violenta in familie final

VIOLENŢA ÎN FAMILIE

Date statistice si justificarea importantei

temei

Cazuri de violenta care s-au prezentat la Serviciul Medico-Legal Iasi ( 1995-2001)

Anomia microsociala- forme si consecinte

Diana Bulgaru-Iliescu, 2002

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

1995 1997 1999 2001

Total cazuri

VD


Anomia microsociala- forme si consecinteDiana Bulgaru-Iliescu, 2002

0

200

400

600

800

1000

1995 1997 1999 2001

urban

rural



0

200

400

600

800

1000

1995 1997 1999 2001

femei

barbati

copii



0

5

10

15

20

25

30

1995 1997 1999 2001

0-9 ani

10-18 ani

Servicii oferite de organizatiile membre(18) ale Coalitiei VIF victimelor violentei familiale si a abuzului sexual.(2004)

0

500

1000

1500

femei 1452 569 909 148 952 157

copii 154 27 187

consiliere

telefonică

consiliere

juridică

consiliere

psihologică

grup de

sprijin

asistenţă

socială

asistenţă în

adăpost

Cazuri de victime ( violenta domestica, viol, abuzuri etc) asistate de Fundatia Catharsis in anul 2005

82

4

27

femei

barbati

copii

4

O ancheta desfasurata pe 6000 de familii

americane a aratat ca:

• între 53% şi 70% dintre bărbaţi foloseau violenţa impotriva sotiilor uneori şi împotriva copiilor.

• violenţa domestică este larg răspândită şi se petrece în toate mediile sociale.

Alt studiu realizat in america sugerează că:

Effects of Domestic Violence on Children and Adolescents: An Overview, by Joseph S. Volpe, Ph.D., B.C.E.T.S. 1996

. Femeile bătute de soţi vor deveni mai predispuse la folosirea violenţei asupra copiilor.

Peste 3 milioane de copii sunt în pericol de a fi agresaţi de părinţi în fiecare an.

Copiii proveniţi din familii în care este prezentă violenţa domestică prezintă un risc de 15 ori mai mare de a fi agresaţi fizic şi sexual.

Alt studiu realizat in america sugerează că:

• Între 45% şi 70% dintre femeile agresate au raportat şi agresiuni asupra copiilor.

• Cam două treimi dintre copiii agresaţi sa află în îngrijirea unor mame bătute la rândul lor. De obicei autorii agresiunilor sunt taţii copiilor.

Effects of Domestic Violence on Children and Adolescents: An Overview, by Joseph S. Volpe, Ph.D., B.C.E.T.S. 1996

1992 instituţiile de stat din america au confirmat:

– 211.000 de cazuri de agresiune fizică asupra copiilor

– 128.000 de cazuri de abuz sexual: cel puţin 1200 de copii au murit ca urmare a maltratării la care au fost supuşi.

– S-a estimat că o femeie din 5 şi un copil din 10 sunt agresaţi sexual.

Effects of Domestic Violence on Children and Adolescents: AnOverview, by Joseph S. Volpe, Ph.D., B.C.E.T.S. 1996

Definirea violentei in familie


• In definiţia descriptivă a termenului de violenţă apar forme cum ar fi: – izolarea şi separarea persoanei de mediul social, – refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse, – ridiculizarea, – hărţuirea verbală şi poreclirea (folosite pentru a determina

o persoană să se aprecieze ca fără valoare personală, pt a păstra controlul agresorului),

– ameninţarea verbală privind abuzul sau tortura directă sau indirectă (asupra copiilor sau rudelor) (Follingstad şi col., 1990).


• Fiecare comunitate defineşte violenţa în cuplu în raport cu propriile cadre culturale de indentificare şi ierarhizare a gradelor de violenţă.

• Definirea violenţei asupra copilului şi femeii depind de nivelul de valorizare socială a acestora: ex – situaţia femeii şi a copiilor în culturile orientale– 47%, din totalul femeilor ucise în Egipt, în 1993 au

fost omorâte de către rude; majoritatea femeilor fuseseră victime ale unui viol în afara relaţiei de cuplu.


• În România violenţa asupra femeii este definită, potrivit Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie ca fiind – orice actiune fizica sau verbala savarsita cu intentie de

catre un membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii, care provoaca o suferinta fizica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material. Violenţa constituie, de asemenea, împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile si libertatile fundamentale (Art. 2).


• Categoriile de persoane expuse riscului de violenţă în familie:

– copiii– femeile– persoanele vârstnice– bărbaţii

Factorii de risc ai violentei in familie

• familia în care părinţii sunt tineri • frecvenţa schimbărilor• familiile numeroase• frecvenţa disfuncţiilor în familiile generate de

perioade de criză • status socio-economic scăzut

Formele violenţei şi încadrarea lor în definirea violenţei

Potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă formele violenţei sunt :

• Violenţa psihologică (agresiuni verbale, intimidare, batjocură, umilire)• Violenţa fizică (vătămări produse prin pălmuire, lovire cu sau fără obiecte

sau bătaie)• Violenţa socială (izolarea faţă de familie şi prieteni, monitorizarea

activităţilor, restrângerea accesului la informaţie)• Violenţa economică (oprirea accesului la resurse financiare sau alte

mijloace economice)• Violenţa sexuală (forţarea victimei pentru activităţi sexuale nedorite)


• În România, potrivit Cercetarii Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă – 2% din eşantionul naţional apreciază că „femeia ar trebui

bătută” atunci când „în mod frecvent nu găteşte” sau „în mod frecvent nu-i tace gura”

– 3% apreaciză că bătaia este necesară atunci când femeia „nu are grijă de copii”.

– 17,8% din eşantionul de femei au indicat cel puţin o formă de abuz (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)

– Rata reală este cuprinsă între 14,9% şi 20,8% din populaţia totală de femei în vârstă de peste 18 ani.


Formele violenţei CNVFLM, România, 2003 (lot de femei şi bărbaţi)

datele reprezintă procentul de femeii din totalul

victimelor(%)

SVWB, 2003(lot de femei)

(%)

Abuzul a avut loc cel puţin o dată în viaţă

Abuzul a avut loc cel puţin o dată în ultimele

12 luni

Violenţa psihologică (abuz emoţional şi verbal) 68 52 24

Violenţa socială 70 31 15

Ameninţarea cu violenţa/intimidare - 21 8

Violenţa economică 72,5

Violenţa fizică 83 21 8

Violenţa sexuală 100 (numai femeile au declarat abuzul sexual)

8 3

Prevalenţă

• forma fizică a violenţei este cea mai răspândită şi cea mai gravă prin limitele extreme pe care poate să le atingă.

• Studiu realizat în 48 de ţări, între 1982-1999 (WHO, 2002), s-a constat că între 10% şi 60% dintre femei au declarat că au suferit, pe parcursul vieţii, forme de violenţă fizică din partea partenerului de cuplu.

• Între femeile care declară abuzul fizic, 70% dintre ele declară forme severe de abuz fizic (WHO, 2002).

Prevalenţă

• Studiile realizate în Australia, Canada, Israel, Africa de Sud şi Statele Unite au arătat că 40-70% dintre femeile ucise au fost victimele partenerului de cuplu (soţ sau prieten), suferind perioade lungi de violenţă (WHO, 2002).

