebun

— 81 —

0 0 0 . "DO"

să mai aud o vorbă tare, ca prin mahalalele noastre, o vorbă cu măduvă care să destrame rândurile acestea în mers de cortegiu funebru, o vorbă care să tulbure şi să răscolească un pic aceste suflete trase pe acelaş calapod nesuferit, cu tabietul prescris de doctori şi executat „ad litteram". Eu nu m'am mirat de loc când am auzit într'o zi oftând un Valah de-ai noştri: Unde eşti, Şeicare, să ne mai torni în pahare sare dela ocnele noastre în locul sării acesteia cu etichetă ? Ave ţie şi ucenicilor t ă i ! . . .

S. Tamba.

— 82 —

Răsfoind ziarele şi revistele noastre IX.

Cine-o fi spus mai întâiu că: mai curând vedem paiul din ochiul altuia decât bârna dintr'al nostru, nu s'a gândit, desigur, la eternul adevăr pe care l-a rostit. Câte generaţii de înaintaşi, la atâtea neamuri — fiindcă-1 găsim formulat la fel şi la alte popoare — nu-1 vor fi verificat până azi şi de câte ori nu l-am verificat şi-1 verificăm încă, zi de zi, noi înşine!

Iată, de exemplu, pe bucureşteanul Popescu în discuţie filo­logică cu ardeleanul Pop.

Aproape nu rosteşte Ardeleanul vorbă, la care Bucureşteanul să nu zâmbească sau să nu râdă. De-i vorbeşte de necesităţile lui şi de pro/entele mari pe care trebuie să le plătească la bancă, Bu­cureşteanul trage semnificativ vecinului său cu ochiul, tot „regă­ţean", deşi şi el vorbeşte de rifre,1) de /iment 2) etc.

Râde par'că cu satisfacţie, când aude vorbindu-i-se de scan­dalul făcut la staţiunea cutare de studenţi, şi nu observă că acest ş (influenţă germană) nu este mai urît decât cel întrebuinţat de el în state, sfoară, gris, falş.

Acelaş râs, dacă — Ardeleanul conzideră falză zupa care i se serveşte, cu toate că: ovăzul, spezele, piezele, seziunile, chinte-zenţa 3) etc. fac parte din vocabularul său nu al Ardeleanului, care le rosteşte cu s.

II ia la vale, dacă nu s'a putut încă scutura de năciunea lui, fără să-şi dea seama că şi el scrie încă anunciu 4 ) .

Strâmbă din nas dacă Ardeleanul nu rosteşte blestem, pereche, dupe, a lepăda, o absolve, 5) nr'sip, gh/citoare, deşi nici el nu te scoate din: suferă, o margină de drum (Cv. 1 Sept. 1930, p. 1, c. 6) dar, „ca o flacăre (Cv. 24 Iunie, foii. p. 2, c. 3), descoperă (Cr. 26 Iunie 1930, p. 1, c. 2), azvârlă (N. Rom. 12 Sept. 1931, pg. 1

') Cu toate că avem multe cazuri, ca să nu sporim prea mult notele, dăm numai câte-un exemplu, două. Univ. dela 2 Sept. 1924, p. 1. c. 8 etc.

2 ) Univ. dela 30 Iulie „Filme". Cezar Petrescu în: Scrisorile unui răzeş", Cult. Naţ. pg. 28.

s) Cr. 23 Maiu 1929, p. 6, c. 1; Ideia nr. 5-6 , 1924, p. 16 etc. 4) Citiţi avizul ziarelor din fruntea paginei „Mica Publicitate". Vezi şi

T. Arghezi: „Icoane de lemn" pg. 69. 5) E. Lovinescu: Critice IV. Alkalay, 1920, pg. 178.

— 83 —

c. 3); răpede, rdpăd (repăd),1) răsping, muzău, curcubău,2) zâ­zanie, jdlţ, carate etc. etc.

Şi-1 învăluie într'o nesfârşită compătimire pe etimologistul in­corigibil care scrie încă şi azi ved, puse/, măcarcă nici ziarele bu-cureştene nu sunt mai breze când scriu: bruşce, să confisce,8) să muşce,4) să rişec,5) măscr,6).

Şi cum dd. Nae Ionescu şi P. Şeicaru, care scriu aşa, nu sunt gazetari de-a doua mână, ei vor face, desigur, şcoală cu felul lor de a scrie. Şi urmarea va fi, că ne vom pomeni iarăşi scriind ca bătrânii noştri: Cine să muşce din aceste găluşce pătate de muşce ?

Ce să mai zicem apoi de distribuitorii galanţi şi fără splină ai tuturor ironiilor când tăbărăsc asupra câte unui „frache", pe care 1-a scăpat gura să zică „ţâp" în loc de „arunc" sau l-au pus pă­catele „să prospiţieze bine" în loc „să aibe o mină bună" ? Par'că acestea ar constitui dovada peremptorie a omului de ispravă sau a individului-fleac, cum eşti dispus a crede, uneori, cetind articole ca cele ce se scriu despre d. Vidrighin, despre d. Şt. Cicio Pop ş. a.

Când urci pe catedră, să faci pe dascălul, grijeşte să nu des­copere şi la tine cei pe care vrei să-i dăscăleşti cusururile şi pă­catele atribuite lor !

