liviuoltean.files.wordpress.com · web viewliviu oltean. beti dintru acesta toti. aceasta copie a...

Beţi dintru acesta toţi

LIVIU OLTEANBETI DINTRU ACESTA TOTI

Aceasta copie a fost distribuita gratuit in format electronic.www.liviuoltean.com

1

Liviu Oltean

Redactare: Alla CerneaCopertã si tehnoredactare: Adrian Cernea

OLTEAN, LIVIUBeti dintru acesta toti Personajele, localizarea si situatiile prezentate in acest roman sunt imaginare. Orice asemanari cu persoane sau situatii reale sunt intamplatoare.

© Liviu Oltean

Toate drepturile rezervate sub incidenta conventiilor internatio-nale. Aceasta carte sau parti ale ei nu pot fi reproduse fara acceptul scris al autorului.

www.liviuoltean.com

2


În amintirea părinţilor mei, Iosif şi Valeria

3

Liviu Oltean

4


BALTIMORE ’99

Era vineri seara şi stăteam lungit în pat în camera hotelului, uitându-mă pe tavan, cu televizorul mergând, cu sonorul dat la minimum.

Avusesem o zi obositoare, dimineaţa aterizasem în Baltimore şi mersesem să vizitez o companie cu care făceam business de trei ani şi care se arăta tot mai nemulţumită de noi; se plângeau într-una de preţurile noastre. Le-am explicat situaţia, pe care o ştiu şi ei foarte bine de altfel; sectorul nostru este în plină recesiune, preţurile materiilor prime sunt ridicate, costul energiei merge în sus în mod continuu, iar toţi clienţii ne cer reduceri de preţuri. Am încercat să salvez situaţia, dar nu am

făcut promisiuni sau concesii; probabil că o să-i pierdem, dar ce puteam să fac mai mult decât atât?

Nici Barry nu era prea optimist când m-a trimis să vorbesc cu ei.

Ştii că ţi-am rezervat bilet cu întoarcerea luni. Dacă reuşeşti să-i convingi să continuăm relaţia în aceiaşi termeni, bine, dacă nu, asta este. Nu putem pierde bani numai aşa de dragul clienţilor. Stai într-un hotel peste weekend şi te întorci luni dimineaţa. Stai trei zile în Baltimore, te mai odihneşti un pic, mai vizitezi oraşul; sunt o grămadă de locuri pe care le poţi vedea…

Da, o grămadă de locuri pe care de fapt nu am nici un chef să le vizitez; aceleaşi mall-uri, aceleaşi magazine, aceleaşi

5

Liviu Oltean

restaurante, ce să zic… Dar stai un pic… Ce-ar fi să merg la biserică? M-am dat jos din pat şi am luat cartea de telefon şi am început să caut în secţiunea „Churches”1. Şi cartea de telefon este parcă aceeaşi ca peste tot. O sută de biserici baptiste, zeci de luterane, nazarinene, gregoriene, penticostale, catolice, non-denomination2, pană şi jewish-christian3… Dar eu mă uitam după cele ortodoxe: două ruseşti, două greceşti, una ucraineană, una sârbească, una etiopiană… Unde să mă duc duminică?Nu ştiu cum s-a făcut sau cum m-am hotărât, dar duminică la ora 9 mă aflam la intrarea unei mici bisericuţe ruseşti, situată într-un cartier cu case vechi şi cam sărăcăcioase, în care locuiseră cândva imigranţi ruşi care lucrau în port sau în fabricile din apropiere.

Am intrat în biserică care era aproape goală şi mi-am ales un loc undeva aproape de uşa. Câteva feţe de bătrâni s-au întors spre mine, o bătrână chiar mi-a zâmbit.

Peste câteva minute, uşile împărăteşti s-au deschis şi un preot tânăr cu o barbă tăiată scurt a apărut şi, întorcându-se spre altar, a început să cânte cu o voce de bariton: „Blessed is the Kingdom of our God, now and onto ages of ages!”4 Slavă Domnului că ţine liturghia în engleză şi nu în rusă, mi-am zis,

am să înţeleg şi eu ce spune. Din strana de deasupra mea am auzit corul cântând un „Amin” care m-a cutremurat. Primul imbold a fost să mă ridic şi să mă uit la cor, pe care nu-l puteam vedea de unde stăteam, şi să văd câţi oameni sunt acolo. Păreau să fi fost mulţi după rezonanţa vocilor, sau cine ştie, poate erau doar difuzoare, că mai văzusem şi dintr-astea. M-am ridicat încet şi m-am mutat câteva rânduri mai în faţă, şi aruncând o privire în sus am zărit patru femei şi doi bărbaţi.

6


Incredibil… A fost una din cele mai frumoase liturghii la care am asistat de când trăiesc în America. Preotul a ţinut o predică destul de bună, era Duminica Orbului, şi a vorbit despre ochii

duhovniceşti şi alte câteva lucruri potrivite. Apoi a repetat predica în rusă, poticnindu-se din când în când şi folosind expresii în engleză, când nu ştia cuvântul rusesc potrivit.

Ce să spun, mă cufundasem de tot în slujbă şi în gândurile mele, aşa că nici n-am observat că biserica se umpluse. M-am trezit abia când preotul a început să facă anunţuri despre activitatea parohiei. Apoi a întrebat dacă sunt şi vizitatori din afară şi m-am gândit că nu este cazul să răspund şi să încep să mă prezint, cine sunt de unde vin, ş.a.m.d. Dar tânărul preot şi-a pironit privirea asupra mea şi zâmbindu-mi m-a întrebat:

Dumneavoastră, domnule, parcă nu v-am mai văzut la noi în biserică?A, da… am răspuns, ridicându-mă în picioare şi punând automat zâmbetul american pe figură. Da, sunt din afara oraşului şi am găsit biserica dumneavoastră în Yellow Pages5, aşa că uite, am venit la liturghie… – şi am dat să mă aşez.Ne pare foarte bine că aţi venit. Din ce oraş sunteţi?Locuiesc în Chicago, i-am răspuns. Îmi pare bine că am venit la biserica dumneavoastră… frumoasă slujbă… şi predica… şi corul, formidabil…Mulţumim, mulţumim, mi-a răspuns preotul zâmbind larg. Mai veniţi pe la noi când sunteţi în oraş.Cu siguranţă, cu siguranţă… şi m-am aşezat cu vădita dorinţă ca oamenii să-şi întoarcă privirea de la mine, ceea ce s-a şi întâmplat îndată. Uf, am răsuflat uşurat.

7

Liviu Oltean

La sfârşitul slujbei, câţiva mai grăbiţi se îndreptară spre uşă, alţii se adunară în grupuri mici, schimbând saluturi sau discutând diverse. M-am îndreptat hotărât spre ieşire, încercând să nu par grăbit deloc. Când să ies, un tânăr blond, pistruiat şi cu ochelari de miop mi se puse în cale, întrebându-mă fără prea multe ocolişuri:

Am sesizat un accent străin la dv. Din ce ţară sunteţi?Sunt din România i-am zis. Europa de Est… pe lângă Bulgaria, Rusia… pe acolo… Ochii săi miopi se măriră, iar lentilele ochelarilor îi măreau şi mai mult, că m-am şi speriat.Chiar sunteţi din România? Nemaipomenit…

Nu ştiu de ce, dar cred că stă în politeţea americană ca de câte ori îi spui cuiva că eşti din România să se arate mirat şi chiar fascinat. La început am crezut că este din cauza filmelor cu vampiri sau din cauza Nadiei Comăneci, dar până la urmă am ajuns la concluzia că este din pură politeţe. Dar în cazul acestui tânăr, trebuie să fi fost altceva, deoarece continua:

România? Formidabil… Părintele Alexei… era tot din România… De necrezut…Părintele Alexei? zisei eu neîncrezător… Nu-l cunosc… Nu ştiu, dar parcă Alexei nu prea sună a nume românesc…Nu, nu… repeta tânărul. Toată lumea de aici ştie că părintele Alexei era din România… Father John, Father John6, striga el către preot. This gentleman here is from Romania, like Father Alexei!

OK, îmi zisei eu şi încercai să analizez rapid situaţia. Mă aflu în faţa unui tânăr cu un comportament ciudat şi probabil că cel mai bine este să-i zâmbesc şi să-i spun că mi-a părut bine că l-am cunoscut, şi la revedere, am un avion de prins… Pe curând… Bye… Probabil că am îmbătrânit şi reacţiile mi s-au

8


încetinit, sau poate că americanii aceştia de origine rusă sunt mai rapizi decât mi-am imaginat… Pentru că într-o secundă m-am trezit înconjurat de o mulţime de feţe prietenoase şi zâmbitoare, care mai de care adresându-mi-se şi spunându-mi cât de bine le pare de cunoştinţă… Preotul cel tânăr se apropie şi el şi zise:

Nu vă supăraţi domnule că am tăbărât aşa cu toţii pe dumneavoastră. Dar noi, în parohia aceasta, am fost aşa binecuvântaţi cu părintele Alexei, aşa încât orice lucru ce ne aminteşte de el, ne… nu ştiu, ne emoţionează, ne… bucură…Da, da… nu cunosc detaliile, dar am înţeles de la acest tânăr că părintele Alexei era român, adică din România, vreau să zic… da, da… , mă bâlbâii eu, încă nedumerit de toată situaţia.Dacă aveţi timp, poate veniţi cu noi jos în sala socială, avem cafea şi prăjituri… mai schimbăm o vorbă… pot să vă mai dau şi alte amănunte…Cu plăcere, zisei eu, devenit dintr-o dată curios.

Cine o mai fi şi acest părinte „Alexei din România”? Am coborât pe scara îngustă ce ducea în subsolul bisericii. Sala fusese amenajată pe economie, cu mese şi scaune metalice, la care puteau sta probabil vreo cincizeci de persoane. Printr-o uşă deschisă se vedea o bucătărie în care două bătrâne stăteau de vorbă în timp ce aşezau prăjiturele pe nişte platouri. Dacă mobilierul era sumar, pereţii însă erau acoperiţi cu o mulţime de fotografii în rame vechi. Preotul a văzut că-mi aţintisem privirea asupra fotografiilor şi m-a îndemnat:

Veniţi să vedeţi, avem aici o mulţime de amintiri. Uitaţi aici avem o fotografie de la sfinţirea bisericii, în 1913. Episcopul Nicolae a venit tocmai din San Francisco special pentru sfinţirea bisericii.

9

Liviu Oltean

Într-adevăr, o adevărată istorie în imagini; fotografii în care apar oameni îmbrăcaţi după moda vremurilor, bărbaţii cu meloane, ghetre, bastoane, femeile în pardesiuri şi cu pălării à la Greta Garbo, câte un Ford cu roţi cu spiţe de lemn, toate afişând o atmosferă tipică americană, cu o singură excepţie expresiile feţelor acelor oameni – expresia imigrantului ce trudeşte în timpul săptămânii pentru câţiva cenţi pe oră, se îmbracă duminica cu cele mai bune haine, vine la biserică unde se roagă pentru că nu ştie ce o să-i aducă săptămâna următoare: un job mai bun, sau unul mai rău, poate lay-off7, poate bogăţie, sau poate sărăcie, o casă mai mare, sau sechestru pe locuinţă, cine ştie… Este expresia stresului acumulat în fiece zi. Stresul este plata pentru viaţa mai îndestulată pe care o duce aici în Lumea Nouă, faţă de viaţa plină de lipsuri din ţara de baştină… Când are timp, imigrantul îşi aduce aminte de toate astea; îşi aduce aminte cât era de lipsit acasă, dar îşi mai aduce aminte şi ce puţine griji avea, şi câteodată se întreabă: oare merită? Şi atunci îşi îndreaptă privirea spre copii, care nu ştiu ce a fost şi cum a fost şi de ce a fost… Care gândesc în alt fel decât părinţii lor, pentru că sunt a doua generaţie… Copiii iau toate lucrurile mai uşor, se adaptează, se integrează, şi atunci imigrantul ştie: da, merită. Dar cu toate astea, expresia aceea îi rămâne pe faţă. Şi când vine la biserică, spune întotdeauna acea rugăciune către Maica Domnului – „Ajută-mă ca pe un pribeag, primeşte-mă sub Sfânt Acoperământul Tău… că toate le poţi câte le voieşti… ”, fiindcă nimeni nu înţelege mai bine ca el acele cuvinte.

Veniţi puţin aici să vedeţi, mă strigă preotul trezindu-mă din gândurile mele. Uitaţi aici este părintele Alexei.

Este o poză făcută pe treptele din faţa bisericii: un preot de statură mijlocie, cu barba albă, tunsă scurt, stă zâmbind în mijlocul credincioşilor. Tufişurile de azalee ce stau de o parte

10


şi de cealaltă a scării sunt pline de flori; e o zi de primăvară. Toţi zâmbesc, unii chiar par să râdă în toată regula, expresia obosită de pe faţa celor din celelalte poze a dispărut. Lucrul acesta îţi sare în ochi imediat. Tânărul preot mă priveşte zâmbind şi îmi spune:

Vedeţi, acesta este Părintele Alexei. Apoi, după o pauză, uitaţi aici sunt eu, zice el arătând către un băieţel îmbrăcat cu pantaloni scurţi cu bretele şi cu o cămaşă albă.Da, zic eu, este într-adevăr formidabil… Şi am zis asta pentru că, privind figura bătrânului acela, am ştiut pe loc că este român. Iar oamenii aceia din jurul lui zâmbeau fericiţi, uitaseră pentru moment de toate grijile şi greutăţile vieţii. Ce le-o fi zis, ce le-o fi făcut, nu ştiu… Dar erau fericiţi.

Şi în clipa aceea mi-a fost ciudă pe ei… Mi-am văzut, sau poate că am crezut că mi-am văzut, faţa în reflexia sticlei ce acoperea poza. Oricum, tot nu are importanţă pentru că îmi ştiu prea bine expresia feţei… O văd în fiecare dimineaţă în oglindă când mă bărbieresc… Brăzdată de riduri, cu obrajii căzuţi,cu ochii pe jumătate închişi. Toţi banii care i-am câştigat în aceşti ani, toate funcţiile, toate recepţiile,toate mâncărurile şi băuturile alese pe care le-am înghiţit, fumul ţigărilor de foi scumpe pe carel-am inhalat, nimic, nimic nu poate şterge de pe faţa mea acea expresie, iar în fotografia asta veche, rusnacii ăştia adunaţi în jurul unui popă roman zâmbesc fericiţi… şi ştiu precis că nu se prefac…

Nu vă simţiţi bine, mă întreabă preotul?Nu, nu, sunt OK, i-am răspuns. Sunt doar cam obosit; ştiţi cum este cu zborul, cu munca, toate se adună…Da, ştiu, zise el. De aceea sper că nu v-aţi supărat că am insistat să veniţi aici jos.

11

Liviu Oltean

Nu, de fel, chiar îmi face plăcere. Fotografiile astea de pe pereţi sunt o adevărată comoară.Da, aşa este, zise preotul. Făcu apoi o pauză, ezită un pic, apoi mă întrebă:Sunteţi ortodox, nu-i aşa?Sigur că da, i-am răspuns.Sunteţi de mult în America?De douăzeci de ani, spusei, încercând să ghicesc unde vrea de fapt să ajungă.Deci ştiţi româneşte, nu-i aşa?Da, ştiu.Ştiţi… nu ştiu… – ezita el în continuare –v-aţi supăra dacă v-aş ruga să-mi traduceţi ceva din româneşte?

M-am uitat la faţa lui şi am observat că roşise. Şi m-am gândit că poate acreala feţei mele îl intimida. Aşa că i-am zâmbit şi am încercat să-i vorbesc pe tonul cel mai jovial de care eram în stare:

Nici o problemă, dar se poate, cu mare plăcere.Faţa preotului se lumină dintr-o dată şi zise:

Nu vreţi să mergem până sus în biserică? Am în altar ceva ce aş vrea să vă arăt.Sigur, am zis. Haideţi să mergem sus.

Tânărul a luat-o aproape la fugă pe scări în sus, iar eu l-am urmat. În biserică nu era nimeni, şi cineva stinsese luminile. Lumina zilei se filtra prin ferestrele înguste cu vitralii; părea ca şi cum soarele stătea să apună, deşi era de-abia amiază. Preotul îmi deschise uşa din dreapta a altarului şi mă pofti înăuntru spunându-mi:

Atâta vă rog frumos, să nu treceţi prin faţa mesei altarului. Nu vă supăraţi.Cum să mă supăr? am zis. Înţeleg perfect…

12


Altarul era simplu, câteva icoane pe pereţi, un chivot din lemn poleit aşezat pe masa altarului, un crucifix de bronz, lumânări, în stânga o măsuţă mică, iar în dreapta, în spatele meu, un dulap cu uşa gli1santă, pe care preotul îl deschise şi văzui înăuntru câteva patrafire şi veşminte preoţeşti, puse pe umeraşe. Fr. John8 apucă un set de veşminte de culoare albastră ţesute cu fir auriu, puţin decolorat şi mi-l arată:

Uitaţi, acestea sunt veşmintele lui Father Alexei, pe care mi le-a lăsat mie după ce s-a retras. Ştiu că mai păstra aici şi o haină ponosită gri la culoare cu nişte dungi; nu era o haină preoţească, dar îi purta multă grijă. Cred că a luat-o cu el când a plecat… Apoi scoase din dulap o carte veche legată în piele şi o aşeză pe marginea mesei altarului în faţa mea şi îmi făcu semn să o deschid.

Când am deschis cartea şi am văzut literele chirilice, m-am întristat dintr-o dată. Primul gând care mi-a trecut prin cap a fost că totul e o confuzie şi toată povestea cu „Părintele Alexei din România” nu este decât o neînţelegere. Am avut o cădere care a durat câteva secunde, apoi am văzut în colţul de sus al primei pagini scris cu cerneală: Pr. Alecsandru Marinovschi, Institutul de Teologie Bucureşti, 1945. Apoi mi-am dat seama că era de fapt o carte românească scrisă în chirilice, şi pentru prima dată în viaţă m-am bucurat că am fost silit să învăţ rusa şi alfabetul chirilic în şcoală. Am citit titlul: „Ceasoslov, tipăritu cu cheltuiala şi sârguinţa IPS D.D. Nifon, în cea din nou întocmita tipografie a sa, Bucureşci 1854”. O pace care numai din ceruri putea să vină s-a pogorât asupra mea şi am simţit nevoia să-mi fac semnul crucii.

Cine poate să-şi imagineze aşa ceva? Merg într-un oraş în care nu ştiu pe nimeni, intru în prima biserică ortodoxă pe care o găsesc în cartea de telefon şi mă trezesc apoi în altar ţinând în mână o carte a unui conaţional, căruia o mică comunitate

13

Liviu Oltean

ortodoxă îi păstrează o amintire şi o dragoste rar de întâlnit. Nu ştiu ce să zic… Domnul fie lăudat!

Răsfoiesc ceaslovul şi observ că pe margini apar mai multe notări, semnături, date, ani. Cred că cea mai veche semnătură este de la 1872 şi este a unui preot de la biserica Slătari.

Father John nu zice nimic, ci mă lasă să răsfoiesc cartea pe îndelete. Bănuiesc că are ceva anume care vrea să-i traduc, dar deocamdată tace. Majoritatea notelor scrise de mână sunt ale părintelui Alecsandru, că deja îi cunosc scrisul. Multe sunt scrise în româneşte, dar unele sunt în rusă iar altele în engleză. Spre sfârşitul cărţii găsesc pagini rupte dintr-un caiet, scrise de mână, pe care cineva le-a pus într-o anumită ordine între filele cărţii. Mă uit la Father John întrebător şi el dă din cap. Asta este ceea ce îl interesa. Sunt predici scrise de mâna părintelui Alecsandru; majoritatea sunt scrise în româneşte, câteva în ruseşte şi în engleză. Mai sunt şi câteva scrisori şi nişte pagini ca de jurnal.

Sunt multe pagini în româneşte, îi spun preotului. Pe care vreţi să vi-o traduc?

Parintele răsfoieşte cartea şi scoate o pagină de jurnal cu data de 15 August 1963. O citesc. Sunt câteva citate din Sf. Ioan Gură de Aur şi apoi câteva idei principale dintr-o predică la Adormirea Maicii Domnului, apoi următoarele rânduri:

Au trecut zece ani de când nu am mai îmbrăcat veşmintele preoţeşti.

Astăzi însă a venit la mine omul acesta Vadim care lucrase în fabrică cu mine şi m-a întrebat dacă nu vreau să slujesc la ei la biserică, fiindcă preotul lor i-a părăsit ca să se mute pe coasta de vest.

14


Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Vadim şi pe toţi ai lui!

A venit la mine şi mi-a zis:

Alexei, nu ştiu de ce, dar eu am o bănuială că tu ai fost preot la viaţa ta. Spune-mi dacă mă înşel? Am rămas înmărmurit, pentru că nu spusesem nimănui la fabrică despre asta şi nu aveam nici cea mai mică idee de unde o fi aflat. Am încuviinţat din cap, fără să zic nimic, iar faţa lui Vadim se lumină dintr-o dată.

Făcu o pauză de câteva secunde, apoi zise:

Vreau să te rog să vii la noi la biserică duminica viitoare să slujeşti şi dacă oamenii te plac rămâi la noi pe viaţă.Mulţumesc frate, am zis. Dar ştii că întâi trebuie să vorbesc cu soţia şi trebuie să am şi binecuvântare de la episcopul vostru…Bineînţeles, vorbeşte cu soţia mai întâi. Cât priveşte episcopul, la noi în biserică, noi credincioşii hotărâm cine este preot… dar te asigur că o să ai şi încuviinţarea lui.Bine, o să mai vorbim… Dar spune-mi te rog, de unde ştii ca am fost preot?Aşa mi s-a arătat mie părinte, zise omul zâmbind.

Aproape de necrezut. Atotputernic eşti Doamne şi voia Ta în veci se face!

M-am întors către Father John, ochii îi erau umezi.

Vadim era tatăl meu, el l-a adus pe părintele la biserica noastră. Acum tătuca este împreună cu Father Alexei, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, zise el şi-şi făcu cruce.

A doua zi m-am întors la Chicago şi Bary, când m-a văzut, m-a întrebat ce am făcut la Baltimore de arăt aşa schimbat.

15

Liviu Oltean

Parcă ai întinerit cu zece ani, mi-a zis el.Nu i-am răspuns, dar undeva în adâncul sufletului vroiam să cred că mă născusem din nou. Father John mi-a promis că o să-mi trimită prin poştă copii după însemnările Părintelui Alecsandru şi diferite scrisori şi articole despre părintele Alecsandru pe care le adunase în ultimii ani. Am să încerc să adun şi eu diverse mărturii despre el şi poate că într-o zi am să le public pe toate într-o carte. Deocamdată nu îmi vine nici un titlu în minte, dar mă mai gândesc… Doamne ajută!

16


DESPRE SFÂNTUL GHEORGHE

Sfântul mare mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai cunoscuţi şi onoraţi sfinţi ai creştinismului. Cu toate acestea, istoria vieţii sale este foarte puţin cunoscută şi multe legende avându-l ca erou au apărut de-a lungul timpului.

El este sărbătorit atât de Biserica Ortodoxă cât şi de cea Romano Catolică (fiind totodată patronul Angliei), imaginea sa fiind întotdeauna asociată cu vitejia nemărginită şi credinţa în biserica creştină până la sacrificiu suprem.

Tradiţia ortodoxă este că Sf. Gheorghe s-a născut în Capadocia într-o familie creştină, tatăl său fiind general roman, iar la vârsta de 30 ani Sf. Gheorghe a devenit la rândul său general în armata lui Diocleţian. Sf. Gheorghe s-a ridicat împotriva hotărârilor anti-creştine ale Consiliului de la Nicomedia (303), ceea ce i-a adus persecuţii din partea lui Diocleţian. A fost chinuit în cele mai cumplite chipuri, otrăvit şi mai apoi decapitat.

17

Liviu Oltean

Cercetările istorice mai recente par să indice că Sf. Gheorghe a murit ca martir în Palestina la Diospolis, lângă Lydda, cu puţin timp înaintea domniei lui Constantin.

Scrieri datând din secolele VI-VIII ale lui Teodosius, Antonius şi Arculphus vorbesc despre Diospolis ca loc de venerare a Sf. Gheorghe.Faptul că Eusebius menţionează un martir necunoscut atunci când relatează despre Consiliul de la Nicomedia i-a făcut pe unii teologi timpurii să creadă că este vorba despre Sf. Gheorghe. De asemenea, unii teologi au confundat pe Sf. Gheorge cu episcopul Capadociei, Gheorghe, care a trăit mult mai târziu.

O popularitate imensă a căpătat Sf. Gheorghe în Anglia, după traducerea „Faptelor” sale în anglosaxonă în secolul VIII, devenind totodată protectorul armatei.

În timpul cruciadelor, importanţa sa a crescut şi mai mult, existând relatări cum că Sf. Gheorghe a asistat la lupta de la Antioh din 1098. Însemnele Sfântului Gheorghe au fost introduse de Richard Inimă de Leu, iar crucea Sf. Gheorghe (roşie pe fond alb) a apărut pentru prima dată ca steag al corăbiei „Lyme Regis” în 1284. Steagul actual al Angliei (Union Jack) are la origine crucea Sfântului Gheorghe.

În credinţa populară, Sf. Gheorghe este asociat adesea cu omorârea balaurului. Această legendă datează din secolul XII şi una din variantele sale este „Legenda Aurea”. Se povesteşte cum un balaur imens şi feroce a apărut lângă oraşul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau să-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar când nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata împăratului. Atunci a apărut un viteaz creştin care s-a oferit să răpună balaurul. În unele icoane timpurii fata împăratului este înfăţişată în gura balaurului, în timp ce un viteaz cu o suliţă se

18


luptă cu acesta. După ce a străpuns balaurul cu suliţa, tânărul a dus-o pe prinţesă la palatul împăratului care i-a oferit mâna ei şi jumătate din împărăţie. Viteazul a refuzat spunând că mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apărarea bisericii şi ajutorul săracilor şi nedreptăţiţilor, apoi le-a spus că numele lui este Gheorghe şi a plecat.

Misterul şi legenda care învăluie pe Sf. Gheorghe nu vor dispare niciodată, la fel cum cauza sa nobilă va genera întotdeauna admiraţie şi respect. Poate cea mai corectă afirmaţie despre el este aceea făcută de un ierarh din secolul V: „Numele Sfântului Gheorghe este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu.”

În ultima vreme, un număr de „slujitori ai bisericii româneşti” care au colaborat cu regimul comunist invocă scuza că biserica ortodoxă a recunoscut întotdeauna autoritatea statală şi chiar Mântuitorul nostru ne-a spus să dăm cezarului ce este al cezarului. Nu este pentru prima, nici ultima oară când oameni necinstiţi scot din contextul biblic citate şi le sucesc pentru a-şi justifica acţiunile; în nici un caz un slujitor al Bisericii, de la preot până la patriarh, nu poate colabora cu o autoritate care din totdeauna s-a declarat şi s-a dovedit a fi împotriva bisericii şi a creştinismului. Aceşti oameni batjocoresc cauza nobilă a miilor de martiri care s-au ridicat împotriva „cezarilor” şi au preferat să-şi jertfească viaţa decât să colaboreze cu autorităţile duşmane creştinismului. Ar fi interesant de ştiut ce predică aceştia în ziua de 23 Aprilie…

Pr. Alecsandru

19

Liviu Oltean

DE LA „CALVARY BAPTIST” LA „ST. JOHN ORTHODOX”

Prin anii ’80, soţia mea şi cu mine eram membrii ai bisericii „Calvary – Baptist”, care la acea dată avea o congregaţie de aproape 3000 de credincioşi şi era considerată ca una dintre cele mai „up-scale”9 biserici de pe coasta de Est.

Dispunând de resurse financiare deosebite, congregaţia îşi permitea să recruteze cei mai renumiţi pastori din America având trei pastori angajaţi permanent, dintre care, cel principal, al cărui nume nu vreau să-l menţionez, era un orator înnăscut, cu un PhD luat la una dintre cele mai mari universităţi din ţară. Mergeam amândoi cu multă plăcere la Calvary şi eram convinşi că ne găsisem cea mai potrivită biserică, deşi eu eram din părinţi imigranţi sârbi şi fusesem botezat ortodox. Când o cunoscusem pe Julie, care era o tânără deosebită şi provenea

20


dintr-o familie americană înstărită dar totodată foarte puritană, încercasem în câteva duminici să o duc la câteva biserici ortodoxe. Din păcate însă, slujbele la care asistasem şi mai alespredicile preoţilor nu o impresionaseră pe Julie prea mult, aşa că cedasem şi începuserăm să mergem la Calvary unde serviciile ţinute de pastorul principal, care aşa cum am mai spus era un om extrem de cult şi un excelent vorbitor, erau mult mai aproape de ceea ce aştepta ea să audă într-o biserică. Julie fusese aleasă în board-ul administrativ al bisericii şi aşa se face că am aflat şi cât era plătit pastorul şi pot să spun că am rămas uimit când am aflat că era peste salariul meu, care la acea dată eram vicepreşedintele unei companii destul de mari. Dar toată lumea părea să fie de acord că pentru a avea un pastor de talia lui, care atrăgea un număr atât de mare de membri (majoritatea oameni înstăriţi), salariul era pe măsura serviciilor sale. S-a întâmplat însă, ca la un moment dat să apară ceva zvonuri cum că pastorul ar fi avut o relaţie extra-conjugală, pe care administraţia le-a trecut pentru moment sub tăcere, însă a angajat pe cineva să investigheze aceste zvonuri. Când au apărut însă dovezi clare care confirmau zvonurile, board-ul s-a reunit într-o şedinţă cu uşile închise şi au luat în unanimitate hotărârea.

Pastorul era plecat în acel moment într-o excursie în Europa, iar la întoarcerea sa membrii din administraţie l-au aşteptat la aeroport, unde au închiriat o sală separată pentru a se întâlni cu el. I s-au adus la cunoştinţă dovezile primite în urma investigaţiei, pe care acesta nici că a putut să le conteste, i-au dat să semneze o declaraţie prin care îşi recunoştea vina şi îşi dădea demisia şi l-au eliberat din funcţie pe loc. Dat fiind renumele bisericii, ştirea a apărut în ziarele locale, ba chiar şi la televiziune. Julie, care avea concepţii intransigente asupra acestui fel de lucruri, a rămas profund decepţionată de

21

Liviu Oltean

asemenea comportament, aşa că am profitat de ocazie şi am întrebat-o dacă nu ar vrea să mergem la o bisericuţă rusească, unde auzisem că ţine slujbe un preot deosebit de bun şi ea a acceptat. Aşa se face că duminica următoare ne-am prezentat la acea biserică ce se afla într-un cartier mai îndepărtat, care fusese cu ani în urmă locuit de emigranţi ruşi. Am avut plăcuta surpriză să asistăm la o slujbă foarte frumoasă, ţinută de un părinte în vârstă care se numea Alecsandru. Julie era oarecum familiară cu ritualurile liturghiei ortodoxe, dar s-a nimerit foarte bine, că în scurta predică pe care a ţinut-o, părintele chiar a vorbit despre simbolismul liturghiei ortodoxe.

Astfel, el a explicat credincioşilor ce însemna Ieşirea Mică, când preotul iese prin uşa laterală cu Evanghelia ridicată deasupra capului, Ieşirea Mare, Jertfa, Învierea etc. Toate acestea au un sens şi o simbolistică, a explicat părintele, şi nu sunt o înşiruire de ritualuri sau superstiţii cum cred unii. Ne-a plăcut… Aşa că am venit şi în duminicile următoare, când părintele a vorbit scurt dar foarte clar despre alte lucruri importante, despre care nici eu, ca ortodox, trebuie să recunosc că nu mai auzisem. Am aflat astfel despre Sfintele Taine, despre Ierugii, despre rolul icoanelor, care nu sunt simple picturi sau idoli cum se crede în lumea protestantă, ci ferestre deschise spre o altă lume, care au avut dintotdeauna un rol educativ, mai ales în vremurile în care Biblia nu fusese tradusă şi poporul nu avea acces la ea şi multe altele.

Pe Julie o interesau foarte mult învăţăturile părintelui, dar cel mai mult a impresionat-o când ne-avorbit despre rolul laicilor şi al femeilor în Biserica Ortodoxă, părintele a vorbit şi despre diaconiţele de pe vremea Sfinţilor Părinţi.

22


Am mers câţiva ani la rând la acea biserică, iar Julie care din fire este o femeie foarte generoasă, a ajutat acea comunitate cu multe. Într-o zi însă, părintele a anunţat că în curând se va retrage în Wisconsin, unde cumpărase câţiva acri şi vroia să construiască un schit. Postul de preot paroh urma să fie preluat de un tânăr preot, Fr. John, care slujise până atunci ca diacon cu părintele. Ne-am întristat la început, dar am fost convinşi că la un moment dat ştafeta trebuie predată mai departe… Aşa că am continuat să mergem la biserică şi după retragerea părintelui Alecsandru, iar Fr. John s-a dovedit a fi un bun continuator al muncii începute de Fr. Alecsandru.

Într-o duminică am rămas după slujbă să mai vorbim cu Fr. John şi am aflat de la el că părintele se retrăsese la schit cu preoteasa care era grav bolnavă, pentru a petrece împreună timpul ce-i mai rămăsese acesteia. Pentru prima dată am auzit atunci că Fr. Alecsandru fusese preot în România, unde fusese închis de către comunişti pentru că vorbise împotriva guvernului şi că, în împrejurări pe care nu le cunosc, reuşise să scape de acolo. Părintele nu ştia multe detalii, dar era sigur că Fr. Alecsandru trecuse la viaţa lui prin multe greutăţi, dar cu siguranţa că acestea nu-i ştirbiseră din optimism, ba dimpotrivă… În drum spre casă, Julie îmi spuse:

Ştii ce am observat în toţi anii ăştia cât am mers la biserica aceasta? Preotul Alecsandru nu a

vorbit niciodată despre trecutul şi experienţa sa, aşa cum obişnuiesc pastorii protestanţi… Într-adevăr, şi eu observasem cum predicatorii baptişti vorbesc într-una despre ce li s-a întâmplat lor, cum le-a vorbit lor Dumnezeu, ce să facă, cum să facă, cum să învăţăm noi din ce au trăit ei, ş.a.m.d. Iar acest părinte, care trecuse prin atâtea n-a vorbit niciodată despre experienţele sale, chit că văzuse şi trăise o mulţime de

23

Liviu Oltean

evenimente… Mi-a venit atunci în minte acel cuvânt pe care îl ştiam din tinereţe şi care se cheamă „smernost”, dar pe care n-am ştiut să i-l traduc lui Julie decât ca „humbleness” sau ca „meekness”, dar cred că smernost înseamnă mult mai mult… Peste câteva zile, Julie mi-a spus:

Ştii la ce m-am gândit? Ţii minte când părintele ne-a vorbit despre cununie, despre ce înseamnă când mirelui şi miresei li se pun cununiile pe cap, despre sfinţenia căsătoriei, despre familie care trebuie să fie ca o mică biserică, şi toate câte a mai spus…Da, ţin minte, spusei eu neştiind unde vrea să ajungă.M-am gândit că ar trebui să ne cununăm şi noi aşa… Să mergem la părinte la schit şi să-l rugăm să ne cunune…Bine am zis, dar pentru asta, cred că trebuie să treci şi tu la Ortodoxie, nu-i aşa?Păi, care-i greutatea? zise ea. De fapt, cred că am fost dintotdeauna ortodoxă, dar n-am ştiut.

Am căzut pe gânduri şi i-am mulţumit în sinea mea lui Dumnezeu. În atâţia ani, nu îndrăznisem să-i cer niciodată lui Julie aceasta, pentru că îi cunoaştem convingerile religioase şi ştiam că vine dintr-o familie atât de strict protestantă… Dar uite, că acum mi-a propus chiar ea să facem asta… Multe şi nepătrunse sunt căile Domnului!Aşa se face că peste câteva săptămâni am mers la schit la părintele Alecsandru şi ne-a cununat în tradiţia ortodoxă. A fost una dintre cele mai înalte experienţe sufleteşti pe care le-am trăit vreodată, dar pentru că ştiu că nu am talente de scriitor, nici măcar nu am să încerc să o aştern pe hârtie. Cred că sunt unele lucruri pe care se cuvine să le păstrezi numai în suflet.

Matt Iovanovich

24


AIUD 1953

Întâmplările pe care am să le povestesc în continuare, le-am auzit de la bunicul meu Nelu Rîmniceanu, colonel în armata română, decorat în cel de-al doilea război mondial cu ordinul Coroanei şi Steaua României.

Deşi a trecut mult timp de când bunicul mi-a povestit aceste lucruri, ştiu că m-au impresionat profund şi de aceea mi s-au întipărit bine în memorie încât cred că încă le pot relata cu acurateţe. În 1953, bunicul se găsea în închisoarea din Aiud, fără să fi fost judecat sau acuzat oficial de ceva anume, ci pur şi

25

Liviu Oltean

simplu fusese arestat pe baza unei „sesizări” care îl numea „criminal de război” împotriva „marelui popor sovietic” în timpul în care se afla la conducerea unei companii de vânători de munte, în vremea războiului. De altfel, în aceeaşi celulă cu bunicul, cel puţin jumătate din deţinuţi se aflau în aceeaşi stare de detenţie fără să fi fost judecaţi şi fără ca procuratura să deţină orice dovadă concretă împotriva lor. Este uşor de imaginat starea psihică şi suferinţa pe care o îndurau aceşti oameni azvârliţi în închisoare în mod abuziv şi care pe zi ce trecea îşi vedeau şansele de a reveni la o viaţă normală din ce în ce mai reduse. În asemenea situaţii grele, se pare însă ca oamenii adevăraţi arată ceea ce este mai buni în ei, iar lichelele şi laşii îşi arată toata nimicnicia lor. Aşa se face că bunicul a legat prietenii pe viaţă cu unii dintre cei pe care i-a cunoscut în puşcărie, iar alţii, dintre care oameni chiar de aşa-zisă „familie bună”, „oameni de vază” la vremea lor, s-au arătat a fi nişte lichele gata să trădeze pe oricine, la cea mai mică promisiune de favoritism din parte autorităţilor comuniste.

Unul dintre cei ce au făcut o deosebită impresie bunicului a fost preotul Alecsandru Marinovschi care, asemenea bunicului, fusese închis pe baza unei reclamaţii că ar fi vorbit în biserică împotriva regimului şi ar fi aţâţat oamenii la revoltă împotriva guvernului. Spre deosebire de mulţi dintre preoţii care se aflau în închisoare, părintele nu fusese niciodată legionar şi nici nu simpatizase cu acea mişcare; vorbise şi scrisese însă împotriva materialismului comunist şi când i se ceruse să-şi retragă cuvintele, refuzase, pentru că punea mult preţ pe cinste şi pe onestitate şi asta îi cauzase toate necazurile. Alţii însă, care făcuseră lucruri mult mai grave, dar retractaseră, scăpaseră mult mai uşor de represiune. Deşi Pr. Alecsandru era tânăr (avea probabil 34 de ani) şi avea soţie şi un copil mic, starea lui psihică era de departe mai bună decât a celorlalţi pe care îi

26


încuraja cu fiece prilej, şi nu contenea să spună că răul nu poate ţine la nesfârşit şi că în curând vor fi cu toţi liberi. În asemenea situaţii în care nu ai în faţă decât pereţi cenuşii şi oameni îmbrăcaţi în uniforme ce te tratează ca pe un gunoi, ajungi să apreciezi o vorbă bună şi te agăţi cu disperare de cea mai mică speranţă. Cam asta făcea părintele, încercând să nu lase să piară speranţa din sufletul nimănui. Până la acea dată, bunicul meu nu fusese un om bisericos, deşi se ruga şi se considera creştin, dar unii preoţi pe care îi cunoscuse în tinereţe îl decepţionaseră profund şi avea o impresie amară asupra ierarhiei bisericeşti, de aceea practic bunicul nu mersese la biserică decât arareori.

Într-o zi, care era de fapt o duminică, dar mulţi dintre deţinuţi nici nu mai realizau ce zi este, bunicul l-a văzut pe părinte retras într-un colţ al celulei stând nemişcat şi murmurând ceva în continuu. S-a apropiat de el şi l-a întrebat:

Ce-i cu tine Alecsandre? Eşti în regulă?Părintele a încuviinţat dând din cap şi a continuat să murmure mai departe, ceva ce bunicului i s-au părut că sunt rugăciuni. Bunicul l-a lăsat în pace şi şi-a căutat de vorbă cu altcineva, discutând mereu cam aceleaşi lucruri: politică, amintiri de pe front, evitând mereu discuţii despre familie, casă, cei dragi, care le frângeau inimile tuturor.

Ce-o fi cu Alecsandru ăsta, că din când în când îl văd stând în colţ cu mâinile împreunate şi bolborosind rugăciuni, l-a întrebat el pe alt deţinut, fost ofiţer în garda regală?A… păi cred că face vreo slujbă de unul singur.

Da, azi e duminică aşa că probabil că recită liturghia, zise celălalt şi schimbă apoi subiectul. Ce mai domnule, americanii ăştia m-au dezamăgit total… Cum să ne lase ei pe noi chiar aşa în mâinile ruşilor. Şi începu aceeaşi discuţie pe care o mai purtase poate de câteva zeci de ori de când se afla închis… Mai

27

Liviu Oltean

târziu, când părintele a terminat rugăciunile, bunicul s-a apropiat de el şi l-a întrebat din nou:

Ce făceai în colţul ăla mai devreme, măi omule? Nu te superi că te întreb, dar chiar că sunt curios.Nu mă supăr deloc frate, i-a răspuns părintele.

Ce pot să fac şi eu, fac ce am învăţat… Sâmbăta seara, fac o vecernie, duminica dimineaţa, liturghia, iar seara iar vecernie.

Şi cum ştii toate slujbele astea pe dinafară, fără cărţi, fără evanghelie?Păi, le cam ştiu, zise părintele zâmbind. Mă mai încurc eu câteodată la Evanghelie, dar uite să-ţi arăt ceva.

Şi scoase din buzunar o foaie de hârtie împăturită, singura pe care o avea, şi i-o arătă bunicului, încercând să nu vadă şi ceilalţi. Uite aici am scris mărunt cu creionul citirile evanghelice, aşa cum mi le-am adus şi eu aminte. Când ies din puşcărie o să mă uit în Biblie să văd cât de mult oi fi deviat. Şi râse, gândindu-se probabil la acea zi, când va fi iar liber. Măi băiete, îmi zicea bunicul, când am văzut hârtia pe care îşi scrisese popa Alecsandru versetele din Evanghelie, m-a apucat ameţeala. Avea un creion care nu cred că era mai lung de doi centimetri, şi scria cu nişte purici de litere, ca să-i ajungă hârtia. Făcea tot felul de prescurtări şi lăsa de o parte toate vocalele, ca stenografii. La început m-a apucat mila de el, noi toţi în puşcărie, fără vreo certitudine asupra zilei de mâine, amărâţi ca vai de noi, şi el slujeşte de unul singur şi rescrie Biblia din memorie… Pe urmă mi-am dat seama că el este singurul care are o preocupare; noi restul ne frământăm în noi sau discutăm unul cu altul despre lucruri pe care nu avem nici o putere să le schimbăm, ne amărâm mai tare şi ne deprimăm până aproape de nebunie.

28


Aşa se face, zicea bunicul, că am început să mă apropii de Alecsandru, de câte ori îl vedeam că se retrage „să slujească” şi am început să ascult slujba pe care o murmura, de frică să nu îl prindă gardienii. Asemenea mie, au început să se adune în jurul lui şi alţii şi să ascultăm slujba şoptită a lui Alecsandru. Jean Tănăsescu, ginerele generalului Atanasiu, care era mai dus pe la biserică, l-a întrebat pe părinte dacă nu vrea să-i dea el răspunsurile, ştii cum se face la biserică: Doamne miluieşte, Doamne miluieşte. Amin, Amin, Ţie Doamne, ştii despre ce vorbesc. Vreau să-ţi spun că în câteva săptămâni începusem să ştiu şi eu toate răspunsurile, cântările, Heruvicul, Axionul şi toate celea. Ajunsesem că abia aşteptam să vină seara ca să ţină Alecsandru vecernia, pentru că ne dădea şi nouă hârtiuţa lui să citim psalmii de pe ea, cine avea ochi buni să citească în orbecăială din celulă. Iar duminica, când făceam liturghia şoptită, Alecsandru frângea o bucăţică de pâine pe care o păstra de la masă de sâmbăta seara, o sfinţea şi ne dădea la fiecare câte o firimitură. Şi o mâncam cu toţii şi ne rugam şi nu ştiu cum, dar ne dădea la toţi putere de nu ne mai necăjeam atât, iar zilele parcă treceau mai uşor… Într-o seară s-a întâmplat însă ca unul din gardieni, Vasile, poreclit „câinele”, să tragă cu ochiul prin ferestruica uşii celulei şi i s-a părut lui ciudat să ne vadă câţiva inşi adunaţi într-un colţ, murmurând ceva. A deschis uşa şi a intrat în celula şi s-a repezit spre noi, fără măcar să se sinchisească de uşa pe care o lăsase întredeschisă. Câinele ăsta era un vlăjgan ce părea slăbănog, dar de fapt era un animal puternic şi părea să aibă mult sânge rece. Se opri în faţa părintelui şi îi puse bastonul în piept:

Ce faceţi aici, duşmanii poporului? Puneţi ţara la cale?Nu, nu punem ţara la cale, domnule, îi răspunse Alecsandru.

