www.referat.ro-statutul de stiinta al pedagogiei

5/12/2018 Www.referat.ro-statutul de Stiinta Al Pedagogiei - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/wwwreferatro-statutul-de-stiinta-al-pedagogiei 1/14

‘

“Natura şi educaţia sunt asemănătoare. Într-

adevăr, educaţia îl transformă pe om şi

transformându-l îi dă o a doua natură.”

(Democrit)

STATUTUL DE ŞTIINŢĂ AL PEDAGOGIEI

Educaţia reprezintă unul dintre domeniile de cunoaştere cu mari implicaţii în

vastul proces al dezvoltării umane şi sociale. Complexitatea sa este dată de abordările

multiple care trebuiesc avute în vedere: perspectiva adultului pe care o conţine idealul

educaţional, perspectiva subiectului aflat sub influenţă educaţională (nevoi şi

particularităţi), perspectiva cadrului educaţional, aspecte instituţionale sau

neinstituţionale, aspecte statice (constante, valori) şi dinamice ale procesului. Astfel,

educaţia se conturează ca fapt pluridimensional , aflat sub incidenţa abordărilor din

domenii conexe: filosofie, sociologie, psihologie, biologie, antropologie, economie,

politologie, igienă etc.



Termenul de pedagogie îşi are originea în cuvintele greceşti:

pais/paidos, care înseamnă copil şi agoge care înseamnă conducere,

îndrumare.

Obiectul de studiu al pedagogiei este educaţia. Pedagogia şi educaţia

au evoluat relativ disincronic la începuturi. Educaţia, în formele sale

primare, a apărut odată cu omul şi cu primele comunităţi umane

organizate. Pedagogia (în fapt ideile pedagogice), ca reflecţie teoretică

asupra educaţiei a apărut mai târziu, din nevoile generate de practica

educaţională, în primul rând. Constituirea unor sisteme de gândire

pedagogică reprezintă una dintre perioadele cele mai semnificative în

evoluţia pedagogiei. Ele constituie debutul afirmării pedagogiei ca

domeniu de cunoaştere autonom. După modelul marilor sisteme

filozofice, sistemele de gândire pedagogică se caracterizează prin

efortul de coagulare într-un tot unitar a ideilor despre educaţie

acumulate până atunci şi prin încercarea da a le conferi acestora o

justificare şi o argumentare teoretică, chiar dacă insuficientă şi, uneori,

fragmentată şi unilaterală. Ele se înscriu într-o relativă continuitate cu

acumulările de până atunci, dar principala lor caracteristică este

discontinuitatea şi chiar ruptura epistemologică faţă de perioadeleanterioare.

Definim în general ştiinţa ca fiind un corpus de teorii şi legi cu valoare explicativă

referitoare la un anumit domeniu al realităţii. Facem în acest context precizarea că pentru

a i se recunoaşte statutul de “ştiinţă” orice disciplină trebuie să îndeplinească mai multe

condiţii:

• să aibă un domeniu propriu de cercetare şi investigaţie, respectiv un obiect de

studiu specific;

• să dispună de o metodologie adecvată şi mijloace ştiinţifice specifice de studiere a

domeniului său;

• să pună în circulaţie şi să utilizeze un limbaj ştiinţific suficient de consistent

pentru a descrie domeniul de realitate studiat;



• să identifice şi să clarifice legităţile ce guvernează domeniul de realitate pe care îl

investighează;

• să dovedească relativ constant capacitatea de a formula, în temeiul legilor

descoperite şi pe baza constatărilor teoretico-explicative, predicţii valide cu

privire la evoluţia fenomenelor supuse cercetării;

Despre pedagogie ca ştiinţă putem face următoarele constatări:

• pedagogia şi-a conturat, pe baza prelucrării ştiinţifice a unor date empirice sau

experimentale, un obiect de interogaţie, acesta fiind fenomenul educativ şi

implicaţiile sale asupra dezvoltării personalităţii umane;

