PROBLEMA VRĂJITOREI ASTĂZI

Argument

Puţin câte puţin, domeniile existenţei: politic, social, cultural par că se

emancipează, dar asta într-un mod doar aparent, pentru că după milenii de existenţă

autonomă, „religiosul” devine un simplu compartiment al acestuia din urmă. Marcel

Gauchet considera această reacţie a „dezvrăjirii lumii, a retragerii religiei” ca pe un

„fenomen declanşat de Renaştere, al cărei iluminism antropocentrist avea să-l redefinească

pe om, aşezându-l într-o postură egocentrică. În realitate, din perspectivă ortodoxă, ea nu

face decât să-l degradeze de la stautul de „persoană”- purtător al icoanei dumnezeirii, la

anonimul „individ” contabilizat doar statistic. „În acest cadru, cu cât angajamentul faţă de

lumea de dincolo va deveni mai subiectiv, excluzând orice mediere instituită, şi cu cât

lumea de aici va cere o asumare mai deplină în autonomia sa obiectivă, cu atât

mobilizarea faţă de ea va deveni mai efectivă. Adică opusul logicii religioase

dintotdeauna.”1

Nemaiexistând autoritate spirituală, democraţia face din fiecare o autoritate

independentă, suficientă sieşi, iar raţiunea îşi schimbă prioritățile. Ea nu mai priveşte şi

admiră lumea, armonia şi frumuseţea (kόσμος) raporturilor dintre lucruri aşa cum o făcea

gândirea Antichităţii, ci doar caută să-şi împroprieze natura. Din păcate, aşa cum afirma

Olivier Clement, „tradiţia biblică, iudeo-creştină, e cea care a permis această trecere de la

raţionalitatea greacă, ce dorea să contemple ordinea Universului, la raţiunea

experimentală şi instrumentală.”2 Or, este din ce în ce mai vizibil efortul pe care

organizaţiile supranaţionale îl depun pentru impunerea unor modele improprii unei

1 ? Marcel Gauchet, Dezvrăjirea Lumii (o istorie politica a religiei), trad. VasileTonoiu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 127.2 Olivier Clement, ”Creştinătatea, secularizarea şi Europa”, apud Ioan Ică Jr. şi Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii (Fundamente-documente-analize-perspective), Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 510.

1

civilizaţii autentic spirituale, oferind în contraofertă cu facilităţi şi modele de viaţă lipsite

de componenta credinţei creştine. Printre acestea, abundă un imens puzzle de practici

vrăjitorești mai noi, preponderent axate pe mantică, sau care au dominat Antichitatea şi

care acum sunt resuscitate. Totul pe fondul unei repăgânizări a civilizaţiei umane tot mai

bulversată, asistăm la o revenire în forţă a ofertei oculte, la o diversificare a acesteia,

grevată pe fondul aşteptărilor din parte unora, respectiv “a unei schimbări de paradigmă, a

instaurării unui nou mod de gândire, cel al New Age-ului.”3

Dealtfel, răspândirea fenomenului ocultist se încadrează în ceea ce sociologul

american Peter L. Berger numea “desmodernizarea conştiinţei”, materializată fiind în cele

două forme de exprimare: 1.- spiritul antitehnologic al mişcării ecologice, şi 2.-

revigorarea esoterismului şi ocultismului.

Toate acestea propun o “întoarcere în interior” prin psihotehnici de tipul “psihologiei

umaniste” a lui Abraham Maslow (1908-1970) care îi oferă atributul de substitut religios.

Aceste noi tendinţe religioase de reinterpretare a vocaţiei lumii şi conceptelor ei, se vor

regăsi în aşa-numita psihologie transpersonală, în “care nivelul scopului este descris

uneori ca nivel al spiritualităţii”4.

Se păstrează din vechime anumite credinţe şi practici, în general nerecunoscute oficial,

dar răspândite în rândul anumitor categorii de populaţie, fiind încadrate în categoria

”paranormalului”. Ele sunt doar aparent religioase (”para” înseamnă „lângă, contra”), dar

oferă o ofertă atrăgătoare pentru înstrăinații de Dumnezeu. Aceștia nu au o imagine

teologizată a transcendentului iar relaţiile cu acesta sunt artizanale şi spontane, adesea

lipsite de o logică minimală. Fără intenţii de oficializare, ei sunt preocupați doar de

audienţa populară. Dimensiunea afectivă - uneori latentă, alteori evidentă - trece dincolo de

reglementări şi legitimitatea publică, supravieţuind prin propria vocaţie. Nimeni nu poate

să te oprească să fii superstiţios, să apelezi la forţe oculte, de mică magie, chiar dacă sunt

inofensive şi uneori par ridicole.

Ocultismul și vrăjitoria au însoţit mereu viaţa religioasă „autentică” sau oficială.

„Ocultus” înseamnă în latină „ascuns, tainic, necunoscut, ermetic”.5 Dar, în general,

3 Bruno Wütrz, New Age, Ed. de Vest, Timişoara, 1994, p. 40.4 Sue Knight, Tehnicile programării neuro-lingvistice, trad. Lucian Popescu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004, p. 267.5 Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003 , p. 901.

2

orice religie are şi aspecte mai puţin dezvăluite publicului. „Cheia” ocultismului este

astrologia, preocupată de lumea îndepărtată a astrelor (asimilată cu transcendentalul),

care influenţează Pământul şi vieţuitoarele sale. Fiecare om este influenţat de lumină,

căldură, poziţia planetelor. Intuiţia paranormală a lui Nostradamus (între 1550-1567,

materializată în celebrele sale centurii, rezumate în catrene, ultimele două incomplete6),

ori Cardan sau Rugieri, s-au concretizat în prevestirea evoluţiei istorice pentru

următoarele sute de ani (războaie, revoluţii, ascensiunea şi declinul imperiilor, oameni

iluştri).

Astrologia poate fi considerată, până la un punct, ca şi alchimia, o preştiinţă. Sunt

continuate de ştiinţele empirice (astronomie, chimie) dar şi de preocupări spirituale

neargumentate decât prin intuiţie (unde rămâne şi posibilitatea manifestării

şarlatanismului). Realitatea astrală se concretizează prin anumite „semne” existente în

zodiace cu multiple formate, cu apartenenţă la diferite culturi şi civilizaţii. Astfel, se face

apel la zodiacul de tip : european, chinezesc, arab, aztec, indian, floral, arboricol etc.7

Multe dintre ele supravieţuiesc până astăzi la popoarele cu credinţe animiste, altele, au

primit ”avizul” modernităţii, fiind însoţite de elementele de sprijin în lumea virtuală

postmodernă : computere şi programe specializate, site-uri de profil pe NET precum şi o

cohortă de vrăjitori „specialişti” în astrologie, chiromanţie ... etc.

I.Actualitatea temei. Deruta contemporaneităţii6 Profeţiile lui Nostradamus, Casa de editură şi presă „Viaţa românească”, Bucureşti, 1990, p. 5.7 A se vedea ptr. aceasta şi Dorian Green, Zodiac universal, Ed. Vremea, Bucureşti, 2003.

3

Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, o epocă în care mulţi

creştini ortodocşi sunt ca nişte frunze, purtate încoace şi încolo de orice vânt al feluritelor

teorii care nu sunt altceva decât reactivări ale păgânismului prin modalităţi subtile de

manipulare, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre “uneltirea rătăcirii”

(Efes.4,14). Pare, într-adevăr, să fi sosit timpul când oamenii nu mai acceptă rigorile şi

argumentele unei învăţături sănătoase, ci se abat către o serie de construcţii şi practici

ciudate, între care se înscrie şi vrăjitoria, cu toate formele ei de existență și manifestare.

În societatea contemporană se poate observa o îndepărtare de sacralitate, are o loc,

fenomenul unei desvrăjiri şi concomitent, al unei re-vrăjiri „excluzând orice mediere

constituită”8, proces în care individul contemporan ajunge să fie preocupat de sfere

materiale, mai mult decât de dimensiunea sacră. În felul acesta are loc o desacralizare a

lumii contemporane, pe care istoricul religiilor, Mircea Eliade o explică astfel :

„îndepărtarea divină oglindeşte interesul crescând al omului faţă de propriile sale

descoperiri religioase, culturale, economice. Pe măsură ce se apleacă asupra hierofaniilor9

vieţii, descoperă sacrul şi fecunditatea pământească şi se simte atras de experienţe

religioase mai „concrete”. Se îndepărtează de zeul ceresc şi transcendent pentru a se

apropia de divinităţile mai accesibile”10.

Această desacralizare a societăţii contemporane se explică prin faptul că societatea

occidentală cultivă o ruptură ireversibilă faţă de trecut, cu care alte societăţi nu se

confruntă. Procesul de desacralizare care are loc în societatea europeană este unic şi fără

precedent. Pentru omul modern laic, sacrul este prin excelenţă obstacolul care stă în faţa

libertăţii sale. El nu se va simţi niciodată liber până nu va fi omorât şi pe ultimul zeu.