„Frachele" e destul de docil, primeşte lecţii, dar numai dela dascălii consacraţi, superiori lui în cunoştinţe de limbă. Zeflemeaua dăscălaşilor improvizaţi o socoteşte zeflemeaua hârbului care râde de oala spartă.

Şi acum să dăm cuvântul „maeştrilor verbului românesc". „(D. V. Madgearu) studios, muncitor ca şi d. V. Brătianu, dar cu o in­

teligenţă de care cel dintâiu nu se poate reclama. (Cr. 24 Ian. 1929, p. 1, c. 2). „O asemenea atitudine (spun liberalii) ne scoate din cadrul constitu­

ţionalităţii de care ne-am reclamat totdeauna" .(Cv. 4 Maiu 1929, p. 1, c. 4)7). „(Lumea) nu trebuie să se uimească de scriitori, care îşi înjosesc con­

deiul ca acest domn care în loc să asvârle ca injurii, nu răspunde clar şi lămurit: din ce fonduri a apărut etc."8) („Falanga" 1 Febr. 1928, p. 3, c. 2).

') „Tinerimea Română" nr. 5 dela 1 Ian. 1931, pg. 13: „Gândurile'n crengi mi le repăd".

s) „Lamura" 1924, nr. 10-11, pg. 441. s) Cuv. 1930, dela 9 Aug. p. 1. c. 5; 27 Sept. c. 1. jos; 6 Nov. c. 1. etc. «) N. R. 1924, nr. 239 p. 1. c. 2. f>) Curentul, 23 Febr. 1931, p. 1, c. 4, sus. Ibid. col. 3. V. Rom. 1931

Maiu nr. 5. pp. 200, 201. «) Cr. 21 Nov., p. 1, c. 1. 7) Românul zice: cu care ne-am lăudat. 8) Voia să zică: în loc să răspundă (clar şi) lămurit... asvârle cu înjurii.

— 84 —

„Arta şi literatura nu constă în imitarea unei anume vieţi, ci în adâncul mistic pe care Eminescu şi un Creangă, un Caragiale şi un Gr. Alexandrescu, un Cerna şi un Sadoveanu a ştiut să pună în ea'") (Ibid. p. 3, c. 3).

„Bietul d. Pangrati, care, din pricina unei infirmităţi ce-i amăreşte zilele bătrâneţii, de-abia poate veni în contact nici cu colegii lui, cheamă studenţii ca să-i recruteze pentru o anume politică!" (Ibid. p. 1, c. 2).

Şi, notăm, Falanga e o revistă literară! „Făţarnicul îmbrobodeşte mai întâiu asupra lui . . . „Slab de îngeri (Cuv. 18 Iulie 1928, p. 1, c. 2). „Când rafinezi cu atâta subtilă incoherenţă asupra sufletului femeii sau

al bărbatului, nu este prea greu să-ţi impui şi sentimentul acesta, — de strictă pudoare" (Cr. 23 Ian. 1929 p. 1, c. 7, jos).

„Denunţarea vânzării Ţării către streini"8) Cuv. 1 Martie 1929, p. 1, c. 3 Dacă ni se va dovedi că există Român care să spună: vânzarea boului către tine, — ne punem cenuşe pe cap, acceptând construcţia de mai sus.

Articolul 142 din codul penal, precizând pedeapsa pentru anumite fapte, continuă: „Către acestea se va declara necapabil, pentru totdeauna, de a mai ocupa funcţiuni publice"3)

„Delegaţia minoritară va mai cere o subvenţie de stat către instituţiile de învăţământ minoritare"*) (Cr. 10 Iulie 1929, p. 6, c. 2).

„Am combătut totdeauna orice acordare de credite către România"1') (Cuv. 11 Iulie 1928, p. 4, c. 5).

„Taxele de îngrijire a bolnavilor vor fi plătite către staf). (Cuv. 7 Iulie 1928, p. 3, c. 7).

La fel: „Se concesionează monopolurile Statului. Şi evident nu către Banca Rom." (Cuv. 5 Febr. 1929, p. 4, c. 1).

„împărţirea porumbului către săteni"'') (Cuv. 22 Aug. 1929, p. 4, c. 4). „împrumutul cărţilor acasă, se face numai către cetăţenii comunei res­

pective"8) (Cuv. 26 Aug. 1927, p. 2, c. 1). Am mai vorbit şi'n alt Ioc. („Soc. de Mâine") despre rolul

pe care şi-1 arogă de-o vreme 'ncoace această prepoziţie şi nădăj­duim să mai revenim încă asupra ei, altă dată.

„Este Infinit probabil că . . . agentul patogen al maladiei primitive . . . favorizează invazia . . . microbilor cari etc. ne spune d. Dr. I. Ciulin (în Cr. 24 Febr. 1931, p. 2, foii. c. 1).

') Adecă, să-l pună. i) Noi zicem: Denunţarea că s'a vândut străinilor ţara. 8 ) Voia să zică: In afară de acestea (pedepse), pe lângă acestea, în

plus . . . se va declara etc. *) Românul zice: pentru sau pe seama instituţiilor. 5 ) Româneşte: României. e ) „ statului. ') „ între săteni sau la săteni. 8) „ Cărţile se împrumută acasă numai cetăţenilor comunei

respective.