• interogaţia pedagogică a ajuns la decelarea unor regularităţi în sfera fenomenului

educaţional, regularităţi pe baza cărora au fost formulate o serie de norme şi legi

ce poartă numele de principii pedagogice;

• rezultatele cercetării şi reflecţiei pedagogice sunt stocate în ansambluri explicative

numite teorii; explicaţia pedagogică a ajuns în stadiul constituirii unor teorii

consistente cu privire la fenomenul educaţional şi legităţile care îl guvernează;

pedagogia este:

• ştiinţă descriptivă (se ocupă cu ceea ce este);

• teorie normativă (este preocupată de ceea ce trebuie să fie);

• realizare practică;

Analizând fenomenul educaţional distingem existenţa a patru elemente

fundamentale ale procesului educativ: finalităţile educaţiei (ideal, scopuri, obiective

educaţionale), conţinutul învăţământului (ansamblul informaţional vehiculat), actorii

procesului educativ (educatorul şi educatul), şi mijloacele şi strategiile puse în joc de profesori şi elevi pentru atingerea efectivă a scopurilor şi obiectivelor educaţionale

propuse.

Din această perspectivă, pedagogiei ca ştiinţă a fenomenului educaţional îi revin

următoarele sarcini:



o studierea activităţii şi comportamentului educaţional al profesorului ca

agent al acţiunii educaţionale (personalitate, cunoştinţe, aptitudini şi

deprinderi necesare derulării în condiţii optime a activităţii instructiv-

educative);

o studierea tehnologiei educaţionale, a strategiilor didactice de predare, a

mijloacelor de învăţământ şi a formelor de organizare a procesului de

învăţământ;

o investigarea activităţii şi comportamentului elevilor în activitatea de

învăţare;

o studierea sistemului de învăţământ şi a componentelor sale atât din

perspectiva eficienţei pedagogige a fiecăreia dintre ele cât şi din aceea a

relaţiilor dintre ele;

Despre pedagogie ca ştiintă au vorbit mai întâi HERBART şi DISTERWEG.

Primul considera că pedagogia este o ştiinţă bazată pe etică şi psihologie şi al doilea

vorbea de norme şi principii. KANT considera că pedagogia este ştiinţa pentru că e

bazată nu numai pe filozofie ci şi pe artă. Dar nu era suficient pentru a deveni o ştiinţă.

Statutul de ştiinţă este dat de analiza ştiintifica a datelor educationale. Acest lucru s-a

realizat odată cu primele studii asupra copilului şi mai apoi cu studiile care au evidenţiat

în sociologie mecanismele dezvoltării sociale. Astfel, primele laboratoare de psihologie

experimentală unde au lucrat WUNDT, RIBOT, BINET, LAY, MEUMAN,

CHRISMAN; CLAPAREDE si DECROLY şi apoi cercetarile sociologice ale lui

DURKHEIM si teoriile dezvoltate de J. DEWEY. au construit pas cu pas ştiinţa

pedagogiei.

Caracterul interdisciplinar al pedagogiei ca ştiinţă

Dacă gândirea pre-modernă şi modernă au fost caracterizate de obsesia fiecărui

domeniu al cogniţiei de a-şi delimita, cât mai clar şi distinct, obiectul propriu de cercetare

şi de a se delimita cât mai mult cu putinţă de alte domenii, în prezent, datorită creşterii în

complexitate a oricărui act de cunoaştere, disputele privind identitatea de sine a



diferitelor ştiinţe particulare şi limitele câmpurilor investigative sunt înlocuite de

preocuparea firească pentru interdisciplinaritate.

Complexitatea fenomenului educaţional şi diversitatea sarcinilor şi provocărilor cărora

pedagogia contemporană trebuie să le facă faţă (problema soluţionării corecte a raportului

cultură generală-cultură de specialitate la nivelul conţinutului învăţământului, problema

asigurării unei mai mari apropieri a şcolii de viaţa reală etc.) au determinat necesitatea

consolidării caracterului interdisciplinar al pedagogiei.

