Universitatea BucureștiFacultatea d Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul”

Lucrare de seminar la disciplinaMorala

Credinta in viziunea Sf. Nectarie de Eghina

Coordonator:

Pr. Asit. Dr. Jean Nedelea

Susținător:

Visalon Iulian - Alexandru An IV, Grupa a X - a

București,2015

Viaţa Sfântului Nectarie

La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită "Noua Mânăstire", primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pentru toată viaţa.

După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din Cairo, capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat din slujirea arhierească în care se afla.

Cerându-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei V,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul Ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jur. Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mânăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mânăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc.

Pentru viaţa să înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea să să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Să, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări,

săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui.

Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.1

1 http://www.manastirearaduvoda.ro/sfantul-nectarie-taumaturgul/viata-sfantului-nectarie-taumaturgul, vizitat azi 14.04.2015.

Virtutea Credinţei, în viziunea Sf. Nectarie de Eghina

Potrivit Moralei creştine, credinţa este o condiţie necesară pentru mântuire, fără de care sufletul omului nu poate dobadi fericirea veşnică. Aceasta de cele mai multe ori este numită ca fiind,, sora” a dragostei şi nădejdii şi fiică a înţelepciunii, cum întâlnim reprezentarea iconică în Biserica Ortodoxă a Sfintei Sofia, dimpreună cu cele trei fiice ale sale: Elpis, Pistis şi Agapis.

De asemenea, tot potrivit moralei creştine, credinţa face parte din triada virtuţilor teologale, alături de nădejde şi dragoste (I Cor. 13, 13).

Sensul cuvântului

Credinţa este o intrare în comunicare şi comuniune cu Hristos, ca izvor al vieţii celei noi şi fără de moarte. Credinţa în Hristos mă face să trăiesc în El sau să mă deschid Lui ca să-L simt trăind în mine.

Sfinţii Părinţi numesc credinţa o cugetare nepătimaşă despre Dumnezeu, o ştiinţă întemeiată principii ce nu pot fi demonstrate, deoarece ea este o legătură mai presus de fire, prin care nedemonstrabil ne uneşte cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegerea noastră; de aceea, adâncul credinţei nu rabdă să fie cercetat de cugetări iscoditoare. Sfânta Scriptură o numeşte „temelie a celor nădăjduite“2.

Cuvântul credinţa are diferite înţelesuri:

-,,credinţa” este sinonimă cu părerea ; când afirmam: eu cred că e aşa, spunem propriu-zis : mi se pare că e aşa. În acest sens ,,cred” fiind identic cu mi se pare, este mai puţin decât ştiu. Prin credinţa se înţelege, astfel, o cunoaştere nedeplina şi nesigură a unui fapt sau a unei idei.

De asemenea, credinţa este sinonimă cu certitudinea. Ea înseamnă în acest caz o certitudine identificată cu întreaga fiinţă a celui ce o are şi o mărturiseşte. E o angajare existenţială. Ea e concrescuta în aşa fel cu noi înşine, încât putem spune că este temelia însăşi a vieţii noastre; când spunem: ,,eu cred”, m-am contopit cu credinţă, sunt un credincios. Realitatea la care ader este aşa de copleşitoare, încât îmi cucereşte întreaga fiinţă. Credinţă, în acest sens, este o certitudine. În afirmaţia cred e angajată persoană întreagă.

O a treia conotaţie a cuvântului credinţă o reprezintă încrederea, a avea încredere în cineva; în acest sens, credinţa sta la baza tuturor relaţiilor interpersonale. Credinţa arunca punţi întregi de înţelegere între suflete. Ea îmi deschide sufletul, ca să accept cu adevărat ceea ce îmi comunica altcineva. Desigur, încrederea aceasta variază după valoarea morală a semenului meu, care se verifică în fapte. Cu cât această valoare e mai mare, cu atât mai mare va fi şi încrederea mea în el.

