AS

Biserica...

Biserica Sfantul Gheorghe a Manastirii Voronet este probabil cea mai cunoscuta

biserica din Romania.

Anul construcției: 1488   

Construită de: Stefan cel Mare

 Locaţia: Voronet, Judetul Suceava 

Biserica Sfantul Gheorghe a Manastirii Voronet este cea mai cunoscuta biserica din Romania pentru frescele exterioare,

cu o luminozitate si culori foarte intense cat si pentru sutele cu o luminozitate si culori foarte intense cat si pentru sutele de figuri bine pastrate pe zugraveala de azur.de figuri bine pastrate pe zugraveala de azur.

Manastirea se afla pe malul unui rau, la capatul unui sat mare cu acelasi nume,

aproape de orasul Gura Humorului.

Varsta asezamantului monahal nu este cunoscuta.

Legenda ne povesteste ca Stefan cel Mare, in timpul unei crize intr-un razboi cu turcii, a venit la Arhimandritul Daniel, la schitul sau in Voronet si a cerut sfatul acestuia.

Castigand batalia impotriva turcilor, printul si-a pastrat

promisiunea catre calugar si a construit o noua biserica

dedicata Sfantului Gheorghe, ocrotitorul victoriei in batalie.

Cercetatorul George Bals a scris in 1920, ca biserica aceasta, la fel

ca si cele construite in secolul urmator, sunt “Biserici bizantine

construite cu maini gotice”.

Strucutura si solutiile de interior in ce priveste spatiul au facut trimitere la traditia Bizantina si a Slavilor de sud.

Exteriorul cu stalpii, usile si ramele

ferestrelor au dus la curentul cu

influente gotice din vestul Europei.

Curentul s-a raspandit din Transilvania si

Polonia cu artisti care au fost invitati

special pentru a construi biserici.

Biserica Sfantului Gheorghe se deschide cu o inscriptie comemorativa plasata chiar la intrarea in exonartex: ”Eu printul Stefan prin voia Domnului conducator al Moldovei fiu al printului

Bogdan, a inceput a construi aceasta fundatie a Manastirii Voronet dedicata Sfantului si Adoratului si Marelui Martir si Victorios

Gheorghe, anul 6996 (1488, luna lui mai ziua 26, in lunea de dupa Pogararea Sfintului Duh si terminata in acelasi an.

Fondul întregii picturi exterioare,

celebrul albastru de Voroneț, este unic in lume, însă ce i-a

adus monumentului denumirea de

Capela Sixtină e scena Judecății de

Apoi, pictată în 1547 pe fațada vestică.

Nenumărați pictori și chiar chimiști au încercat să deslușească amestecul de substanțe care alcătuiesc culorile binecunoscute în zonă: albastrul de Voroneț - un mister viu, albul de Humor, dar și celelalte culori făcând parte din cromatica bucovineană - ruginiul

intens, galbenul, ocrul, violetul și cinci nuanțe de verde. Compozțtia culorilor folosite de meșterii bucovineni a fost deslușită cu ușurință.

De exemplu, s-a descoperit că celebrul alb de Humor își datorează strălucirea, vizibilă și azi, amestecului dintre brânza de vaci

degresată și pulberea de var. Caseinatul de var rezultat - cum se numește azi –

e un lichid, deși elementele din care e alcătuit sunt solide.

După ce se aplicau culorile, apa ieșea din tencuială și forma o crustă a cărei menire era aceea de protejare a picturii. Albul era ultima culoare aplicată și se folosea generos pentru a da

luminozitate veșmintelor și chipurilor de sfinți.

Doar albastrul cerului de Voroneț coborât și pe pereții exteriori ai mânăstirii

continuă să-și păstreze cu sfințenie taina alcătuirii sale. De peste 500 de ani !

„Orice test îţi arată compușii

chimici de bază. Cum au fost ei

legaţi iniţial, mai ales într-o substanţă

organică, este greu de aflat”. Specialiști de

astăzi au deslușit cu greu

componenţa celebrului

„albastru de Voroneţ”.

Se știe doar că are în compoziţie azuritul, un cristal de culoare

albastru intens, originar din China,

Maroc sau Namibia. Complicatele teste

de laborator au atestat că piatra,

care nu se găseşte în zonă, a fost mai întâi fărâmiţată, pisată şi apoi amestecată cu un compus organic ale cărui origini nu

au fost deslușite nici până în prezent.

Azuritul nu se găseşte nativ în România şi, având în vedere suprafaţa mare pictată cu

albastru, ridicarea bisericii a costat o avere.

Biserica mânăstirii s-a clădit din piatră de râu „legată” cu mortar de var şi nisip. Longevitatea

picturilor a atârnat de meşteşugul zugravilor de a pune culorile pe această tencuială. Sfinţii trebuiau pictaţi când zidul era încă umezit; dar

nici prea tare, nici prea puţin.

Dacă ar fi zăbovit cu pictura până se

usca tencuiala, culorile s-ar fi

transformat demult în praf. Aşa că

meșterii își împărţeau zidurile

bisericii în suprafeţe mici, cât să le termine într-o

singură zi, iar pictura pornea

întotdeauna de sus spre temelie.

Pentru ca ochiul să nu perceapă vreo linie înnădită sau vreo diferenţă de nuanţă, bucăţica de o zi – giornato,

cum i se spune acum în termeni de specialitate – reprezenta o scenă biblică despărţită de altele prin linii.

Lucrul era împărţit pe „specializări”. Întîi se schiţa conturul desenului cu negru sau ocru. Apoi se acopereau suprafeţe mari cu tonuri de

culoare preparate înainte. La sfârşit venea meşterul ce migălea detaliile veșmintelor, ochilor, mâinilor și aşeza luminile și umbrele.

Albul era ultima culoare. Era folosită mult de meşter, pentru a da impresia de lumină căzută pe chipuri sau veşminte. Rămas şi

acum strălucitor, albul de atunci se prepara din brânză. Se lua brânza de vaci, după ce se scotea toată smântâna din lapte şi se

amesteca cu pulbere de var.

Deși amândouă ingredientele erau solide, din amestecul lor reieşea un lichid – caseinatul de calciu, cum se numeşte acum. După ce se aplicau culorile, apa ieşea din tencuială şi forma o

crustă a cărei menire a fost protejarea picturii.

Cert este că, nici până în ziua de azi, testele minuțioase de laborator nu au reușit să scoată la iveală secretul substanței organice folosite

drept liant pentru omogenizarea prafului de azurit.

Deosebită este și tehnica de lucru aplicată de către pictorii moldoveni - diferită de cea a vremurilor bizantine - tehnică deosebit de ingenioasă

care a dat rezistență picturii în fața intemperiilor și care ne permite nouă azi să ne bucurăm sufletul cu asemenea comori.

Cronici străvechi din vremea lui Ștefan cel Mare pomenesc de mulțimea butoaielor cu țuică de prune trimise periodic pictorilor. Or

fi fost ei urmași ai dacilor iubitori de licoare înveselitoare, dar atât de mult cât primeau, nu puteau bea. Timp pentru comerț cu băutură nu

aveau, fiindcă erau ocupați cu pictura mânăstirilor. Și atunci ?

Să fi avut țuica un alt rol decât cel binecunoscut ? Taina butelcilor

ajunse pe șantierele

lăcașului de cult trebuie să fi fost

alta. Există supoziții,

confirmate parțial și în laborator, că băutura ar fi putut

fi folosită la tencuiala pereților

și în amestecul culorilor. Dar cine știe cu adevărat ?