Principalele raporturi de interdisciplinaritate ale pedagogiei cu alte ştiinţe:

• relaţia pedagogie-biologie (are drept suport necesitatea studierii atât a naturii

organice a dezvoltării psihice şi a bazelor neurofiziologice ale vieţii psihice cât şi

a influenţelor educaţiei asupra dezvoltării morfofiziologice, intelectuale şi

atitudinale a subiectului uman);

• relaţia pedagogie-psihologie (determinată atât de necesitatea cunoaşterii în detaliu

a personalităţii umane şi componentelor sale, a determinării psihologice a

situaţiilor educaţionale şi a mecanismelor ce ghidează învăţarea cât şi de

posibilităţile educaţiei de a facilita evoluţia unor procese şi însuşiri psihice);

• relaţia pedagogie-sociologie (impusă de faptul că în ultimă instanţă acţiuneaeducativă este una eminamente socială şi axată în special pe problematica măsurii

şi modului în care factorii de mediu contribuie la realizarea unei acţiuni

educaţionale eficiente );

• relaţia pedagogie-logică (utilă cu deosebire în structurarea adecvată a limbajului şi

terminologiei pedagogice şi în realizarea unei transpuneri adecvate şi eficiente a

teoriei pedagogice la nivelul concret al realităţii educaţionale la care aceasta face

referire);

• relaţia pedagogie-filosofie (conferă acţiunii educaţionale o dimensiune sistemică,

integratoare, cu privire la realitate, contribuie la o mai bună definire şi încadrare a

finalităţilor educaţiei în contextul socio-cultural al existenţei umane şi oferă un

suport conceptual adecvat corelării diferitelor orientări şi curente pedagogice);



Sintetizând putem spune că pedagogia este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar

având ca obiect studierea modalităţilor de producere intenţionată a unor modificări în

plan cognitiv, afectiv-motivaţional şi comportamental la nivelul elevilor în direcţia

formării unei personalităţi armonios şi echilibrat dezvoltate. Caracterul interdisciplinar al

pedagogiei şi constituirea acesteia într-un sistem de ştiinţe ale educaţiei sunt elemente în

măsură să conducă la corelarea teoriei pedagogice cu comandamentele sociale ale

comunităţii dar şi cu posibilităţile şi aspiraţiile celor care se educă, la asigurarea unei

congruenţe logice între premisele biologice, sociale, psihologice, etice şi filosofice ale

educaţiei şi la creşterea capacităţii de restructurare a pedagogiei în acord cu evoluţia

ştiinţei şi a societăţii în general.

Specificul discursului pedagogic asupra educaţiei constă în perspectiva axiologic-normativă: rolul major al pedagogiei nu este da a descrie fenomenul educaţional, de a

observa ceea ce se petrece, ci insistă pe ceea ce este bine şi trebuie să fie în perspectivă

(C.Cucoş).

Statutul pedagogiei ca domeniu de reflecţie asupra fenomenului educaţional a

făcut vreme îndelungată obiectul unor dezbateri aprinse, situate în jurul bine-cunoscutei

interogaţii: Este pedagogia ştiinţă, tehnică sau artă?

Astăzi majoritatea specialiştilor afirmă că, deşi pedagogia se înfăţişează ca o

tehnică şi chiar ca o artă (în cazul celor mai talentaţi dintre educatori) atunci când ne

referim la dimensiunea sa practic-aplicativă, ea a atins maturitatea epistemică a unei

ştiinţe de sine stătătoare, îndeplinind toate rigorile: are ca obiect de studiu fenomenul

educativ şi toate datele empirice şi teoretice despre acest proces; dispune de metode

specifice sau adaptate de investigare şi explicare a proceselor educative; aspiră la

sistematizarea şi raţionalizarea domeniului educaţional prin determinarea de norme şi

legi (principiile pedagogice) şi prin constituirea unui corpus unitar de concepte şi teorii.

