Vizita secretă a lui Henry Kissinger la Beijing şi contribuţia României la normalizarea relaţiilor SUA – China

Autor: Manuel DONESCU

Vizita în Republica Populară Chineză a preşedintelui SUA, Richard Nixon, în plină „revoluţie culturală”, a fost un punct de cotitură[1] în arena relaţiilor internaţionale şi a contribuit la crearea unui mediu internaţional favorabil Beijingului ceea ce i-a permis, ulterior, lui Deng Xiaoping să aleagă, pentru prima dată în istoria modernă a Chinei, cea mai bună cale spre  modernizare, ”fără prea mari temeri faţă de puterile străine”[2]. În cadrul unui studiu recent, profesorul Wei de la Universitatea din Macao aprecia că nu trebuie ignorată legătura dintre epoca Mao şi perioada de reformă şi deschidere a Chinei care a urmat anului 1978[3]. Istoricul chinez susţine binomul continuitate-discontinuitate în perioada reformatorului Deng Xiaoping şi remarcă viziunea politică a lui Mao Zedong în relaţiile internaţionale, unul dintre exemple constituindu-l decizia de normalizare a raporturilor dintre China şi SUA. Dincolo de argumentele pro şi contra care pot alimenta o asemenea dezbatere, flexibilizarea poziţiei Beijingului faţă de Washington nu ar fi fost posibilă în absenţa unei decizii strategice maoiste care a implicat un grad de risc, inclusiv din perspectiva luptei interne pentru putere, iar diplomaţia ping-pongului promovată de Henry Kissinger nu ar fi beneficiat de masa de joc necesară în procesul de normalizare a relaţiilor SUA-China.

Vizita istorică a preşedintelui Nixon din februarie 1972 a fost pregătită de prima vizită la Beijing (9-11 iulie 1971)[4]a trimisului special Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională al preşedintelui Statelor Unite. Vizita preşedintelui american a fost posibilă ca urmare a demersurilor SUA, în care  a fost implicată şi România, care vizau „deschiderea cu China - care era un punct cheie al strategiei lui Nixon”[5]. În contextul divergenţelor sovieto-chineze şi dificultăţilor de negociere sovieto-americane, preşedintele Nixon a anticipat evoluţia Chinei şi creşterea rolului Beijingului în relaţiile internaţionale, acţionând din perspectiva diminuării ameninţării sovietice şi obţinerii unui avantaj strategic prin proiectarea diplomaţiei triunghiulare SUA-China-URSS. Premierul chinez Zhou Enlai prefaţa vizita lui Kissinger cu prilejul convorbirilor cu secretarul general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu (Beijing, 4 iunie 1971), declarând: „Noi promovăm politica porţilor deschise. Înainte, ne-am aflat în situaţia în care Statele Unite au venit să ceară Chinei să-şi deschidă porţile; acum le deschidem noi. Dacă a venit chiar şi echipa de tenis de masă a Statelor Unite la noi, de ce să nu vină, în fond, şi alte echipe?”[6]. Desfăşurată în secret[7], prima vizită a lui Kissinger a fost foarte aproape de a fi mediatizată şi implicit să conducă la reacţii interne negative - într-o perioadă în care apropierea de „China Roşie”, cu un lobby taiwanez foarte puternic, era greu de imaginat pentru o parte din oamenii politici şi opinia publică americană - de natură să afecteze

continuarea strategiei de deschidere a administraţiei Nixon. Aflat într-un turneu asiatic menit să ascundă etapa Beijing, Kissinger a părăsit în secret Pakistanul cu destinaţia China, informaţie care a fost obţinută, la momentul îmbarcării în avion, de un ziarist pakistanez, corespondent al publicaţiei britanice „Daily Telegraph”. Corespondentul local a transmis urgent o telegramă la Londra, însă redactorul de serviciu a ratat o şansă istorică şi a „îngropat” ştirea, considerând probabil că ziaristul este sub influenţa băuturilor alcoolice[8].

Strategia SUA privind relaţiile cu China şi canalul românesc de comunicare

La câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya Khan, şi cu cel român, Nicolae Ceauşescu[9], că politica Washingtonului de a ignora China a fost o greşeală şi se inaugura, astfel, de facto, canale de comunicare cu Beijingul, prin intermediul Pakistanului şi României[10]. Cele două canale de comunicare aveau rolul de a sprijini dialogul Washington-Beijing şi se înscriau în ansamblul iniţiativelor diplomatice americane vizând normalizarea relaţiilor cu China. Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de Beijing reţinem interesul de a contrabalansa puterea sovietică prin angajarea Chinei, prevenind aplicarea extinsă pe plan internaţional a doctrinei Brejnev[11], valorifica oportunităţile oferite de conflictul sovieto-chinez, precum şi convingerea că „lărgirea opţiunilor SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”[12]. Totodată, SUA sesizau modificări subtile în China şi anticipau o anumită evoluţie către statutul de mare putere, sperând să sprijine şi să influenţeze evoluţiile interne, concomitent cu obţinerea de beneficii din comerţul bilateral[13].

Angrenarea României în ansamblul demersurilor americane s-a realizat cu prilejul vizitei lui Nixon în România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă[14] şi a doua a lui Nixon la Bucureşti[15]. Vizita preşedintelui Nixon în România a fost precedată de un turneu asiatic care a inclus şi Pakistanul (1 august 1969).La 2 august 1969, preşedintele Nixon îi adresa lui Ceauşescu o propunere extrem de interesantă: „Dacă serveşte intereselor tale şi ale guvernului, ai fi binevenit să joci un rol de mediator între noi şi China”. Ceauşescu a acceptat acest rol, afirmând că va transmite opiniile expuse de partea americană şi că va „acţiona pentru a stabili relaţii în baza înţelegerii reciproce”[16]. De ce România? Alegerea canalului românesc a fost recomandată, în principal, de nivelul ridicat al relaţiilor bilaterale româno-chineze şi iniţiativele de politică externă ale Bucureştiului care deranjau Moscova[17], administraţia Nixon apreciind că „România doreşte să ducă o politică independentă”[18] într-un context favorabil destinderii raporturilor Est - Vest.