• în Statele Unite, doar 4% dintre bărbaţii ucişi între 1976-1996 fuseseră victime ale partenerei de cuplu (soţie sau prietenă)

• în Australia procentul bărbaţilor ucişi de parteneră este de 8,6%, între 1989-1996 (WHO, 2002).

Prevalenţă în România

• 6% din eşantionul naţional a răspuns că a primit o palmă sau lovituri cu piciorul de către un membru al familiei

• 4% au fost ameninţaţi cu moartea de cineva din familie

• 8% au fost ameninţaţi frecvent cu bătaia (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003).

Rata violenţei asupra femeilor între 20-59de ani în România, pe tipuri de violenţă

Tipul de violenţă Procent (%)

Insulte şi ameninţări verbale 10,6

Şantaj emoţional susţinut 4,3

Violenţa psihologică (inclusiv socială şi economică) din care hărţuirea psihologică

11,4

Agresiunea fizică 5,6

Violenţa sexuală 3,8

Numărul de cazuri 624

Sursa: Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă

Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003

Evaluarea violenţei familiale – violenţă fizică

• continuă să existe lipsa unui acord al specialiştilor asupra definiţiei şi modalităţilor de măsurare a violenţei fizice.

• violenţa fizică poate fi încadrată de la forme relative minore, cum ar fi pălmuirea, la forme extreme care produc moartea.

• Până acum cel mai cunoscut instrument de măsurare a violenţei fizice este Conflict Tactic Scale (CTS) (Straus, 1979, 1990)

Evaluarea violenţei familiale – violenţă psihologică

• puţini cercetătorii au realizat studii pentru înţelegerea mecanismelor violenţei psihologice.

• Cercetările asupra tipurilor de violenţă cel mai des semnalate de către victime sau de către persoane din anturajul victimei au arătat că nu există cazuri de semnalare a violenţei psihologice în relaţia de cuplu;

• formele de violenţă psihologică sunt adesea identificate în cazurile semnalate de violenţă fizică sau sexuală.


• Se apreciază chiar că violenţa verbală şi psihică este mult mai dăunătoare decât violenţa fizică.

• Violenţa psihologică a fost definită ca incluzând acele acte care provoacă suferinţa psihică însă nu a fost elaborat un registru al conduitelor care să contureze forma violenţei psihologice (McGee şi Wolf, 1991).

• exemple: constrângerea sexuală, intimidarea fizică, restrângerea activităţilor normale sau a libertăţii şi împiedicarea accesului la resurse.


• Prin inhibarea capacităţii victimei de a se apăra, violenţa psihologică pare să fie mai eficientă în menţinerea controlului asupra victimei decât violenţa fizică.

• Deseori actele de violenţă psihologică sunt împletite cu acţiuni de iubire, ceea ce crează o confuzie a victimei asupra propriei persoane şi asupra capacităţii ei de a analiza acţiunile partenerului (Follingstad & DeHart, 2000).


• Studiile au arătat că: – (1) violenţa psihologică precede deseori alte forme de

violenţă.– (2) violenţa psihologică însoţeşte alte forme de violenţă;

diferite forme de manifestare a violenţei psihologice sunt semnalate în cazurile de violenţă fizică sau sexuală (Follingstad şi col., 1990; Follingstad & DeHart, 2000; Walker, 1979; Browne, 1987; Hart and Brassard, 1991; Sabourin şi col., 1993);

– (3) violenţa psihologică continuă şi după ce alte forme de violenţă au încetat în cazul separării femeii de partenerul violent


• Pentru violenţa psihologică au fost dezvoltate scale de măsurarea doar în Statele Unite.

• Scalele de măsurare a violenţei au fost dezvoltate fie pe baza unor teorii referitoare la violenţă, fie pe baza mărturiilor vitimelor.

• Cea mai cunoscută scală The Psichological Maltreatment of Women Inventory elaborată de Tolman (1988); scala este bazată pe două categorii de factori: verbali/emoţionali şi dominare/izolare.

• The Abusive Behavior Inventory (Shepard şi Campbell, 1992). Scala include un număr de 20 de itemi referitori la violenţa psihologică ceea ce face ca această scală să acopere o sferă redusă a formelor violenţei psihologice.


• . Cercetările arată că se impune standardizarea măsurării violenţei psihologice pentru că:

– victima nu încadrează deseori atitudinile şi comportamentele în registrul violenţei psihologice,

– dar şi pentru că specialiştii pot utiliza definiţii diferite ale violenţei psihologice (Follingstad & DeHart, 2000).

Evaluarea violenţei familiale – violenţă sexuală

• Eurobarometrul: 90% dintre europeni apreciază violenţa sexuală asupra femeii în relaţia de cuplu ca fiind o problemă foarte serioasă.

• În România: 14% din eşantionul de femei şi 6% din eşantionul de victime au declarat că „...o femeie forţată de partenerul ei să aibă relaţii sexuale” nu este prea grav (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003).


• Sub impactul convenţiilor internaţionale, majoritatea legislaţiilor care recunosc violenţa asupra femeii în relaţia de cuplu, includ în definiţia violenţei forma de violenţă sexuală,

• însă există puţine ţări care au mecanisme de identificare şi măsurare a abuzului sexual în relaţia de cuplu.

• De aceea, o dificultate majoră în semnalarea cazurilor este dată de definiţia şi înţelegerea violenţei, – atât de către victimă, – cât şi de către specialişti, din perspectiva culturală şi socială.


• Violenţa sexuală apare, însă, şi independent de alte forme de violenţă; – în India, un sondaj care a inclus un număr de 6000 de bărbaţi arăta că

22% dintre ei au declarat că folosesc violenţa sexuală asupra partenerei,

– în Anglia (Londra de Nord), 23% dintre femei au declarat că au fost victime ale violului în relaţia de cuplu;

– prevalenţa cazurilor de violenţă sexuală în relaţia de cuplu arată că în Canada 8,0% dintre femei sunt victime ale violenţei sexuale, în Anglia (Wales şi Scotland) 14,2%, în Finlanda 5,9%, iar în Elveţia 11,6% (WHO, 2002).


Ţara În foarte mare măsură serioasă

În mare măsură serioasă

Nu este serioasă

Deloc seriosă Nu ştiu

B 91.7 7.4 0.3 0.0 0.5

DK 81.9 15.4 1.3 0.1 1.3

WD 86.8 10.0 1.2 0.1 1.6

D 86.1 10.4 1.3 0.1 1.7

OD 83.5 11.9 1.8 0.3 2.0

GR 93.3 5.8 0.6 0.1 0.2

E 92.4 7.0 0.2 0.0 0.4

F 93.0 5.5 0.4 0.3 0.7

IRL 95.9 3.4 0.0 0.0 0.7

I 91.6 7.1 0.7 0.1 0.5

L 90.5 6.6 0.1 0.2 1.6

NL 91.2 7.7 0.1 0.0 1.0

A 83.4 12.4 2.2 0.6 1.4

P 79.5 18.8 0.9 0.0 0.8

FIN 79.1 14.2 4.5 0.7 1.3

S 95.3 4.0 0.6 0.0 0.1

UK 91.8 5.8 0.6 0.1 1.7

Sursa: Eurobarometru 51.0 Europeans and their views on domestic violence against women (1999)Date colectate vizează ţările membre al Uniunii Europene


• O dublă problemă în cercetarea abuzului sexual:

– există o semnalare redusă a cazurilor de abuz sexual, marea majoritate a abuzului sexual fiind identificat accidental în consultările medicale sau constatat de către specialişti în urma semnalării abuzului fizic;

– delimitarea lotului de persoane care legal erau victime ale abuzului sexual, deşi ele nu se considerau în acest fel. În Statele Unite şi Mexic, spre exemplu, se estimează că 40-52% dintre femeile victime ale abuzului fizic au fost, de asemenea, victime ale abuzului sexual (WHO, 2002).