2 Ziarul Lumina, Despre credinta la Sfintii Parinti, Nr. 141562, p.4, editia din 28.02.2015.

Credinţa în viziunea Sf. Nectarie prin Hristos

Sfântul Nectarie de Eghina, trăitor atât al secolului al XIX-lea, cât şi al XX-lea, în cartea sa intitulata ,, Cunoaşte-te pe tine însuţi”, tratează o serie de probleme sau virtuţi pentru oamnenii secolului trecut, cât şi pentru cei ai secolului vitezei, aşa cum este numit secolul al XXI-lea, printre care şi probleme şi aspecte cu privire la virtutea credinţei.Sfântul Nectarie, defineşte credinţa prin cuvintele Sf. Ap. Pavel,, credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei. XI, 1).De asemenea, acesta ne aduce aminte de cuvintele Sf. Vasile cel Mare: ,, credinţa este încuviinţarea fără şovăială a celor ce au fost auzite spre întărirea adevărului celor propovăduite prin harul lui Dumnezeu”3.

În primul rând, Sf. Nectarie pune accentul pe credinţă în Sf. Treime. Credinţa pentru om necesitate ontologică, pentru ca Acesta îl împlineşte şi îl menţine în hotarele Împărăţiei cerurilor4 , şi mai ales pe cea în Mântuitorul Hristos.Omul de astăzi şi-a pierdut foarte mult legătură sa cu Dumnezeu; sensul existenţei noastre pe Pământ nu îl constitue nimic altceva decât necointa de a ne câştiga intratrea în Împărăţia lui Hristos. Acest lucru devine permisibil absolut tuturor cersinilor, care nu accepta doar a purta doar simpla ,,eticheta” de creştini, ci care cu adevărat se ostenesc la dobândirea acestei veşnicii cu şi împreună cu Hristos.

Primul pas care ne îndreaptă spre dobândirea acestiu ideal în constitue credinţa cea adevărată şi necondiţionata de lucrurile exterioare,, credinţa adevărată şi curata este descoperită lumii de Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos”5; Hristos este modelul desăvârşit de credinţa pentru oameni, care a fost supus şi credincios Tatălui până la moarte, după cum mărturiseşte Apostolul Pavel filipenilor.

Sf. Nectarie vede credinţa în Hristos a fiecariu om ca fiind unul dintre cele mai scumpe daruri pe care acesta le poate primi; Hristos prin venirea Sa ne-a adus ca dar sângele Lui şi Trupul lui şi de la mine ce a luat prin venirea Sa: credinţa , pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o.6

Credinţa că virtute teologică

Sf. Nectrie de Eghina trataeaza într-un mod aparte însemnătatea credinţei ca virtute teologală, fără de care omul şi mai ales sufletul omului nu poate ajunge la comuniunea şi comunicarea cu Dumnezeu; aşa cum trupul omenesc are nevoie de hrană pentru a putea funcţiona la

3 Sfantul Nectarie din Eghina, Cunoaste-te pe tine insuti sau despre virtute, Traducere din limba elina de pr. Dr. Gabriel Mandrila si Laura Mandrila, Editura Sophia si Metafraze, Bucuresti, 2012, p. 47.4 Prof. Dr. Georgios Mantzaridis, Morala Crestina, vol. II, Traducere de Diacon Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantina, Bucuresti, p. 153.5 Sfantul Nectarie din Eghina, op.cit., p. 48.6 Idem, p. 48-49

paramentri corespunzători, tot aşa şi sufletul omenesc are nevoie de cultivarea virtuţilor creştine şi de împreună lucrarea acestora u rugăciunea pentru a-şi menţine un echilibru duhovnocesc şi moral.