Această „alergie” faţă de sacru, ia naştere din separarea sacru – profan, este un fel de

sistem defensiv care intră în acţiune când sacrul ameninţă sau, în acelaşi timp, este

ameninţat. Dar,  indiferent cât de mare va fi gradul de desacralizare a unei lumi, aceasta va

păstra  o doză de comportament orientat spre sacru. Oricare ar fi contextul istoric în care se

încadrează, omul va crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care

8 Marcel Gauchet, ibidem.9 Termenul semnifică „manifestarea sacrului în profan”.10 Mircea Eliade, Mituri, vise şi mistere, în Eseuri, trad. Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pp. 95-96.

4

transcende această lume şi unde totuşi se manifestă11. O modalitate de exprimare şi de

cultivare a sacrului în lumea contemporană au rămas practicile oculte, vrăjitoreşti.

Vrăjitoria există din timpuri imemoriale. În ciuda progresului civilizaţiei umane,

practicile de manipulare a semenilor s-au păstrat şi diversificat, multe dintre ele dovedind o

regretabilă eficacitate. Nu este vorba despre superstiţii sau autosugestie ; din nefericire

pentru noi toţi, ritualurile magice posedă o forţă reală. Vrăjitoria este la ora actuală un

fenomen de masă. Efectele sale sunt devastatoare pentru vieţile multor oameni. Nu există

un control social sau mijloace legale de combatere a ei. Totuşi, spre norocul nostru, al

tuturor, influenţele nefaste ale vrăjitoriei pot fi respinse prin Puterea lui Dumnezeu şi a

îngerilor Săi.

Precum terifianta contaminare radioactivă, îndeletnicirile vrăjitoreşti, deşi nu sunt

întotdeauna vizibile cu ochiul liber, poluează cumplit minţile şi sufletele oamenilor,

degradându-le până şi trupurile. Nutrim speranţa că indivizii practicanţi ai magiei negre12

sunt tentaţi de a face un astfel de „pact cu Diavolul” vor înţelege că această iniţiativă este

nu numai condamnabilă, ci chiar periculoasă pentru ei şi pentru cei ce le sunt dragi. Tot

răul la care devin complici se va întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva lor. Răul

de pe lumea aceasta nu se datorează doar prostiei şi slăbiciunilor omeneşti. El este efectul

energiilor vehiculate de entităţile malefice invizibile, prntru că „vrăjitorul, prin practicile

lui, continuă tradiţia vechilor religii dispărute: cultele druidice sau păgâne”13. Acestea îi

îndeamnă pe oameni să producă mult rău în ei înşişi, dar şi în jurul lor. Unele persoane sunt

foarte receptive la intenţiile negative care li se sugerează “pe nevăzute” şi le pun în practică

fără să regrete.

O problemă arzătoare a demonilor este cum să le domine vieţile celor ce slujesc

Binele şi ascultă vocile curate ale îngerilor lui Dumnezeu. Aici joacă un rol important

vrăjitoria. Vrăjitorul este un colaborator de nădejde, puternic şi instruit înspre rău, al lui

Satan. Profitând de interesele meschine şi patimile omeneşti, el trimite energii perverse

către victimele indicate de clienţi, transformându-le viaţa într-un coşmar. Astfel, vrăjitorul,

prin biocâmpul şi capacităţile sale mentale amplifică ideile satanice distructive. Cu scopul

de a-şi concretiza intenţiile murdare, el se foloseşte de spiritele negre pentru a-şi satisface

11 Ibidem, p. 153.12 Boue de Villiers, Magia neagră, trad. Dan Jumară, Ed. Boema, Iaşi, 1993, p. 55.13 Jean Palou, Vrăjitoria, trad. Ofelia Screciu, Ed. de Vest, Timişoara, 1992, p. 10.

5

clienţii. Dar şi forţele Întunericului profită de talentele lui pentru a-şi împlini planul

strategic de distrugere a lumii (suferinţe din belşug, pentru cât mai multe fiinţe

nevinovate)14.

Chiar şi cei care nu cred în vrăji pot să le cadă victime. Bravada şi ignoranţa în faţa

acestui fenomen pot alimenta sugestia primită pe cale telepatică - parte componentă a

agresiunii prin vrăjitorie - ca individul să suporte pasiv fluxurile malefice năpustite asupra

sa. Dacă omul nu crede în puterea farmecelor, nici nu intenţioneaza să lupte împotriva lor.

Dacă s-a întâmplat că a devenit victima acestora, ar putea avea necazuri mari. Urmările

acestor practici necurate pot fi: moartea, mutilarea, accidentele, distrugerea psihică,

ruinarea sănătăţii trupului, pierderea de persoane dragi sau a unor bunuri materiale, ruperea

relaţiilor interumane ş.a.

II.Vrăjitoria

14 Cf. Paul Ştefănescu, Magia neagră, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2003, p. 53.

6

Vrăjitoria face parte dintr-un ansamblu al practicilor pseudo-religioase

inventate, încurajate şi întreţinute de cercuri restrânse, care promovează o abordare ocultă a

realităţii religioase şi relaţiei lumii materiale cu lumea spirituală. Nu de puţine ori,

activitatea Bisericii însăşi a fost şi este confundată cu gestica şi practicile magice,

superstiţia şi vrăjitoria15. Nu se poate neglija faptul că unii pseudo-slujitori ai Bisericii

girează această atitudine prin practici inovate, străine de duhul adevăratei credinţe, practici

al căror profil, săvârşit într-un spaţiu bisericesc, nu se deosebeşte cu nimic de ritualurile

vrăjitoreşti.

Realitatea istorică arată că în toate religiile a existat şi există tendinţa de amestecare a

credinţei revelate cu teama şi superstiţia. Tratatele de istoria religiilor au la fiecare religie

un subcapitol aparte numit în general „Magia şi mantica”, pentru a se arăta care erau

formele alienate ale credinţei la un moment al istoriei. Dacă la omul primitiv magia

cuprindea mai toate domeniile vieţii cotidiene, la omul modern practicile magice s-au

refugiat în serviciile religioase şi practicile tradiţionale legate de momentele însemnate din

viaţa omului: naşterea, botezul, nunta, înmormântarea, dar nu sunt excluse nici din

ocupaţiile rurale: păstorit, albinărit, pescuit, agricultură, boală, afaceri sau ori din

experienţele erotice şi sentimentale. Prin magie, omul modern nu mai vrea să explice

neexplicatul, ci să depăşească şi să domine anumite fenomene sau trăiri personale, dar şi

„pentru a satisface o cerere care antrenează acţiunea unui om împotriva altui om şi care poate să

provină fie direct de la oficiant, fie de la un terţ pentru care el va acţiona”16.

Pe fondul lipsei de informare adecvată şi consecventă se proliferează substitutele ca

soluţii problemelor vitale. Ne limităm în a enunţa câteva motive personale care conduc la

astfel de soluţii şi corespondentul lor, aşa cum ar trebui abordate de creştinul trăitor al

realităţii religioase întemeiate pe speranţa în Hristos unicul Mântuitor, stânca de neclintit a

omului credincios (I Petru 2,4-8) şi călăuza prin excelenţă a vieţii spirituale (Ioan 14,6).

Puterea duhurilor răufăcătoare, despre care se crede a avea rolul cel mai însemnat în

orice formă de vrăjitorie nu va fi evitată prin practici de „îmbunare” mijlocite de unele

persoane, prin amulete, noduri sau alte mijloace. Creştinul trebuie să fie convins că

singurul care a afirmat şi dovedit puterea asupra duhurilor necurate a fost Mântuitorul Iisus

15 Cf. Dan Ciachir, ”Incultura religioasă a intelectualilor”, în Ofensivă ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, pp. 296-299.16 Dominique Camus, Puteri şi practici vrăjitoreşti, trad. Muguraş Constantinescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 5.

7

Hristos, iar pe aceasta a transmis-o tuturor oamenilor care cred în El, prin Apostoli şi

ucenicii lor: „Iată v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată

puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile

vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10,19-20).

Spiritualitatea misionară ortodoxă urmăreşte desăvârşirea credinciosului în Hristos pe

calea unui urcuş continuu, în care chipul umanităţii lui Hristos îndumnezeite de Duhul lui

Hristos, se întipăreşte tot mai deplin în cel care înaintează spre unirea cu Dumnezeu. “Dar

cum Dumnezeu este nesfârşit, ţinta unirii cu El, sau a desăvârşirii noastre, nu corespunde

niciodată unui capăt, de la care să nu se mai poată înainta. Toţi Părinţii răsăriteni spun, de

aceea, că desăvârşirea nu are limită. Astfel, desăvârşirea sau unirea noastră cu Dumnezeu

este nu numai o ţintă ci şi un progres nesfârşit. Totuşi, pot fi distinse pe acest drum două

mari etape: una a înaintării spre desăvârşire, prin eforturi de purificare de patimi şi de

dobândire a virtuţilor; şi o alta, de viaţă mereu mai înaitată în unirea cu Dumnezeu, în care

lucrarea omului este înlocuită cu lucrarea lui Dumnezeu, omul dând din partea sa mai mult

receptivitatea sau deschiderea pentru umplerea lui de tot mai multă viaţă dumnezeiască’’17.