În perspectiva vizitei lui Nixon la Bucureşti, Kissinger a solicitat pregătirea unui material care să conţină un set de propuneri privind următorii paşii pe care i-ar putea efectua SUA pentru îmbunăţirea relaţiilor economice cu România. În cadrul

Memorandumului din 15 iulie 1969, adresat preşedintelui Nixon de subsecretarul de stat Elliot Richardson, se menţiona că deşi România este condusă de un regim comunist represiv, puternic centralizat, partea română a demonstrat prin acţiuni tot mai independente de politică externă în ultimii 5 ani, că merită un tratament special în cadrul politicii externe americane privind Europa de Est. În pofida ajutorului românesc acordat Vietnamului de Nord, se considera că există o admiraţie crescândă în SUA cu privire la asertivitatea politicii româneşti de independenţă şi sfidare la adresa URSS. România era percepută ca un caz singular în rândul aliaţilor URSS prin poziţia neutră în conflictul arabo-israelian, relaţiile stabilite cu RFG, opoziţia şi respingerea participării la invazia din Cehoslovacia, atacul asupra doctrinei Brejnev şi poziţia neutră în conflictul sino-sovietic[19]. Naşterea apetitului României în direcţia distanţării de URSS poate fi localizată în intervalul 1962-1965, „perioada refuzului subordonării, când între Moscova şi Bucureşti apar divergenţe majore, plecând în primul rând de la aspectele economice şi care vor conduce la afirmarea unei poziţii proprii a PMR pe plan internaţional”[20].

Nicolae Ceauşescu a continuat linia de politica externă independentă inaugurată de predecesorul său, Gheorghe Gheorhiu-Dej, iar în anii '70, România încă promova „o politică externă uşor diferită de cea a Moscovei, fapt ce a făcut ca Ceauşescu să fie considerat un oponent al imeperialismului sovietic, preţuit de presa şi cancelariile occidentale”[21]. România se remarcase în anii precedenţi printr-o serie de gesturi politice (chiar dacă motivaţiile reale, pragmatice ale lui Ceauşescu erau diferite de percepţia occidentală): singura ţară din Tratatul de la Varşovia care nu a participat la invadarea Cehoslovaciei (1968), prima ţară din cadrul Pactului de la Varşovia care stabilea relaţii diplomatice cu Germania de Vest (1967), singura ţară din blocul comunist care a menţinut relaţii diplomatice cu Israelul (1967) după războiul de 6 zile etc. Rolul acordat României de către SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS. Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind Moscova. De altfel, într-un mesaj personal adresat la 31 octombrie 1970 de Richard Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt, preşedintele american manifestă preocupare - în contextul abordării problematicii raporturilor dintre SUA şi URSS - în sensul de a nu complica relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta interesele României sau a unei terţe părţi[22]. După propunerea adresată României de Nixon în august 1969 de a-şi asuma un rol de mediator, SUA va acorda conducerii de la Bucureşti statutul de emisar[23]. Propunerea avansată de Nixon nu a fost împărtăşită în totalitate de China care a preferat canalul pakistanez. Partea chineză a manifestat rezerve în legătură cu transmiterea unor mesaje confidenţiale prin intermediul unui stat din blocul comunist - în pofida prieteniei sino-române şi dovezile referitoare la distanţarea politicii externe a României faţă de URSS - întrucât existau suspiciuni privind  posibilitatea unor scurgeri de informaţii către Moscova. Dincolo de cutuma anilor 1950 şi 1960 când oficialii români obişnuiau să facă escală la Moscova după

vizitele la Beijing, prilej pentru un tradiţional briefing, a existat temerea că sovieticii dispun în continuare, în pofida desovietizării şi derusificării, de „ochi şi urechi” în centrele de putere de la Bucureşti.

Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar datorită limitărilor ideologice inerente ale României, în scopul verificării în prima etapă, de către Washington, a unor comunicări via Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic[24]. SUA şi China au manifestat, inclusiv după stabilirea dialogului bilateral, o preferinţă pentru dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei, utilizând un canal secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un sistem asemănător a funcţionat între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE chinez[25]. Canalul pakistanez dispunea de argumente superioare celui românesc, fiind preferat de Beijing datorită poziţiei antisovietice a Islamabadului, intereselor geostrategice majore care apropiau Pakistanul de China având în vedere pericolul sprijinului URSS acordat Indiei, ce nu recomandau un eventual joc dublu faţă de chinezi, precum şi a avantajelor oferite de proximitatea geografică. Acest canal a asigurat condiţiile unor comunicări mai sigure din punctul de vedere al părţii chineze şi frecvenţa adecvată transmiterii unor detalii operative.

Preşedintele pakistanez Yahya dispunea de avantajul  oferit de posibilitatea intermedierii unor chestiuni concrete, de interes imediat în relaţiile sino-americane, care dădeau substanţă propunerilor cu caracter general ale SUA privind normalizarea relaţiilor cu China. De exemplu, în noiembrie 1969 va transmite, prin intermediul ambasadorului chinez în Pakistan, intenţia SUA de a retrage două distrugătoare din strâmtoarea Taiwan. În replică, partea chineză elibera doi cetăţeni americani, reţinuţi în februarie 1969, în largul coastelor din apropierea Chinei continentale şi Macao[26]. În cadrul memoriilor sale, Kissinger a remarcat doar canalul pakistanez care a oferit inclusiv posibilitatea escalei, în pregătirea vizitei sale secrete la Beijing[27]. Într-o oarecare măsură este explicabilă omisiunea lui Kissinger privind emisarul român care a avut un rol important doar în prima etapă. În apropierea vizitei lui Kissinger se remarcă atât creşterea frecvenţei mesajelor cât şi a substanţei corespondenţei dintre preşedintele Nixon şi premierul chinez Zhou Enlai, transmise prin intermediul preşedintelui pakistanez[28].

Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american în contextul celei de-a doua vizite a lui Ceauşescu în SUA (decembrie 1973), ocazie cu care Nixon „va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”[29]. În cadrul convorbirilor dintre Nixon şi Ceauşescu, cu prilejul primei vizite a liderului român în SUA (octombrie 1970), subiectul privind China a acoperit o parte semnificativă din timpul discuţiilor alocate agendei internaţionale. Preşedintele SUA a exprimat aprecierea părţii americane faţă de guvernul României cu privire la comunicarea punctelor de vedere ale Washingtonului asupra intenţiei de a începe discuţiile cu Beijingul. SUA arătau faptul că relaţia cu China nu poate

debuta prin stabilirea relaţiilor diplomatice, care este privită ca fiind un pas ulterior. Se insista asupra faptului este necesară aprofundarea dialogului prin diversificarea formatelor, apreciindu-se că este dificilă realizarea de convorbiri publice la Varşovia datorită reţinerilor părţii chineze care se temeau că discuţiile ar ajunge în atenţia sovieticilor. Nixon sublinia că SUA sunt gata să aibă discuţii cu reprezentanţii guvernului chinez pe alte canale, de exemplu în alte capitale, partea americană fiind deschisă la convorbiri într-un cadru formal sau un alt format agreat de Beijing[30].

