1

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE FACULTATEA FINANŢE, ASIGURĂRI, BĂNCI ŞI BURSE DE VALORI

MASTER PROFESIONAL – MANAGEMENTUL SISTEMELOR BANCARE

Prof. univ. dr. Georgeta VINTILĂ

FINANŢE CORPORATIVE

Bucureşti 2013

2

CUPRINS

1. Transparenţa şi etica informării în Guvernanţa Corporativă 1.1. Cadrul de guvernanță și etica în guvernanţa corporativă...........................................................3

1.2. Principiile Guvernanţei Corporative...........................................................................................5 1.3. Aspecte privind dezvoltarea şi integrarea principiului de responsabilitate socială corporativă în comportamentul întreprinderilor.............................................................9 2. Interpretarea și utilizarea situațiilor financiare de raportare 2.1. Rolul şi utilizatorii situaţiilor financiare de raportare.............................................................30 2.2. Categorii de informaţii oferite de situaţiile financiare...........................................................35 2.3. Forma de prezentare şi conţinutul raportărilor financiare.......................................................36 2.4. Principalii indicatori economico-financiari de raportare..........................................................38 3. Politica de repartizare a profitului- decizia de finanţare a întreprinderii 3.1. Politica de repartizare a profitului net......................................................................................42 3.2. Influenţa politicii de repartizare a profitului asupra deciziei de finanţare a

întreprinderii..............................................................................................................................47 4 Analiza situațiilor financiare de raportare 4.1. Analiza poziţiei şi a structurii financiare....................................................................................49 4.2. Analiza şi evaluarea performanţelor financiare şi a riscurilor companiei.................................57 4.3. Analiza fluxurilor financiare........................................................................................................79 5. Fiscalitatea-rezultatele financiare - deciziile manageriale ale întreprinderii 5.1. Presiunea fiscală la nivelul întreprinderii....................................................................................87 5.2. Influenţa impozitului pe profit asupra indicatorilor de performanţă financiară........................101 5.3. Impactul fiscalității asupra trezoreriei întreprinderii...............................................................118 5.4. Impactul fiscalităţii asupra deciziilor manageriale ...................................................................121 6. Structura de finanţare şi costul capitalurilor întreprinderii 6.1. Structura de finanţare a întreprinderii......................................................................................129 6.2. Costul mediu ponderat şi costul marginal al capitalurilor întreprinderii................................137 Bibliografie...................................................................................................................................142

3

1. TRANSPARENŢA ŞI ETICA INFORMĂRII ÎN GUVERNANŢA CORPORATIVĂ

Aderarea la Codul de Guvernanţă Corporativă este recomandată societăţilor

emitente ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată administrată de

către Bursa de Valori Bucureşti.

1.1 Cadrul de guvernanță și etica în guvernanţa corporativă Cadrul de guvernanță corporativă vizează, în principal, urmatoarele aspecte: Cadrul de guvernanță corporativă al companiei este definit într-un

Statut/Regulament de guvernanță corporativă; Cadrul de guvernanță corporativă ține cont de caracteristicile, activitatea și

nevoile specifice ale companiei; Statutul/Regulamentul de guvernanță corporativă constituie angajamentul

companiei de a se conforma cu princpiile de guvernanță corporativă prevăzute în CGC;

Statut/Regulament de guvernanță corporativă este actualizat cât de des este necesar, astfel încât să reflecte cât mai fidel cadrul guvernanței corporative în companie;

Statut/Regulament de guvernanță corporativă este postat pe website-ul companiei, cu indicarea datei la care a suferit ultima actualizare.

Aspecte privind etica în guvernanţa corporativă :

menținerea independenței și obiectivității în realizarea obiectivelor și desfășurarea activității;

regula generală presupune că administratorii și directorii nu trebuie: - să profite în interes personal de oportunitățile oferite de companie; - să permită intereselor personale să intre în conflict cu cele ale companiei sau - să folosească în mod abuziv/eronat activele companiei.

membrii CA-ului și directorii își rezolvă problemele personale astfel încât să nu aducă atingere, direct sau indirect, intereselor companiei;

4

neacceptarea de foloase necuvenite (cadouri, atenții, etc), care ar putea genera un conflict de interese cu angajatorul;

supravegherea subordonaților în scopul prevenirii încălcării legislației în vigoare.

cunoașterea legislației în vigoare și a standardelor internaționale;

neimplicarea în activități frauduloase, sau în acte care afectează reputația integrității ori competenței profesionale;

spiritul loialității față de companie și acționari:

CA-ul și membrii săi trebuie să fie conduși de spiritul loialității față de companie și acționari;

fiecare membru CA/director executiv trebuie să își dedice timpul și atenția necesară pentru realizarea sarcinilor profesionale cât mai eficient posibil;

membrii CA-ului și directorii executivi nu trebuie să utilizeze informația obținută, ca urmare a poziției pe care o dețin, în alt scop decât pentru a-și exercita mandatul

conflictul de interese – evidențierea tuturor aspectelor care ar avea implicații asupra conflictului de interese.

fiecare membru CA se asigură de evitarea unui conflict de interese, direct sau indirect, cu compania în cauză sau cu altă subsidiară controlată de către companie;

fiecare membru CA informează CA, implicit președintele CA, despre un eventual conflict de interese, atunci când acesta apare, respectiv asupra evaluării sale privind un potențial conflict care ar putea rezulta în urma unor operațiuni;

fiecare membru CA îl informează pe președintele CA despre orice alt mandat de administrator, director sau responsabilitate pe care acesta o deține în afara companiei în timpul mandatului său curent.

5

1.2 Principiile guvernanţei corporative

1.2.1. Principiile O.E.C.D. privind Guvernanţa Corporativă

Principiile Guvernanţei corporative au fost adoptate în anul 1999, revizuite în

2003 în cadrul unui vast proces de consultări regionale şi aprobate de guvernele ţărilor

O.E.C.D în aprilie 2004.