Dorinţa irezistibilă de a cunoaşte viitorul, din frică sau simplă curiozitate, a dus la

forme de divinaţie de o varietate copleşitoare. Puţini sunt cei care realizează că, în

preocuparea lor de a face astfel de descoperiri, cad fie în plasa fanatismului, fie a

fatalismului, ambele condamnate sub forma păcatelor împoriva Sfântului Duh: încrederea

prea mare în Dumnezeu şi deznădejdea. Antidotul la îndemână este oferit de Hristos ne-a

învăţat că El este Domn al cerului şi al pământului, nu numai al celor prezente, ci şi

viitoare.

Frecvenţă mare în accesarea serviciilor vrăjitoreşti o au evenimentele rele,

simţămintele anormale temporare, de la dezechilibru afectiv, psihic sau moral, până la

senzaţia fizică de boală, pusă pe seama unor intervenţii ale unor răufăcători „cunoscuţi sau

necunoscuţi”. Ele pot exista în realitate, dar efectul lor asupra „victimei” se amplifică dacă

se crede ca se poate elibera prin practica unei „contra magii” sau a magiei albe. În astfel de

situaţii, pe lângă apelul la mijloacele moderne de tratament medical, creştinismul practic

recomandă rugăciunea Bisericii (Iacov 5,14-15), respectiv a comunităţii credincioşilor şi a

Preotului, întărită de măsura puterii credinţei în El. Taina Sfântului Maslu se constituie în 17 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p. 44; Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 130.

8

forma completă a vindecării, spirituale şi trupeşti, dând credinţei o formă văzută,

comunitară.

În învăţătura creştină timpurie, toate formele de vrăjitorie sunt considerate înrâuriri

ale forţelor demoniace. Sfântul Nicodim Aghioritul18 împarte practicile vrăjitoreşti în

treisprezece categorii care, într-o formă mai mult sau mai puţin evoluată se regăsesc în

toate tradiţiile moderne. Astfel, o primă formă este magia însăşi, care este definită ca pe un

meşteşug prin care demonii sunt interogaţi cu privire la sensul viselor, arătarea unor lucruri

ascunse sau descoperirea unor comori. Autorul face, totuşi, deosebire faţă de magii înţelepţi

ai Noului Testament, despre care Sf. Vasile cel Mare spune că sunt învăţaţi în interpretarea

mişcarea mişcării astrelor. A doua categorie o reprezintă prezicerea, practicată de cei ce se

oferă demonilor pentru a vedea viitorul prin ghicit în palmă, în bazin, în măruntaie sau alte

forme similare. Urmează farmecele, prin care se provoacă stări de boală unor persoane

aflate la distanţă, inclusiv prin vorbirea cu spiritele celor morţi. Aici se înscrie şi credinţa în

vârcolaci, strigoi, fantome care bântuie locuri şi oameni, de care se poate scăpa prin ardere

sau prin practici magice de dezlegare.

Deşi unii le consideră analoage cu vrăjile, totuşi, în lucrarea Sfântului Nicodim

vrăjitoria constituie o categorie aparte. Specific vrăjitoriei este că, dincolo de farmece,

amestecă practicile oculte cu rugăciuni, psalmi sau însemne creştine (cruce, busuioc,

tămâie, lumânări etc.), precum şi cu invocări adresate Mântuitorului sau Maicii Domnului.

Descântecul, cu efecte asupra fiinţelor vii, cărora le este schimbat comportamentul pentru a

săvârşi ceea ce le dictează demonii folosiţi de vrăjitor. Este vorba de fenomene de

îmblânzire sau legare a fiarelor sălbatice care nu mai atacă animalele domestice descântate,

sau de anihilarea efectelor unor muşcături veninoase, dar şi legarea cuplurilor.

Urmează „otrăvirea” sau manipularea unor persoane prin administrarea unor băuturi

care întunecă modul de gândire, creează dependenţa de o anumită persoană sau creează

sentimentul de dragoste oarbă, inexplicabilă faţă de o singură persoană, în ciuda tuturor

obstacolelor ori nepotrivirilor sociale şi religioase evidente. Oionoscopia, este un tip de

vrăjitorie cu aplicaţie în îmbelşugarea roadelor, vânatului, pescuitului şi altele. Se practică

prin interpretarea zborului păsărilor, credinţa în ursită, soartă, noroc, vise şi ceasuri rele

(numărul 13, ziua de marţi, etc.), zbaterea ochiului, a unui nerv, mâncărimi în palmă sau de

18 Cf. Sf. Nicodim Aghioritul, Despre vrăjitorie, trad. Ion Diaconescu, Ed. Sof…a, Bucureşti, 2003, pp. 8-18.

9

nas etc19. Aici trebuie înscrisă şi credinţa că o lucrare devine temeinică dacă se jertfeşte o

viaţă.

La fel, se practică „citirea” în nori, după care se prezic evenimente viitoare, cataclisme

sau convulsii sociale. Astrologia este şi ea integrată în rândul practicilor vrăjitoreşti pentru

că prezice tipul de comportament şi acţiunile omului în funcţie de mişcare cerului şi a

astrelor, la care se mai adaugă şi formule matematice, interpretări de cifre şi altele. Ea este

urmată, potrivit aceleiaşi surse, de vrăjitoria cu amulete, fetişi şi talismane pe care le poartă

o serie de persoane pentru a le aduce noroc sau a le feri de întâmplări rele ori de deochi.

Ghicitul viitorului prin jocuri aparent nevinovate, încercând să întrevadă soarta, în cafea,

interpretarea măruntaielor (haruspicii), cititul în bobi20, cărbuni şi altele este al

unsprezecelea tip de magie. Al doisprezecelea tip de vrăjitorie se practică în îndeletnicirile

agrare pentru creşterea productivităţii turmei şi apărarea de rele, insuflarea unor decizii de

la distanţă. La acest capitol se înscrie şi „deschiderea cărţii” practicată de unii pseudo-

slujitori ai Bisericii. Ultima şi cea mai stranie modalitate de vrăjitorie, o consideră Nicodim

Aghioritul ca fiind „purtarea icoanelor” unor sfinţi prin păduri şi la râuri, ţipând şi căutând

să prezică lucruri viitoare descoperite prin intermediul icoanelor.

În zilele noastre se vorbeşte mai puţin despre vrăjitorie şi mai mult despre magie

într-un sens pretins pozitiv, cunoscută şi definită ca fiind albă şi neagră, cu următoarele

forme:

a. Magia orală sau a blestemelor - constă în incantaţii, cuvinte invocatoare, aluzii

mitologice cu scopul de a face prezentă realitatea respectivă. De aici tradiţia de a nu

pronunţa numele unei persoane primejdioase pentru a evita prezenţa, cum ar fi Diavolul.

b. Magia agrară – un complex de incantaţii şi practici destinat feririi elementelor vitale de

orice rău. Se descântă ogorul, seminţele, plugul, lucrătorii;

c. Farmecele simpatetice, nodurile şi filtrele - se exercită asupra unor lucruri aparţinând

unei persoane, afectând persoana în cauză: păr, unghii, sânge etc., dar şi asupra unor

reprezentări convenţionale a persoanei atacate, de exemplu o păpuşă. Ele se folosesc în

special cu rol erotic21;

19 Gh. V. Brătescu, Vrăjitoria de-a lungul timpului, Ed. Politică, Bucureşti, 1985, p. 63.20 Jean M. Rivière, Istoria doctrinelor esoterice, trad. Viorica Alistar, Ed. Symposion, Bucureşti, 1996, p. 311.21 Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere, trad. Ana Cojan şi Ion Acsan, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999, p. 127.

10

d. Magia antropică serveşte la transferul răului prin mijloace convenţionale de la o persoană

afectată la un purtător prin diferite instrumente: amulete, filacterii, talismane;

e. Magia evocatoare - evocarea unei persoane dispărute pentru a o face prezentă la apel

între oameni22 practicată frecvent de vrăjitoare, dând uneori detalii privire la evenimentele

viitoare23.

La acestea se adaugă alte practici oculte: divinaţia sau pretenţia de a lucra cu forţe

presupus divine pentru a cunoaşte lucruri ascunse, pusă eronat de unii în legătură cu

inspiraţia Duhului Sfânt din tradiţia creştină, chiromanţia sau ghicirea viitorului, astrologia

sau determinarea comportamentului de mişcarea corpurilor cereşti, pe care unii pretind că îi

pot interpreta, holografia, sau cititul în oglindă şi necromanţia, respectiv invocarea

duhurilor celor morţi.