Ceauşescu a sugerat că participarea Chinei la ONU ar putea avea loc înainte de stabilirea relaţiilor diplomatice sino-americane, făcând trimitere la o telegramă de mulţumire pentru sprijinul acordat de România la nivelul forului onusian, primită recent de la premierul chinez Zhou Enlai. Liderul român menţiona că SUA ar trebui să facă primii paşi în această direcţie, mai ales după evenimentele cambogiene, deoarece asemenea paşi ar putea deschide calea către creşterea contactelor cu chinezii. Totodată, Ceauşescu arăta că România va saluta orice pas în direcţia îmbunătăţirii relaţiilor cu China şi va informa conducerea chineză în legătură cu discuţiile purtate cu preşedintele Nixon. Partea română a manifestat interes în legătură cu furnizarea de SUA a mai multor sugestii concrete privind o îmbunăţire reală în relaţiile cu China, adăugând că este de acord că, totuşi, un început este necesar. Nixon a menţionat că un start ar putea fi făcut în ceea ce priveşte relaxarea barierelor comerciale şi a restricţiilor asupra schimburilor la nivel de persoane, precum şi al călătoriilor, iar înainte de stabilirea relaţiilor diplomatice ar putea avea loc schimbul de vizite a unor reprezentanţi de nivel[31]. Publicaţiile regimului comunist din România, din prima parte a anilor '70, acordau o atenţie semnificativă relaţiei cu SUA, inclusiv din perspectiva propagandei interne, prin promovarea imaginii lui Nicolae Ceauşescu de mediator internaţional între Est şi Vest. Cu prilejul celei de-a doua vizite a lui Nicolae Ceauşescu în SUA (decembrie 1973), Richard Nixon va menţiona că „în cei trei ani (de la vizita din 1969 - n.n.) am constatat o mare schimbare în lumea în care trăim, schimbare despre care...am discutat pentru prima dată în 1967, când am vizitat capitala ţării dvs., Bucureşti, ca cetăţean particular. Încă atunci noi am discutat despre necesitatea edificării unei punţi între Est şi Vest”[32]. Totodată, preşedintele SUA arăta că partea română „a contribuit enorm şi la deschiderea unor dialoguri care, altfel, ar fi rămas, poate, închise pentru totdeauna”[33], făcând trimitere la „relaţiile dintre Statele Unite şi RP Chineză, care în acea vreme erau virtual inexistente în privinţa comunicării”[34].

Poziţia Chinei faţă de SUA şi relaţia România-China

La momentul iniţiativei lui Nixon, China avea nevoie de SUA cel puţin cât a avut nevoie SUA de China în susţinerea unor interese comune strategice împotriva URSS. Mao a perceput, în acel moment, Washingtonul ca un pericol mai mic decât Moscova - deşi existau o serie de puncte sensibile pe agenda bilaterală sino-americană, precum problema Taiwanului - care prezenta un interes major, atât din

punct de vedere strategic cât şi economic. China a manifestat iniţiativă - în paralel cu iniţiativele istorice ale preşedintelui Nixon - în direcţia normalizării relaţiilor cu SUA, unul dintre mesageri, ignorat de Washington, fiind Edgar Snow, un jurnalist american. Beijingul l-a considerat un posibil canal de legătură, Snow fiind menţionat de partea chineză în discuţiile dintre liderii chinezi şi Kissinger în timpul primei sale vizite. Beijingul a făcut o serie de gesturi, inclusiv plasarea lui Snow alături de Mao la parada de ziua naţională a RP Chineze din octombrie 1970 şi acordarea unui interviu în decembrie 1970 în care Mao îl invita pe Nixon să viziteze China. Kissinger notează: „Chinezii supraestimaseră imens importanţa lui Edgar Snow în America”[35]. Partea americană nu a sesizat nuanţele demersului Beijingului care nu ţineau de imaginea ziaristului american  - considerat în SUA „unealtă comunistă” căruia Washingtonul „nu era dispus să-i încredinţeze secrete”[36] - sau mai degrabă administraţia Nixon nu a dorit să joace conform planului sugerat de chinezi, preferând să nu cedeze controlul jocului. Beijingul vroia un canal de comunicare pe care îl considera mai sigur, apreciind că dialogul prin terţe părţi era mai vulnerabil – raţiuni care au generat şi rezervele faţă de canalul românesc – pentru ca ulterior să se plieze pe canalul pakistanez şi iniţiativele Washingtonului.

Sprijinul acordat de Bucureşti în dialogul indirect Washington şi Beijingse regăseşte şi în relatările părţii chineze. În cadrul întrevederii din 11 iunie 1970 de la Beijing dintre premierul chinez şi Emil Bodnăraş, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, partea chineză afirma: „Cum s-a ajuns la reluarea acestor întâlniri? Nixon a exprimat, în repetate rânduri, dorinţa de a avea contacte cu noi. Cunoaşteţi acest lucru, v-a vorbit şi dumneavoastră. A vorbit şi pakistanezilor şi altora”[37]. Huang Hua, oficial chinez desemnat ambasador la Ottawa care îşi amânase plecarea în Canada în vederea deschiderii ambasadei RP Chineze tocmai pentru a fi angrenat în pregătirea vizitei secrete a lui Kissinger, va menţiona în cadrul memoriilor sale roluljucat deRomânia[38]. Mărturiile lui Huang Hua, ulterior ambasador la ONU şi ministru chinez al afacerilor externe, sunt importante, în condiţiile în care, dincolo de implicarea sa în plan organizatoric, a fost prezent inclusiv la convorbirile dintre Kissinger şi premierul chinez Zhou Enlai. Se remarcă şi memoria instituţională a MAE chinez - stimulată şi de publicarea unor documente din arhivele americane - care a remarcat la nivel de ministru al afacerilor externe, în perioada recentă, sprijinul acordat de România la normalizarea relaţiilor sino-americane[39]. Pe de altă parte, în cadrul întrevederii dintre Mao şi Nixon, din 21 februarie 1972, liderul chinez face trimitere doar la sprijinul acordat de preşedintele pakistanez Yahya Khan („fostul preşedinte al Pakistanului ni l-a prezentat pe preşedintele Nixon”), fără a face menţiuni cu privire la partea română[40].

Huang Hua a menţionat şi un alt tip de mesaj prilejuit de vizita liderului român în SUA din octombrie 1970. În memoriile sale, autorul chinez a remarcat că vizita respectivă a fost un prilej pentru preşedintele Nixon de folosi pentru prima dată, denumirea completă şi oficială - Republica Populară Chineză - într-un discurs

prezentat la recepţia oferită liderului român[41]. Gestul lui Nixon nu a trecut fără a fi observat de o a treia parte care nu era prezentă, însă atentă la nuanţe: partea chineză. Totodată, în cadrul întrevederii de la Casa Albă din 26 octombrie 1970, Ceauşescu avea să transmită preşedintelui SUA mesajul Chinei şi al Vietnamului de a se pune capăt războiului din Vietnam. În ianuarie 1971, premierul chinez Zhou Enlai expedia pe adresa Casei Albe o scrisoare în care menţiona că ar fi binevenită vizita unui emisar american la Beijing, fiind pentru prima dată când rezulta în mod oficial deschiderea Beijingului pentru vizita preşedintelui Nixon în China[42].