29

Liviu Oltean

Te-am întrebat ce faceţi aici, repetă Câinele şi-l împunse cu bastonul în piept.Păi, spuneam şi eu o rugăciune, zise Alecsandru.Şi ăştia? Ăştia ce făceau în jurul tău? întreba Câinele, arătând spre noi.Păi, ei nu făceau nimic, zise părintele. Stăteau şi ei aşa, ce altceva să facă?Eşti popă, nu-i aşa? îl întreba Câinele.Da, sunt popă, zise Alecsandru.Uite ce e, măi duşmanii poporului! Asta e puşcărie, nu biserică… Să nu-mi faceţi mie probleme aici, că vă fac praf pe toţi! Aţi înţeles ce-am zis? Nimeni nu-i răspunse însă.Am întrebat dacă aţi înţeles ce v-am zis? se răsti Câinele, rotind bastonul deasupra capului ameninţător.

Viteza cu care învârtise bastonul şi şuieratul făcut de acesta ne îngheţă pe toţi, şi deşi nu atinsese pe nici unul, răspunserăm într-un ison:

Da domnule, am înţeles!Câinele ne întoarse spatele, şi ieşi fără să se grăbească din celulă şi trânti uşa cu putere şi împinse zăvorul, iar zăvorul făcu acelaşi zgomot metalic care mă străpungea prin creieri de câte ori îl auzeam, zgomot ce-mi spunea parcă, „aici ai să mori, n-ai să mai fi liber niciodată”. Se făcu un moment de linişte adâncă pe care o rupseră cuvintele unuia, Constantinescu, un avocat din Muscel:

Scăparăm uşor de data asta, mai bine o lăsăm baltă…Aşa e, zise şi Alecsandru, scăparăm uşor. Faceţi fiecare cum credeţi că e bine. Eu însă ţin slujba, fie ea şi în şoaptă, până mor. Şi continuă mai departe de unde o lăsase: „Apără, miluieşte, mântuieşte pe noi Dumnezeule cu harul tău.”

30


Amin, răspunsei eu şi încă doi, trei, în timp ce ceilalţi se îndepărtară şi se duseră să se aşeze pe paturile lor.

La câteva săptămâni după aceasta, îl duseră pe Alecsandru la comandantul închisorii. Nu-l ţinură prea mult acolo şi nici nu-l bătură, dar când se întoarse înapoi în celulă, se vedea pe faţa lui că nu este a bună. Se aşeză pe pat şi scoase din buzunar hârtiuţa cu versurile stenografiate din Biblie şi începu să se joace nervos cu ea. L-am lăsat câtva timp să se liniştească, apoi m-am apropiat de el:

Ce e măi Alecsandre, ce s-a întâmplat?Se uită la mine, dădu din cap şi zise:

Păi ce să fie, m-au anunţat că episcopul m-a caterisit că am vorbit împotriva guvernului… asta e o dovadă pentru ei că aş fi vinovat… o să atârne greu la proces, dacă or să mă judece vreodată… parcă ce mai contează… În tot cazul, nu mai sunt popă, s-a terminat, sunt caterisit…Ia-o uşurel frate, zisei eu. Caterisirea ta nu e nici o dovadă, te-a auzit el episcopul pe tine zicând ceva?

Alecsandru dădu din umeri şi nu zise nimic.

Asta nu schimbă nimic, continuai eu. Cât priveşte preoţia, poate să zică episcopul tău ce vrea, uite eşti aici cu noi deocamdată, şi eşti popă al nostru. Uite că noi avem nevoie de tine.Mulţumesc frate, zise el şi îmi zâmbi. Dar uite, asta este, din ziua asta nu mai sunt popa, s-a terminat… Aliluia… . Amin. Nu mai am voie…Lasă că o să-ţi treacă, zisei eu.

Adevărul este însă că nu i-a trecut, nu a mai ţinut nici o vecernie, nici o liturghie, nimic. Mai târziu, Tănăsescu îmi zise,

31

Liviu Oltean

ca şi cum ar fi ştiut el precis, că Alecsandru se spovedise la episcop aşa cum cere canonul şi că probabil atunci se scăpase el cu cine ştie ce vorbe la adresa guvernului, iar episcopul l-ar fi trădat… Dar n-avea de unde să ştie el Tănăsescu, deţinut politic la Aiud, care nu mai văzuse lumina zilei de trei ani, ce se petrecea în cancelariile episcopale. Vorbea şi el ca să nu tacă… Au trecut câteva săptămâni în care unii deţinuţi au fost mutaţi la alte închisori, unul sau doi au fost eliberaţi, alţii noi au venit, eu cu Tănăsescu şi cu Alecsandru am rămas însă.

Într-o zi, Vasile a adus în celulă pe unul nou, un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu un început de chelie, pe care l-a aşezat în patul de deasupra mea. Vasile, Câinele cum îi ziceam noi, şi-a rotit privirea prin celulă, apoi, răzgândindu-se, s-a îndreptat spre Mihăilescu care avea patul în celălalt colţ, sub patul lui Alecsandru (celula era în forma de L) şi i-a spus să se mute şi să-l lase pe noul venit în locul lui. Mă gândeam ce i-o fi venit Câinelui să facă rearanjări în celulă, când l-am auzit adresându-i-se noului deţinut:

Locul ăsta-i mai bun, este şi mai ferit.Era foarte bine şi acolo, domnule, i-a zis cel nou, dar dacă ziceţi aşa…Nu, nu, i-a răspuns Câinele, e mai bine acolo.

Eu unul am rămas cu gura căscată auzindu-l pe Câine cum i se adresează omului; politeţea este ultimul lucru la care te poţi aştepta de la un om de teapa lui.

Apoi omul s-a întins pe pat şi a adormit buştean în câteva minute. S-a trezit peste câteva ore, s-a dat jos din pat, s-a închinat şi a îngenuncheat, spunând probabil o rugăciune.

32


Ia te uită, alt popă s-a nimerit la puşcărie cu noi, şi uite că stă chiar lângă un confrate, Alecsandru. L-am lăsat să-şi termine rugăciunea şi m-am apropiat de el.

Sunt colonelul Rîmniceanu, Nelu cum îmi spun amicii. Cu cine am onoarea?Ioan, mi-a zis omul şi mi-a întins mâna.Eşti cumva preot, sau mă înşel? l-am întrebat.

Omul mi-a zâmbit şi a încuviinţat dând din cap.

Păi uite că sunteţi doi acum, şi am arătat către Alecsandru care stătea în picioare rezemat de perete. Adică el, am zis eu în glumă, e răspopit, l-au dat afară că nu-şi ţine gura şi vorbeşte împotriva guvernului.Chiar aşa frate, a zis omul şi s-a apropiat de Alecsandru, întinzându-i mâna.

Cei doi au început să vorbească, iar eu i-am lăsat şi m-am dus să mai vorbesc cu Tănăsescu, care în ultima vreme părea bolnav, deşi nu se văita şi stătea mai mult în pat, sau poate că era deprimarea care îl lovise din nou. În zilele care au urmat, Ioan şi Alecsandru au stat mult de vorbă. Trebuie să spun că dacă-l auzeai pe Părintele Ioan vorbind, chiar şi despre lucruri de zi cu zi, îţi dădeai seama că e un om cu o deosebită educaţie, dar mai mult, avea un dar al vorbirii înnăscut. Te izbea imediat lucrul ăsta…

Într-una din zile, Alecsandru se apropie de mine şi îmi zise în şoaptă:

Măi Nelule, ştii că am zis că n-o să mai fiu preot niciodată… Dar m-am mai gândit şi cred că… nu ştiu ce să zic…Ce mai tura-vura, i-am tăiat eu vorba. Ţi-am zis eu, nu-ţi ia ţie preoţia te miri ce episcop vândut comuniştilor.

33

Liviu Oltean

Nu, nu, zise Alecsandru. Nu poţi să fii preot fără binecuvântare de episcop, nu merge aşa…Dar cum merge măi? Doar n-o să te duci să pupi mâna unui episcop comunist, numai de dragul de a te primi înapoi. Ascultă-mă pe mine, ce-i al tău, e al tău. Dacă noi aici, am vrut să fii popa al nostru eşti popa nostru. Când o să ieşi din puşcărie şi or să te vrea nişte oameni să fii preotul lor, o să fii preotul lor, poate să stea patriarhul şi episcopii cu capul în jos, poporul e mă ăla care hotărăşte.

Eu aşa cred şi basta. Poate să zică cine vrea, ce-o vrea, nu-mi pasă…

Nu, măi frate, nu e asta situaţia, zise Alecsandru. Ştii, părintele Ioan, zise el în şoaptă, este de fapt Înalt Prea Sfinţitul Ioan, adică e episcop măi frate. Şi a zis că dacă vreau, mă primeşte din nou în preoţie, aici în închisoare, chiar duminica asta, numai de n-ar afla gardienii, sau să nu-l mute până atunci.Ia te uită măi frate, zisei eu. Uite că şi în puşcărie se întâmplă minuni. Îmi pare bine pentru tine Alecsandre, uite cum îţi ajută Dumnezeu… Măi să fie…

Duminică ne-am adunat cu toţii într-un colţ al celulei, în timp ce maiorul Geambaşu stătea cu urechea lipită de uşă să asculte dacă nu cumva se apropie vreun gardian şi să nu ne prindă. Nepoate, ascultă ce-ţi spun că sunt om bătrân, dar aşa slujba, în şoaptă ce-i drept, dar aşa cum a ţinut-o episcopul Ioan, n-am mai auzit în viaţa mea şi dacă ar fi să mai trăiesc încă o mie de ani, tot nu cred că am să mai aud aşa ceva. Omul ăla, nu că era deosebit de inteligent şi că ştia să vorbească, asta nici nu mai intra în discuţie, dar era un sfânt. Ce ne-a zis şi cum ne-a zis şi ce putere am prins din cuvintele lui. Şi ştii ceva, tot timpul cât am stat în puşcărie, m-am considerat nenorocit şi oropsit, dar ştii ce, episcopul ne-a zis că atâta timp cât duşmanul nu ne

34


poate lua sufletul şi nici noi nu ni-l vindem lui, suntem oameni liberi, mai liberi decât cei ce sunt afară, dar care nu au grijă de suflet. Apoi şi-a pus mâinile pe capul lui Alecsandru şi i-a spus că nimeni nu îi va lua preoţia pe care a primit-o de la el, atâta timp cât se va îngriji de sufletele amărâţilor, năpăstuiţilor şi întemniţaţilor, şi i-a mai spus şi alte lucruri pe care nu mi le amintesc, dar iţi spun că n-am mai auzit asemenea lucruri de duh spuse de nimeni vreodată.

La urmă, a scos o sticluţă de medicamente în care avea vin, nu ştiu cum o fi strecurat-o în puşcărie şi ne-am împărtăşit cu toţii şi ne-a binecuvântat. După slujbă, Tănăsescu care era pasămite mai cunoscător în cele bisericeşti l-a întrebat pe episcop:

Sfinţia ta, dar cum se face că ne-am împărtăşit fără spovedanie, cum se cere de obicei.Fiule, suntem cu toţii în puşcărie, până şi pereţii au urechi aici, de ce crezi că trebuie să-ţi cer eu

să mi te spovedeşti mie. Ştiu că vă rugaţi cu toţii şi vă spovediţi voi înşivă lui Dumnezeu. Dacă vrei tu din propria voinţă să mi te spovedeşti, am să te ascult cu dragă inimă, dar n-am să te forţez. Nu am să îţi refuz eu împărtăşirea cu cinstitul sânge al Domnului Iisus Hristos pentru că nu mi te-ai spovedit mie. Pentru că Iisus a spus „Beţi dintru acesta toţi” şi nu a spus „Beţi dintru acesta, dar mai înainte mergeţi de vă spovediţi la preot”.

În seara aceea, nepoate, m-am apropiat de episcop şi i-am spus că vreau să mă spovedesc şi m-am spovedit. Pentru prima şi ultima dată în viaţa mea. Nu zic că nu m-aş mai spovedi din nou, aş face-o cu cea mai mare plăcere, dar pentru asta ar trebui să-l întâlnesc din nou pe episcop şi asta nu se mai poate. Sau dacă aş întâlni pe altul ca el, dar uite că au trecut mai bine de treizeci de ani şi n-am întâlnit pe nimeni care să-i ajungă la

35

Liviu Oltean

degetul mic. După ce m-am spovedit, episcopul mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus: „Fiule, să ştii că în curând nu o să mai fi întemniţat, dar să nu uiţi niciodată ce ai văzut şi ai trăit aici şi să fii totdeauna milostiv cu cei oropsiţi”.

Şi aşa a fost, în patru luni eram din nou un om liber, cei ce mă acuzaseră pe mine au fost prinşi cu alte pungăşii şi închişi la rândul lor, aşa că nu s-au mai putut prezenta ca martori ai acuzării la proces.

După ce a ieşit din puşcărie, bunicul s-a angajat contabil la o fermă pe lângă Ploieşti, iar când aieşit la pensie şi după ce bunica a murit, şi-a cumpărat o căsuţă pe lângă Mizil, unde s-a retras împreună cu cei doi câini ai săi. Când mi-a povestit aceste lucruri, eram la căsuţa lui, bunicul stătea într-un fotoliu, iar cei doi dulăi stăteau la picioarele lui, părând să dormiteze, dar urmărind fiecare mişcare a bunicului şi de câte ori îi prindeau privirea se uitau în ochii lui, parcă încercând să-i citească gândurile.

Ştii, îmi zise bunicul, m-am întrebat întotdeauna de ce de câte ori vrem să spunem de cineva că este rău spunem că e rău ca un câine. Când de fapt, câinele este cel mai bun şi cel mai credincios prieten al omului… Aşa a fost şi cu Vasile, pe care noi îl poreclisem Câinele…

Dacă mă gândesc bine, nu l-am văzut niciodată lovind pe nimeni. Ce-i drept urla la noi, dar asta era probabil meseria lui, dar de făcut ceva rău, cu de la sine voie, nu l-am văzut cât am stat la Aiud… Într-o zi, după ce s-au petrecut toate acestea, Vasile a intrat în celulă şi a început să urle la noi, să trecem fiecare la paturile noastre, cu faţa către perete, ca să inspecteze dacă e „ordine şi curăţenie” în celulă. Stăteam în picioare, rezemat de pat, privind spre perete, dar cu coada ochiului, îl urmăream pe Vasile…

36


Când a ajuns la patul episcopului, s-a lăsat în genunchi şi s-a uitat sub pat, apoi l-am văzut strecurândun obiect mic în mâna episcopului şi într-o fracţiune de secundă şi-a apropiat fruntea de mânalui. Am rămas înmărmurit, dar am apucat să-l mai văd ridicând ochii spre episcop, asemenea câinilorăstora ai mei când aşteaptă să îi mângâi. Apoi, Vasile sări în picioare şi continuă inspecţia celulei, strigând la noi: „Să vă ţineţi paturile şi celula curată şi în ordine, măi. Aţi auzit?” Apoi ieşi şi trase zăvorul. N-am spus la nimeni ce am văzut în ziua aceea şi m-am tot muncit să mă gândesc ce i-o fi strecurat în mână episcopului şi până la urmă mi-a trecut prin cap că el îi aducea vin pentru împărtăşanie în sticluţa aceea de medicamente. Ca să vezi! Şi să mai judeci vreodată pe cineva după aparenţe… Săptămâna următoare, pe mine m-au transferat la Bucureşti pentru proces şi n-am ştiut ce s-a mai întâmplat la Aiud până în ’63, când m-am întâlnit întâmplător pe strada cu Tănăsescu care fusese şi el eliberat prin ’57.De la el am aflat, fără prea multe amănunte însă, că la scurt timp după ce m-au mutat pe mine, de Înălţarea Sfintei Cruci, în timp ce Alecsandru şi episcopul ţineau pe ascuns slujba, a apărut în celulă pe neaşteptate Stanciu, comandantul închisorii, împreună cu doi gardieni şi a început să strige la ei (cineva îl informase probabil de acele slujbe, ce se făceau în celula noastră). Pe scurt, s-a repezit spre episcop, care încă nu s-a oprit în mijlocul rugăciunii şi l-a lovit cu bastonul pe spinare. Alecsandru a sărit să-l apere pe episcop, dar unul din gardieni l-a lovit pe la spate, în rinichi, de a căzut secerat. Întărâtat, canalia aia de Stanciu a început să-l lovească în cap pe episcop, până acesta a căzut la pământ, pierzându-şi cunoştinţa.

Au mai lovit apoi în stânga şi în dreapta în deţinuţi strigând şi înjurându-i de „biserica mamei lor”, după care au plecat. Pe

37

Liviu Oltean

episcop l-au pus ceilalţi deţinuţi în pat, dar nu şi-a mai revenit. Alecsandru a început să bată în uşă ca un disperat până au venit gărzile, şi el striga:

„L-aţi omorât, l-aţi omorât, bestiilor!”

Gardienii au venit şi l-au luat pe episcop care mai respira încă şi gemea încet şi l-au dus la infirmerie. Şi a fost ultima oară când l-au mai văzut.

Peste câteva zile a apărut şi Vasile care fusese câteva zile în concediu, la el la ţară, când se întâmplaseră astea. Vasile era negru la faţă, şi când văzu pe Alecsandru care stătea cu Tănăsescu de vorbă, şezând pe patul episcopului, se repezi la ei.

Fiecare să stea la locul lui mă! Ăsta nu-i patul vostru, să nu vă atingeţi de el! La locurile voastre fiecare.

Vasile luă apoi pătura de pe pat şi o împături cu grijă, apoi se întoarse către Alecsandru şi îl întrebă pe un ton mai încet:

De ce n-ai avut mă, grijă de el? şi arătă spre pat, dar probabil că se gândea la episcop.Am făcut ce-am putut, domnule, zise Alecsandru.Îţi spun eu ce-ai făcut, zise Vasile. N-ai făcut nimic. Şi îl îmbrânci în perete, mai-mai să dărâme peretele cu el.Ştiţi ce, mă, se întoarse el către ceilalţi. Nu sunteţi buni de nimic, decât să daţi din gură! Nu vă face pielea doi bani, zise Vasile privindu-i furios. Şi să ţineţi celula în ordine, mai adaugă el strigând şi ieşi trântind uşa.

În zilele următoare se pare că s-au întâmplat lucruri ciudate în închisoare, dar nimeni nu ştie exact ce s-a întâmplat. Se pare că Stanciu a căzut pe scări şi şi-a fracturat craniul, şi l-au dus la spital, iar

38


Vasile dispăru fără urmă. Tănăsescu zice că el ar fi auzit chiar şi o împuşcătură şi ceva agitaţie. Dar nu ştia nici el ce s-a întâmplat exact.

Pe urmă, i-au împrăştiat pe toţi cei din acea celulă. Pe mulţi i-au mutat la Gherla, pe Tănăsescu la Jilava, iar pe Alecsandru l-au mutat în Dobrogea, la canal sau la seceratul stufului, nu ştiu precis. Sper să fie cu toţii bine şi să nu fi murit prin puşcărie ca atâţia alţii. Dumnezeu să-i apere pe toţi pe unde or fi, zise bunicul cu ochii umezi şi mângâindu-şi dulăii tolăniţi la picioarele sale.

Mircea Rîmniceanu

39

Liviu Oltean

ZAHEU

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Citirea pe care am făcut-o astăzi este plină de învăţături, iar întâmplarea povestită a schimbat total viaţa unui vameş, despre care tradiţia Bisericii ne spune că a devenit mai apoi episcop al Cezareii. Pe scurt, aflăm că atunci când Iisus mergând spre Ierusalim trecea prin Ierihon, o mulţime de locuitori i-au ieşit în cale. Un vameş pe nume Zaheu, care îşi dorea să-L vadă pe Mântuitor, s-a hotărât să se urce într-un sicomor ce creştea pe marginea drumului ca să Îl poată vedea. Spre mirarea vameşului, când a trecut pe sub copac, Iisus a privit spre el şi i s-a adresat pe nume spunându-i că trebuie să stea în casa lui în acea zi.


Această parabolă este destul de asemănătoare cu cea din capitolul precedent al evangheliei lui Luca, în care un cerşetor orb care stătea la marginea drumului strigă către Iisus ca să îl mântuiască. Zaheu însă este un om bogat şi sănătos trupeşte, dar care dintr-odată simte nevoia să îl vadă pe Iisus. De ce oare? Ei bine, Zaheu este într-un fel prototipul omului care nu cunoaşte pe Hristos. Privit din afară, el pare întotdeauna mulţumit şi sigur pe sine.

40


Dar înlăuntrul lui se află un suflet pustiu şi chinuit care tânjeşte după ceva care îi lipseşte. Este stăpânit de o foame şi o sete pe care cele mai scumpe bucate sau băuturi nu le pot domoli, şi de aceea el caută si caută… nu ştie ce anume, dar ceva îi lipseşte cumplit. Noi ştim cu toţii că vameşii erau dintre oamenii cei mai dispreţuiţi de iudei, pentru că lucrau pentru stăpânirea romană şi adunau taxe de la poporul iudeu. Într-un fel, s-ar putea spune că vameşul era prototipul păcătosului în acea societate din acea vreme.Mai mult decât atât, din mărturisirea pe care o face mai târziu lui Iisus, aflăm că Zaheu era şi necinstit, iar o parte din banii pe care îi aduna de la popor ajungeau în propria sa pungă. Astfel se face că pe măsură ce aduna tot mai mulţi bani, Zaheu aduna şi tot mai multe păcate pentru sine. Totuşi, acest păcătos a avut o mare dorinţă de a vedea pe Iisus, şi nu din simpla curiozitate, ci pentru că simţea nevoia să-şi schimbe viaţa, deşi nu ştia exact cum, dar trebuia să încerce ceva… Primul lucru pe care îl realizează Zaheu este statura sa; îşi dă seama că este un om mic. Şi poate că până atunci se credea mare… El îşi dă seama şi că mulţimea este un obstacol pentru el, şi pentru a-L vedea pe Iisus trebuie să facă două lucruri: întâi, să se desprindă de mulţime, iar al doilea să urce în acel sicomor.

S-ar putea zice că planul lui Zaheu este valabil şi în zilele noastre: pentru a ne apropia de Dumnezeu,trebuie să ne dăm seama cât de mici suntem şi mai trebuie să avem grijă şi ca să nu ne pierdem înacea mulţime de oameni ce aleargă după ceea ce este „la modă” şi pe care media o manevrează dupăbunul plac, ci trebuie să ne apropiem mai mult de cuvântul şi învăţăturile lui Hristos, şi pentru aceastatrebuie să facem un efort, asemenea lui Zaheu care a hotărât să urce în acel pom. Zaheu auzise cu siguranţa despre minunile

41

Liviu Oltean

făcute de Iisus, bolnavii pe care Acesta doar îi atingea şi se vindecau, şi multe altele, şi deşi era sănătos trupeşte, îşi ştia sufletul bolnav şi spera că simpla vedere a Domnului îi va face bine. Dar iată că se întâmpla mai mult decât a sperat el: Iisus Îşi ridică privirea spre el şi îi spune pe nume. Pentru că acesta este adevărul-adevărat:Dumnezeu ne vede şi ne cunoaşte pe toţi după nume, oricât de neînsemnaţi şi de păcătoşi am fi noi. Un profesor englez povestea că după o vizită pe care prinţul moştenitor o făcuse la şcoala sa, a văzut un băieţel plângând. „De ce plângi, l-a întrebat profesorul. Nu ai reuşit să-l vezi pe alteţa sa?” La care copilul i-a răspuns: „Ba l-am văzut, dar el nu m-a văzut pe mine.”


Cu siguranţă că preşedintele ţării, senatorii, şi mai marii zilei nu ne cunosc pe noi pe nume; ba mai mult, poate că nici preşedintele companiei pentru care lucraţi, nu vă cunoaşte pe dumneavoastră pe nume, dar asta nu are nici o importanţă, atâta timp cât ştim că Domnul ne vede şi ne cunoaşte, pentru că El singur este scăparea şi speranţa noastră.

Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Dar iată că Domnul nu numai că i seadresează lui Zaheu pe nume, dar îi şi spune că TREBUIE să rămână la casa lui, pentru că aşa cumpromite în cap. 3 din Apocalipsa, Domnul bate la uşa noastră, şi dacă noi îi deschidem uşa, el va intraşi va sta la masă cu noi. Uşor de imaginat ce bucurie au adus aceste cuvinte lui Zaheu, care cu câteva clipemai devreme nu ştia nici dacă va reuşi să vadă pe Iisus, aşa că a coborât de grabă din pom şi a mers cu Domnul la casa sa. Iar

42


Evanghelia ne spune că lumea a început să murmure, cum de intra Iisus în casa unui păcătos?Unul dintre primele lucruri care i-a şocat pe conducătorii religioşi ai vremii a fost atitudinea Sa faţă de păcătoşi şi faptul că le vorbea, sau chiar îi tămăduia. Un fariseu n-ar fi intrat în nici un caz în casa unui vameş, cu atât mai puţin să stea cu el la masă. Dar Iisus a făcut aceasta pentru că spusese şi în alte ocazii că El nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi. Şi dacă stăm să ne gândim bine, cine nu are păcate? Toţi avem… şi de aceea avem atâta nevoie de El. Există probabil oameni care se cred fără păcat; aceştia sunt fariseii zilelor noastre… Să ne ferim însă să fim ca ei, ci să ne vedem păcatele noastre, şi să ne întristăm pentru ele, dar să nu ne pierdem speranţa, pentru că Mântuitorul ne spune că El „a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”, adică nu a venit pentru cei mulţumiţi de sine şi care sunt convinşi de bunătatea şi superioritatea lor, ci a venit pentru aceia care sunt conştienţi de păcatele lor şi care tânjesc după mântuirea ce vine numai de la Hristos. Asemenea lui Zaheu, să ne recunoaştem şi noi păcatele şi aşa cum s-a hotărât el să întoarcă împătrit celor pe care i-a nedreptăţit, să încercăm să ne răscumpărăm şi noi greşalele prin fapte bune şi milostenie. Ce învăţăm deci de la Zaheu?

Învăţăm în primul rând că atâta timp cât ne credem mari, puternici şi bogaţi, ne minţim pe noi înşine şi nu ne putem mântui. Abia atunci când începem să ne vedem micimea şi păcatele, abia atunci putem porni pe calea mântuirii.

Învăţăm în al doilea rând că pentru a vedea pe Iisus trebuie să ne ridicăm de la nivelul la care suntem, şi din fericire există mulţi pomi în care putem să ne urcăm. Pomul rugăciunii trebuie să îl urcăm în fiecare zi; Zaheu a vorbit cu Domnul şi aşa şi-a recunoscut păcatele. Acelaşi lucru îl putem face şi noi,

43

Liviu Oltean

rugându-ne Domnului în fiece zi, cu toate prilejurile. Citirea Scripturilor şi participarea la slujbe sunt şi ele mijloace prin care ne apropiem de Dumnezeu. Pomul pocăinţei şi cel al răscumpărării greşalelor ne aşteaptă şi el; să nu îl ocolim dar. La fel şi cel al milosteniei şi al faptelor bune, fără de care Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei ne spun că nu putem dobândi mântuirea. Şi dacă El ne va vedea urcând aceşti pomi, ne va spune şi nouă ca lui Zaheu:

„Vino degrabă că trebuie să rămân în casa ta – în inima ta, în mintea ta, în sufletul tău.”

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Pr. AlecsandruPredica la Duminica a 32-a după Rusalii

(a lui Zaheu); Ev. Luca 19, 1-10

44


SCHITUL DIN MUNŢI

Iubite frate întru Hristos,

Îţi scriu această scrisoare întrucât un frate de la mănăstirea pe care ai vizitat-o vara trecută mi-a povestit că vrei să scrii o carte despre un preot Alecsandru, care a fost închis la Aiud prin anii ’50. Eu nu l-am cunoscut pe acest părinte, dar mi-amintesc de o întâmplare care s-ar putea să fie legată de el, deşi nu pot să fiu sigur că este una şi aceeaşi persoană cu acela despre care cauţi să afli tu. Prin toamna lui 1953, mă aflam la un schit în munţi, unde mă călugărisem cu câţiva ani înainte. Mi-aduc aminte că într-o după amiază a apărut la schit un om îmbrăcat zdrenţăros şi care purta în spinare o desagă. Era un om înalt, cu faţa osoasă, cu mâini mari şi părea să fi fost la viaţa lui un zdrahon, dar acum era desigur bolnav şi de-abia mergea, părând să fie în mare suferinţă trupească.

Eu tocmai mă întorceam de la izvorul din spatele schitului, aducând două căldări pline cu apă. Omul îmi dădu bună-ziua şi mă întrebă dacă n-ar putea să rămână peste noapte la noi la

45

Liviu Oltean

schit. I-am spus că trebuie să vorbească cu stareţul şi probabil că s-o găsi un loc şi pentru el, dacă nu într-o chilie, măcar undeva în vreun şopron cu fân. Stareţul, când l-a văzut ce palid era şi ce slăbit, i-a spus că poate să rămână; aveam o chilie goală în care nu stătea nimeni şi mi-a spus să îl conduc eu acolo şi să-i dau ceva de mâncare.

Omul a dat să-i sărute mâna stareţului, dar acesta şi-a tras mâna înapoi şi i-a zis cu blândeţe:

Lasă frate, că şi eu sunt om ca şi tine, nu trebuie să-mi săruţi tu mâna fiindcă te găzduiesc la noi. E casa lui Dumnezeu, şi orice creştin cu sufletul curat poate să găsească aici adăpost şi să primească un codru de pâine.

L-am condus pe om în chilie şi i-am spus că peste două ore era vecernia şi dacă vrea poate să vină şi el, apoi am dat să plec, dar omul m-a rugat să mai rămân o clipă.

Ştii frate, mi-a zis el, aş vrea să te întreb ceva, dacă nu te superi.Întreabă-mă frate, dar nu ştiu dacă o să-ţi ştiu să-ţi răspund, că sunt şi eu cam nou întru ale călugăriei, zisei eu.Nu, nu de asta-i vorba, zise omul. Aş vrea să ştiu dacă nu cumva este pe aici un părinte, de fapt ce spun eu, un episcop, pe nume Ioan.De unde să fie vreun episcop pe aici, frate, zisei eu zâmbind. Suntem doar noi călugării şi cu stareţul. Nu vin Înalt Preasfinţiţii ei pe aici, în sărăcia noastră… Faţa omului se posomorî pe dată şi se aşeză pe jos gemând.

Mi se făcu milă de el şi mă gândii că zâmbetul meu şi cuvintele mele neroade l-au rănit.

Iartă-mă frate, nu ştiu pe cine cauţi, dar dacă vrei să-mi spui, poate întreb pe stareţ sau pe vreun călugăr mai bătrân,

46


poate l-or cunoaşte ei pe episcopul Ioan, pe care îl cauţi dumneata…Frate, sunt vlăguit şi suferind şi nu ştiu câte zile oi mai avea, aşa că dacă mă prăpădesc, aş vrea să-ţi spun ţie povestea mea şi dacă vreodată oi întâlni tu pe episcopul Ioan sau, cine ştie, pe părintele Alecsandru care acum e în puşcărie, dar o să iasă el de acolo într-o zi, să-i spui lui ce am să-ţi povestesc acum.Bine frate, am încuviinţat eu, aşa o să fac dacă o să-i întâlnesc vreodată pe unul din ei.Nu, nu, doar lui Alecsandru să-i spui, că episcopul ştie toate astea, el este… este un sfânt, cum să-ţi spun, el ştie toate lucrurile astea.Nu prea înţeleg cum vin toate astea, zisei, dar spune-mi că te ascult.

Atunci omul mi-a povestit cum că fusese gardian la o închisoare din Aiud şi că acolo îi cunoscuse pe cei doi, care erau închişi. Într-o zi când el era în concediu, cei doi ţineau o slujbă în celulă, împreună cu ceilalţi puşcăriaşi, că era Înălţarea Sfintei Cruci. Atunci, directorul închisorii şi cu doi paznici, care aflaseră de la un informator că se ţineau slujbe în acea celulă, au intrat peste ei şi au început să-i bată cu bastoanele. Directorul l-a lovit pe episcopul Ioan aşa de tare în cap, că acesta şi-a pierdut cunoştinţa şi au trebuit să-l ducă la infirmerie. Când omul s-a întors înapoi după câteva zile, a auzit cele întâmplate şi s-a dus degrabă la infirmerie să-l vadă pe episcop. Dar episcopul nu mai era acolo şi cineva îi spuse că poate a murit şi l-au îngropat pe ascuns. Vasile, că aşa îl chema pe sărmanul om, a dat fuga la cimitirul închisorii, dar acolo nu era nici un mormânt nou şi n-a găsit nimic. S-a întors la infirmerie şi l-a întrebat pe infirmier unde este episcopul.

47

Liviu Oltean

Infirmierul i-a răspuns că habar n-are şi i-a spus să nu mai întrebe de episcop dacă nu vrea să dea de bucluc.

Vasile l-a apucat de gât pe infirmier şi i-a pus bastonul în coaste spunându-i că îl omoară pe loc dacă nu-i spune ce s-a întâmplat. Infirmierul, speriat, i-a spus că el nu ştie nimic, deşi era de gardă în noaptea aceea. Dar când a descuiat dimineaţa uşa infirmeriei, nu l-a mai găsit pe deţinut în pat, doar a găsit haina lui de puşcăriaş lăsată pe pat. L-au căutat cu gărzile cu toţii, dar nu l-au găsit. Directorul s-a înfuriat tare, a început să-i înjure pe gardieni şi pe infirmier şi i-a ameninţat că o să-i bage în tribunal pe toţi dacă nu-l găsesc pe deţinut, aşa că ei au început să caute din nou, dar tot nu l-au găsit.

Vasile a bănuit că infirmierul o fi dormit în timpul nopţii şi gărzile l-or fi scos pe episcop din infirmerie şi l-or fi dus altundeva şi nu vroiau să spună, aşa că s-a hotărât să se ducă la director. A dat buzna în biroul directorului care vorbea cu cineva la telefon şi părea foarte agitat.

Ieşi afară ţărănoiule, a strigat el la Vasile şi a continuat să vorbească la telefon.

Vasile a închis uşa în urma sa, s-a apropiat de birou şi cu o mână a închis telefonul directorului, iar cu cealaltă l-a apucat de gât şi l-a izbit de perete.

Să-mi spui în clipa asta ce-ai făcut cu el, că altfel te omor, i-a zis Vasile.N-am făcut nimic, zise speriat directorul, nu ştiu unde e. O fi fugit…Cum să fugă, când îl bătuseşi cu bastonul în cap şi era aproape mort? a răcnit Vasile.Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, a repetat directorul, sufocându-se că mâna lui Vasile îl strângea de beregată.

48


În cele din urmă, Vasile îi dădu drumul din strânsoare şi îi spuse că o să-l găsească el pe episcop, iar dacă a murit, o să-l sugrume cu mâna lui pe director. Se întoarse şi dădu să iasă din birou, când canalia scoase dintr-un sertar pistolul şi îl împuşca pe Vasile în spate. Se vede însă că glonţul nu-i atinse nici un organ vital, că doar se găsea acolo de faţă cu mine la numai câteva zile de la întâmplare. Vasile se prefăcu că se prăbuşeşte pe biroul directorului, iar când acesta dădu să fugă pe lângă el şi să iasă din cameră, îl apucă de mână şi îi smulse pistolul. Apoi începu să-l lovească cu bastonul în cap, aşa cum auzise că făcuse şi el episcopului Ioan. Îl lăsă pe păcătos într-o baltă de sânge şi fugi din puşcărie pe o bicicletă, luând cu el doar o desagă în care pusese pătura şi haina episcopului care rămăsese la infirmerie.

Pe drum se opri, îşi sfâşie parte din cămaşă şi-şi făcu din ea bandaje şi-şi legă rana, care după cum zicea el, nu sângera prea tare. Ajunse într-o haltă de cale ferată şi se urcă într-un vagon de marfă şi se ascunse acolo. Peste o vreme, trenul porni şi merse toată noaptea. Dis-de-dimineaţă, când trenul opri în altă haltă, undeva în dealurile Prahovei, Vasile se dădu jos din vagon şi se îndreptă către un sat pe care îl văzu în depărtare. Văzu într-o curte nişte haine puse la uscat pe o frânghie şi le luă plecând mai departe, urcând mai sus pe dealuri. Acolo, oamenii îşi ţineau vacile departe de sat, în nişte grajduri micuţe; veneau dimineaţa de le scoteau afară ca să pască, iar seara se întorceau la ele ca să le mulgă şi le închideau la loc în grajduri.

Vasile se ascunse în podul unuia dintre grajduri şi se culcă în fân, învelindu-se cu pătura episcopului şi se hrăni doar cu lapte de vacă.

49

Liviu Oltean

În prima noapte îi fu tare rău şi crezu că o să moară acolo, dar a doua zi se simţi ceva mai bine, aşa că se gândi să se mai odihnească o noapte şi apoi să pornească din nou ca să ajungă într-un sat unde avea ceva rude şi să se ascundă la ei. Noaptea însă, i se arătă în vis episcopul, îi puse mâna pe frunte şi îi spuse că îl aşteaptă la un schit în munţi, şi îi spuse să meargă spre nord până dă de o cărare care îl va duce la schit. Omul se trezi îndată după acel vis care i se păruse atât de real că încă simţea mâna episcopului pe frunte şi se hotărî să plece de îndată ce se vor ivi zorile.

Porni la drum sprijinindu-se într-un toiag făcut dintr-o creangă de brad, iar la un moment dat dădu de o potecă de munte şi văzu un indicator pe care scria: „Spre Schit prin Strunga Oilor 8 ½ ore”. Vasile se închină şi mulţumi lui Dumnezeu pentru semn şi o porni la drum. Urcuşul era însă greu şi rana îl durea din ce în ce mai tare. Reuşi să ajungă în Strungă abia spre seara, deşi pentru un om zdravăn era drum de numai cinci ore.

De sus din strungă începea coborâşul care se gândi el că o să fie mai uşor, aşa că zărind o colibă părăsită a unor ciobani, se duse şi se culcă în ea. Pe drum găsise lângă un foc de tabără stins două cutii de conserve goale pe care şi le făcu gamele, într-una căra apa iar, în cealaltă adună fructe de pădure. Bău puţina apă care îi mai rămăsese şi apoi adormi. Se sculă de dimineaţă de durerea rănii şi o porni din nou la drum. De acolo de sus de la ieşirea din strungă, văzu în vale schitul nostru, aşa că se opri iar să se închine şi să-i mulţumească lui Dumnezeu şi porni iar la drum. Ajunse la intrarea schitului, amărât şi obosit, aşa cum îl întâlnisem eu, şi uite acum stătea întins în patul din chilie, povestindu-mi mie toată istoria. Când a terminat de vorbit, nici n-am ştiut ce să-i spun. Apoi m-am gândit că într-adevăr i s-a arătat un semn de la Dumnezeu şi cine ştie ce

50


minune o să se întâmple şi poate că îl aduce Dumnezeu pe episcop la noi şi i-am spus şi lui ceea ce gândeam. Faţa i se lumină puţin şi îmi zise:

Să dea Dumnezeu să ai dreptate frate. Dar nu ştiu dacă mi-a mai rămas prea mult timp ca să aştept… I-am spus că o să-l aduc pe fratele Simeon care se pricepe la leacuri de boală ca să se uite la rana lui, iar omul a încuviinţat dând din cap, fără să zică nimic.

L-am adus pe fratele Simeon şi m-am dus apoi să-mi văd de treburile pe care le lăsasem baltă că era târziu şi vecernia urma să înceapă curând. Când a început vecernia, a apărut şi Vasile în biserică şi se aşeză în genunchi într-un colţ. Stătea cu ochii închişi şi asculta, sau poate că se ruga. La un moment dat, când citeam unul din psalmi, l-am auzit pe Vasile icnind şi strigând: „Doamne, Sfânt este Numele Tău”. Stătea cu ochii pironiţi pe Iconostas, lacrimi îi curgeau pe obraz, iar faţa îi era toată un zâmbet şi îşi făcea cruci mari şi se apleca cu capul până la pământ şi apoi iarăşi îşi pironea ochii pe Iconostas, n-aş putea spune unde anume şi se închina făcând cruci mari. Ne-am uitat cu toţii la el, dar nimeni nu a zis nimic. După slujbă l-am ajutat să meargă înapoi în chilie, iar fratele Simeon a venit să îi cureţe rana şi să îi schimbe bandajele.

Vasile stătea întins în pat, nu se văita, nu gemea, ci stătea liniştit şi zâmbea. Mă apucă de mânecă şi mă întrebă în şoaptă:

Frate, spune-mi şi mie te rog, care este hramul bisericii voastre?Păi, sunt Sfinţii trei Ierarhi: Vasile, Ioan şi Grigorie.Ai văzut… că aşa a fost cum mi-a spus… m-a aşteptat aici la voi… mulţumesc fraţilor… acuma ştiu. Doamne miluieşte-mă pe mine păcătosul…

51

Liviu Oltean

Fratele Simeon se uită spre mine şi-mi făcu semn să plec pentru că omul delira. M-am îndreptat spre uşă, dar când să ies omul zise:

Fraţilor, vă rog ceva din toata inima. Dacă îl întâlniţi vreodată pe părintele Alecsandru, să-i spuneţi că îmi pare rău că l-am lovit, dar eram furios că nu l-a apărat pe episcop… nu ştiam că îl bătuseră şi pe el şi nu se putea mişca… Să-i daţi lui haina şi pătura asta care sunt amândouă ale episcopului Ioan… Aşa vă rog…Bine frate, aşa o să facem, zisei şi ieşii din chilie lăsându-l cu fratele Simeon.

Peste noapte, Vasile îşi dădu duhul şi îl înmormântarăm a treia zi în cimitirul schitului. Pe cruce am cioplit eu numele: Vasile şi anul în care murise 1953. Nu i-am aflat nici anul naşterii nici numele de familie, dar ce mai contează, ştiam de fapt povestea vieţii lui pe care mi-o spusese el însuşi înainte de a muri.

Peste un an, eu m-am mutat la mănăstire în Moldova, haina şi pătura episcopului au rămas acolo la schitul din munţi în grija călugărilor şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ele.

Frate, asta este tot ce ştiu şi nu-mi dau seama dacă îţi va fi de folos în căutările tale, dar mie pot să-ţi spun că mi-au fost de folos: am văzut un om întors la Dumnezeu, şi care a murit fericit şi împăcat. Dumnezeu să ne ierte şi să ne ajute şi nouă!

Ieromonahul Gavril

52


UN ORB AŞTEPTA LA MARGINEA DRUMULUI


Citirea evanghelică pe care am făcut-o astăzi ne povesteşte o altă minune făcută de Mântuitorul nostru pe când se îndrepta spre Ierusalim şi trecea prin Ierihon.

Sfântul evanghelist Luca ne povesteşte cum un orb şedea la marginea drumului cerşind. Părea să fie o zi monotonă şi tristă,

53

Liviu Oltean

ca atâtea altele din viaţa acestui om care îşi petrecea mai tot timpul pe marginea unui drum plin de praf în căldura toropitoare a Iudeii.

În Evanghelia după Marcu, în capitolul 10 unde se povesteşte aceeaşi întâmplare, ni se spune şi numele acestui om, aşa că o să-i spunem şi noi pe nume, Bartimeu. Auzind zgomot de mulţime apropiindu-se pe drum, Bartimeu întreabă pe cineva ce se petrece şi I se răspunde că vine Iisus Nazariteanul. Aflând aceasta, el începe dintr-o dată să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Dar el nu strigă numai o dată, ci strigă în continuu către Iisus pentru că doreşte cu tot dinadinsul că Acesta să-l audă, şi deşi lumea îi spune să tacă, el nu se lasă ci strigă în continuare. Şi iată că Iisus nu numai că îl aude, dar se şi opreşte din drum şi spune oamenilor să-l aducă pe orb la El. Bartimeu se lăsă condus de oameni şi ajunge în faţa Domnului care îl întreabă ce vroieşte ca El să-i facă. Bartimeu îi răspunde de îndată „să văd!”. De fapt, în originalul grecesc al Evangheliei se spune „vreau să văd din nou”, ceea ce ne face să înţelegem că Bartimeu nu se născuse orb, ci devenise orb din cauza unei boli. La care Iisus îi spune: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit.” În acelaşi moment, vederea îi revine şi el porneşte după Iisus, „slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu.”


Vedem dar, ca şi în citirea de duminica trecută (a celor zece leproşi), cum un om suferind strigă cu toată puterea către Domnul şi Acesta îl aude. Dar mai observăm ceva: iată că el, nevăzătorul, a întrebat pe un văzător, iar acela i-a spus că trece Iisus din Nazaret, la care Bartimeu a început să strige „Iisuse, fiul lui David”; cu alte cuvinte, deşi orb, el a văzut în Iisus pe Mesia (fiindcă printre iudei se proorocise că Mesia va fi din

54


neamul lui David), pe când mulţi dintre cei ce puteau vedea cu ochii, n-au reuşit să vadă acest lucru.

În al doilea rând, vedem că Bartimeu strigă şi strigă, fără încetare, pentru că are speranţă. Este exact ceea ce se spune de atâtea ori în psalmi şi în Vechiul Testament, să strigăm către Domnul, să-L căutăm, să batem la uşi, şi să nu ne descurajăm, chiar dacă nu ni se răspunde imediat. Adică să fim stăruitori asemenea acestui orb despre care nu ştim câţi ani o fi aşteptat la marginea acelui drum, cu speranţa de a întâlni pe Dumnezeu. Alt lucru pe care îl putem învăţa de la Bartimeu care s-a lăsat dus de oameni către Iisus, deşi el nu vedea încotro merge, este că trebuie să fim şi ascultători când ne apropiem de Domnul.

Tradiţia ortodoxă este de altfel plină de exemple şi învăţături în care se arată că minunile în viaţa credincioşilor încep cu ascultarea şi smerenia.