Dintr-o altă perspectivă, mulţi dintre români au preluat, de câţiva ani, dintr-un

mimetism modernist, care nu are nimic de a face cu discernământul, Halloween-ul,

macabra sărbătoare occidentală, care sub masca unor distracţii (tembele) este o veritabilă

invocare a demonilor şi făpturilor infernale. Putem vedea cu această ocazie o defilare

spectrală, de oameni deghizaţi în schelete, arătări hidoase, vrăjitoare, fantome, mumii,

vampiri, vârcolaci, monştri, criminali sângeroşi care împânzesc străzile şi se sperie unii pe

alţii cu tot felul de farse şi glume macabre şi nesărate. În vitrinele magazinelor, în parcuri,

în companii, în localuri, în şcoli şi universităţi, pe uşile caselor, peste tot apar vrăjitoare

călare pe mătură, dovleci-felinar, coarne şi alte simboluri mai mult sau mai puţin demonice.

Cam aşa arată Halloween-ul, o „sărbătoare“ pe care sataniştii declaraţi o consideră printre

cele mai importante.

Dar, indiferent cum judecăm aceste manifestări - ca pe o reîntoarcere la un iraţionalism

nociv, ca pe o revitalizare sau o respiritualizare păgână a unei umanităţi ameninţate de

sterilitate spirituală - ele sunt niște fenomene sociale şi religioase reale. Cu toate acestea,

indiferent cum a fost conceput, imaginat sau trăit, Dumnezeu a existat, există şi va exista

totdeauna în conştiinţa omenirii. “Istoria a dovedit dintotdeauna că umanitatea nu poate

exista în afara lui Dumnezeu. Ar fi lipsită de suportul propriei existenţe, pentru că Dumnezeu

22 Facem referire la cazul vrăjitoarei din Endor şi convorbirii cu regele Saul (IRegi 28,7-25).23 Mihai Urzică, Minuni şi false minuni, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 92-110.

11

este existenţa absolută şi orice existenţă relativă - aşa cum este cea umană - se motivează şi

se articulează tocmai în Existenţa Supremă.”24 Orice altă tentativă este sortită eşecului...

II.1 Definiție și terminologie

Provenit de pe filiera lingvistică slavă cuvântul ”vrajă” are o utilizare integral

noțională și tinde să înlocuiască treptat cuvântul ”farmec” a cărui etimologie conduce la

termenul “vrăjitorie”, originea sa aflându-se în grecescul “pharmakeia” (farmke…a,

24 ? Pr. Prof. Dr.Nicolae Achimescu , Religii in dialog, Ed. Trinitas, Iaşi, 2006, p. 97.

12

aj, »)25 - farmece, spiritism, magie neagră, venerarea demonilor şi folosirea drogurilor

pentru producerea de “experienţe spirituale”. Acest termen, pharmakeia, a urmat, însă, un

proces de degenerare semantică. Pharmakon (f£rmakon) înseamnă medicament iar

pharmakeia (farmke…a) este întrebuinţarea de medicamente. Există astfel trei faze ale

înțelesului acestuia în evoluţia semantică a termenului :

1. Pharmakeia folosit cu înţeles strict medical, fără vreo semnificaţie negativă, aşa cum îl

regăsim în contemporanul “farmacie”. Spre exemplu şi Platon vorbea despre diferite feluri

de tratamente medicale: cauterizare, incizie, medicație, înfometare26. El este de părere că

bolile mai uşoare nu trebuie complicate mai mult prin utilizarea de medicamente.

2. Apoi cuvântul începe să exprime mai ales întrebuinţarea greşită a medicamentelor, adică

folosirea lor în scopul otrăvirii şi nu al vindecării. Astfel citim despre legea cu privire la

otrăvire, moment care marchează începutul utilizării cuvântului cu o semnificaţie profund

negativă.

3. În final, cuvântul a adoptat sensul de magie neagră, vrăjitorie, farmece. El este folosit,

spre exemplu, în mod repetat, referitor la vrăjitorii şi magicienii egipteni care s-au întrecut

cu Moise atunci când Faraon nu vroia să lase poporul Israel să plece (Ieș. 7,11; 7,22; 8,18)

şi această magie, vrăjitorie şi magie neagră se constituie ca unul dintre păcatele pentru care

Isaia prezice distrugerea Babilonului prin mânia lui Dumnezeu (Is. 47,9; 47,12). Cuvântul a

parcurs un ciclu întreg. Însemnând la început un medicament vindecător si curativ, a ajuns

să însemne o acţiune vicioasă şi răuvoitoare în domeniul vrăjitoriei şi al magiei.    

Strămoșii noștri geto-daci aveau cuvinte proprii pentru a denumi vrăjitoria sau

vrăjitorul, unele ajunse până astăzi nemodificate, de exemplu: boscorodeală, boscănitură

sau vâlfă. Cuvântul farmec este sinonim cu peste 48 de cuvintte, din care 19 de origine

latină, 10 din limbile neo-latine, 6 autohtone, 6 cu etimologie necunoscută, 5 din limbile

slave, unul din turcă, unul din ungară27.

Magia sau vrăjitoria, aşa cum este cunoscută de cei mai mulţi dintre noi, nu are o

bogăţie de sensuri atât de mare. Ci, dimpotrivă, ceea ce se întâmplă astăzi în acest

25 Maurice Carrez, Francois Morel, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. Prof. Gheorghe Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999, p. 305.26 Platon, Parmenide, 354 a, trad. Sorin Vieru, în Platon, Opere, (vol. Vl.), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.27 Cf. Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 78.

13

domeniu pare să pledeze pentru o simplitate şi, mai ales, pentru un simplism care îi

permite să fie repede şi uşor asimilată de marea masă a publicului neiniţiat. Pentru cei

care fac parte din această categorie, vrăjitoria este o stare conştientă sau nu, voită sau

nu, dar care atrage responsabilitatea celui care o practică (de unde şi execuţiile de

vrăjitori), considerată ca antisocială, esenţialmente malefică prin scopul pe care îl

urmăreşte şi prin mijloacele pe care le foloseşte (farmece, otrăvire, necromanţie),

înrudite cu cele ale magiei28.

Voi încerca să privesc acest fenomen considerându-l printr-o primă posibilă

definiție drept “totalitatea tehnicilor pe care anumiţi privilegiaţi le folosesc să

influenţeze obiectele şi fenomenele lumii reale, prin operaţii care se desfăşoară în

zonele spirituale ale existenţei, în ceea ce unii numesc “planul astral” 29. Poate că o

combinaţie dintre aceste două opinii ar fi mai aproape de sensul exact al noţiunii de

“magie” pentru că, aşa cum se întâmplă de obicei, “adevărul e undeva la mijloc”. Prima

afirmaţie păcătuieşte prin termenul “eficace”, care nu se justifică în majoritatea

covârşitoare a cazurilor iar, în a doua situaţie, din sfera de acţiune a acestei arte sunt

eliminate “persoanele”, ca de altfel şi în prima definiţie. Însă, acestea sunt totuşi

percepţii contemporane ale fenomenului, deoarece, în îndelungata sa istorie, magia a

primit foarte multe accepţiuni.

Să luăm, de exemplu, Sfânta Scriptură. Aici, în special în Vechiul Testament,

vrăjitoria avea o arie de acţiune destul de vastă. În primul rând, termenul ”vrăjitor,

vrăjitoare” (în Egipt, Babilon) are ca rădăcină semantică verbul “a tăia” şi se referă

probabil la ierburile tăiate pentru fabricarea diferitelor poţiuni magice. Apoi, haber-

(descântec, descântător) - cf. Deut. 18,11, Is. 47,9) care se referă la acţiunea de “a lega”,

probabil cu amulete şi farmece, iar substantivul lehthek desemnează artele secrete pe care

le posedau magii lui Faraon (Ieș. 7,22). Dumnezeu îl pedepsește pe Saul30 pentru încălcarea

poruncii divine care interzicea consultarea vrăjitorilor şi magilor (cf. Deut. 18,14) pentru

că regele ceruse sfatul vrăjitoarei din Endor (cf. I Regi 18,7-25).

28 Pierre Rifard, termenul ”Vrăjitorie”, în Dicţionarul esoterismului, trad. şi note Doina şi Gheorghe Pienescu , Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 304. 29 Constantin Bălăceanu-Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi cele nevăzute, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 244-245. 30 Paul Johnson, O istorie a evreilor, trad. Irina Horea, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 52.