— 85 —

„Este infinit probabil — glăsueşte altul — că fostul ministru de Ex­terne va primi însărcinarea de a forma noul guvern naţional-ţărănesc" (Cuv. 10 Oct. 1930, p. 4, c. 5).

„Este infinit probabil că primele soluţiuni vor porni abia după reluarea lucrărilor Parlamentului1) (Cuv. 13 Apr. 1930, p. 4, c. 1).

Să-1 aşteptăm cu răbdare şi pe acesta. „Nu mergem până acolo încât a suspecta buna credinţă". (Cr. 8 Maiu

1928, p. 1, c. 3)2).

Ce să mai zicem de greşeli ca cele următoare, făcute de con­deie ca al d-Iui P. Şeicaru?

„Spaţiul geografic şi politic pe care îl ocup Saşii". „ O precisă mărturisire a sentimentelor ce le port statului român (Saşii)

(Cuv. 23 Iulie 1927, p. 1, c. 4). Sau d-1 C . Gongopol: „D-l V. B. trebuie să fie furios contra celor ce se amestec în afacerile

altora". (Cuv. an. II, nr. 328, p. 1, c. 1, jos). „Par'că s'ar desparte răspântiile vieţii". (Cuv. an. III, nr. 461, p. 1, c. 1) Alţii, în acelaş ziar: „Aceasta se datoreşte faptului că nu i s'ar recunoştea talentul" (Cuv.

25 Aug. 1926, p. 2, c. 2)*). „Cei bătrâni îi bag mereu (pe tineri) cu capul în apa realităţilor',. (Cuv

17 Dec. 1929, foii. p. 1, c. 6). „La laudele Brătienilor trebuesc să le răspundem" (Titus Enacovici).

(Cuv. 29 Iulie 1927, p. 1, c. 5). „ Vom trebui să părăsim metoda banchetelor . . . şi vom trebui să tra­

tăm cu etc". „Profesorii trebuesc să posede şi diploma unei şcoli sup. de agricultură". (Cuv. 2 Maiu 1929, p. 2, c. 7 şi p. 4, c. 4).

.,Vom trebui să avem în vedere" (Ibid. pg. 10.) „ Am trebuit să-1 urmăresc (Cv. 22 Martie, 1930, p. 1, foii. c. 3) „Ca

să-1 putem aprecia pe Eminescu vom trebui să cunoaştem etc". (T. V. Ştefanelli: Amintirii despre Eminescu. 1914. Introducere

„Am trebuit să auzim reproşul c ă . . (T. Enacovici, Cv. 20 Iulie 1927, p. 1, c. 4) etc. etc.

„Dar (din pricina lipsei d lui I. G. Duca) discuţia n'a lipsit de interes".*) (Cuv. 28 Apr. 1929, p. 6, c. 3.)

„D-l Kiriţescu ne informează apoi următoarele" (Viit. 28 Iul. 1926, p. 1, c. 3.)*)

') Va să zică, pe lângă superlativul absolut: foarte probabil, ni se mai dăruieşte unul: infinit probabil. Finit probabil e încă în durerile naşterii.

?) Corect: Nu mergem până acolo încât să suspectăm . . . sau: până la în a suspecta . . .

3) Par'că auzi pe câte-un copilaş: Nu mă bătea, mamă! 4 ) Corect: N'a fost lipsită de interes sau: n'a fost fără interes. 5 ) Corect: ne informează despre. . .

— 86 —

„D-l Gr. Sighinaş... a paralizat de partea dreaptă a corpului". (Viit. 19 Iulie 1926, p. 4. c. 6.)1)

„Judecătorul de instrucţie convoacă pe acesta la cabinetul său,2) (Cuv. 9 Martie 1928, p. 6. c. 5.)

„Delegaţia română a desfăşurat (la Oslo) o activitate care a marcat în lucrările Congresului". (Cr. 12 Sept. 1928, p. 4, c. 6, sus.')

,.lar se schimbă programul liceului, iar se creiază o confuzie în ritmul normal al învăţământului secundar, fără ca nimeni să nu se gândească dacă n'ar fi necesar să se cerceteze în prealabil ce dezastruoase efecte au avut aceste prea dese schimbări de programe asupra liceului." (Cr. 29 Martie 1931, p. 1. c. 3.)*)

„D-l V. Brătianu desbate mereu de naţionalizarea industriilor." (Cuv. 25 Aug. 1927, p. 4. c. 5).5)

„Această hotărîre se contrastează aşa de izbitor cu trecutul apropiat." (P. Şeicaru, Cuv. 8 Aug. 1927, p. 1, c. 3).̂ )

(Ocuparea Bpestei de trupele române se pune la 3 sau la 4 Aug.) „Nu se încape „sau." (Ibid c. 2, sfârşit).7,)

„O să spun ce gândesc cu căile noastre ferate". (Cuv. 21 Aug. 1927, P- i, c. 2).«)

„Omul a cărui situaţie e astăzi cel mai puţin consolidată în minister" (d-l Nae Ionescu, Ibid. p. 1. c. 1).

„Normele de existenţă ale însăşi guvernului. (Cuv. 17 Dec. 1927, p. l,c.5). „împotriva lor însuşi (C. Gongopol, Cuv. 9 Iulie 1926, p. 1, c. 2.) „Cât de acută era această meteahnă şi până unde mergea deformarea

şi mai bine se poate vedea dintr'un pasaj pe care-l împrumutăm aceluiaşi izvor?) (Cuv. 16 Aug. 1930, p. 1, c. 1.)