Mai vedem că, atunci când Iisus l-a întrebat ce doreşte, Bartimeu i-a răspuns pe loc. Oare, dacă pe noi ne-ar întreba Domnul, am şti pe loc ce dorim sau ar trebui să ne gândim mai întâi? De aceea este bine să ne facem puţin timp şi să încercăm să aflăm ce doreşte cu adevărat sufletul nostru, pentru că ştim cu siguranţă ce doreşte trupul (haine, mâncare, podoabe, sau alte lucruri lumeşti), dar s-ar putea să nu ştim exact după ce tânjeşte sufletul nostru. Cred că nu există om în viaţă căruia să nu se întâmple minuni; din păcate unii le consideră coincidenţe, iar alţii le minimalizează şi le uită. Totuşi, noi ca şi creştini nu trebuie să le trecem cu vederea, oricât de neimportante li s-ar părea altora. Iar minunile ne pot schimba viaţa total: iată că acest orb care aştepta pe „Iisus fiul lui David”, atunci când şi-a căpătat vederea, a văzut pe „Iisus Fiul lui Dumnezeu” şi viaţa lui s-a schimbat pe loc şi şi-a găsit un nou scop: să urmeze pe Hristos şi să-şi dedice astfel viaţa Lui.

55

Liviu Oltean

Şi aş mai adăuga în final că orice zi care ni se pare obişnuită şi monotonă ne poate aduce lucruri extraordinare, cu condiţia de a ne păstra vie speranţa şi încrederea în Dumnezeu; în Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

Amin.

Pr. AlecsandruCuvânt la Duminica a 31-a după Rusalii;

Ev. Luca 18, 35-43

15 AUGUST

Soru-mea insistase atât de mult să merg la ei ca să mă ducă bărbatu-său la un psihiatru, fost coleg de-al său de facultate, încât până la urmă cedasem, deşi sincer vorbind, nu credeam că

56


mai am vreo şansă să mă întorc la o viaţă normală. Mă gândisem adesea la sinucidere ca la singura ieşire, dar fostul vânător de munte din mine nu accepta aşa ceva; moartea în luptă n-ar fi fost o problemă, dar asta trebuia plănuită bine. Să mă întorc în România şi să reîncep lupta, dar cum? Creierul meu obosit de atâtea coşmaruri nu mai funcţiona aproape deloc. O ceaţă grea şi apăsătoare se aşezase pe el de câţiva ani şi îl sufoca treptat.

Aşa se face că am mers la Frankfurt şi m-am urcat în trenul spre Paris. Stăteam în compartiment, privind inconştient pe geam şi nu puteam sub nici un chip să-mi adun gândurile. La un moment dat, ochii îmi căzură pe biletul de tren pe care îl mototolisem în mână şi începui să-l citesc, chit că nu era decât o înşiruire de cuvinte şi numere fără vreo legătură între ele. Cred că l-am citit de câteva zeci de ori, până când ceva mi-a atras atenţia la data de pe el. Era 14 August 1966, da 14 August… Şi dintr-o dată, parte din ceaţa din mintea mea s-a risipit şi mi-am adus aminte de lucruri petrecute în urmă cu doisprezece ani.

***

După ce am fost condamnat, mă trimeseseră în închisoare la Piteşti pentru câteva luni, apoi la un lagăr de muncă forţată în Deltă. Într-un fel, mă bucurasem că ajunsesem în Deltă, pentru că la Piteşti se perindau o mulţime de deţinuţi în tranzit şi tare mă temeam să nu dau ochii cu vreun fost camarad sau cu cineva care ar fi ştiut despre mine că în anii imediat după război mă retrăsesem în munţi cu camarazii şi începuserăm lupta împotriva trupelor comuniste. Primisem 5 ani pentru simplul fapt că proveneam dintr-o familie de „capitalişti care exploataseră ani la rând poporul muncitor”, dar dacă s-ar fi

57

Liviu Oltean

aflat şi de lupta din munţi, cu siguranţă că mi-ar fi dat pedeapsa capitală.

La scurt timp după ce am ajuns în Deltă mi-am dat însă seama că lagărul de muncă în care mă aflam era de fapt un lagăr de exterminare prin muncă, şi că nimerisem de fapt din lac în puţ. Munceam la recoltatul stufului, stând în apă până la brâu, iar în zilele „mai bune” ne duceau să construim sau să reparăm diguri. Deţinuţii mai bătrâni sau mai slabi fizic mureau pe capete, iar cimitirul aflat la capătul dinspre Vest al lagărului creştea pe zi ce trece.

Aşa se face că m-am hotărât să evadez – sub nici o formă nu trebuia să mă prindă iarna acolo… Am început să mă uit în jurul meu la ceilalţi deţinuţi, să mai schimb o vorbă cu ei şi să văd cam în ce ape se scaldă fiecare. Aveam un plan de evadare în minte, dar pentru asta îmi trebuia un tovaraş de încredere. După câteva săptămâni, ajunsesem laconcluzia că Alecsandru ar fi fost omul cel mai potrivit. Părea să fie un om destul de inteligent şi hotărât, iar faptul că fusese preot îmi dădea parcă mai multă încredere că nu m-ar fi trădat cu una cu două, deşi văzusem atâtea lichele şi în rândul preoţilor că mă săturasem. Totuşi el îmi inspira încredere şi faptul că era fiu de lipovean şi cunoştea acea parte a ţării era un mare atu.Tocmai mă hotărâsem să discut cu el, când într-o seară gărzile îl scoaseră din baracă şi îl duseră la comandament. Când se întoarse înapoi în baracă, după vreo oră, era un alt om. Faţa îi era căzută, ochii plânşi, un om distrus. Nu-mi puteam da seama ce-i făcuseră, fiindcă nu avea sânge pe haine şi nici vânătăi, aşa că nu părea să fie bătut, sau cel puţin dacă-l bătuseră, nu-l bătuseră prea tare.

L-am lăsat în pace câteva zile, fiindcă era prea abătut şi nu mai vorbea de altfel cu nimeni. Într-o noapte, m-a trezit din somn

58


un coşmar care mă muncea de câţiva ani. M-am ridicat, stând în şezut şi ştergându-mi fruntea de sudoare. l-am văzut în semi-întuneric pe Alecsandru stând în genunchi şi rugându-se. M-am întins din nou pe saltea (mai bine zis pe zdreanţa ce ar fi trebuit să fie o saltea) şi am închis ochii. Şi am început din nou să plănuiesc evadarea. Trebuia să evadez singur, nu mă puteam baza pe nimeni.

După câteva zile însă, am observat că Alecsandru îşi mai revenise şi mai schimba câte o vorbă cu unul cu altul, aşa că m-am hotărât totuşi să discut cu el. L-am luat pe departe, ca să văd în ce ape se scaldă, apoi i-am spus direct că vroiam să evadez şi mă gândisem la el ca la un posibil tovarăş. Îşi ţinuse ochii în pământ tot timpul cât am vorbit, iar când am terminat şi i-a ridicat şi m-a privit în ochi.

Ştii care este situaţia, prietene? mi-a zis el încet. Tu poate că ai de ce să încerci să evadezi, dar eu nu mai am de ce.

L-am privit întrebător.

Acum câteva zile, continuă el, m-au dus la comandantul închisorii şi mi-au spus că soţia şi copilul meu s-au înecat în Dunăre, vrând să fugă din ţară. Mi-au arătat şi copii după certificatele de deces… Înţelegi?

Pentru mine, mi-e totuna dacă putrezesc aici sau dacă mor afară în aşa-zisa libertate. Nu mai contează, înţelegi?

Înţeleg, am zis eu.Apoi, gândindu-mă o clipă, adăugai:

Dar dacă te-au minţit? Te-ai gândit la asta?De ce să mă mintă? întrebă el, şi mi se păru că am surprins o licărire de speranţă în ochii lui.

59

Liviu Oltean

Pentru că asta fac ei – minciuni, înscenări, chestii de felul ăsta. Încearcă să ne distrugă fizic prin muncă, dar şi psihic, prin orice mijloace.Nu ştiu, aş vrea să ai dreptate. Dar îţi spun cinstit, că în starea în care sunt acum, nici nu pot să mă gândesc la aşa ceva.

L-am lăsat în pace şi mi-am văzut de ale mele. Trebuia să pun la punct un plan de unul singur. În noaptea următoare, unul Georgescu, fost prefect de poliţie, îşi dădu duhul. Dimineaţa mă luară pe mine şi pe Alecsandru ca să îl îngropăm. Îl puserăm într-un sicriu ce arăta mai curând ca o ladă şi îl cărarăm până la marginea taberei unde se afla cimitirul. Tabăra era înconjurată cu un gard înalt de sârmă, iar din loc în loc se aflau foişoare de pază în care stătea câte un soldat înarmat.

Alecsandru şi cu mine săpam groapa în pământul mocirlos, iar gardianul stătea la câţiva paşi în spatele nostru, fumând.

Ce zici? îi şoptii lui Alecsandru. De gardian scăpăm uşor… Când soldatul din foişor este cu spatele la noi, tu îi distragi atenţia gardianului, iar eu îl ating în creştet cu lopata. Îi iau arma şi alergăm la docul unde e ancorată şalupa, e un singur soldat acolo… Mă ocup eu de el… sărim în şalupă şi ăia suntem…Nici vorbă, zise în şoaptă Alecsandru şi continuă să sape.N-ai încredere în mine? l-am întrebat eu nervos. Crezi că ar fi prima oara când l-aş mierli pe unul? Am mai evadat eu şi din lagăr rusesc, sunt pregătit pentru aşa ceva.Tocmai asta este, zise el. Eu nu vreau să omor pe nimeni, sau să mă fac părtaş la orice omor. Am eu destule păcate şi aşa. Lasă-mă-n pace omule!Te las fricosule, zisei eu încruntat. N-ai decât să putrezeşti în lagărul ăsta împuţit… Au urmat câteva zile ploioase şi

60


mohorâte; ziua ne duceau să lucrăm la diguri. Ne întorceam înainte de înserat mergând istoviţi în coloană, cu lopeţile pe umeri, flancaţi de soldaţi înarmaţi, câte patru la vreo treizeci de deţinuţi.

În ziua aceea, ploaia se oprise de dimineaţă, dar am observat că apele crescuseră mult. În drum spre lagăr, cam la vreo jumătate de oră de mers trebuiră să ne oprim fiindcă apele rupseseră digul pe care mergeam. Soldaţii ne adunară în cerc şi lăsară pe unul din ei să ne păzească, iar ei se traseră de o parte ca să se sfătuiască.

Apoi unul dintre ei intră în apă, cu arma deasupra capului şi înaintă încet prin râul ce curgea prin spărtura făcută în dig, clătinându-se la fiecare pas. În cele din urmă ajunse de partea cealaltă şi se urcă pe mal. Înjura şi striga la noi:

Aţi văzut mă? Apa nu-i aşa adâncă, o luaţi încetişor şi o treceţi unul câte unul. Dacă-i trece la vreunul prin cap să facă vreo prostie, bag zece gloanţe în el într-o secundă, zise el îndreptând arma spre noi.Hai, mişcaţi-vă unul câte unul, zise unul din soldaţii care rămăseseră cu noi pe aceeaşi parte a digului.

Digul mergea de-a lungul unui canal, lat de vreo douăzeci de metri. Apa în canal părea să se mişte destul de încet, dar acolo unde se rupsese digul se făcuse o vâltoare şi apa se scurgea înspre canal cu viteză. Primii deţinuţi intrară în apă şi începură să meargă încet spre cealaltă parte unde soldatul care trecuse primul ne aştepta cu arma îndreptată spre noi.

Am simţit o împunsătură în spate şi m-am întors. Era Alecsandru care scosese de sub haină o bucată de trestie şi mi-o întinse.

61

Liviu Oltean

Înoţi pe sub apă până pe malul celălalt al canalului, mergi în sus, nu în jos cu curentul, şopti el repede. Te agăţi de rădăcinile şi pietroaiele de pe mal, respiri prin trestie şi ţii ochii deschişi tot timpul. Dacă reuşeşti să mergi în sus, până la stufărişul de colo, fără să scoţi capul deasupra apei, eşti un om liber… N-am zis nimic, dar am luat trestia şi am strecurat-o în mâneca hainei. Intrarăm în apă şi începurăm să înaintăm încet. La un moment auzirăm pe soldaţi strigând:Mama ta de nenorocit! Vino înapoi, acum.

Pe unul din deţinuţi îl luase curentul sau îşi dăduse drumul intenţionat la vale, nu ştiu, dar se produse agitaţie.

Înapoi, strigă unul din soldaţi, înoată înapoi, mă! şi trase un foc în aer.

Şi atunci am ştiut că a venit momentul… M-am întors spre Alecsandru şi îl văzui încuviinţând din cap. Mă afundai sub apă şi începui să înot spre celălalt mal al canalului, încercând să merg în susul curentului, dar nu reuşii, deoarece curentul era mult mai puternic decât crezusem. Nu ştiam ce se petrece deasupra, dar auzii împuşcăturile. Probabil că trăgeau după noi. Am ajuns însă la mal şi am rămas sub apă, apucându-mă cu mâinile de o rădăcină. Am pus trestia în gură şi am început să respir prin ea. Am stat aşa agăţat sub apă câteva minute bune până mi-am recăpătat puterile, apoi am pornit-o pe sub apă în sus pe canal, înotând câţiva metri, apoi agăţându-mă de câte o rădăcină sau vreun bolovan şi întorcându-mă cu faţa în sus ca să pot respira prin trestie. Nu ştiu cât timp am stat sub apă, dar mi s-a părut o veşnicie. Am ajuns însă la pâlcul de trestii pe care mi-l arătase Alecsandru şi ţinându-mă de rădăcini, îndrăznii şi scoasei încet capul deasupra apei. Mă trăsei apoi mai mult între trestii, cu privirea aţintită la celălalt mal. Mă aflam cam la cincizeci de metri de grup. Deţinuţii trecuseră

62


toţi peste ruptura din dig şi se aşezaseră din nou în cerc. Un soldat îi păzea, iar restul alergau ca disperaţii de-a lungul malului căutându-ne pe noi şi trăgând focuri de armă din când în când în apă. Din fericire, soldaţii se uitau în jos pe canal, în timp ce eu mersesem în susul curentului, cum îmi spusese Alecsandru.

Am auzit un şuierat uşor în spatele meu şi m-am întors şi l-am văzut pe Alecsandru. Îmi făcu semn să mergem şi înaintarăm încet prin stufăriş şi nămol, până ce reuşirăm să ieşim pe mal. Ne aşezarăm jos, gâfâind istoviţi.

Ai avut o idee nemaipomenită părinţele cu trestiile alea, zisei eu zâmbind.Ţine-te bine că de-abia acum începe greul. Peste o jumătate de oră or să fie aici cu şalupe, cu câini şi toate cele ca să ne caute. Hai să mergem, zise el şi se ridică. Noroc că suntem pe o insulă mai măricică… Trebuie să ajungem în celălalt capăt al ei înainte să se întunece.

O luarăm la fugă şi ne afundarăm într-o pădure de sălcii. Terenul era însă mlăştinos, ceea ce ne încetinea mersul şi ne şi obosea mai tare. Ajunserăm în capătul celălalt al insulei, după ce ieşirăm din pădure şi dădurăm de teren ceva mai tare şi începurăm să alergăm. Eram la o ramificaţie de canale şi Alecsandru se uită în toate direcţiile doar-doar o vedea ceva care l-ar fi ajutat să se orienteze. Se căţără într-un copac şi iscodi mai departe împrejurimile.

Uite câteva luminiţe colo, zise el arătându-mi către un mal împădurit, cam la vreo doi kilometri. N-o să mergem în sat, dar să încercăm să stăm aproape peste noapte, poate găsim ceva de mâncare şi haine.

Trecurăm canalul înot şi mai trecurăm încă trei canale mai mici, până ajunseserăm pe o insuliţă de pe care puteam vedea

63

Liviu Oltean

aşezarea pescărească. Aleserăm un loc mai ferit, în mijlocul unui pâlc de copaci şi înconjurat de stuf, şi ne făcurăm culcuşuri din trestie şi iarbă.

Apoi, Alecsandru se apropie de marginea apei şi îngenunche acolo. Se rugă pentru câteva momente apoi se aplecă şi începu să bea din apă. Mie miera o sete cumplită, dar n-aş fi băut pentru nimic în lume din acea apă. Parcă ghicindu-mi gândurile, Alecsandru se întoarse spre mine şi zise:

Nu ţi-e sete? Vino şi bea şi tu o înghiţitură.Mai bine mor de sete decât să beau din apa asta nămoloasă, zisei eu.Nu e nămoloasă de fel, vino şi gustă. Este prima înghiţitură de apă pe care o bei ca om liber. Vino şi bea.

Mă hotărâi şi mă apropiai de malul apei. Alexandru stătea încă în genunchi si mă privea.

Bea de aici, zise el şi făcu cu degetele o cruce pe suprafaţa apei.

M-am aplecat în genunchi şi am sorbit din apă şi cred că a fost cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată în viaţa mea.

Să mergem să ne culcăm acuma, ziseAlecsandru ridicându-se, dar mâine dimineaţă trebuie să ne sculăm devreme, ca să urmărim ce se petrece în sat.

Noapte bună, zisei eu şi adormii de îndată. Şi dormii fără să am coşmaruri de data asta.

Mă trezii tocmai când începea să se crape de ziuă şi mulţumii în sinea mea lui Dumnezeu că mă ajutase să scap din închisoare. De prins nu m-aş mai fi lăsat prins pentru nimic în lume; mai bine moartea decât puşcăria. Atâta vreme nu îndrăznisem să-mi fac planuri de viitor, pentru că ştiam că nu avea nici un rost şi nu vedeam nici o scăpare. Acum însă

64


aveam un plan, nu era el prea bine conturat, dar totuşi era un plan. Trebuia să ies din Delta asta sălbatică şi să ajung în munţi. În munţi mă simt în elementul meu, îi cunosc pe dinafară; apoi o să trec graniţa, apoi să încerc să ajung în Germania sau în Austria, unde mai am şi prieteni şi foşti camarazi; sau poate merg în Franţa, unde este soru-mea, Alice, măritată cu un doctor evreu.

Mă întorsei spre locul în care dormea Alecsandru şi nu îl văzui. Mă ridicai dintr-o dată alertat şi privii în jurul meu gata să fug, dar îl văzui pe Alecsandru stând pe mal şi privind către sat.

Ce faci măi, stai la pândă? De ce nu m-ai sculat şi pe mine?Bună dimineaţa frate, zise el întorcându-se spre mine. Încă e devreme şi nu este nici o mişcare în sat. Uite, colo este cherhanaua, vezi şalupa aia ancorată în faţa ei?

Abia atunci desluşii în faţa cherhanalei, care nu era decât o magazie de lemn cu un doc şi o rampă de descărcare, o şalupă cenuşie. La un moment dat au început să apară lotcile pescarilor ce veneau spre cherhana. Pe şalupă se aprinse o lumină şi silueta unui om se arătă pe bord. Pescarii îşi legau bărcile de şalupă, formând două şiruri lungi, iar doi oameni le împărţeau coşuri de nuiele şi alte obiecte pe care nu le puteam desluşi bine, dar care mă gândii că erau unelte de pescuit. Cam la un sfert de oră după aceea, şalupa porni motorul şi începu să se pună în mişcare trăgând după ea lotcile pescarilor. Alecsandru îmi spuse că îi ducea la câţiva kilometri de sat, de unde se ducea fiecare la locul său de pescuit, iar seara şalupa venea şi îi aducea înapoi la cherhana unde dădeau peştele şi eventual îşi mai păstrau şi ei câţiva ascunşi pe fundul bărcii.

Spune-mi Alecsandre, zisei eu curios, cam câţi bărbaţi mai rămân în sat, după ce pleacă pescarii?

65

Liviu Oltean

Nu ştiu, zise el. Majoritatea bărbaţilor din sat sunt pescari. Rămân doar cei de la cherhana, bătrânii şi popa satului.Măi, cum faceţi de vă învârtiţi voi popii că scăpaţi mereu de treabă? zisei eu în glumă.

Alecsandru zâmbi, apoi zise:

Fiindcă veni vorba de popi, mă gândeam să mă duc pe înserat la casa popii, vezi turnul bisericii colo…Doar n-ai înnebunit? mă răstii eu.N-am înnebunit, dar trebuie să facem rost de ceva haine, că doar n-o să stăm în haine vărgate până ne cresc bărbile? Avem nevoie şi de ceva de mâncare, nişte undiţe să pescuim, chibrituri ca să facem un foc şi câte şi mai câte…Ştiu tot ce avem nevoie, părinţele, zisei eu cu voită blândeţe. Dar trebuie să ştii că, dacă m-am

bazat pe tine când am fugit, apăi când vine vorba de procurarea de mâncare şi echipament de supravieţuire, atunci Titi Dumitrescu, locotenent în trupele româneşti de vânători de munte, intră el în acţiune. De ce oare crezi că te-am întrebat cine rămâne în sat după ce pleacă pescarii?

Doar n-ai de gând să te duci în sat în amiaza mare în haine de puşcăriaş?Ba am să mă duc, dar nu în haine de puşcăriaş, pentru că vânătorul de munte ştie să-şi facă îmbrăcăminte de camuflaj din frunze şi din orice găseşte la îndemână, zisei eu cu mândrie ostăşească.Vezi tu când or să înceapă să latre la tine toţi câinii satului, cu tot echipamentul de camuflaj!Ba nu, părinţele. Fiindcă soldatul ştie să se apropie de câine din direcţia opusă din care bate vântul şi mai ştie şi multe alte lucruri care nu se învaţă la şcoala de popi.

66


Şi ce vrei să faci în sat? Să furi din casele oamenilor? Să spargi magazinul sătesc?Doamne fereşte de aşa ceva, zisei eu. Soldatul român nu fură niciodată. Mă duc doar în recunoaştere, iar tu mă aştepţi aici, şi spunând asta, îmi scoasei bocancii şi cămaşa şi mă îndreptai spre apă.Dumnezeu să te ferească şi să te lumineze, îl auzii pe Alecsandru spunând în urma mea.

Cam la două ore mă întoarsei la Alecsandru vâslind într-o barcă pescărească pe care o luasem delângă cherhana. Profitasem că cei doi angajaţi de la cherhana o luaseră cu băuturica de dimineaţă şiumflasem barca. O luasem pe braţ în jos, apoi făcusem o întoarcere de 180 de grade şi mersei pe lângă malul pe care se afla Alecsandru şi îl luai pe acesta prin surprindere.

Saltă-n barcaz părinte, şi hai să-i dăm bătaie, strigai eu când ajunsesem în locul unde îl lăsasem. Se vede că Alecsandru se întinsese în iarba şi aţipise, că sări ca ars:Ce? Ce-i cu barca asta? De unde ai mai furat-o? Ai înnebunit?Sari în barcă popo şi hai să mergem, zisei eu scurt şi Alecsandru se urcă în barcă, continuând însă să mă boscorodească.Uite colo, ia nişte haine de te schimbă, puneţi şi pălăria asta frumoasă de paie, ca să arăţi ca un lipovean get-beget. Vezi că e şi ceva de mâncare sub băncuţa din spate, zisei eu şi începui să vâslesc spre un canal lateral.

Vroiam să dispărem de acolo cât mai repede. Mâinile mă dureau de vâslit, dar nu zisei nimic, ci continuai să dau la rame, ca să-i dau timp lui Alecsandru să se schimbe şi să mănânce ceva.

67

Liviu Oltean

Dumnezeu să te ierte, Dumnezeu să te ierte că furi lucrurile oamenilor cinstiţi…Ascultă părinte, să ştii că mă şi supăr zisei eu. Să-ţi intre un lucru bine în cap: armata română nu fură. Barca asta am rechiziţionat-o de la cherhana, iar restul lucrurilor le-am adunat pentru completarea proviziilor formaţiei de luptă. Şi începui să râd cu poftă. Alecsandru se uita la mine şi-şi făcea cruce.

La un moment dat zise:

Nu ştiu cum este teoria asta a matale cu armata care rechiziţionează şi cu completarea rezervelor, dar un lucru îl ştiu precis: vânătorul de munte habar n-are să vâslească. Ia treci în spate şi lasă-mă pe mine la rame!

Îl lăsai cu bucurie să treacă la vâslit, că braţele mă dureau de nu mi le mai simţeam. Trecui în spatele lotcii şi mă întinsei pe jos, punându-mi mâinile sub cap. Alecsandru vâslea cu dexteritate lipovenească, băgând ramele în apă fără să scoată un zgomot; părea că se sforţa mult mai puţin decât mine şi totuşi barca înainta de două ori mai repede decât când vâsleam eu.

Ne sfătuirăm şi ajunseserăm la concluzia să mergem cât mai mult cu putinţă în acea zi ca să ne îndepărtăm de locul unde evadasem. Trebuia să mergem spre Vest şi apoi să o luam puţin spre Nord spre satul în care copilărise Alecsandru şi în care taică-său fusese preot. Avea acolo câţiva oameni de încredere care ar fi putut să ne ajute să ieşim mai repede din Deltă, sau chiar poate să ne ajute să ne urcăm pe un vapor străin şi să ieşim din ţară. Când s-a lăsat întunericul ne-am oprit pe o insulă pustie, am ascuns barca în stufăriş şi ne-am făcut două colibe micuţe din stuf, am mâncat un pic şi ne-am culcat.

A doua zi ne-am sculat dis-de-dimineaţă şi am pornit-o din nou la drum, ocolind satele şi încercând să nu dăm ochi cu nimeni.

68


Aveam amândoi pălării de paie, pe care le furasem eu împreună cu nişte haine dintr-o curte când mersesem în acel sat. Fără pălării, oricine ne-ar fi văzut capetele tunse chilug şi ar fi ştiut imediat de unde venim. Am mers aşa câteva zile, bărbile începuseră să ne crească şi arătam şi noi mai ca oameni de Deltă. Alecsandru începuse să nu mai ocolească satele pescăreşti, dacă ne încrucişam cu alte bărci, schimbam câteva vorbe cu pescarii în ruseşte sau mai bine zis în lipoveneasca lor, care este amestecată şi cu cuvinte româneşti. Eu mă prefăceam că dorm, cu pălăria lăsată pe ochi. În sate nu ne opream însă; pescuiam din mers, iar seara când ne opream făceam un foc mititel, prăjeam peştele, mâncam şi ne culcam istoviţi.

În cele din urmă am ajuns şi în satul lui Alecsandru. Satul era aşezat cu faţa la un canal mărişor, iar în spate era mărginit de un lac destul de întins. Am intrat cu barca, de pe canal pe lac, trecând pe sub un pod de lemn şi ne-am adăpostit în stufăriş, într-un loc din care puteam vedea bine casele. Alecsandru mi-a arătat casa lui Senia, prietenul său de încredere, care era aşezată cu grădina către lac. Era încă devreme şi pescarii nu se întorseseră încă. Alecsandru ştia că Senia vine întotdeauna de la cherhana pe sub podul pe sub care trecusem şi noi, apoi trage barca pe mal în faţa casei şi intră prin poarta grădinii pe care o vedeam în faţa noastră. În cele din urmă au început să apară şi lotcile pescarilor. Alecsandru îşi puse mâna streaşină la ochi şi iscodea fiecare barcă de la distanţă. Senia însă nu a apărut. Am mai aşteptat cam o oră şi începuse deja să se însereze.

Nu ştiu de ce, dar asta nu mi se pare semn bun zise el. Oamenii ăştia merg în fiecare zi la lucru, nu ştiu ce o fi cu Senia…

69

Liviu Oltean

Şi-o fi luat şi el o zi liberă, zisei şi eu într-o doară… Alecsandru mă privi de parcă aş fi venit de pe altă planetă.Unde te trezeşti frate? Crezi că eşti la Bucureşti? Ah, mă doare un deget, nu mă duc la serviciu astăzi… Oamenii ăştia muncesc pe rupte zilnic, fie că plouă, că tună sau că ninge…

Am mai aşteptat vreo oră apoi m-am înţeles cu Alecsandru să îl duc la mal şi apoi să mă întorc cu barca în stufăriş şi să îl aştept până apare din nou pe mal. Dacă aprindea două chibrituri pe rând, însemna că totul e în regulă şi veneam şi îl luam. După vreo oră am văzut o siluetă pe mal aprinzând două chibrituri şi m-am apropiat. Alecsandru a sărit în barcă şi mi-a zis:

Dă-i bătaie, mergem cât mai repede. Nu mai ieşim pe braţul principal, mergem pe aici pe lacurile din spate.

Apoi a trecut el la vâsle şi mi-a povestit că vorbise cu nevasta lui Senia de la care aflase că acesta era la puşcărie. Îl arestaseră pentru că încercase să o ajute pe nevasta lui Alecsandru să se urce pe un vas grecesc.

O veste proastă şi una bună am primit în seara asta, zise el. Cea proastă este evident că Senia e la puşcărie, dar cea bună este foarte bună: se pare că soţia şi copilul au reuşit să se urce pe vas.Ţi-am zis eu că te-au minţit canaliile ălea, zisei eu cu bucurie şi îl bătui pe umăr.Da, dar până îi văd sănătoşi, nu o să am pace, zise Alecsandru şi băgă vâslele mai vârtos în apă.

Alecsandru a vâslit toată noaptea; vestea îi dăduse atâta energie că n-ar mai fi putut oricum sădoarmă. Eu am aţipit întins pe fundul bărcii. M-a trezit însă acelaşi coşmar care mă urmărea de câţivaani. Văd în faţa mea un detonator şi întind mâna către el. Apoi mâna mi se încleştează pe cheia detonatorului

70


şi vreau să o opresc, dar nu reuşesc; mă lupt cu propria mea mână, care nu mă ascultă şi în cele din urmă răsuceşte cheia. Urmează o explozie uriaşă, pietre şi trupuri dezmembrate zboară în jurul meu şi sânge, mult sânge… Mă trezesc întotdeauna într-un lac de sudoare şi nu mai pot să adorm.E lună plină şi Alecsandru vâsleşte ca un robot; se gândeşte la ale lui desigur şi vâsleşte fără să pară că simte vreo oboseală.

Ce-i cu tine frate? Iar ai strigat în somn…Ce-am strigat? Şi ce, m-ai mai auzit vreodată strigând în somn?Te-am auzit şi acum două nopţi şi te auzeam şi când eram în puşcărie, în baracă… Strigai ceva parcă despre o cheie…Da, zisei eu, e acelaşi vis care mă chinuie de ani de zile…Nu că m-ar interesa, dar este ceva legat de ceva ce ţi s-a întâmplat vreodată? mă întrebă el. De fapt, nici nu trebuie să-mi răspunzi. Iartă-mă că te-am întrebat…Nu, nu-i nici o problemă, n-am nimic de ascuns faţă de tine, zisei eu gândindu-mă că oricum n-am de ce să mă tem.

Hotărârea mea e luată, dacă sunt prins, mă lupt până mă omoară, nu mai pun piciorul în puşcărie, aşa mi-am propus.

Uite ce e Alecsandre… Poate că ţi-ai dat seama până acum… Eu sunt un om rău… Alecsandru râse.Nu, nu glumesc… Sunt un om rău, violent, sângeros… Am omorât pe mulţi…Ai fost pe front în linia întâi, aţi tras unii în alţii… Cred că n-ai avut încotro…Nu Alecsandre, nu despre asta este vorba. După război, după ce au venit ruşii şi i-au instalat

pe nespălaţii ăştia de comunişti… Atunci m-am retras cu camarazii în munţi şi am început să luptămîmpotriva lor…

71

Liviu Oltean

Deci tot de război e vorba, zise el.Nu, nu e vorba tot de război. Ne încercuiseră trupe ruseşti şi trupe româneşti împreună… Trebuia să dinamitez o stâncă uriaşă ca să închid un drum pe care venea un convoi către tabăra noastră. Am pregătit totul, exploziv, cabluri, capse, detonator. Dar în loc să explodez stânca înaintea convoiului,

am explodat-o chiar când treceau ei pe sub ea. Întreg versantul s-a prăbuşit peste ei şi i-a făcut praf şipulbere… sute şi sute de oameni pe care i-am ucis într-o secundă, fără să le dau o şansă ca să scape. Şitotuşi ştiu bine că n-am vrut să iasă aşa… am vrut doar să le barez drumul… nu ştiu ce m-a apucat…Mai rău e că parcă mi-am pierdut şi memoria din şoc. Îmi aduc aminte perfect cum am pregătit toateşi m-am aşezat în faţa explozorului, cu ochii aţintiţi la drum. Convoiul nu se vedea încă… Dintr-o dată am auzit explozia, care m-a trezit parcă din somn… M-am uitat în vale şi am văzut bolovanii şi stâncilerostogolindu-se peste camioane şi stâlcindu-le ca pe nişte cutii de conserve…

Erai singur când s-au întâmplat toate astea? mă întrebă Alecsandru.Nu, nu eram singur. Plecasem cu Dima şi cu colonelul Stelea. Dar după explozie, nu i-am mai văzut… or fi fugit… i-o fi azvârlit explozia în vale… habar n-am ce s-a întâmplat cu ei… Pe mine cred că m-a azvârlit şocul la pământ şi m-am lovit la cap.

Am plecat de acolo ameţit, nici nu ştiam în ce direcţie mergeam. Am zăcut într-un tufiş nu ştiu cât timp, dar ştiu că mi-am revenit la un moment dat şi am pornit înapoi spre tabără. Când am ajuns acolo, n-am mai găsit pe nimeni… erau urme de

72


luptă în jurul taberei şi sânge pe pământ… Probabil că am umblat căpiat câteva zile prin munţi până am ajuns la tabără şi nu mi-am dat seama… În tot cazul, am fost arestat pentru cu totul altceva, aşa că dacă ne prinde şi le povesteşti ce ţi-am spus, mă aşteaptă plutonul de execuţie, zisei eu, deşi în realitate nici nu-mi pasă.

Nu-ţi face griji, zise Alecsandru, de fapt nici nu trebuie să-mi povesteşti viaţa ta.De ce să nu-ţi povestesc? întrebai eu, prefăcându-mă întărâtat. Nu eşti popă? Nu trebuie să ne spovedim ca să ni se ierte păcatele? Asta am auzit într-una încă din şcoală de la orele de religie. „Preotului îi este dată putere prin hirotonire de a ierta păcatele oamenilor ce se spovedesc.”Aşa ţi-au spus la şcoală la ora de religie?Da, aşa mi-au spus.Mă tem că nu ţi-au spus bine… Preotul e doar un mediator… nu preotul îţi iartă greşelile, ci numai Dumnezeu, când şi dacă vrea, nimeni altcineva nu are nici o putere în această privinţă. Pot să mă rog pentru tine, asta este tot ce pot să fac şi pot să sper că Dumnezeu te va ierta. Dar întâi trebuie să te ierţi tu singur, adică să faci pace cu tine însuţi… Să afli ce ai făcut şi de ce ai făcut… Nu ştiu de ce, dar îţi spun sincer că te cunosc deja şi nu te văd omorând sute de oameni doar aşa din sadism. Poate a fost altceva… ceva ce nu-ţi aminteşti… Ai fost în stare de şoc atâtea zile, aşa că şi memoria ţi-a fost afectată.Nu Alecsandre, sunt un om rău, ştiu asta. Şi ştii ce, câteodată în vis, văd pe inelarul mâinii mele, care se îndreaptă spre explozor, văd un inel… un inel de aur cu o piatră albastră pe care sunt încrustate două coarne de aur… înţelegi?Ce să înţeleg? zise Alecsandru.

73

Liviu Oltean

Ăsta e semnul omule, este pecetea…Ce semn şi ce pecete? se răsti el la mine.Pecetea celui rău.Taci din gură, nu ştii ce vorbeşti. De când te pricepi tu să interpretezi vise?

Apoi Alecsandru se opri din vâslit şi mă privi în faţă:

Ascultă-mă pe mine ce-ţi spun: într-o zi o să te trezeşti din coşmarurile tale şi o să afli că eşti un om bun. Ai înţeles?Aş vrea să fie aşa, zisei eu şi închisei ochii.

Apoi îi deschisei din nou şi-l întrebai:

Cred că am pierdut şirul zilelor. De câte zile am evadat?De şapte zile. Am scăpat pe data de 15 August, de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Şi începu să cânte un imn bisericesc către Maica lui Dumnezeu, şi vâslea calm şi uniform, de parcă ar fi fost la o plimbare cu barca pe lac în Herăstrău.„Bucuria celor oropsiţi,Celor asupriţi folositoare,Şi flămânzilor de hrană dătătoare,Pribegilor mângâiere,Celor împresuraţi adăpostire,Tu eşti preacurată Maica Dumnezeului celuide Sus,Ţie ne rugăm,Grăbeşte de mântuieşte pe robii tăi… ”

Peste trei zile ne aflam în Tulcea. Ne-am învârtit un pic în jurul gării, însă văzurăm că era înţesată de miliţieni, aşa că plecarăm cât puturăm mai repede de acolo şi merserăm în piaţă. Mergeam printre tarabe şi ne uitam pe jos, doardoar om găsi un măr sau vreun alt fruct căzut ca să-l adunăm. Avurăm noroc şi

74


adunarăm câteva mere şi pere aproape stâlcite, dar nu mai mâncasem fructe de atâta timp că ni se părură adevărate delicatese. Apoi intrarăm în vorbă cu nişte ţărani din Vrancea care veniseră cu fructe la piaţă şi cumpăraseră în schimb peşte afumat ca să ducă înapoi. I-am ajutat să-şi umple căruţele şi apoi i-am întrebat dacă nu ne iau şi pe noi cu ei şi ei s-au învoit. Ne-am aruncat pălăriile lipoveneşti şi eu m-am pricopsit cu o căciulă de muntean pe care mi-a dat-o unul din căruţaşi. După câteva zile de zdruncinături în căruţă, timp în care mi s-au tasat toate vertebrele, ne-am apropiat de Subcarpaţi, şi mie mi s-au umplut plămânii cu aerul pe care-l iubeam şi pe care nu l-am mai găsit nicăieri vreodată.

Ne-am despărţit de Vrânceni şi am urcat în munţi, mergând spre Vest, cu gândul să ajungem în Banat şi de acolo să trecem graniţa.

Dacă în Deltă a trebuit să mă încredinţez spiritului de orientare şi iscusinţei de a vâsli a lui Alecsandru, în munţi însă mă simţeam în elemental meu. Cunoşteam cărările, cabanele, refugiile, aşa că alegeam traseele astfel încât să ocolim orice obiectiv turistic sau zone mai circulate. Dormeam câteodată la stâne, cumpăram brânză de la ciobani din puţinii bani pe care îi aveam şi pe care Alecsandru îi primise de la nevasta lui Senia.Într-o zi, când treceam printr-o strungă săpată de vânt pe vârful munţilor, îi arătai în vale lui Alecsandru un schit cam la vreo 10 kilometri de noi.

Ce zici, vrei să înnoptăm la un schit de maici? îl întrebai eu.Păi nu ştiu dacă primesc bărbaţi acolo, zise el.Am glumit, zisei eu. E un schit de călugări şi ştiu precis că primesc drumeţi.

75

Liviu Oltean

Păcătosule, zise Alecsandru şi mă lovi în spate. Sigur că vreau…

Pornirăm la vale şi în mai puţin de două ore ne aflam în faţa schitului. Călugării erau cu toţii la vecernie, aşa că nu ne-a întâmpinat nimeni. Am intrat şi noi în bisericuţă şi ne-am aşezat într-un colţ mai retras, iar Alecsandru a îngenuncheat şi a stat aşa toată slujba. La un moment dat, mi s-a părut că mişcă din buze ca şi cum ar fi cântat o dată cu călugării şi m-am aplecat spre el şi i-am spus la ureche:

Cred că nu trebuie să-ţi spun că nu trebuie să afle nimeni că eşti popă. Suntem ciobani şi coborâm în vale ca să cumpărăm nişte mălai şi alte chestii de trebuinţă.

După slujbă, am intrat în vorbă cu unul din călugări şi l-am întrebat dacă putem să rămânem la cină şi să dormim peste noapte în vreun fânar sau vreun grajd. Călugărul a încuviinţat şi ne-a arătat camera în care urma să aibă loc cina şi ne-a arătat spre spatele mănăstirii unde se afla un izvor. Am mers acolo, cam pe orbecăite, că se făcuse deja întuneric, ne-am spălat un pic pe mâini şi pe faţă, apoi ne-am întors.

Ai grijă ce vorbeşti. Ştiu că dacă te întreabă unul ceva, n-ai curaj să minţi, aşa că dacă ne pun întrebări, lasă-mă pe mine să vorbesc, zisei eu, iar Alecsandru încuviinţă.

Intrarăm în cămăruţa care avea o masă lungă în mijloc şi două bănci de o parte şi de alta. În capul mesei se aşeză un călugăr bătrân şi slăbănog care ne invită să stăm jos şi ne zise să venim mai aproape de el. În total erau vreo opt călugări care se aşezară şi ei în cele din urmă la masă şi ne aduseră şi nou câte o strachină cu mămăligă şi brânză cu smântână.

Stareţul ne privi şi ne întrebă domol „ce vânt ne aduce prin acele locuri”.

76


Suntem ciobani sfinţia ta, răspunsei eu repede. Mergem de vale ca să ne mai aprovizionăm, niscaiva mălai, una, alta, ştiţi cum vine treaba.Şi cum vă cheamă fraţilor, dacă nu vă supăraţi?Gheorghe, spusei eu repede.Alecsandru, zise camaradul meu, care nu putea să mintă.Şi dumneata, tot cioban eşti, frate? zise el uitându-se la Alecsandru.Păi ce altceva să fie Sfinţia ta? răspunsei eu pentru el.

Dar bătrânul nu îşi întoarse capul spre mine, ci continua să privească zâmbind pe Alecsandru, aşteptând parcă pe el să-i confirme. Am îngheţat, fiindcă ştiam că Alecsandru nu l-ar fi minţit cu nici un chip şi am realizat dintr-odată că toţi ceilalţi călugări priveau ţintă către el.

Îmi veni să-mi trag o palmă de prost ce fusesem că îi arătasem schitul lui Alecsandru şi că venisem aici. El îşi ridică ochii din farfurie şi îl privi pe stareţ:

Sunt păstor, sfinţia ta, sunt păstor.Bine aţi venit atunci la noi fiilor, zise stareţul şi se ridică în picioare ca să binecuvânteze mâncarea, şi eu răsuflai uşurat.

Mâncarăm în tăcere şi de-abia dacă schimbarăm câteva vorbe unul cu altul. La urmă, călugării se împrăştiară fiecare la treburile lor, dar bătrânului parcă i se făcu chef de vorbă şi începu să discute cu noi despre una, alta. La un moment dat, bătrânul se întoarse către Alecsandru şi îi spuse:

Vă cer iertare dacă v-am supărat că v-am întrebat de faţă cu toţi cum vă cheamă şi cu ce vă ocupaţi, zise el.Nu-i nici o problemă părinte, cum să ne supărăm?Dar o să vă spun exact de ce v-am întrebat. Unul din fraţi, care este mai nou la noi, a venit la mine înainte de cină şi

77

Liviu Oltean

mi-a spus că parcă vă cunoaşte pe dumneavoastră de undeva. V-a văzut când aţi intrat în biserică şi i s-a părut că semănaţi cu cineva pe care l-a cunoscut la Seminar în Bucureşti. Mă abţinui cu greu să nu mă pleznesc peste frunte şi să nu mă ridic de la masă şi să plec. Stareţul parcă îmi ghici gândurile şi se întoarse către mine:Fraţilor, oricine aţi fi şi oricum v-aţi numi, fiţi pe pace că sunteţi între creştini aici şi nimeni nu vă vrea răul. V-am întrebat doar din curiozitate. Dumneata mi-ai spus că eşti cioban, deşi nu vorbeşti ca ciobanii, iar prietenul tău mi-a spus ca e păstor. Dumnezeu să vă ajute şi să vă binecuvânteze fraţilor, zise el şi se ridică să plece.Aşa este, sfinţia ta, sunt păstor, zise Alecsandru. Nu sunt un păstor bun, dar păstor.Păstor de oi sau păstor de suflete? întrebă bătrânul.Păstor de suflete, sfinţia ta.Eşti Părintele Alecsandru deci, zise bătrânul şi se aşeză din nou jos. Făcu o pauză lungă, apoi continuă: Uite, fiindcă eşti părintele Alecsandru, trebuie să-ţi povestesc o întâmplare care s-a petrecut aici la noi, acum vreo doi ani, dar poate că ar trebui să ţi-o spun între patru ochi… Alecsandru îl privi zâmbind şi zise:Eu unul n-am nimic de ascuns faţă de prietenul meu…Gheorghe? zise bătrânul întorcându-se spre mine zâmbind.Gheorghe, încuviinţai eu. Gheorghe, Gheorghiţă, Gică, cum vreţi să-mi spuneţi…Uite, continuă bătrânul întorcându-se spre Alecsandru. A venit la noi un om înalt şi care părea foarte bolnav. Îl chema Vasile şi de fapt nu era bolnav, ci era rănit de un glonte. Nu ştiu de unde a venit şi nu ştiu de ce a venit, dar ştiu că a murit aici la noi în aceeaşi noapte şi l-am îngropat în spatele bisericii. Omul ăsta nu a vorbit prea multe cât a

78


fost cu noi, dar ceea ce a spus, mi s-a părut destul de ciudat şi de aceea nu am uitat. A spus că venise aici ca să-l întâlnească pe un episcop Ioan.