Evaluarea violenţei familiale – ameninţarea cu violenţa

• 58% dintre cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene apreciază ameninţarea cu violenţa ca fiind o problemă „foarte serioasă”;

• numai 6% dintre ei nu o apreciază ca formă de violenţă. • Cu 3.76 din 4 puncte maxim, suedezii au scorul cel mai înalt în

aprecierea ameninţării cu violenţa ca fiind o problemă „foarte serioasă”, urmaţi de irlandezi cu un scor de 3.74 (Eurobarometrul 51.0)

Evaluarea violenţei familiale – violenţa verbală

• utilizarea unor expresii jignitoare, porecle şi insulte care induc o devalorizare a femeii;

• femeia este acuzată de incompetenţă, este declarată inferioară şi lipsită de atractivitate.

• În raport cu gradul de persistenţă şi frecvenţă, violenţa verbală distruge încrederea femeii în ea însăşi şi îi afectează stima de sine.

• Unii cercetători susţin că, datorită lipsei clarităţii şi capacităţii femeii asupra relaţiei dintre acţiune şi răspuns, violenţa verbală ar avea ca efect, în timp, învăţarea neputinţei de a acţiona împotriva violenţei (Lambert & Firestone, 2000).

Evaluarea violenţei familiale – izolarea socială şi reducerea accesului la resurse

• utilizarea unor expresii jignitoare, porecle şi insulte care induc o devalorizare a femeii;

• femeia este acuzată de incompetenţă, este declarată inferioară şi lipsită de atractivitate.

• În raport cu gradul de persistenţă şi frecvenţă, violenţa verbală distruge încrederea femeii în ea însăşi şi îi afectează stima de sine.

• Unii cercetători susţin că, datorită lipsei clarităţii şi capacităţii femeii asupra relaţiei dintre acţiune şi răspuns, violenţa verbală ar avea ca efect, în timp, învăţarea neputinţei de a acţiona împotriva violenţei (Lambert & Firestone, 2000).

Evaluarea violenţei familiale – abuzul economic

• Abuzul economic este o formă de violenţă întâlnită în tipologia formelor violenţie dar cu o prezenţă mai redusă.

• Violenţa economică implică controlul partenerului asupra deţinerii şi folosirii resurselor financiare de către femeie.

• Deseori abuzul economic se manifestă prin controlul veniturilor financiare, limitarea participării la deciziile privind utilizarea banilor şi refuzul de a-i pune la dispoziţie resursele financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor de bază (Lambert & Firestone, 2000)

Evaluarea violenţei familiale – abuzul economic

• Violenţa economică este declarată de 72,5% dintre femei comparativ cu 27,5% declarată de către bărbaţi.

• Potrivit Cercetarii Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă femeile victime au apreciat situaţia în care „...un bărbat nu-i dă voie partenerei să folosească banii familiei” ca fiind foarte „foarte gravă” în 29% din cazuri, şi „destul de gravă” în 59% din cazuri;

• nici una dintre femei nu a considerat această problemă ca fiind „deloc gravă”.

• 38% dintre acestea au răspuns că această formă de violenţă ar trebui pedepsită prin lege (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)

Tipologia violenţei familiale

• În majoritatea cazurilor de violenţă, însă, patternul abuzului include formele asociate ale violenţei fizice, sexuale, psihologice, economice şi izolării sociale.

• După ce primul episod de violenţă s-a produs, indiferent că este un episod de violenţă fizică, psihologică, sau sexuală, violenţa se repetă şi escaladează ca frecvenţă şi severitate. (Gookind, Sullivan & Bybee, 2004).

Numărul tipurilor de violenţă în familie experimentate de-a lungul vieţii victimei

34

3

18

12

6

0 5 10 15 20 25 30 35 40

un tip de violenta

doua tipuri de violenta

trei tipuri de violenta

patru tipuri de violenta

cinci tipuri de violenta

: Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă,

Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003

Etiologia violenţei

• Studiile au evidenţiat faptul că, deşi mulţi bărbaţi se află sub impactul factorilor de risc pentru dezvoltarea comportamentelor violente, numai o parte dintre ei ajung violenţi;

• În ciuda prezenţei factorilor de risc, individul găseşte resurse personale şi sociale pentru a interacţiona non-violent.


• În explicarea dezvoltării comportamentului violent, cercetătorii au considerat aspectele ce ţin de structura individuală şi socială, cum ar fi: – prezenţa unor factorilor organici (genetici

predispoziţionali, dezechilibru hormonal), – caracteristicile psihologice (incluzând pierderea

controlului, impulsivitate, stress) – aspecte ale personalităţii (gelozia, frica de abandon sau

unei o structură borderline a personalităţii) (Michalski, 2004).


• Cele mai des întâlnite modele teoretice de explicare a comportamentului violent sunt:

– teoria învăţării sociale, – teoria transgeneraţională, – teoria sistemului social – modelul ecologic.

Etiologia violenţei – teoria învăţării sociale Sutherland, 1947;Bandura şi Walters 1963,Emery & Laumann-Bllings, 1998

• Tinerii învaţă din familie utilizarea violenţei şi învaţă să aprecieze violenţa ca legitimă în rezolvarea unor situaţii (Henslin, 1990, Michalski, 2004).

• 50% dintre persoanele care erau violente cu partenerul de cuplu erau violente şi în alte relaţii sociale

• factorii cheie sunt: – învăţarea socială – întărirea pozitivă (Mihalic & Elliott, 1997).


• Într-o perspectivă apropiată, teoria subculturii volenţei (Woflgang, 1954) argumentează că anumite grupuri acceptă şi promovează valori care permit folosirea violenţei.

• Între argumentele teoriei subculturii violenţei este considerată distribuţia inegală a prevalenţei violenţei între diferite grupuri, în special a celor din clasa de jos.


• Datele statistice nu confirmă argumentele acestei teorii.

• Limitele acestor abordări sunt date de excluderea impactului caracteristicilor personale asupra manifestării unei conduite violente;

• acest model explicativ nu poate răspunde, spre exemplu, la întrebarea de ce nu toate persoanele care trăiesc într-un mediu socio-cultural, sunt violente.

Etiologia violenţei – Teoria transgeneraţională

• este des invocată în explicarea violenţei, deşi până acum nu au fost făcute cercetări longitudinale care să confirme postulatele teoriei.

• Cercetările, deşi puţine, au evidenţiat, până acum, doar o potenţială relaţie între situaţia de martor sau victimă a băieţelului şi dezvoltarea comportamentelor violente la maturitate

• nu există posibilitatea de a afirma că toţi copiii care sunt martori sau victime ale violenţei ajung să dezvolte comportamente violente şi criminale la maturitate;

Etiologia violenţei – Teoria transgeneraţională

• Nu este stabilită o diferenţiere a efectelor în raport de vârstele expunerii copilului la violenţă şi în raport de statutul diferit de martor sau victimă a violenţei.

• De asemenea, cercetările nu au putut încă stabili sau explica relaţia dintre situaţia de martor sau victimă a fetiţei asupra victimizării la maturitate (Fantuzzo & Mohr, 1993).