„Se dedă unor manifestaţiuni cari aduceau după sine etc. (Cuv. 27 Febr. 1930, p. 3, c. 3).">)

„O serie de generali în retragere etc. s'au pornit cu furie să concureze

î) Corect: a fost paralizat, a suferit o paralizie. „Paralizez" se între­buinţează în sens activ-transitiv: paralizez o acţiune.

s) Românul convoacă pe mai mulţi, nu pe unul. Şi atunci, // convoacă. i) Ce ? Poate: s'a remarcat sau: a fost remarcată. *) Românul zice: fără să se gândească cineva dacă etc. Sau: şi nimeni

nu se gândeşte dacă . . . 5 ) Românul desbate ceva, nu: de ceva. °) Româneşte: Această hotărîre contrastează... ' ) Româneşte: fără pronumele reflexiv, confruntă: nu încape vorbă că.. .

Se încape e croit, probabil, după analogia: se admite. 8 ) Românul gândeşte cu capul de (despre) ceva. 9 ) Voia să zică: pe care-l împrumutăm din acela ş izvor. înţelesul con­

strucţiei de mai sus e că noi îl împrutăm (îl dăm împrumut) izvorului (lui I. Ghica.)

| 0 ) Românul se dedă la ceva. Nu mai vorbim de corespondenţa timpu­rilor : se dedă azi şi aduceau ieri!

— 87 —

visurilor băieţilor de liceu şi ale fetelor de pension". (Cuv. 15 Maiu 1929, p. 1, c. 2).')

Acelaş autor, ceva mai jos: „Nu e loial să concurezi imensa massă a debutanţilor tineri etc." De ce dar odată aşa, corect, şi altă dată altfel?

„Cu greu se va putea găsi un Român conştient pământului strămoşesc care etc." (Rev. gen. a înv. nr. 9. Nov. 1928, pg. 561.)

„Dascălii vor fi obligaţi să oblige elevilor manualele semnate de" . . . (Cr. 16 Aug. 1928, p. 1, c. 7, jos).s)

„Conştiinţe judecătoreşti ce izbutesc să se menţină tutulor corupţiilor". (Cr. 27 Maiu 1928, p. 1, c. 2)-s)

„Oamenii cei mai indicaţi acestor soluţii" (Cuv. 21 Iul. 1927. p. 1, c. I).4) „Poetul Iancu Văcărescu a realizat la începutul poeziei româneşti, câ­

teva încercări demne oricărui poet de talent" (G. Cardaş, Univ. Lit. nr. 14 din 1926, p. 9, c. 1).*)

„Să avem prudenţa de a nu exagera, eroare care a vătămat celor mai bune asocieri" (C. Congopol. Cuv. 16 Iulie 1927, p. 1, c. 4).6)

„Vatămă intereselor ţării". (Cuv. 29 Ian. 1927, p. 4, c. 1.) „Savanţi ai tuturor ţărilor au început să vie la Paris pentru ase iniţia

noilor metode etc." E vorba de „potiţia ştiinţifică." (Cuv. 14 Febr. 1929, p. 1, c. 6).')

„Trebuie să recunoaştem că ea (comisiunea europeană) ar contribui infailibil stabilizării". (Cuv. 30 Ian. 1931, p. 1, c. 3).8)

„Dacă dreapta şi stânga echivalează masselor profunde sociale, trebuie constatat că în statul polon aceste forţe se găsesc în stare de echilibru." (Cuv. an. III. nr. 468, p. 2, c. 3, sus).6)'

„Pentru a remedia întru câtva acestei limitări, un conferenţiar dela T. a avut ideia etc." (E vorba de greutăţile pe care le întâmpină oratorii dela radio.) (Dim. 27 Mart. 1931, p. 3, c. 2).'°)

„Impresia generală e că d-l Titulescu nu va reuşi concentrarea parti­delor (Cr. II. Apr. 1931, pg. 6, c. 5.) „Dacă d-l Titulescu nu va reuşi nici această combinaţie, atunci"... (îbld.)")

') Românul concurează pe cineva sau ceva nu: cuiva. a) Românul obligă pe cineva la ceva, nu: cuiva ceva. Impune însă

cuiva ceva. â) Românul se menţine în ciuda, în butul, în pofida, împotriva tuturor

corupţiilor. 4 ) Românul zice: pentru aceste soluţii. 5) Românul zice: demne de oricare poet. 6) Românul zice: vatăm pe cineva sau ceva, nu: cuiva! 7) Românul zice: a se iniţia în ceva. 8) Românul zice : ar contribui la stabilizare. 9 ) S'ar putea zice: Dacă... sunt echivalentele masselor. l u ) Românul remediază ceva, nu cuiva. ") Va să zică, pe viitor, nu vom mai putea spune: elevul X. a reuşit

la examen, nici: elevului X. i-a reuşit examenul, ci: elevul X. a reuşit exa­menul. Altfel vom fi taxaţi de ignoranţi cari nu ţin seamă de „evoluarea" limbii...

— 88 —

Ne oprim deocamdată cu citatele. Le vom continua în alt nr. de revistă.