Bătrânul se opri şi îl privi pe Alecsandru în ochi:

Toate astea îţi spun ceva frate?Da, încuviinţă Alecsandru. Spune mai departe…A mai spus că dacă îl vede cineva vreodată pe Părintele Alecsandru, să-i spună că îi pare rău că l-a lovit şi că nu a ştiut că încercase să-l apere pe episcop. Toate astea au sens pentru tine frate? îl întrebă din nou bătrânul pe Alecsandru.Da, răspunse acesta, fără ca vreun muşchi să-i tresară pe faţă. Spune mai departe părinte…A mai spus că are cu el haina episcopului şi ne-a lăsat-o nouă ca să i-o dăm Părintelui Alecsandru, zise stareţul şi se opri.Te-aş ruga să-mi dai acea haină, părinte, zise calm Alecsandru.Ţi-o dau de îndată frate. Un lucru vreau să-ţi mai spun însă: omul acela, Vasile, înainte să moară, i-a spus fratelui Simeon că a văzut ceva ce-i amintise de episcopul Ioan la noi în biserică. Frate, înţelege-mă şi pe mine de ce sunt atât de curios, de atâta vreme aştept să vină un preot numit Alecsandru la noi ca să îl întreb cum de l-a văzut omul acela pe episcopul Ioan în biserica noastră.

Alecsandru se ridică de la masă şi îi spuse:

Să mergem în biserică, frate.I-am lăsat să meargă împreună şi am ieşit în curte ca să mai iau un pic de aer. După vreun sfert de oră ieşiră amândoi din biserică, Alecsandru ţinând ceva sub braţ, ceea ce bănuiam că era haina episcopului despre care vorbise stareţul. Îl auzii pe bătrân mulţumindu-i întruna lui Alecsandru, slăvind pe

79

Liviu Oltean

Dumnezeu că ne-a adus acolo şi zicând ceva despre un engolpion de lemn, apoi s-au apropiat de mine şi în lumina palidă a lunii am văzut lacrimile din ochii stareţului.

Să mergeţi la camera de oaspeţi să vă culcaţi fraţilor, că este târziu.Părinte, zise Alecsandru, tare mă tem că trebuie să plecăm în noaptea asta.Dar de ce atâta grabă? se miră stareţul.Sincer să fiu, nu am încredere în fratele care ţi-a spus că mă cunoaşte de la seminar. Poate vorbesc cu păcat, dar aşa simt că e mai bine.Cum vreţi fraţilor, mie mi-ar face plăcere să rămâneţi la noi cât mai mult…Nu, nu, zisei eu, dintr-o dată. Plecăm chiar acum.Înainte să plecăm, zise Alecsandru, aş vrea să merg până la mormântul lui Vasile.Desigur, spuse bătrânul.Mergeţi voi, eu aştept aici, zisei eu care eram deja pe picior de plecare, după ce auzisem pe tovarăşul meu că nu are încredere în călugărul cu pricina. S-au întors după un timp şi apoi ne-am îndreptat cu toţii spre poartă, stareţul nemaicontenind să-i mulţumească lui Alecsandru şi binecuvântându-ne într-una. Îmi întinse o desagă în care pusese ceva de-ale gurii, pe care o luai în grabă şi îi mulţumii pentru ospitalitate.

Pornirăm la drum şi luna plină de pe cerul plin de stele ne lumină cărarea suficient de bine ca să regăsim drumul spre creastă.

Nici nu ştii cât îţi sunt de recunoscător că m-ai adus la schitul ăsta, îmi zise Alecsandru.

80


Nu ştii cât îţi sunt eu de recunoscător că mi-ai dat o bucată de trestie acum două săptămâni, zisei eu fără să-l mai întreb nimic, şi ne văzurăm de drum mai departe.

Mă hotărâsem să nu-i cer să-mi explice nimic din ceea ce se întâmplase şi se discutase în seara aceea la schit, dar n-am rezistat însă să nu-l rog să-mi arate şi mie „haina episcopului” pe care o purta cu el într-un săculeţ de foaie de cort.

Bineînţeles că ţi-o arăt, zise el şi desfăcu sacul şi scoase din el o haină de puşcăriaş.Ai înnebunit? eu nu ştiu cum să mă feresc mai bine ca să nu ştie nimeni cine suntem şi tu porţi cu tine o haină de puşcăriaş?

Alecsandru mă privi cu o figură foarte serioasă:

Uite ce e prietene, zise el. Haina asta înseamnă foarte mult pentru mine. Dacă pe tine te deranjează că o port cu mine în acest sac, spune-mi, şi drumurile noastre se despart acum.

M-am gândit o clipă şi mi-am zis că oricum nu contează… Ce-o fi o fi… Dacă e să ne prindă, ne prind oricum şi viceversa.

Nu, îi răspunsei eu. N-am nici o problemă cu haina. Atâta doar că mă aşteptam să fie cine ştie ce veşmânt preoţesc, cusut cu aţă de aur, şi când colo e o simplă haină de puşcăriaş la fel cum am purtat şi noi până de curând…Totuşi, zise Alecsandru sărutând haina şi împăturind-o cu grijă, este o haină de episcop…

N-am mai zis nimic, dar mai târziu mi-am dat seama că din momentul în care am avut acea haină cu noi, toate ne-au mers atât de uşor, absolut perfect. Am trecut munţii, am trecut două graniţe păzite de soldaţi şi câini, fără ca nimeni să ne oprească… Ce să mai zic, drumul nostru din Carpaţi şi până în lumea liberă a fost aproape ca o excursie…Ca să nu mai zic că

81

Liviu Oltean

atâta timp când am fost în apropierea hainei cu pricina, am dormit noaptea liniştit, fără a mai avea acel coşmar.Cufundat în amintirile mele, nici nu mi-am dat seama când am ajuns la Paris. Soru-mea şi bărbatu-său mă aşteptau pe peron. Ea s-a aruncat de gâtul meu şi a început să mă sărute pe obraji, cu grija şi dragostea de soră mai mare pe care mi-a purtat-o întotdeauna.

Frăţiorul meu, frăţiorul meu… îmi zicea ea mângâindu-mă pe faţă, apoi întorcându-se către bărbatu-său. Ce zici Gilles, nu-i aşa că seamănă cu tata în poza aceea care o avem acasă?Aşa este, zise cumnatu-meu şi îmi strânse mâna şi mă îmbrăţişă. Bine ai venit la noi, Titi, bine ai venit!

Ieşirăm din gară şi ne urcarăm în maşină şi merserăm la ei acasă, mă instalară într-o cameră pe care o aveau pentru oaspeţi, apoi ieşirăm în oraş să mâncăm la un restaurant. Soru-mea îmi confirmă încă o dată că psihiatrul acela celebru, fost coleg cu bărbatu-său, urma să mă consulte peste trei zile, şi era convinsă că o să găsească o modalitate de a mă vindeca şi de a mă aduce din nou la o viaţă normală. Eu încuviinţai, deşi în sinea mea eram sceptic. Era ultima încercare pe care o mai făceam, atât…

Ştii la ce m-am gândit? mă adresai eu lui Alice.La ce te-ai gândit?Mâine este sărbătoare, este Sfânta Mărie Mare. Nu e vreo biserică românească pe aici?Bineînţeles că este, zise cumnatul meu. Vrei să mergi mâine la biserică?Şi eu vreau să merg, zise soru-mea. N-am mai fost de mult la biserică.

82


Păi bine, atunci vă duc eu mâine dimineaţă cu maşina la biserică, zise Gilles.

Petrecurăm împreună seara, ne plimbarăm puţin prin oraş şi apoi merserăm acasă. Noaptea avui din nou acelaşi coşmar. Mâna mi se încleşta iar pe cheia explozorului, şi văzui de data asta foarte clar inelul, cu piatra albăstruie şi coarnele în formă de V încrustate cu auriu. M-am trezit lac de sudoare şi am stat treaz până aproape de zori, când am adormit din nou.

Am mers a doua zi la biserică; cumnatu-meu a rămas afară în maşină, cu o carte de citit, iar soru-mea şi cu mine am intrat înăuntru. Biserica era aproape plină, venise lume destul de multă. Ascultam slujba cu ochii în pământ, până când mintea mi-a luat-o iar razna şi am început să-mi rotesc privirile prin biserică, uitându-mă la feţele oamenilor. La un moment dat am recunoscut o figură de bărbat şi inima a început să îmi bată mai tare: era Dima. Fără nici o îndoială că era el, chiar dacă se mai îngrăşase şi părul îi albise un pic, era el cu siguranţă.

Am văzut pe un cunoscut şi trebuie să vorbesc cu el un pic, îi şoptii eu soru-mii.De ce nu aştepţi până după slujbă? mă întrebă ea.Nu, trebuie să vorbesc cu el acum… tu stai aici.

Îmi făcui loc printre oameni, şi mersei până pe latura cealaltă şi mă aşezai în spatele omului.

Dima, zisei eu punându-i mâna pe umăr.Omul se întoarse şi mă recunoscu îndată şi faţa i se făcu albă ca varul.

Titi, Titi Dumitrescu… Ce-i cu tine camarade? zise el de parcă ar fi văzut un strigoi.Vreau să vorbesc un pic cu tine, zisei eu. Hai să mergem afară!

83

Liviu Oltean

Acuma? întrebă el.Chiar acum, răspunsei fără să-i las vreun dubiu că vorbeam foarte serios.

Merserăm împreună afară şi îl împinsei uşurel, aşa ca să stea cu spatele lipit de peretele bisericii. Era mai înalt decât mine, dar mă cunoştea ce om eram şi ştiam că îi era frică de mine.

Uite, camarade, zise el, sper că nu eşti încă supărat pe mine… Au trecut ani de atunci… eram tineri… credeam în ceva… Şi să ştii că eu unul n-am vrut să-ţi fac nici un rău… dar Stelea, el era colonel, ştii, era cel mai mare în rang… am ascultat ordinul lui, înţelegi?

Nu înţelegeam despre ce vorbea, dar m-am prefăcut că ştiam şi m-am încruntat mai tare la el.

Vreau să aud din gura ta Dima, aici şi în momentul ăsta cum s-au petrecut lucrurile atunci. Ai înţeles? Vreau să aud ce ai tu de spus.Păi, păi, camarade, bâigui Dima, ce să zic… Ştii că mersesem împreună să aruncăm în aer versantul ăla ca să le blocăm drumul, tu, eu şi Stelea… am mers acolo sus pe creasta muntelui…

Încuviinţai din cap şi îi făcui semn să continue.Tu ai instalat explozivul, firele toate celea şi ai vrut să arunci în aer stânca imediat… Stelea a zis să aşteptăm ca să-l aruncăm în aer când trece convoiul, tu n-ai vrut, îţi aduci aminte…

Nu-mi aduceam aminte, dar încuviinţai din cap.Atunci aţi început să vă ciondăniţi… Stelea m-a tras de o parte şi mi-a dat ordin să… să… să-ţi fac de petrecanie… dar eu n-am vrut să-ţi fac rău, înţelegi? Ţi-am tras una cu patul pistolului în ceafă când aţi început din nou să vă certaţi… Camarade, înţelegi? N-am vrut să te omor… te-

84


am lovit numai cât să leşini… te-am tras la vreo câţiva metri mai departe şi te-am aşezat sub o tufă de jnepeni…Şi cine a declanşat explozia atunci? întrebai eu.Cum cine? Stelea… Masonul ăla înfumurat a pus mâna pe explozor… apoi mi-a dat ordin să fugim înapoi la bază… am vrut să te iau şi să te trag şi pe tine după noi… dar mi-a zis: „Lasă-l acolo, e un ordin…” şi am plecat… Ne-am întors la bază şi îmi dădui seama că nu mai are nici un rost… Mă săturasem… noaptea următoare am fugit din tabără… i-am lăsat şi am fugit. A doua zi i-au înconjurat trupele ruseşti şi i-au măcelărit… câţiva doar s-au predat.Şi Stelea?Stelea a mers până la capăt… a murit acolo ciuruit de gloanţe…

Am rămas o clipă tăcut, şi mi-am dat seama că un val de bucurie mă cuprinsese când am aflasem că nu eu am declanşat explozia şi că nu eu i-am măcelărit pe soldaţii ăia amărâţi. Dar am rămas încruntat şi i-am zis:

Atâta am vrut de la tine Dima, am vrut să aud povestea asta din gura ta.Mă ierţi deci camarade, mă ierţi? zise el, întinzându-mi mâna.Te iert, răspunsei eu, prefăcându-mă că nu-i văd mâna întinsă şi intrai din nou în biserică şi mă apropiai de soru-mea.Totul în regulă, Titi? mă întrebă ea în şoaptă.E totul perfect acum, murmurai eu şi îi apucai mâna.

Şi îmi amintii de cuvintele lui Alecsandru: „Într-o zi o să te trezeşti din coşmarurile tale şi o să afli că eşti un om bun.” Şi ziua aceea a fost azi: 15 August 1966, la praznicul Adormirii Maicii Domnului.

85

Liviu Oltean

După slujbă, merserăm la maşină şi plecarăm spre casă. Le povestii pe drum tot ceea ce îmi spusese Dima şi cât de uşurat mă simţeam acum. Soru-mea începu să bocească, stătea pe scaunul de lângă şofer şi se întorcea spre mine, zicând mereu printre lacrimi:

Frăţiorul meu, frăţiorul meu săracul, atâţia ani s-a chinuit pentru ceva ce nici măcar nu a făcut…

Cumnatu-meu se întoarse spre mine şi-mi zise:Dacă e ceva important, şi bănuiesc că este după cum plânge Alice, poate îmi spui şi mie în franţuzeşte ce-aţi vorbit, că n-am înţeles nimic decât „frăţiorul meu, frăţiorul meu”…Scuză-mă Gilles, nici nu mi-am dat seama că am vorbit româneşte, şi îi spusei şi lui povestea. Când terminai, eram opriţi la un stop şi cumnatu-meu se întoarse spre mine şi mă apucă de mână. Avea ochii umezi.Mă bucur mult pentru tine, Titi, mă bucur mult. Trebuie să sărbătorim ziua asta.Sigur că trebuie să sărbătorim, zise soru-mea ştergându-şi lacrimile cu batista, este Adormirea Maicii Domnului… Ştii ce Gilles, îţi aduci aminte de magazinul ăla de antichităţi unde am văzut icoanele alea pictate pe lemn.Îmi amintesc, zise el.Vreau să mergem acolo să cumpăr o icoană cu Maica Domnului, de mult am vrut să cumpăr una…Bineînţeles draga mea, mergem chiar acum… nici nu e departe de unde suntem.

Intrarăm în magazin şi un bătrân cu figură de evreu ne întâmpină politicos. Soru-mea îl rugă să-i arate toate icoanele cu Maica Domnului pe care le avea şi omul îi aduse cinci icoane vechi. Două erau în stil bizantin, iar restul în stil rusesc. Soru-mea nu putea să se hotărască şi îi cerea părerea lui bărbatu-său, de parcă el s-ar fi priceput de vreun fel la icoane.

86


Cumnatu-meu se uită la ele câteva minute, apoi neputându-se hotărî, îi zise:

Ştii ce, mai bine le luăm pe toate cinci şi mai vedem pe urmă zise el.Vezi ce idei bune are bărbatu-meu, se întoarse ea spre mine, de-aia îl iubesc şi-l apucă de braţ şi-l trase lângă ea.

Bătrânul, care era probabil patronul magazinului, zâmbi mulţumit şi o întrebă pe soru-mea.

Deci le luaţi pe toate, doamnă?Da, încuviinţă soru-mea.Să ştiţi că şi mie îmi plac foarte mult. Sincer vă spun că le am de ceva vreme în magazin şi m-am obişnuit atât de mult cu ele că îmi vine chiar greu să mă despart de ele.

„Vezi să nu te cred”, gândii eu şi mă îndreptai spre o vitrină plină cu inele de tot felul.

Şi ochii îmi căzură atunci pe acel inel. Era inelul pe care îl vedeam în coşmarul acela strălucind pe degetul meu şi mă cutremurai, nevenindu-mi să-mi cred ochilor… Îl chemai pe cumnatu-meu lângă mine şi îi zisei.

Vezi inelul ăsta?Da. Vrei să-l cumpărăm?Nu, nici vorbă… Vroiam să-ţi spun că este exact inelul ce îmi apare în coşmar, pe inelarul meu.

Cumnatu-meu îl chemă pe bătrân şi îi ceru să ne arate inelul. Gilles îl luă în mână şi se uită cu atenţie la gravura de pe piatră.

Titi, dar ăsta nu este un V sau nişte coarne în formă în V, cum mi l-ai descris tu. Eşti sigur că aşa ţi s-a arătat în vis inelul?Sunt absolut sigur, l-am văzut şi azi noapte doar.Păi ăsta nu este un V, Titi.

87

Liviu Oltean

Gilles întoarse inelul invers şi zise:

Uită-te bine… ăsta este un compas… este simbolul masoneriei…Într-adevăr, încuviinţă bătrânul, este un inel masonic. E superb, doriţi să-l cumpăraţi?Nu, nicidecum, zisei eu hotărât.

Gilles mă trase de o parte şi îmi zise entuziasmat:

Îţi dai seama Titi? Visul tău… de ani de zile subconştientul tău încearcă să-ţi transmită un mesaj. Mâna… mâna de pe explozor nu era mâna ta, era mâna altcuiva, a lui Stelea care era mason aşa cum ţi-a zis omul pe care l-ai întâlnit azi. El a pus mâna pe explozor, nu tu. Extraordinar…Bine, dar Stelea nu purta nici un inel pe deget, oricum, în nici un caz un asemenea inel. Şi ştiu precis că nu am mai văzut nicăieri şi niciodată un asemenea inel decât în visul meu…Cu atât mai mult. Este un simbol, un semn pe care ţi-l trimite subconştientul… Nemaipomenit…Nu ştiu ce este Gilles, zisei eu, dar hai să mergem.

Plecarăm şi pe drum cumnatul meu nu contenea să se minuneze de visul meu şi de „mesajul pe care încercase să mi-l transmită subconştientul”.

Ştii ceva, Titi? zise el când se mai domoli. Nu m-aş mira ca de azi înainte să nu mai ai niciodată acel coşmar. Cred că eşti vindecat.Sper şi eu, zisei. Doamne ajută.Şi aşa a fost…

Lt. Titi Dumitrescu

88


APA VIEŢII


Cuvântul Evangheliei pe care l-am auzit astăzi ne povesteşte cum Iisus, aflându-se în Samaria, a poposit la fântâna lui Iacov

89

Liviu Oltean

unde a întâlnit o femeie ce venise să scoată apă. Iisus i-a cerut femeii apă de băut, iar aceasta a fost foarte surprinsă că un bărbat iudeu i se adresează, ba mai mult, că îi cere ei apă. Încă mai mare a fost mirarea femeii când a auzit pe Mântuitorul spunându-i cine este El şi mai ales când a auzit aceste cuvinte: „Oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, că apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică.”

Pentru a înţelege mai bine cele petrecute în acea zi în Samaria, trebuie să ne aducem aminte că samarinenii, deşi înrudiţi cu neamul iudeilor, nu împărtăşeau aceleaşi idei religioase cu ei. Astfel, samarinenii nu acceptau Biblia iudeilor în întregime, ci numai primele capitole, şi mai credeau că se cuvine ca să se închine pe Muntele Gherizim, în timp ce iudeii se rugau la Ierusalim. Cu alte cuvinte, samarinenii se considerau conservatori, iar pe iudei îi priveau ca reformatori. Iudeii, deţinând însă supremaţia în cadrul societăţii din acele locuri şi din acea vreme, îi tratau pe samarineni cu mare dispreţ, nu le vorbeau şi nu ar fi băut niciodată din apa lor, pe care o considerau întinată. Dar iată că Mântuitorul nostru se opreşte şi vorbeşte cu această femeie şi îi spune cuvinte profetice pe care ea nu le înţelege imediat, pentru că nu ştie despre ce însetare îi vorbeşte El.

Căruia dintre noi nu i-a fost vreodată sete? Dar nu sete obişnuită... ci sete adevărată, când buzele se cojesc de uscăciune, iar cerul gurii arde... E o senzaţie cumplită, mai ales când cauţi cu disperare şi nu găseşti măcar o picătură de apă care să îţi potolească setea. Dar aceasta este numai o sete fizică pe care medicii ştiu să o explice şi ştiu să ne spună felul în care organismul nostru îi răspunde (glande care produc anumiţi

90


hormoni, care la rândul lor acţionează asupra rinichilor şi le modifică activitatea, hipotalamusul trimite semnale glandelor salivare şi le reduce secreţia ş.a.m.d.), iar potolirea acestui fel de sete este simplă: un pahar de apă sau o băutură răcoritoare... Setea sufletească este însă mult mai puternică, iar ştiinţa nu o poate explica şi cu atât mai puţin nu o poate domoli.

Setea sufletească este unul dintre cele mai puternice simboluri biblice. Aşa cum deshidratarea corpului determină făptura noastră să caute din răsputeri apa care să-i domolească setea, golul creat de uscăciunea sufletească ne face să căutam înţelesurile mai adânci ale vieţii noastre. Psalmistul exprimă acestea cât se poate de frumos: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41.1-2). Sau: „Întinsam către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat” (Ps. 142.6).

Poporul iudeu avea multe sărbători, iar întâmplarea povestită în citirea de astăzi se petrecea în postul sărbătorii corturilor (sau a tabernaclelor); ştim aceasta pentru că în aceeaşi evanghelie a lui Ioan ni se povestesc alte lucruri care s-au petrecut câteva zile mai târziu: „Iar în ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii - Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.” (Ioan 7.37).

În timpul acestei sărbători, marele preot lua un vas de aur şi mergea la fântâna Siloamului, îl umplea cu apă şi îl aducea înapoi la templu, apoi turna apa peste altarul jertfelor. În timpul acestui ritual, leviţii suflau în trâmbiţe, iar mulţimea striga „Cu veselie scoatem apa din izvoarele mântuirii” (Isaia 12.3), iar tot poporul cânta şi dănţuia de bucurie. Iată însă că tocmai în

91

Liviu Oltean

mijlocul acestei frenezii, Iisus vine şi spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.”

Iar El a spus aceasta pentru că ştia că acei oameni încercau să-şi potolească setea printr-un simplu ritual şi că, după acea zi, sufletul lor va însetoşa din nou, iar frica, îndoielile şi teama vor pune din nou stăpânire pe sufletele lor. Aceeaşi greşeală se repetă şi în zilele noastre de câte ori încercăm să scoatem apă din altă fântână decât cea a lui Hristos.

Despre aceeaşi sete şi despre aceeaşi apă îi vorbeşte Iisus şi femeii din citirea de astăzi. Iubiţi credincioşi, noi nu cunoaştem nici în ziua de azi numele acestei femei, dar iată că dacă citim cu atenţie cuvântul evangheliei, putem afla câteva amănunte despre ea. Astfel, vedem că femeia venea la fântână în arşiţa zilei, pe când celelalte femei veneau în zori sau pe înserat pentru a nu fi nevoite să care apa pe acea căldură toropitoare. Putem înţelege de aici că femeia evita să întâlnească lumea din sat care o considera păcătoasă fiindcă, aşa cum a ştiut Domnul, ea avusese cinci bărbaţi şi trăia nelegitim cu al şaselea. Femeia aceasta încerca să se ascundă de lume, dar în acelaşi timp fugea de sine însăşi, evitând să-şi înfrunte slăbiciunile şi încercând să găsească alinare în plăcerile trupeşti. Dar iată că Domnul a cunoscut de îndată ce se întâmpla cu ea şi a vrut să-i tămăduiască sufletul.

Dragi creştini, acest capitol din Evanghelia lui Ioan este totodată continuarea capitolului 3 unde apa apare din nou ca simbol al mântuirii şi renaşterii omului întru Hristos. În acel capitol Iisus îi spune lui Nicodim:

„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”

Şi mai spune:92


„Oamenii iubiseră întunericul mai mult decât Lumina. Că faptele lor erau rele.

Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină pentru ca faptele lui să nu se vădească.” Este exact ceea ce se întâmpla cu această femeie din Samaria care ştia că trăieşte în păcat şi de aceea se ascundea în loc să se apropie de Lumină; ea alerga după o apă care în loc să-i domolească setea, o însetoşa mai tare. Dar, spre fericirea ei, a întâlnit pe Domnul care i-a dezvăluit calea către viaţa liberă de păcat, singura ce poate aduce cu adevărat pacea sufletului. Spre lauda ei, această femeie a înţeles într-o clipită aceste lucruri şi şi-a schimbat viaţa, ba mai mult, a devenit o propovăduitoare a cuvântului Domnului. Iubiţi credincioşi şi credincioase, apa vieţii cu adevărat de la Iisus ne vine.

Spre deosebire de apa din fântâna lui Iacov (apa Vechiului Testament), ea are calităţi nemaiauzite şi nemaiîntâlnite până la Hristos. Ea ne eliberează pe noi de întuneric, de păcat, de spaimă şi şovăială; ea eliberează energiile latente dinlăuntru nostru, ne dă tărie şi putere, ne aduce bucurie nesfârşită, înţelegere şi dragoste de oameni.

Iisus Hristos ne îndeamnă să ne apropiem de El şi să bem din apa vieţii. Din păcate, mulţi se apropie de malul apei, îi văd sclipirea undelor, îşi văd chiar şi reflecţia chipului lor în apă, dar nu se opresc să bea, ci merg mai departe către cine ştie ce lucruri amăgitoare.

Asemenea femeii din Samaria, să ne învrednicim şi noi să ne apropiem de Mântuitorul lumii şi să primim de la El apa vieţii ca niciodată sufletul nostru să nu mai tânjească după plăceri deşarte, ci să fim izbăviţi aşa după cum a promis Dumnezeu prin gura proorocului Isaia: „Domnul te va călăuzi necontenit

93

Liviu Oltean

şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată.”

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.Amin.Pr. AlecsandruCuvânt la Duminica a 5-a după Paşti(a Samarinencii); Ev. Ioan 4, 5- 42.

SCRISOAREA UNEI PREOTESE

94


Draga mea,

A trecut mult timp de când nu ne-am mai văzut şi nu am mai vorbit, cu toate că am încercat să te sun la telefon de atâtea ori, dar nu mi s-a dat legătura, iar scrisorile pe care ţi le-am scris nu au ajuns niciodată la tine. Sper însă că această scrisoare, pe care M. a fost atât de amabilă şi mi-a promis că o să ţi-o aducă la sosirea în România, va ajunge la tine şi astfel să primeşti câteva rânduri de la sora ta mai mică şi să mai afli astfel veşti despre noi.

Bănuiesc că ai aflat cum a fost cu „plecarea” mea din ţară pe vremea când Alecsandru se afla în închisoare. Nu am spus nimănui, nici chiar ţie despre intenţiile mele, pentru că n-am vrut să pun pe nimeni în pericol şi nici să creez celor apropiaţi griji pentru mine şi pentru copil. Sinceră să fiu, am fost tare supărată pe Alecsandru pentru tot ceea ce se întâmplase şi l-am acuzat în sinea mea pentru că a pus biserica înaintea intereselor familiei; nu trebuia să se apuce să vorbească împotriva regimului, mai ales că ştia că atâţia au ajuns în închisoare pentru astfel de lucruri. Mai mult, când i s-a dat şansa să retragă ceea ce spusese, nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Mi-am spus că este un inconştient şi un încăpăţânat şi că îşi merită soarta şi de aceea m-am hotărât să fug din ţară. Într-o zi au venit la mine acasă doi oameni din satul acela de pescari în care fusese Alecsandru preot. Vroiau să mai afle despre el şi ca nişte oameni buni la suflet şi grijulii ce erau mi-au adus peşte şi icre ca să avem ce mânca. Le-am spus că îl ţineau închis fără să fie judecat, iar avocatul îmi dăduse să înţeleg că trebuie să mă aştept la o sentinţă de cel puţin 18 ani. Ei m-au rugat să mă întorc în sat, că pot să stau în casa parohială şi dacă vreau pot să predau la şcoală din nou. Le-am mulţumit şi le-am spus că o

95

Liviu Oltean

să mă mai gândesc şi că poate o să vin pentru o săptămână sau două în vizită în sat şi ei s-au bucurat şi mi-au spus că tot satul o să se bucure dacă venim.

După ce au plecat ei, mi-a venit în minte o idee nebunească: văzusem de atâtea ori trecând în jos pe canal vase turceşti sau greceşti şi m-am gândit că asta trebuie să încerc – să-l scot pe Răzvan din acea ţară, ca măcar el să nu sufere tot ce am suferit noi din partea unor oameni de nimic pe care i-a ridicat valul peste noapte şi care şi-au făcut o plăcere şi un scop din a distruge vieţile celorlalţi. Aşa se face că peste câteva săptămâni am luat copilul şi am plecat în Deltă. Sătenii au fost foarte drăguţi şi s-au purtat extraordinar de frumos cu noi. Îl iubeau pe Alecsandru atât de mult, ba unii chiar mi-au spus că pentru ei era ca un sfânt. Eu însă, după cum ţi-am spus, eram supărată pe el, pentru că ne sacrificase pe noi pentru ideile lui, dar m-am ferit să las să-mi scape aşa ceva din gură pentru că i-aş fi rănit pe aceşti oameni. Aveam însă planul meu, pe care nu i l-am spus decât lui S., un om deosebit de înţelept şi dintr-o bucată în care Alecsandru avea mare încredere. El m-a ascultat, fără să zică nimic, apoi mi-a zis:

Doamnă preoteasă, eu mi-aş dori ca părintele să iasă cât mai repede din închisoare şi să veniţi să fiţi cu noi din nou în sat, dar pe de altă parte, dumneavoastră ştiţi mai bine ce vreţi să faceţi cu viaţa dumneavoastră. Daţi-mi câteva zile să mă gândesc şi mai vorbim…

Peste două zile, S. a venit la mine şi mi-a spus că are un plan, dar că nu va fi uşor. Un prieten de încredere de-al lui ştie pe cineva pe un vapor grecesc care o să treacă prin apropiere peste două săptămâni. Vaporul nu poate opri pe canal, dar o să încetinească la un loc stabilit, noi o să ne apropiem cu lotca de vas pentru câteva secunde, în care eu trebuie să apuc o frânghie

96


care mi-o aruncă omul lor de pe vas, apoi mă caţăr (cam la 10-12 metri înălţime, până sus pe bord) cu copilul în spate şi cu o sacoşă pe care mi-o dau ei să o dau grecului.

Ce ziceţi, credeţi că puteţi face asta? mă întrebă el. Dacă veţi cădea în apă şi intraţi sub vapor, o să vă am pe conştiinţă toată viaţa.Pot, i-am răspuns fără să clipesc.Bine, zise el, atunci trebuie să vă pregătiţi.

Mai avem două săptămâni. Noaptea aceea n-am putut să închid un ochi. Mi-am făcut tot felul de planuri, gândurile îmi veneau în minte de-a valma şi mi-am dat seama că mi-era frică şi că spaima putea să-mi fie duşmanul numărul unu în situaţia asta.

M-am hotărât să îmi stăpânesc gândurile şi sentimentele ca să fiu în total control şi să evit orice greşeală care m-ar fi putut costa viaţa copilului şi a mea. Am început să exersez zilnic, găsisem două fiare de călcat cu cărbuni pe care le foloseam ca greutăţi şi cu care exersam să-mi întăresc braţele ore în şir. Am împletit un fel de rucsac în care urmam să-l pun pe Răzvan; mergeam în livadă purtându-l pe el în spate, şi îi spuneam că mama este căluţul lui şi alergam câţiva kilometri zilnic. El râdea şi se distra grozav – ce putea şti un copilaş de patru ani despre ideile nebuneşti ale mamei sale? Găsisem un pom cu o creangă orizontală, de care mă agăţam, şi cu Răzvan în spate mă ridicam în braţe până simţeam că mi se frâng mâinile.În fine, ce să mă mai lungesc, am încercat să mă pregătesc cât mai bine psihic şi fizic pentru încercarea vieţii mele şi cred că am reuşit. În dimineaţa cu pricina am plecat cu S. şi cu tovarăşul lui cu barca la locul stabilit; am stat ascunşi sub o salcie şi am aşteptat. La un moment dat a apărut vaporul, mişcându-se agale pe râu în jos şi mâinile mi-au asudat dintr-o dată; mi-am spus că nu am voie să-mi fie frică şi mi le-am şters pe pantaloni. Oamenii m-au privit iar S. mi-a zis:

97

Liviu Oltean

Doamnă, dacă nu sunteţi sigură, nu e prea târziu să vă răzgândiţi. Putem veni şi altă dată…Nu, i-am spus eu străduindu-mă să zâmbesc. N-ai nici o grijă din partea mea… Sunt gata. Când s-a apropiat vaporul de noi, S. mi-a arătat funia atârnând şi mi-a zis:O vedeţi? Vă apucaţi de ea cu nădejde. Dumnezeu să vă ajute!

Apoi, ca la o comandă, cei doi au băgat vâslele în apă şi cu îndemânarea pe care numai acei oameni o au, s-au apropiat de vapor în câteva clipe, cu câţiva metri înaintea funiei. S-au oprit o clipă din vâslitşi când funia a ajuns deasupra noastră, S. a apucat capătul ei şi mi l-a dat zicând: „Acum!”

Am apucat funia cu putere şi m-am tras în mâini şi am început să urc. L-am auzit pe Răzvan pe care îl purtam în spate spunând:

Mami, ce mare este vaporul ăsta…Da, mamă, i-am răspuns. Stai să vezi când ajungem sus, să vezi şi ce frumos este… şi am început să urc şi mai repede.

Nu ştiu cât mi-a luat până am ajuns sus pe vas, dar când am pus mâna pe bara parapetului, mi-am dat seama că tocmai spuneam „şi ne izbăveşte de cel rău”. Probabil că începusem să spun Tatăl Nostru când m-am ridicat din barcă. Un om cu o şapcă de marinar grecească mă aştepta sus pe bord. Îmi zâmbi şi îmi făcu semn să îl urmez repede. M-am întors o clipă şi am văzut barca lângă mal, cei doi ridicaseră vâslele în aer şi îmi făceau semn cu ele, le-am făcut semn cu mâna şi l-am urmat pe grec într-o cabină micuţă. I-am dat desaga pe care mi-o dăduse S. şi pe care o purtasem atârnată de şold şi grecul o luă zâmbind (bănuiesc că erau icre negre înăuntru –preţul evadării mele). Omul ştia puţin româneşte şi mi-a spus să stau în cabină şi să

98


nu ies decât noaptea afară. În două zile, mi-a spus el, voi fi un om liber, şi aşa a fost.Când am ajuns în Grecia, m-am predat autorităţilor şi am cerut azil politic de tranzit, pentru că vroiam să ajung în America. Am stat câteva luni în Tesalonik, la o pensiune unde lucram în bucătărie în schimbul unei camere şi a câtorva drahme pe care le primeam săptămânal. Între timp contactasem Consulatul american, de unde mi s-a spus că îmi pot depune actele de imigrare printr-o organizaţie de ajutor al refugiaţilor. Am depus actele şi după trei luni am fost chemată la interviu, aprobată şi două luni mai târziu eram în New York.

Neavând bani şi necunoscând pe nimeni, am luat primul job care mi s-a oferit – lucram într-un depozit al unui magazin de îmbrăcăminte, sortam cutii, le împingeam pe benzile rulante, muncă de salahor, dar care îmi dădea posibilitatea să plătesc chiria pentru o cămăruţă în Queens, taxa pentru grădiniţa lui Răzvan şi să cumpăr de mâncare. A fost mult mai greu decât îmi imaginasem… Muncă multă, singurătate şi griji multe, foarte multe griji. Peste un an am găsit un serviciu mai bun, ne-am mutat într-un apartament decent, dar grijile nu au scăzut de nici un fel. Pierdusem orice contact cu ţara şi de Alecsandru nu mai ştiam absolut nimic. Mă gândeam din ce în ce mai mult la el, ce-o face acolo? îl bat? e sănătos? o să reziste în mizeria în care este ţinut?

Eram însă convinsă că din punct de vedere psihic o să reziste, pentru că îl cunoşteam prea bine. Ceea ce nu ştiam era că, după ce s-a aflat despre mine că am fugit, l-au chemat la interogatoriu şi i-au spus că eu şi Răzvan ne înecasem în Dunăre încercând să fugim din ţară. Şi cu asta, au reuşit să-l dărâme total… Peste trei ani însă, într-o sâmbătă seara când

99

Liviu Oltean

stăteam acasă citind cu Răzvan dintr-o carte, cineva a bătut la uşă.

Who’s there?10 am întrebat.Om bun, a răspuns o voce în româneşte.

Şi am ştiut că e el, dar nu mi-a venit să cred. Nu am cuvinte şi nici n-am să încerc măcar să-ţi descriu ce a însemnat acea seară pentru noi toţi. Lui Răzvan îi spusesem tot acest timp că tata este în altă ţară, cu treburi, dar că se gândeşte la noi şi că ne scrie (scrisesem eu însămi scrisorile) şi credeam că am reuşit să-i distrag atenţia destul de bine de la acel subiect. În seara aceea am aflat însă că de fapt nu reuşisem de loc. Când l-a văzut, fără să-i spună nimeni cine este acel străin, copilul s-a aruncat în braţele lui strigând:

Tati, tati, ce bine îmi pare că ai venit. Ştiam eu că ai să vii… Zilele următoare mi-am luat liber de la serviciu şi le-am petrecut împreună, povestind şi bucurându-ne că suntem din nou împreună.

După cum ţi-am scris, lui Alecsandru i se spusese în închisoare despre noi că murisem şi asta îl prăbuşise psihic. Numai că lui, care şi în ziua de azi trăieşte într-o lume a lui pe care cei de afară nu o văd, i s-a arătat nu ştiu cum că noi trăim şi că suntem în afara ţării şi convingerea asta i se întărea pe zi ce trece şi aşa se face că se hotărî să evadeze din lagărul din Deltă, unde fusese transferat. Împreună cu un alt deţinut, reuşiseră să scape (să nu mă întrebi cum, că mi-ar trebui să scriu un roman), s-au ascuns în munţi, iar apoi au trecut câteva graniţe pe jos până au ajuns în Austria.

Acolo s-au predat şi în mod cu totul întâmplător (sau poate că aşa a fost să fie) i-a preluat IRC, aceeaşi organizaţie care mă preluase pe mine şi pe Răzvan. Funcţionarul de la IRC a căutat în arhivelele lor şi a reuşit să mă găsească pe mine care

100


emigrasem în America cu câţiva ani înainte. Aşa se face că m-am trezit cu el la uşa mea în acea seară. Ceea ce i-am pus în vedere lui Alecsandru imediat după reîntâlnire a fost că pentru nici un motiv nu mai accept să pună în viitor biserica înaintea familiei. Dacă are aşa ceva în minte, n-are decât să plece, eu nu mai accept asta. Speram că s-a lămurit că acei oameni care se consideră „păstori de suflete” l-au trădat fără să clipească şi că sub nici un motiv nu trebuie să mai aibă de a face cu ei.

Deci nu vrei să mai fiu preot niciodată? m-a întrebat el.Nu, categoric că nu, i-am răspuns. Pe ce lume trăieşti? Preot ortodox în America? Uită-te la parohiile de aici care de-abia au bani să-şi ridice câte o bisericuţă de carton, iar pe preoţi aproape că nici nu-i plătesc. Dacă am venit aici şi am riscat viaţa copilului meu şi pe a mea făcând asta, vreau să-i ofer un viitor, o casă, o educaţie la o facultate bună şi toate astea costă bani, şi banii se câştigă cu multă trudă aici, contrar părerilor credulilor din România care cred că aici dolarii cresc în pomi.Dar nici n-am spus că nu vreau să muncesc, zise el. Dar dacă să zic că într-o zi reuşim să avem tot ceea ce îţi doreşti tu, casă, maşină, bani pentru facultate pentru Răzvan, atunci eşti de acord?Omule, tu de-abia ai pus piciorul pe continentul ăsta şi crezi că toate astea se obţin uşor. Aşteaptă şi ai să vezi de fapt cât de greu este! Majoritatea românilor care sunt aici de-abia se descurcă, chit că au fost doctori, ingineri, avocaţi sau mai ştiu ce în România. E o altă lume… şi până te adaptezi la lumea asta, dacă te adaptezi vreodată, durează… nu e aşa uşor…Te cred, te cred, zise el. Dar atâta te rog să-mi spui, dacă într-o zi o să ai tot ceea ce îţi doreşti, absolut tot, atunci o să fii de acord să fii din nou preoteasă?

101

Liviu Oltean

Dacă am să am absolut tot ceea ce îmi doresc, zisei eu gândindu-mă că asta nu se va întâmpla vreodată, atunci da, atunci am să fiu din nou preoteasa. Dar până atunci, nici nu vreau să aud de aşa ceva. Ne-am înţeles?Bine, ne-am înţeles. Dar să ştii că am să muncesc din toate puterile şi dacă ajungem acolo unde vrei tu, îmi promiţi că te ţii de cuvânt?Îţi promit, spusei eu, gândindu-mă cât de naiv este.

Nu ştiu dacă îţi aminteşti, dar aveam acasă o poză cu el copil, ţinând o pisică în braţe şi privind fericit la ai lui – avea aceeaşi privire când i-am făcut această promisiune şi mi-a fost milă de el. Alecsandru a început să lucreze şi el într-o fabrică şi s-a înscris la nişte cursuri de chimie; îţi aminteşti probabil că fusese la facultatea de chimie din Bucureşti, dar la sfârşitul anului doi fusese exmatriculat pentru că era băiat de preot. Acum se trezise din nou în el dorinţa de a absolvi chimia, dar mai ales ştia că fără pregătire nu poţi să câştigi un ban ca lumea, şi el avea un scop, să-mi ofere mie ceea ce îmi doream ca să-l las să se preoţească din nou.Au trecut câţiva ani, şi deşi munceam mult amândoi, pot să spun că eram mai fericiţi decât oricând. Răzvan creştea pe zi ce trece, se adaptase bine, avea prieteni şi era fericit că-l avea din nou pe tăică-său cu el. Pe de altă parte, Alecsandru vedea şi el ce se petrece în jurul lui şi dorea că Răzvan să fie fericit mai mult decât orice.

Îmi aduc aminte când într-o zi Răzvan i-a spus cum toţi băieţii de la şcoală merg cu taţii lor la meciuri de baseball, merg în parc împreună şi îşi aruncă mingea de la unul la altul, iar pe Alecsandru îl interesa baseball-ul şi football-ul american cum mă interesau pe mine cotele stock-urilor de pe NYSE. Alecsandru însă s-a arătat de îndată interesat, deşi nu înţelegea nimic din regulile acestor sporturi; a început să citească rubrica

102


de sport din ziar, au mers la meciuri împreună şi a început să-l antreneze pe Răzvan care a ajuns în scurt timp pitcher în echipa şcolii.

La câtva timp, într-o seară, Alecsandru s-a apropiat de mine şi mi-a spus gânditor:

Ştii, am tot lucrat la ceva în ultima vreme… o formulă chimică, cred că ar putea folosi la epurarea apelor, ştii… poate că ar fi interesant pentru o firmă mai mare…Şi? l-am întrebat eu, fără să-i dau atenţie, pentru că pregăteam ceva în bucătărie.Mă gândeam să încerc să obţin un patent…Şi ce te opreşte să obţii un patent?Păi, zise el, un patent costă bani mulţi ca să-l obţii, şi nici nu e sigur că o să ţi-l cumpere cineva vreodată…Atunci, dacă nu eşti sigur, las-o baltă zisei eu, văzându-mi de ale mele.

Alecsandru n-a mai zis nimic, dar nu s-a lăsat… Peste câteva luni mi-a spus că a aflat că nu trebuie neapărat să îşi ia un patent, aflase că există şi alte forme, mai ieftine, de protejare a „proprietăţii intelectuale”. Scrisese la câteva firme şi două dintre ele se arătaseră interesate, peste o săptămână urma să se întâlnească cu una din ele.

Abia atunci l-am luat în serios.

Şi cât vrei să le ceri pe formula ta? l-am întrebat eu.Păi, mă gândeam să le cer cinci mii de dolari zise el.Cum numai cinci mii? Pe ce lume trăieşti? zisei eu care nici n-aveam habar cât valora ideea lui, dar îl cunoşteam prea bine pe Alecsandru, ca să nu-mi dau seama că dacă el spune 5.000, ideea valorează cel puţin 20.000.Păi, tu cât crezi că ar trebui să le cer atunci? mă întrebă el.

103

Liviu Oltean

Cel puţin 30.000, spusei eu ca şi cum ştiam precis.Bine, bine, zise el, aşa o să fac.

Ştiam că nu o să le ceară atât, dar în mintea mea îmi spuneam că trebuie să îl motivez un pic, altfel oamenii or să profite de bunătatea lui, aşa cum se mai întâmplase şi în alte dăţi.

Când veni ziua stabilită pentru întâlnire, i-am călcat haine curate, l-am ferchezuit, deşi el se tot strâmba şi se codea.

Trebuie să arăţi „professional” când te întâlneşti cu oamenii ăia. Cum vrei să-ţi dea $30.000 cineva, dacă tu nici măcar nu arăţi ca un businessman?

A plecat şi s-a întors abia spre seară. M-am uitat la expresia feţei lui şi mi-am dat seama că avusese o zi bună.

Ce-ai făcut, cum a mers întâlnirea? I-a interesat formula ta sau te-au trimis la plimbare?

El nu se grăbi să-mi răspundă şi se aşeză tacticos pe un scaun la masa din bucătărie.

Cred că i-a interesat, zise el.Ţi-au oferit ceva? întrebai eu nerăbdătoare.Da, da… mi-au oferit ceva, zise el, făcând pe misteriosul.Ţi-au dat măcar cinci mii? Sunt sigură că nu le-ai cerut cât ţi-am spus eu…Păi, mi-au făcut o ofertă destul de frumuşică…Cât? întrebai eu nervoasă deja. Spune-mi o dată cât ţi-au oferit? Şase mii?Nu, nu… mi-au oferit ceva mai mult…Nu te juca cu răbdarea mea omule! Şapte mii?Un pic mai mult, zise el, încercând să pară dezinteresat.Cât? Spune-mi o dată că mă înnebuneşti!

Alecsandru se ridică de pe scaun şi mă luă în braţe, strângându-mă tare.