Etiologia violenţei – Teoria sistemului social

• Cercetătorii consideră că cea mai adecvată teorie în explicarea originilor violenţei, ca şi în explicarea dezvoltării, manifestării, inhibării sau reducerii comportamentelor violente este teoria sistemului social care operează la nivel individual, familial şi social (Michalski, 2004).

Etiologia violenţei – Teoria modelului ecologic

• Multe din abordările moderne încearcă explicarea originilor violenţei pe baza modelului ecologic (Brofenbrenner, 1986); abordarea este centrată asupra interacţiunilor dintre personalitatea individului şi factorii sociali prezenţi în mediul în care acesta trăieşte, incluzând elementele structurilor formale şi informale.

Etiologia violenţei – Teoria modelului ecologic

• recunoaşte interacţiunea factorilor personali, sociali, culturali şi factorii de mediu în dezvoltarea violenţei.

Etiologia violenţei – Abordări feministe

• au la bază argumentaţiile privind discriminările pe bază de sex şi distribuţia inegală a puterii între partenerii cuplului.

• Consideră că singurul factor de determinare a violenţei asupra femeii este superioritatea socio-culturală a bărbatului asupra femeii.

Etiologia violenţei – Abordări feministe • Dobash & Dobash (1979, 1992) :

(a) violenţa reprezintă forma sistematică de exercitare a controlului social şi a dominaţiei bărbatului asupra femeii;

(b) prevalenţa violenţei este întâlnită în cuplurile în care bărbatul îşi păstrează o atitudine patriarhală;

(c) menţinerea dominanţei bărbatului asupra femeii este acceptată de societate, în special acolo unde legea şi obiceiurile locului menţin o diferenţiere a puterii între femeie şi bărbat.

Etiologia violenţei – Abordări feministe • Limite:

– Nu explică situaţiile de abuz a femeii asupra bărbatului şi cazurile de violenţă în relaţiile lesbiene

• Mulţi cercetători s-au orientat spre regândirea problemei violenţei ca o problemă cu deteminare mai largă, incluzând valorile şi credinţele sociale;

Etiologia violenţei – Teoria genetică

• este tot mai puţin susţinută şi invocată în explicarea dezvoltării violenţei;

• teoria susţine ereditatea unor caracteristici ale personalităţii, cum ar fi ostilitatea.

• Violenţa este apreciată astăzi ca având o determinare socio-culturală, la care contribuie caracteristicile personalităţii, factorii economici şi de mediu.

Etiologia violenţei – Teoria genetică

• Deşi la nivel teoretic sunt abandonate orientările care susţin ereditatea violenţei şi predispoziţia individului spre violenţă, opinia publică menţine concepţia predispoziţiei spre violenţă, ceea ce crează o atitudine de toleranţă faţă de agresori.

• Eurobarometrul arată că 64% dintre europenii din statele membre ale Uniunii Europene apreciază că cei care se manifestă violent sunt predispuşi genetic spre o conduită violentă.

Explicaţii focalizate pe individ şi experienţele copilăriei (R. Dallas & E. Mclaughlin, 1983)

• Explicaţiile focalizate pe învăţarea

comportamentelor violente ca urmare a experienţelor copilăriei au la bază ideea că o persoană care a experimentat violenţa în copilărie este incapabilă să-şi controleze emoţiile şi să dezvolte relaţii interpersonale bazate pe comunicare şi încredere (Holtzworth-Munroe, A., Stuart, G.L., & Hutchinson, G., 1997).

Copilul victimă a violenţei şi a abuzurilor

Introducere

• Psihopatologia dezvoltării se fondează pe:

– recunoaşterea valorii dezvoltării normale de-a lungul copilăriei

– şi pe cunoaşterea varietăţii evenimentelor şi experienţelor care pot altera parcursul firesc.

Introducere

• Astfel, este responsabilitatea terapeutului să:– Înţeleagă varietatea contextelor în care copiii abuzaţi

există;– Să evalueze clienţii în mediile lor şi să identifice

comportamentele disfuncţionale, emoţiile şi cogniţiile.– Să ofere intervenţii specifice care să adreseze

problemele identificate, să însoţească readaptarea şi întoarcerea la o funcţionare sănătoasă.

– În plus, trebuie subliniate anumite aspecte comune copiilor abuzaţi şi neglijaţi.

Etapele dezvoltării copilului şi elemente de psihopatologie

• Pentru a înţelege copiii abuzaţi şi neglijaţi, este importantă o cunoaştere de bază a sarcinilor developmentale obişnuite ale copilăriei.

– Ex: copil cu enurezis la 3 ani vs 9 ani

FACTORII DETERMINANŢI AI DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE

Ereditata vs Mediu

FACTORII DETERMINANŢI AI DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE

• Dezvoltare psiho-socială: procesul de formare şi restructurare a proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psiho-comportamentale care asigură adaptarea individului la mediu (după Golu, Zlate, Verza, 1993).

• Dezvoltarea bio-psiho-socială este determinată de doi factori: – un factor intern: ereditatea;– un factor extern: mediul.

Factorul intern care influenţează dezvoltarea psihosocială: ereditatea

• Totalitatea predispoziţiilor transmise prin codul genetic formează genotipul.

• Potenţialităţile se transformă în trăsături fizice sau psihice reale în funcţie de condiţiile de mediu, se transformă în fenotip.

• Atunci când examinăm o persoană cunoaştem numai fenotipul său.

• Genotipul poate fi doar dedus prin examinarea rudelor persoanei respective.

Factorii externi care influenţează dezvoltarea psihosocială

• Factorii externi care influenţează dezvoltarea psihosocială pot fi grupaţi în factori:

– organici – factori socio-culturali.

Factorii externi care influenţează dezvoltarea psihosocială: factori organici

• Factorii organici influenţează în mod direct sănătatea copilului şi indirect dezvoltarea psihosocială.

• Aceşti factori pot acţiona:– înainte de naştere– în timpul naşterii – după naştere.


• Factorii care acţionează înainte de naştere sunt în legătură cu sănătatea şi condiţiile de viaţă ale mamei:

• Rubeola: dacă o femeie însărcinată se îmbolnăveşte de rubeolă, mai ales în primele două luni, copilul va prezenta diferite malformaţii la nivelul analizatorului vizual, auditiv, la nivelul inimii, poate deveni retardat mintal etc.

• Consumul moderat de alcool duce la deficienţe în dezvoltare şi greutăţi la învăţare. Copiii născuţi de mame care au consumat mari cantităţi de alcool în timpul sarcinii au o înălţime mai mică decât copiii de aceeaşi vârstă, diferite malformaţii fizice (cap mai mic, creier insuficient dezvoltat) şi retardare mentală.

• Fumatul excesiv (un pachet sau mai mult pe zi) poate să determine întârziere în dezvoltarea intrauterină, prematuritate, convulsii.

• Malnutriţia mamei poate determina încetinirea dezvoltării intrauterine, malformaţii, insuficienta dezvoltare a creierului, susceptibilitate crescută la boli (Seamon, Kenrick, 1992, p. 384).


• În timpul naşterii pot avea loc accidente cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave asupra dezvoltării psihice.

• De exemplu în timpul unor naşteri foarte grele se pot produce hemoragii intracraniene care într-un procent ridicat (aproximativ 50% din cazuri) duc la deces. Dintre copiii rămaşi în viaţă mulţi prezintă sechele (paralizii, epilepsie, retardare mintală etc.) (Geormăneanu, 1978, p. 67).