Cooperarea bilaterală româno-chineză s-a diversificat şi amplificat gradual după deschiderea în anul 1950 a misiunilor diplomatice la Beijing şi Bucureşti. Dincolo de dialogul politic, schimburile culturale, la nivel de tineret etc., părţile au abordat cu pragmatism componenta economică, volumul schimburilor comerciale româno-chineze înregistrând în 1976, pentru prima dată în istoria relaţiilor bilaterale, echivalentul a 1 miliard USD. Opoziţia faţă de URSS după moartea lui Stalin, din considerente şi cu abordări diferite, a contribuit la apropierea sino-română. În septembrie 1956, Gheorghiu-Dej şi Mao au salutat desfiinţarea Cominformului şi au denunţat presiunile perioadei staliniste, iar în iunie 1963, România se individualiza în blocul comunist prin publicarea unei părţi din scrisoarea Partidului Comunist Chinez trimisă PCUS, în cadrul căreia era criticat comportamentul de mare putere pe care URSS îl manifesta în relaţiile cu sateliţii. Din 1964, mai ales după publicarea Declaraţiei din aprilie, România şi-a manifestat public deschiderea faţă de China, cursul ascendent al relaţiilor bilaterale fiind consolidat prin cele două vizite la Beijing ale delegaţiilor conduse de Ion Gh. Maurer în martie, respectiv septembrie-octombrie 1964, precum şi prin întâlnirea la vârf din noiembrie 1964 de la Moscova. În plan diplomatic, conducerea de la Bucureşti şi-a continuat demersurile pentru recunoaşterea RP Chineze ca membru al ONU, ceea ce a  determinat o schimbare de atitudine din partea oficialilor chinezi[43]. Relaţiile cu Moscova şi Beijingul vor continua, potrivit unor opinii din istoriografia românească recentă, pe aceleeaşi coordonate în etapa post-Gheorghiu-Dej, acestea evoluând, până la prăbuşirea regimului comunist în România, în sensul strategiei de politică externă conturate în perioada 1962-1965[44].

Relaţia România-China a avut profunzimea şi continuitatea specifică unor parteneri strategici, părţile acordându-şi sprijin reciproc şi manifestând solidaritate în momente dificile. Politica externă bi şi multilaterală adoptată de regimul comunist de la Bucureşti a depăşit limitele unui joc între Moscova şi Beijing, încurajat şi facilitat de divergenţele ideologice sovieto-chineze. Partea română a promovat pe parcursul mai multor generaţii de lideri o relaţie de prietenie[45]preluată în mentalul colectiv, fără a aborda relaţia cu China doar din perspectiva determinării unei erodării a hegemoniei sovietice, prin susţinerea unui al doilea pol de putere în rândul statelor socialiste. Un alt element care a indicat interesul secretarului general al PCR, dincolo de jocul strategic, l-au constituit afinităţile acestuia faţă de socialismul de tip asiatic, pentru unele atribute ale „revoluţiei culturale” maoiste şi mai ales ale regimului nord-coreean, prezente în „cultul personalităţii”, dezvoltat

gradual de regimul Ceauşescu. În timp ce China renunţa la „revoluţia culturală” maoistă şi iniţia după 1978 o perioadă de reformă şi deschidere care a condus la transformări remarcabile, îndeosebi în sfera economică, regimul Ceauşescu pierdea dramatic din imaginea externă la nivelul statelor occidentale şi devenea tot mai opac la ideea de schimbare şi represiv în reacţii. Partea chineză a răspuns într-o manieră similară, ceea ce a contribuit la consolidarea în timp a unor legături tradiţionale care s-au menţinut indiferent de evoluţiile politice din cele două state. Menţinerea liniei de politică externă a României pe relaţia China este vizibilă în raporturile politice bilaterale post-1989, respectarea intereselor cheie ale Beijingului, precum „politica unei singure Chine”, având un loc central, inclusiv în perioada post-aderare la NATO şi integrare în UE. Consolidarea raporturilor politice tradiţionale, susţinută de toţi liderii politici români, indiferent de culoare politică, a condus în anul 2004, cu ocazia vizitei în România a preşedintelui chinez Hu Jintao, la semnarea Declaraţiei Comune privind stabilirea unui Parteneriat Amplu de Prietenie şi Cooperare.

Rolul României în cadrul dialogului sino-american

Procesul de normalizare a relaţiilor SUA şi China se afla în august 1969 într-un stadiu incipient, fiind necesare cedări de ambele părţi în vederea pregătirii atmosferei necesare unor negocieri directe substanţiale şi construirea în perspectivă a încrederii reciproce. România şi-a asumat mai mult decât un rol de simplu emisar, conducerea de la Bucureşti considerându-se un facilitator al dialogului americano-chinez, având în vedere nivelul relaţiilor bilaterale româno-chineze şi deschiderea către SUA. Nu trebuie neglijate pretenţiile în creştere ale lui Ceauşescu de a deveni un mediator internaţional în implementarea unei „păci juste şi trainice”. Obţinerea statutului de mesager al SUA era privită de liderul de la Bucureşti ca un succes încurajator pentru noua politică externă, partea română considerându-se extrem de inspirată, având în vedere deschiderea manifestată faţă de Nixon, fost vicepreşedinte al SUA (1953-1961), înainte de nominalizarea acestuia în calitate de candidat la alegerile prezidenţiale din 1968. România a avut în vedere obţinerea propriilor dividende în sfera internaţională, vizând valorificarea în beneficiul propriu a evoluţiei spre destindere a climatului de securitate Est-Vest, ca urmare a normalizării relaţiilor SUA-China şi aplicarea diplomaţiei trilaterale, revenirea Beijingului în cadrul ONU şi flexibilizarea atitudinii URSS. Ceauşescu dorea să evite reeditarea unei invazii sovietice tip Praga 1968, manifestând interes pentru un mediu internaţional care să-i permită iniţierea de acţiuni independente de politică externă.