14

În Noul Testament, viziunea nu se schimbă prea mult şi putem vorbi de

pharmakos - (f£rmakoj) cf. Gal. 5,20 care se referă la persoana ce utilizează diferite

leacuri preparate din plante pentru a tămădui diferitele afecţiuni, sau perierga -

(per…erga) cf. Fapte 19,19 – care desemnează amestecul în viaţa altora prin

intermediul vrăjilor.31

Pentru prima dată, termenul de „vrăjitor” în sensul său ”modern” a apărut în

anul 589 şi se referea la spaţiul rural, determinând cultul nocturn, care se oficia în

favoarea divinităţilor înfrânte prin practicarea religiei dominante, care se oficia în

timpul zilei. Este vorba de o revoltă religioasă, care se practica în permanenţă în

apropierea monumentelor megalitice, având un arsenal din cel mai grotesc. Pentru a

avea succes în această meserie, practicantul încheia un pact cu diavolul, privit în

antichitate ca manevră obişnuită pentru vrăjitor şi absolut necesară pentru reuşita

încercărilor pe care le va întreprinde. Există o bogată literatură veche care se referă la

acest aspect şi care menţionează că aceste practici se făceau pe cale orală sau în scris,

folosindu-se sângele propriu al vrăjitorului. Un astfel de pact suna astfel: „Promit

Marelui Lucifer să-l recompensez cu douăzeci de ani pentru tot ceea ce îmi va acorda.

În cunoştinţă de cauză, semnez”32. În această situaţie, vrăjitorul renunţa la Dumnezeu,

la Fecioara Maria şi la Sfinţi.

Astăzi, este tot mai greu pentru om să mai fie el însuşi, să se descopere şi să-şi

contemple identitatea. Criza identitară vine poate şi din teama faţă de imaginea pe care şi-ar

descoperi-o, pentru că eul este proiectat mereu în exterior, fugărit în mod barbar din

carapacea propriei conştiinţe, de stimuli externi tot mai sofisticaţi şi mai perfizi. Viaţa îi

este guvernată de anumite registre de existenţă, la care omul este obligat să apeleze,

conştient sau nu, funcţie de împrejurări. Primul registru, cel public, vizează imaginea sa

socială, capabilă să-l facă să uite de sine şi să se plieze rapid pe acele coordonate care îi

garantează supravieţuirea, deci o relativă certitudine. În familie, al doilea registru, i se

oferă o altă ipostază a sinelui, protejat de intimitate.

Cel mai greu accesibil este însă cel de-al treilea, registrul transcendentului, pe care

omul îl poate deschide doar prin legătura cu Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă creştină

31 A se vedea termenii ”Magi, Vrăjitor, Descântător, Necromant” în Dicţionar biblic, vol. 2, trad. Constantin Moisa, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1996, pp. 280 – 281.32 Jean Palou, Vrăjitoria, op. cit., p. 17.

15

autentică. Omul trebuie să-şi ia în serios calitatea de făptură, de rod al Creaţiei şi să-şi plece

genunchiul în faţa Creatorului. Doar acest registru conţine leacul vindecării omului de

înstrăinare, ba chiar mai mult, rămâne unicul reper existenţial, şi în acelaşi timp, cel mai

sigur sistem de referinţă pe drumul său în căutarea răspunsului la marile întrebări ale vieţii.

Religia este răspunsul, scria Jacques Derrida, şi ”oare nu înseamnă că trebuie să ne

angajăm să răspundem ? Mai trebuie să ştim ce înseamnă «a răspunde» şi astfel ce

înseamnă responsabilitate. Mai trebuie să ştim ce înseamnă toate acestea - şi să credem în

ele.”33

În mod cert, astăzi am devenit contemporani cu un proces dureros, pentru că asistăm

atât la sfârşitul accelerat al identităţii religios-culturale a omului tradiţional, cât şi la cel al

identităţii naţional-politice a omului modern, fiecare însoţită de o necontrolată efervescență

religioasă şi socială, capabilă să alimenteze starea de rătăcire spirituală și duhovnicească.

Iar de aici până la apelul la practicile vrăjitorești nu este decât un pas. Rădăcinile acestei

evoluţii sau, mai degrabă, involuţii, au dus la formarea noii identităţi a “omului recent”,

element al globalizării - sau, şi mai bine zis, locuitor al « satului planetar » - dar mutaţiile

sunt mult mai profunde, pentru că în joc apare un conflict ontologic între realitatea naturală

a lumii şi a omului “re-născut “ din Dumnezeu, dar lipsit de reperele transcendentului.

Tocmai de aceea, pentru cei care fac apel la practicile vrăjitoriei moderne, problema

modernităţii stă în discreditarea eternităţii lui Dumnezeu, ceea ce face ca omul să devină

captivul timpului, în cele din urmă al morţii, obligat fiind să-și construiască și să-și ducă

viața într-o realitate artificială, golind de conținutul sacru propria natură.34

Pe fondul acestei atitudini omul a simţit imperios nevoia de a avea anumite precogniţii

legate de propria-i evoluţie pământească şi poate tocmai din acest motiv - mai ales pentru

cei ancoraţi într-o viaţă dominată de setea de avere, de bunuri materiale - nevoia unei pre-

cunoașteri pe care o caută la vrăjitori devine mai stringentă decât pentru cei duhovnicești și

trăitori în spiritual. Dealtfel, însăşi apelul la asemenea practici reprezintă o mărturie a

delăsării spirituale, a lipsei de orizont sacru în propria viaţă.

Numai în aceste condiţii se face apel la arta divinaţiei, definită astfel în dicţionarele de

specialitate : „MANTICĂ (grec. mantike - m£ntikh, din mantis- m£ntij - profet,

33Jacques Derrida, Credinţă şi cunoaştere, trad. Emilian Cioc, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2003, p. 37.34 Horia Roman Patapievici, Note despre omul recent, în rev. Orizont , nr. 1- 3, ian-mart/2000, p. 23.

16

ghicitor, extaziat); DIVINAŢIE - arta prezicerii viitorului, a ghicitului în credinţele

religioase ale popoarelor populaţiilor primitive. Originea modernă a termenului este însă

latină - divinatio (a ghici)35 dar ea nu reflectă bogăţia semantică a termenului grecesc „a fi

nebun”36 sau „a se dezlănţui zgomotos” care spune mai multe despre manifestarea extatică

a acelora cărora le era dat sa prezică.

Chiar şi mai tîrziu, în religiile unor popoare antice cu o civilizaţie constituită,

ghicitorii care se îndeletniceau cu mantica preziceau viitorul adesea după zborul păsărilor şi

măruntaiele animalelor de sacrificiu (haruspiciile romane, de origine etruscă), în foc -

pentru că în căutarea aflării viitorului erau consultaţi strămoşii - ”strămoşii morţi erau

cinstiţi şi sub înfăţişarea focului casnic”37, după comportarea cailor sacri, sau după nişte

bastonaşe – rune - destinate anume (la germani şi scandinavi)38; la greci, textele de

răspunsuri date de oracole se adunau în codexuri speciale, fiind deseori reconsultate; de

acelaşi tip erau la romani Cărţile Sibiline (Sibyllae). Între numeroasele forme mantice,

”mai importante pentru acele timpuri, sunt: hidromanţia (ghicitul în băşicile de la suprafaţa

apei); oniromanţia (tălmăcirea viselor); geomanţia (interpretarea viitorului după

fenomenele telurice); catoptromanţia (ghicitul în oglinzi) dar şi tradiţia unor popoare

creştine, la care fetele îşi ghicesc soţul ursit într-o oglindă, între două lumânări aprinse, fie

în noaptea de Crăciun, fie în cea de Bobotează.”39

II.2 Vrăjitoria din perspectiva istorico - antropologică și a istoriei bisericești

Din punct de vedere istorico-antropologic, vrăjitoria ar putea fi identificată cu

un statut mitico-ritual prin care, în interiorul tuturor culturilor se exprimă reacţia agresivă a

unor grupuri şi pături sociale, care, din diferite motive, nu sunt integrate total sau parţial în

35 Cf. Gheorhe Guţu, op. cit., p. 398.36 Carrez Maurice şi Morel François, op. cit., p. 177.37Luiza Maria Dumitru, Sacrul monstruos. (mitologie-mitistorie-folclor românesc), Ed. Paideea, Bucureşti, 2007, p. 169.38 Cf. Elena-Maria Morogan, Mitologie nordică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 207.39 Victor Kernbach, Dicţionar de Mitologie Generală, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 325.

17

modelele tipice ale culturii de care depind, uneori chiar respingând aceste modele. De

aceea, în abordarea fenomenologică a vrăjitoriei se poate spune că „nu există popoare,

oricât de primitive, lipsite de religie şi magie”40. Grupurile marginalizate sunt considerate a

fi posesoare ale unor moşteniri rituale şi mitologice care sunt contrarii modelelor

aparţinând majorităţii. Ele devin vrăjitorie prin antagonismul lor faţă de aceste modele41.