• După naştere dezvoltarea psihică poate fi afectată de diferiţi factori dintre care amintim: - bolile grave ale sistemului nervos (meningita, encefalita) care pot determina – sechele neurologice (paralizii, epilepsie), tulburări intelectuale sau

senzoriale – (vizuale, auditive). Cu cât copilul este mai mic, cu atât sechelele sunt

mai grave;– traumatismele cranio-cerebrale foarte grave – în special cele urmate

de comă; acestea pot afecta dezvoltarea intelectuală şi comportamentală (copiii devin nervoşi labili afectiv, hiperkinetici);

– intoxicaţiile cu medicamente, alcool sau alte substanţe;– alimentaţia insuficientă sau incorectă, săracă în proteine (carne, lapte

ouă).

Factorii externi care influenţează dezvoltarea

psihosocială: factori socio-culturali

• Factorii socio-culturali cu influenţă asupra dezvoltării psiho-sociale a copilului sunt reprezentaţi de:– condiţiile economice şi culturale generale ale

societăţii, – mediul familial – colectivităţile în care se încadrează copilul (creşa,

căminul, grădiniţa, şcoala). (v5 – Bandura Bobo doll)



• Mediul familial are o importanţă deosebit de mare pentru dezvoltarea psihosocială a copilului.

• O importanţă deosebită o are relaţia afectivă dintre mamă şi copil, mai ales în primii ani de viaţă.

• În instituţii (spitale, centre de plasament, creşe sau cămine săptămânale) copiii sunt îngrijiţi relativ corespunzător fizic, dar de cele mai multe ori, sunt neglijaţi afectiv şi educaţional => “hospitalism” v1 (still face video)


psihosocială: factori socio-culturali• Atitudinea educativă adoptată de părinţi în relaţiile cu copilul. Clasificare în

funcţie de două criterii: – relaţia afectivă dintre părinţi şi copii (atitudine caldă sau rece);– gradul de toleranţă (atitudine autoritară sau indulgentă).

• Utilizând aceste criterii W. Becker (după Kulcsar, 1978, p.71) a descris 4 atitudini educative: protectoare, democratică, autocrată şi indiferentă.

Atitudine caldă A. ed. protectoare A. ed. democratică Atitudine autorita Atitudine educativă autoritară indulgentă A. ed. autocrată A. ed. de indiferenţă

Atitudine educativă rece


psihosocială: factori socio-culturali• Copilul crescut într-un mediu educativ protector

are tendinţa să devină: – pasiv, – conformist, – exagerat de autocontrolat, – prudent, – neîncrezător în sine, – timid, – politicos, – serios – cu o fire deschisă.


psihosocială: factori socio-culturali• Dacă părinţii au o atitudine educativă democratică

copilul devine: – activ, – are simţul realităţii, – o fire deschisă, – este comunicativ, – serviabil, – vioi, – sociabil, – sigur pe sine – încrezător în alţii, – puţin nepăsător.


psihosocială: factori socio-culturali• Dacă părinţii au o atitudine autocrată copilul are

tendinţa să devină: – reţinut, – retras, – tăcut, – rigid, – sobru, – închis în sine, – pesimist, – anxios, – fără încredere în sine.



• Dacă atitudinea educativă este de indiferenţă copilul devine: – nonconformist, – activ, – neliniştit, – instabil, – impulsiv, uneori chiar agresiv, – cu tensiuni interne şi conflicte emoţionale.

(experimentul bezelei v2)



• Colectivităţile în care se încadrează copilul au o influenţă deosebit de mare asupra dezvoltării psihosociale.

• Grădiniţa are o mare importanţă pentru pregătirea şcolarizării.

• Şcoala: transmite cunoştinţe, formeaza deprinderi,modeleaza si formeaza personalitatea elevilor. V6 barbie doll test

Relaţia dintre factorii interni şi externi

• Unii psihologi şi medici susţin că dezvoltarea individului este subordonată eredităţii.

• Dezvoltarea copilului este privită ca o desfăşurare în timp a programului conţinut în codul genetic.

• Influenţele mediului acţionează numai în limitele permise de echipamentul genetic: concepţii ineiste (de la cuvântul francez inné = înnăscut) sau nativiste (A. Gesell,N. Chomsky)


• Alţii acordă o importanţă excesivă mediului.• Sec. al XVII-lea filosoful John Locke: psihicul

nou-născutului este o pagină albă (tabula rasa) pe care educaţia poate să înscrie orice.

• La începutulsec XX John Watson – întemeietorul curentului behaviorist: Educaţia poate să facă din oricine orice, doctor sau avocat, cerşetor sau hoţ.


• Alti psihologi, (H. Wallon, P. Osterrieth, A. Anastasi) au arătat că factorii ereditari şi de mediu interacţionează.

• Interacţiunea lor depinde de etapa de dezvoltare, cât şi de natura şi complexitatea proceselor psihice.

– În perioadele timpurii ale vieţii influenţa eredităţii este mai mare decât ulterior.

– În cazul funcţiilor psihice mai simple (senzaţii, percepţii) rolul eredităţii este mai mare (ex. sensibilitatea analizatorilor depinde mai mult de ereditate; influenţa mediului, a educaţiei este mai mică).

– Funcţiile psihice complexe (inteligenţa, memoria, voinţa) au o bază ereditară fără de care nu se pot forma, dar nivelul până la care se dezvoltă depinde într-o măsură mai mare de mediul social decât de ereditate.

• Problema relaţiei dintre ereditate şi mediu este mult discutată şi în prezent.

STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE

• Între psihologi nu există un consens privind criteriile în funcţie de care se stabilesc stadiile dezvoltării psihice, nici privind numărul etapelor şi durata lor.

• Câteva dintre cele mai importante teorii:– J. Piaget– L. Kohlberg– S. Freud – E. H. Erikson

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE - Etapele dezvoltării

inteligenţei după J. Piaget

• Jean Piaget a studiat dezvoltarea inteligenţei şi a descris următoarele etape:– 1) Etapa inteligenţei senzorio-motorii (0 – 18 / 24

luni);– 2) Etapa preoperaţională cu două stadii:

• stadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (18 / 24 luni–4 ani);

• stadiul gândirii intuitive (4 – 7 / 8 ani);

– 3) Etapa operaţională:• stadiul operaţiilor concrete (7 / 8 – 12 ani);• stadiul operaţiilor formale sau gândirea ipotetico-deductivă

(după 12 ani). V3 Piaget stages of development

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE - Stadiile dezvoltării morale în teoria lui L. Kohlberg

• Prin procesul de dezvoltare morală copilul interiorizează normele morale ale societăţii în care trăieşte, învaţă ce este corect şi ce este greşit.

• Dezvoltarea morală este strâns legată de dezvoltarea cognitivă a copilului (Hayes, Orrell, 1997, p.367 – 369; Seamon, Kenrick, 1992, p. 426).

• Kohlberg a prezentat subiecţilor de diferite vârste povestiri care implicau câte o dilemă morală, şi le-a cerut să arate cum ar fi soluţionat ei problema. Kohlberg a identificat 3 stadii ale dezvoltării morale:– Stadiul moralităţii preconvenţionale. – Stadiul moralităţii convenţionale– Stadiul moralităţii postconvenţionale.