Astfel, pedagogia apare ca ştiinţă pozitivă care are în vedere realul concret,

fenomenele observabile şi cauzele explicabile. În acelaşi timp, pedagogia intră în sfera

domeniului filosofic prin reflexiile asupra valorii şi prin prezenţa finalităţilor educaţionale

(C.Cucoş).



Complexitatea domeniului cercetat şi incapacitatea abordărilor tradiţionale de

a răspunde unor probleme noi legate de fenomenul educaţional au condus la crearea

unor ansambluri ideatice interdisciplinare – ştiinţele educaţiei. Fenomenul, foarte

frecvent în ştiinţele sociale ( ″ interpenetrarea disciplinelor″ - Mattei Dogan, Robert

Pahre), constă în crearea, la graniţa disciplinelor, a aşa-numitelor câmpuri hibride ,

cele mai profitabile din punctul de vedere al inovaţiei ştiinţifice.

Sistemul ştiinţelor educaţiei include, alături de disciplinele pedagogice -

″ nucleul tare al ştiinţelor educaţiei ″ - filosofia educaţiei, psihologia educaţiei,

sociologia educaţiei, statistică educaţională, igienă şcolară, economia educaţiei,

biopedagogie, ergonomia educaţiei, etnopedagogie etc.

Pedagogia reprezintă ştiinţa de sinteză a educaţiei , iar procesul dezvoltării

sale interne a condus la constituirea disciplinelor pedagogice sau a ramurilor

pedagogiei.

Acestea pot fi grupate în trei categorii:

- după nivelul de instituţionalizare al educaţiei: pedagogia preşcolară, pedagogia

şcolară, pedagogia profesională, pedagogia militară, pedagogia religioasă, pedagogia

învăţământului superior, pedagogia adulţilor, defectologia sau psihopedagogia specială

etc.- după gradul de studiere a unor laturi, sarcini sau forme ale educaţiei: didacticile

(metodicile), teoria educaţiei, teoria instruirii, teoria evaluării etc.

- discipline care evidenţiază abordări diferite ale problematicii educaţionale:

istoria pedagogiei, pedagogia comparată, pedagogia experimentală, prospectiva educaţiei.

Pedagogia este ştiinţa educaţiei, care studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului

educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile,

metodele şi formele de desfăşurare a proceselor educaţionale.

Statutul de ştiinţă al pedagogiei este argumentat prin îndeplinirea următoarelor

condiţii:

• are un obiect de studiu bine delimitat (fenomenul educaţional);

• are metode specifice de cercetare şi investigare (observaţia, experimentul, studiul

de caz, testele etc.);



• are legi şi principii (care fundamentează ştiinţa educaţiei);

• are un sistem conceptual (care cuprinde acţiunile, procesele, fenomenele pe care

le studiază);

• are o finalitate precisă (îmbunătăţirea calitativă a tuturor activităţilor implicate în

educaţie).

Statutul pedagogiei de ştiinţă a educaţiei reflectă complexitatea obiectului de

cercetare (activitatea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii umane) analizat

din diferite perspective istorice şi metodologice.

Din perspectiva epistemologică, pedagogia este:

• ştiinţă umană (alături de economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie,

politologie, psihologie, filozofie, care au ca obiect de cercetare activitatea umană);

• ştiinţă socială (alături de sociologie, etnologie, antropologie socială, demografie,

psihologie socială, care studiază comunitatea umană la nivel macrostructural şi

microstructural);

• ştiinţă a comunicării (alături de filologie, lingvistică, semiologie, care analizează

raporturile de informare şi de formare realizabile în diferitele contexte socio-umane

prin raţionalizarea acţiunii în sens teleologic (prin raportare la scop) şi tehnologic

(prin interacţiunea subiect-obiect).