Principiile sunt structurate pe 5 puncte având ca finalitate realizarea unui cadru

care să asigure:

1. Drepturile acţionarilor – protecţia drepturilor acţionarilor precum şi

verificarea respectării lor;

2. Tratamentul echitabil al acţionarilor – tratament echitabil tuturor

acţionarilor inclusiv cei străini sau minoritari;

3. Recunoaşterea drepturilor persoanelor care au un interes în companie

(Stakeholders) – aşa cum sunt definite prin lege şi să încurajeze cooperarea

activă dintre companii şi aceştia în vederea creării de valoare, locuri de muncă

şi asigurarea perenităţii companiilor care au performanţe financiare;

4. Transparenţa şi difuzarea informaţiei – regimul de guvernare a

întreprinderii trebuie să garanteze: transparenţa, oportunitatea şi acurateţea

tuturor documentelor ce vizează situaţia societăţii, în special situaţiile

financiare, performanţele, patrimonial şi conducerea societăţilor;

5. Responsabilitatea Consiliului de administraţie – regimul de guvernare a

întreprinderii trebuie să asigure orientarea strategică a întreprinderii,

supravegherea efectivă a managementului de către Consiliul de administraţie,

cât şi responsabilitatea şi loialitatea Consiliului de administraţie vis a vis de

societate şi de acţionarii săi.

6

1.2.2 Principiile Guvernanţei Corporative – Codul de Guvernanţă

Corporativă al BVB

Acţiuni premergătoare adoptării Codului de Guvernanţă Corporativă în

România:  

‒ în legislaţia pieţei de capital din România, principiile Guvernanţei Corporative au

fost introduse prin Regulamentul CNVM nr 13 privind emitenţii şi operaţiunile cu

valori mobiliare.

‒ modificarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în perioada 2005-

2008, în vederea alinierii la directivele comunitare, vizând:

Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale;

Drepturile acţionarilor;

Consiliul de administraţie şi statutul administratorilor;

Condiţiile de cvorum şi majoritate pentru adunările generale.

‒ adoptarea Codului de Guvernanţă Corporativă al BVB la începutul anului 2009.

Codul cuprinde recomandări, iar emitenţii vor implementa, total sau parţial, una

sau mai multe dintre recomandări.

Conţinutul şi principiile Codului de Guvernanţă Corporativă al BVB  vizează, în principal:

1 - Structuri de Guvernanţă Corporativă

Structurile de Guvernanţă Corporativă vor stabili funcţiile membrilor Consiliului

de Administraţie şi conducerii executive, cât şi competenţele şi responsabilităţile

acestora. Emitenţii vor adopta structuri clare și transparente de guvernanţă corporativă

pe care le vor dezvălui în mod adecvat publicului larg.

2 - Drepturile deținătorilor de instrumente financiare ale emitenților

Emitenții au obligația de a respecta drepturile deținătorilor de instrumente

financiare emise de aceștia și de a le asigura acestora un tratament echitabil.

7

Emitenții vor depune toate eforturile pentru a realiza o comunicare efectivă și

activă cu deținătorii de instrumente financiare emise de aceștia.

3 - Rolul și obligațiile Consiliului de Administrație

Consiliul de Administraţie al unui Emitent va fi ținut responsabil pentru

administrarea Emitentului. Acesta va acționa în interesul societății comerciale și va

proteja interesele generale ale deținătorilor de instrumente financiare emise de aceasta

prin asigurarea unei dezvoltări sustenabile a Emitentului respectiv. Consiliul de

Administraţie va funcționa ca un organism colectiv, pe baza unei informări corecte și

complete.

4 - Structura Consiliului de Administrație

Structura Consiliului de Administraţie al unui Emitent va asigura un echilibru

între membrii executivi și ne-executivi (și în mod deosebit administratorii ne-executivi

independenți) astfel încat nici o persoană sau grup restrâns de persoane să nu poată

domina, în general, procesul decizional al Consiliului de Administraţie.

Consiliul de Administraţie are un număr de membri care garantează eficiența

capacității sale de a supraveghea, analiza și evalua activitatea directorilor, precum și

tratamentul echitabil al acționarilor.

5 - Numirea membrilor Consiliului de Administrație.

Alegerea membrilor Consiliului de Administraţie se va constitui într-o procedură

oficială, riguroasă și transparentă, care va stabili criterii obiective și va asigura

informații adecvate periodice asupra calificării personale și profesionale a candidaților.

6 - Remunerarea membrilor Consiliului de Administrație

Emitenții se vor asigura de serviciile unor administratori și directori cu o bună

pregatire profesională și un profil etic ireproșabil printr-o politică de remunerare

corespunzătoare, compatibilă cu strategia și interesele pe termen lung ale acestor

societăţi.

8

7 – Transparența, raportarea financiară, controlul intern și administrarea riscului

Structurile de guvernanță corporativă, instituite în cadrul Emitentilor, trebuie să

asigure efectuarea unei raportări periodice și continue adecvate asupra tuturor

evenimentelor importante referitoare la Emitent, inclusiv situația financiară,

performanța, proprietatea și conducerea acesteia.

8 - Conflictul de interese și tranzacțiile cu persoane implicate

Membrii Consiliului de Administraţie vor lua decizii în interesul Emitentului și nu

vor lua parte la dezbaterile sau deciziile care crează un conflict între interesele lor

personale și cele ale societăţii.

9 - Regimul informației corporative

Administratorii și directorii vor păstra confidențialitatea documentelor și

informațiilor primite pe perioada mandatului lor și se vor conforma cu procedura

adoptată de Emitent privind circuitul intern și dezvăluirea către terți a respectivelor

documente și informații.

10 - Responsabilitatea socială a emitentului.

Structurile de guvernanță corporativă trebuie să cunoască și să recunoască

drepturile legale ale terțelor persoane interesate – stakeholders – și să încurajeze

cooperarea între Emitent și acestea în scopul creării prosperitatii, a locurilor de muncă și

în vederea asigurării sustenabilității unei întreprinderi solide din punct de vedere

financiar.

11 - Sistemul de administrare

În cazul în care se adoptă un sistem de administrare dualist, principiile de mai sus

se aplică în mod corespunzător, adaptând principiile unitare la sistemul dualist, în

deplină concordanță cu obiectivele unei bune guvernanțe corporative.