• 1. Stadiul moralităţii preconvenţionale. În acest stadiu corectitudinea comportamentului este apreciată în funcţie de consecinţele sale.– primul substadiu (până la 6 ani): copilul crede că un

comportament este moral dacă permite evitarea unei pedepse. (V4 dezvoltarea empatiei)

– substadiu II (până la 12-13 ani) apreciază caracterul moral al unei acţiuni tot în funcţie de consecinţele acţiunii, dar pentru ei este esenţial modul în care eşti apreciat de cei din jur, recunoştinţa celor din jur, faptul că şi ei la rândul lor te vor ajuta în situaţii dificile.


• În stadiul moralităţii convenţionale devine importantă respectarea regulilor sociale.– la începutul adolescenţei un comportament este

apreciat ca fiind moral dacă respectă convenţiile sociale şi evită dezaprobarea celorlalţi. Aprobarea sau dezaprobarea se realizează atât în funcţie de consecinţe, cât în funcţie de intenţiile subiectului.

– spre sfârşitul adolescenţei nu mai are o importanţă aşa de mare aprobarea sau dezaprobarea socială, devin mai importante respectarea legilor şi a ordinii sociale. Un comportament este considerat moral dacă prin el se respectă autoritatea şi sunt îndeplinite datoriile faţă de familie, prieteni, ţară.


• Stadiul moralităţii postconvenţionale

– cei care se află în acest stadiu nu neagă rolul legilor şi normelor sociale, dar nici nu le absolutizează; acestea sunt doar nişte instrumente necesare pentru buna funcţionare a unei societăţi.

– ultimul substadiu al dezvoltării morale ţine seama de cele mai importante principii etice, ca de ex. de drepturile omului. Cei care se află la acest nivel se conduc după principii morale proprii.


• Fiecare om trece prin aceste stadii în aceeaşi ordine, dar unii trec mai încet într-un stadiu superior, alţii mai repede.

• Unii nu ajung niciodată în ultimul stadiu.

• Observaţie. Kohlberg a studiat judecata morală, şi nu comportamentul moral. Unele cercetări arată că există o concordanţă destul de mare între acestea.

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE - Stadiile psihosexuale descrise de S. Freud

• Freud consideră că psihicul uman este determinat de forţe motivaţionale inconştiente. Conţinutul esenţial al inconştientului este instinctul sexual (libidoul).

• Freud a descris stadiile de dezvoltare psihosexuală a copilului.– În primul an: faza orală în care activitatea erotică se exprimă în cursul suptului

şi mestecatului.– De la 1 la 3 ani libidoul se concentrează asupra anusului şi copilul găseşte

multă plăcere în acţiunea de defecare. Acesta este stadiul anal.– De la 3 la 5 ani este stadiul falic. Copilul descoperă diferenţele biologice dintre

sexe. Tot în această fază copilul îşi orientează libidoul în afara lui. Băiatul se simte atras de mamă (complexul Oedip) şi ar dori să elimine rivalul care este tatăl său. Dar el se teme că drept pedeapsă va pierde organul genital. Această frică, numită complexul castrării, duce la refularea iubirii pentru mamă şi identificarea cu tatăl, ceea ce – în timp – va duce la preluarea normelor morale ale acestuia. În mod asemănător fata se îndreaptă către tatăl său, dar frica de dezaprobarea mamei duce la refularea acestor sentimente (complexul Electra).

– Între 7 şi 12 ani este faza de latenţă.– După 12 ani, odată cu pubertatea, are loc retragerea libidoului de la părinţi şi

orientarea sa către alţii. Acesta este stadiul genital (Hayes şi Orrell, 1997, p. 345; Gal, 2001, p. 15).

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHICE - Teoria dezvoltării psihosociale a lui E. H. Erikson

• Erikson, analizând biografia a sutelor de pacienţi trataţi de el, a ajuns la concluzia că premisa dezvoltării unei personalităţi sănătoase este rezolvarea conflictelor dintre individ şi societate.

• El a identificat 8 stadii ale dezvoltării psihosociale. În fiecare stadiu individul se confruntă cu un alt tip de conflict.

• De modul în care sunt rezolvate conflictele depinde progresul individului.


• Stadiul1, în primul an de viaţă, are la bază conflictul încredere / neîncredere determinat de calitatea îngrijirii materne. – Îngrijirea caldă, echilibrată, calmă determină

încredere– îngrijirea dezordonată, capricioasă duce la

neîncredere, suspiciune, teamă. – Aceste însuşiri (încrederea sau neîncrederea) se

integrează în inconştient şi devin trăsături de bază în relaţiile interpersonale.


• Stadiul 2 (până la 3 ani) În această perioadă copilul învaţă să meargă, să acţioneze singur şi să îşi controleze sfincterele.

• Conflictul caracteristic perioadei este cel dintre autonomie / îndoială, sentimentul de ruşine datorat incapacităţii de a dobândi autonomia.

• Dacă copilul este încurajat să efectueze singur diferite acţiuni mărunte, se dezvoltă autonomia.

• Dacă este criticat frecvent se va îndoi de capacitatea sa de a face singur ceva şi devine excesiv de ruşinos.


• Stadiul 3 (până la 5 ani) conflictul de bază este cel dintre iniţiativă şi vinovăţie.

• Copilul are tendinţa de a fi activ, de a se mişca tot timpul, de a se juca, de a comunica cu cei din jur.

• Dacă iniţiativa nu este îngrădită, devine o caracteristică psihică.

• Dacă copilul este mereu certat, pus la punct, el se va simţi vinovat.

• Sentimentul vinovăţiei, autosubevaluarea pot deveni însuşiri de personalitate.


• Stadiul 4(până la11 ani) este caracterizat prin conflictul sârguinţă / inferioritate.

• În această perioadă copilul începe şcoala. Copilului i se impun numeroase cerinţe cărora el reuşeşte să le facă faţă prin dezvoltarea sârguinţei.

• Dacă nu reuşeşte să facă faţă cerinţelor, atunci va avea sentimente de inferioritate, se va simţi incapabil să facă faţă solicitărilor.


• Stadiul 5(12-18 ani): În acest stadiu trebuie rezolvat conflictul dintre conştientizarea identităţii eului – respectiv confuzia rolurilor.

• În această perioadă tânărul se integrează în diferite grupuri sociale care solicită interpretarea unei mari varietăţi de roluri sociale.

• Rolurile sunt contradictorii şi această contradicţie trebuie rezolvată pe plan subiectiv.

• Tânărul trebuie să îşi construiască identitatea care să integreze, să sintetizeze însuşirile solicitate de aceste roluri.

• Paralel cu întărirea identităţii eului se intensifică încrederea în sine, iniţiativa, autonomia şi scade frecvenţa comportamentelor opoziţioniste, demonstrativ-nonconformiste.

• Eşecul formării identităţii duce la confuzia de roluri care este însoţită de neîncredere în sine, sentimente de inferioritate.


• Stadiul 6 (18-35 ani) este perioada tinereţii şi începutul vârstei adulte.

• Conflictul caracteristic acestei perioade este cel dintre intimitate şi izolare. În acest stadiu se stabilesc relaţii intime bazate pe iubire sau prietenie. Eşecul realizării unor astfel de relaţii duce la izolare socială.