Practicile oculte sunt fundamentate pe tehnici, prezentate sub formă de ritualuri, care

de cele mai multe ori au rolul de a reitera evenimente petrecute la începuturile lumii sau la

apariţia anumitelor divinităţi care sunt venerate. Astfel, vrăjitoria şi practicile oculte au

rolul de a menţine în viaţă mitologia şi de a crea la rândul lor o altă serie de mituri. De

aceea în analiza dedicată miturilor vom avea în vedere şi vrăjitoria împreuna cu toate

celelalte practici care derivă.

Înainte de a analiza vrăjitoria din punct de vedere eclesiologic, este necesar să facem

distincţia între vrăjitorie şi magie. Magia reprezintă o dimensiune care are o evoluţie

paralelă cu cea religioasă, având puternice acţiuni rituale. Magia poate să ia naştere, chiar

în interiorul unei religii fundamentate istoric, pe când vrăjitoria este imposibil de integrat în

religie. Vrăjitoria este adversara structurilor religioase pe care le foloseşte pentru uzul

propriu42. Adesea vrăjitoria este asemuită cu demonismul vrăjitoresc, fără să fie un

fenomen religios din cauza faptului că e contrapusă, negând modelele religioase ale

grupului cultural din care ia naştere43.

  În momentul în care individul simte că nu aparţine structurilor sociale existente, tinde

să se refugieze într-un context care îi va oferi ocazia să îşi manifeste voinţa. Apelul la

culturile oculte se face atunci când individul nu găseşte confort în realitatea înconjurătoare

şi în societate. Preferinţa pentru diversele culturi care promovează ştiinţele oculte este de

fapt, un refugiu în faţa unei lumi desacralizate, în care persoana nu se poate integra. În

nenumărate cazuri vrăjitoria a fost alăturată Diavolului acesta din urmă fiind o supapă de

siguranţă, un personaj fantastic care trezeşte în rândul oamenilor două tipuri de reacţii:

recul din cauza pedepsei sale şi în acelaşi timp interes, atracție pentru că reprezintă ispita

40 Bronislaw Malinowski, Magie, ştiinţă, religie, trad. Nora Vasilescu, Ed. Modova, Iaşi, 1993, p. 11.41 Alfonso M. di Nola, Diavolul. Chipurile, isprăvile, istoria Satanei şi prezenţa sa malefică din Antichitate până astăzi, trad. Radu Gâdei, Ed. Bic ALL, Bucureşti, 2001, p. 222. 42 Ibidem.43 Ibidem.

18

bunurilor pământeşti44. Iar de ”acest demon” sunt dominați forte mulți oameni, mai ales cei

care se cred ”elita” societății, aceștia mai având stăpân și ”demonul slavei deșarte”...

Tocmai din aceste motive Bronislaw Malinowski crede în ipoteza unei funcţii socio-

culturale a fenomenului, în sensul că, prin cadrul mitico-comportamental vrăjitoresc s-ar

putea explica în acele culturi răul şi crizele existenţiale fundamentale şi rezultatele lor

negative, precum moartea, bolile, eşecurile sau impotenţa45. Vrăjitoria capătă în acest fel

calitatea de „ţap ispăşitor”. Toate elementele nefavorabile care pot determina răul unui

anumit popor sunt justificate în tradiţia populară prin intervenţia unui al treilea factor,

practicile vrăjitoreşti. Ele sunt considerate cauza tuturor crizelor economice, sociale,

religioase ale unei comunităţi în istoria sa.

Vrăjitoria este, printre altele, un mod de exprimare a realităţii mitice. Într-o lume

desacralizată, ea continuă să atragă practicanţi pentru că le oferă şansa de a evada dintr-o

lume în care fie nu sunt integraţi, fie o resping pentru că nu au capacitatea de a discerne, fie

nu au o educație religoasă primită în familie capabilă să-i ferească de ispitele veacului. Dar,

vrăjitoria mai poate fi și o modalitate de impunere a propriei voinţe, atunci când individul

este forţat să accepte decizia şi, deci, voinţa unui alt grup. Cealaltă componentă, ocultismul,

este o religie falsă, care lasă impresia celor care cred în ea că pot controla lumea, este o

zonă de refugiu pentru alienații mintal și social, sau pentru indivizii ale căror complexe

personale sunt luate în stăpânire de lucrarea răului în lume.

II.2.1 Vrăjitoria : din Antichitate până în Evul Mediu. Orient și Occident

Începuturile vrăjitoriei trebuie căutate încă în vremuri imemoriale, când

focul devenise obiectul celei mai mari atenţii, iar umbrele ce se observau, fuseseră

asemănate cu făpturile foştilor membri ai comunităţii, acum decedaţi. 46 Frica de

44 Roger Caillois, Omul şi sacrul, trad. Dan Petrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p. 42.45 Bronislaw Malinowski apud Alfonso M. di Nola, Diavolul: chipurile, isprăvile, istoria Satanei şi prezenţa sa malefică la toate popoarele din Antichitate până astăzi, trad. Radu Gâdei, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2001, p. 223.46 Ibidem, pp. 19-20.17 Marin Cârciumaru, Maria Bitiri, Cele mai vechi picturi rupestre paleolitice din România, în Revista muzeelor şi monumentelor, Anul XLIX (1980), nr. 1, p. 34.

19

necunoscutul imprevizibil sporea şi mai mult credinţa în forţele supranaturale. În acea

perioadă, magia nu avea semnificaţia unei credinţe religioase, ci însemna o componentă

a vieții de zi cu zi, o cale comodă şi unanim acceptată pentru a ieşi din impasul

dilemelor.

Astfel, din succesiunea coincidenţelor nu a mai fost decât un pas până la naşterea

credinţelor pe care noi le numim astăzi superstiţii47. Cu alte cuvinte, vrăjitoria apare ca

un ansamblu de tehnici prin care omul speră să înţeleagă, să-şi explice şi să stăpânească

realitatea, să şi-o facă nepotrivnică. Astfel, în paleoliticul superior (cca. 50.000-8000

î.Hr.), omul a ajuns să exprime pe piatră gânduri, sentimente, atitudini cu caracter

practic. În această masă de desene dezordonate se disting piese ce sugerează direcţii,

sensuri, concepţii magice, cum au fost găsite în peşterile din Les Combaralles, Lescaux,

Altamira, Lorthet, Cuciulat în România etc.48

În mezolitic şi neolitic (sec. X-III î.Hr.) magia evoluează puternic. Toate

informaţiile esenţiale se primeau sub o formă ceremonială, în secretul bine regizat de

către vrăjitori şi mai târziu de şamani, magia marcând, din momentul iniţierilor, cursul

întregii vieţi al fiecăruia dintre neofiţi. Acest procedeu de educaţie permanentă conferea

practicii cotidiene un atribut magic. Când omul învaţă cum să vâneze sau să danseze în

jurul unui animal sub conducerea vrăjitorului, el nu o face spre a atrage bunăvoinţa unei

divinităţi ci, pur şi simplu, din credinţa că va reuşi să realizeze ceea ce de unul singur îi

era, la început, greu sau imposibil.

Însă, pentru cea mai mare parte a societăţilor primitive nu a fost aşa. Omul a

păstrat un cult pentru divinitatea sa protectoare dar, în acelaşi timp, a încercat să

găsească şi alte mijloace de modificare a realităţii 49, şi anume alianţa cu spiritele, fiinţe

supranaturale inferioare zeilor, dar care, pentru treburile zilnice, erau tocmai ce-i

trebuiau. Dar cine puteau fi mai apropiaţi de muritori şi să fie în acelaşi timp şi spirite

dacă nu strămoşii ? Şi astfel, pentru a asigura comunicarea dintre invocator şi invocat,

47 Superstiţii – false credinţe şi practice religioase, rămăşiţe ale vechilor religii păgâne, care contravin religiei creştine. Superstiţia este o judecată falsă, prin care se atribuie cauze supranaturale unor lucruri, sau aşteaptă de la ele efecte supranaturale, în contrast cu raţiunea, care nu vede în manifestările lor nimic care să iasă din ordinea firească. A se vedea şi Gheorhe Guţu: (superstitio,-onis) - ”practică religioasă, cult religios”, op. cit., p. 1295.

48

49 Constantin Ionescu Gulian, Lumea culturii primitive, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983, p. 209.

20

se construiesc primele sanctuare, primii stâlpi totemici şi amulete care să servească

drept reşedinţă pentru aceste spirite.

Pseudo - informaţiile născute în climatul magic au găsit o largă audienţă în

colectivitatea umană, ca urmare a nivelului extrem de scăzut al practicii, a cunoaşterii

rudimentare a naturii, al gradului încă inferior de abstractizare şi slabei culturi

spirituale. Aceste pseudo – informaţii au putut genera şi alimenta mereu supranaturalul,

fetişizarea şi, la urmă, sacralizarea unor obiecte sau animale. În povestirile mitico –

magice se reflectă, în fond, năzuinţele de progres al umanităţii. Cu timpul, de la

practicile rudimentare, vrăjitoria trece spre forme şi variante tot mai complexe, născute

una din alta, reflectând de fapt dezvoltarea socială, diversele stadii ale acesteia,

mentalităţile dominante la un moment dat, în funcţie de nivelul cunoaşterii umane, al

eticii.