În suflet exista tendinţa de a se deschide altui suflet ce ni se comunica, de a adera şi acceptă. Dispoziţia aceasta receptivă nu este pur pasivă, adică aşteptare, ci este activă, ea este căutare. Ea caută adevărul cu dorinţa de a-l afla şi a adera la el, a-l primi într-o adeziune totală. Receptivitatea aceasta activa este îndreptată spre adevăruri a căror garanţie este valoarea morală a celui ce le împărtăşeşte. În special comunicarea cu aproapele se bazează pe credinţă; prin credinţa eu accept mărturisirea sa despre sine, descoperirea sufletului lui mie şi stabilesc o relaţie vie între mine şi el.

Sensul credinţei este însă în adevăr; ea este tendinţa activa despre adevăr. Lipsa de adevăr nimiceşte credinţa. Ea vrea să i se reveleze adevărul. De aceea, ea se deschide numai când are garanţia adevărului, garanţie izvorâtă de obicei din valoarea morală a persoanei în care crezi, dar şi din alte elemente. Dar credinţa nu cauta adevărul numai printre oameni, ci îl cauta şi dincolo de om şi de lume. Exista în suflet tendinţa după absolut, după găsirea temeiului transcendent al cosmosului.

Credinţa cauta adevărul despre Dumnezeu. Ea vrea să i se descopere Dumnezeu. Aici este sensul ei suprem în care îşi află odihna: aderarea la adevărul divin. Căci oamenii adesea înşală aşteptările credinţei, pe când Dumnezeu este un suport nemincinos al ei.Întâlnirea omului cu Dumnezeu este posibilă dacă avem în vederea că Dumnezeu Însuşi vrea să se descopere şi să se comunice omului. Aceasta descoperire a lui Dumnezeu  se numeşte revelaţie.

Credinţa este un fenomen teandric, adică un act în care se împleteşte elementul uman cu cei divin, capacitatea receptivă a spiritului cu harul divin , adeziunea spiritului la revelaţia divină.Suntem liberi să actualizăm credinţă sau nu, prin acceptarea sau neacceptarea revelaţiei divine. De aceea fiecare din noi suntem răspunzători de atitudinea pe care o luăm fata de chemarea lui Dumnezeu : ,,Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu XVI, 15-16), Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să creadă, dar cheamă pe toţi şi tuturor le oferă posibilitatea de a crede (Mat. XXIII, 37 ; Ioan V, 40).

Prin impinirea poruncii Mântuitorului de a ne boteza spre mântuire ,creştinul pune început bun parcurgerii drumului nevoinţei duhovniceşti spre Dumnezeu şi viaţă de veci alături de El, spre dobândirea desăvârşirii sale.Sf. Nectarie aduce în atenţia omului modern faptul că este necesară în ziua de azi ca această credinţă să nu fie una laxa, prin simpla mărturisire , ci să fie una cu totul vie.

În momentul săvârşirii botezului ortodox, naşii pruncului sunt un fel de garanţi ai săi care dau mărturisire de credinţa pentru noul ostaş al lui Hristos; în preioadele primare, în mometul în care catehumenii veneau spre primirea botezului făceau mărturisirile de credinţa baptismale şi mai apoi Simbolul niceo-constantinopolitan, în care îşi asumau în mod liber dorinţa de a fi împreună cu Hristos.

Pentru ca această credinţă pe care omul o posedă în sufletul său şi mai ales că aceasta să fie într-o permanentă stare de trezie, Sf. Nectarie aduce în faţa noastră cuvintele Sf. Ap. Iacov ,,credinţa fără fapte moartă este” ( Iacov. ÎI, 26), adică prin permanenta mărturisire. Prin mărturisirea permanentă a faptelor bune, credinţa omului se face vie prin mijlocirea iubirii fata de Hristos şi semeni şi devine lucrătoare, ziditoare şi mai apoi cale de desăvârşire spre veşnicie.

De-a lungul timpurilor, poporul român a demonstrat că este unul de ,, o stofă” extraordinar de bună, deoarece toate maximele populare demonstrează acest lucru; în cazul de faţă am precizat că este necesară o împreună lucrare a faptelor bune cu credinţă, potrivit prescripţiilor scripturistice, iar aici putem aminti vorba romanului de altă dată ,, pomul bun se cunoaşte toamna, după rodul sau”.O altă formă de mărturisire a credinţei, pe care nu o mai întâlnim în zilele noastre este cea a mărturisirii până la moarte.