• Stadiul 7 (35-65 ani), este perioada adultă propriu-zisă. Conflictul fundamental este cel dintre generativitate şi stagnare. Termenul “generativity” este un termen creat de Erikson din noţiunile generozitate, generare, şi exprimă dorinţa de a ajuta membrii familiei şi pe alţii, exprimă preocuparea pentru generaţiile viitoare, progresul ţării sau chiar al umanităţii (la unii politicieni, oameni de ştiinţă, artişti).

• Cei caracterizaţi prin generativitate sunt mai activi, mai creativi. Eşecul generativităţii duce la egocentrism, pasivitate, rutină, stagnare în dezvoltarea personalităţii.


• Ultimul stadiu are loc de regulă după 65 ani, în perioada bătrâneţii. Conflictul de bază este cel dintre sentimentul realizării, respectiv al disperării.

• Unii, atunci când privesc înapoi, sunt satisfăcuţi de realizările lor. Alţii sunt nemulţumiţi, chiar disperaţi, deoarece nu văd decât eşecurile şi posibilităţile pierdute.

• Marele merit al teoriei lui Erikson este acela că pune în evidenţă dezvoltarea Eului de-a lungul întregii vieţi.

Psihopatologia dezvoltării

• Copiii abuzaţi reacţionează diferit la traumă, probleme şi distres: unii sunt devastaţi de acest timp de evenimente, în timp ce alţii le depăşesc şi păstrează o funcţionare normală.

• Este evidentă varietatea mare a evenimentelor ce prezintă un risc pentru dezvoltarea intrapersonală şi interpersonală a copilului.

• Pentru a înţelege ceea ce este patologic şi anormal, trebuie cunoscut ceea ce este normal şi firesc.

Abuzul copilului – definiţii

• Cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului(N. Frude, 1989).

• Orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi (Popescu & Răduţ, 1998).

Abuzul copilului – definiţii

• Gradul abuzului diferă in funcţie de vătămarea produsă copilului.

• Forme grave, periculoase pentru sănătatea copiilor apar uneori printre modalităţile "educative" aplicate copiilor de către un părinte, care-şi exercită dreptul de a pedepsi copilul.

• E greu de decis unde incepe abuzul grav.

Abuzul copilului – tipuri

• Evantaiul formelor de abuz este larg, cuprinzând toate aspectele personalităţii:– cel fizic, – cel psihic (emoţional), – cel moral – cel sexual. • Formele de rele tratamente se întrepătrund.• De asemeni consecinţele lor coexistă şi se manifestă

simultan sau consecutiv asupra tuturor laturilor personalităţii copilului.

• Pot induce tulburări în dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv, emoţional,moral şi sexual.


• McMahon & ClayWerner (2002):la baza explicaţiilor este teoria dezvoltării ataşamentului la copil.

• Dezvoltarea conduitei violente la maturitate sunt puse pe seama eşuării dezvoltării copilului într-o relaţie de ataşament cu părinţii, corelată pozitiv cu percepţia unei stări de încredere şi armonie;

• Dacă sentimentul de ataşament şi siguranţă al copilului este afectat el poate deveni ostil şi agresiv.


• Acceptarea acestui model explicativ ne obligă să analizăm violenţa nu doar în raport cu situaţiile de abuz asupra copilului – ci şi cu situaţiile în care copilul trăieşte experienţa ruperii

de părinţi fiind plasat într-un centru de plasament – sau atunci când copilul este mutat des de la un asistent

maternal la altul, – precum şi cu situaţiile creşterii copilului în familii

dezorganizate.


• În studiul asupra efectelor pedepsirii copilului prin forme de violenţă fizică asupra adultului de mâine Straus descoperă:– învaţă să asocieze iubirea cu violenţa atâta vreme cât

părinţii care îi spun că-l iubesc îl şi bat;– învaţă că este normal să comiţi acte de violenţă asupra

celorlalţi membrii ai familiei;– învaţă că o persoană poate utiliza violenţa justificat în

anumite circumstanţe;– învaţă că violenţa este, în anumite circumstanţe, înţeleasă

şi legitimă.


• Straus : ar fi o greşeală să punem întreaga cauzalitate a violenţei pe baza a ceea ce s-a învăţat sau experimentat în familie în perioada copilăriei.

• Multe persoane care au experimentat violenţa în copilărie nu sunt violente.

• Studiile publicate şi modelele explicative elaborate de către cercetători cu privire la experienţa violenţei în copilărie, precum şi influenţa acesteia asupra viitorului adult sunt deseori neconcordante.


• Fantuzzo & Mohr (1993): o analiză a studii publicate între 1967 – 1998, privind efectele expunerii copilului la violenţă.

• Concluzia lor a fost că cercetările nu respectă deseori metodologia de cercetare, nu ţin seama de tipul şi gradul de expunere la violenţă în familie.

• Nu există date care să prezinte modul în care este afectat un copil, martor sau victimă, prin forme diferite de violenţă (violenţă fizică, sexuală sau psihologică) cu stadiile de dezvoltare a copilului.


• Efectele violenţei asupra copilului pot fi urmărite prin intermediul a cinci tipuri de indicatori:

– (1) comportamentul, – (2) starea psihologică (depresii, stima de sine, anxietate), – (3) nivelul intelectual şi performanţa şcolară, – (4) dezvoltarea socială (dezvoltarea competenţelor sociale), – (5) sănătatea mentală şi dezvoltarea psihică.


• Rezultatele cercetărilor publicate între 1967-1998 au arătat că acei copii care trăiau într-un mediu violent aveau– un comportament agresiv – probleme de intregare şcolară– depresii– ticuri– stima de sine scăzută– dificultăţi de concentrare– abilităţi reduse de comunicare– tulburări de somn. – competenţe sociale scăzute, – capacităţi reduse de rezolvare a conflictelor, – incapacitate de empatizare


• Efectele negative erau mai puternice pentru copiii care aveau un dublu statut:

– de martor şi – victimă a violenţei.

• Studiile au scos în evidenţă faptul că efectele violenţei asupra copilului au o dublă dependenţă:

– prezenţa factoriilor de risc şi – situaţia de martor sau victimă a copilului în episoade de violenţă.


• Pentru a avea o confirmarea ştiinţifică a relaţiei dintre experinţele copilăriei şi dezvoltarea unor comportamente violente sau a unei rute delincvente la maturitate, direcţiile de cercetare ar trebui să urmărească (Osofsky, 1999): – diferenţierea efectelor în funcţie de poziţia de martor sau de victimă a

copilului şi realizarea unor studii longitudinale care să evidenţieze efectele asupra viitorului adult;

– diferenţierea între efectele expunerii copilului la violenţa în comunitate şi violenţa în familie;

– claritate asupra acţiunii factorilor de risc care intervin în cazurile de violenţă;

– abilitatea copilului de a realiza tranziţia de la copilărie la adolescenţă şi maturitate;

– modul în care caracteristicile individuale ale copilului şi temperamentul au impact asupra dezvoltării conduitelor violente la vârsta maturităţii;

Explicaţii focalizate pe problemele interne

familiei şi modul de alocare a puterii în cuplu

• Aceaste abordări explică violenţa în cuplu prin intermediul patternurilor interacţionale şi a rolurilor pe care membrii familiei le adoptă.

• Explicaţiile corelează violenţa cu – schimbările social-economice, care au avut loc în

trecutul apropiat şi care au avut consecinţe asupra dinamicii rolurilor membrilor cuplului,

– sau cu incapacitatea de interacţiune a cuplului.



• O parte a explicaţiilor vizând violenţa de cuplu ca model interacţional includ ideea că ambii parteneri contribuie la dezvoltarea violenţei.