Vom mai spune numai, de încheiere — ceeace am mai spus de altfel — că, dacă am citat mai mult din ziarele „Cuvântul" şi „Curentul", n'am făcut-o fiindcă celelalte ar fi mai lipsite de astfel/ de construcţii neromâneşti, ci, pe de-o parte, fiindcă n'avem vre^ me să le răsfoim pe toate, iar pe de altă parte, pentrucă în jurul acestor două ziare sunt grupate condeiele favorite ale publicului nostru intelectual.

Şi-am voi să mai spunem că: am fi mai bucuroşi să-i ve­dem pe gazetarii noştri mai tobă de româneşte decât de franţuzeşte — cum apar din scrisul lor. Altfel, săgeţile ironiei, pe care le aruncă asupra limbii vorbite în provinciile alipite, nu-şi ating scopul.

A traduce din limba franceză şi a turna limba românească în tiparele sintaxei franţuzeşti, înseamnă a repeta greşala — mai puţin gravă, dar tot greşală — a clienţilor ardeleni ai criticelor lui Maiorescu.

Şi-apoi, să nu uităm că Ardelenii aceia aveau de partea lor o circumstanţă atenuantă, pe care gazetarii din capitala ţării nu o au: influenţa şcoalei străine, în care erau nevoiţi să-şi urmeze studiile.

Ax. Banei u.

— 89

Dări de seamă

Dacoromania, anul VI (1929- 30) Cluj, Cartea Româ­nească, 1931, p. 692. In editura Cartea Românească a apărut Dacoromania VI, buletinul muzeului limbei române din Cluj.

Bogată în studii şi cercetări ştiinţifice, această lucrare, ne­întrecută de nici o publicaţie similară din ţară, ocupă un loc de frunte între marile periodice filologice străine.

Buletinul cuprinde un vast şi frumos documentat studiu despre „Fârşeroţi", datorit profesorului Th. Capidan. Lucrarea se împarte în două părţi. In partea dintâi, autorul ne descrie călă­toria, pe care a făcut-o în Albania în vara anului 1928, studiind aşezarea şi migraţiunile Românilor de aici. D-l Capidan observă cu ochi experimentaţi de vechi cercetător, cele mai discrete ca­racteristice ale populaţiunei, explicându-le cu multă subtilitate. Partea a 2-a a lucrării este consacrată limbei Fârserotilor.

D-l Capidan, ale cărui studii despre Aromâni şi Megleno-Români servesc de puncte de razim pentru orice cercetător al dialectelor române din sudul Dunării, ajunge la cele mai inte­resante concluzii şi în privinţa limbei fârşerote.

Autorul constată, că diferenţa care există astăzi între limba Românilor din Albania stabiliţi în oraşe, şi între locuitorii dela ţară, numiţi Fârşeroţi, este de origine recentă şi presupune o limbă comună, ale cărei particularităţi s'au păstrat mai bine în mediul rural. Comparată cu dialectul aromân limba fârşerotă se apropie mai mult de graiul Aromânilor din Macedonia, de idio­mul grămustean, fapt care se poate explica prin contactul Ro­mânilor din Albania cu cei din muntele Gramos.

Interesantă este şi constatarea că Fârşeroţii prezintă după Megleno-Români, cele mai multe asemănări cu limba daco-ro-mână şi autorul crede că această asemănare poate fi datorită contactului, pe care l-ar fi avut aceştia cu Istro-Românii. Presu­punere foarte sugestivă!

Documentată până în cele mai neînsemnate amănunte şi elaborată cu metodă şi conştiinciozitate, lucrarea d-lui Capidan îmbogăţeşte filologia românească cu acest material inedit şi

— 90 —

aduce un aport preţios cercetărilor din domeniul limbei stră-române.

In lucrarea întitulată „Morfonemul şi economia limbei", d-l profesor S. Puşcariu studiază fenomenele fonetice cari au uti­lizări morfologice, şi cari după părerea lui N. S. Troubetzkoy» ar trebui să alcătuiască un capitol independent al gramaticei, sub denumirea de morfonologie.

Cu claritatea şi eleganţa care-1 caracterizează, d-l Puşcariu după ce explică terminologia întrebuinţată, arătând că fonem se numeşte un sunet considerat din punctul de vedere al rostirii, iar morfem se numeşte sunetul privit ca terminaţie morfologică, studiază putinţa de a se înlocui a fonemelor în cadrul aceluiaş morfem. Acest fenomen de înlocuire se numeşte morfonem.

Autorul încearcă să studieze şi să comenteze aceste feno­mene, căutând explicarea psihologică a fiecărui exemplu în parte. Examinând factorii psihologici, d-l Puşcariu arată cauzele cari determină existenta atât de înrădăcinată a morfonemului în

>

limba românească. Şi enumărarea acestor cauze, cât şi menţio­narea factorilor, cari împiedecă apariţia morfonemului este bo­gată în exemple şi foarte lămurită,

Dacoromania îsi aduce si de data aceasta contribuţia de noi etimologii, date de d-nii S. Puşcariu, N. Drăganu, L. Spitzer, E. Petrovici şi C . Lacea.

Interesante sunt explicaţiile semantice pe cari le dă d-l Drăganu, pentru a lămuri, înţelesurile variate şi contradictorii câte odată a unor cuvinte. Articole mărunte semnează d-nii P. Skok, Gr. Nandriş, C . Lacea, N. Drăganu, E. Petrovici, I. Olimpiu, Stefanovici-Svensk, Aurel Filimon, S. Puşcariu şi S. Pop.