9

1.3. Aspecte privind dezvoltarea şi integrarea principiului de

responsabilitate socială corporativă în comportamentul întreprinderilor

Introducerea principiului de responsabilitate socială corporativă (RSC), în engleză

- Corporate Social Responsibility (CSR ) în codurile de guvernanță corporativă este

susținută de faptul că, în ultimul deceniu, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre

valenţele sociale ale întreprinderii, despre implicarea acesteia în gestionarea unor

probleme de ordin social, implicare ce depăşeşte, de multe ori, cadrul conformităţii cu

reglementările legale.

Pornind de la conceptul de responsabilitate socială corporativă (RSC), urmărim

identificarea factorilor determinanţi ai performanţei sociale corporative (PSC)-ca

expresie a comportamentului social responsabil al întreprinderii şi investigarea relaţiei

dintre performanţa socială şi caracteristicile economico-financiare ale întreprinderilor

implicate în acţiuni de responsabilitate socială, respectiv: performanţa financiară,

mărime şi sector de activitate, cu atât mai mult cu cât studiile teoretice şi empirice

realizate până în prezent au condus la opinii mixte cu privire la influenţa acestor doi

determinanţi asupra PSC

În analiza corelatiei dintre RSC si marimea intreprinderii, încercăm evidenţierea

unor particularităţi, la nivelul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii (IMM-uri), privind:

comportamentul social responsabil şi implicarea în acţiuni de RSC; tipul strategiilor de

RSC adoptate de IMM-uri, comparativ cu întreprinderile mari; motivaţiile, beneficiile şi

constrângerile implicării sociale. Toate acestea vor fi prezentate conform cu concluziile

studiilor de specialitate, materialul de faţă, constituindu-se într-o sinteză teoretică a

literaturii ce evidenţiază parțial stadiul cunoaşterii în acest domeniu de cercetare.

10

1. Dezvoltări ale conceptului de responsabilitate socială corporativă

Termenul de RSC a intrat în limbajul comun la începutul anilor 1970, conducând,

pe parcursul anilor 1980 şi 1990 la creşterea interesului pentru etica în afaceri.

Dintr-o perspectivă generală, putem afirma că noţiunea de RSC este legată de

aspecte etice şi morale care privesc comportamentul şi procesul decizional corporativ,

însă, problema centrală constă în a identifica acele activităţi în care o firmă ar trebui să

se angajeze, deoarece sunt benefice, sau, dimpotrivă, să le evite, deoarece sunt

dăunătoare societăţii. Ca urmare, din perspectiva companiilor, problema care se pune se

referă la modul în care acestea pot să-şi urmărească interesul economic prin considerarea

responsabilităţii sociale.

Cu privire la motivaţia firmelor de a se implica social, autorii indică existenţa a

două cazuri, întâlnite uneori în practică sub forma unui mix, astfel:

(1) cazul normativ, conform căruia comportamentul social responsabil al

companiilor este determinat de principii morale şi

(2) cazul de afaceri (”business case for CSR”), care se focalizează pe noţiunea

interes propriu evident (”enlightened self-interest”), conform căruia companiile îşi

urmăresc interesul lor economic prin luarea în considerare a responsabilităţii sociale . În

practică, însă,decizia companiilor de a-şi asuma comportamente responsabile din punct

de vedere social este determinată atât de raţiuni morale cât şi de scopuri practice .

Apare însă întrebarea formulată de Moir (2001), “pentru ce, faţă de cine şi cine le

cere firmelor să fie responsabile?” Cu privire la cea de-a doua întrebare, se afirmă că,

dincolo de viziunea clasică, care avea în vedere doar interesele actionarilor, o

întreprindere, o organizaţie, în general, ar trebui să fie responsabilă faţă de toţi cei

asupra cărora RSC are impact, aceştia fiind desemnaţi prin termenul de stakeholderi,

care includ, alături de acţionari, pe anagajaţi, consumatori, furnizori, comunităţi locale,

decidenţi de politică şi societatea în ansamblul său (The CSR Initiative, Wikipedia).

11

Conceptualizarea RSC s-a dezvoltat sub influenţa a diverse teorii, incluzând teoria

de agent, teoria instituţională, teoria firmei bazată pe resurse, teoria stakeholderilor şi

altele.

Conform unei concepţii exhaustive cu privire la RSC, este necesară înţelegerea

faptului că întreaga activitate a unei întreprinderi determină efecte atât în interiorul cât şi

în exteriorul acesteia, efecte ce au un triplu impact asupra societăţii, la nivel social,

economic şi al mediului:

- The Corporate Social Initiative, un program multi-disciplinar şi multi-

stakeholder, defineşte RSC dintr-o perspectivă strategică, afirmând că aceasta priveşte

nu numai aspectele legate de modul de utilizare a profiturilor de către companii dar şi

aspecte vizând modul de realizare a profiturilor( The CSR Initiative).

- În viziunea World Business Council for Sustainable Development (WBCSD),

RSC reprezintă anagajamentul continuu al companiei de a se comporta etic şi de a

contribui la dezvoltarea economică, prin îmbunătăţirea calităţii vieţii anagajaţilor şi a

familiilor lor precum şi a comunităţilor locale şi a societăţii în ansamblu (WBCSD,

1998).

- Comisia Europeană defineşte RSC ca fiind “un concept prin care companiile

integrează preocupări sociale şi de mediu în afacerile lor şi în interacţiunea cu

stakeholderii lor, pe o bază voluntară” (Comisia Europeană). O definiţie scurtă dar

consistentă, care, alături de cele ale celorlalte organisme şi programe menţionate

(WBCSD, The CSR Initiative) reflectă preocuparea întreprinderilor de a integra

deopotrivă aspecte sociale, economice şi de mediu în activitatea lor şi de a se comporta

responsabil în toate aceste trei domenii.

RSC a fost analizată şi explicată prin prisma mai multor teorii (Udayasankar, 2008;

Freeman, 2004; Moir, 2001) şi anume: teoria stakeholderilor firmei; teoria contractelor

sociale şi teoria legitimităţii. Dintre acestea, teoria stakeholderilor constituie un cadru

cheie pentru înţelegerea modului în care IMM-urile percep RSC (Jenkins, 2006).

Tradiţional, asumarea de iniţiative sociale a fost considerată un atuu al

companiilor mari, dezvoltarea şi implementarea conceptului de RSC la nivelul

12

întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) prezentând unele particularităţi (Vintilă şi

Moscalu, 2009).