În perioada de început cât mai apoi de-a lungul a două secole, au existat în Biserica primară ,, adevăraţii mărturisitori ai credinţei” sau altfel spus ,,mărturisitorii lui Hristos”, lucru pe care Sf. Nectarie îl transmite noua credincioşii secolului al XXI-lea că credinţa nedespărţita de Hristos. Această credinţă nedespărţita de Hristos au avut-o martirii Bisericii, care au înţeles şi au plătit cu preţul vieţii această mărturisire; aceştia au dat dovadă de adevărat ostaşi al Domnului, care asemenea lui Nestor de odinioară au mers la lupta vieţii şi a orţii ştiind că merg la dobândirea victoriei, la mântuire prin baia sângelui7.În cuprinsul calendarului ortodox, majoritatea sfinţilor au fost ocmi aceşti neînfricaţi apologeţi ai lui Hristos, care prin exemplul şi tăria lr ne dăruiesc şi nou dacă nu aceeaşi hotărâre neînfricată măcar peterea exemplului.

Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci să şi suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu. Prin credinţă nădăjduim să primim răsplata ostenelilor, de aceea şi purtăm cu uşurinţă ostenelile virtuţilor. De nicăieri nu-i vine sufletului o atât de grabnică şi de întinsă sporire ca din credinţă. Această credinţă umple sufletul de nădejdea că va ajunge la starea sfinţilor, la fericita lor nepătimire, şi-l îndeamnă să alerge spre culmea sfinţeniei lor şi să se facă împreună-moştenitor cu ei ai împărăţiei lui Dumnezeu.

Poporul român, aşa cum am mai afirmat în cele itorisite mai sus, a dovedit din ce stofa este croit; chiar dacă nu s-a ridicat la nivelul creştinilor orientali, a dat şi el ortodoxiei întregi mucenici şi rugători în ceruri pentru generaţiile ce au urmat.8 Iată astfel cum au adoptat creştinii uneori mărturisirea credinţei.

În zilele de astăzi, cu ajutotul mass – media şi a tuturor celorlalte mijloace de comunicare vedem atrocităţile pe care păgânii islamici le fac cu fraţii noştri de credinţă ortodoxă; aici, în locurile acestea de mucenici se reactualizează mărturisirea neobosită a celor dinaintea lor cu aproape 1800 de ani.

Însuşirile adevăratei credinţe

Sf. Nectarie face o frumoasă analiza şi clasificare în lucrarea sa despre virtutea credinţei, analiza părând mai de grabă a fi un set de trepte, pe care dacă credinciosul practicant le va parcurge la ajunge la destinaţia finală care este comuniunea de har şi de iubire cu Dumnezeu, comuniune desăvârşită intre creatura şi Creator.

Prima treaptă o reprezintă credinţa adevărată sau sinceră a omului care îi călăuzeşte paşii pe calea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu; această condiţie nu este altceva decât urmarea firească de către om a căii celei înguste care duce la mântuire. Împlinirea primei trepte a credinţei aduce după ea automat fericirea şi iubirea deDumnezeu şi semeni, care nu se va mai diminua niciodată datorită lucrării continue a credinţei celei vii din sufletul omului. Prin statornicirea acestei fericiţi ,, inima credinciosului se umple de nădejde veşnică, iubire curata şi nemărginită faţă de toţi şi mai ales dobândirea roadelor Duhului Sfânt care ilvor sfinţi pe om, îi vor da inteepciune şi pricepere, îl ,,vor

7 Martirii – biruitori ai suferintei prin credinta, Filogiu patristic, Introducere si note de diacon Liviu Petcu, Editura Basilica, Bucuresti, 2011, p. 5.8 Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinti daco-romani si romani, Editura Trinitas, Iasi, 1994, p. 26.

replamadi pe cel stricat de păcat şi îl vor împodobi cu frumuseţea cea dintâi”9, aşa cum foarte frumos dau mărturie cantările de prohodire ale inmormantrii mirenilor.