În planul relaţiilor bilaterale româno-americane, România a urmărit obiective politico-economice majore care vor culmina în 1974, când SUA îi acorda clauza naţiunii celei mai favorizate. În decembrie 1973, Nicolae Ceauşescu afirma că schimburile comerciale bilaterale  au crescut de 4 ori de la vizita lui Nixon la Bucureşti din 1969, iar părţile ridicau relaţiile, cu prilejul vizitei liderului român în SUA, în intervalul 4-7 decembrie 1973, la un nivel fără precedent prin semnarea

„Acordului de Cooperare Economică”[46]. Nivelul înregistrat în cadrul schimburilor comerciale va fi subliniat de ziarul „Scânteia”, în contextul în care se arăta că vizita din SUA „s-a încheiat cu rezultate deosebit de satisfăcătoare”[47]. Nicolae Ceauşescu considera că semnarea Declaraţiei Comune la 5 decembrie 1973 constituie un nou moment istoric în relaţiile dintre România şi Statele Unite după ce anul 1969 „a marcat un moment important în relaţiile dintre ţările noastre”[48]. Liderul român aprecia valenţele diplomaţiei la nivel înalt, subliniind seria întâlnirilor cu Nixon începută în 1967 (întrevedere cu caracter privat) şi continuată cu convorbirile din august 1969, octombrie 1971 (Ceauşescu considera vizita în SUA din octombrie 1971 ca fiind neoficială - n.n.) şi decembrie 1973, ultimele în calitate de preşedinte[49].

Asumarea unui rol de facilitator al dialogului sino-american a implicat transmiterea constantă de către partea română a unor mesaje constructive, de natură să sprijine normalizarea relaţiilor SUA-China, cu prilejul schimburilor frecvente de vizite româno-chineze la nivel înalt. Bucureştiul s-a remarcat printr-un lobby real în favoarea Washingtonului – motivate de interesele proprii - prezentând pe larg mesajele americane, în condiţiile în care partea  chineză manifesta o atitudine rezervată[50] şi răspundea mai degrabă descurajator, de regulă, prin „informaţii sau comentarii laconice”[51]. Reacţiile părţii chineze au indicat o atitudine critică asupra intenţiilor SUA, cu accent asupra problemei Taiwanului, linie politică care de altfel nu s-a modificat nici în prezent. Cu prilejul vizitei la Beijing a delegaţiei conduse de Gheorghe Rădulescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în perioada 20-26 noiembrie 1970, partea română aduce la cunoştinţa conducerii chineze dorinţa expresă a preşedintelui Richard Nixon de a întreprinde o vizită în China spre a discuta cu liderii chinezi problematica normalizării relaţiilor dintre RP Chineză şi SUA. Oficialităţii române i se încredinţează răspunsul: „dacă doreşte să vină, este binevenit”[52].

În cadrul consultărilor cu premierul chinez Zhou Enlai (3 iunie 1971), secretarul general al PCR afirma: „Relaţiile noastre cu SUA sunt, de asemenea, bune. După cum ştiţi, Nixon a vizitat România, iar eu fiind la ONU am vizitat SUA. Cu Nixon m-am întâlnit, de altfel, înainte de a fi preşedinte, în 1967 când a vizitat România”[53]. Zhou Enlai avea cunoştinţă despre vizita lui Nixon din 1967, afirmând că „la Moscova nu a fost primit de nimeni”[54]. Partea română a sugerat că ar fi anticipat evoluţiile politice din SUA când a acordat o atenţie specială lui Nixon în aprilie 1967, exploatând răceala Moscovei faţă de viitorul preşedinte american: „Noi – declara secretarul general al PCR - l-am primit bine atunci. Eu am avut o convorbire de câteva ore cu el. L-am primit la Comitetul Central al partidului. Am discutat un cerc larg de probleme, între care şi problema Vietnamului şi, îndeosebi, problema relaţiilor cu China...Interesant este că încă atunci el a declarat că personal consideră că trebuie să se ajungă la o reglementare a raporturilor cu China, că, după părerea lui, în câţiva ani China va juca un rol important în viaţa internaţională. Nu era atunci nici candidat pentru funcţia de preşedinte, era într-o călătorie particulară”[55].

Richard Nixon va aloca spaţiu, în memoriile sale, turneului din 1967 desfăşurat în Europa, Asia de Est şi Asia de Sud-Est, care a avut un rol important în pregătirea unor elemente de politică externă din perioada mandatului prezidenţial[56]. Viziunea lui Nixon privind relaţia cu China a fost prezentată public, prin intermediul publicaţiilor americane, înainte de a deveni preşedinte al SUA[57].  

Un mesaj referitor la deschiderea politică manifestată de Nixon faţă de China a fost transmis de Nicolae Ceauşescu în cadrul întrevederii cu premierul chinez: „Când a vizitat România în 1969, în calitate de preşedinte, am discutat, de asemenea, pe larg aceste probleme şi trebuie să spun că, în continuare, a stat pe aceeaşi poziţie, că va trebui să se ajungă la o normalizare între China şi SUA”[58]. Convorbirile Ceauşescu - Mao din iunie 1971 relevă o discuţie consistentă asupra relaţiilor China-SUA, în cadrul căreia conducătorul chinez „a dorit să-şi confirme, întrebându-l pe liderul român dacă îi place jocul de ping-pong, atitudinea favorabilă a României faţă de normalizarea relaţiilor sino-americane”[59]. S-a declarat mulţumit când a primit un răspuns pozitiv.

În august 1971, în cadrul unei întâlniri cu Henry Kissinger, ambasadorul român în SUA, Corneliu Bogdan îl felicita pentru prima sa vizită la Beijing (9-11 iulie), menţionând că românii şi chinezii au discutat despre SUA pe baze constructive cu prilejul vizitei lui Ceauşescu în China din iunie. Şeful de misiune român afirma că Ceauşescu consideră că tendinţele la nivel global sunt pozitive, unul dintre argumente constituindu-l normalizarea relaţiilor dintre SUA şi China. Discuţia a indicat preocuparea părţii române pentru reacţia URSS în urma vizitei lui Nicolae Ceauşescu la Beijing, vizibilă prin diferite gesturi sau atacuri în presă, direct sau prin intermediari[60]. Un motiv de preocupare îl constituia şi anunţul recent al sovieticilor privind efectuarea de manevre militare de către statele membre ale Tratatului de la Varşovia la graniţa României. De altfel, la 17 septembrie 1971, ambasadorul Corneliu Bogdan era primit de preşedintele Nixon, într-un gest simbolic care indica atenţia acordată României, întrucât conform protocolului primirea şefilor de misune la acest nivel nu constituie o practică[61]. Richard Nixon menţiona, la 21  martie 1972, în cadrul unei primiri a demnitarului comunist Manea Mănescu, că liderii din unele state comuniste nu privesc ca fiind binevenită vizita preşedintelui SUA în China din februarie, considerând că a fost îndreptată într-un fel împotriva URSS. Preşedintele Nixon arăta că România, totuşi, este într-o poziţie unică având relaţii bune cu amândouă, URSS şi China, iar preşedintele Nicolae Ceauşescu a evaluat corect vizita. Partea română sublinia că vizita preşedintelui SUA la Beijing a fost mediatizată la nivelul opiniei publice din România, inclusiv cu privire la textul complet al comunicatului, având o importanţă istorică pentru relaţiile internaţionale[62].