2. Implicarea Întreprinderilor Mici şi Mijlocii în domeniul RSC

Potrivit lui Murillo şi Lozano (2006), în ultimii câţiva ani, atenţia publică şi

acţiunile guvernamentale pentru promovarea RSC s-au îndreptat în mod deosebit către

IMM-uri, însă acestora le lipseşte o înţelegere matură a ceea ce însemnă limbajul RSC şi

practicile de RSC, deşi Van Auken şi Ireland (1982), afirmaseră încă de acum mai bine

de două decenii că responsabilitatea socială se aplică deopotrivă întreprinderilor mici,

dar nu în aceeaşi măsură ca şi celor considerate mari.

Relaţia mărime întreprindere – responsabilitate socială corporativă

Studiul cu privire la existenţa şi la consecinţele unei relaţii între mărimea

întreprinderii şi implicarea acesteia în sfera responsabilităţii sociale a suscitat intense

debateri în ultimii ani, constituind chiar obiectul unei dispute contradictorii (Russo şi

Tencati, 2009; Udayansakar, 2008; Perrini et al., 2007; Lepoutre şi Heene, 2006).

Părerile contradictorii cu privire la relaţia dintre mărimea firmei şi RSC pot

constitui un indiciu al faptului că problema mărimii firmei şi a relaţiei acesteia cu RSC

nu este una clasică, dihotomică, care susţine, de exemplu, că gradul de implicare al unei

firme creşte proporţional cu mărimea acesteia (relaţie directă). În realitate, s-a dovedit că

firmele mici sunt pregătite pentru comportament responsabil şi pentru îndeplinirea unor

roluri sociale, dar că relaţia mărime întreprindere – RSC depinde de un număr de

condiţii, la care vom face succint referire .

Vizibilitatea firmei, accesul la resurse şi scara operaţiunilor sunt atributele în raport

cu care a fost investigată relaţia mărime – RSC (Udayasankar, 2008). Aceste atribute

sunt denumite de nivel, deoarece se consideră că ele sunt o consecinţă directă a mărimii

firmei.

13

Autorul pleacă de la un set de ipoteze conform cărora, cei trei factori pot fi, pe

rând, atât pozitiv cât şi negativ, asociaţi cu participarea firmei în sfera RSC. Concluzia la

care ajunge este interesantă şi inovativă, totodată, în termeni de vizibilitate, acces la

resurse şi scară a operaţiunilor, firmele foarte mici şi cele foarte mari sunt la fel de mult

motivate să se implice în RSC, deşi motivaţiile celor două categorii de firme pot fi

diferite; firmele de dimensiune medie sunt cel mai puţin motivate. În ultimă instanţă,

afirmă autorul, nu mărimea în sine a unei întreprinderi este cea care contează, ci cele trei

trăsături ale firmei ce derivă din aceasta,precum şi diversele configuraţii care se

regăsesc la nivelul întreprinderilor.

Udayasankar (2008), a dovedit că nu mărimea întreprinderii în sine este cea care

contează în implicarea în RSC, ci configuraţia care rezultă din combinarea celor trei

atribute de nivel O configuraţie dată a unei întreprinderi, prin prisma celor trei atribute,

poate oferi motivaţia unei firme de a participa la RSC sau, dimpotrivă, poate justifica

lipsa implicării sale sociale. Acelaşi autor (Udayasankar, 2008) prezintă în studiul său o

sinteză a modului în care diversele combinaţii ale celor trei atribute de nivel ale

întreprinderii, vizibilitate (redusă/ridicată), acces la resurse (redus/ridicat) şi scară a

operaţiunilor (mică/mare), conduc la un anumit nivel de participare a întreprinderii în

domeniul RSC (redus/moderat/relativ ridicat/ridicat) împreună cu factorii motivatorii în

acest sens.

Mărimea întreprinderilor şi strategiile de RSC

Dacă s-a dovedit că întreprinderile mari şi cele mici pot fi la fel de motivate să se

implice în RSC, următoarea problema se referă la existenţa unor diferenţe în ceea ce

priveşte modul lor de implicare şi strategiile la care apelează în acest sens.

Prin strategii de RSC se înţelege acele instrumente şi activităţi implementate de

IMM-uri şi firmele mari în vederea promovării comportamentului responsabil faţă de

stakeholderii interni şi externi .

În vederea identificării strategiilor de RSC utilizate de firme, s-a recurs, de regulă,

la o analiza multi-stakeholder, care ia în considerare interesele diverselor categorii de

stakeholderi (angajaţi; proprietari şi comunitatea financiară; clienţi; furnizori; parteneri

14

financiari; guvern, autorităţi locale şi administraţia publică; comunitate; mediu), afectate

de comportamentele firmelor, indiferent de mărime.

Deoarece, conform percepţiei generale, firmele mari sunt asociate cu un grad

ridicat de formalism, pe când cele mici sunt asociate cu caracterul adesea informal al

organizării şi conducerii, ipoteza studiilor privind strategiile de RSC adoptate de firme

este următoarea: între dimensiunea firmei şi caracterul formal al deciziilor privind RSC

există o relaţie directă

Concluzia generală a acestor cercetări, este aceea că, aşa cum era de aşteptat, la

nivelul întreprinderilor mari predomină strategiile formale, pe când deciziile luate de

IMM-uri în vederea integrării RSC în comportamentul lor au, cu precădere, un caracter

informal. Un rol important în luarea deciziilor cu privire la strategiile sociale şi de

mediu, în cadrul IMM-urilor, s-a dovedit a-l deţine valorile proprietarului-fondator al

întreprinderii (Murillo şi Lozano, 2006).

Motivaţii, atuuri şi constrângeri ale implicării IMM-urilor în acţiuni de

RSC

Există păreri contradictorii cu privire la existenţa unei responsabilităţi sociale a

întreprinderii, unele extreme chiar, cum e aceea a lui M. Friedman (1970), care susţine

că “singura responsabilitatea socială a întreprinderii este de a-şi creşte profitul”, dar şi cu

privire la formele şi beneficiile acestei implicări în sfera socială (Moir, 2001).