Din vrăjitoria ”benefică„ va decurge magia albă sau „de mână dreaptă”, menită a

avea întotdeauna efecte pozitive. O altă categorie de vrăjitorie, cea negativă, va contura

magia neagră sau „de mâna stângă”, menită să producă efecte catastrofale – moarte,

nebunie, boală. Magia pozitivă va fi exercitată la început de întreaga comunitate şi mai

târziu de vrăjitor, vraci, şaman, în timp ce magia negativă va pretinde dintotdeauna ca

oficiant numai pe vrăjitor.50

Dacă la popoarele primitive vrăjitoria se află în stadiul de început, în Antichitate,

fiecare popor avea personal calificat şi zei specifici ritualului magic. Astfel, la vechii

egipteni întâlnim zeităţi ale magiei – este vorba de Isis, soţia lui Osiris, care îşi învie

soţul prin incantaţii, şi Thot, patronul Hermopolisului, stăpânul unor cărţi magice pe

care le ascundea în străfundurile apei51.

Nici la greci nu putem spune că situaţia era diferită. Zeii din vechea Eladă aveau

foarte multe atribute magice, a căror exclusivitate se pare că o împărţeau cu câţiva

muritori, în special femeile fiind creditate cu astfel de însuşiri (Medeea, Circe,

Calypso)52. Romanii, care s-au inspirat foarte mult din aceste legende elene, credeau la

rândul lor în vrăji, numai că în Imperiul Roman, magia a fost ridicată la rangul de

50 Gheorghe V. Brătescu, op. cit. , p. 30. 51 Cf. Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului Antic, trad. şi note Maria Berzea, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, pp. 50-52.52 Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, vol. II, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1983, pp. 186 şi 250-251.

21

problemă de stat.53 Romanii vor spune ,,magus” preotului persan, vraciului, dar și actului

de vrăjitorie. Străvechea disciplină spirituală, cunoscută sub numele de magie, a avut

enorm de pierdut în contactul cu creștinismul, sfârșind prin a fi confundată cu vrăjitoria.

Sub numele de vrăjitorie s-au adunat parcă toate relele posibile ale acestei lumi. Artizanii

vrăjitoriei sunt acuzați că ar practica deochiul și furtul manei, boala și sacrificiul uman și

profanarea celor sfinte etc. Magia semnifică, din această perspectivă, totalitatea

procedeelor, formulelor, gesturilor etc., prin care ar fi invocate anumite forțe supranaturale

spre a produce miracole, practica acestor fenomene și formule.

În schimb, vrăjitoria simbolizează totalitatea mijloacelor prin care se crede că pot

transforma, în mod miraculous, realitatea. Termenul de ”magie” provine de la cuvântul

,,imga” desemnând în dialectul accadian noțiunea de preot. În limba assiriană, ,,imga”

devine ,,maga” printr-o simplă transformare fonetică, fără a fi afectat sensul inițial al

cuvântului. La greci, care vor adopta practicile orientale vrăjitorești, magheia - mage…

a însemna și ,,religia magilor”, ceea ce dă o indicație în plus asupra faptului că procedeele

magice noi erau privite într-un mod deosebit față de cele tradiționale, autohtone, aflate mult

mai aproape de gândirea primitivă.

Întrebarea care se pune cel mai des este : se identifică magia cu vrăjitoria, cei doi

termeni sunt sinonimi? Nicidecum. La noi sunt mai mulți autori care au încercat sa spulbere

această veche și vinovată confuzie, care considera magia ca pe un corp de elemente

afective și spirituale la care participă o întreagă comunitate. Este asemenea unei lumi de

fantasme care funcționează pentru o întreaga unitate socială, or, vrăjitoria ar cuprinde

tocmai ansamblul tehnicilor pragmatice de introducere în jocul social a mentalității magice.

Pe scurt, vrăjitoria ar fi magia în acțiune.Vrăjitorii ar fi elita spirituală a comunității, la care

recurg deseori oamenii în situații grele, ultime, marcate de o maximă gravitate. De o cu

titul altă părere este insă Constantin Bălăceanu-Stolnici în ,,Dialoguri despre cele văzute și

cele nevăzute”, care scrie că ,,magia față de vrăjitorie este ca muzica simfonică (și în

genere cea cultă) față de cea populară.Veritabilii magicieni au fost și sunt minți cultivate,

care cunosc simbolistica textelor sacre și scrierile esoterice, sunt printre puținii care le și

interpretează corect.Vrăjitoarele în schimb sunt persoane simple, de multe ori analfabete

53 Nicolae Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, Ed. Junimea, Iaşi, 1998, p. 314.

22

care își transmit oral relicvele unei magii elevate preistorice și a unor forme de cult

primordiale”54.

Vrăjitoria este un fenomen trist al decăderii omului în slujba Satanei. Vechimea şi

duritatea flagelului poartă jugul întunecat al diavolului şi are drept scop să cerceteze

puterile satanice ascunse ale naturii şi pe viclenele spirite slujitoare, instrumente ale

omului.55 Nimeni însă nu poate spune cu precizie cum a apărut magia. Ea constituie mai

curând o sursă infinită de speculaţii.

Astfel, Edward B. Tylor pune în legătură demonologia magică cu animismul

primitiv; Wilken pune în corelaţie animismul şi şamanismul; Sydney Hartland o

consideră un fel de gaj al vieţii, iar Sir James Frazer consideră drept magice acele

practici destinate să producă efecte speciale prin aplicarea a două legi, numite legi ale

simpatiei : ”Asemănătorul produce asemănător; lucrurile care s-au aflat în contact, dar

nu mai sunt, continuă să acţioneze unul asupra celuilalt ca şi cum ele ar mai fi în

contact.”56

Dar, s-a acreditat ideea potrivit căreia gândirea magică ar avea un caracter

primitiv sau că ar fi specifică primitivilor. Însă, magia ia naştere din ideea existenţei

unei puteri mistice, impersonale, numite şi mana57 de către unii melanezieni,

arungquiltha de anumite triburi australiene, wakan, orenda, manitu de diferiţi indieni

americani. Astfel, mana, şi nu animismul, este esenţa „religiei preanimiste” şi

reprezintă esenţa magiei.58

În Evul Mediu, însă, mai exista o distincţie care se referea la capacitatea de a

performa anumite vrăji. Este vorba de diferenţa dintre darul înnăscut şi incomunicabil

(deşi este transmisibil prin iniţiere sau naştere) şi vrăjitoria prin tehnică, pe care oricine

o poate studia şi practica pentru a deveni vrăjitor.

Vrăjitoria este, în linii mari, o încercare de a discerne evenimente îndepărtate în

timp sau spaţiu şi care nu pot fi percepute prin mijloace naturale. Supoziţia esenţială a

ritualurilor vrăjitoreşti este aceea că în Cosmos există forţe speciale, necunoscute şi

54 Constantin Bălăceanu-Stolnici, op. cit., p. 249.55 Cf. Gerald Messadié, Istoria generală a Diavolului, trad. Radu Tudoran, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 21.56 Marcel Mauss, Henri Hubert, Teoria generală a magiei, trad. Ingrid Ilinca şi Silviu Lupescu, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, pp. 17-18.57 Ibidem, pp. 136-146. 58 Bronislaw Malinowski, op. cit., pp. 15-16.

23

supranaturale, care pot fi totuşi manipulate de unii oameni în favoarea sau împotriva

lor. Cum? Prin arta eliberării de către vrăjitor a corpului său subtil şi a transmiterii lui

în „planul astral unde sfidează legile spaţiului fizic”.59 Din acest punct de vedere,

celebrele sabaturi din istoria vrăjitoriei n-ar fi altceva decât întâlnirile dintre corpurile

astrale ale magicienilor într-un alt univers decât cel profan, obişnuit. 60Aceste „pactizări”

au dat naştere de-a lungul timpului la numeroase legende care s-au menţinut până în

ziua de astăzi. Din lecturarea lor, se observă că majoritatea celor care încheiau un astfel

de pact erau femei, ceea ce corespunde postulatului lui Jules Michelet : „La un vrăjitor,

zece mii de vrăjitoare”. Acesta spunea că vrăjitoarea este victima superstiţiilor sale

religioase, a temerilor sale sociale şi a deznădejdilor sale revoltate.