104


Ţii minte ce mi-ai promis când ne-am reîntâlnit?Ce anume?Că dacă într-o zi o să avem şi noi o căsuţă a noastră şi ceva bani puşi de o parte pentru facultatea lui Răzvan, mă laşi să mă popesc din nou…Ascultă-mă bine omule, zisei eu întărâtată de faptul că el tot la popia lui se gândeşte. Pentru ca să putem cumpăra o casă nu ne ajung zece mii de dolari. Un singur an la o universitate bună costă cam atâta! Pe ce lume trăieşti?

Atunci Alecsandru a scos din buzunar un cec şi mi l-a pus în mână. L-am despăturit şi l-am citit, apoi m-am aşezat pe scaun şi am început să plâng în hohote.

Pe omul ăsta chiar îl ajută Dumnezeu în tot ceea ce face… E de necrezut… Cam astea sunt veştile de la noi. Sper să fiţi şi voi cu toţii bine şi să vină vremuri mai bune ca să putem să fim din nou împreună.

Vă sărut cu drag pe toţi,Sora ta şi (din nou) preoteasa,Mădălina

105

Liviu Oltean

SUB SMOCHIN


Duminica de astăzi, cea dintâi a Postului Mare se numeşte şi Duminica Ortodoxiei – este ziua în care sărbătorim victoria dreptei învăţături asupra tuturor ereziilor. În această duminică, în anul 843, împărăteasa Teodora, pe care adesea o numim „Salvatoarea Ortodoxiei”, a cerut clerului în frunte cu noul Patriarh al Constantinopolului, Metodie, să se întrunească pentru a hotărî reîntoarcerea la cultul icoanelor, reafirmarea hotărârilor sinoadelor ecumenice şi anatemizarea iconoclaştilor.

Citirea pe care am făcut-o astăzi din Sfânta Evanghelie după Ioan ne povesteşte evenimente petrecute imediat după Botezul Domnului şi chemarea primilor ucenici. Apostolul Filip îl cheamă pe Natanael, care îi era probabil prieten, ca să Îl cunoască pe Iisus, spunându-i că a întâlnit pe Mesia, Cel despre care vorbeşte Moise şi Proorocii. Răspunsul lui Natanael este

106


însă sceptic, şi el se îndoieşte că „din Nazaret ar putea ieşi ceva bun”.

Nu ştim ce l-a făcut pe Natanael să facă o asemenea afirmaţie, dar se pare că el era dintr-un oraş vecincu Nazaretul şi probabil că din vreo prejudecată locală, nu privea cu ochi buni pe locuitorii din oraşul alăturat (asemenea prejudecăţi mai există şi astăzi printre noi, din păcate). S-ar putea însă ca Natanael, despre care avem motive să credem că studiase Legea, să fi aşteptat ca şi ceilalţi iudei învătaţi ca Mesia să vină din Betleem şi de aceea să se fi îndoit.Important însă este faptul că Filip îl convinge să lase prejudecăţile deoparte şi să vină să-L cunoască pe Iisus, şi o face cu multă înţelepciune, spunându-i doar trei vorbe: „Vino şi vezi”. Atitudinea lui Filip a fost cât se poate de potrivită acum două mii de ani şi este la fel de potrivită şi astăzi. Este greu de convins prin argumentări pe un om care nu crede în Hristos, pe când însă punerea lui în faţa lui Hristos dă rezultate imediate. Văzând pe Natanael apropiindu-se, Iisus a spus: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug”, la care acesta l-a întrebat imediat de unde îl cunoaşte, iar Iisus i-a spus: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.” Auzind acestea, Natanael a crezut imediat în El şi a zis: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel.”

Dragi creştini,

Dumnezeu ne vede oriunde am fi şi orice am face. El ne cunoaşte încă din pântecele mamelor noastre (Ieremia 1.5), El ne vede chinurile şi suferinţele, după cum îi spune lui Moise „Am văzut necazul poporului Meu” (Ieşirea 3.7), El ne vede păcatele, dar ne vede şi virtuţile, ne vede îndoielile dar ne vede şi credinţa.

107

Liviu Oltean

Întrebarea care ne-o punem este aceasta: atunci când vom sta în faţa Sa, ne va spune şi nouă aşacum i-a spus la Natanael că nu vede în noi nici un vicleşug? Pentru că fericiţi vom fi dacă Domnul nu ne va socoti păcatul şi nu va găsi în vorbele noastre vicleşug (Ps. 31.2).La auzul cuvintelor Domnului, Natanael a crezut în El într-o clipită, şi nu numai pentru că îl văzuse când se afla sub smochin unde credea că nu poate fi văzut de nimeni, dar mai ales pentru că şi-a dat seama că Iisus pătrunsese în sufletul său în momentul său cel mai intim – atunci când se ruga. „A sta sub smochin” este o expresie rabinică veche care înseamnă a te retrage pentru a te ruga şi a cugeta la lucrurile Domnului. Casele iudeilor din acele vremuri erau mici şi aglomerate, în ele trăind părinţii, copiii şi uneori bunicii, aşa că iudeii îşi căutau adesea un loc de reculegere în afara casei, de obicei la umbra unui smochin. Poate că şi în zilele noastre, cei ce trăiesc în case sau apartamente mai mici, îşi caută câteodată locuri de reculegere în vreo cămară, sau într-alt loc neobişnuit. Acum patru duminici, când am citit despre Vameş şi Fariseu, am văzut cum Dumnezeu pătrunde în sufletele celor ce se roagă atunci când se află într-un lăcaş special destinat rugăciunii. Vestea bună, pe care o primim astăzi, este că Dumnezeu pătrunde în sufletele noastre şi atunci când ne ascundem ca să ne rugăm într-o cămară sau cine ştie ce alt ungher ferit. Un copil a întrebat o dată pe un bătrân ce reprezintă ochiul acela mare pictat pe frontispiciul unei biserici, la care bătrânul i-a răspuns că este o aducere aminte pentru fiecare că Dumnezeu ne vede întotdeauna; „Ai grijă ce boroboaţe faci, fiindcă Dumnezeu te vede oriunde ai fi, şi o să te pedepsească”, i-a zis bătrânul ca să îl sperie. Puştiului nu prea i-a plăcut ideea unui ochi mare care îi urmăreşte toate greşelile şi în consecinţă a început să ocolească strada pe care se afla biserica aceea.

108


Senzaţia de a fi urmărit la tot pasul este într-adevăr inconfortabilă, mai ales în ziua de astăzi când camerele de vederi se afla peste tot: în bănci, în magazine, în localuri publice, la intersecţiile de stradă. Dar întrebarea pe care ne-o punem este, chiar aşa ne priveşte Dumnezeu la tot pasul, pentru a ne vedea greşelile şi pentru a ne pedepsi? Nicidecum. Pentru că Dumnezeu nu se uită la aparenţe aşa cum ne privesc oamenii, ci El ne priveşte în adâncul sufletului (Sam. 16.7); cât despre păcatele noastre, El vrea să ne ajute să ni le curăţim şi să le evităm pe viitor şi nu ne ţine un scor după care să ne administreze pedepse corespunzătoare. Domnul vrea să ne mărturisim Lui păcatele şi să le discutăm cu El, ca apoi să putem fi iertaţi: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1.18).

Dumnezeu nu ne priveşte din vârful unui turn de fildeş, ci El ne priveşte de pe Cruce. Prin Hristos, noi învăţăm că ochii lui Dumnezeu sunt plini de dragoste şi milă. El caută către noi, nu ca să ne pedepsească, ci pentru că ne iubeşte. Ne iubeşte într-atât, încât nu-şi poate lua ochii de la noi. Asemenea unei mame care nu-şi poate desprinde privirea de la pruncul ei, la fel şi Domnul nu îşi întoarce privirea de la cei ce-şi pun nădejdea în El (Iov 36.7). El ne vede în chinuri şi în suferinţă, şi pentru că ne vede, El ne ajută. Iar dacă ştim aceste lucruri, putem şi noi spune, asemenea psalmistului, că nici când trecem prin valea umbrelor şi a morţii nu ne temem de nimic, fiindcă El este cu noi. El ne vede şi când ne aflăm în păcat, dar chiar şi atunci ne priveşte cu o dragoste care ne impune pocăinţa. Aşa l-a privit el pe Petru după ce acesta s-a lepădat de trei ori, iar ca urmare a acelei priviri, Sf. Petru a plâns şi s-a ridicat din nou şi a început să propovăduiască cu tărie cuvântul lui Dumnezeu printre toate neamurile. A fi văzut de Dumnezeu, nu înseamnă a fi expus

109

Liviu Oltean

unei cercetări nemiloase, ci înseamnă să fim învăluiţi în dragostea şi grija Dumnezeiască. Fie că vrem sau nu, El ne vede; diferenţa vine însă din partea noastră: încercăm să ne ascundem de El sau ne străduim să ne deschidem sufletele tot mai mult şi să ne căutăm locul în plină vedere a Sa? În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Pr. AlecsandruCuvânt la Duminica 1 din Post (a Ortodoxiei);

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

Mulţi se întreabă de ce ieromonahul Lev Gillet a definit biserica noastră astfel:

„O, sărmană Biserică Ortodoxă, atât de nevoiaşă şi lipsită, slăbită de atâtea încercări şi silnicii prin care ai trecut. O, biserică a contrastelor! atât de tradiţională – dar atât de liberă, atât de arhaică – dar atât de vie, atât de dedicată ritualelor – dar atât de devotată fiinţei umane, Biserica în care perla de preţ a Evangheliei este păstrată cu grijă - de multe ori însă sub un strat gros de praf, Biserica care păstrează în tăcere valorile purităţii, sărăciei, ascezei, smereniei şi iertării, Biserica ce de atâtea ori n-a ştiut să acţioneze, dar care ştie să cânte bucuria Învierii ca nimeni altcineva.”

Părerea generală este că, aducând câteva afirmaţii critice, Gillet a încercat să scoată şi mai mult în relief anumite calităţi pe care numai Biserica Ortodoxă le are. Eu nu ştiu exact şi nu am să speculez pe marginea acestui subiect, dar ştiu precis că am

110


întâlnit odată un preot, pe Părintele Alecsandru, care nu a lăsat niciodată colbul să se aşeze asupra învăţăturilor Bisericii, fie ele şi cele mai delicate. Lui şi altora ca el, le sunt dedicate aceste rânduri despre spiritualitatea ortodoxă şi îndumnezeirea omului.

Cu ani în urmă, s-a întâmplat ca parohia noastră să rămână fără preot şi în timp ce consiliul parohial se străduia să găsească un înlocuitor potrivit, am îndrăznit şi l-am întrebat pe părintele Alecsandru, pe care îl auzisem predicând odată într-o biserică din Detroit, dacă nu ar putea să suplinească dânsul postul rămas vacant, măcar şi pentru câteva săptămâni.

Părintele a acceptat să vină la noi pentru o lună, deşi, după cum am aflat mai târziu, era bolnav şi destul de slăbit. L-am aşteptat cu toţii într-o sâmbătă la aeroport şi l-am adus la casa parohială, unde i-am pregătit toate cele de trebuinţă, pentru că părintele călătorea doar cu o mică valiză care era mai mult plină cu cărţi. Părintele a făcut la noi în biserică slujbe de toată frumuseţea şi ne-a vorbit despre credinţa noastră, despre istoria Bisericii, despre rolul laicilor în cadrul Bisericii, despre diaconiţele de pe vremea Sfinţilor părinţi şi despre multe alte lucruri despre care mulţi dintre noi nici nu auziserăm, chit că mergeam de o viaţă la biserică.

La sfârşitul uneia dintre slujbe, o doamnă în vârstă s-a apropiat de părinte şi l-a întrebat cum se face că în şaizeci de ani de când merge la biserică, nu a auzit niciodată un preot vorbind despre astfel de lucruri. Părintele i-a răspuns cu blândeţe că învăţătura Bisericii este ca o piatră preţioasă cu nenumărate faţete, care nu pot fi văzute şi descrise toate deodată, ci rând pe rând, iar fiecare preot, în timpul limitat pe care îl are pentru predică nu poate vorbi despre toate o dată.

111

Liviu Oltean

În cea din urmă duminică, Părintele ne-a vorbit de lucruri şi mai mari; l-am ascultat cu toţii cu răsuflarea tăiată vorbind despre învăţătura centrală a Ortodoxiei (despre care mulţi nici nu ştiam că există şi cu atât mai puţin că ar fi „centrală”), despre faptul că Dumnezeu atotstăpânitorul şi iubitorul de oameni ne-a creat cu dorinţa ca şi noi păcătoşii să ne sfinţim, ba mai mult, sufletele noastre să se ridice din păcat şi să se unească cu El, cu alte cuvinte ne-a vorbit despre Îndumnezeirea omului, sau cum spun teologii, despre conceptul de Theosis.

Au trecut mulţi ani de atunci; între timp am citit câteva cărţi şi articole scrise de unii teologi contemporani, am auzit şi pe câte un preot menţionând în treacăt acest subiect, dar nimic nu s-a asemănat cu felul în care Părintele Alecsandru ne-a vorbit. Fără a avea pretenţia că mă pot ridica la un nivel de cunoştinţe apropiat de al Părintelui şi fiind departe de calităţile sale duhovniceşti, am să încerc şi eu în cele ce urmează să prezint câteva aspecte legate despre Spiritualitatea Ortodoxă şi despre treapta sa cea mai înaltă, care se numeşte Îndumnezeirea Omului.

Şi am să încep cu Spiritualiatea.

Când ne-a vorbit despre spiritualitate, Părintele Alecsandru ne-a spus că ea nu este altceva decât viaţa credinciosului întru Sfânta Treime. Spiritualitatea este o realitate tangibilă şi nicidecum o utopie sau un idealism căzut în capcana meditaţiei sau a fanteziei. Spiritualitatea cuprinde toate aspectele vieţii cotidiene ale credinciosului. Fiecare faptă, gând, cuvânt, trebuie să fie călăuzit de credinţă şi inspirat de la Dumnezeu. „… tot ceea ce faci să faci întru slava lui Dumnezeu” (1 Cor 10:31).

112


Părintele Alecsandru ne-a spus că spiritualitatea este o caracteristică a Ortodoxiei şi trebuie să recunosc că atunci când l-am auzit făcând această afirmaţie m-am cam îndoit şi am crezut că exagerează. Apoi, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, a adăugat:

„Cercetaţi şi vedeţi că nu exagerez de loc… ”

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă de la biserică, a fost să deschid dicţionarul limbii engleze Webster şi să citesc definiţia pentru „spirituality”. Şi am citit cu stupoare: „ceva ce în legea ecleziastică aparţine bisericii sau clerului”. Doar atât? Şi de unde până unde spiritualitatea aparţine numai clerului?

Apoi am deschis Enciclopedia Catolică şi spre mai marea mea mirare nu am văzut nici o definiţie pentru spiritualitate. Am găsit însă o definiţie pentru „direcţie spirituală” ca fiind „funcţia pe care o are biserica (Romano-Catolică) de a-i ghida pe credincioşi”, ceea ce m-a lămurit pe ce anume îşi bazează Webster-ul definiţia. Am mai găsit (tot în Enciclopedia Catolică) o explicare a termenului de „exerciţii spirituale” ca fiind un şir de exerciţii propuse de către Ignaţiu de Loyola cu scopul „de a orienta şi a-i aduce pe credincioşi la pietate”. Exerciţiile se compun din rugăciuni, meditaţii, instrucţiuni şi pedepse(!).

Abia atunci am înţeles cu adevărat cuvintele Părintelui şi sunt convins şi în ziua de astăzi că SPIRITUALITATEA ESTE O CARACTERISTICĂ CE APARŢINE STRICT ORTODOXIEI. S-ar putea însă (şi este chiar de dorit) ca în anii ce urmează şi alte biserici să adopte conceptul ortodox despre spiritualitate, dat fiind interesul pe care un alt concept ortodox (Theosis) l-a stârnit în ultima vreme în Occident.

113

Liviu Oltean

Viaţa noastră spirituală se alimentează din diverse izvoare pe care le avem cu toţii la îndemână: studiul Bibliei, citirea de cărţi de rugăciuni, scrieri dogmatice, cunoaşterea artei bisericeşti, istoria Bisericii etc.

Dar cunoştinţele teoretice singure nu sunt în nici un caz de ajuns; rugăciunea, iubirea aproapelui, faptele bune, participarea la slujbe şi la tainele Bisericii sunt neapărat necesare.

Spre deosebire de modul superficial (gen „positive thinking”11

sau „you can do it”12) în care unii au prezentat spiritualitatea, trebuie spus că:

Viaţa spirituală înseamnă o luptă continuă cu păcatul, pe care Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să îl învingem prin asceză.

Originea cuvântului „asceză” provine de la faptul că Sf. Pavel a comparat străduinţele sufleteşti ale credinciosului cu exerciţiile trupeşti ale atleţilor. Introducerea efectivă a termenului de „asceză” a fost însă făcută de către Clement Alexandrinul (pe baza afirmaţiilor Sf. Pavel).

Mai târziu, când încep să apară primele mănăstiri, ele se numesc „asketeria”, adică locuri de exerciţiu sufletesc.

Unele păreri (destul de răspândite în ultima vreme) că o viaţă spirituală adevărată nu poate fi trăită decât prin retragerea din lume ne apar a fi exagerate.

Parte din confuzie se datorează şi faptului că atât în Scriptură cât şi în Tradiţia spirituală a Bisericii, cuvântul „lume” este folosit în două sensuri. Primul sens este cel pozitiv: Dumnezeu a creat lumea şi tot ceea ce este în ea, iar creaţia lui Dumnezeu nu poate fi decât bună. La fel, Dumnezeu a trimis pe Fiul său pe pământ pentru a salva lumea (Ioan 4.42 şi Luca 2.11).

114


Cel de-al doilea sens al cuvântului „lume” este negativ şi îl întâlnim în Ioan 15.18, 15.19, 2.15, dar acolo cuvântul lume se referă la patimile şi păcatele omeneşti.

Sfinţii Părinţi au explicat în detaliu diferenţa dintre aceste două sensuri ale cuvântului „lume”, dar vedem că şi în ziua de astăzi sunt mulţi care le confundă.

În acelaşi sens, Părintele Alecsandru ne-a istorisit cum nişte săteni de lângă mănăstirea în care trăia Sf. Ioan Scărarul, neştiind dacă şi ei se pot mântui asemenea călugărilor, l-au întrebat pe acesta:

Cum putem noi, cei ce vieţuim împreună cu soţiile (sau cu soţii) noastre, să ne mântuim?

Iar Sf. Ioan le-a răspuns:

Toate lucrurile bune pe care le puteţi face, faceţi-le: nu defăimaţi pe nimenea, nu furaţi de la nimeni, nu minţiţi faţă de nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu vă despărţiţi de adunările de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu pricinuiţi nimănui sminteală; de aceea de ce e al altuia să nu vă apropiaţi; îndestulaţi-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia Cerurilor.

J.B. Sadowski

115

Liviu Oltean

RUSALIILE

În această duminică, cea de a opta după Sfintele Paşti, ortodocşii de pretutindeni serbează Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile. Amândouă citirile ce le-am făcut astăzi se referă la această Sfânta Sărbătoare. Citirea din Evanghelia lui Ioan ne relatează cele petrecute la sărbătoarea Corturilor, când Iisus a vestit venirea acelei zile când Sfântul Duh Se va pogorî asupra celor ce cred în El.

La acea mare sărbătoare evreiască, marele preot mergea cu un vas de aur la fântâna Siloamului, care era fântâna cu apa cea

116


mai curată din Ierusalim, umplea vasul, iar apoi se întorcea în mijlocul unei mari procesiuni la templu şi turna apă pe altar în semn de aducere aminte a felului în care Dumnezeu potolise setea poporului lui Israel când rătăcea prin deşert.

Iată dar că tocmai în acea zi când evreii săvârşeau acest ritual sacru pentru ei, Iisus vine şi spune:

Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.

Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Că încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.

Vedem dar cum simbolul Apei Vii apare din nou, iar evanghelia ne explică cât se poate de clar şide data aceasta că este vorba despre Duhul Sfânt, iar făgăduinţa Mântuitorului se împlineşte în această zi a Rusaliilor, când asupra ucenicilor aflaţi în odaia de sus se pogoară Duhul Sfânt, iar ei încep să proorocească şi să vorbească în limbile popoarelor –după cum vestise Ioil, că în ziua în care va turna Domnul din Duhul Său asupra fiilor şi fiicelor lor, aceştia vor avea vedenii şi vor prooroci. „Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui”. Mai vedem şi că Iisus, când a făcut această făgăduinţă, El nu a obligat pe nimeni să vină la El, ci a spus că aceia ce sunt cu adevărat însetaţi să vină la El şi vor primi de băut.Următorul lucru pe care îl observăm este că Duhul va fi primit de toţi „acei ce cred în El”. Din cealaltă citire care am făcut-o astăzi, cea din Faptele Apostolilor, aflăm cum s-a petrecut pogorârea Sfântului Duh, în ziua cincizecimii, când s-a făcut

117

Liviu Oltean

un vuiet din cer şi casa în care stăteau adunaţi ucenicii lui Iisus s-a umplut de vânt şi limbi de foc:

„şi s-au umplut cu toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi”.Este foarte important să ştim asupra cui S-a pogorât Sfântul Duh în această sfântă zi, pentru că mulţi nu au dat atenţia cuvenită cuvântului Evangheliei şi au ajuns să afirme că Duhul S-a pogorât numai asupra celor doisprezece apostoli. În realitate, Evanghelia ne spune că în ziua cincizecimii „erau toţi adunaţi în acelaşi loc”, adică în casa de lângă muntele Măslinilor, care avea acea „odaie de sus”, iar „TOŢI s-au umplut de Duhul Sfânt”. Întrucât în acest al doilea capitol al Faptelor nu ni se spune explicit numele celor ce s-au umplut de Duhul Sfânt, trebuie să dăm pagina înapoi şi vom afla răspunsul în capitolul 1 al Faptelor, unde ni se spune clar că:

1.13 „În încăperea de sus se adunau de obicei: Petru, Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov,

1.14 Toţi aceştia, într-un cuget, stăteau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui.”

Iar în continuare ni se spune că numărul fraţilor care se adunau acolo „era cam la o sută douăzeci”. Este cât se poate de important să ştim aceste lucruri, pentru că numai astfel vom înţelege cum s-a format adevărata Biserică a lui Hristos şi care este rolul fiecăruia dintre noi în cadrul ei, pentru că nu numai preoţii au primit Darul Duhului prin linia apostolică, ci întreg poporul dreptcredincios, bărbaţi şi femei deopotrivă13, şi de aceea Sf. Petru vorbeşte în prima sa epistolă despre „preoţia împărătească”, adică despre mireni, despre dumneavoastră,

118


care chiar dacă nu purtaţi haine preoţeşti, faceţi parte din acea „preoţie generală”, despre care Pr. Stăniloae spune: „în felul acesta toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi călăuzitori spre mântuire ai lor şi ai altor credincioşi apropiaţi, sau şi ai altor oameni”.

A doua promisiune a Mântuitorului care s-a împlinit în acea zi este cea către Sf. Petru căruia îi spusese că el este piatra pe care îşi va întemeia Biserica. Şi iată că şovăitorul Petru, care se lepădase de Hristos de trei ori în aceeaşi noapte, devine dintr-o dată un om de o hotărâre nemaiîntâlnită, care nu numai că îşi învinge propriile ezitări, dar devine dintr-o dată un sprijin şi un motiv de încredere pentru mii de oameni. Luând cuvântul, acest simplu pescar care n-a urmat şcoli faimoase, nici n-a studiat vreodată oratoria, rosteşte cuvinte puternice despre Hristos, atât de puternice încât trei mii de oameni se hotărăsc să se boteze chiar în aceeaşi zi. Acesta este felul în care lucrează Domnul: El cunoaşte sufletul şi calităţile pe care le avem, chiar dacă noi înşine nu le cunoaştem; El ne întăreşte, ne sprijină şi ne ridică, atunci când îi place calea pe care mergem şi când ne vede curăţenia sufletească. Aceasta este ziua în care s-a întemeiat Biserica; primii creştini nu aveau biserici şi catedrale fastuoase cum avem noi astăzi, Apostolii purtau haine sărăcăcioase şi nu cusute cu fir de aur cum poartă preoţii astăzi, dar cuvintele lor răsunau în inimile tuturor şi sădeau credinţa cea adevărată în mii de suflete, iar tot poporul „stăruia în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Iubiţi credincioşi şi credincioase, lumea s-a schimbat între timp; astăzi ducem cu toţii o viaţă mai confortabilă decât primii creştini, bisericile noastre sunt mai mari, venim la biserică în maşini, îmbrăcaţi elegant, preoţii poartă straie strălucitoare, ierarhii călătoresc uneori în limuzine

119

Liviu Oltean

elegante, cu şoferi ş.a.m.d., şi spun toate acestea ca o aducere aminte, nu ca o critică. Pentru că nu aspectul exterior contează: Dumnezeu priveşte în sufletele noastre şi ne cunoaşte sufletul mult mai bine decât ni-l cunoaştem noi înşine. De aceea trebuie să ne păzim sufletele curate, să ne îngrijim de ele şi să le dăm hrană duhovnicească, pentru că adevărata credinţă să se sălăşluiască în ele, să rodească şi să sporească.

În rest, trebuie să facem asemenea primilor creştini, adică să stăruim „în învăţatura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”, că numai astfel ne putem apropia de Împărăţia lui Dumnezeu.

În numele Tatălui, al Fiului şi al sfântului Duh, Amin.

Pr. AlecsandruCuvânt la Duminica a 8-a după Paşti –Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile);Ev. Ioan 7, 37-53 şi 8, 12

O RUGĂCIUNE

Mă numesc Jennifer McGrath-Muntean şi m-am hotărât să vă scriu întrucât am văzut că aţi început publicarea câtorva articole despre Părintele Alecsandru. Eu nu l-am cunoscut personal pe părinte, însă tatăl meu a avut şansa să îl întâlnească

120


şi i-a purtat o deosebită stimă până la sfârşitul vieţii. Nu am să povestesc în această scrisoare viaţa tatălui meu, dar trebuie să vă spun că a fugit din România la scurt timp după ce comuniştii au preluat puterea. Ajuns în America, s-a trezit dintr-o dată singur, într-o lume total diferită de cea în care crescuse şi trăise până atunci şi, spre marea sa dezamăgire, toate eforturile sale de a găsi o slujbă pe măsura pregătirii lui păreau a fi zadarnice. Tatăl meu era un om credincios şi mergea cu regularitate la biserică; aşa se face că l-a întâlnit pe Pr. Alecsandru ale cărui slujbe şi predici îi umpleau golul din suflet, datorat situaţiei în care se afla. Într-o sâmbătă, după o vecernie la care asistase destul de puţină lume, tatăl meu s-a apropiat de părinte cu intenţia de a-şi descărca puţin sufletul şi eventual de a primi un sfat.

Părintele l-a ascultat cu multă atenţie şi cu răbdare, iar tata şi-a descărcat toate grijile şi îndoielile pe care le avea pe suflet. Tata i-a mai spus părintelui şi cât de mult se ruga şi cât de deprimat ajunsese şi datorită faptului că rugăciunile lui păreau a nu fi ascultate. Părintele l-a privit cu blândeţe şi i-a spus cam aşa ceva:

Dragă frate, singurul lucru care îmi vine în minte este de fapt învăţătura Sf. Ioan Gură de Aur care spunea că într-adevăr „mare bunătate este rugăciunea, dar trebuie să ne învăţăm să mulţumim şi când primim, dar şi când nu primim. Pentru că uneori ne dă, iar alteori nu ne dă, dar amândouă ne sunt de folos. Dacă nu ne-ar fi nouă de folos să nu primim, negreşit ne-ar da.”Nu ştiu ce să spun, a continuat părintele, dar mă gândesc că doreşti atât de mult să mergi într-o direcţie pe care ţi-ai stabilit-o singur, şi cine ştie, poate că Dumnezeu vrea să mergi în altă direcţie, sau poate că are alte planuri pentru tine.

121

Liviu Oltean

Apoi părintele a rupt o pagină dintr-un caiet cu rugăciuni scrise cu mâna sa şi i-a dat-o tatii.

Uite, aceasta este o rugăciune către Maica Domnului pe care se spune că a scris-o Sf. Grigorie Palama. Citeşte-o de câte ori simţi nevoia şi caută mai departe şi nu te lăsa descurajat, orice ar fi. Cuvintele părintelui i-au adus multă alinare tatii, dar mai ales l-au făcut să-şi recapete încrederea pe care începuse să o piardă.

Nu după mult timp, i s-a oferit ocazia de a începe o cu totul altfel de carieră decât s-ar fi gândit vreodată, şi astfel s-a mutat pe Coasta de Vest, unde a cunoscut-o de altfel şi pe mama şi unde s-au căsătorit. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a avut o viaţă fericită şi plină de realizări pe absolut toate planurile.

Niciodată nu a uitat cuvintele părintelui şi ne-a învăţat şi pe noi să nu ne pierdem niciodată încrederea şi să ne rugăm la toate împrejurările. Pagina cu rugăciunea primită de la părintele Alecsandru a înrămat-o şi a pus-o pe perete alături de Icoana Maicii Domnului.

Deşi copiii mei ştiu foarte puţin româneşte, i-am învăţat însă să citească această rugăciune a Sfântului Grigorie Palama, pe care vi-o trimit alăturat, cu gândul că poate o veţi publica ca să fie de folos şi altora.

Cu stimă,Jennifer McGrath-Muntean

Rugăciune către Preasfânta Născătoare deDumnezeu (cu care, precum spun unii, se ruga Sf.Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului).Fecioara Stăpână,

122


Născătoare de Dumnezeu, ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup. Ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine ca eu, cel atât de păcătos, să privesc icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea fecioară, dar fiindcă Dumnezeu pe care L-ai născut S-a făcut om ca să-i cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta îndrăznind şi eu mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă. Primeşte această mărturisire a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du unuia născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv către păcătosul şi tăvălitul meu suflet. Că pentru mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta la Dânsul şi a cere iertare. De aceea pe tine te pun înainte rugătoare şi mijlocitoare, pentru că multe şi mari daruri dobândind eu de la Ziditorul şi Dumnezeul meu şi uitându-le pe toate, am ajuns bogat în patimi şi sărac în fapte bune.De aceea, numai la sprijinul tău alerg, Născătoare de Dumnezeu, eu cel păcătos şi nevrednic, cela ce m-am nemilostivit mai mult decât bogatul, cela ce sunt sluga lacomă, vas al gândurilor rele şi străin de fapta bună. Miluieşte-mă pe mine cel smerit, milostiveşte-te de mine cel neputincios. Mare îndrăzneală ai la Cel ce s-a născut din tine. Deci nu trece cu vederea lacrimile mele. Nu te întoarce de către suspinul meu. Nu lepăda durerea inimii mele. Nu ruşina nădejdea mea cea către tine, ci cu rugăciunile tale de Maică silind nesilita milostivire a Fiului tău celui bun şi Dumnezeu, învredniceşte-mă pe mine păcătosul şi nevrednicul să mă desfac de păcat şi să mă robesc de dreptate, să mă îmbrac întru sfinţenia curăţeniei sufleteşti şi să viez fiinţei cele bune.

Călătorind eu, împreună călătoreşte cu mine, pe mare înotând, împreună cu mine înoată, priveghind, întăreşte-mă, necăjindu-mă, mângâie-mă, slăbind la suflet, întăreşte-mă, îmbolnăvindu-mă, vindecare îmi dăruieşte, nedreptăţit fiind de alţii,

123

Liviu Oltean

izbăveşte-mă, spre moarte primejduindu-mă, degrabă apucând, scoate-mă. Vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi în toate zilele înfricoşat mă arată, ca să cunoască toţi cei ce cu nedreptate mă asupresc al cui rob sunt eu.

Aşa preabună Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ascultă nevrednica mea rugăciune ca să nu mă ruşinez de nădejdea mea în tine, cea care după Dumnezeu, eşti nădejdea tuturor marginilor pământului. Fierbinţeala trupului meu potoleşte-o, trufia şi mândria gândului deşert din mintea mea şterge-le, nălucirile şi bântuielile gândurilor necurate din inima mea împuţinează-le.

Învaţă-mi limba mea cea păcătoasă să grăiască cele de folos, povăţuieşte-mi ochii să vadă drept faptele bune şi adevărate.

Picioarele mele le întăreşte şi le îndreptează să alerge fără împiedicare pe calea cea fericită a poruncilor lui Dumnezeu, mâinile mele le sfinţeşte ca să le ridic cu vrednicie către Cel preaînalt.

Curăţeşte-mi ruga mea, pentru ca fără teamă să-L numesc Tată pe Dumnezeu cel înfricoşat şi preasfânt. Cu Dumnezeu mă împrieteneşte, învredniceşte-mă fericirii de a sta la dreapta Lui la înfricoşata judecată şi bunătăţilor cele veşnice fă-mă moştenitor. Această mărturisire îţi aduc ţie, Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, lumina ochilor mei cei întunecaţi, mângâierea sufletului meu, cea care după Dumnezeu eşti folositoarea şi mângâierea mea.

Ca dobândind eu mila cea Dumnezeiască, să slăvesc în vecii vecilor preacinstit şi de mare cuviinţă numele Fiului şi Dumnezeului tău, Celui ce primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc din tot sufletul, pentru tine, ceea ce te-ai făcut mijlocitoare şi chezăşuitoare tuturor păcătoşilor. Că prin tine, prealăudată şi

124


preabună Stăpână, se mântuieşte toată firea pământească, lăudând şi binecuvântând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea preasfântă şi de o fiinţă, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

PILDA TALANŢILOR


125

Liviu Oltean

Astăzi, în cea de a 16-a Duminică după Rusalii, am citit din Evanghelia după Matei pilda talanţilor care după părerea mea este una dintre cele mai edificatoare citiri, cu privire la scopul vieţii creştineşti. Această pildă este de fapt unul din răspunsurile pe care Mântuitorul le dă ucenicilor Săi atunci când ei Îl întreabă despre a doua venire a Sa (Matei 24.3). Pe scurt, El le spune despre un stăpân care înainte de a pleca într-o călătorie cheamă pe trei dintre slugile sale şi dă primului cinci talanţi, celui de-al doilea doi, iar celui de-al treilea un talant. Evanghelia ne spune că primul dintre oameni, de îndată a mers şi „a lucrat” cu banii şi a câştigat alţi cinci talanţi; cel de-al doilea a făcut şi el acelaşi lucru şi a câştigat doi talanţi, iar ultimul a săpat o groapă şi a ascuns în pământ talantul primit.

De la prima vedere, ne putem da seama că „stăpânul” din această parabolă reprezintă pe Dumnezeu, iar slugile suntem noi, credincioşii. Faptul că Dumnezeu nu dă fiecăruia la fel, ci „fiecăruia după puterea sa”, nu trebuie să ne contrarieze, ci trebuie înţeles că Dumnezeu nu ne-a zidit după un şablon, ci în dumnezeiasca Sa înţelepciune, ne-a dat diferite calităţi prin care să ne completăm unii pe alţii, adică aşa cum spune Sfântul Petru în prima sa epistolă (4.10), oricare ar fi darurile pe care le primim de la Dumnezeu, trebuie să le folosim spre a sluji aproapelui, „ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu”.

La rândul său, Sfântul Pavel le spune corintenilor că el nu este decât o slugă căruia Dumnezeu i-a dat o lucrare de făcut. Cu alte cuvinte, toţi suntem slugi şi tot ce avem este primit de la Dumnezeu. Iar Dumnezeu are câte o misiune pentru fiecare dintre noi pe care trebuie să o îndeplinim folosind calităţile pe care El ni le-a dat.

126


Este adevărat că de multe ori nu realizăm ce calităţi sau talente avem pentru a duce la îndeplinire misiunea, dar cercetându-ne pe noi înşine, cu obiectivism şi fără îngâmfare, vom găsi răspunsul. Se spune că Antonio, un băiat din satul Cremona care iubea mult muzica, îşi dorea mult să cânte în cor, dar n-a reuşit din cauza vocii sale. Apoi a început să cânte la vioară, dar cânta atât de rău încât vecinii s-au plâns părinţilor lui, aşa că aceştia l-au făcut să renunţe. În cele din urmă, nu s-a lăsat, ci a învăţat să cioplească cu mare meşteşug lemnul şi s-a apucat să lucreze viori. Astăzi, viorile pe care le-a făcut şi le-a însemnat Antonio Stradivarius sunt cele mai preţuite în întreaga lume.

Dar să ne întoarcem la citirea evanghelică, după un timp stăpânul se întoarce şi cere socoteală slugilor, întrebându-i ce a făcut fiecare cu talanţii primiţi. Primilor doi, care îi folosiseră ca să câştige şi alţii, le spune: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.” Al treilea însă începe să se scuze spunând că el l-a ştiut pe stăpân că e aspru şi de aceea s-a temut să facă ceva cu talantul primit şi l-a îngropat. La care stăpânul îl numeşte „slugă vicleană şi leneşă”, îi ia banul şi îl dă celorlalţi, iar pe acesta îl aruncă în întunericul de afară.

Vedem dar că omul acesta a avut o părere greşită despre stăpân şi din acea părere s-a născut o teamă cumplită care l-a împiedicat să mai gândească şi să acţioneze; aşa că s-a hotărât să îngroape talantul, dacă nu cumva se hotărâse să facă asta chiar dinainte de a-l primi. Deşi Dumnezeu îi dăduse un talant după puterea lui, se vede că el s-a subestimat şi nu şi-a cunoscut puterea. Pe de altă parte, după cum îi spune stăpânul, a fost şi leneş pe deasupra.

127

Liviu Oltean

Dragi creştini,

Pilda aceasta cred că ne dă la toţi de gândit. Oare nu suntem şi noi ca această slugă care nu a avut curaj să facă nimic? Nu cumva ne complăcem şi noi într-o stare care ne plafonează din punct de vedere spiritual? Nu cumva sunt atâtea lucruri pe care le-am putea face pentru semenii noştri, pentru credinţa noastră sau pentru Biserica noastră, dar pur şi simplu refuzăm să acţionăm fiindcă nu ne credem în stare, sau suntem comozi?

Ne este oare frică să folosim talantul pentru că l-am putea pierde? Răspunsul la această întrebare, ni-l dă chiar citirea de astăzi: nu întâmplător nici unul din cei trei nu a pierdut talantul, pentru că darul primit de la Dumnezeu şi folosit într-un scop plăcut Lui nu poate fi pierdut. De aceea nu trebuie să ne temem şi să ascundem talantul pentru că aşa ne vom atrage pedeapsa, ci trebuie să îl folosim şi atunci vom face voia Domnului şi ne vom învrednici de mila Sa.

N-aş vrea însă să închei aceste cuvinte fără a da un exemplu concret, chiar din viaţa bisericii noastre. În 1910, un grup de români din Transilvania care lucrau în abatoarele care se găseau atunci pe malul râului, nu departe de aici, s-au hotărât să-şi construiască o biserică. Din salariul lor, care era pe atunci 12 cenţi pe oră, au hotărât să pună câte 2 cenţi pentru a aduna bani să cumpere un teren şi materiale de construcţii. Biserica au ridicat-o cu mâinile lor, fără planuri de arhitectură, dar în stilul în care îl văzuseră ei în ţara lor.

Cam la opt-noua ani după aceasta, când s-a sfârşit primul război mondial, iar Transilvania s-a unit cu România, mulţi dintre aceşti oameni au hotărât să se întoarcă la casele lor. Este de altfel cea mai mare repatriere cunoscută în istoria Statelor Unite. Aşa se face că prin anii ’20, parohia a rămas cu un

128


număr foarte mic de membri, adică doar vreo 7-8 familii. Bineînţeles că din cauza aceasta, lucrurile au început să meargă mai greu, fondurile fiind puţine, n-au mai putut plăti pe preot şi acesta a trebuit să-şi găsească şi el ceva de lucru într-o fabrică pentru a-şi putea întreţine familia.

În februarie 1931, după o liturghie la care părintele Costea tocmai citise această parabolă a talanţilor, unuia dintre membri i-a venit dintr-o dată o idee. „Vedeţi, le-a zis el celorlalţi, eu cred că noi am ajuns o parohie de un talant.” Şi într-adevăr, oamenii deveniseră mult mai puţin entuziaşti, nu se puteau aduna fonduri pentru terminarea picturii bisericii, iar preotului nu puteau să-i dea un salariu. „Dar ce crezi tu că e de făcut? l-au întrebat ceilalţi. Suntem prea puţini, ca să facem ceva…”

„Tocmai asta este. Ar trebui să vorbim fiecare cu alţi oameni care îi cunoaştem sau îi întâlnim la muncă sau în altă parte; sunt atâţia ruşi, ucraineni, greci care sunt de aceeaşi religie cu noi, şi nu au bisericile lor. Să încercăm să-i aducem aici.” Bineînţeles că problema care s-a pus imediat a fost că acei oameni nu or să înţeleagă nimic din slujbele care se ţineau în româneşte şi nu se vor simţi atraşi. Cineva a propus să se ţină slujbele în engleză, la care majoritatea au protestat pentru că biserica aceea fusese construită de români şi trebuia să rămână aşa. Atunci, părintele a propus ca slujba să se ţină în engleză şi în română, alternând ecteniile. În cele din urmă au căzut la învoială şi s-au hotărât să încerce să aducă şi pe alţi credincioşi de alte etnii în biserica lor.Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Astăzi biserica noastră are peste 300 de membri, am renovat-o şi am consolidat-o numai cu câţiva ani în urmă, am construit o clădire socială în care ne adunăm în fiecare duminică, unde ţinem mese parohiale şi atâtea alte activităţi. Şi trebuie să fim

129

Liviu Oltean

mândri de toate câte am realizat în aceşti ani. În acelaşi timp însă, nu uităm pe cei ce au zidit acest locaş, şi în special pe cei ce au luat acea hotărâre în anul 1931. Aţi observat cu toţii că una dintre ectenii o ţinem într-o limbă pe care o înţeleg doar câţiva dintre noi, şi aceasta o facem în memoria acelor oameni despre care am vorbit, care au reuşit să folosească atât de bine talanţii primiţi şi ale căror suflete Dumnezeu le odihneşte acum cu drepţii. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Pr. AlecsandruCuvânt la Duminica a 16-a după Rusalii, Ev. Matei 25, 14-30 (Pilda talanţilor)

130


ISCUSINŢA TIMONIERULUI

Ceea ce te izbea în primul rând la Părintele Alecsandru era optimismul său şi mai ales dorinţa sa de a învinge şi a ajuta şi pe ceilalţi să învingă toate greutăţile vieţii. Spre deosebire de alţii, el nu vedea aceste greutăţi ca pedepse sau ca lucrarea celui rău, ci le considera prilejuri de a ne întări credinţa şi de a ne arăta vrednici de darul „liberului arbitru” pe care ni l-a dat Dumnezeu. Folosind judecata pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi amintindu-ne învăţăturile primite de la Fiul Său, să nu ne descurajăm şi să nu cedăm, ci să ne luptăm şi să învingem întru numele Lui, cam aşa spunea părintele. Şi nu doar spunea asta, ci aşa şi făcea… Îmi amintesc cum prin anii ’70, parohia noastră era practic ameninţată cu dispariţia, întrucât o companie de investiţii se hotărâse să cumpere o mare parte din cartierul în care ne aflăm pentru a o demola şi a construi un mall. Compania începuse să facă „oferte nesolicitate şi agresive”, ca să folosesc un termen de business, proprietarilor de imobile din acea zonă şi se pare că se bucura de sprijinul câtorva persoane importante de la primăria oraşului, ceea ce făcea situaţia cu adevărat periculoasă. Bisericuţa noastră se găsea aproximativ în centrul zonei vizate de investitori, aşa că am fost contactaţi printre primii şi ni s-a adus la cunoştinţă situaţia şi ni s-a făcut o ofertă incredibil de mică, pe care Consiliul Parohial a respins-o imediat. Reprezentantul companiei respective nu s-a sinchisit de refuzul nostru categoric şi ne-a sugerat că mai devreme sau mai târziu tot vor intra în posesia proprietăţii pentru că nu avem resurse financiare ca să ne judecăm cu ei, aşa că mai bine acceptăm acum şi economisim cheltuielile de judecată… Problema noastră era că întreaga comunitate era ataşată atât de mult de vechea bisericuţă şi chiar dacă să zicem că am fi acceptat

131

Liviu Oltean

oferta, banii nu ne-ar fi ajuns să cumpărăm alt teren şi să construim o nouă biserică, deci practic, nu aveam de ales. Avurăm o adunare parohială şi hotărârăm în unanimitate să respingem oferta şi să ne luptăm din toate puterile ca să păstrăm proprietatea. A fost o adunare care ne-a înfierbântat şi aş zice că ne-a înălţat duhovniceşte, că dacă până atunci fusesem doar o comunitate ce se aduna duminica şi de sărbători la biserică, acum eram un grup unit care se hotărâse să lupte din răsputeri pentru a apăra ceea ce consideram noi că este o moştenire a credinţei şi tradiţiei noastre est-europene.

Din păcate însă, această stare euforică a început să pălească destul de repede, întrucât multe dintre proprietăţile vecine au fost achiziţionate, iar presiunile din afară au început să crească. Primăria ne-a adus la cunoştinţă că biserica noastră trebuie neapărat renovată, de asemenea trotuarul şi parcarea din faţa bisericii.

Cea mai mare problemă era că pentru repararea trotuarului şi a parcării nu aveam voie să folosim decâtcontractori „aprobaţi” de primărie, care s-au prezentat cu nişte devize exorbitante. Aşa se face că ne-am trezitcu o estimare a lucrărilor imensă, care era de două ori mai mare decât suma care ni se oferise pe biserică… şiatunci ne-a cuprins disperarea…Când a văzut părintele Alecsandru că începem să ne pierdem încrederea şi entuziasmul, a început să ne încurajeze şi să ne mobilizeze pe toţi. Dacă până atunci lăsase Consiliul Parohial să acţioneze şi să hotărască felul în care să rezolvăm situaţia, acum însă se hotărî să ia el hăţurile în mână şi să înceapă lupta şi toţi ne-am bucurat pentru că ştiam că este un om curajos şi organizat.