Reluarea întâlnirilor sino-americane de la Varşovia şi necesitatea menţinerii unui canal de comunicare „mai flexibil”

Întâlnirile sino-americane care au avut loc începând cu 1955 la Geneva şi ulterior la Varşovia, la nivel de ambasadori, au indicat faptul că părţile nu erau încă pregătite pentru decizii strategice majore. În pofida numărului mare de întâlniri, nu mai puţin de 134 în intervalul 1955-1968, nu se înregistrau progrese din perspectiva normalizării relaţiilor bilaterale. La 11 ianuarie 1968, ambasadorul american în Polonia, John Gronouski sublinia rigiditatea şi sterilitatea poziţiei părţii chineze în cadrul întâlnirilor derulate la Varşovia[63], pentru ca ulterior, China să amâne succesiv reluarea întâlnirilor, intrate, astfel, într-o situaţie de blocaj. Huang Hua apreciază în memoriile sale că întrevederea din septembrie 1969 pe aeroportul din Beijing dintre premierul chinez Zhou Enlai şi primul ministru sovietic Aleksei Kosâghin a urgentat demersurile SUA pentru pregătirea dialogului direct SUA-China[64].

Preşedintele SUA a solicitat, la 9 septembrie 1969, noului ambasador american în Polonia, Walter J. Stoessel Jr., transmiterea cât mai rapidă a unui mesaj privat către şeful misiunii diplomatice chineze la Varşovia, cu ocazia unei recepţii organizate la o ambasadă neutră. În absenţa oportunităţilor oferite de evenimentele mondene, ambasadorul Stoessel a transmis secretarului de stat William Rogers, abia la 3 decembrie 1969, o telegramă prin care informa asupra abordării indirecte, prin intermediul translatorului şefului de misiune chinez. A rezultat că şeful de misiune chinez evitase contactul direct din teama de a nu fi observat de alţi membri ai corpului diplomatic sau ziarişti. Momentul ales pentru a transmite mesajul că „preşedintele Nixon doreşte să aibă discuţii concrete serioase” cu partea chineză, l-a constituit finalul recepţiei oferite cu ocazia unei parade a modei organizate de ambasada Iugoslaviei la Palatul Culturii din Varşovia[65].

La 11 decembrie 1969, ambasadorul Stoessel efectua o vizită la ambasada chineză, urmare invitaţiei însărcinatului cu afaceri a.i. Lei Yang. Partea americană propunea o întîlnire formală pentru ianuarie 1970, manifestând deschidere pentru derularea discuţiilor eventual în altă localitate. În cadrul întâlnirii cu numărul 135 din 20 ianuarie 1970, ambasadorul Stoessel a avansat propunerea deplasării unui reprezentant guvernamental american la Beijing sau a unui trimis chinez la Washington pentru aprofundarea discuţiilor, în situaţia în care negocierile vor progresa. Era un prim pas pregătit de Henry Kissinger. Acceptul de principiu al părţii chineze a fost comunicat la următoarea întâlnire (februarie 1970), luând prin surprindere Washingtonul. Reacţia rapidă a părţii chineze a sugerat atât faptul că Beijingul era la fel de interesat precum Washingtonul de deblocarea dialogului, cât şi efectul pozitiv al mesajelor americane transmise prin intermediari. Henry Kissinger va avea nevoie de circa 18 luni pentru pregătirea vizitei secrete în China din iulie 1971, având în vedere sensibilităţile relaţiei faţă de evoluţiile situaţiei internaţionale, cât şi evaluările administraţiei Nixon care se temea de o reacţie negativă, îndeosebi la nivelul Congresului. Un alt demers al lui Kissinger a vizat, la momentul reluării întâlnirilor, eliminarea unei practici a Departamentului de Stat din perioada administraţiei Johnson de a-i informa pe sovietici cu privire la conţinutul discuţiilor de la Varşovia[66], care arată dezechilibrul atât numeric cât şi

ca influenţă, existent la începutul mandatului lui Nixon, între sinologii şi sovietologii din administraţia americană.

În cadrul întrevederii din 11 iunie 1970 de la Beijing, dintre premierul chinez Zhou Enlai şi Emil Bodnăraş, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, partea chineză confirma abordarea translatorului ambasadorului chinez şi menţiona organizarea a două întâlniri la Varşovia la 20 ianuarie, respectiv la 20 februarie 1970. Întâlnirile s-au desfăşurat alternativ, la solicitarea Statelor Unite, la cele două misiuni diplomatice, întrucât Washingtonul considera ca fiind nesigură clădirea pusă la dispoziţie de gazdele poloneze[67]. Întâlnirea programată pentru 20 martie 1970 nu a mai avut loc în mod tacit (SUA a sprijinit la 18 martie gruparea condusă de Lon Nol care îl înlăturase pe Norodom Sihanouk), iar evoluţia evenimentelor din Cambodgia (intrarea americanilor din aprilie) a determinat suspendarea discuţiilor. Partea chineză a dat publicităţii declaraţia lui Mao privind situaţia din Indochina, în mod simbolic la 20 mai, după ce runda sino-americană fusese amânată la cererea Beijingului.   

Suspendarea contactelor directe până în decembrie 1970, determinată de partea chineză, a readus în atenţie importanţa sprijinului oferit de intermediari, părţile fiind „în căutarea unui canal mai flexibil”[68]. Restabilirea întâlnirilor americano-chineze în urma impulsului administraţiei Nixon nu a condus în mod automat la obţinerea de progrese, fiind încă nevoie de sprijinul terţilor. Henry Kissinger a remarcat că impasul a apărut aproape imediat după începerea negocierilor de la Varşovia, iar problemele erau filtrate, de partea americană, printr-un proces greoi de consultări cu Congresul SUA şi cu aliaţii principali,  iar tratativele conduceau la controverse în guvernul american, „aşa încât şi Nixon şi eu am fost oarecum uşuraţi când am aflat că partea chineză întrerupea discuţiile”[69]. Eforturile comune, îndeosebi cu sprijinul partenerilor de proiect, vor conduce la reluarea dialogului şi constituirea climatului necesar desfăşurării vizitelor la Beijing ale lui Kissinger din 1971 („Polo 1” şi „Polo 2”)[70].