Pedagogia este considerată o disciplină descriptivă (analizează situaţia existentă

în învăţământ, „ceea ce este”), prescriptivă (prezintă „ce ar trebui să fie”) şi normativă

(prezintă principiile ce trebuie aplicate în învăţământ, „cum trebuie procedat”).

Din perspectiva sistemică a educaţiei pedagogia este plasată la intersecţia dintre

ştiinţele umane, sociale şi cognitive. Pedagogia acţionează astfel la nivelul unui sistem

deschis care presupune înţelegerea educaţiei în contextul unor relaţii permanente cu

mediul, relaţii de conexiune inversă internă pozitivă. Pedagogia poate răspunde provocărilor culturale şi etice ale dezvoltării tehnologice, fiind angajată într-o operă

formativă deschisă, necesară pentru echilibrul societăţii. Ea poate fi plasată alături de alte

ştiinţe angajate în studiul unor activităţi din domeniul politicii, comunicării şi sănătăţii,

domenii socio-umane care solicită cercetări de ordin disciplinar, intradisciplinar,

interdisciplinar, transdisciplinar, pluridisciplinar.



Pe lângă statutul de ştiinţă s-a încercat conturarea şi a statutului de artă a

pedagogiei. Argumentul care venea să susţină o astfel de opinie era acela că pedagogia

urmăreşte să adapteze principiile şi strategiile pedagogice la particularităţile de vârstă şi

individuale ale tinerelor generaţii la condiţiile efectuării actului instructiv-educativ cu

măiestrie şi cu tact. ( I. Bontaş, 1994, p.14).

La întrebarea dacă pedagogia este o artă oferim răspunsul dat de C. Cucoş (1996,

p.22), conform căruia calitatea de artă aparţine educaţiei şi nu pedagogiei. Pedagogul este

uneori şi educator, şi devine un artist în momentul în care, desfăşurând actul educaţional

dovedeşte capacitatea de adaptare a activităţii educaţionale la cele mai diverse situaţii.

Astfel, poate fi argumentată afirmaţia unor specialişti care consideră că nu se pot oferi

soluţii sau reţete pedagogice pentru diferite situaţii. Soluţia pedagogică constă în

intervenţia educativă realizată în concordanţă cu contextul respectiv, având ca finalitaterezolvarea situaţiei-problemă.

Pedagogia este ştiinţa socioumană care studiază educaţia la nivelul funcţiei şi a

structurii sale specifice prin metodologii de cercetare specifice, care vizează descoperirea

şi valorificarea unor legităţi, principii şi norme de acţiune specifice. Abordarea

problemelor fundamentale ale pedagogiei presupune explicarea şi înţelegerea conceptelor

de bază ale domeniului, care pot fi aplicate, analizate, sintetizate, apreciate critic lanivelul ştiinţelor educaţiei considerate fundamentale. În acest domeniu putem include:

1) Teoria generală a educaţiei (care include disciplinele propuse în planul de

învăţământ al facultăţii, colegiului sau liceului de specialitate sub numele de

Fundamentele pedagogiei şi Teoria educaţiei);

2) Teoria generală a instruirii (care include disciplina propuse în planul de

învăţământ al facultăţii, colegiului sau liceului de specialitate sub numele de

Didactica generală sau de Teoria şi metodologia instruirii);

3) Teoria şi metodologia curriculumului – are ca obiect de studiu specific:

proiectarea, realizarea şi dezvoltarea activităţilor de educaţie şi instruire

organizate la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ;

4) Teoria şi metodologia cercetării pedagogice – are ca obiect de studiu specific:

evidenţierea fundamentelor epistemologice ale domeniului şi a strategiilor de



inovare necesare la nivelul activităţilor organizate la nivelul sistemului şi al

procesului de învăţământ.