132


Astfel, ne adunarăm din nou şi făcurăm o listă de acţiuni pe care trebuiam să le începem şi fiecăruia îi reveni câte o sarcină sau mai multe. Începurăm să adunăm semnături de la vecinii care asemenea nouă nu vroiau să vândă, redactarăm petiţii şi le trimiserăm la senatori şi congressmani. Cu părintele în frunte, merserăm în audienţe la primărie şi la figurile politice locale, prezentându-ne situaţia şi cerând sprijinul lor.

În fiecare duminică, după slujbă, ne adunam să discutăm situaţia şi să hotărâm ce mai trebuie făcut, iar la şedinţele noastre începuseră să participe şi oameni din cartier. Aşa se face că în câteva săptămâni începurăm o luptă în toată regula cu firma de investiţii şi cu acele persoane de la primărie care îi susţineau, şi moralul tuturor crescuse din nou. Dar nici tabăra adversă nu se lăsa; primirăm o grămadă de telefoane din partea avocaţilor lor aroganţi care nu conteneau cu ameninţări şi intimidări. L-am auzit de câteva ori pe părinte vorbind la telefon cu avocaţii şi trebuie să spun că m-am amuzat copios. Părintele îi lăsa să vorbească până oboseau, întrerupându-i arareori cu câte un „Chiar aşa?”, „Nu mai spune domnule… ”, „E chiar foarte interesantă afirmaţia dumitale… ”, apoi când aceştia considerau că şi-au expus toate argumentele şi îl întrebau dacă este de acord cu ei, părintele îi întreba: „Poţi te rog să-mi dai şi în scris tot ce mi-ai spus acum la telefon?… Nu? Păi de ce?… A, nu ai timp?… Poţi atunci să repeţi tot ce ai spus ca să te înregistrez?… Nu? Nici asta nu poţi?… Păi atunci de ce mai suni aici omule? Iţi iroseşti timpul degeaba… A, de fapt eşti plătit cu ora, acum înţeleg… Bine, atunci poţi să le spui celor care te-au angajat că ai vorbit cu mine aproape o ora la telefon, dar nu m-ai convins de nimic. La revedere.”

Astfel au trecut câteva luni de hărţuială cu avocaţii şi cu primăria şi aş putea spune că ne obişnuisem cu situaţia, ştiam

133

Liviu Oltean

că avem de luptat, iar părintele ne spunea într-una că noi vom învinge, iar în predicile şi rugăciunile speciale din timpul liturghiei atingea mereu subiectul şi ne dădea mereu tărie pentru ca să putem continua. Din când în când, soţul meu şi cu mine mergeam la o mănăstire la câteva ore de noi unde slujea un preot călugăr, Simeon pe nume, şi care ne fusese duhovnic cu ani în urmă. Îi povestisem şi părintelui Simeon situaţia parohiei noastre şi se întristase mult. El vedea în aceasta lupta antihristului împotriva Bisericii lui Hristos pe care vrea să o surpe prin orice mijloc şi ştiu precis că se ruga pentru noi. L-am întrebat şi pe Pr. Alecsandru dacă şi dânsul vedea lupta noastră ca pe o luptă între Biserică şi antihrist, iar el a zâmbit şi mi-a spus că el credea că este de fapt punerea la încercare a credinţei şi voinţei noastre de a acţiona. La vreo două săptămâni după aceasta, părintele m-a sunat la telefon şi mi-a spus că îi venise o idee nouă şi că avea mare nevoie de ajutorul meu. M-am simţit măgulită că părintele îmi cere ajutorul, dar nu m-am stăpânit să-l întreb cum poate să aibă aşa mare nevoie tocmai de ajutorul meu.

Exact de tine avem nevoie draga mea, zise părintele, avem nevoie de un arhitect.Păi, zisei eu, arhitectă am fost demult părinte, înainte să vin în America, acum sunt o simplă muncitoare într-o fabrică, asta-i tot ce sunt…Nu, draga mea, nu asta este tot ce eşti. În primul rând eşti o mamă care are grijă de copiii ei, şi asta este lucru foarte mare, eşti o soţie bună, eşti o creştină bună şi eşti şi o arhitectă bună, care acum ai să ajuţi biserica noastră ca să nu fie demolată, ba mai mult, să fie şi renovată gratis.Mulţumesc de cuvintele bune părinte, dar tot nu ştiu cum pot să ajut…

134


Uite care este situaţia, zise părintele. Biserica noastră este veche de aproape optzeci de ani; în alte ţări s-ar zice că este nouă, dar în America este altă situaţie. Am aflat de la un prieten că putem să încercăm să înscriem clădirea bisericii la comisia de monumente istorice, iar dacă reuşim, nimeni nu se mai poate atinge de ea, ba mai mult putem şi primi ajutoare de la guvern pentru renovare. Pentru asta însă, trebuie să întocmim un raport istoric în care să arătăm printre altele valoarea ei ca atestare a imigraţiei est-europene de la începutul secolului, de care am sa mă ocup eu, dar şi un raport arhitectural cu releveuri şi alte lucruri, la care eu nu mă pricep, dar tu draga mea, cu siguranţă te pricepi.Acum înţeleg, spusei eu şi mă podidiră lacrimile. Ca mulţi alţi emigranţi, aveam şi eu o rană veche

în suflet pe care încercam să o ascund şi să o ignor: realizarea profesională. Deşi absolvisem arhitectura la Moscova, iar soţul meu ingineria, ajungând în America în plină recesiune economică, nu reuşiserăm să ne găsim de lucru şi acceptaserăm ceea ce ni se oferise atunci; cu timpul ne obişnuisem oarecum cu situaţia şi ne străduiserăm mai puţin ca să ajungem unde am fi vrut. Ne lăsasem descurajaţi şi aici greşisem.

Dar uite că acum părintele îmi oferea o şansă care chiar dacă nu îmi aducea vreun folos material, îmi aducea un mare folos sufletesc.

Am lucrat nopţi în şir la acel proiect; eram epuizată, dar şi fericită, pentru că stăteam din nou în faţa planşetei şi prin asta îmi ajutam mie, dar şi comunităţii. Părintele adunase date istorice, articole din ziarele locale, fotografii vechi şi redacta raportul istoric. Când am terminat, am mers împreună cu părintele să depunem cererea şi proiectul şi l-am prezentat

135

Liviu Oltean

chiar şefului comisiei pentru monumente istorice care a fost de-a dreptul impresionat. Ne-a spus că procesul este de durată, dar credea că avem şanse serioase de a reuşi.

Şi într-adevăr aşa a fost, în mai puţin de un an, biserica noastră a fost înscrisă ca monument istoric şi deci nu mai putea fi demolată în nici un caz, spre marea bucurie a noastră, dar şi a vecinilor pentru că în această situaţie compania de investiţii a trebuit să renunţe la planurile de construire a mall-ului. Am serbat evenimentul cu toţii, slujbe de mulţumire, mese parohiale, veselie multă, dar mai ales am avut cu toţii satisfacţia efortului comun şi am înţeles că într-adevăr cel slab şi sărman poate învinge pe cel puternic şi bogat când Dumnezeu îl sprijineşte.

Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama cât de mult am învăţat din acele întâmplări. În primul rând, mi-am recâştigat încrederea în propriile forţe şi am învăţat să nu renunţ niciodată la visele şi idealurile mele, ci să lupt pentru ele. Proiectul pe care l-am făcut pentru biserica noastră l-am ataşat ca portfolio la curriculum vitae şi în câteva luni am fost angajată de o firmă de arhitectură, la început pe o poziţie mai modestă, dar apoi după ce mi-am luat examenele cu Board-ul arhitecţilor, am devenit şef de proiect.

Am mai învăţat încă ceva: în mintea mea îl comparasem adesea pe părintele Alecsandru cu părintele călugăr Simeon, şi dacă la un moment dat am crezut că duhovnicia o au mai ales cei ce trăiesc retraşi la mănăstire, acum ştiu cu siguranţă că numai unul care s-a luptat cu greutăţile lumii, iţi poate da un sfat cu adevărat folositor. Şi spre adeverirea acestora, stau şi aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur:

136


„Este de admirat viaţa solitară, a celui ce se retrage din lume şi spun că viaţa aceluia este o înaltă dovadă de răbdare, dar nu şi o dovadă suficientă a tăriei sufleteşti. Pentru că cel ce stă la timona unei corăbii ancorate într-un port, nu îşi pune la încercare iscusinţa. Dar pe cel ce navighează în apele învolburate ale mării, nimeni să nu i pună priceperea la îndoială.

Fiindcă Preotul nu trebuie să fie numai curat, învăţat şi discret, ci trebuie să aibă experienţa acestei vieţi, asemenea mirenilor, fără a se ataşa însă de bogăţii, asemenea sihaştrilor din munţi.”

Juliana Rodjeva

137

Liviu Oltean

DESPRE ROLUL FEMEII ÎN BISERICA ORTODOXĂ


Întrucât săptămâna viitoare, pe 22 Iulie, Biserica noastră sărbătoreşte pe Sfânta Maria Magdalena, iar pe 25 Iulie pe diaconiţele Elisanthia, Martyria, Palladia şi Olimpia, m-am gândit că ar fi potrivit să spun astăzi câteva cuvinte despre rolul femeii în cadrul Ortodoxiei. După cum bine ştiţi, încă de la începuturile creştinismului şi până în zilele noastre, femeile au jucat un rol deosebit de important, fiind ucenice ale Mântuitorului, binevestitoare, făcătoare de minuni şi tămăduitoare, proorociţe şi diaconiţe.

Mai puţin ştiut este însă faptul că femeile au fost şi apostoli. Sf. Maria Magdalena, de exemplu, este trecută în calendarul ortodox românesc ca „Sfânta Mironosiţă întocmai cu Apostolii”, dar în vechile scrieri bisericeşti ea este numită „Apostol către Apostoli”, întrucât ea a binevestit celor 12 Apostoli Învierea Domnului.

Dar Sf. Maria Magdalena nu este singura femeie-Apostol; obişnuiţi fiind cu cei 12 Apostoli bărbaţi, existenţa femeilor apostoli ne poate apărea la prima vedere ca o dezvăluire nouă,

138


când în realitate Scriptura şi în special epistolele Sfântului Pavel ne vorbesc despre numeroase femei cărora li s-a dat titlul de apostoli. În Epistola sa către Romani, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre femeile „împreună lucrătoare cu mine în Iisus Hristos” (16.3), ceea ce nu înseamnă altceva decât femei-apostoli.

Adevărata învăţătură ortodoxă recunoaşte pe toate cele ce au lucrat împreună cu Sf. Pavel ca femei-apostoli: Iunia (17 Mai), Priscila (13 Februarie), Apphia (22 Noiembrie) şi Nympha (28 Februarie). Despre Sfânta Iunia, care fusese întemniţată împreună cu Sf. Pavel şi pe care acesta o numeşte „vestită între Apostoli” (16.7), Sf. Ioan Gura de Aur spune următoarele: „O, cât de mare trebuie să fi fost credinţa şi spiritul de sacrificiu al acestei femei, ca să fie demnă de titlul de apostol” (Migne 60-669). Dar şirul femeilor-apostoli nu se opreşte aici, ci continuă cu Sf. Mariamna şi Foteina (Februarie 17 şi respectiv 26), cu Sf. Tecla (24 Septembrie) căreia Sf. Pavel însuşi i-a încredinţat propovăduirea Evangheliei lui Hristos, de asemenea Sfânta Horaiozela căreia Sf. Andrei cel Dintâi Chemat şi primul Patriarh al Constantinopolului i-a încredinţat continuarea apostolatului său, şi multe altele. Femeile Apostoli propovăduiau, făceau minuni, tămăduiau şi multe dintre ele, asemenea Sfintei Tecla, au murit ca martire pentru cauza Bisericii lui Hristos. După cum arată Sf. Pavel în prima sa epistolă către Corinteni (12.28), după Apostoli urmează imediat Proorocii şi trebuie să ne amintim că un mare număr de femei prooroceau în Biserica primară, întrucât harul Duhului Sfânt se pogorâse asupra tuturor celor ce se aflau în odaia de sus, fără deosebire de sex. Poate că cele mai cunoscute dintre proorociţe ne sunt cele patru fiice ale binevestitorului Filip, despre care se vorbeşte în Fapte (21:8-9). Vedem dar că prin toate aceste femei prooroci s-a îndeplinit cuvântul care spune

139

Liviu Oltean

„voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii şi fiicele voastre vor prooroci” (Fapte 6.17).

Dragii mei,

Un alt mare rol pe care femeile l-au jucat în cadrul Bisericii noastre, dar care din păcate a dispărut în zilele noastre, este Diaconatul. Prima din lungul şir de diaconiţe ale Bisericii este Phoebe care a trăit într-un oraş din apropierea Corintului.

În Epistola sa către Romani, Sf. Apostol Pavel o numeşte „diaconos”, adică diacon şi nu diaconiţă aşa cum a fost tradus în Biblia de la Bucureşti. Sfintei Phoebe (3 Septembrie) i-au fost încredinţate misiuni importante în cadrul Bisericii din Cenchreae, dar totodată ea a îndeplinit misiuni în afara graniţelor, fiind trimisă la Roma de însuşi Sf. Pavel. Alte binecunoscute diaconiţe pe care le serbăm pe data de 25 Iulie sunt: Elisanthia, Martyria, Palladia şi Olimpia.

Dintre ele se remarcă desigur Sf. Olimpia (sau Olimpiada) care după cum ştiţi a fost o înfocată apărătoare a Sfântului Ioan Gură de Aur atunci când împărăteasa Eudoxia, cu concursul patriarhilor Alexandriei şi Antiohului, l-au surghiunit pe acesta. Din cele 17 scrisori pe care Sf. Ioan Hrisostom le-a trimis Sfintei Olimpia, putem vedea cât de mult acesta o preţuia şi o respecta. La rândul său, Olimpia a înfruntat orice persecuţie, inclusiv exilul şi pierderea comunităţii de femei pe care o întemeiase la Catedrala Sf. Sofia şi în care pusese atâta trudă, decât să-l trădeze pe acest Sfânt Părinte al Bisericii, atunci când toţi ceilalţi îl părăsiseră.

Din păcate însă, începând cu secolul IV, imediat după evenimentele legate de surghiunirea Sfântului Ioan Gură de Aur, se face simţită în cadrul Bisericii o tendinţă de minimalizare a diaconatului femeii, care dispare apoi cu totul

140


în perioada dintre secolele XII şi XIII. Există însă speranţe întemeiate ca situaţia ecleziastică a femeii în cadrul Bisericii Ortodoxe să fie revizuită, întrucât o parte din ierarhii contemporani sunt hotărâţi să se întoarcă la valorile fundamentale ale Bisericii, care au fost stabilite de Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei.

În încheiere aş vrea să subliniez poate cel mai important aspect legat de rolul femeii în cadrul creştinismului.

Până la Iisus Hristos, tradiţia iudaică interzicea femeii accesul la învăţătura religioasă, iar rabinii nu puteau învăţa pe femei în public sau în particular. Domnul nostru a dărâmat însă această barieră prin faptul că a chemat atât pe bărbaţi, cât şi pe femei să-I urmeze (Luca 8.1), dar totodată, aşa cum se relatează în Luca 10: 38-42, El Însuşi a învăţat pe femei. După cum vă amintiţi, când Iisus vizita Betania împreună cu apostolii, a intrat în casa Martei care avea o soră numită Maria. În timp ce Marta se ocupa cu pregătirea bucatelor, Maria „s-a aşezat la picioarele” Domnului şi asculta cuvintele Lui. Trebuie neapărat reţinut că expresia rabinică de „a sta la picioarele cuiva” înseamnă „a învăţa de la cineva” sau de „a fi discipolul cuiva”. Maria şi-a asumat astfel un rol care la acea vreme nu se cuvenea decât bărbaţilor şi de aceea sora sa Marta i-a spus Domnului să o trimită înapoi în bucătărie. De aceea cuvintele Domnului: „Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” reprezintă respingerea de către Hristos a ideii că femeia nu se poate ocupa decât cu grijile casnice. Domnul nostru a oferit astfel femeii un nou rol şi o nouă misiune.

Asemenea Sfintei Maria din Betania (4 Iunie), multe femei şi-au asumat răspunderi şi roluri noi în afara celor casnice şi au urmat lui Hristos. Tot din Evanghelie putem afla că, spre deosebire de bărbaţi, femeile ce-L însoţeau pe Hristos nu L-au

141

Liviu Oltean

părăsit în momentul în care a fost prins şi s-au aflat la picioarele crucii Sale pe Golgota. Tot ele au mers la mormântul Lui în prima zi a săptămânii şi au găsit piatra răsturnată, iar Iisus S-a arătat întâi Mariei (Ioan 20.17) şi i-a spus: „Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi La Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul Vostru”, iar ea a alergat într-un suflet şi le-a spus ucenicilor vestea cea bună (evanghelia), devenind astfel primul propovăduitor al Învierii Domnului.


Din acele timpuri şi până în zilele noastre, femeile au luptat şi au apărat Biserica în toate perioadele de criză şi la toate nivelurile sociale. Împărătesele bizantine au susţinut Consiliile de la Efes, Chalcedon şi Niceea II; împărăteasa Teodora a salvat practic Ortodoxia în anul 843, iar împărătesele Pulcheria, Irina şi altele au fost puternice apărătoare ale Bisericii, adăugând la coroanele lor împărăteşti aure ce niciodată nu pier. De aproape două mii de ani, în nenumărate mănăstiri, femeile au slujit lui Hristos, s-au rugat pentru tot poporul şi au ajutat pe cei bolnavi şi necăjiţi. Din vremurile lui Nero şi până în cele ale prigoanei comuniste, de câte ori Biserica a fost persecutată, femeile au plătit cu libertatea sau chiar cu propria viaţă tribut pentru credinţa noastră, şi de aceea în calendarul ortodox sunt trecute numele atâtor sfinte şi martire.

Se cuvine astfel ca să nu uităm niciodată sacrificiul lor, iar ierarhia contemporană să găsească modalităţi de a le deschide tot mai mult accesul la viaţa Bisericii pentru ca ele să îşi poată pune în valoare tot mai mult calităţile ce le au fost dăruite de la Dumnezeu.


142


Pr. Alecsandru

SPOVEDANIA

Spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că acum vreo cincisprezece ani am fost pe punctul de a părăsi Biserica Ortodoxă. Ceea ce mă frământa şi mă nemulţumea cel mai mult la acea dată erau atitudinea şi predicile preoţilor care mi se păreau mie că nu se ridicau la nivelul cerinţelor societăţii în care trăiam. Îmi ziceam în sinea mea că nivelul de pregătire al preoţilor nu crescuse în acelaşi ritm cu cel al mirenilor şi că vremurile în care preotul şi învăţătorul satului erau cele mai educate persoane din comunitate trecuseră de mult.

Într-o zi mersesem la Biserică cu gândul să mă împărtăşesc, iar preotul îmi spuse că nu mă poate împărtăşi fără să mă spovedesc mai întâi.

Bine, îi spusei eu atunci, când pot să mă spovedesc?Vino miercurea viitoare la Biserică şi am să te spovedesc, îmi zise preotul.

143

Liviu Oltean

Miercurea următoare m-am prezentat la biserică şi preotul a început să-mi pună întrebări de genul:

„Spune-mi fiică, n-ai luat buruieni sau doctorii ca să nu faci copii?”, „Nu cumva ai păcătuit de fatămare sau când ai fost logodită?”, „N-ai păcătuit cu bărbatul tău împotriva firii?”, „N-ai ascultat pe lafereşti?”, „Nu cumva intri sulemenită în biserică, tulburând pe creştini?”, „N-ai făcut vrăji ca să stricicasa cuiva?”, „N-ai făcut sodomie?”, şi alte întrebări care mi s-au părut cu totul nelalocul locul lor şi i-am şi spus asta preotului care m-a privit revoltat.

Păi bine, doamnă, zise el, astea sunt întrebări din Molitvelnic, de ce crezi că nu sunt la locul lor?Nu ştiu părinte cine a scris acest Molitvelnic, dar aş zice că întrebările sunt de-a dreptul jignitoare şi nu au nimic de a face cu dorinţa mea de a mă împărtăşi din trupul şi sângele lui Hristos, am zis eu.Draga mea, dacă ţie ţi se par jignitoare întrebările, eu nu te pot spovedi. Zic să-ţi cercetezi mai bine credinţa, fiindcă mi se pare mie că nu eşti cu adevărat ortodoxă.Aşa o să fac, am zis şi am plecat, mulţumindu-i pentru străduinţă.

Am plecat total dezorientată şi m-am oprit direct la librărie unde am cumpărat câteva cărţi de religie şi de istorie a bisericii pe care am început să le citesc serile, când veneam de la serviciu. Aşa se face că am aflat cum că începând din secolele XII-XIII Biserica introdusese (după model apusean) o noua taină, pe cea a spovedaniei, care ajunsese să condiţioneze o taină instaurată încă de Mântuitorul nostru şi anume Împărtăşania. Pentru mine, asta suna cam aşa: dacă nu te spovedeşti la taica popa şi nu-i spui lui toate intimităţile vieţii

144


tale, nu poţi să primeşti Împărtăşanie, deşi Mântuitorul nostru spusese: „Beţi dintru acesta toţi”.

Am mai aflat şi că Biserica eliminase diaconatul femeii, fără a da nici o explicaţie, deşi în epistoleleSf. Apostol Pavel se vorbea de diaconiţe, iar canoanele sinoadelor ecumenice le menţionau şi ele, ca să nu mai spun de epistolele Sfântului Ioan Gură de Aur către diaconiţa Olimpia şi multe altele, iar Biserica şi slujitorii ei ignorau acest subiect, de parcă nici n-ar fi existat.Mă gândii şi că acel preot, preotul singurei biserici româneşti pe o rază de 600 de kilometri de unde locuiam, era o persoană absolut ciudată; în timpul predicilor nu contenea cu observaţiile critice, dojane şi remarci nepotrivite, iar în timpul slujbei, de câte ori corul greşea, se întorcea către strană cu o figură scârbită, ba uneori îşi mai punea şi mâinile în cap… Ceea ce nu înţelegea acel slujitor al Bisericii era faptul că numărul celor ce veneau duminica la biserică scădea pe zi ce trecea şi nemulţumirile creşteau tot mai mult. Despre predicile sale şi despre felul în care se exprima, nici că mai vreau să amintesc… Aşa se face că devenii şi mai nemulţumită, şi mă hotărâi să merg la o biserică catolică, unde puteam măcar auzi nişte predici la un nivel mai ridicat, rostite într-o engleză literară.

Dar nici aceasta nu a fost o soluţie; la un moment dat am auzit pe un preot catolic spunând pe un ton foarte savant cum că Biserica Catolică este singura în care se mai săvârşeşte Sfânta Euharistie şi alte aberaţii care m-au făcut să mă ridic şi să părăsesc biserica în timpul predicii.

Aşa că nu am mai mers la biserică deloc… Citeam Biblia acasă, citeam din Sfinţii Părinţi şi mă rugam: asta era toată viaţa mea religioasă. Cam la doi ani după aceste întâmplări,

145

Liviu Oltean

într-o luni însă un coleg de serviciu, de origine grec, a venit la mine şi mi-a spus:

Ştii că ieri a fost aniversarea bisericii noastre şi am avut o serbare mare; au venit preoţi de la alte biserici şi din alte oraşe şi a fost şi un preot român, Alecsandru, de la o parohie de pe Coasta de Est, pe undeva. Ai auzit de el, nu-i aşa?Nu, n-am auzit de el, spusei eu.Ah, zise colegul… E un om nemaipomenit, a slujit împreună cu ceilalţi preoţi şi a şi vorbit un pic.

A făcut aşa o impresie bună cu felul său direct şijovial de a vorbi… Nu ştii ce rău îmi pare aşa căn-am ştiut din vreme ca să-ţi spun să vii şi tu…

Chiar că îmi pare rău, zisei. Dar poate că te interesezi de unde este şi îmi spui şi mie. Poate am să am ocazia să trec pe la biserica lui, zisei eu într-o doară.Am să-l întreb pe preotul nostru şi am să-ţi spun negreşit… zise colegul şi plecă să-şi vadă de ale lui.

Aşa se face că am aflat despre părintele Alecsandru şi despre faptul că slujea într-o parohie predominant rusească din Baltimore.

În mod cu totul neaşteptat, peste câteva luni mi s-a ivit ocazia să merg în interes de serviciu în Maryland şi am acceptat pe loc, având de gând să mă reped până la biserica părintelui Alecsandru despre care colegul meu vorbise atât de frumos. Am ajuns la biserică la scurt timp după începerea Liturghiei şi m-am aşezat într-un colţ mai retras (îmi rămăsese încă acel reflex al transfugului de a nu se expune vederii tuturor; mai bine să-i poată privi el pe cei din jur, fără ca să fie băgat în seamă). Părintele era ca la vreo şaizeci şi ceva de ani şi ţinea slujba în engleză, cu un uşor accent european. Unele din

146


binecuvântări şi ecteniile scurte le spunea însă în ruseşte. Biserica era plină, corul cânta deosebit de bine, iar credincioşii cântau şi ei o dată cu corul. Când a venit momentul împărtăşaniei, părintele s-a întors spre credincioşi şi a zis:

Rog pe cei ce sunt pregătiţi pentru împărtăşanie să se apropie; cei ce nu se simt pregătiţi, dacă aţi mâncat înainte de slujbă, sau dacă aveţi ceva ce trebuie spovedit, îi rog să nu vină; să se pregătească şi să vină duminica viitoare.

Şi, spre surprinderea mea, majoritatea celor aflaţi în biserică s-au apropiat de potir şi s-au împărtăşit, iar eu am rămas la locul meu şi am aşteptat. Apoi, părintele a ţinut o predică scurtă (în engleză), dar foarte frumoasă şi mai ales întăritoare sufleteşte. Să nu ne temem şi să nu ne descurajăm în faţa greutăţilor – cam acesta era ideea principală. La urmă, credincioşii s-au înşirat pe două rânduri pe cele două laturi ale bisericii şi treceau prin faţa amvonului pentru a fi miruiţi şi a primi câte o bucăţică de anafură. Părintele vorbea cu fiecare şi le spunea pe nume, mai făcea câte o glumă, le zicea câte o vorbă bună. O doamnă i-a prins mâna când o miruia ca să i-o sărute, dar părintele nu a lăsat-o.

Nu trebuie să-mi săruţi mâna, draga mea, şi o mângâie părinteşte pe creştetul capului şi o binecuvântă. Eu am rămas ultima şi când m-am apropiat, mi-a zâmbit şi m-a întrebat în engleză dacă e prima dată când vin la biserică.Da, i-am răspuns eu în româneşte. Sunt din afara oraşului, am venit pentru câteva zile în interes de serviciu în Baltimore… Am auzit de dumneavoastră şi am profitat de ocazie ca să trec să vă văd…Mă bucur mult, zise părintele şi parcă bănuind că vroiam să vorbesc cu el, îmi zise: Dacă vreţi să mai rămâneţi, sunteţi binevenită, eu mai rămân

147

Liviu Oltean

oricum după slujbă…

Rămân cu plăcere, am zis.A trebuit să mai aştept cam o jumătate de oră, fiindcă lumea nu pleca cu una cu două. Duminica următoare aveau masa parohială şi tot discutau şi-l întrebau pe părinte care ce face şi cum îşi împart sarcinile. Păreau să fie într-adevăr o comunitate, şi nu o adunare de oameni care vin duminica la Biserică, apoi se împrăştie care cât poate de repede la treburile lor, iar părintele părea să fie cel care îi aduna la un loc. Glumeau, râdeau, se vedea pe feţele lor că le face plăcere să fie împreună şi să lucreze împreună… Eu stăteam de o parte şi mă rugam să plece mai repede la casele lor ca să pot vorbi o dată cu părintele. Acesta observă însă şi mă trase înspre ei şi mă prezentă.

Uitaţi avem un oaspete din afara oraşului, creştină de-a noastră…Mihaela, zisei eu.

Oamenii îmi zâmbiră prieteneşte exprimându-şi cu toţii „plăcerea de a mă cunoaşte”, apoi dându-şi seama că aş fi vrut să vorbesc singură cu părintele se hotărâră şi plecară, iar eu răsuflai uşurată.

Dragă Mihaela, zise părintele, îmi pare tare bine că ai trecut pe la noi… hai să stăm jos şi să mai vorbim. N-am mai vorbit româneşte de atâta timp… Mă aşezai lângă el pe bancă şi începui să-i spun câte un pic despre mine şi despre frământările mele, cum nu mă mai împărtăşisem de mult şi ce mi se întâmplase când încercasem să mă spovedesc ultima dată, despre părerea mea că femeia este marginalizată în Biserica Ortodoxă şi despre toate cele câte mă frământau.

148


Părintele mă ascultă cu atenţie până la capăt, încuviinţând şi dând din cap din când în când, apoi făcu o pauză şi începu să-mi spună că ceea ce se întâmplă cu mine nu era cu totul neobişnuit. Mulţi credincioşi, atunci când încep să se intereseze mai de aproape de învăţăturile şi istoria Bisericii, observă tot felul de contradicţii între ceea ce citesc ei şi ceea ce aud uneori în Biserică.

Rolul femeii în Biserica Ortodoxă este într-adevăr o problemă importantă, încuviinţă părintele. Noi, la nivel de parohie, facem ce putem: de exemplu, una din doamnele cu care ai dat mâna mai devreme este preşedinta consiliului parohial; în majoritatea parohiilor ortodoxe însă, bărbaţii deţin aceasta funcţie. Problema diaconiţelor este însă la nivelul ierarhilor şi într-adevăr este ocolită în mod sistematic, dar în episcopia noastră, călugăriţele din mănăstiri îndeplinesc practic rolul diaconiţelor din Biserica Sfinţilor Părinţi, duc Sfânta Cuminecătură celor aflaţi în spitale şi multe altele. Ştiu precis că ierarhul nostru are o privire mult mai deschisă faţă de această problemă, în comparaţie cu ceilalţi ierarhi ortodocşi, dar deocamdată nu cred că poate face mai mult. Sper însă că Dumnezeu îi va lumina pe ierarhi ca să rezolve această situaţie.

Cât priveşte îndoielile mele asupra pregătirii şi eticii unor preoţi, părintele mi-a spus o istorioarădin Pateric: la un bătrân sihastru, venea din când în când un preot ca să-l împărtăşească, pentru că bătrânulnu mai putea umbla. Auzind lucruri rele despre acel preot, şi dându-şi şi el seama că acela nu era un om vrednic, sihastrul s-a hotărât să nu-l mai primească la el. Apoi a avut o viziune: a văzut un om bubos scoţând apă curată dintr-o fântână şi o voce care i-a spus: „Pentru ce nu vrei să bei din această apă curată?

149

Liviu Oltean

Pentru că nu-ţi place nevrednicul care scoate apă?” Atunci sihastrul a înţeles şi l-a chemat înapoi pe preot.

Învăţătura lui Hristos este punctul central al Bisericii noastre, iar nu clerul, îmi spuse părintele. Doar nu o să renunţi la apa vieţii pentru că este scoasă din fântână de un nevrednic… Părintele făcu o pauză şi mă privi în ochi ca să vadă dacă sunt de acord cu aceasta, şi eu încuviinţai, dând din cap.Acum, despre taina Spovedaniei, ce să spun? continuă părintele. Aşa este, se pare că ea nu exista ca taină pe vremea Sfinţilor Părinţi şi a fost introdusă mai târziu, imitând pe romano-catolici care au adus această inovaţie în anul 1215. Totuşi, spre deosebire de ei, în Biserica noastră nu exista nici un canon care să spună că spovedania este parte pregătitoare a Sfintei Cuminecături, ceea ce înseamnă că nu este bazată pe învăţătura dogmatică, ci mai mult pe tradiţia ultimelor şase, şapte secole. Cât priveşte întrebările ce se pun la spovedanie, există ce-i drept un îndreptar de spovedanie, dar fiecare preot are însă latitudinea să pună întrebări diferite de la caz la caz şi nu trebuie să o facă în nici un caz pentru ca să afle detalii intime din viaţa credinciosului, ci ca să îi aducă aminte care sunt poruncile Bisericii.Şi care anume sunt poruncile Bisericii, părinte? întrebai eu. Pentru că eu am văzut o listă de porunci dintre care prima era să respecţi feţele bisericeşti, apoi să nu citeşti cărţi eretice şi alte chestiuni dintr-acestea. Care sunt cărţile eretice, şi dacă nu le citeşti, cum să le combaţi dacă nu ştii ce spun ereticii?Am văzut şi eu astfel de lucruri, zise părintele zâmbind… Dar poruncile bisericii sunt în primul rând poruncile lui Hristos şi aşa cum ştim cu toţii cea mai mare este să iubeşti

150


pe Domnul Dumnezeul tău din toata inima ta, iar a doua şi egală cu ea, este să iubeşti pe aproapele tău, adică să nu urăşti pe nimeni, pentru că ura şi dispreţul nu au ce căuta în inima creştinului. Iar restul poruncilor şi fericirile, Domnul nostru le-a explicat cât se poate de clar, după cum îţi aminteşti, în Predica de pe Munte.Am văzut că aproape toată lumea aflată la liturghie, s-a apropiat şi s-a împărtăşit. I-aţi spovedit pe toţi mai înainte? întrebai eu.Draga mea, din fericire pentru noi, bisericuţa noastră se află sub jurisdicţia unui ierarh care încearcă să stea cât mai aproape de învăţătura Sfinţilor Părinţi, aşa cum era ea în primul mileniu. De aceea, sâmbăta seara ţinem o slujbă pentru iertarea păcatelor comune, iar toţi cei prezenţi se pot împărtăşi a doua zi. Cei care simt că au probleme mai grave, vin la spovedanie, iar eu unul îi întreb dacă n-au săvârşit unul din aceste păcate: mândria, avariţia, desfrânarea, mânia, lăcomia, invidia şi lenea. Pentru că toţi păcătuim, iar mândria, care este primul din ele, este păcatul care-l săvârşim cel mai adesea, chiar şi fără să ne dăm seama. Draga mea, noi credem că mântuirea este un proces continuu şi ciclic; mereu cădem, dar ne căim şi ne ridicăm din nou, numai aşa ne putem curăţi pentru a fi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu. Eşti de acord?Sunt de acord părinte, dar trebuie să-ţi spun că eşti primul care îmi prezintă lucrurile astfel. Preotul despre care spuneam mai înainte, mi-a spus clar că nu sunt ortodoxă cu îndoielile pe care le aveam.Nu fiica mea, nici vorbă, că eşti ortodoxă atâta timp cât eşti botezată, accepţi Crezul şi învăţăturile Evangheliei. De fapt, nici nu cred de fapt că ai îndoieli, ci mai curând frământări, pentru că îţi pui nişte întrebări, aşa cum e bine

151

Liviu Oltean

să-şi pună fiecare şi să-şi răspundă cinstit. Pe de altă parte, mântuirea fiecăruia stă în primul rând în relaţia sa cu Dumnezeu şi prin deschiderea sufletului către El, fiindcă noi preoţii suntem doar intermediari şi, lucru de dorit dar nu întotdeauna realizat, de călăuze duhovniceşti. Pentru că suntem şi noi oameni şi greşim ca toţi oamenii, şi dacă încercăm să ne ridicăm deasupra celorlalţi, pentru că purtăm veşminte preoţeşti, atunci înseamnă că ne semeţim şi cădem în primul dintre păcate.Deci părinte, crezi cu adevărat că sunt ortodoxă?Bineînţeles, încuviinţă el. Dar tu ce crezi despre tine însăţi?Eu una nu mai ştiu ce să cred, de aceea am venit azi aici.Fiica mea, Biserica noastră se numeşte Ortodoxă pentru că spune că păstrează neschimbate învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei care au trăit înaintea secolului VII (Sf. Ioan din Damasc a fost ultimul dintre ei). Este adevărat că după Sfinţii Părinţi au mai urmat şi alţi teologi de seamă, avem şi pe Sfinţii Părinţi Filocalici, dar învăţătura de bază este cea a Sfinţilor Părinţi şi ea nu trebuie schimbată în nici un fel. Deci dacă tu, fiica mea, păstrezi intactă învăţătura Sfinţilor Părinţi, chiar dacă ai reţineri asupra unor învăţături care au apărut mai târziu, cred că nimeni nu are dreptul să-ţi spună că nu eşti ortodoxă. Nu-i aşa?Cum spui dumneata părinte, sărut mâna, spusei eu în şoaptă şi am simţit în acel moment că o mare piatră mi s-a luat de pe inimă şi ochii mi s-au umezit.

Mă hotărâi pe loc să îmi prelungesc şederea în oraş până duminica următoare şi îl întrebai pe părinte:

Ce spuneţi, dacă vin duminica viitoare la Biserică, mă pot împărtăşi şi eu?Bineînţeles, zise părintele. Atâta vreau să te întreb, zise el privind la inelele de pe degetele mele: eşti cununată în

152


Biserică?Sunt părinte.Ai altceva pe suflet, pe care mai vrei să mărturiseşti?Da, am păcătuit cu mândria, cu lenevia şi cu mânia, şi mă căiesc.

Părintele mă privi zâmbind şi îmi zise:

Vino atunci duminica viitoare ca să te împărtăşeşti fiica mea.

Duminica următoare, am venit la liturghie din nou, iar când părintele a ieşit cu potirul în mână şi a zis:

„Cu fricã de Dumnezeu, cu credinţã şi cu dragoste să vă apropiaţi”, m-am ridicat şi m-am îndreptat şi eu odată cu ceilalţi către amvon: „Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu Mihaela, cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre Viaţa de Veci”, Amin.

Şi am ştiut că abia atunci am făcut pace cu mine însămi şi cu cei din jurul meu şi că locul meu este în Biserica moşilor şi strămoşilor mei şi că învăţătura lui Hristos şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei sunt cele mai însemnate lucruri pe care le-am auzit vreodată.

153

Liviu Oltean

FEMEIA CANANEANCĂ


În această duminică, care se numeşte a Cananeencii, citim despre cele petrecute atunci când Iisus împreună cu ucenicii Săi se aflau prin ţinuturile fenicienilor, mergând către Tir şi Sidon. Aflăm astfel despre o femeie cananeeancă a cărei fiică era posedată de duhuri rele şi care auzise pesemne că Mântuitorul va trece prin acele locuri. Nu cunoaştem numele

154


acestei femei, dar, lucru sigur, putem învăţa multe de la ea. Evanghelia ne spune că văzându-L pe Iisus, femeia a început să strige către El: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.”

Vedeţi dar cum o mamă adevărată se identifică cu boala şi suferinţa copilului: ea nu strigă „miluieşte pe fiica mea”, ci „miluieşte-mă pe mine”, pentru că suferinţa copilului este şi suferinţa ei. Alt lucru pe care îl observăm este că femeia, deşi nu era din seminţia lui Israel, s-a adresat exact cui trebuia. Ea a văzut ceea ce mulţi iudei nu văzuseră şi anume că Iisus era Domnul: „Miluieşte-mă Doamne”, a zis ea, aşa cum zicem şi noi de atâtea ori când suntem în nevoi şi necazuri şi strigăm către El. Iisus însă nu i-a răspuns, ci a mers mai departe.

Femeia aceasta însă nu s-a lăsat şi a alergat după El, iar când a ajuns în faţa Sa, i s-a închinat şi L-a rugatdin nou: „Doamne ajută-mă”. Vedem dar că ea nu se lasă descurajată, chiar dacă Domnul nu îi răspunde pe loc, ci stăruie în rugăciunea sa, şi aleargă după El, rugându-L în continuare, pentru că ea crede din tot sufletul în El şi în bunătatea Sa nemărginită. Dar vedem că Iisus nu o ajută imediat, ci îi încearcă credinţa în continuare, spunându-i: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”.Două lucruri trebuiesc observate aici:

1. Iisus i se adresează femeii aşa cum i s-ar fi adresat un iudeu, pentru că iudeii se considerau „copiii” lui Dumnezeu, iar pe vecinii lor de alte credinţă îi considerau „câini”. Totuşi o să vedem că El face aceasta cu un anumit scop.

2. În textul original al Evangheliei este folosit cuvântul grec „kynarion”, care s-ar traduce „căţel” sau poate chiar „căţeluş”, aşa că ne putem da seama că de fapt o privea cu

155

Liviu Oltean

blândeţe pe acea femeie. Dar femeia nu se descurajează la aceste vorbe şi nici nu îi reproşează ceva, nici nu se întoarce de la El, ci Îi acceptă cuvintele şi spune doar atâta: „Da Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.”Sunt poate momente când şi noi ajungem la disperare, când aşteptăm ajutorul Domnului, iar acesta întârzie să ne vină. Înţelept este însă să facem ca această femeie şi să continuăm să ne rugăm Lui cu evlavie şi smerenie, pentru că El ne aude. După aceste cuvinte ale femeii, vine şi răspunsul mult aşteptat al Domnului: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Iar Evanghelia ne spune că fiica ei se vindecă pe loc.

Desigur, este normal să ne întrebăm, de ce oare a trebuit Domnul să o încerce atât pe femeie? Nu ne cunoaşte El mai bine decât noi înşine? Bineînţeles că El ne ştie gândurile, sentimentele, credinţa şi toate trăirile sufleteşti, iar duminica viitoare vom vedea exact cum pătrunde El în sufletul celui care se roagă şi cum deosebeşte imediat pe fariseu de cel ce se roagă cu credinţă şi cu smerenie. De aceea, s-ar putea spune că El a făcut toate acestea nu ca să o încerce neapărat pe acea femeie, ale cărei suferinţe le ştia cu mult înainte să-L fi strigat ea, ci mai curând ca să dea o lecţie ucenicilor, care la rândul lor, prin Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, să ne înveţe pe noi. Să privim dar încă o dată cum s-au petrecut lucrurile: Când femeia începe să strige către El, se face că nu o aude. Şi atunci ucenicii fac exact ceea ce era de aşteptat: îl roagă pe Domnul să slobozească pe acea femeie. Şi astăzi, după aproape două mii de ani, Apostolii şi toţi Sfinţii Bisericii roagă pe Domnul pentru noi. De aceea noi ţinem în casă la loc de cinste icoanele lor şi ne rugăm lor. Pentru că ei intervin pentru noi către Dumnezeu.

156


Apoi însă, când Domnul le spune: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”, ei nu mai zic nimic, deşi văzuseră cu proprii lor ochi de atâtea ori pe Domnul vorbind şi vindecând samarineni şi alte neamuri. Nedumerirea apostolilor creşte şi mai mult când îl aud pe Blândul Pastor spunându-i femeii că nu se dă pâinea copiilor la câini. Ei nu zic nimic de data asta, ci aşteaptă să vadă ce o să urmeze. Dar când femeia rămâne atât de neclintită în credinţa şi smerenia ei şi Îi cere Domnului o firimitură, nu o bucată de pâine, atunci totul devine clar pentru ei. Domnul o miluieşte şi vindecă pe fata ei într-o clipă.

„O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”, zice Domnul şi într-adevăr mare a fost credinţa, dar şi stăruinţa acelei femei. Iată deci ce putem învăţa de la acea femeie sărmană care poate că nu ştia nici să scrie, dar pe de altă parte era mai înţeleaptă decât cei mai învăţaţi dintre farisei: când ne rugăm Domnului trebuie să o facem cu credinţă, cu smerenie şi cu stăruinţă; nu întâmplător ne spune Sf. Apostol Pavel să ne rugăm neîncetat, şi ne mai spune că noi suntem mântuiţi dacă avem speranţă. Dar speranţa pe care o vedem nu este speranţă, spune el, ci dacă sperăm pentru ceea ce nu vedem încă, atunci înseamnă că avem credinţă adevărată.

Iubiţi creştini,

În viaţa fiecăruia dintre noi se întâmplă uneori să fim în suferinţă. Dar atâta timp cât ştim că: dacă avem nevoie de ajutor, Iisus este ajutorul nostru, dacă avem nevoie de mângâiere, El ne mângâie, dacă avem nevoie de sfat, El este Învăţătorul nostru, dacă suntem bolnavi, El ne tămăduieşte, se cuvine deci să ne rugăm Lui în orice situaţie cu încredere şi stăruinţă, asemenea femeii cananeence, iar milostivirea Sa se

157

Liviu Oltean

va coborî asupra noastră, după cum ne-a promis El când a zis: „Cereţi şi vi se va da.”


Pr. AlecsandruCuvânt la Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencii)

Ev. Matei 15, 21-28

HAINA PONOSITĂ

Întâmplările următoare mi-au fost povestite de doamna Janet Argiris pe care am cunoscut-o mai demult la biserica greacă din Chicago. Doamna Argiris era prietenă bună cu preoteasa Mădălina şi după cum îşi aminteşte dânsa, toate acestea s-au

158


petrecut în anul 1984, după ce părintele Alecsandru şi preoteasa se mutaseră în Wisconsin şi după ce construiseră bisericuţa.

În acea zi de Septembrie, d-na Argiris mersese la preoteasă ca să discute detaliile mesei parohiale care urma să aibă loc de „Înălţarea Sfintei Cruci”, care printre altele coincidea cu ziua de naştere a părintelui.

Stând dânsele de vorbă în living room, au auzit dintr-odată câinele preotesei mârâind şi repezindu-se spre uşă ca şi când ar fi simţit ceva afară.

Uşurel fetiţo, se adresă preoteasa câinelui, un ciobănesc german pe care îl crescuse de pui şi care nu se despărţea de ea niciodată.