Dorinţa de a rămâne bine poziţionate pe piaţă, îmbunătăţirea imaginii, alături de

aspecte mult mai pragmatice precum îmbunătăţirea climatului de muncă şi a motivării

personalului şi diferenţierea competitivă, şi nu doar motivaţii pur ideologice, ce decurg

din valori morale, ce rezultă ca urmare a presiunii stakeholderilor externi, în special

clienţii, constituie motivaţii plauzibile pentru angajarea pe calea RSC

Poate părea surprinzător însă, cea mai bună soluţie pentru stimularea asumării RSC

de către IMM-uri o reprezintă tocmai educarea acestora cu privire la beneficiile tangibile

şi intangibile ale RSC Presiunea crescândă din partea clienţilor, îmbunătăţirea

performanţei întreprinderii prin reducerea costurilor şi creşterea eficienţei, motivaţie

justificată prin operarea IMM-urilor într-un cadru decizional bazat pe piaţă (Williamson

15

et al., 2006), precum şi cerinţa respectării reglementărilor legale, ce furnizează

standarde minime pentru o mare parte a activităţilor ce intră în sfera RSC, reprezintă

factori foarte importanţi în asumarea unor strategii de mediu de către IMM-uri .

Pentru o imagine completă, trebuie să avem în vedere şi constrâgerile sau

dificultăţile întâmpinate de firme în asumarea RSC. Implicarea în RSC nu generează

doar beneficii, ci implică şi confruntarea cu unele dificultăţi, mai evidente pentru firmele

mici decât pentru cele mari, o mărime redusă a firmelor, conform unei opinii,

restrângându-le acestora posibilitatea de a acţionara responsabil .Lipsa resurselor umane

şi financiare, ce limitează capacitatea IMM-urilor de a se angaja în activităţi RSC care

nu determină beneficii imediate, precum şi puterea lor redusă, ce le face dependente de

comportamentul social responabil al proprietarului-manager şi imposibilitatea unor

comportamente discreţionare, reprezintă dificultăţile cărora trebuie să le facă faţă IMM-

urile în asumarea rolului lor social. Aceste bariere acţionează, în special, în cazul acelor

probleme de responsabilitate socială ce implică stakeholderii externi sau mediul natural

(Ortiz Avram şi Kühne, 2008; Lepoutre şi Heene, 2006).

În concluzie, apreciem că, studiile întreprinse au dovedit că IMM-urile sunt

capabile de comportament social responsabil şi se implică în iniţiative de RSC, însă

implicarea lor are un profil diferit comparativ cu întreprinderile mari, nu mărimea, în

sine, fiind cea care contează. Particularităţile sunt evidente la nivelul strategiilor

adoptate, a beneficiilor, motivaţiilor dar şi a constrângerilor care limitează

comportamentul social responsabil al IMM-urilor.

În acest context, o problemă intens dezbătută în literatură o constituie, legătura dintre

performanța socială corporativă (PSC) şi performanța financiară a întreprinderii

(PFC)

3. Impactul responsabilității sociale corporative asupra performanței financiare a

companiilor

Într-o manieră foarte sugestivă, putem afirmă că PSC constituie o modalitate de a

face RSC aplicabilă şi de o pune în practică. Dacă definirea RSC ridică dificultăţi de

ordin conceptual, definirea PSC este încă şi mai dificilă.

16

Definirea şi măsurarea performanţei sociale corporative (PSC)

Precizăm faptul că nu RSC face obiectul măsurării, aceasta fiind un concept

teoretic, ci performanţa socială corporativă, ca expresie operaţională a RSC (Peters şi

Mullen, 2009). RSC nu este o variabilă, şi, deci nu poate fi măsurată, pe când PSC, deşi

dificil de măsurat, poate fi transformată în variabile măsurabile (van Beurden si

Gossling, 2008).

Unul dintre primele modele conceptuale privind PSC aparţine lui Carroll (1979)

care propune un model tri-dimensional al performanţei sociale corporative bazat pe :

(1) definirea RSC, prin identificarea categoriilor de responsabilităţi ce revin

companiilor (economice, legale, etice şi discreţionare),

(2) identificarea problemelor sociale care trebuie conectate cu responsabilităţile

firmei anterior inventariate şi

(3) definirea unei filozofii de răspuns a companiei, pentru abordarea problemelor

sociale, care poate varia de la lipsa oricărei reacţii până la manifestarea unei atitudini

proactive.

Wood (1991) reformulează modelul PSC propus de Carroll, căruia îi aduce unele

critici, şi propune un model fundamentat pe principii (principiul legitimităţii, principiul

responsabilităţii publice şi principiul discreţiei manageriale), şi nu pe cateogrii de RSC,

pe procese de răspuns social şi pe rezultate ale comportamentului corporativ. Conform

acestui model, măsurarea PSC implică evaluarea :

(1) gradului în care principiile de responsabilitate socială motivează acţiunile

companiei,

(2) capacităţii acesteia de a răspunde unor probleme sociale (evaluarea de mediu,

managementul relaţiilor cu stakeholderii şi managementul problemelor sociale) şi

(3) existenţei şi naturii politicilor şi programelor destinate gestionării relaţiilor

sociale şi efectelor sociale ale acţiunilor, programelor şi politicilor firmei.

Măsurarea PSC reprezintă probabil cea mai dificilă sarcină în demersul de analiză

empirică a relaţiei PSC – PFC. Conform Abbot şi Monsen (1979), dificultăţile majore

17

întâmpinate în demersul ştiinţific de măsurare a implicării sociale corporative constau

în: (1) indisponibilitatea unor informaţii detaliate privind activităţile sociale ale

companiilor, exprimate în termeni cantitativi şi pentru un număr mare de firme pentru a

permite întreprinderea unor analize statistice; (2) necesitatea conceperii de către

cercetători a unei metodologii pentru măsurarea impactului deplin al activităţilor

corporative asupra societăţii.

Literatura de specialitate prezintă o serie de modalităţi practice de măsurare a

PSC,dintre care evidențiem,indicii privind reputaţia companiei (van Beurden şi

Gössling, 2008; Turker, 2009). Van Beurden şi Gössling (2008), în meta-analiza

realizată privind relaţia PSC-PFC defalcă PSC pe trei componente, astfel: preocuparea

socială, măsura în care o companie publică informaţii cu privire la implicarea sa socială;

acţiunea socială, măsura în care o companie se implică în acţiuni filantropice, programe

sociale şi acţiuni privind controlul poluării, acestea reprezentând procese şi rezultate

concrete ale RSC; rating-uri ale reputaţiei corporative, reputaţia socială corporativă

fiind considerată o bună reflectare a valorilor şi comportamentelor de RSC implicite.