Prin dobândirea tuturor acestor însuşiri ale credinţei în Hristos, omul ajunge mai apoi la sfinţenie şi limpezirea ochilor cugetului fiind capabil să vadă cele nevăzute de către ochiul omenesc

ale lui Dumnezeu care îi descoperă în mod voit ale Sale cele neştiute.Prin dobândirea acestor harisme, şi prin neobosita lucrare a credinţei sale vii, Hristos îl va face pe cel credincios al său vrednic de asemănarea cu Dumnezeu şi de comuniunea de har şi de iubire cu Preasfânta Treime.

Vedem în cele expuse mai sus ca toate aceste lucruri devin realitate şi omul le poate expermenta doar prin Hristos, Mijlocitorul Mântuirii noastre după cum mărturiseşte Sf. Ap. Pavel în epistolele sale.

Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci să şi suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu. Prin credinţă nădăjduim să primim răsplata ostenelilor, de aceea şi purtăm cu uşurinţă ostenelile virtuţilor. De nicăieri nu-i vine sufletului o atât de grabnică şi de întinsă sporire ca din credinţă. Această credinţă umple sufletul de nădejdea că va ajunge la starea sfinţilor, la fericita lor nepătimire, şi-l îndeamnă să alerge spre culmea sfinţeniei lor şi să se facă împreună-moştenitor cu ei ai împărăţiei lui Dumnezeu.

Chipul credinciosului versus chipul necredinciosului

Omul credincios sau cel duhovnicesc este cel care se arata desăvârşit în virtute, care a depăşit legile firii şi nu mai gândeşte nimic omenesc. Omul duhovnicesc este cel călăuzit de Duhul Sfânt, care nu mai trăieşte el, ci hristos trăieşte în el, după cum zice şi Pavel în scrierile sale.Însuşi Pavel i-a numit duhovniceşti pe cei care aveau pe Duhul Sfânt lucrător în ei, datorită credinţei or sincere şi nestrsmutate.

În apostolul care se citese la maslu, mai precis a 6-a lectură a pericopei apstolice de la Gălăteni, Pavel îi roagă pe cei duhovniceşti să lucreze la îndreptarea celor care cad în ispite, ca unii care au trecut de acestea at care în acelaşi timp să nu fie cuprinşi de păcatul mândriei şi căderea lor să fie mai rea decât a celui căzut.

Omul necredincios este potrivit Sf. Nectarie cel mai nefericit, deoarece ,,este lipsit de singurul bun pământesc – credinţa -, de singura călăuză adevărată care duce spre adevăr şi fericire. Necredinciosul este nefericit pentru că este lipsit de nădejde şi de dragoste, neavându-L pe Creator alături”10.

După învierea Domnului, Toma devine exact portretul acestui nefericit, care fiind lipsit de credinţa în cele spuse de Hristos în tmpul vieţii Sale, devine un lucrutor al necredinţei şi al tristeţii până în momentul mărturisiri sale când devine cel mai mărturisitor apostol al Domnului ,, Domnul Meu şi Dumnezeul meu”. Astfel, asemenea lui Toma sunt şi oamnenii care îl mărturisesc pe Hristos în mod real prin participarea la Liturghia euharistică, unde asemenea lui Toma se încredinţează de credinţa cea adevărată care este Hristos prin Sfintele Taine.