Se ridicară amândouă şi merseră la fereastră să vadă ce se petrece. De multe ori, căprioare treceau prin faţa casei, ba chiar se întâmpla să se oprească şi să bea din fântâniţa pe care părintele o construise chiar în faţa bisericii, iar câinele le simţea şi prin uşa închisă. De data asta era însă un om pe care îl văzură cam la vreo o sută de metri, îndreptându-se spre casă. Când se apropie mai mult, femeile îşi dădură seama că este un tânăr cu păr lung, îmbrăcat cu o parka militară zdrenţuită, nişte jeanşi decoloraţi şi bocanci scâlciaţi în picioare. Omul nu mergea pe aleea de piatră, ci pe iarbă, iar când se apropie de scara din faţa terasei, sări peste alee, ca şi când ar fi fost vreo băltoacă în care n-ar fi vrut să calce. Ezită un moment în faţa treptelor, apoi le urcă rapid şi se îndreptă către uşă.

Îl cunoşti pe omul ăsta? o întrebă d-na Argiris pe preoteasă. Preoteasa clătină din cap.Eu zic să nu-i deschizi uşa, că nu-mi place deloc cum arată.

159

Liviu Oltean

Preoteasa zâmbi şi îi spuse că atâta timp cât are câinele cu ea, nu-i este frică de absolut nimeni, apoi făcu câinelui semn să se îndepărteze de uşă şi să şadă, şi acesta se execută imediat, rămânând însă cu urechile ciulite şi într-o poziţie încordată de ai fi zis ca e gata-gata să ţâşnească spre uşă.

Preoteasa întredeschise uşa cu mâna dreaptă, iar mâna stângă o puse la spate cu palma îndreptată spre câine, făcându-i semn să stea nemişcat.

Bună ziua doamnă, zise tânărul.Buna ziua domnule, îi răspunse preoteasa.Eu sunt Steve, continuă el… îl caut pe părintele Alexei…Îmi pare rău Steve, zise bătrâna, dar părintele este plecat cu treburi şi cred că se întoarce tocmai spre seară.A, nu-i nimic… pot să aştept, zise Steve, cu un zâmbet cam prostesc. Sunteţi soţia părintelui? Adică vreau să zic presbytera14…Da, răspunse femeia, eu sunt.Îmi pare bine, zise omul şi îi întinse mâna, eu sunt Steve… Steve Rostenkovski.

Preoteasa îi întinse mâna, lăsând pentru o clipă uşa şi aceasta se deschise larg. Omul văzu în acel moment câinele stând nemişcat şi îşi holbă ochii de parcă ar fi văzut cine ştie ce.

Maddy! strigă el. Aici erai fetiţo? Cât te-am căutat fetiţo… zise el şi ochii i se umplură dintr-o dată de lacrimi.Presbytera, zise el scâncind, lăsaţi-o vă rog pe Maddy să vină la mine.Tinere, îi spuse preoteasa calm ca şi cum ar fi vorbit unui copil, pe câinele ăsta nu îl cheamă Maddy. E câinele meu şi ştiu foarte bine cum o cheamă. Te rog să nu o asmuţi, că e în stare să te sfâşie într-o secundă, zise ea şi îi făcu semn

160


câinelui să nu se mişte, fiindcă începuse să se agite şi părea gata-gata să sară.Cum să mă sfâşie, presbytera? Doar nu eu am dresat-o pe Maddy?… A fost cu mine în Vietnam, a văzut-o şi părintele doar… Lăsaţi-o să vină la mine vă rog.Nu se poate, zise preoteasa.

Dar câinele se ridică încet şi se îndreptă spre om.

Stai Patch, îi spuse preoteasa şi câinele se opri. Steve se lăsă în genunchi şi întinse mâna spre câine, iar d-na Argiris îşi zise că asta este, câinele o să sară drept la gâtul omului. Dar nu fu aşa. Câinele îi mirosi mâna şi trecu încet pe lângă preoteasă, care rămase şi ea înlemnită, şi se apropie de om. Acesta apucă căţeaua pe după gât şi începu să o sărute.Maddy, Maddy, ce bine îmi pare că te-am găsit, zicea el, iar lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Doamna Argiris îi făcu semn preotesei că omul era nebun şi se pregăti să apuce telefonul ca să sune poliţia.

Preoteasa îi făcu însă semn să stea liniştită şi veni spre ea, lăsând în pragul uşii pe tânărul care mângâia acum câinele şi îi spunea lucruri pe care cele două femei nu le înţelegeau.

Nu pare întreg la cap, dar nu cred că e periculos, şopti preoteasa către doamna Argiris care stătea încremenită cu ochii spre telefon.Presbytera, zise Steve. Mă lăsaţi să merg cu Maddy să ne jucăm un pic în faţa casei până vine părintele?

Preoteasa se gândi o clipă, apoi încuviinţă:

Mergeţi maică, dar să staţi aici în faţa casei pe iarbă, să nu vă îndepărtaţi… zise ea de parcă ar fi vorbit cu un copil.Hai Maddy, că ne lasă… spuse Steve şi o luă la fugă pe scări, iar câinele îl urmă într-o clipă.

161

Liviu Oltean

Cele două femei rămaseră mute, şi merseră la fereastră să se uite la bărbatul acela zdrenţăros cum se juca cu câinele. Omul se pricepea cu siguranţă la câini, şi preoteasa privea uimită la Patch pe care ea o dresase să facă câteva trick-uri, dar care părea că ştie mult mai multe lucruri decât cele pe care o învăţase ea.

Nu ştiu ce să mai cred, îi zise ea doamnei Argiris şi îşi făcu cruce. Pentru un moment am cre-zut că Patch o să-l sfâşie pe omul ăsta, când a întins mâna spre ea şi uite-i acum cum se joacă împreună, de parcă el ar fi stăpânul ei…

După vreo jumătate de oră de alergătură, Steve se aşeză jos sub un pom, sprijinindu-şi spatele de trunchiul acestuia, iar câinele se întinse lângă el cu botul pe labe. În vremea aceasta, femeile se liniştiră şi îşi văzură de treburile lor, terminară listele de cumpărături şi vorbiră la telefon cu celelalte doamne din Consiliul de Doamne. Când se uitară din nou pe geam, văzură pe Steve dormind în aceeaşi poziţie, sprijinit de pom, iar câinele stând lipit de el, cu botul pe picioarele lui. Preoteasa îşi făcu cruce din nou şi o întrebă pe d-na Argiris:

Crezi că omul ăsta a mâncat ceva pe ziua de azi?După cât de suptă îi este faţa, eu cred că nu a mâncat de câteva zile, zise d-na Argiris.

Preoteasa dădu din cap şi se duse spre uşă.

Steve, Steve! strigă ea.Da, presbytera, răspunse omul sărind dintr-o dată în picioare.Vino în casă să-ţi dau să mănânci ceva, maică.

Steve se execută fără să zică nimic şi intră în casă urmat de câine. Preoteasa îl puse să se spele pe mâini şi apoi îl aşeză la masă şi îi dădu să mănânce. Steve înfulecă repede câteva înghiţituri, apoi se opri şi întrebă:

162


Presbytera, de câte ori îi daţi lui Maddy să mănânce pe zi?De două ori, spuse preoteasa.E bine, zise el după ce înghiţi ce avea în gură. Îi daţi mâncare din cutie sau mâncare naturală?Mâncare naturală, maică.E bine, încuviinţă Steve. Ştiţi… eu în Vietnam nu-i dădeam decât boabe… mâncare din cutie… că aşa e în război… dar îi dădeam şi vitamine mereu… Nu-i aşa, Maddy? zise el, uitându-se spre câine.Totuşi… Steve, zise bătrâna, pe căţeaua asta o cheamă Patch, nu Maddy…Ba o cheamă Maddy, zise Steve şi începu să mănânce de zor, ca şi când nu ar mai fi vrut să discute subiectul respectiv.

D-na Argiris îl lăsă pe om să mănânce tot, iar când termină, îl întrebă:

Spune-mi Steve, te-am auzit spunând că l-ai cunoscut pe părintele în Vietnam. Eu n-am ştiut că părintele a fost acolo.Cum să nu fie doamnă? Acolo l-am cunoscut… în 1974… Nu-i aşa presbytera?Aşa e maică, zise preoteasa şi se întoarse cu spatele, făcându-şi de lucru la aragaz.Păi ce căuta părintele în Vietnam, Steve?Căuta pe băiatul dânsului, doamnă, care era pilot pe Cobra… Nu-i aşa presbytera?Da, maică, aşa este, zise preoteasa fără să se întoarcă.Dar dânsul mergea şi din unitate în unitate, şi unde erau militari ortodocşi se oprea şi mai vorbea cu ei, adică ca un fel de capelan… voluntar însă. Cât timp a stat părintele în Vietnam, presbytera?Cam trei luni, maică… zise preoteasa.

163

Liviu Oltean

N-am ştiut toate astea, zise doamna Argiris foarte mirată.Da, aşa l-am cunoscut, zise Steve. La noi în pluton eram eu şi Nick şi John care eram ortodocşi… Nick e grec şi John mi se pare că e ucrainean… şi părintele a venit să ne vadă. Şi în noaptea aia chiar că ne-au atacat vietnamezii şi a trebuit să ne retragem şi să părăsim baza…Ce spui? se întoarse preoteasa spre el.Da, da… nu v-a povestit părintele?Nu mi-a povestit, sau poate am uitat, o întoarse preoteasa, apropiindu-se de el. Spune-mi tu, că poate îmi amintesc…Păi… ne-au atacat în noaptea aceea… ne-au luat prin surprindere… cred că erau de zece ori mai mulţi decât noi. Nick a luat un glonţ în şold, chiar aici, zise el arătând cu mâna. Şiroia sângele din el, ca la robinet… Da… a fost ceva de groază. S-a dat ordin să părăsim baza, dar nici nu ştiam pe unde să o părăsim că eram înconjuraţi… Am scăpat printr-o viroagă… am ajuns la râu şi am mers prin apă o bucată bună, până am ieşit din încercuire…Şi părintele?Părintele? păi el a găsit viroaga… l-a cărat în spate pe Nick… părintele e om zdravăn, nu pare aşa, când te uiţi la el… dar e om zdravăn… adică era… Tot aşa e părintele, presbytera?A mai îmbătrânit maică, a mai îmbătrânit… spuse încet preoteasa.Dar câţi ani avea părintele în ’74, presbytera?Păi, avea 55 de ani maică, atât avea. Dar ce s-a mai întâmplat atunci în Vietnam?A, da… păi am mers prin apă, până am ieşit din nou în câmp deschis. Părintele şi John îl cărau în spinare pe rând pe Nick. Eu mergeam înainte cu Maddy, we were clearing the way15. Nu-i aşa Maddy? Pentru că Maddy era antrenată

164


să găsească mine, ea ne arăta drumul… nu-i aşa fetiţo? La un moment dat, am auzit zgomot de elicopter şi am tras o rachetă de semnalizare… au venit şi ne-au luat. Când s-a ridicat elicopterul au început să tragă în noi… dar am avut noroc… în două ore eram în Saigon.Foarte palpitantă poveste, zise d-na Argiris. Dar spune-mi, după război, ce ai făcut Steve?

Steve lăsă capul în jos şi tăcu o vreme, apoi spuse:După război, eu nu prea am fost bine. Am pierdut-o pe Maddy şi nu mai aveam curaj să merg pe stradă, pe alei, pe nimic… doar pe câmp… mi-era frică de explozivi, de mine… că nu o mai aveam pe ea…De aceea ai venit aici, Steve, ca să o cauţi pe Maddy?Nu, n-am ştiut că o aveţi pe Maddy. Am venit pentru altceva… Ştiţi… m-au băgat la balamuc… Anul trecut, de Veteran’s day, a venit Nick să mă vadă… I-am spus că doctorii nu mă lasă să ies din institut… că nu mă mai vindec… Şi el mi-a adus aminte atunci de haina aceea… pe care o purta părintele cu el în rucsac…Ce haină, întrebă preoteasa?O haina gri, veche, ponosită… trebuie să o ştiţi…O ştiu, zise preoteasa, dar nu am ştiut că a avut-o cu el atunci…A avut-o… iar Nick… v-am spus că era rănit… îi era frig şi părintele a scos din rucsac haina şi l-a învelit cu ea. Eu am zis că Nick moare în noaptea aia… Dar când am ajuns în Saigon, Nick s-a dat jos din elicopter pe picioarele lui… şi rana nu îi mai sângera… era aproape vindecată. Părintele i-a zis că a fost haina unui sfânt… Pentru haina aceea am venit eu aici. Poate mă lasă părintele să o pun şi eu pe mine, ca să mă fac bine… Dar uite că am găsit-o şi pe Maddy aici, la dumneavoastră… Abia aştept să vină

165

Liviu Oltean

părintele… Doamna Argiris ar fi vrut să plece, că se făcuse târziu, dar nu vroia să o lase pe preoteasă singură cu acel străin şi pe de altă parte vroia să vadă dacă părintele confirma povestea aceea, sau era doar rodul unei minţi suferinde.

Părintele a apărut cam după vreo oră şi a rămas uimit când l-a văzut pe Steve pe care îl recunoscu cu tot părul său lung şi hainele sale jerpelite. L-a îmbrăţişat şi l-a mângâiat şi a ascultat povestea vieţii lui din ultimii zece ani de când se întorsese de pe front.

Spune-mi Steve, din „institutul” acela unde ai fost internat… cum ai plecat? îl întrebă părintele.A… am plecat aşa… pur şi simplu…Nu cred că poţi pleca de acolo, aşa… pur şi simplu… Ai fugit cumva?Cred că am fugit… zise Steve, punând privirea în pământ.Înseamnă că te caută acum… de cât timp ai plecat?De două săptămâni… Te-am căutat pe dumneata părinte… Nick mi-a spus cam vag unde se găseşte schitul dumitale… dar uite că am ajuns…Şi cum ai ajuns aici, Steve? Pe jos?Da părinte, pe jos… Am mers pe jos peste câmpuri… ştii că nu merg pe străzi sau pe drumuri sau pe poteci…Şi crezi că o să te faci bine dacă îţi dau haina aceea să o porţi?Sunt convins! Deja mă simt mai bine… Am găsit-o şi pe Maddy… .O să mă fac bine precis.

Părintele dădu din cap, apoi zise:

Bine, în seara asta o să rămâi la noi şi mâine vedem ce facem…

166


Mulţumesc părinte, zise Steve. Mulţumesc şi lui presbytera, adaugă el repede.

A doua zi dimineaţa, părintele l-a luat pe Steve cu el să meargă în bisericuţă. Părintele mergea pe aleea de piatră, iar Steve pe iarbă. Când se apropiară de bisericuţă, părintele se opri şi îl întrebă:

Ţie frică să calci pe alee, nu-i aşa?Nu ştiu dacă mi-e frică… dar ştiu că nu pot.Bine Steve, înţeleg… Dar în momentul în care pui haina pe tine, vreau să începi să mergi pe alee.O să încerc părinte…Şi încă ceva, să încerci să fii total deschis, înţelegi ce vreau să spun?Dar eu nu mint părinte… nu te-am minţit cu nimic… de ce spui aşa?Nu pe mine m-ai minţit Steve… dar cred că pe tine te minţi câteodată… Steve nu răspunse şi îşi întoarse privirea dinspre el.

Au intrat în biserică şi părintele i-a dat să citească nişte rugăciuni, s-a rugat şi el pentru Steve în faţa iconostasului, la icoana Mântuitorului şi la cea a Sfintei Fecioare, apoi a scos haina din veşmântărie şi Steve s-a îmbrăcat cu ea. Au ieşit afară împreună şi Steve a păşit alături de părinte pe cărarea pietruită, asemenea unui copil care abia învaţă să meargă. Au mers aşa încet unul lângă altul, apoi părintele s-a oprit şi s-a întors către Steve:

Cum este fiule?Bine părinte, sunt bine… nu-mi mai este frică să merg pe cărare.Mă bucur fiule, zise părintele şi îl îmbrăţişă.

167

Liviu Oltean

Stătură aşa câteva secunde, apoi părintele îl privi în ochi şi îl întrebă:

Ce s-a întâmplat cu Maddy, fiule?Păi ce să se întâmple, părinte? E în casa cu presbytera…Nu Steve, Maddy nu este în casă cu presbytera. Patch este în casă cu presbytera. Spune-mi ce s-a întâmplat cu Maddy.A murit… spuse Steve şi izbucni întru hohot de plâns.

Părintele îl apucă pe după umăr şi Steve îşi lăsă capul pe pieptul lui şi îi zise printre lacrimi:

Maddy a murit părinte… a murit… ne-am întors din nou pe front… deschideam calea plutonului prin hăţişuri… a simţit mina şi şi-a dat seama că eu nu ştiam şi că mă îndreptam spre ea… a sărit cu pieptul pe mină şi a luat toată explozia ea… pentru mine… a murit pentru mine părinte… am luat-o în braţe… a murit în braţele mele părinte…

Când se mai domoli un pic, Steve îşi şterse lacrimile de pe obraz şi băgă mâna în buzunarul pantalonilor şi scoase de acolo o zgardă de câine, pe care scria MADDY şi i-o arată părintelui.

Vezi petele astea de pe zgardă, părinte? E sângele ei…Bine fiule, hai să mergem în casă acum.

Şi porniră amândoi agale pe cărare.

Steve a mai stat la schit vreo două luni, timp în care starea sa s-a îmbunătăţit extrem de mult. Îl ajută pe părinte atât la treburile gospodăreşti ale bisericii, dar şi la vecernii, când îi dădea el răspunsurile şi citea din Psaltire. Părintele Alecsandru a luat legătura cu sanatoriul de unde fugise Steve, iar doctorul şef i-a cerut să îl aducă de îndată înapoi, la care acesta i-a spus că îl aduce înapoi cu condiţia ca starea lui să fie evaluată de o comisie de medici, şi în caz că este găsit refăcut, să fie externat

168


imediat. Au mers împreună la sanatoriu şi comisia l-a găsit total apt ca să îşi reia viaţa în cadrul societăţii şi l-au eliberat.

Ei, acum ce planuri de viitor ai? l-a întrebat părintele în maşina în drum spre schit.Ştii părinte, asta m-au întrebat şi doctorii…Şi ce le-ai spus?Le-am spus că vreau să îmi iau un câine şi să-l dresez, apoi vreau să colind cu el spitalele şi sanatoriile de veterani. Am citit într-o revistă ca oamenilor bolnavi le face bine prezenţa animalelor, mai ales a câinilor…Cred că este o idee foarte bună, zise părintele. Dar din ce ai să te întreţii?Mi-au spus că pot obţine o pensie de veteran, probabil că nu e mare scofală, dar o să şi mai muncesc part-time.Cred că ai un plan foarte bun; e bine că ajuţi pe alţii şi totodată faci şi ceea ce-ţi place mai mult.Da, aşa e încuviinţă Steve. Am auzit pe cineva spunând că succesul în viaţa este atunci când faci munca care îţi place cel mai mult.Cred că aşa este, zise părintele gânditor, privind înainte pe şosea.

Doamna Argiris spune că l-a mai întâlnit de câteva ori pe Steve, arată bine şi este un om absolut normal. Colinda spitalele de veterani din întreaga ţară şi este o figură bine cunoscută în asociaţiile veteranilor de război. În fiecare an, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, Steve venea la schit la părinte şi la preoteasă. Doamna Argiris crede că Steve i-a cerut părintelui haina cea ponosită ca să acopere cu ea pe cei ce suferă prin spitale şi că acesta i-ar fi dat-o, dar asta este numai o presupunere.

169

Liviu Oltean

VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI

Iubiţi credincioşi,

În această duminică, cuvântul Evangheliei ne vorbeşte despre una dintre multele minuni săvârşite de Mântuitorul nostru în Ierusalim.

Aflându-se la o scăldătoare numită Vitezda (sau Bethesda), Domnul a întâlnit pe un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani şi nu putea umbla. La acea scăldătoare, în jurul căreia se adunau o mulţime de bolnavi, un înger al Domnului se cobora din vreme în vreme şi tulbura apa, iar primul om care reuşea să intre în apă după acea tulburare, se vindecă. Cel pe care l-a întâlnit Hristos, neputând umbla, se târa, şi de aceea nu ajungea niciodată la timp. El însă aştepta în continuare acolo, nutrind speranţa că o dată va reuşi şi el să intre primul în apă şi se va vindeca. Mântuitorului i s-a făcut milă de acel om şi i-a spus: „Ia-ţi patul şi umblă”, iar bolnavul s-a vindecat pe loc şi a început a umbla. Această minune petrecându-se într-o sâmbătă i-a iritat pe unii dintre iudei pentru că, pe de o parte, omul îşi căra patul după el în timpul sabatului, aşa cum îi poruncise Domnul, iar pe de alta, ei credeau că nu se cădea ca Iisus să facă asemenea lucrări în ziua Sabatului şi de aceea căutau să-L prindă şi să-L omoare.

170


Iubiţi credincioşi, această scăldătoare pe unde a trecut Domnul a fost descoperită de arheologi dupădescrierea din Evanghelie şi este astăzi un binecunoscut loc de pelerinaj. Este o mică fântână care se afla în apropierea ruinelor unui imens bazin, unde iudeii sănătoşi veneau să se curăţească. Bolnavii şi ologii însă nu aveau voie să se scalde împreună cu ceilalţi, la fel cum nu aveau voie să intre în casa lui Dumnezeu.Iată însă că Mântuitorul nostru umbla tocmai prin acele locuri pe unde cei aflaţi în suferinţă se adunau, şi îşi revărsa mila Sa Dumnezeiască tocmai asupra acestora, tămăduindu-i şi ridicându-le trupurile şi sufletele din durere şi chinuri, iar cei ce vedeau aceste minuni I se închinau Lui, aşa cum facem şi noi astăzi când preamărim numele Lui şi ne închinăm şi ne rugăm Lui, numindu-L Tămăduitorul trupurilor şi al sufletelor.

Iubiţi credincioşi, cuvântul Evangheliei şi faptele lui Hristos sunt cunoscute astăzi de la un capăt la celălalt al pământului, dar iată că ideile Lui de bază sunt adesea uitate. Este de ajuns să ne uităm în jurul nostru, în societatea în care trăim, pentru a vedea câtă compasiune şi cât ajutor primesc cei aflaţi în boli şi suferinţe în zilele noastre. Iată că într-o ţară care se mândreşte cu cel mai înalt nivel de trai, mai mult de o treime din populaţie nu are asigurări medicale şi practic nu are acces la medicamente şi tratamente eficiente. Membrii Congresului şi senatorii, care beneficiază din oficiu de cele mai bune asigurări medicale, votează împotriva asigurării medicale generale, iar preşedintele ţării, cu o „naivitate” suspectă, afirmă că asigurarea medicală generală ar dăuna poporului şi ar crea cozi enorme la spitale şi clinici. Până şi spitalele care aparţin unor biserici sau organizaţii religioase practică metode orientate strict către profit; prima întrebare care i se pune bolnavului este dacă are asigurare sau dacă poate plăti costul tratamentului.

171

Liviu Oltean

Este adevărat că în afara acestui sistem medical insensibil la nevoile celor sărmani mai întâlnim câteodată medici care ajută pe cei aflaţi în nevoie, şi mici aşezăminte, printre care şi mănăstiri, unde se acordă îngrijiri şi medicaţie gratuită, prea puţine însă, din păcate.

Tămăduirea bolilor se face în ziua de astăzi în schimbul bancnotelor verzi pe care, în mod ironic, stă tipărit „In God we trust”16.

Iubiţi credincioşi, nădejdea noastră este că toţi oamenii şi toate relele societăţii se vor îndrepta până la urmă şi că toţi se vor întoarce la învăţăturile lui Hristos. Până atunci însă, noi să ne aducem aminte în toate zilele de cuvintele şi lucrările Mântuitorului şi să încercăm la rândul nostru, prin fapte şi cuvinte bune, să fim de ajutor celor în suferinţă pentru ca să ne învrednicim la rândul nostru de milostivirea Dumnezeului Atotputernic în care nădăjduim şi la care înălţăm rugăciunile şi sufletele noastre. Amin.

Pr. AlecsandruCuvânt la Duminica a 4-a după Paşti (a Slăbănogului)

Ev. Ioan 5, 1-15

172


WISCONSIN ’95

Nu-mi aduc exact aminte când, dar bănuiesc că prin 1983-84, părinţii mei, care aveau o fermă în Wisconsin, au vândut vreo zece acri unui preot Alecsandru care vroia să-şi construiască o căsuţă unde să se retragă cu soţia sa. Mai târziu am aflat că motivul care îl făcuse să-şi aleagă acel loc era că relieful deluros îi aducea aminte părintelui de o anumită zonă pe care o îndrăgea (nu ştiu care anume) din ţara sa de baştină. La scurt timp după ce a cumpărat terenul de la noi, părintele a construit o casă de bârne în care să locuiască el cu preoteasa şi o bisericuţă de lemn cu un turn înalt, într-un stil pe care nu-l mai văzusem până atunci. Peste câtva timp, au început să apară şi vizitatori şi am aflat că veneau la slujbele pe care părintele le ţinea în mica bisericuţă. Uneori, în timpul verii, apăreau şi autobuze cu care soseau întregi congregaţii, cu preoţi cu tot, care veneau şi ţineau slujbe în bisericuţă şi apoi aveau câte un picnic şi s-ar fi zis că se simţeau bine acolo.

La acea vreme, eu eram în liceu, cântam într-o formaţie şi, ca majoritatea băieţilor de vârsta mea, făceam tot felul de prostii şi teribilisme. Aveam şi o dirt-bike pe care o călăream pe terenul accidentat din vecinătatea bisericuţei, adesea duminica

173

Liviu Oltean

când ştiam că e lume în biserică, cu intenţia copilărească de a enerva şi deranja pe adulţii care se ocupau cu alte lucruri decât cele pe care le consideram eu importante. Cu părintele nu vorbisem niciodată, îl întâlnisem de câteva ori şi doar ne salutaserăm.

Într-o zi, în vacanţa de vară, când încercam să fac acrobaţii cu motocicleta pe un deluşor din apropierea terenului părintelui, am luat o căzătură de toată frumuseţea, motocicleta rostogolindu-se la vale, iar eu aterizând cu mâna dreaptă pe un pietroi de care m-am izbit cu toată puterea. Din fericire nu m-am lovit la cap, că altfel ar fi fost poate ultima mea căzătură, fiindcă nu purtasem niciodată cască. Am rămas căzut la pământ, cu dureri în coaste, dar mai ales în antebraţ, pe care bănuiam că îl fracturasem. Am început să plâng de durere şi am cam intrat şi în panică, fiind departe de casă şi ai mei fiind oricum plecaţi la lucru. Auzeam încă motorul motocicletei mergând, deşi nu o vedeam de unde eram, şi mă gândeam că poate benzina din rezervor o să se prelingă pe motor şi că o să ia foc. Din fericire pentru mine, zgomotul motorului i-a atras atenţia părintelui care trebăluia ceva pe afară şi dându-şi seama că ceva era în neregulă a urcat până la mine pe deal.

Când l-am văzut venind spre mine, m-am bucurat şi mi-am şters repede lacrimile de durere. Părintele s-a apropiat de mine şi mi-a zis zâmbind.

Ce boroboaţă ai mai făcut, John? şi s-a aplecat să se uite la mâna mea.

Nu ştiam că îmi ştia numele şi faptul că îmi vorbise aşa jovial, mă făcu să mă simt mai bine şi am zâmbit, dar nu mai îmi amintesc ce i-am răspuns. Apoi, părintele m-a ajutat să mă ridic şi-a scos cureaua de la pantaloni şi mi-a trecut-o după gât, făcându-mi un suport pentru braţ.

174


Cred că trebuie să chemăm un doctor sau să te duc la unul, dar nu am maşină pentru că preoteasa a plecat cu ea la cumpărături, a zis el. La tine este cineva acasă, pe care să anunţăm?Nu, am răspuns eu, ai mei sunt toţi la lucru.

Părintele a stat un pic pe gânduri, apoi s-a dus şi a ridicat motocicleta, s-a suit pe ea şi mi-a zis:

Hai, încearcă să te sui în spate şi ţine-te bine de mine şi am să încerc să te scot în drumul asfaltat, oprim o maşină şi te ducem la doctor.

M-am urcat în spatele lui şi părintele a luat-o încetişor la vale şi trebuie să spun că se descurca al naibii de bine cu motocicleta pe asemenea teren. Apoi, când am ajuns la poalele dealului, a început să accelereze puţin mergând pe câmp şi m-a întrebat:

Eşti OK?Da, sunt, am zis eu, dacă vrei poţi merge şi mai repede că nu mă mai doare aşa tare…Doar n-oi vrea să mergem acum şi pe o roată? a zis părintele râzând.Dă-i drumul, salt-o pe o roată zisei eu redevenit dintr-o dată viteaz.

Părintele râse şi clătină din cap:

Nici chiar aşa fiule, nici chiar aşa…Ajunşi la drumul principal, am oprit prima maşină în care se nimeri să fie chiar un văr de-al tatii care locuia în apropiere şi care mă duse la doctor. Peste câteva zile, mă simţeam mai bine şi am mers cu tata cu truck-ul să luăm motocicleta care rămăsese la părinte. Tata i-a mulţumit părintelui că mă ajutase şi mai stăturăm câteva minute de vorbă. Îi spusei că nu văzusem până atunci nici un preot pe motocicletă, şi părintele râse. Râsei şi eu cu el şi adăugai:

175

Liviu Oltean

Acum mă simt obligat să-mi cer scuze şi să promit că nu o să vă mai trec cu motocicleta pe lângă biserică duminica când aveţi slujbă…Ba poţi să treci, a zis părintele, poţi să intri şi în biserică. Am auzit că ştii să cânţi, şi avem mare nevoie de cântăreţi la biserică… zise el glumind.Păi nu cred că aveţi nevoie de un „rock singer” în biserică, râsei eu…Nu se ştie niciodată, zise părintele, cine ştie să cânte, poate să cânte orice… Tata a mai schimbat câteva vorbe cu părintele şi apoi am plecat.

Nu ştiu cum, de ce, sau pentru ce, dar duminica următoare am mers la bisericuţa părintelui. Se nimerise că un grup de la o biserică grecească din Chicago venise în vizită şi ţineau slujba în biserică cu preotul şi corul lor. Părintele Alecsandru stătea în spatele altarului şi îl lăsă pe preotul oaspete să ţină întreaga slujbă. Fiind dintr-o familie catolică, deşi nu prea mersesem la biserică, mi se păru că slujba ortodoxă (asta era religia părintelui) era destul de apropiată de a noastră. Corul cânta însă cu totul altceva decât eram obişnuit, dar pot să spun că mi-a plăcut. Era o muzică veche, părintele mi-a spus mai târziu că se numeşte psaltică. Apoi preotul din Chicago a ţinut o scurtă predică şi părintele Alecsandru a spus şi el câteva cuvinte. A vorbit despre rolul laicilor, cum participă ei la viaţa bisericii, a mai spus cum în biserica de Răsărit laicii sunt totodată şi preoţi (aşa numita preoţie generală) şi alte lucruri interesante. Fără îndoială că părintele ştia să vorbească şi ştia ce vorbeşte, se vedea şi din felul în care îl asculta lumea.

La sfârşitul slujbei, părintele a început să vorbească cu oamenii şi şi-a reluat expresia sa jovială. M-am apropiat de el şi m-a întrebat cum mi-a plăcut slujba. I-am spus că mi s-a părut interesant şi că mi-a plăcut şi muzica.

176


Ce zici, crezi că poţi să cânţi mai bine decât solistul celor din Chicago? m-a întrebat el zâmbind.Cred că da, am răspuns eu, mai serios decât aş fi vrut să par. Numai că nu m-aş apuca să cânt în faţă la atâta lume, până nu învăţ muzica bine…Uite ce, a zis părintele, în fiecare sâmbătă şi duminică seara ţin o slujbă, vesper se numeşte, la care vine foarte puţină lume. Dacă ai timp vino o dată şi poţi să exersezi cântările care sunt apropiate de cele de la Liturghie şi poţi să-mi dai şi răspunsurile.Sâmbătă seara cânt în altă parte, cu formaţia, am râs eu. Dar poate vin într-o duminică seara, am zis eu, şi trebuie să recunosc că faptul de a participa direct într-o slujbă cântând şi dând răspunsuri preotului mi se părea un lucru extrem de interesant şi total nou, mai ales după ce auzisem ce spusese părintele despre participarea laicilor la viaţa bisericii. Am început să merg duminicile seara la vecernie şi în scurt timp mă descurcam binişor cu cântările.

Stăteam în dreapta altarului la un fel de pupitru cu preoteasa şi citeam pe rând din psalmi. De cele mai multe ori eram doar noi trei la vecernii, rar dacă mai apărea cineva. Duminica însă la Liturghie, bisericuţa devenea adesea neîncăpătoare. Au trecut câteva luni de când începusem să merg duminica la vecernie, să-l ajut pe părinte, când într-o seară părintele mi-a spus:

John, ştiu că sâmbătă seara ai program cu prietenii tăi, dar te-aş ruga totuşi dacă poţi sâmbăta viitoare să vii să mă ajuţi la vecernie, ar fi tare bine.

Duminica viitoare e praznic mare şi trebuie să începem bine…

Nu ştiu, am zis. Nu promit, şi în sinea mea m-am gândit că părintele îmi cerea deja prea mult. Totuşi sâmbăta viitoare m-am dus la vecernie. Mă cam ciondănisem şi cu prietenii mei din formaţie şi m-am hotărât să nu merg cu ei, aşa că

177

Liviu Oltean

m-am dus la biserică. Părintele s-a bucurat mult. De data aceasta a venit mai multă lume şi slujba a fost foarte frumoasă.

A doua zi am aflat că prietenii mei se întorseseră de la concert băuţi şi că răsturnaseră maşina în drum spre casă. Nimeni n-a păţit ceva grav, dar doi dintre ei petrecuseră noaptea în spital. Nu ştiu de ce, dar şi în ziua de azi ceva îmi spune că părintele nu a insistat degeaba ca să vin în seara aceea la biserică şi cred că a avut un presentiment sau ceva asemănător… Şi trebuie să spun că toate cele ce s-au petrecut în acel an, cele ce am auzit în predicile părintelui, cele ce mi-a spus în conversaţiile cu el, m-au făcut să mă apropii mult de biserica ortodoxă.

În anul acela am terminat liceul şi am plecat la colegiu pe coasta de est. În anii de studenţie am venit arareori pe acasă, dar aproape de fiecare dată am trecut pe la părinte. Apoi am absolvit şi mi-am luat o slujbă în New York. În ultimul an de studenţie, începusem să iau şi nişte clase de teologie la Sf. Vladimir, nu pentru că m-ar fi atras preoţia, ci mai mult din curiozitate. Apoi am cunoscut-o pe Jenny şi m-am îndrăgostit nebuneşte de ea. Ne înţelegeam atât de bine şi aveam atâtea preocupări comune. Plănuisem să ne căsătorim, dar nu stabilisem o dată pentru că ea nu suporta planurile de viitor detaliate, „lasă că mai avem timp să hotărâm lucrurile astea”, zicea ea mereu.

Clasele de teologie pe care le începusem îmi luau destul de mult din timp, aşa că la sugestia lui Jenny care vroia să petrecem mai mult timp împreună renunţai la ele.

Anii au trecut şi o dată cu ei a trecut şi o parte frumoasă din viaţa mea şi iată că dintr-o dată toate s-au întors împotriva mea: Jenny m-a părăsit, firma pentru care lucram a dat faliment şi o dată cu acestea a început şi declinul stării mele psihice. Aşa că

178


într-o zi m-am hotărât să mă întorc la ferma părinţilor, să petrec câtva timp acolo. Ai mei m-au primit cu bucurie, seara am stat cu toţii la masă şi am vorbit despre tot felul de lucruri care se întâmplaseră în ultimii ani. Am întrebat de părintele Alecsandru şi ai mei mi-au spus că preoteasa murise cu doi ani în urmă şi că nici părintele nu pare să se simtă prea bine, deşi nu se plânsese nimănui. A doua zi, sâmbăta, m-am dus la părinte cares-a bucurat mult când m-a văzut. Am stat pe terasa casei şi părintele nu m-a lăsat până n-am mâncat nişte feluri de mâncare gătite de el şi am ciocnit un pahar de vin. I-am povestit despre ale mele şi el m-a ascultat, mi-a spus câteva vorbe de încurajare care mi-au prins bine în starea în care eram, mai ales pentru că ştiam că nu le spune din complezenţă, iar tot ce spunea el avea sens, nu erau vorbe goale.

Nu uita că ai toată viaţa înaintea ta, John. Eşti încă tânăr, eşti inteligent, ai o pregătire bună, nu ai de ce să fii deprimat. Aşa-i viaţa, când sus, când jos, dar speranţa şi încrederea în ajutorul lui Dumnezeu nu trebuie să o pierzi.

L-am întrebat cum se simte şi nu s-a văitat, mi-a spus că el şi-a trăit viaţa, a avut parte de tot felul de binecuvântări, n-avea de ce să se plângă. Am înţeles din felul în care vorbea că nu se temea în nici un fel de boală sau de moarte. „Este un timp pentru toate şi când ţi-ai trăit fiecare moment al vieţii şi ai găsit bucurie în fiecare lucru pe care l-ai făcut, sau care ţi s-a dat, nu mai ai teamă de nimic. Toate se aşează singure într-o ordine firească, şi nimic nu te mai sperie…”

Vii diseară la vecernie? m-a întrebat părintele.Bineînţeles, la ce oră?La şapte, John, la ora şapte, şi se lăsă pe spate în scaun şi mi-am dat seama că era obosit, aşa că am plecat.

179

Liviu Oltean

La ora şapte seara am venit la biserică. Începuse să se însereze şi mi-am dat seama că părintele era deja în biserică pentru că am văzut luminile aprinse. Când m-am apropiat mai bine, am văzut două siluete de oameni lângă intrare. M-am mirat, pentru că părintele nu-mi spusese că o să vină şi altcineva la vecernie. Când am ajuns la câţiva yarzi de biserică mi-am dat seama că unul din cei doi era îmbrăcat în haine călugăreşti, iar celălalt era un vlăjgan care purta un fel de uniformă pe care n-aş putea să spun că o mai văzusem vreodată.

Călugărul dădu din cap când mă văzu şi îmi zise prietenos:

Hei John, ai venit să-l ajuţi pe părintele la vecernie?Da, da, am zis eu nedumerit.Mergi înăuntru, continuă călugărul, cred că părintele e gata să înceapă. Noi mai aşteptăm pe cineva să vină şi intrăm şi noi… Am intrat în biserică şi m-am gândit că părintele vorbise deja cu ei din moment ce îmi ştiau numele şi ştiau că eu voi da răspunsurile.

Aşa că nu i-am mai zis părintelui nimic. Mi-am luat cărţile şi m-am aşezat la pupitrul din dreapta, ca de obicei. Părintele a ieşit din altar, m-a privit cu bucurie şi m-a întrebat dacă sunt gata ca să începem.

Gata părinte, am răspuns eu şi el a început:Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!Amin, am răspuns eu şi începurăm ectenia.

Am auzit uşa deschizându-se şi paşii celor ce intrau, dar nu mi-am ridicat privirea de pe carte pentru că nu vroiam să pierd şirul şi să mă fac de minune tocmai acum că nu mai cântasem de mai bine de zece ani. Peste câteva minute mi-am ridicat privirea şi am întors capul către sală şi am rămas uimit văzând sala aproape plină.

180


Părintele nu vedea nici el lumea din sală pentru că stătea cu faţa spre masa altarului şi citea şi părea că este obosit pentru că se sprijinea de masă. La un moment dat a luat cădelniţa şi s-a întors cu faţa spre sală şi a rămas o clipă ca paralizat când a văzut lumea din biserică şi pentru o secundă şi-a dus mâna la frunte, apoi a zâmbit şi am văzut o lacrimă prelingându-i-se pe obraz. S-a închinat şi a continuat cădirea icoanelor împărăteşti şi a amvonului. Când s-a apropiat de mine, m-a întrebat în şoaptă:

Tu vezi toată lumea asta din biserică, John?Bineînţeles că îi văd, am zis. Am crezut că ştiai că vin, zisei eu.Nu, n-am avut nici cea mai mică idee… Apoi părintele a pornit prin mulţime, cădind întreaga biserică şi oprindu-se în faţa fiecăruia. Oamenii au început să cânte un imn pe care eu nu îl ştiam, aşa că am tăcut şi am început să-i privesc pe oaspeţi cu curiozitate.

În primul rând stăteau un cuplu, un bărbat cu mustaţă şi o femeie cu părul negru. Păreau că zâmbesc sau dacă nu zâmbeau atunci aş zice că aveau o privire de oameni mulţumiţi şi se ţineau de mână. Lângă ei stăteau câţiva preoţi, dintre care unul părea să fie episcop pentru că avea veşminte diferite de ale celorlalţi. În rest lume obişnuită, câţiva călugări printre care şi cel ce mă întâmpinase la intrarea în biserică. Apoi părintele s-a îndreptat către altar şi s-a oprit în faţa mea:

Vezi, John, vezi? mă întrebă el…Văd părinte, zisei eu, neînţelegând însă toată situaţia.

Părintele îşi şterse lacrimile cu mâneca şi zise:

Domnul să fie binecuvântat pentru tot! Hai să continuăm cu vecernia fiule.

181

Liviu Oltean

Şi am continuat împreună. Când s-a sfârşit slujba, episcopul s-a apropiat de părinte, l-a îmbrăţişat şi l-a luat de braţ, conducându-l spre ieşire, iar femeia cu păr negru, l-a sărutat pe obraji şi l-a luat de celălalt braţ şi au pornit-o spre ieşire. Părintele s-a întors spre mine, dar vlăjganul în uniformă i-a făcut semn ca şi cum are grijă el să vorbească cu mine. S-a apropiat de mine şi mi-a spus:

John, mergi acum acasă, că avem noi grijă de părintele. Dar te rog să vii mâine dimineaţă la Liturghie, măcar cu vreun sfert de oră mai devreme. Mergi acuma, că am să sting eu lumânările în biserică, am eu grijă… Mergi acasă John. Noapte bună.

Am plecat spre casă şi pe drum am încercat să înţeleg ce se întâmplase în seara aceea, de ce părintele mă întrebase „Vezi, John, vezi?”, şi toată adunarea aceea de oameni… Mi-am dat seama dintr-o dată că toţi acei oameni erau îmbrăcaţi în haine demodate… şi uniforma vlăjganului… ce uniformă să fi fost aia?Am ajuns acasă şi ai mei se culcaseră. Am intrat în camera mea, m-am întins pe pat şi am începutsă mă rog… Şi am adormit buştean…M-am trezit dimineaţa la opt, am făcut un duş şi m-am mai înviorat, m-am îmbrăcat şi am mers să vorbesc cu ai mei care stăteau la masă.

Nu mănânci cu noi John? m-a întrebat mama.Nu mamă, mănânc la prânz, când mă întorc de la biserică.Bine, măcar stai jos la masă cu tatăl tău şi cu mama ta şi bea o cafea.

Am stat cu ei la masă şi am vorbit despre fleacuri. Când am ajuns la biserică am văzut o mulţime de maşini parcate, un autobuz şi o gramadă de oameni ce păreau să fie mai agitaţi decât s-ar fi cuvenit. O doamnă în vârstă pe care o ştiam

182


dinainte să plec la colegiu mă recunoscu şi veni în grabă spre mine.

John, nici n-ai idee ce s-a întâmplat… Părintele… a murit azi noapte… A intrat lumea în casă şi l-au găsit întins pe pat, cu veşmintele preoţeşti pe el, cu lumânări arzând la cap… Să nu-ţi vină să crezi… Ce nenorocire…

Am alergat în casă, unde se găseau vreo douăzeci de oameni, şi l-am văzut pe părinte întins pe pat şi am îngenuncheat lângă el, şi am început să mă rog. După câteva minute, cineva mă bătu pe umăr şi mă întoarsei.Era Mr. Sadovski, îl ştiam de mult, era preşedintele Consiliului Parohial al unei biserici din New York şi care de când se pensionase îl vizita adesea pe părintele Alecsandru.

John, zise el, scuză-mă că te deranjez. Uite, am găsit biletul ăsta pe noptiera părintelui.

Luai biletul din mână lui şi îl citii: „John, te rog să ţii tu obedniţa în duminica asta fiindcă eu n-am să mai pot ţine slujba. Cu binecuvântare, Fr. Alecsandru.”Mă ridicai şi îl privii întrebător pe Sadovski. El ridică din umeri, ca şi când mi-ar fi zis: „Ce mai întrebi? Du-te şi ţine obedniţa…”, şi îmi întinse un Ceaslov pe care îl avea în mână.

Înainte de a ieşi din casă, observai pe un perete o mulţime de fotografii vechi înrămate. Una dintre ele îmi reţinu atenţia şi de aceea mă oprii o secundă să o privesc: pe o canapea stăteau un bărbat şi o femeie, iar între ei un băieţel ţinând în braţe o pisică; sunt sigur că bărbatul şi femeia din poză erau cei ce stătuseră aseară în primul rând în biserică, dar n-aş fi putut spune cine era copilul. Dar n-aveam timp să mă gândesc la toate astea, aşa că m-am îndreptat în grabă spre biserică, încercând să-mi aduc aminte cântările obedniţei.

183

Liviu Oltean

Auzii pe cineva strigând tare:

Haideţi, toată lumea în biserică. Începe slujba.Când am intrat în biserică, am văzut în altar un preot, venise probabil cu grupul cu autobuzul. Un bărbat îmbrăcat într-un costum închis urcă cele două trepte din faţa altarului şi se adresă mulţimii.