Recenziile cărţilor şi ale revistelor de specialitate sunt foarte amănunţite. D-l Al. Procopovici combate concluziile Iui A. Ro-setti, din „Lettres roumaines de la fin du XVI-e et du debut du XVII-e siecle, tirees des archives de Bistritza" insistând asu­pra existenţei unei rostiri a diftongului ea, trostire contestată de autor şi atribuită grafiei. O frumoasă apreciere asupra lucrării lui N . Cartojan: „Cărţile populare în literatura românească" de S. Puşcariu. Tot S. Puşcariu face recenziile lucrărilor Iui Ra-miro Ortiz „Medioevo Rumeno" şi Radu Const.: „Tablou sinop­tic cronologic al Istoriei Literaturii Române".

Mai semnează recenzii d-nii : E . Petrovici, Emil Pop, St. Pasca, Ion Gherghel şi C . Daicovici.

D-l S. Puşcariu face note marginale la cele două volume dintâi de „Travaux du cercle linguistique de Prague". Inspirat de teoriile din această lucrare despre „limba comună iniţială" a Slavilor, d-l Puşcariu prin analogie ajunge la concluzii ase­mănătoare pentru străromână.

Bibliografia periodicelor este conştiincios lucrată de I. Breazu şi Lia Puşcariu-Manoilescu.

O serie de necroloage închinate dispăruţilor din anii 1929 —1930 încheie acest buletin.

Remarc date eronate privitoare la biografia lui f M. Gaşpar protopop al Bocşei. (Nu al Borşei cum susţine I. Breazu.)

Cele mai multe din studiile acestui buletin sunt rezultatul aceleiaşi direcţii ştiinţifice, pe care a inaugurat-o şi a susţinut-o la universitatea din Cluj, puternica personalitate a profesorului S. Puşcariu.

V . Branisce-Căliman.

ÎNTREPRINDERILE G E N E R A L E T E C H N I C E

Inginer T I B E R I U E R E M I E Societate Anonimă — Capital Social Lei 30.000.000

B U C U R E Ş T I , Strada Ştirbey Vodă No. 188 Adr. T e l e g r . : „ T I B E R E M E " . - Telefon 306/39 şi 344/80

S o c i e t a t e a e x e c u t ă l u c r ă r i d e : Poduri, Planşeuri, Rezervoare, Castele de apă, Silozuri şi orice fel de lucrări în beton armat C l ă d i r i ş i C o n s t r u c ţ i u n i d e o r i c e i e i Fundaţiuni de aer comprimat, Canalizări, Alimentări cu apă, îndiguiri şi irigaţiuni. Şosele şi Căi Ferate Studii, Proiecte şi Devize pentru Lucrări de Căi Ferate, Şosele, Poduri şi orice fel de construcţiuni.

D e p o z i t p e r m a n e n t de: Plăci de faianţă albe şi colorate dela Fabrica Ernt Teichert din Meissen > Ciment Portland de Fienl (Dâmboviţa) obişnuit şi cu întărire repede; Celotex, produs american izolând căldura şl frigul, reducând sunetul (sgomotul); Sobe de teracotă de prima calitate; Plăci de gresie dela fabrica Otto Kaufmann din Niedersedlitz; Plăci de eternit dela fabrica Meteor; Piatră măcinată pentru faţade şi mozaicuri; Carton asfaltat indigen şi străin; Parchet de stejar al fabrice! Peter Gross; Cărămidă presată şi de mână; Asfalt; Fer de beton; etc , etc.

— 92 —

Dela „Astra" Braşov

BIBLIOTECA

înainte de a fi înfiinţată, — pe vremea când cele câte-va rafturi nu însemnau decât o promisiune — entuziasmul unui ziarist o remarca, dându-i o importanţă pe care, desigur, atunci încă nu o avea. Era aşa de mică biblioteca „Astrei" — mică, cel puţin pentru ce a devenit — încât scrisul de-atunci, pentru cinstea celui care semna, nu constituie decât fapta unui om cu suflet, pusă în slujba unei idei în drum spre înfăptuire.

Cu totul altfel va trebui să vorbească cronicarul de astăz ;. Din 1926 până acum sunt cinci ani împliniţi şi gândul, în cursul vremii, a devenit o realitate care se impune mai mult decât ori care alta, din toate înfăptuirile „Astrei".

Vorbim despre o instituţie. Ori ce instituţie însă, de această natură, trăieşte — se

poate spune despre ea că trăieşte — atâta vreme cât e cercetată. Cartea, şi în general cuvântul scris, e ca banul: n'are valoare decât atunci când circulă. Ideea nu e a noastră, dar nu aceasta are importanţă. Important e faptul că „Astra" n'a făcut un depozit din biblioteca ei. încă dela deschidere, numărul cetitorilor ajun­sese să depăşească de atâtea ori, numărul locurilor disponibile. Dela înfiinţarea secţiei de împrumut, biblioteca e şi mai cer­cetată. Fără îndoială, afluenţa cetitorilor îsi are si o altă ex-plicare: criza. Nu facem constatare cu prea multă bucurie. Nu, pentrucă un memoriu al editurilor din ţară semnalează situaţia tristă a lor: din lipsa capitalurilor suficiente nu se pot tipări opere nouă, iar cele cari se tipăresc, nu găsesc cumpără­tori în măsura în care ar trebui pentru acoperirea cheltuelilor-Cartea nouă niciodată n'a fost atât de rară ca toamna aceasta şi, deşi rară, rămâne în vitrină, pentrucă cetitorul nu-şi mai poate permite luxul cumpărării: o află la bibliotecă, acolo unde sunt biblioteci, iar unde nu sunt, cartea circulă, din om în om, aşa cum circula pe vremuri „Alixăndria".