• Exemplu: partenerii din cuplurile care nu şi-au dezvoltate tehnici de comunicare sunt văzuţi ca responsabili în egală măsură pentru violenţă întrucât nu sunt capabili să discute şi să negocieze.



• În aceste cazuri violenţa este în mare măsură un rezultat al comportamentelor membrilor cuplului decât un comportament strict individual determinat de experienţele copilăriei sau structura individuală.

• Comportamentul unui membru al familiei este determinat, influenţat şi menţinut de comportamentul celorlalţi.

• Aceasta implică faptul că şi victima prin atitudinea şi comportamentul ei poate provoca sau menţine unele comportamente violente. (Bentovim,1987).



• Atât teoreticienii abordării feministe, cât şi cei ai teoriei sistemului familiei au descoperit, în ultimii ani, evidenţe care arată că violenţa femeii şi violenţa bărbatului asupra partenerului de cuplu este cantitativ şi calitativ diferită, fiind determinată de modul de interacţiune al caracteristicilor individuale şi a impactului factorilor prezenţi în mediul social în care persoana s-a dezvoltat (Perilla, Frndak, Lillard & East, 2003)



• Puterea socială se bazează pe modele culturale diferite faţă de modul în care femeia şi bărbatul se percep pe sine şi relaţia de cuplu.

• Bird şi Freeman (1993): Femeile care aveau un loc de muncă manifestau, într-o mai mare măsură, stima de sine şi foloseau tehnici manipulative în luarea deciziilor mai mult decât celelalte femei.

• Dacă femeia menţine o atitudine tradiţională faţă de familie şi rolul său în familie şi nu acceptă resursele poziţiei sociale, atunci ea va exercita o influenţă mai mică în relaţia de cuplu.

Explicaţii focalizate pe structura socio-culturală şi circumstanţele sociale în care oamenii trăiesc

• teoria învăţării prin modelare socială; acest model explicativ susţine că acei copii care i-au văzut pe adulţi acţionând violent au tendinţa de a acţiona violent în situaţii similare (Bandura şi Walters 1963; Emery & Laumann-Bllings, 1998)

• Modelul ecologic explică comportamentul ca fiind rezultat din interacţiunea dintre personalitatea individului şi mediul social.


• Potrivit acestor teorii explicative ar trebui să ne aşteptăm să întâlnim: – o prevalenţă mai mare a comportamentelor violente la

bărbaţi, în raport cu femeile, – şi mai mult în familiile cu un nivel crescut de sărăcie, decât

în familiile cu un nivel de trai ridicat. – statisticile au confirmat că bărbaţii sunt mai mult implicaţi

în acte de violenţă decît femeile – relaţia dintre diferenţele de clasă şi rata violenţei nu a fost

confirmată.


• W.C. Reckless (1973) dezvoltă teoria conţinutului care operează în două direcţii:

• prima se referă la capacitatea individului de a face faţă presiunii interne şi externe de a se comporta violent;

• cea de-a doua se referă la normele şi valorile dezvoltate de un grup în direcţia non-violenţei.– W.C. Reckless afirma că gradul de violenţă al unei persoane depinde

de capacitatea acestor două sisteme de a-l apropia sau depărta pe individ de utilizarea violenţei.

Explicaţii focalizate pe influenţa mass-mediei

• Faptul că adulţii sau copiii învăţa acte violente prin urmărirea programelor TV, nu înseamnă că le vor şi aplica.

• Berkowitz (1965,1970) a descoperit că violenţa poate fi exprimată de o persoană care vizionează scene violente numai atunci când sunt îndeplinite un număr de condiţii:

– violenţa reprezentată de media este justificată de context;– persoana care vizionează se află într-o situaţie frustrantă generată de

o situaţie similară celei prezentate în mass-media;– persoana care îi produce frustrare poate fi asociată într-un fel cu

personajele din prezentarea media;– barierele interne şi externe faţă de violenţă sunt minime.

Explicaţii focalizate pe influenţa mass-mediei

• Scenele violente media dau martorilor impresia nu doar că violenţa este permisă, dar este şi încurajată.

• În ceea ce priveşte instigarea la violenţă, studiile au confirmat faptul că persoanele care adoptă o conduită violentă au nevoia de a viziona scene violente.

Factorii de risc care facilitează dezvoltarea violenţei asupra femeii

Factori individuali Factori relaţionali Factori comunitari Factori sociali

vârsta consumul de alcool depresia tuburările de

personalitate nivelul de şcolaritate veniturile mici statutul de martor sau

victimă a violenţei în copilărie

conflictul conjugal instabilitatea maritală dominanţa bărbatului

în cuplu stresul economic funcţionalitatea

redusă a familiei

sancţiuni comunitare slabe a violenţei în familie

sărăcia capital social redus

normele tradiţionale privind rolurile social şi familiale de gen

valorile sociale susţin violenţa în familie

Sursa: WHO, 2002, p. 98


• există un risc mare ca femeia să fie victimă a violenţei în cuplu atunci când, atât femeia, cât şi partenerul său au fost martori sau victime ale abuzului în copilărie.

• Purvin (2003) susţine că există un risc major ca violenţa să se dezvolte la generaţiile viitoare atunci când, pe lângă statutul de martor sau victimă a violenţei în copilărie, este prezent un alt factorul de risc major: sărăcia.


• existenţa serviciilor de asistare a victimelor violenţei în apropierea victimei şi un context socio-cultural activ împotriva violenţei pot inhiba factorii care favorizează dezvoltarea violenţei.

• Un alt factor de risc major pentru dezvoltarea unor conduite violente în familie este consumul de alcool.

• Pernanen (1991): agresorul consumă alcool în jumătate din cazurile de violenţă asupra femeii.

• Gelles & Cornell (1990): violenţa este prezentă în familiile în care soţul a intrat recent în perioada de şomaj sau în familiile în care este un stres puternic datorat sărăciei


• Studiile au evidenţiat un procent ridicat al cazurilor de violenţă în familiile care păstrează concepţiile tradiţionale privind statutul superior al bărbatului şi legitimitatea folosirii violenţei asupra femeii în baza acestui statut.

• distanţa socială: modul în care membrii unei comunităţi participă unii la viaţa altora; este de aşteptat ca violenţa să apară mai mult în comunităţile în care distanţa socială între membrii comunităţii este mare.

• izolarea socială a femeii este considerată totodată formă de violenţă şi factor de risc ce facilitează manifestarea şi menţinerea comportamentelor violente în cuplu.


• Studiile realizate în ultimii ani au arătat că este greu de stabilit acţiunea unui singur factor de risc asupra dezvoltării comportamentelor violente.

• În ceea ce priveşte situaţia din România, datele sondajului de opinie realizat în Bucureşti de Gallup arată că lipsa banilor este factorul principal care favorizează dezvoltarea violenţei asupra femeii în cuplu

Factorii de risc in producerea violentei

57

5

5

4

3

3

3

2

2

3

3

9

8

3

3

5

1

2

1

2

1

0 10 20 30 40 50 60 70

lipsa banilor

comportamentul copiilor/probleme

consumul de alcool

neglijarea familiei de catre unul dintre parteneri

parintii/socrii

infidelitate

stress

gelozia

contradictiile

lipsa comunicarii

alti factori

prima mentiune

a doua mentiune

Sursa: Survey on Violence against women in Bucharest

violenta in familie final

Documents