9 Molifelnic, Tiparit cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, Editura I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2002, p. 20010 Ziarul Lumina, op. cit, p. 4

Concluzie

Sfântul Ioan Gură de Aur exemplifică modul cum faptele credinţei sunt dincolo de înţelegerea raţională: ,,Dacă Bunul Dumnezeu ne-a acordat ceva mai bun şi mai mare decât raţionamentul omenesc, atunci cu adevărat că aceasta este credinţa care a infiltrat-o în noi. Nu e posibil ca cel tare în credinţă să ceară raţionamente omeneşti. Căci iată că cele mai însemnate ale noastre sunt lipsite de raţionamente omeneşti şi se sprijină numai pe credinţă. Nicăieri nu este Dumnezeu, şi cu toate acestea El este pretutindeni…”11

Aşadar, doar prin credinţă trecem dincolo de limitele puterilor de înţelegere omeneşti. Toate cele ce se referă la Dumnezeu se situează, de fapt, în afara puterilor noastre de înţelegere.Omul, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, ştie că Dumnezeu există, însă cu referire la aceasta sunt multe întrebări care nu-şi au răspunsul. ,,Ce este Dumnezeu în Sine Însuşi? Ce este esenţa divină? Care este viaţa intimă a lui Dumnezeu? Şi apoi, care sunt gândurile Lui, planurile Lui, voinţele Sale? Cum să-L cinsteşti? Cum se îndreaptă mânia Lui? Cum să potoleşti mânia Lui? Ce cult I se cuvine? Ce destin îi dă El omului, creaturii Sale”.12

În faţa unor interogaţii de acest fel, omul nu poate să aibă răspunsuri mulţumitoare. Şi situaţia deschi-de un nou capitol în cunoaştere, în care raţiunea este cuprinsă într-o vedere mai largă asupra lumii: "Raţiunea, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, rămâne mută; privirea omenească se sfărâma de nepătrunsele obscurităţi. Trebuie deci o a doua privire mai pătrunzătoare şi la luminile raţiunii vor trebui să se adauge cele ale credinţei.”13

Asemenea Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Nectarie de Eghina ne atâta faptul că virtutea credinţei este pentru oameni darul lui Dumnezeu,rodul dumnezeieştii descoperiri al tainelor lui Dumnezeu şi adevărurilor divine pentru cei ce au parcurs scara însuşirilor credinţei adevărate, izvorâte din ,,inima curată şi urgisita” după cuvintele psalmistului David (Ps. 50).

Astfel, prin credinţa adevărată în Hristos, prin nadedjea nestrămutată în primirea harului Duhului Sfânt şi prin dragostea nemărginita a lui Dumnezeu Tatăl aşa cum cerem în cadrul Liturghiei vom ajunge la asemănarea şi comuniunea cu Sf. Treime, exemplu fiindu-ne în permanenţă Sf. Sofia care este nedespărţita de ficele sale care ne îndeamnă şi pe noi să fim fii ai Înţelepciunii celei adevărate prin dobândirea, experimentarea şi rodirea desăvârşită a virtuţilor teologale în viaţă şi sufletele noastre spre dobândirea fericirii veşnice.

11  Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, Omilia V, Bucureşti, 1905, p. 61-62.12 Idem, p. 61-62.13 Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, p. 158.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvântarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist şi cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1988

2. MANTZARIDIS, Prof. Dr. Georgios, Morala Creştină, vol. ÎI, Traducere de Diacon Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti

3. Martirii – biruitori ai suferinţei prin credinţă, Filogiu patristic, Introducere şi note de diacon Liviu Petru, Editura Basilica, Bucureşti, 2011

4. Molifelnic, Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Editura I.B.M.B.O.R , Bucureşti, 2002

5. Nectarie din Eghina, Sfântul, Cunoaşte-te pe tine însuţi sau despre virtute, Traducere din limba elină de Pr. Dr. Gabriel Mandrilă şi Laura Mandrilă, Editura Sophia şi Metafraze, Bucureşti, 2012

6. PACURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinţi daco-romani şi romani, Editura Trinitas, Iaşi, 1994

7. Ziarul Lumina, Despre credinţa la Sfinţii Părinţi, Nr. 141562, ediţia din 28.02.2015

8. http://www.manastirearaduvoda.ro/sfantul-nectarie-taumaturgul/viata-sfantului-nectarie-taumaturgul