Implicaţiile bi şi multilaterale ale normalizării relaţiilor SUA-China

După primul pas realizat de Richard Nixon şi Mao Zedong, tandemul Deng Xiaoping -  Jimmy Carter a deschis larg uşa cooperării americano-chineze conducând în mod formal la stabilirea relaţiilor diplomatice după vizita preşedintelui SUA la Beijing în decembrie 1978. Părţile au aprofundat subiectele de interes comun şi au abordat relaţiile cu pragmatism, ceea ce a solicitat o gestionare atentă, având în vedere sensibilitatea generată de diferenţele ideologice. Implicaţiile normalizării relaţiei cu China din perspectiva SUA sunt cunoscute, atât specialiştilor cât şi publicului larg. În schimb, istoriografia occidentală a abordat mai puţin implicaţiile asupra Beijingului, unele voci exprimând o anumită surprindere cu privire la apariţia „peste noapte” a unei puteri mondiale, aflate într-o relaţie complexă de cooperare-competiţie cu SUA. Creşterea Chinei nu este însă

rezultatul ultimilor ani, fiind un proces etapizat care a cunoscut un nou stimul la scara istoriei prin ajutorul direct şi indirect acordat de SUA în urmă cu 40 de ani.

Normalizarea relaţiilor SUA-China a depăşit prin implicaţii dimensiunea raporturilor bilaterale. Revenirea Chinei în cadrul ONU nu ar fi fost posibilă, potrivit strategiei diplomaţiei chineze, fără o destindere în relaţiile cu SUA. Totodată, recunoşterea  Beijingului de către Washington a determinat o reacţie în lanţ, RP Chineză stabilind relaţii diplomatice cu mai mult de 100 de state[71]. Stabilirea relaţiilor diplomatice SUA-China în aceeaşi perioadă cu declanşarea politicii de reformă şi deschidere de către Deng Xiaoping nu a fost o coincidenţă, Beijingul fiind interesat atât de cooperarea strategică împotriva ameninţării sovietice, cât şi de obţinerea sprijinului economic, cu accent asupra accesului - chiar limitat - la tehnologia occidentală. Ieşirea din izolarea politică şi economică, prin modificarea cadrului legislativ vizând atragerea de investiţii străine şi stimularea schimburilor comerciale a condus la o creştere economică remarcabilă - susţinută îndeosebi de exporturile către SUA, statele europene şi Japonia - China devenind recent a doua economie mondială. Normalizarea şi stabilirea relaţiilor diplomatice sino-americane au constituit o ancoră care i-a permis Beijingului să promoveze o politică eficientă de dezvoltare, iar multiplicarea schimburilor cu SUA şi statele democratice a fost esenţială în asigurarea unui ritm ridicat de creştere economică, contribuţia Washingtonului la evoluţia Chinei depăşind cu mult considerentele strategice care au stat la baza politicii de deschidere a preşedintelui Nixon.

Asociatia europeana de studii geopolitice si strategice Gheorghe I. Bratianu

 

 [1] C. X. George Wei, Mao’s legacy revisited: its lasting impact on China and post-Mao era reform, în Asian Politics & Policy, Vol. 3, No. 1, January 2011, p. 5.

[2] Ibidem, p. 21.

[3] Ibidem, p. 3.

[4] Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la vizita secretă a lui Kissinger („Acţiunea Polo 1” - nume inspirat de călătorul veneţian Marco Polo).

[5] Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Bic All, 2007, p. 621.

[6] Stenograma discuţiilor în Romulus Ioan Budura (coordonator), Politica independentă a României şi relaţiile româno - chineze (1954-1975). Documente, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008, p. 496.

[7] Părţile au anunţat ulterior vizita lui Kissinger, prin comunicate transmise simultan la 15 iulie 1971, prilej cu care Nixon a adus la cunoştinţa opiniei publice acceptarea invitaţiei, adresate de premierul Zhou Enlai în  numele guvernului chinez, de a efectua o vizită oficială în  China. Anunţul a declanşat reacţii diferite în SUA.

[8] Huang Hua, Memoirs, Beijing, Foreign Languages Press, 2008, p. 225.

[9] „I-am spus lui Ceauşescu într-o manieră generală că eram pregătiţi să vorbim cu China” avea să declare Henry Kissinger în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru România Liberă şi Realitatea TV. Interviul a fost publicat la 17 decembrie 2007 la adresa http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

[10] Huang Hua, op. cit., p. 220.

[11] „Am încercat să prevenim în acel moment ca Uniunea Sovietică să aplice doctrina Brejnev peste tot în lume. Şi de aceea eram foarte interesaţi să stabilim relaţii cu China” , declara Henry Kissinger în interviul realizat de Emil Hurezeanu.

[12] Henry Kissinger, op. cit., p. 628.

[13] Jin Canrong, The key of China-US relations lies with the United States, în China International Studies,  January/February 2009, p. 14-15.

[14] „Vizita preşedintelui Richard Nixon în România a fost una foarte importantă din punct de  vedere simbolic. A fost pentru prima oară când un preşedinte american vizita o ţară care aparţinea   Pactului de la Varşovia şi care fusese ocupată de Uniunea Sovietică la sfârşitul războiului”, declara Henry Kissinger în  interviul realizat de Emil Hurezeanu.

[15] Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile    prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de republicani câteva luni mai târziu (august).

[16] Memorandum of conversation between President Nixon and President Ceausescu, August 2, National Archives, Nixon Presidential Materials, NSC Files, Box 1023, Presidential/HAK Memcons, Memcon President    Nixon and President Ceausescu, August 2–August 3, 1969 (Apud Foreign Relations of the United States. 1969–1976, Vol. XXIX, Eastern Europe, Eastern Mediterranean, 1969–1972, Document 183).

[17] Mihai Retegan, 1968 - Din primăvară până în toamnă, Bucureşti, Editura RAO, 1998, p. 130. Autorul apreciază că nu există nicio îndoială că politica externă a României era extrem de supărătoare pentru URSS.

[18] A se vedea pe larg aprecierea Administraţiei Nixon asupra politicii externe promovate de Ceauşescu în interviul acordat de Henry Kissinger lui Emil Hurezeanu.

[19] National Archives, Nixon Presidential Materials, NSC Files, NSC Institutional Files (H-Files), Box H–270, U/DM 1–19, U/DM 14 (Apud Foreign Relations of the United States. 1969–1976, Vol. XXIX, Eastern Europe, Eastern Mediterranean, 1969–1972, Document 181).

[20] Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova România şi conflictul sovieto-chinez (1957-1965), vol. I, Bucureşti, INST, 2004, p. 17.

[21] Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 197 - 198.

[22] Vezi mesajul la adresa: http://www.nixonlibrary.gov/virtuallibrary/ documents/ dec10/63.pdf.