Privind lucrurile din alt punct de vedere, chiar prin faptul că există o criză, biblioteca răspunde unei necesităţi. Iar bibli-

— 93 —

oteca „Astrei" Braşov, drept documentare, publică o seamă de cifre:

Ianuarie: 424 cetitori, 428 cărţi citite. Februarie: 467 478 Martie: 668 » 672 Aprilie: 224 228 Maiu: 309 » 313 Iunie: 71 73 » » Iulie: 317 » 230 n »

August: 225 244 » n

Septemvrie: 471 » 471 » n

Octomvrie: 651 » 651 n r>

Noemvrie: 519 526 n n

4246 4314 Şi la acestea va trebui să adăugăm numărul cărţilor îm­

prumutate care în uitimul timp e mai însemnat decât al acelor cari se citesc în sala de lectură.

Pentru al doilea an de activitate cifrele sunt mulţumitoare. I. C .

Propaganda culturală

înainte de Crăciun s'a organizat o serie de zece conferinţe medicale. Pentru începutul anului viitor „Astra" anunţă un ciclu deosebit. La apelul lansat, până acum au răspuns că vor con­ferenţia D-nii': Panait Istrati, Ion Răducanu, I. Lapedatu, loan Agârbiceanu, Dr. N. Lupu, Dr. Iuliu Moldovanu, Virgil Madgearu, Cincinat Pavelescu, Iuliu Haţieganu. Probabil între conferenţiarii ciclului viitor, vom avea şi pe D-ni i : Octavian Goga, Minai! Sadoveanu şi Ionel Teodoreanu.

1. C .

— 94 —

BIBLIOGRAFIE

Cărţi primite la redacţie: Th. Capidan. Fărşeroţii. Studiu ling­

vistic asupra Românilor din Albania. Bucureşti, Cartea Românească, 1931, p. 210. Reviste primite la Redacţie:

Tribuna cooperaţiei ardelene. An. II, Nr. 10-11 (1931),

Satul. An. I. Nr. 12 (1931).

Scrisul nostru. An. III, Nr. 5 -6 (1931). Moldova literară. An. V, (1931) Nr.

8-10. Luceafărul literar şi artistic. An. II,

(1931), Nr. 7. Făclia. An. I, Nr. 6—7.

Ziare: Moldova. An. I, Nr. 13. Cuvântul. An. IV, Nr. 114.

T A B L O U DE ABONAŢI RAMAŞI IN R E S T A N Ţ A pe 2 ani: 1—1930—XII—1931.

2.

3.

Măeruş,

agricol,

1. Badiu Andreiu, preot ort, jud. Braşov. Beju Onisifor, consilier

Alba-Iulia. P. S. S. Comşa Grigore, episcop, Arad.

4. Dr. Cosma Nerva Traian, avocat, fost primar, Beiuş jud. Bihor.

5. Dr. Crişan Zaharia, notar public, fost prefect, Sighişoara. Dr. Crişmariu, avocat, Primăria Ti­mişoara. Dr. Damian Dt. dir. lic. „Radu Ne­gru", Făgăraş.

8. Direcţiunea Academiei teologice, Ca­ransebeş. Direcţiunea liceului de băeţi, Beiuş-Direcţiunea liceului de băeţi, Blaj. Direcţiunea liceului de băeţi, Dum­brăveni, jud. Târnava-Mică. Direcţiunea liceului de băeţi, Dej.

13. Direcţiunea liceului de băeţi Sighet. 14. Direcţiunea liceului de băeţi „Co-

dreanu", Bârlad.

6.

7.

9. 10. 11.

12.

15. Direcţiunea lic. „Şincai", Bucureşti. 16. Direcţiunea liceului „Coriolan Bre-

diceanu, Lugoj. 17. Direcţiunea liceului „Petru şi Pa-

vel", Ploeşti. 18. Direcţiunea şcoalei comerciale sup.

de băeţi, Lipova. 19. Direcţiunea liceului de băeţi din

Rădăuţi. 20. Goicea Andreiu, înv. Hărman. 21. Grădinar Vasile, petrolist, Ploeşti, 22. Leucă Petru, paroh ort. Satulung,

Braşov. 23. Marian Liviu, dir. de liceu, Chişi-

nău-Basarabia. 24. Martinovici Const., prof. la Acade­

mia de agricultură, Cluj. 25. Moarcăs Const., |ing. silvic, Periş,

jud. Prahova. 26. Dr. Moldovan Vaier, prof. univ. fost

dir. minist. al Ardealului, Cluj. 27. Neamţu Vaier, prefect, Cernăuţi. 28. Orghidan V. Th., preşed. Camerei

de comerţ şi ind., Bucureşti.