Dintre toate metodele folosite pentru măsurarea PSC, indicii sau bazele de date

privind reputaţia sunt cele mai răspândite (Turker, 2009). Printre cei mai cunoscuţi

indici se numără KLD (Kinder, Lyndenberg, Domini), FTSE4GOOD şi DJSI (Dow

Jones Sustainability Indexes). Fiecare dintre aceşti indici evaluează o companie conform

unei metodologii proprii şi unui set de criterii stabilit. Dimensiunile privind mediul,

munca şi comunitatea se numără printre cele mai des întâlnite criterii de evaluare a PSC.

Cu toate că există mai multe metode de măsurare a implicării sociale a unei companii,

fiecare dintre ele prezintă limite iar măsurarea rămâne problematică

Măsurarea performanţei financiare corporative (PFC)

În majoritatea studiilor, performanţa financiară a fost gândită în termeni de

rentabilitate şi alte măsuri ale performanţei financiare, puţine fiind studiile care au privit

performanţa financiară şi în termeni de risc Un alt aspect se referă la utilizarea

indicatorilor de performanţă bazaţi pe valori contabile sau pe valori de piaţă.

18

Mc Guire et al (1988) a folosit un set de indicatori ce cuprinde indicatori de piaţă

ai performanței financiare corporative,indicatori contabili ai performanţei, alături de

măsuri de piaţă (coeficientul beta, abaterea standard a rentabilităţii totale) şi contabile

(gradul de îndatorare al activului, levierul operaţional şi abaterea standard a rezultatului

operaţional) privind riscul.

Shen şi Chang (2009) compară performanţa firmelor care-şi asumă cauze sociale

cu a celor care nu se implică în acţiuni sociale cu privire la indicatorii contabili ai

performanţei.

Analiza realizată de Peters şi Mullen (2009) urmăreşte explorarea gradului în care

PSC, alături de mărimea firmei şi de domeniul de activitate, explică variabilitatea PFC,

exprimată prin ROA.

În meta-analiza realizată de van Beurden şi Gössling (2008), PFC este definită, de

asemenea, prin măsuri de piaţă (performanţa acţiunii, rentabilitatea de piaţă, raportul

dintre valoarea de piaţă şi valoarea contabilă, preţul pe acţiune şi aprecierea preţului

acţiunii) şi măsuri contabile (indicatori ai profitabilităţii, indicatori privind utilizarea

activelor, precum ROA şi rotaţia activelor, şi indicatori de creştere).

Opţiunea între măsuri de piaţă şi măsuri contabile ale performanţei financiare nu

este una simpla, însă în analiza lor autorii ajung la concluzia că indicatorii contabili,

îndeosebi ROA, reprezintă predictori mai buni ai RSC comparativ cu cei cei de piaţă, iar

explicaţia pentru această tendinţă este următoarea: plecând de la ipoteza că percepţiile cu

privire la responsabilitatea socială sunt specifice firmei (nesistematice) atunci indicatorii

contabili ai rentabilităţii ar trebui să fie mai sensibili la aceste percepţii comparativ cu

indicatorii de piaţă, care reflectă tendinţe de piaţă sistematice.

Opinii şi rezultate referitoare la relaţia dintre PSC şi PFC

Una dintre problemele cel mai intens studiate în literatura privind RSC, atât la

nivel teoretic cât şi empiric, priveşte relaţia dintre performanţa socială şi cea financiară

(PFC) a companiilor.Ipotezele avansate în literatură cu privire la această relaţie, precum

si rezultatele la care s-a ajuns,se prezintă succint, în continuare.

19

Există în literatură un număr însemnat de studii care analizează legătura dintre

PSC şi PFC și care au condus la evidențierea unor opinii mixte cu privire la existenţa şi

natura relaţiei dintre performanţa socială şi cea financiară a firmelor implicate în acţiuni

responsabile social. Studii mai vechi (McGuire et al., 1988; Preston şi O‘Bannon, 1997)

sau mai recente (van Beurden şi Gössling, 2008) au arătat că asocierea dintre

performanţa socială, ca expresie a responsabilităţii sociale corporatiste, şi performanţa

financiară a firmelor poate fi pozitivă, negativă sau neutră. În cele ce urmează sintetizăm

opiniile existente în literatură cu privire la relaţia PSC-PFC.

McGuire et al. (1988) face o trecere în revistă a opiniilor şi argumentelor

aferente privind relaţia dintre responsabilitatea socială a firmelor şi performanţa lor

financiară, avansate până la acel moment. Rezultatele studiului realizat, susţin existenţa

unei asocieri pozitive între PSC şi PFC, măsurată nu doar în termeni de rentabilitate

(contabilă şi de piaţă) ci şi de risc (contabil şi de piaţă), ceea ce reprezintă o abordare

nouă. Dintre concluziile lor, amintim:

- performanţa anterioară reprezintă un predictor mai bun al RSC comparativ cu

performanţa ulterioară;

- în relaţia cauzală PSC-PFC, PFC ar trebui considerată ca variabilă explicativă a

RSC şi nu invers;

- indicatorii de risc explică o proporţie însemnată a variabilităţii RSC între firme,

deşi într-o măsură mai redusă decât rentabilitatea;

- indicatorii contabilii, în special rentabilitatea economică, constituie indicatori

mai buni ai RSC comparativ cu indicatorii de piaţă.

Preston şi O‘Bannon (1997) investighează următorul set de ipoteze cu privire la

relaţia PSC-PFC:

- ipoteza impactului social-performanţa socială influenţează favorabil performanţa

financiară;

- ipoteza compromisului -performanţa socială constituie variabila independentă iar

acţiunile sociale presupun costuri ce sugerează o relaţie negativă;

20

- ipoteza fondurilor disponibile -PSC şi PFC sunt pozitiv corelate iar relaţia

cauzală este de forma PFC-PS;

- ipoteza oportunismului managerial-urmărirea intereselor proprii de către

manageri în detrimentul acţionarilor şi a altor stakeholderi poate conduce la o relaţie

PSC-PFC negativă;

- ipoteza sinergiilor pozitive sau negative dintre cele două variabile.