Tranziţia de la pedagogie la ştiinţele educaţiei s-a produs relativ lent. Utilizarea

pluralului « ştiinţe ale educaţiei » (precedată de denumiri ca « ştiinţa pedagogică » sau

« ştiinţa educaţiei ») nu indica, laînceputuri, o schimbare sau o ruptură epistemologică.

Două raţiuni au stat la baza utilizării acestei denumiri în faza iniţială. Mai întâi,

încercarea de delimitare de pedagogia experimentală, care deşi era la modă, nu avea o

recunoaştere universitară deplină, ceea ce impieta asupra statutului academic al

pedagogiei în universităţi. În al doilea rând, denumirea de ştiinţe ale educaţiei era

resimţită ca o contribuţie la legitimarea ştiinţifică a pedagogiei, un fel de « rang de

nobleţe » necesar pentru recunoaşterea şi acceptarea pedagogiei în câmpul ştiinţelor.Astăzi, denumirea de ştiinţe ale educaţiei este determinată de raţiuni epistemologice.

În primul rând, este vorba de pluridimensionalitatea realităţii

educaţionale, care implică o abordare din perspective disciplinare

diferite, dar convergente. Faptul educaţional implică abordări

simultane sau succesive ale unor aspecte cum sunt finalităţile şi

obiectivele educaţiei, procesele de instruire, caracteristicile proceselor

de învăţare şi socializare a elevilor la diferite vârste, fundamenteleepistemologice şi psihopedagogice ale curriculumului, premisele

biopsihologice şi socio-culturale ale educabilităţii etc. În al doilea rând,

evoluţiile din câmpul ştiinţelor spre interdisciplinaritate şi integrare,

constituie un alt argument solid pentru structurarea unui nou corpus

de cunoştinţe pe care să-l denumim « ştiinţe ale educaţiei ». Prin

ştiinţe ale educaţiei desemnam deci ansamblul disciplinelor ştiinţifice

care studiază (parţial sau integral) faptele şi situaţiile educaţionale,

condiţiile lor de manifestare şi de funcţionare.

Complexitatea fenomenului educaţional a determinat diversificarea pedagogiei ca

ştiinţă, ajungându-se la un corpus sau sistem de ştiinţe ale educaţiei. Această diversificare

a fost determinată de:



a) deosebirile tot mai mari dintre diferitele instituţii de instrucţie şi educaţie:

• pedagogie antepreşcolară

• pedagogie şcolară

• pedagogie universitară

• pedagogie specială (pentru copiii cu deficienţe)

b) necesitatea studierii mai aprofundate a unor laturi sau forme ale educaţiei:

• teoria educaţiei intelectuale

• pedagogia familiei

• pedagogia socială

• educaţia adulţilor

c) necesitatea racordării pedagogiei la aspectele studiate:

• pedagogia prospectivă (anticipează cunoştinţele şi competenţele pe care societatea

le va reclama de la absolvenţi în viitor)

• pedagogia comparată (analizează comparativ sistemele educaţionale din diverse

ţări)

• pedagogia experimentală (studiază experimental posibilităţile de optimizare a

procesului de învăţământ).

Relaţia pedagogiei cu alte ştiinţe



Relaţia pedagogiei cu alte ştiinţe scoate în evidenţă contribuţia pe care diversele

ştiinţe şi-o aduc la înţelegerea fenomenului educaţional. Această relaţie se manifestă

pe două planuri complementare. Unul presupune explicarea mai profundă a

educaţiei cu ajutorul rezultatelor altor ştiinţe. Celălalt plan vizează utilizarea unor

instrumente de cercetare specifice altor ştiinţe pentru investigaţia domeniului

educaţional.

Prezentăm în continuare câteva din relaţiile pe care pedagogia le stabileşte cu

alte ştiinţe (Macavei, 1997):

• Relaţia pedagogiei cu psihologia. Psihologia ca ştiinţa vieţii psihice umane, alături

de alte ştiinţe psihologice contribuie la fundamentarea psihologică a acţiunii

educaţionale. Ştiinţele psihologice oferă pedagogiei informaţii în legătură cu

particularităţile de vârstă şi individuale ale copilului, cu mecanismele psihologice ale

procesului de învăţare etc.