— 95 —

29. Dr. Paiş Gheorghe, medic, Satulung, jud. Braşov.

30. Dr. Pop Traian, prof. univ., Univer­sitatea Cluj.

31. Dr. Popazu Constantin, medic, Ca­ransebeş.

32. Dr. Popescu Ioan, primarul oraşului Reghinul-săsesc, jud. Mureş.

33. Dr. Poliţa N., docent la Facult. de medicină, Cluj.

34. Dr. Popovici Gheorghe, medic, Cluj, Str. Petru Maior.

35. Dr. Popovici Gheorghe, prof. Arad. 36. Popovici Vasile, preot ort. Oradea-

Mare. 37. Dr, Potra Iulian, Banca Românească,

Timşoara. 38. Răchiţan I., dir. şcolar î. r. Galeş,

jud. Sibiu. 39. Dr. Regman N., prof., fost prefect

Sibiu. 40. Dr. Roman V., avocat, Sf.-Ghorghe. 41. Russu Gh. I., subrevizor şcolan

Sita-Buzău, jud. Braşov. 42. Şuraru Dumitru, înv. dir., preşed.

„Astrei", Ghimbav, jud. Braşov. 43. Tănăsescu Ioan, înv. dir. Tohanul-

nou, jud. Braşov. 44. Tomas Mircea, preot gr. cat. To-

hanul-vechiu, jud. Braşov. 45. Voina Traian, funcţ. Bucureşti (Ca­

lea Victoriei 126).

Restanţe de la I Mai 1929—1 lan . 1932. 1. Buracu Coriolan, preot, deputat,

Turnu-Severin. 2. Fătuleţ Andreiu, comerciant, Ploeşti.

R e s t a n ţ e d e l a No. 4, 1 Ian. 1929— 1 Ian. 1932.

1. Dr. Neagoe Oct., medic la C. F. R. Timişoara.

Restanţe d e l a l lan. 1931—Han. 1932. 1. Borcia Lucian, avocat, fost senator

Sibiu. 2. Poruţiu Petre, prof. univ. Cluj.

L I S T A ABONAŢILOR. Şi-au mai achitat abonamentul

P â n ă la 1 lan. 1932: Baboie Gh., procurist .Albina", Braşov. Bălan Al., cons. la Curtea de Apel

Braşov. Dr. Berariu I., medic, Braşov. Bologa Emil, comerciant, Braşov. Casina Română, Braşov. Dr. Câmpianu Liviu, docent, medic-şef

de spital, Braşov. Duşoiu Sevastia, Braşov. Direcţiunea Şc. Com. sup. de fete, Braşov. Florea Valeriu, şeful contabilităţii, Pref.

Jud. Braşov. Gămulea Florea, contabil „Albina"Braşov Dr. Gancevici I., medic primar al mu­

nicipiului Braşov. Dr. Garoiu Ioan, preş. Baroului avo­

caţilor Braşov. Dr. Garoiu Nic, avocat, Braşov. Dr. IoaneşNicolae, notar public, Braşov. Mereţ Vasile, preot, Braşov. Dr. Moga Const., avocat Braşov. Dr. Moşoiu Ioan, notar public, Braşov. Muntean Ioan, comerciant, Braşov. Munteanu Petre, insp. centr. al Muncii,

Braşov. Pană Ioan, comerciant, Braşov. Dr. Pop Ioan, medic, Braşov. Rebega Ioan, dir. „Albina", Sibiu. Roşea Măria, soră de ocrotire, Sălişte. Socaciu Emil, secretar gen. Primăria

Braşov. Suciu Iuliu, preş. Comisiei int. a mu­

nicipiului Braşov. Dr. Trifan Traian, avocat Braşov. Dr. Turtea Simeon, avocat, Braşov. Uzina de gaz aerian, Braşov. Zavici Gh., contabil „Albina", Braşov.

P â n ă la 1 Maiu 1932: Banciu Sorin, procuror, Miercurea-Ciuc. Popescu-Bogdan Măria, dir. de şcoală

î. r. Braşov. P â n ă la 1 lan . 1933:

Peligrad Dumitru, propr. Străjeşti (Ro-manaţi).

(foni ;co»[[on mnm umm-mki mm

S ' A U D E S C H I S „ B Ă I L E EFORIEI Ş C O L A R E "

S T R . P R U N D U L U I 4

C O M P L E C T R E N O V A T E Şl M O D E R N I Z A T E

B Ă I D E A B U R

B A S I N U R I C U A P Ă C A L D Ă ŞI R E C E ; T O T F E L U L D E D U Ş U R I C A L D E ŞI R E C I

BĂI D E AIER U S C A T

BĂI D E PUTINĂ

C U A C I D C A R B O N I C , O X I G E N , S A R E , P U C I O A S Ă , S A R E I O D A T Ă , D E B A S N A Ş I T O T F E L U L D E

I U BĂI M E D I C I N A L E

C U E X T R A C T D E B R A D , M U Ş T A R , IERBURI, FLORI E T C .

I D R O T E R A P I E

C U BĂI ŞI D U Ş U R I S P E C I A L E , Î M P A C H E ­T A R E , M A S A J E , C O M P R E S E E T C .

BĂI ÎN AIER LIBER

IN T I M P U L VERII, C U B A S I N D E Î N O T A T ŞI P L A J E P E N T R U BĂI D E S O A R E

M* S A L O N D E F R I Z E R I E Ş I B U F E T