În urma testării empirice, folosind un set extensiv de date, sunt respinse toate

ipotezele care presupuneau o relaţie negativă şi sunt acceptate toate ipotezele care

avansau o relaţie pozitivă. Dovezile sprijină ideea că PFC precedă sau este

contemporană cu PSC, ceea ce implică susţinerea în mod deosebit a ipotezei fondurilor

disponibile şi a celei a sinergiilor pozitive.

Shen şi Chang (2009) au identificat un trend de performanţă financiară superioară

pentru firmele implicate în RSC comparativ cu firme similare dar non-RSC, prin faptul

că firmele angajate în RSC tind să obţină valori semnificativ mai mari pentru rata

profitului impozabil în raport cu cifra de afaceri netă şi pentru rata profitului brut în

raport cu cifra de afaceri netă iar adoptarea RSC, cel puţin, nu deteriorează performanţa

firmelor, ccea ce îi determină pe autori să susţină ipoteza impactului social al RSC.

Peters şi Mullen (2009) deschid o perspectivă nouă în explorarea relaţiei dintre

aspectele sociale şi financiare ale performanţei. Ei supun testării ipoteza conform căreia

performanţa socială conduce la nivele superioare ale performanţei financiare, deci o

legătură pozitivă între cele două, însă, şi aici intervine noutatea, aceste efecte pozitive se

văd în timp, având în vedere natura strategică a procesului de RSC. Spre deosebire de

studiile anterioare, Peters şi Mullen (2009) folosesc date de tip serii de timp şi

investighează efectele cumulative, în timp, şi nu imediate, ale RSC asupra performanţei

financiare ulterioare a firmei şi ajung la concluzia că aceste efecte sunt pozitive şi se

consolidează în timp.

O meta-analiză realizată de van Beurden şi Gössling (2008), plecând de la un

număr de 34 de studii empirice din literatură, întreprinse în perioada 1991-2006, privind

21

relaţia dintre performanţa financiară şi cea socială a întreprinderilor, a identificat şi

grupat opiniile privind această relaţie în trei mari cateogrii, şi anume:

(1) între PSC şi PFC există o relaţie pozitivă, ceea ce înseamnă că „RSC merită”

sau ”Good Ethics is Good Business”;

(2) între cele două variabile nu poate fi stabilită o relaţie sau, altfel spus, „RSC nu

contează”;

(3) între variabile există o relaţie negativă, ceea ce, în plan financiar, poate fi

desemnat prin expresia „RSC costă”.

Un singur studiu dintre cele analizate, susţin autorii, a condus la o relaţie

neconcludentă între cele două aspecte ale performanţei. Concret, rezultatele investigaţiei

au arătat că majoritatea (68%) studiilor indică existenţa unei relaţii pozitive între

performanţa socială şi cea financiară, în timp ce 26% din studii au arătat că relaţia este

nesemnificativă şi doar 6% au indicat existenţa unei relaţii PSC-PFC negative. Mai mult,

autorii afirmă că studiile care au susţinut o relaţie negativă şi-au fundamentat cadrul

teoretic şi rezultatele pe cercetări depăşite.

Rezultatele contradictorii la care au condus studiile privind relaţia PSC - PFC la

nivelul companiilor pot fi puse, conform Shen şi Chang (2009) pe seama folosirii unor

eşantioane, perioade şi indicatori de măsurare a performanţei sociale diferiţi.

Un alt aspect important se referă la includerea în analiză a unor factori

suplimentari care pot influenţa relaţia PSC-PFC. Variabilele considerate relevante în

literatură sunt mărimea firmei şi domeniul din care face parte. Efectul indus de cele două

variabile asupra relaţiei PSC-PFC nu este pe deplin clarificat.

Relaţia dintre PSC şi mărimea întreprinderii

Studiile privind relaţia dintre performanţa socială şi cea financiară a companiilor

au urmărit, de asemenea, studierea impactului pe care alte variabile organizaţionale, pe

lângă performanţa financiară, îl pot exercita asupra performanţei sociale. Cel mai

adesea, sunt menţionaţi mărimea companiei şi sectorul de activitate în care activează.

22

Prezentăm în continuare concluziile la care s-a ajuns până în prezent cu privire la aceşti

factori.

De exemplu, Scholtens (2009), în urma unui studiu empiric realizat la nivelul unui

grup de bănci internaţionale, afirmă că există o corelaţie pozitivă semnificativă între

performanţa socială a băncilor şi performanța lor financiară iar, în plus, performanţa

socială este pozitiv şi semnificativ corelată cu mărimea băncii.

Deşi van Beurden şi Gössling (2008) afirmă că aproximativ jumătate dintre

studiile analizate de ei au raportat un efect semnificativ al mărimii asupra relaţiei dintre

PSC şi PFC şi pledează pentru includerea acestei variabile în studiile anterioare, efectul

mărimii asupra acestei relaţiei este încă neclar şi, ca urmare, nu există o justificare solidă

pentru a afirma că firmele mari au şanse mai mari de a se angaja în acţiuni responsabile

social sau de a realiza performanţe financiare mai bune.

De asemenea, se apreciaza că, pe lângă alţi factori, mărimea organizaţiei

poate ajuta la dezvoltarea practicilor de RSC datorită nivelului mai ridicat de resurse de

care dispun organizaţiile mai mari.

Relaţia dintre PSC şi sectorul de activitate al întreprinderii

Pe lângă mărime, sectorul de activitate reprezintă o altă variabilă care poate

induce influenţe asupra relaţiei dintre performanţa socială şi cea financiară. În mod

intuitiv, raţiunea considerării sectorului de activitate ca potenţial factor explicativ al

diferenţelor privind performanţa socială a firmelor rezidă în impactul diferit al sectorului

de activitate asupra mediului natural dar şi asupra sănătăţii şi securităţii în muncă, ceea

ce este susceptibil să afecteze diferenţiat performanţa lor socială globală.

Acordarea unei atenţii sporite problemelor de mediu, în special, prin reducerea şi

controlul poluării, are o mai mare relevanţă pentru anumite sectoare iar indicii care

măsoară performanţa socială a companiilor ar trebui să ia în considerare acest aspect.