[23] „Problema era că nu existau diplomaţi chinezi nicăieri în lume la acea dată din cauza revoluţiei culturale. Aşa că aveam nevoie de o terţă parte care să joace rolul de emisar. Iar Ceauşescu a transmis propunerea noastră”, declara Kissinger în interviul realizat de Emil Hurezeanu. Apreciem că nu absenţa diplomaţilor chinezi era principala problemă, aşa cum susţine Kissinger, ci mai degrabă absenţa unui climat de încredere între SUA şi China. Reluarea întâlnirilor sino-americane de la Varşovia (ianuarie şi februarie 1970) au arătat că rolul intermediarilor nu se încheiase, îndeosebi din perspectiva pregătirii atmosferei discuţiilor.

[24] „Timp de aproximativ şase luni după vizită, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan îl trimiteam şi prin România. Dar chinezii răspundeau prin Pakistan, pentru că erau suspicioşi privind relaţia României cu Rusia”, mărturisea Henry Kissinger în interviul realizat de Emil Hurezeanu.

[25] Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind    activitatea diplomatică a lui Han Xu).

[26] National Archives, Nixon Presidential Materials, NSC Files, Box 1031, Files for the President—China Material, Exchanges Leading up to HAK Trip to China—December 1969–July 1971 (Apud Foreign Relations of the United States. 1969–1976, Vol. XVII, China, 1969–1972, Document 54).

[27] Henry Kissinger, op. cit., p. 632.

[28] A se vedea pe larg corespondenţa SUA-China via Pakistan din arhivele americane în Foreign Relations of the United States. 1969–1976, Vol. XVII, China, 1969–1972, Document 130, Document 135 etc.

[29] Romulus Ioan Budura (coordonator), op. cit., p. 33.

[30] National Archives, Nixon Presidential Materials, NSC Files, Box 703, Country Files—Europe, Romania, Vol. III Jul 1970–Dec 1971 (Apud Foreign Relations of the United States. 1969 - 1976, Vol. XXIX, Eastern Europe, Eastern Mediterranean, 1969–1972, Document 199).

[31] Ibidem.

[32] Vizita oficială a tovarăşului Nicolae Ceauşescu în SUA. 4-7 decembrie 1973, Bucureşti, Editura Politică, 1974,  p. 48.

[33] Ibidem, p. 63.

[34] Ibidem, p. 62.

[35] Henry Kissinger, op. cit., p. 632.

[36] Ibidem.

[37] Stenograma discuţiilor în Romulus Ioan Budura (coordonator), op. cit., p. 420.

[38] Huang Hua, op. cit., p. 222.

[39] Reluarea subiectului de partea chineză s-a produs în contextul pregătirilor pentru aniversarea a 30 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice China-SUA (1 ianuarie 2009).

[40] A se vedea textul integral al Memorandumului privind întrevederea Nixon-Mao din 21 februarie 1971 la adresa: http:// www. nixonlibrary.gov /forkids/edu_programing /HistoryDay2010.

[41] Huang Hua, op. cit., p. 222.

[42] Ibidem.

[43] Mioara Anton, Ieşirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2007, p. 166-175.

[44] Dan Cătănuş, op. cit., p. 16-17.

[45] România a fost a treia ţară care a recunoscut proclamarea Republicii Populare Chineze la 5 octombrie 1949 după URSS şi Bulgaria.

[46] Vizita oficială…, p. 145.

[47] Scânteia, nr. 9 (716) din 9 dec. 1973.

[48] Vizita oficială..., p. 128.

[49] Ibidem, p. 49.

[50] „Ce nu ştiam la acea dată şi am aflat ulterior era că de fapt chinezilor nu le-a plăcut să comunice printr-o ţară comunistă, pentru că le era teamă că puteau exista oameni în guvernul respectiv sau chiar în propriul guvern care i-ar fi informat pe sovietici despre ceea ce făceam” , a declarat Henry Kissinger în interviul realizat de Emil Hurezeanu.

[51] Romulus Ioan Budura (coordonator), op. cit., p. 32.

[52] Ibidem, p. 30.

[53] Ibidem, p. 475.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Richard Nixon, The Memoirs of Richard Nixon, vol. I, New York, Grosset&Dunlap, 1978, p. 280–285.

[57] Richard Nixon, Asia after Vietnam, în Foreign Affairs, vol. 46, no. 1, October 1967, p. 111–125 şi Richard Nixon, Nixon's View of the World-From Informal Talks, în U.S. News and World Report, September 16, 1968, p. 48.

[58] Romulus Ioan Budura (coordonator), op. cit., p. 475.

[59] Ibidem, p. 32.

[60] National Archives, Nixon Presidential Materials, NSC Files, Box 703, Country Files-Europe, Romania, Vol. III Jul 1970-Dec 1971 (Apud Foreign Relations of the United States. 1969 - 1976, Vol. XXIX, Eastern Europe, Eastern Mediterranean, 1969 - 1972, Document 206).

[61] National Archives, Nixon Presidential Materials, NSC Files, Box 1025, Presidential/HAKMemCons, The President and Amb. Corneliu Bogdan (Apud Foreign Relations of the United States. 1969 - 1976, Vol. XXIX, Eastern Europe, Eastern Mediterranean, 1969 - 1972, Document 207).

[62] National Archives, Nixon Presidential Materials, NSC Files, Box 703, Country Files - Europe, Romania, Vol. IV (Apud Foreign Relations of the United States. 1969–1976, Vol. XXIX, Eastern Europe, Eastern Mediterranean, 1969 - 1972, Document 210).

[63] Johnson Library, National Security File, Country File, China, Vol. XII (Apud Foreign Relations of the United States. 1964–1968, Vol. XXX, China, Document 296).

[64] Huang Hua, op .cit., p. 220.

[65] Telegrama nr. 3.706 din 3 decembrie 1969, Richard Nixon Library, Collection: Records of the National  Security Council (Nixon Administration), Series: Presidential Acquisition (PA) Files, Box Number: 700, Folder Title: Poland Vol. 1, Warsaw talks up to January 31, 1970.

[66] Foreign Relations of the United States. 1969 - 1976, Vol. XVII, China, 1969–1972, Document 51.

[67] Romulus Ioan Budura (coordonator), op. cit., p. 420.

[68] Henry Kissinger, op. cit., p. 632.

[69] Ibidem.

[70] Vizita lui Kissinger la Beijing din octombrie 1971 nu a fost secretă, spre deosebire de prima (iulie 1971).

[71] Un exemplu semnificativ îl constituie normalizarea relaţiilor sino-nipone în urma vizitei istorice în China din septembrie 1972 a premierului japonez Kakuei Tanaka.