Puţină atenţie vă rog, puţină atenţie. Apoi continuă: După cum ştiţi, Părintele Alecsandru a trecut la cele veşnice azi noapte. Dumnezeu să-l odihnească!Dumnezeu să-l odihnească, răspunse lumea.Părintele Gavrakis de la Arhidioceza Greacă, care a venit în vizită astăzi împreună cu membrii parohiei Sf. Ioan, o să ţină Liturghia şi un serviciu memorial pentru Părintele Alecsandru. Vă rog să luaţi loc şi să începem.

Rămăsei în picioare, cu Ceaslovul în mână şi stătui aşa până la sfârşitul slujbei gândindu-mă la părintele, la cele se întâmplaseră cu o seară înainte şi la tot ce se întâmplase în toţi aceşti ani. Când ieşii din biserică, văzui un grup de bărbaţi care discutau; vorbeau despre înmormântare şi îl auzii pe unul spunând:

Deci totul e clar. Fiecare ştie ce are de făcut. De partea legală mă ocup eu, de înmormântare dumneata, iar de masa după parastas se ocupă comitetul de doamne.

Aşa este, mi-am zis. Fiecare ştie ce are de făcut. M-am întrebat dacă eu ştiu ce am de făcut şi am ajuns la concluzia că nu ştiu… Mă urcai în maşină şi pornii. Mergeam pe şosea şi mă gândeam la ale mele. O grămadă de lucruri îmi treceau prin faţa ochilor; copilăria mea, vecerniile cu părintele şi cu preoteasa, anii de facultate, Jenny, apoi căderea mea, consultaţiile la dr. James.

184


John, îmi spusese el, numai tu însuţi te poţi ajuta să ieşi din depresie. Eu sunt doar un instrument, o busolă, dacă vrei, îţi pot da direcţii, dar tu alegi calea… Visele tale care se repetă cu atâta insistenţă te pot ajuta şi ele ca să-ţi dai seama unde te afli. Morţii pe care îi visezi adesea nu sunt coşmaruri, ci semne că în adâncul sufletului tău doreşti o schimbare. Este un simbol binecunoscut şi unanim acceptat în psihologie. Celelalte sunt mai puţin precise, deşi peştii şi pescuitul despre care mi-ai spus că îţi revine adesea în vise s-ar putea foarte bine să aibă un simbolism creştin… ştii metafora biblică despre pescarii de oameni…

M-am trezit la realitate abia când am văzut un indicator „Chicago 64 mi”. Ce caut eu la Chicago? Unde mă duc? Mi-am adus aminte de biletul pe care îl pusesem în buzunar. Îl despăturii şi îl citii din nou. Şi dintr-o dată îmi dădui seama că direcţia în care aş fi dorit cu adevărat să merg în viaţă era cu totul alta decât cea în care mergeam… Am ieşit la primul exit fără să ezit şi m-am întors înapoi, ştiind precis ce urmam să fac şi în ce direcţie o să-mi îndrept viaţa mea de acum înainte. Când am ajuns din nou la biserică, lumea plecase, doar Mr. Sadovski stătea singur pe terasa casei părintelui într-un fotoliu şi se juca cu o legătură de chei.

Ştii ceva John? îmi zise el când mă apropiai, de parcă ar fi continuat o conversaţie începută câteva minute mai devreme.Ce să ştiu? întrebai eu.E greu să găseşti în ziua de azi preoţi ca Alecsandru… E foarte greu… Poate chiar imposibil…

- Da, ştiu, zisei eu. Unde e părintele acum?A, l-au luat… l-au dus la morgă… comitetul parohial se ocupă de toate… de absolut toate, repetă el, părând că se gândeşte la cu totul altceva. Singurul lucru pe care nu îl ştie

185

Liviu Oltean

este că trupul preotului care a murit nu se trimite la morgă, ci este ţinut trei zile în biserică, până la înmormântare…Şi de ce i-ai lăsat să îl ducă atunci? am strigat eu revoltat.Nu i-am lăsat, zise el calm. L-au luat ei fără să-mi spună. Le-am spus însă să îl aducă imediat că altfel… Se pare că au înţeles… Au plecat cu toţii în grabă. O să-l aducă înapoi diseară.

Am oftat uşurat şi m-am aşezat pe un scaun în faţa lui. Apoi mi-am adus aminte de ceva:

Ştii, biletul pe care mi l-ai dat azi dimineaţă? întrebai eu.Da? răspunse el uitându-se aiurea.M-am gândit că… de fapt… părintele a dorit să ţin eu obedniţa azi…Probabil că da… e doar scrisul lui, îl cunosc foarte bine… zise Sadovski, fără să mă privească.Tocmai de aceea m-am întors, spusei eu. Cred că ar trebui totuşi să ţin obedniţa…Tocmai de aceea te-am aşteptat, zise Sadovski ridicându-se dintr-o dată din fotoliu. Să mergem, am să îţi dau eu răspunsurile… Şi pornirăm amândoi spre bisericuţă… Şi am ştiut atunci că îmi dorisem dintotdeauna să fiu preot… ca părintele Alecsandru…

Fr. John McCullough

186


FIUL RISIPITOR

Iubiţi creştini,

Povestea Fiului Risipitor este probabil cea mai cunoscută pildă evanghelică. S-au scris cărţi şi romane cu acest titlu, ba mai mult, s-au făcut şi filme pe această temă. Cu toate acestea, noi o citim iarăşi şi iarăşi, în fiecare an, în cea de a doua Duminică a Triodului, şi de fiecare dată descoperim noi învăţături folositoare.

Sfântul evanghelist Luca ne descrie foarte concis cum s-au petrecut lucrurile: un tată avea doi fii, iar cel tânăr a venit într-o zi şi i-a spus: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere.” Şi el le-a împărţit averea. Apoi fiul a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a risipit averea, „trăind în desfrânări”. Nu ni se spune dacă tatăl a insistat sau nu ca fiul să rămână, deşi ne putem da seama cu uşurinţă că el ar fi vrut să stea. Ştim însă că fiul a cerut, iar tatăl i-a îndeplinit dorinţa. „Ţara îndepărtată” exista sau a existat poate şi în inimile noastre la un moment dat,

187

Liviu Oltean

pentru că tentaţiile lumii acestea au existat din totdeauna, mai ales pentru tineri, iar libertatea pe care o alegem uneori este de fapt libertatea de a ne rătăci şi de a umbla după plăceri ce ne creează o falsă senzaţie de fericire. După o vreme însă, după ce şi-a risipit averea, lucrurile au devenit grele, iar mirajul fericirii departe de casă s-a risipit, iar tânărul şi-a dat seama că a greşit.

Iubiţi creştini,

Greşeala făcută de acest tânăr este repetată de generaţii şi generaţii de oameni, deşi am fost preveniţi de atâtea ori. Câţi dintre noi n-am auzit pe părinţi spunându-ne: „Nu pune mâna pe plită, că te arzi”, şi noi tot am pus-o? Există o tendinţă pe care o avem cu toţii de a nu asculta şi ne încăpăţânăm să credem că ştim noi ce este bine. Iată poate una din cele mai clare explicaţii a greşelii Fiului Risipitor pe care ne-o dă un Părinte Filocalic:

„31. Nu te ruga pentru îndeplinirea dorinţelor tale, pentru că s-ar putea ca ele să fie împotriva voinţei lui Dumnezeu. Ci roagă-te aşa cum ai fost învăţat, spunând:

facă-se voia Ta cu mine (Luca 22.42), pentru că El îţi vrea binele, pe când tu nu ştii întotdeauna ce este bine. 32. Adesea, când mă rugam, ceream ceea ce credeam eu că este bine, insistând cu cererile mele cu o încăpăţânare neînţeleaptă, fără să las pe El să întocmească lucrurile pentru mine, după înţelepciunea Sa. Iar după ce am obţinut ceea ce cerusem, mi-a părut rău că nu am cerut ca să se facă voia Domnului cu mine, pentru că lucrurile mi s-au arătat a fi altfel decât crezusem eu.”

Totuşi, acest tânăr uşuratic, aflându-se în sărăcie şi tristeţe, îşi dă seama de greşeala făcută şi o recunoaşte: „Am greşit”, spune el. Şi acesta este primul pas – să ne recunoaştem greşeala

188


şi să nu ne minţim pe noi înşine. Este poate prima condiţie a sănătăţii mentale, fără de care ne putem pierde total echilibrul şi ne rătăcim definitiv. Urmează al doilea pas, fără de care nu putem fi salvaţi, şi anume să ne recunoaştem greşeala şi faţă de cine am greşit, aşa cum a făcut fiul întorcându-se acasă şi îngenunchind în faţa tatălui şi spunând: „Tată, am greşit.” Vânzătorul Iuda şi-a dat şi el seama că a greşit când a spus: „Am greşit că am vândut sânge nevinovat”, dar nu a alergat la piciorul crucii să ceară iertare Mântuitorului, ci a orbecăit în întuneric şi a ajuns acolo unde duce disperarea şi rătăcirea, adică la sinucidere. Cineva spunea că aceste două vorbe „am greşit” sunt cuvintele pe care le spunem cu cea mai mare greutate. Şi cred că este adevărat, dacă ne gândim numai la câte prietenii sau câte căsnicii s-au stricat pentru că una dintre părţi sau amândouă au refuzat să spună „am greşit”.

Este o greşeală pe care o facem adesea din nebăgare de seamă sau poate din superficialitate, dar care ne poate costa mult.

Aceeaşi greşeală, făcută însă din înfumurare şi pretinsă superioritate, o fac mai marii zilelor noastre, politicienii, oameni de stat, conducătorii militari etc. Câte sute de mii de vieţi omeneşti nu s-au pierdut în războaie pornite din ambiţii politice, pe care cei vinovaţi nu le-au recunoscut vreodată, şi în loc să spună „am greşit” şi-au căutat scuze şi justificări? Câte greşeli militare care au cauzat victime au fost recunoscute de generali sau de ofiţeri superiori? Mai mult, în ziua de astăzi, când se fabrică aşa-zisele „bombe inteligente”, a trebuit să se inventeze şi termenul de „pagube colaterale”, tocmai pentru a evita rostirea acestor două cuvinte „am greşit” şi a nu recunoaşte că „bombele inteligente” omoară o mulţime de oameni nevinovaţi. De câte ori aparatul judiciar (care de fapt nu este un aparat, ci o mână de oameni) nu a condamnat

189

Liviu Oltean

oameni nevinovaţi, iar când i-a eliberat nici măcar nu li s-a spus: „Ne pare rău, am greşit”, ci: „Zi mersi că ţi-am dat drumul”? Este adevărat însă că Dumnezeu Atotputernicul poate întoarce şi un lucru rău în ceva pozitiv, iar mulţi dintre cei ce au fost închişi pe nedrept recunosc şi astăzi că în închisoare s-au apropiat mai mult de Dumnezeu şi au învăţat mai mult decât în libertate (îmi vin în minte cuvintele unui părinte din România care spunea că la ieşirea din închisoare a sărutat patul în care a dormit atâţia ani de detenţie nemeritată).

Dar nu numai oamenii politici şi demnitarii au această greutate în a-şi recunoaşte greşelile şi de a spune „am greşit”, ci şi oameni care sunt buni cunoscători ai Evangheliei, preoţi şi ierarhi deopotrivă. Iată cum la începutul anului 2000, Vaticanul a publicat o scrisoare deschisă prin care se dorea recunoaşterea unor erori făcute în ultimii două mii de ani. Printre altele se spunea că papalitatea „regretă marginalizarea unor biserici surori” care s-a repetat de-a lungul secolelor. Dacă se face cumva referinţă la anatemizarea Bisericii de Răsărit pentru că nu a acceptat modificarea Crezului şi nu a refuzat dreptul preoţilor de a se căsători, sau dacă este vorba despre profanarea şi jefuirea bisericilor ortodoxe în timpul cruciadelor sau atragerea/forţarea unor prelaţi răsăriteni de a părăsi Biserica Ortodoxă, şi multe altele, atunci termenul „marginalizare” este cel puţin superficial. Vedeţi dar cât de greu este a rosti „am greşit”?

Totuşi, acest fiu păcătos din citirea de astăzi a găsit puterea de a se întoarce la tatăl său şi de a spune „am greşit”, iar tatăl l-a iertat de îndată şi a dat ordin să se înjunghie pentru el viţelul cel maigras şi toţi să se veselească. Asemenea lui, trebuie să facem şi noi, mai ales acum când ne aflăm la două săptămâni de intrarea

190


în Postul Mare, să ne recunoaştem greşelile şi să cerem iertare Domnului, dar şi tuturor celor faţă de care am greşit, curăţându-ne astfel sufletele şi netezindu-ne calea spre Împărăţia lui Dumnezeu.Iubiţi creştini, s-ar părea că învăţăturile din această parabolă se opresc aici, la recunoaşterea greşelii, întoarcerea acasă şi primirea iertării. Dar nu este numai atât… Vedem dar că fiul cel mare care a stat la casa tatălui, a muncit din greu şi a fost ascultător, când a văzut cum tatăl său îl iartă şi îl primeşte pe fratele său mai mic, s-a mâniat şi i-a reproşat tatălui spunând:

„Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.”

Dar iată că tatăl îi dă o lecţie de dragoste şi de milostivire fiului cel mare spunându-i că: „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Iată că în citirea evanghelică de azi, putem vedea şi o paralelă cu cea din duminica trecută, a Vameşului şi Fariseului. Fiul cel mare, care făcuse tot timpul voia tatălui şi muncise din greu, face exact greşeala fariseului, care credea că respectând legea, are dreptul să se considere mai bun decât celălalt, mărindu-se astfel pe sine şi dispreţuindu-şi aproapele. Am putea zice că acest tată bogat, milostiv şi totodată înţelept, a avut de fapt doi fii plecaţi de lângă el: unul trupeşte şi altul sufleteşte, iar în acea zi fericită pentru el, amândoi s-au întors acasă şi au găsit calea cea bună pe care o pierduseră de atâta timp.

191

Liviu Oltean

Să învăţăm dar din greşelile celor doi fii şi să ne întoarcem şi noi la casa Tatălui nostru, mărturisindu-ne păcatele, spunând „am greşit”, şi să sporim în iubirea şi înţelegerea celorlalţi, ca să ne facem vrednici de dragostea şi milostivirea Dumnezeiască, pentru a putea petrece vieţile noastre în pace şi bucurie sufletească.


Fr. John McCulloughCuvânt la Duminica a 34-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

SCRISOAREA PĂRINTELUI ANTON

Dragă domnule,

Ştiu că adunaţi materiale pentru a scrie o carte despre Părintele Alecsandru şi de aceea m-am gândit să vă scriu această scrisoare, ca să vă povestesc împrejurările în care l-am cunoscut şi eu pe părinte. Cu cinci ani în urmă am sosit în America, mai exact în New York, împreună cu soţia mea Ludmila. În acele vremuri, destul de grele pentru noi, eu lucram într-o fabrică din Long Island în schimbul de noapte, iar soţia mea, care fusese mai norocoasă decât mine, îşi găsise o slujbă la o bancă din apropiere. Dimineaţa, când ieşeam de la lucru, veneam acasă şi mă culcam că eram istovit tare. După ce mă trezeam, mă apucam să gătesc câte ceva şi apoi luam

192


metroul şi mă duceam să o aştept pe soţia mea care ieşea de la serviciu pe la ora 5 şi apoi plecam împreună spre casă, uneori oprindu-ne în drum ca să facem cumpărături.

Într-una din zile, ajungând mai devreme la locul unde lucra soţia mea şi fiind o zi frumoasă, m-am dus într-un parc din apropiere şi m-am aşezat pe o bancă şi aşteptam să se facă ora 5.

Stăteam cufundat în gândurile mele când un bărbat cam la vreo şaptezeci de ani s-a oprit şi m-a întrebat dacă mă deranjează dacă se aşează şi el pe aceeaşi bancă.

Nicidecum, i-am răspuns eu, nu mă deranjează deloc…Nu te supăra că te întreb, zise omul, dar observ că vorbeşti cu un accent… pot să te întreb din ce parte a lumii eşti?Sunt bulgar, i-am răspuns eu, oarecum stânjenit.Chiar aşa? zise omul. Ştii, eu sunt din România de origine, la nord de Dunăre, suntem vecini cum s-ar zice… Sunt preotul Alecsandru, îmi zise el şi îmi întinse mâna…

Tare m-au bucurat vorbele lui, dar mai ales m-a impresionat tonul prietenos cu care îmi vorbise. I-am strâns mâna şi i-am spus:

Eu sunt Anton… Anton Blagoev. Sărut mâna părinte… Apoi am început să vorbim despre una-alta, şi nu ştiu cum, mi-am deschis sufletul în fata acestui om şi i-am spus mai multe despre mine, despre viaţa mea… I-am spus şi ceea ce nu spusesem la multă lume şi anume că fusesem şi eu preot în Bulgaria…

Îmi pare bine, zise bătrânul. Asta înseamnă că ai de gând să slujeşti ca preot şi aici în America. Să ştii că este mare nevoie de preoţi ortodocşi pe aici…Da părinte, am zis eu… numai că vedeţi, eu nu prea ştiu bine englezeşte şi, ca sa fiu cinstit, am avut ceva probleme

193

Liviu Oltean

în Bulgaria… Adică, să nu credeţi că am făcut ceva rău… dar am fost acuzat că aş fi făcut… mă bâlbâii eu.

Bătrânul se uita la mine fără să zică nimic, şi nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să-mi descarc sufletul şi i-am spus omului toate necazurile mele. Îi spusei cum în 1988 fusesem acuzat că am vorbit împotriva regimului, apoi cum m-au anchetat şi mi-au făcut dosar. După aceasta, cam la două, trei luni tot eram chemat la miliţie şi mă tot acuzau de tot felul de lucruri pe care nici nu le făcusem şi nici nu le vorbisem. În cele din urmă, fusesem chemat la protopopiat şi mi se spuse că trebuia să părăsesc parohia din Sofia şi să mă mut undeva la ţară, fiindcă creasem „prea multe probleme episcopiei”. Am încercat să ajung la episcopul meu să-i spun toată situaţia şi să îl rog să mă ajute, dar nu m-a primit. Nu ştiam ce să mai cred… de organele guvernului nu aveam de ce să mă mir că mă prigonesc, că de la comunişti nu aşteptam nimic bun… Dar atitudinea ierarhilor mei mă decepţiona cel mai mult. Soţia mea ajunsese la concluzia că totul fusese un joc prin care să aducă la parohie pe altcineva cu relaţii sus-puse şi într-adevăr aşa a şi fost. În locul meu fu numită o rudă de-a episcopului. Apoi, soţia mea şi cu mine, dezgustaţi de ceea ce ni se întâmplase, ne-am hotărât să plecăm din ţară şi să începem o viaţă nouă… Fugisem în Grecia, unde stătusem aproape cinci ani, iar apoi ne adusese Dumnezeu aici în America, unde vroiam să ne luăm viaţa de la început.

Spune-mi, îmi zise părintele după ce terminai eu de povestit, eşti hotărât să devii preot din nou?Cum să nu părinte? Dar cine credeţi că are nevoie de mine?Nu se ştie niciodată… zise părintele. E adevărat că sunt destul de puţine biserici ortodoxe pe aici, dar să ştii că şi preoţi sunt puţini. Uite, de exemplu, ştiu o parohie, nu

194


departe de aici, care tocmai a rămas fără preot şi ar avea nevoie de cineva… Crezi că te-ar interesa?Cum să nu părinte, zisei eu dintr-o suflare şi simţii cum mă năpădesc toate căldurile.Un lucru însă ţi-aş mai spune frate, pe care cred că îl ştii şi dumneata… Ca să slujeşti cum trebuie aici, trebuie să ştii destul de bine engleza… Te-ai gândit cumva să iei nişte cursuri?Am şi început părinte. Merg de trei ori pe săptămână la Community College…Trebuie să te ţii serios de cursuri, că dacă nu ştii bine engleza, o să-ţi fie greu… S-ar putea totuşi să ai un mare avantaj… Dacă eşti bulgar, mă gândesc că poate ştii şi ceva ruseşte?…Ştiu părinte, măcar de-aş şti englezeşte pe sfert cât ştiu ruseşte…Asta-i foarte bine. Uite cum stau lucrurile, frate, continuă părintele… Parohia despre care îţi spuneam este o parohie rusească, aşa că e foarte bine că vorbeşti ruseşte, dar să nu te laşi de engleză în nici un caz.Nu mă las părinte… Aveţi cuvântul meu…Uite cum facem: îţi dau adresa bisericii şi să te duci acolo joi seara şi să vorbeşti cu domnul Sadovski care este preşedintele consiliului parohial şi îi spui că te-am trimis eu. Să-i spui tot despre situaţia ta, să nu-i ascunzi nimic. E un om dintr-o bucată şi foarte cumsecade. Dacă te place, spune-i că eu sunt de părere să faceţi sâmbătă seara o vecernie, să adune membrii parohiei şi dacă şi ei te plac, atunci totul este în regulă.Sărut mâna părinte, Dumnezeu să vă răsplătească pentru tot ce faceţi pentru mine. Dar… vorbiţi şi dumneavoastră cu dânsul nu-i aşa, ca să nu mă duc eu aşa netam-nesam?

195

Liviu Oltean

Nu-ţi face probleme, zise el. Du-te şi vorbeşte cu Sadovski şi spune-i totul despre tine, absolut tot.

Apoi, după ce mă gândii o secundă, spusei:

Dar ştiţi, este totuşi o problemă… după ce am plecat din Bulgaria, am auzit că am fost caterisit… nu m-a anunţat oficial nimeni, dar dacă e adevărat, înseamnă că nu pot să slujesc…De asta o să mă ocup eu, părinte Anton, zise bătrânul. Dacă te plac oamenii şi vor să fii preotul lor, or să-ţi spună de sâmbătă seara, iar duminică când vii la liturghie, vino cu două ore mai devreme. Asta-i tot ce trebuie să faci, dar până atunci, mergi la biserică şi să vedem ce hotărăsc oamenii de acolo.

Nu am înţeles exact ce urma să facă părintele ca să-mi rezolve situaţia mea canonică, dar nu am mai întrebat. Se făcuse deja ora 5 şi trebuia să mă duc să-mi aştept soţia. Părintele se ridică şi el de pe bancă, îmi întinse mâna şi zise:

Du-te acolo neapărat şi Dumnezeu să-ţi ajute.Sărut mâna părinte, am zis eu şi am plecat în grabă să-i spun soţiei ce noroc dăduse peste mine.

Joi seara m-am dus la biserica rusească; în faţa uşii, am ezitat de câteva ori până să pun mâna pe clanţă, apoi mi-am făcut cruce şi am intrat. Biserica era goală, aşa că am rămas un moment încremenit. Am început să mă uit la iconostas, apoi la icoanele de pe pereţi şi neavând altă idee, am început să mă rog. La un moment dat am auzit paşi coborând de pe scara ce ducea spre strană şi un bătrân a apărut la câţiva paşi de mine.

Bună seara domnule, am îngânat eu. Sunt preotul Anton…Bună seara, zise omul. Cu ce ocazie pe la noi?

Am simţit că mi se taie picioarele. Şi eu care crezusem că părintele Alecsandru vorbise cu el…

196


Sunteţi… sunteţi domnul Sadovski? m-am bâlbâit eu.Eu sunt, zise omul, şi mă privi întrebător.Ştiţi, zisei eu, m-a trimis părintele Alecsandru aici, mi-a spus că aţi avea nevoie de un preot şi m-am gândit că… ar trebui… ştiţi… să încerc…Cine zici că te-a trimis, măi omule?Părintele Alecsandru, domnule.Părintele Alecsandru? Când ai vorbit tu cu părintele Alecsandru?Alaltăieri domnule, nu vă supăraţi… Îmi pare rău, poate e o neînţelegere… Ştiţi… eu nu vorbesc bine englezeşte, poate n-am înţeles… mă iertaţi, şi dădu-i să plec.Nu, nu, stai aşa, nu pleca nicăieri, zise omul. Hai să ne aşezăm jos şi spune-mi tot ce ai de zis, şi spune-mi unde l-ai întâlnit pe părinte.Păi domnule, eram în parc, o aşteptam pe soţia mea şi el s-a aşezat pe bancă şi am început să vorbim. I-am spus că sunt preot… că sunt… adică am fost… caterisit… că ştiu ruseşte, spusei eu în cel mai incoerent mod posibil. Mă simţeam total stânjenit de întreaga situaţie şi vroiam sa plec cât mai repede de acolo…Stai un pic, zise domnul Sadovski. Zici că vorbeşti ruseşte?Da, domnule.Ia spune-mi toată povestea de la început în ruseşte, că până acum n-am înţeles o iotă.

Am început să-i spun toată povestea de la început, în rusă, şi parcă m-am mai calmat şi am devenit mai coerent.Omul mă asculta cu atenţie, mulţumindu-se să dea din cap din când în când a încuviinţare. Când am terminat, domnul Sadovski se gândi o clipă, apoi îmi spuse vorbind încet dar prietenos:

197

Liviu Oltean

Nu ştii cât de bine îmi pare că ai venit la noi, iar faptul că te-a trimis părintele Alecsandru înseamnă foarte mult. Făcu o pauză şi înghiţi în sec, apoi continuă. O să facem exact cum a zis părintele, n-am pus niciodată la îndoială cuvintele lui…

Am zâmbit uşurat şi am zis:E un om deosebit. Vă spun că eu unul, prin câte am trecut, nu vorbesc despre ale mele cu nimeni. Dar dânsul, doar s-a aşezat pe bancă şi mi-a zis două vorbe şi iată că mi-am deschis sufletul şi i-am povestit toată viaţa mea…O să mă întâlnesc mâine cu consiliul parohial, zise bătrânul. O să discutăm situaţia dumitale, iar sâmbătă seara să vii la vecernie şi o să vină şi membrii parohiei. Facem exact cum a spus părintele. Şi încă ceva… Să nu spui încă la nimeni că te-a trimis părintele… e destul că mi-ai spus mie. O să le spunem şi celorlalţi mai încolo…

Ultimele sale cuvinte m-au cam nedumerit, dar pe urmă m-am gândit că într-adevăr părintele îmi spusese să vorbesc doar cu domnul Sadovski, aşa că nu mi-am mai făcut nici o problemă.

Bine, atunci rămâne că ne vedem sâmbătă seara la vecernie, zise omul şi îmi întinse mâna.Doamne ajută, zisei eu strângându-i mâna şi apoi plecai.

Ajuns acasă, i-am povestit soţiei toate cele întâmplate, am mâncat repede şi am plecat la fabrică, pentru că schimbul meu începea la ora 10 seara. Sâmbătă seara am mers împreună cu soţia la biserică. Aveam nişte emoţii de nu ştiam ce-i cu mine. Am ţinut cam trei sferturi din vecernie în rusă şi restul în engleză. După ce am terminat, am stat de vorbă cu credincioşii, iar apoi consiliul a mers la subsol în sala socială, ca să se consulte.

S-au întors după vreo jumătate de oră, care mie şi soţiei ni s-a părut o veşnicie. Domnul Sadovski s-a apropiat de mine, mi-a

198


întins mâna şi de faţă cu toata lumea mi-a zis:

Am plăcerea să te anunţ că începând din seara asta eşti preotul nostru, şi îmi puse în palmă cheia de la uşă bisericii.

Lumea a început să aplaude, iar nouă ne-au dat lacrimile.

A doua zi de dimineaţă am venit la biserică cu vreo două ore mai înainte de liturghie, după cum îmi spusese părintele Alecsandru. Am rămas în picioare, în mijlocul bisericii, aşteptând şi întrebându-mă ce avea de gând dânsul să facă, pentru ca să fiu din nou primit oficial în rândurile clerului.

La un moment dat însă, uşa s-a deschis şi doi bărbaţi îmbrăcaţi în nişte pardesiuri lungi au intrat în biserică. L-am recunoscut pe părintele Alecsandru, dar nu ştiam cine este celălalt; părea să fie mai tânăr decât părintele şi avea un uşor început de chelie. Cei doi s-au apropiat de mine şi şi-au scos pardesiurile; pe dedesubt aveau veşminte preoţeşti, iar, spre surprinderea mea, celălalt bărbat purta veşminte de episcop, iar pe piept avea un engolpion simplu, de lemn, cum nu am mai văzut vreodată.

Părintele Alecsandru mi-a spus:

Uite părinte Anton, Înalt Preasfinţitul Ioan a venit să te binecuvânteze ca să fii preot din nou, în această biserică.

Episcopul s-a apropiat de mine zâmbind şi eu i-am sărutat mâna. Apoi m-a luat de o parte şi a început să-mi vorbească şi mi-a spus cuvinte frumoase, cum nu am mai auzit în viaţa mea, şi eu am stat acolo nezicând nimic şi plângând. Şi şi-a pus mâinile pe capul meu, iar părintele Alecsandru a spus rugăciuni. Când au terminat, episcopul s-a întors către părinte şi i-a zis:

199

Liviu Oltean

Hai să mergem Alecsandre, că mai avem o grămadă de lucruri de făcut astăzi.

Eu le-am mulţumit, am sărutat mâna episcopului şi am dat să-i însoţesc până la uşă.

Nu, nu veni după noi, las’ că ne descurcăm noi. Vezi, pregăteşte-te de Liturghie că acum vine lumea… zise părintele.

Şi au plecat şi eu am rămas mut în mijlocul bisericii. După câteva minute, a apărut şi Dl. Sadovski şi, văzându-mă stând înlemnit în mijlocul bisericii, m-a întrebat dacă mă simt bine, sau ce e cu mine.

Sunt bine i-am răspuns eu… Ştiţi domnule, părintele Alecsandru a fost aici. A venit cu episcopul Ioan… Abia au plecat… Ce păcat că n-aţi venit un pic mai devreme, că i-aţi fi întâlnit şi dumneavoastră…

Dl. Sadovski îşi lăsă privirea în pământ şi stătu aşa câteva clipe. Apoi se apropie de mine şi-mi zise:

Ştii părinte, ca să-l întâlneşti pe episcopul Ioan e foarte rar… Nu oricui îi este dat să-l întâlnească… şi îmi luă mâna ca să mi-o sărute…Nu faceţi asta domnule, am sărit eu de colo. Eu trebuie să vă sărut mâna pentru câte aţi făcut pentru mine… Dar spuneţi-mi şi mie vă rog ce înseamnă ce aţi spus, că nu oricine îl întâlneşte pe episcopul Ioan?Am să-ţi explic altădată, acum n-avem timp. Hai, pregăteşte-te de slujbă şi ţine-o mai mult în

rusă, că te descurci mai bine. Şi nu te mira dacă corul o să-ţi răspundă în engleză, că ei nu ştiu cântărileruseşti… O să te obişnuieşti repede… Hai treci la treabă, începe proscomidia…

200


Am înţeles, să trăiţi, zisei eu în glumă… iar bătrânul clătină din cap în semn de reproş, apoi îmi spuse zâmbind:Eşti un om bun Antoane, am toate motivele să cred asta… zise bătrânul.Mulţumesc domnule, zisei eu şi intrai vesel în altar, mai vesel ca niciodată… şi începui proscomidia. Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!

Fr. Anton BlagoevP.S. Toate acestea s-au petrecut în toamna lui ’96 şi între timp cred că am reuşit să mă adaptez destul de bine noii situaţii şi sper din tot sufletul că membrii parohiei sunt mulţumiţi de mine. Pe dl. Sadovski l-am rugat de mai multe ori să-mi vorbească despre Pr. Alecsandru şi despre Episcopul Ioan, dar dânsul a tot amânat, până când acum câteva luni mi-a spus că de Sfânta Maria o să mergem cu întreaga parohie la un schit în Wisconsin la Fr. John McCullough şi că atunci o să aflu mai multe despre cei doi. Şi într-adevăr, am mers la schit pe 15 August şi ceea ce am aflat m-a făcut să mă smeresc mult, mult de tot şi să-I mulţumesc bunului Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat mie nevrednicului şi pentru că mi l-a scos în cale pe părintele Alecsandru şi pe Înaltpreasfinţitul Ioan.

IOSIF DIN ARIMATEEA

201

Liviu Oltean

Iubiţi Credincioşi,În această duminică, cea de a treia după Sfintele Paşti, prin milostenia Domnului, ne-am învrednicitsă ascultăm cuvântul Evangheliei, care ne spune cum în seara de Vineri, Iosif din Arimateea, „sfetnicales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus”.După ce a înduplecat pe Pilat, Iosif a dat trupul Domnului jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-un giulgiu pe care tot el l-a cumpărat, şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Mai aflăm şi că la această simplă înmormântare a trupului Mântuitorului, au asistat Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif.

Iar după ce a trecut ziua Sâmbetei, dis-dedimineaţă, Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov şi Salomea au cumpărat miresme şi s-au dus la mormânt ca să ungă trupul lui Hristos. Ajungând ele la mormânt, nu au mai găsit trupul Domnului, ci au văzut un înger care le-a spus că Iisus Nazarineanul, pe care-L căutau ele, a înviat şi că se va arata ucenicilor Săi în Galilea. Atunci, femeile au alergat de grabă ca să spună ucenicilor Vestea cea Mare.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,Cuvântul care l-am auzit astăzi povesteşte evenimente măreţe, care au schimbat din temelii soartaomenirii, care au influenţat covârşitor viaţa a milioane de oameni care auzindu-le au crezut, s-au lepădat de păcat şi au fost mântuiţi. Dar cuvântul evangheliei ne mai vorbeşte şi despre alte lucruri însemnate: ne vorbeşte despre curajul creştinesc şi despre hotărârea de a acţiona a creştinului adevărat.

202


Iată că, pe când unii dintre ucenici se lepădau de Iisus, de frica persecuţiilor, Iosif a avut curajul şi s-a dus la însuşi Pilat să ceară trupul Mântuitorului, iar femeile cu mirul (mironosiţele) nu s-au temut de primejdiile ce le aşteptau, ci s-au dus la mormânt (care era păzit de soldaţi) pentru a unge trupul Lui. Ştim cu toţii cât de mare este curajul şi spiritul de sacrificiu al femeii, al mamei care este capabilă să-şi dea viaţa pentru pruncul ce-l poartă la piept, dar iată că femeia înfruntă cu curaj şi tot felul de primejdii, din dragoste şi credinţă fată de Dumnezeu. Femeile cu mirul, despre care am citit în ziua de astăzi, care nu s-au temut, ci au făcut ceea ce le-a spus conştiinţa lor că trebuie făcut, au primit mare răsplată, pentru că ele au fost primele fiinţe omeneşti care au aflat Vestea cea Mare a Învierii Domnului şi, alergând la apostoli şi spunându-le cele întâmplate, au devenit totodată primele propovăduitoare ale Învierii lui Hristos, şi de aceea noi le cinstim astăzi şi le avem ca exemplu în toate zilele. Dragi credincioşi, am mai auzit cum evanghelia lui Marcu ne spune despre Iosif cum că era sfetnic de seamă; din evanghelia lui Luca (23.51) aflăm că Iosif era de fapt membru al sinedriului care îl judecase pe Iisus, dar că el se împotrivise celorlalţi („Acesta nu se învoise cu sfatul şi cu fapta lor”).

Punând laolaltă ceea ce ni se spune în toate evangheliile despre Iosif, iată dar ce ştim despre el:

că era un om bogatcă se afla într-o poziţie socială înaltăcă era bun şi drept (Luca 23.50)că era ucenic în taină al lui Iisus (Ioan 19.38)că aştepta Împărăţia lui Dumnezeu

Iată iubiţilor că adevăratul credincios, oricât de înaltă ar fi poziţia sa socială, averea sa, pregătirea sa profesională, nu se

203

Liviu Oltean

teme să facă fapte bune în numele Domnului, chiar sub ameninţarea că şi-ar putea pierde toate agonisirile lumeşti.

Iosif din Arimateea a acţionat cu puterea şi tăria pe care numai adevărata credinţă o poate da omului.

Deşi era bogat şi ar fi putut să plătească pe alţii să acţioneze pentru el, pentru ca să nu-şi pună în pericol situaţia şi chiar viaţa, Iosif a acţionat direct şi fără sfială. Cu propriile sale mâini, el a luat de pe cruce trupul Mântuitorului şi l-a pus în mormânt (Matei 27.60). Aceasta ne arată nu numai că era un om curajos şi că nu-i păsa ce vor crede ceilalţi oameni despre el, sau că nu se temea că îşi va pierde din prieteni sau rangul social, ci ne arată şi că el a renunţat în public la vechea sa religie. Atingând un trup fără de viaţă, Iosif a ales să nu mai participe la sărbătoarea passover-ului17, întrucât după legea mozaică, el nu mai era „curat” pentru următoarele şapte zile.

Dar pentru el, aceasta nu mai reprezenta nimic, fiindcă găsise credinţa cea adevărată şi comoara cea mai de preţ. După cum vedem, citirea de astăzi este despre curaj: Iosif din Arimateea a îndrăznit şi iată că a izbândit. Nu cu mult timp în urmă, în anii comunismului, au fost mulţi dintre aceia care, urmând exemplul lui Iosif, şi-au pus în pericol cariera, libertatea şi chiar viaţa, pentru cuvântul lui Dumnezeu. Au existat însă şi unii care au făcut exact opusul, şi care s-au scuzat spunând: „Ce să fac, înlăuntrul meu cred în Dumnezeu, dar în societate mă adaptez unei situaţii de a cărei creare nu sunt eu vinovat… ” Evanghelia însă ne arată că aceasta nu este atitudinea pe care trebuie să o adoptăm în astfel de situaţii. În zilele noastre, Biserica reprezintă trupul lui Hristos; asemenea lui Iosif din Arimateea şi mironosiţelor, putem şi noi să ne apropiem de Trup.

204


Să ne rugăm deci la Domnul ca să ne dea tăria şi curajul ca să înfruntăm şi să învingem toate greutăţile acestei lumi, asemenea lui Iosif şi femeilor cu mirul, şi să facem ce ne stă în putinţă, să ajutăm, să mărturisim şi să ne îngrijim de moştenirea strămoşească, pe care avem datoria să o transmitem neîntinată urmaşilor noştri. Amin.

Pr. AlecsandruPredica la Duminica a 3-a după PaştiEv. Marcu 15, 43-47 şi 16, 1-8

205

Liviu Oltean

HRISTOS A ÎNVIAT!


Iată că prin mila lui Dumnezeu ne-am învrednicit şi ne-am adunat din nou pentru a sărbători Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. De-a lungul anului, noi ortodocşii serbăm şi retrăim cele mai importante momente legate de viaţa şi lucrările Mântuitorului nostru. După ce am sărbătorit împreună Naşterea Domnului, Botezul Său, după ce am aflat cum El lea descoperit apostolilor tainele Împărăţiei lui Dumnezeu şi am citit împreună despre minunile făcute de El şi despre învăţăturile dumnezeieşti şi pildele pe care Mântuitorul însuşi le-a spus pentru noi, după ce am suferit împreună cu El de-a lungul săptămânii patimilor, iată că acum a venit şi ziua cea mare în care Cel Bun şi Nevinovat a învins răul, moartea şi stricăciunea, înviind a treia zi din morţi, după cum preziseseră proorocii. Se cuvine aşadar să ne bucurăm din tot sufletul de această izbândă, să ne veselim şi să sărbătorim, aşa cum ne spune şi Sf. Ioan Gură de Aur: „Să ne bucurăm cu toţii de bunăvoinţa Domnului! Cel dintâi şi cel de pe urmă sosit să primească aceeaşi răsplată; cel bogat şi cel sărac să se bucure deopotrivă! Cu toţii să sărbătorească această sfântă zi!”

Cu mai mulţi ani în urmă, nişte producători de pe Broadway au lansat o „operă rock” despre Iisus Hristos. La sfârşitul spectacolelor lumea pleca însă dezamăgită, dar mai ales deprimată pentru că „opera” se termina cu scena răstignirii, şi nu este deloc de mirare că se termina astfel întrucât autorii nu erau creştini. Ei încercaseră să-şi exprime prin acel spectacol

206


filosofia lor pesimistă, şi anume că toţi oamenii sfârşesc prin a fi răstigniţi de însăşi societatea în care trăiesc.

În ultima vreme au apărut piese de teatru şi filme, scrise sau regizate de data aceasta de catolici şi protestanţi care, asemenea celor ce au scris „Jesus Christ Superstar”, tratează mai mult suferinţele lui Iisus şi trec în grabă peste Învierea şi Înălţarea Sa şi, la fel ca în primul caz, produc multă descurajare şi chiar deprimare celor care le vizionează. Indiferent care este motivaţia acestor autori, fie că nu au înţeles mesajul lui Hristos, fie că urmăresc să sporească sentimentul de vinovăţie personală a creştinului pentru a-l manevra în interesele unor grupări sau al unor organizaţii, un lucru este clar: noi ortodocşii vedem în Răstignirea şi în Învierea Domnului o victorie, şi nu o victorie oarecare, ci cea mai mare victorie din istoria omenirii, victoria forţelor Binelui asupra răului şi a morţii.

Este adevărat însă că şi pentru ucenicii lui Hristos, primul Paşte a început în teamă, lacrimi şi dezamăgire. Deşi Îl văzuseră făcând atâtea minuni şi Îl auziseră de atâtea ori vorbind despre Învierea Sa, în loc să stea la mormânt în aşteptare, ei s-au ascuns în odaia de sus, de frica celor ce condamnaseră şi uciseseră pe Învăţătorul lor.

Nimeni nu mai aştepta Învierea… Dar, slavă Domnului, ea a venit, şi o dată cu ea Dumnezeu a înălţat din nou credinţa ucenicilor, le-a dat din nou speranţă şi tărie. Mai mult decât atât, le-a dat puterea să vindece şi să ajute poporul, puterea să-şi învingă toate slăbiciunile şi temerile proprii şi le-a mai dat şi puterea să îi ajute şi pe alţii ca să-şi înfrângă slăbiciunile. De aceea Învierea Domnului este elementul central al credinţei noastre; este temelia şi raţiunea vieţii creştineşti.Învierea Domnului este importantă nu pentru simplul fapt că este un sfârşit frumos al unei povestiri despre Iisus, ci pentru că

207

Liviu Oltean

este de fapt începutul unei noi ere, în care moartea îşi pierde puterea, fiind învinsă prin credinţă.

Cu toate micile si marile noastre tragedii, cu toate dezamăgirile istorice pe care le-am citit sau pe care le-am trăit, noi creştinii ne păstrăm încrederea în Dumnezeu şi în atotputernicia Sa pentru că ştim că Binele învinge până la urmă răul, în toate situaţiile şi în tot locul.

Datorită Învierii Domnului, adevăratul creştin este un optimist desăvârşit. Este adevărat însă că lumea îi consideră pe optimişti a fi naivi, dar creştinul nu este în nici un caz naiv. El ştie exact ce se petrece în jurul său: ştie că pe lume există multe rele, violenţă, invidie şi războaie; ştie că există boli incurabile şi ştie că lumea de azi este asemenea unei jungle. Cu toate acestea, el rămâne optimist pentru că nădăjduieşte în Hristos şi ştie că Acesta îi arată întotdeauna calea pe care să meargă, îl scoate din necaz, îl luminează şi îi dă putere, după cum spune şi proorocul: Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul, vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi. (Isaia 40.31)

Optimismul nostru se datorează şi faptului că în momentul în care ne punem toată încrederea în Domnul, avem marea şansă de deveni fiii si fiicele lui Dumnezeu, după cum aflăm din Evanghelia lui Ioan şi din Epistola către Efeseni a Sfântului Pavel. Iar Dumnezeu îşi iubeşte toţi copiii… pe cei ce au trecut, pe cei de astăzi şi pe cei ce vor urma. De câte ori greutăţile acestei vieţi ne clatină şi încearcă să ne doboare, trebuie să ne amintim aceste cuvinte ale lui Iisus: „În lume, necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16.33). Vedeţi dar că El nu spune „voi birui lumea” sau „poate

208


că voi birui lumea”, ci spune cât se poate de clar: „Eu am biruit lumea”. Când Iisus a strigat de pe Cruce:

„S-a sfârşit!”, acela nu a fost un strigăt de disperare, ci un strigăt victorios: scopul pentru care a venit El în lume a fost atins, Iisus Şi-a răscumpărat poporul şi ia dat izbânda. De-acum încolo, este rândul poporului să acţioneze, să primească izbânda, pentru că El nu ne forţează, ci toate acestea le facem noi prin voinţa noastră. Iar dacă alegem calea lui Iisus, alegem singura cale ce ne poate aduce victoria asupra tuturor relelor şi nevoilor, după cum spune Apostolul:

„Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit”. (Rom. 8.37)

Fie ca această sfântă sărbătoare să întărească şi mai mult credinţa noastră, să ne dea tărie şi înţelepciune că să putem birui toate greutăţile ce ne ies în cale şi să aducă pace, bucurii, sănătate şi zile fericite la tot poporul lui Dumnezeu.

Amin.Pr. AlecsandruPredica de Sfintele Paşti

209

Liviu Oltean

NOTE

1 Biserici (n.r.).2 Neconfesionale (n.r.).3 Iudeo-creştine (n.r.).4 Binecuvântată este Împărăţia lui Dumnezeu, acum şi pururea şi în vecii vecilor! (n.r.).5 Pagini aurii (n.r.). 6 Părinte John, Părinte John […] Acest domn este din România, ca şi Părintele Alexei. (n.r.)

7 Concediere (n.r.).8 Fr. – Father, echivalent în engleză la Pr. – Preot (n.r.).9 Elitiste (n.r.).10 Cine e acolo? (n.r.).11 Gândire pozitivă (n.r.).12 Poţi să o faci (n.r.).13 Despre pogorârea Sfântului Duh asupra întregului popor al lui Hristos, vezi şi IPS Kalistos-Ware, Despre Syndiaconie.

14 Preoteasă (n.r.).15 Curăţam drumul (n.r.).16 În Dumnezeu ne încredem (n.r.).

210


17 Paştele evreiesc (n.r.).

211

liviuoltean.files.wordpress.com · web viewliviu oltean. beti dintru acesta toti. aceasta copie a...

Documents