• Relaţia pedagogiei cu sociologia. Cu sociologia care studiază procesele şi

fenomenele sociale, a legilor, a relaţiilor interumane şi a instituţiilor, pedagogia stabileşte

raporturi de interferenţă prin metode şi prin obiectul de studiu.

• Relaţia pedagogiei cu filosofia. Din filosofie, pedagogia a preluat reflecţiile asupra

instruirii şi educaţiei.

• Relaţia pedagogiei cu etica. Cu etica, disciplină filosofică care studiază teoria şi practica moralei, normele, legile şi valorile morale, pedagogia se interferează în primul

rând prin teoria şi practica educaţiei morale.

• Relaţia pedagogiei cu estetica. De estetică, disciplina filosofică care studiază

esenţa, legităţile, categoriile fenomenului estetic natural, social, al artei, atitudinile de

reflectare, contemplare, valorizare şi creare a fenomenului estetic, pedagogia are nevoie

pentru a fundamenta conţinutul şi modalităţile de realizare a educaţiei estetice.

•

Relaţia pedagogiei cu antropologia. Antropologia este disciplina care studiazăomul ca organism şi comportament în contextul social, economic, cultural. Pedagogia se

află în relaţii în special prin subdisciplinele: antropologia culturală, antropologia

educaţională.



• Relaţia pedagogiei cu istoria. Cu istoria, pedagogia se află în relaţie pentru că

studiul fenomenelor istorice se corelează constant cu analize de ordin cultural,

educaţional.

• Relaţia pedagogiei cu logica. Pedagogia se foloseşte de logica pură sau formală, de

logica întrebărilor, de logica deontică.

Putem afirma că graniţele dintre diferite ştiinţe au devenit tot mai elastice datorită

faptului că aceeaşi realitate este obiect de studiu pentru mai multe ştiinţe şi datorită

interdependenţelor care se stabilesc între diferite ramuri ale ştiinţei.

Ştiinţele educaţiei reprezintă rezultatul a două direcţii de dezvoltare a pedagogiei:

diversificarea internă şi diversificarea externă. În interiorul pedagogiei s-au constituit

progresiv diferite domenii de sine stătătoare (teoria instruirii, teoria curriculumului, teoria

evaluării, fundamentele pedagogiei, istoria pedagogiei, pedagogia comparată, pedagogia

preşcolară, pedagogia adulţilor, pedagogia universitară, pedagogia familiei,

psihopedagogia specială etc.). Pe de altă parte, pedagogia şi-a diversificat registrul

relaţiilor cu alte domenii ştiinţifice şi, pe această cale, s-au constituit noi domenii pluri şi

interdisciplinare printre care: psihologia educaţiei, sociologia educaţiei, antropologia

educaţiei, filozofia educaţiei, economia şi planificarea educaţiei, politici educaţionale s.a.

Toate acestea constituie componente ale dezvoltării pedagogiei şi ştiinţelor educaţiei

astăzi.

Bibliografie

1. Bontaş, I., (2001), Pedagogie, Editura Bic All, Bucureşti.



2. Cristea, S., (1996), Managementul organizaţiei şcolare, Editura Didactică şiPedagogică, Bucureşti.

3. Cristea, S., (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera. Litera Internaţional,Chişinău-Bucureşti.

4. Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.

5. *** Legea Învăţământului, nr.84/1995 respectiv 151/1999.6. Macavei, E., (1997), Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.7. Marga, A., (1999), Schimbări majore în învăţământ – (site-ul:http://www.

Edu.ro/sch99.htm).8. Nicola, I., (2000), Tratat de pedagogie şcolară , Editura Aramis, Bucureşti.9. Văideanu, G., (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti.

www.referat.ro-statutul de stiinta al pedagogiei

Documents