Tot la fel scria şi Carl Gustav Jung care le considera o proiecţie a aspectului

feminin primitiv – o anima masculină – care dăinuie în conştientul omului. Vrăjitoarele

materializează această umbră plină de ură, de care nu se pot dezbăra şi capătă în acelaşi

timp o putere de temut; pentru femei, vrăjitoarea este o versiune femelă a ţapului

ispăşitor, asupra căruia ele transferă elementele obscure ale pasiunii lor. Dar, această

proiecţie este în realitate o participare tainică a naturii imaginare a vrăjitoarelor. Atâta

vreme cât forţele întunecate ale inconştientului nu sunt asumate în lumina cunoaşterii, a

sentimentelor şi a acţiunii, vrăjitoarea continuă să trăiască în noi. Vrăjitoarea este

antiteza imaginii idealizate a femeii61. Sub influenţa predicţiilor creştine, vrăjitoarea a

fost considerată o degradare voită a preoteselor sibilice şi druidice, care erau deghizate

în chip hâd şi diabolic.

Însă, pe lângă faptul că întotdeauna aceste vrăjitoare urmăresc să schimbe cursul

firesc al evenimentelor şi să aducă nenorociri persoanelor din jur, ele practică un ritual

demonic, orgiastic, prin care urmăresc să se contopească cu stăpânul lor Satan şi să

obţină puteri magice depline – sabbat. În limba ebraică, Șabbat e termenul a cărui

rădăcină provine dintr-un verb care înseamnă „a înceta”, ”a se opri”, ”a îndepărta, ”a

59 Constantin Bălăceanu-Stolnici, op.cit., p. 277.60 Jean Servier, Magia, trad. Bogdan Geangalău, Ed. Institutul European, Iaşi, 2001, p. 10.

61 A se vedea termenii ”Vrăjitor, vrăjitorie”, la Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (coord.), Dicţionar de simboluri, vol. III, (P-Z), trad. Micaela Slăvescu, Laurenţiu Zoicaş (coord.), Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Irina Bojin, Victor-Dinu Vlădulescu, Ileana Cantuniari, Liana Repeteanu, Agnes Davidovici, Sanda Oprescu, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, pp. 472-473.

24

se ține”, „a păzi”, „a sista”62. Dar, în practica vrăjitorească, el defineşte un ansamblu

de manopere periodice la care se supun vrăjitorii în grup. În concepţia vrăjitorilor,

sabatul trebuia să aibă loc de două ori pe săptămână, şi anume în nopţile de miercuri

spre joi şi de vineri spre sâmbătă, într-un loc izolat, înainte de miezul nopţii, iar

prezenţa la ceremonie era obligatorie.

Se spune că, vrăjitoarea, cu o zi sau două înainte de reuniunea nocturnă, numită şi

congregatio sau synagoga, primeşte o înştiinţare de participare din partea unui demon şi

nu poate lipsi decât dacă are un motiv foarte bine întemeiat. Când vine ora întâlnirii,

femeia este chemată cu o voce umană, cea a demonului numit Magisterius, Magister,

Martinettus sau Martinellus. Pentru Grillot de Givry, vrăjitorul şi vrăjitoarea sunt

preotul şi preoteasa bisericii demoniace. S-au născut pe pământ creştin din credinţa în

Satana. Principala lor funcţie, aşa cum o arată şi numele, este aceea de a face vrăji

asupra oamenilor cărora, dintr-un motiv sau altul le doresc răul. În cadrul ritualului,

demonul prezidează aşezat pe un tron, iar participanţii i se închină, însă nu în genunchi

ca pentru rugăciune, ci, apropiindu-se de el cu dosul, aducându-i ca ofrandă lumânări de

culoare neagră.63 Un „preot” celebra o slujbă în jurul unui altar, imitând uneori

Liturghia catolică rostită în formă inversă (Liturghia neagră – acţiune reală pusă pe

seama aristocraţiei. Practicată în Franţa de Gilles de Rais, condamnat în 1440, iar în

timpul lui Ludovic al XIV-lea de către Catherine Monvoisin64, numită şi La Voisin –

moaşă, astrolog şi magiciană, considerată a fi inventatoarea Liturghiei negre). Uneori se

aduc şi sacrificii umane, în special copii sau nou-născuţi, sau i se oferă diavolului

spermă umană amestecată cu mir sfinţit sau se aduce anafură sfinţită spre a fi călcată în

picioare în faţa demonului. „Preotul”, îmbrăcat în veşmintele sale sacerdotale, aşează o

cupă pe ea şi începe profanarea, prin consacrarea pâinii şi a vinului, rostind nişte

cuvinte îngrozitoare.65 După încheierea ritualului urma un banchet festiv la care se

62 Șabbat, în Dicţionar biblic, p. 1139. A se vedea şi Lect univ. Laurenţiu Ionescu, Dicţionarul studentului ebraic-român, limba ebraică biblică, Societatea biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 2006, p. 114.63 Culoarea neagră i-a fost acordată lui Saturn, care a devenit astfel, în spagirie, hieroglifa plumbului, în astrologie, o planetă malefică, în magie, Găina neagră etc. Este culoarea simbolică a tenebrelor, culoarea satanei, căruia i se ofereau roze negre şi de asemenea, cea a haosului primitiv. A se vedea Fulcanelli, Misterul catedralelor şi interpretarea esoterică a simbolurilor hermetice ale Marii Opere, trad. şi prefaţă de Dan Alexe, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 71.64 André Nataf, Maeştrii Ocultismului, trad. George Anania şi Matilda Banu, vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 101. 65 Boue de Villiers, op. cit., pp. 67-68.

25

consumă proviziile aduse de demonul însuşi sau de vrăjitoare. Bucatele sunt

„binecuvântate” de demon în sens invers, invocat fiind Beelzebub, proclamat originea

sau creatorul tuturor lucrurilor66.

Vrăjitoria, gândită sistematic şi ştiinţific, este o paraştiinţă care cercetează cu

metode ştiinţifice fenomenele parafizice şi parapsihologice necunoscute, dar

cognoscibile. Ea nu trebuie înţeleasă religios-mistic, ci „ocultist-imanentist” 67. Magia

nu are o doctrină propriu-zisă şi nici doctrinari care să-i alcătuiască una. Lucrările care

o prezintă drept o ştiinţă secretă, o „disciplina arcana” care deţine adevăratul sens al

existenţei cosmice, al fiinţelor şi al lucrurilor , sunt de la început tendenţioase şi nu

urmăresc altceva decât să dea apă la moară spiritiştilor şi teosofilor moderni. De

asemenea, nu există în vrăjitorie o divinitate personală cu care să se poată stabili un

raport religios. Întreg panteonul magic este un haos. De aceea, trebuie să reţinem

neapărat faptul că magia, în toate timpurile, a căutat să fure câte ceva din religie:

îmbrăcăminte, vase, formule, ritual etc.

Ca obiect de studiu, magia aparţine filosofiei culturii şi istoriei civilizaţiei

omeneşti. Ca sursă de câştig, prin practicile ei diverse şi curioase, magia aparţine

şarlatanilor, şamanilor şi vrăjitorilor din toate locurile şi din toate timpurile. Privind

relaţiile dintre magie şi religie de-a lungul veacurilor, magia aparţine exclusiv Istoriei

religiilor, căci niciodată nu s-a ajuns la un consens asupra originii şi substanţei magiei. 68

Totul se întâmplă ca în opera lui Umberto Eco: eroarea ajunge să-şi construiască

propria sa realitate. Ea funcţionează ca şi cum ar fi adevărata realitate, căci, magia –

dincolo de orice captivitate a timpului – rămâne o ştiinţă a trecutului, a prezentului şi a

viitorului. Observăm că vrăjitoria a avut un rol de supapă socială, atâta vreme cât

soluţiile ştiinţifice au lipsit. Dar, încă de la început, formele de vrăjitorie practicate cu

scop de răzbunare, chiar criminală, nu şi-au aflat justificarea sub raport etic, fiind

sancţionate. Ocultismul a putut furniza răspunsuri provizorii laîntrebări tulburătoare

pentru liniştea cuiva. Însă aceste răspunsuri nu pot avea niciodată încărcătura

adevărului, ci sunt doar pseudo-explicaţii, având darul de a echilibra individul numai pe

66 Alfonso M. di Nola, op. cit., pp. 231-232. 67 Mg. Gheorghe Alexe, Practici magice şi combaterea lor, în rev. S.T., Seria a II-a, Anul IV (1954), nr. 7-8 (sept.-oct.), p. 439. 68 Cf. Marcel Mauss, Henri Hubert, Teoria generală a magiei, trad. Ingrid Ilinca şi Silviu Lupescu, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 13.

26

moment. Rezolvarea permanentelor probleme ale vieţii nu se poate produce decât prin

efortul individual de modelare a conţinutului gândirii şi psihicului, şi, în mod esenţial,

de rezolvare a contradicţiilor sociale generatoare de înstrăinare acută a omului. 69

În accepţiunea clasică, vrăjitoria reprezintă acţiunea eficace asupra unui obiect real sau

mental, prin cuvânt, gest, imagine sau gând, independent de categoriile existenţei

(spaţiu, timp, cauzalitate), dar în conformitate cu corespondenţe analogice sau

mecanice.

69 Cf. Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 11.

27