Peters şi Mullen (2009) cuprind în studiul lor companii din industrii diferite iar

pentru controlarea efectelor induse de industrie, întroduc în model o variabilă dummy

referitoare la industrie.

23

Faptul că există în literatură opinii mixte cu privire la relaţia PFC-PSC, precum şi

cu privire la influenţa mărimii şi a sectorului de activitate asupra PSC, denotă faptul că

ne aflăm pe un teren încă nesigur, ceea ce reprezintă, pentru noi, o provocare dar şi o

oportunitate de a încerca să aducem clarificări suplimentare. Aşadar, oportunitatea

studiului factorilor determinanți ai performanței sociale corporative pentru un eșantion

de companii românesti cotate la BVB este dublă, deoarece (1) se testează o relaţie

controversată (2) pe date provenind dintr-o economie emergentă

4. Studiul factorilor determinanți ai performanței sociale corporative pentru un

eșantion de companii românești cotate la BVB

În cadrul unui studiu realizat pe exemplul companiilor românesti cotate la BVB ,

se încearcă identificarea factorilor determinanţi ai performanţei sociale corporative

(PSC) şi investigarea relaţiei dintre performanţa socială şi caracteristicile economico-

financiare ale întreprinderilor implicate în acţiuni de responsabilitate socială

(performanţa financiară, mărime şi sector de activitate), pentru un eşantion de 40 de

întreprinderi româneşti, cotate la Bursa de Valori Bucureşti, folosind date recente (2009-

2010) si apeland la analiza coeficientilor de corelatie si la analiza de regresie (Moscalu

M. și Vintilă G., 2012). Pe lângă investigarea relaţiei dintre PSC şi performanţa

financiara corporativă (PFC), autorii analizează dacă mărimea întreprinderii şi sectorul

de activitate pot reprezenta factori explicativi potenţiali ai PSC, cu atât mai mult cu cât

studiile teoretice şi empirice realizate până în prezent au condus la opinii mixte cu

privire la influenţa acestor doi determinanţi asupra PSC. Acest studiu constituie o

dezvoltare a unui studiu anterior (Vintilă et al., 2009), în sensul extinderii eşantionului

supus analizei, rafinării criteriilor de evaluare a PSC şi aprofundării studiului legăturii

dintre PSC şi determinanţii acesteia.

În sinteză, metodologia de cercetare, prezintă: date, evaluarea performanţei

sociale corporative, variabile explicative, formularea ipotezelor, rezultatele analizei.

24

Date

Eşantionul supus analizei în studiul de faţă este format din 40 de întreprinderi

româneşti, cotate la Bursa de Valori Bucureşti, atât la categoria I cât şi la categoria a-II-

a, grupate in cinci sectoare de activitate. Pentru cele 40 de întreprinderi au fost colectate

următoarele categorii de informaţii

1) Informaţii privind responsabilitatea socială a întreprinderilor. Acestea au fost

colectate, în majoritatea cazurilor, din rapoartele anuale, precum şi de pe site-urile web

ale companiilor. Performanţa socială a companiilor a fost investigată la nivelul anului

2010.

2) Informaţii financiare, pentru perioada 2008-2010. Acestea au preluate fie direct

din situaţiile financiare publicate în rapoartele anuale, fie, în cea mai mare parte din

sinteza informaţiilor financiare disponibilă pe site-ul BVB pentru fiecare companie

listată. Plecând de la aceste informaţii au fost determinate o serie de rate financiare,

pentru anii 2010 şi 2009.

3) Informaţii de piaţă. Aceste informaţii se referă la numărul de instrumente

tranzacţionate şi la capitalizarea bursieră a companiilor, informaţii preluate de pe site-ul

BVB. Ele au fost colectate din raportul aferent ultimei zile de tranzacţionare din anul

2009, respectiv 2010 .

Evaluarea performanţei sociale corporative

Metodologia de evaluare a performanţei sociale a întreprinderilor, s-a inspirat, în

acest sens, din metodologia propusă de Scholtens (2009) şi aplicată pe un eşantion de 32

de bănci internaţionale. Faptul că întreprinderile incluse în prezentul studiu fac parte din

sectoare diferite ale economiei, reprezintă principalul argument care impune adaptarea

criteriilor de evaluare a PSC propuse de Scholtens.

În studiul prezentat, evaluarea întreprinderilor s-a făcut după un număr de 42 de

criterii, grupate în 5 categorii, astfel: (1) raportări în domeniul sustenabiliăţii sau al

mediului şi sisteme de management integrat; (2) management de mediu; (3) produse şi

servicii; (4) sănătatea şi securitatea în muncă; şi (5) societatea şi drepturile omului.

25

Prima categorie include 10 criterii care evaluează măsura în care o întreprindere

publică informaţii privind implicarea sa în sfera RSC. În acest sens, s-au avut în vedere

criterii precum: publicarea de informaţii privind dezvoltarea sa sustenabilă prin rapoarte

de mediu sau rapoarte privind sustenabilitatea; existenţa unei politici privind RSC sau

cel puţin declararea unei misiuni, a unor valori şi a unor angajamente care să vizeze

dezvoltarea sutenabilă a întreprinderii; aderarea la un standard de RSC cunoscut (de

exemplu, UN Global Compact); existenţa unui cod/regulament de guvernanţă

corporativă propriu şi întocmirea declaraţiei de conformitate („Aplici sau Explici”)

potrivit cu recomandările Codului de Guvernanţă Corporativă al BVB,ş.a.

În cea de-a doua grupă sunt incluse 9 criterii referitoare la managementul de

mediu al întreprinderii, dintre care enumerăm: existenţa unei politici de mediu; existenţa

unui sistem de management de mediu certificat (în general, cele din familia ISO 14000);

existenţa unor obiective cantitative/calitative privind managementul de mediu;

transparenţa performanţelor privind managementul de mediu; managementul sustenabil

al deşeurilor; etc.

Cea de-a treia categorii de criterii evaluează managementul calităţii produselor

şi/sau serviciilor întreprinderii prin intermediul unui set de 7 criterii, dintre care

menţionăm: existenţa unei politici sau a unor obiective privind calitatea; existenţa unui

sistem de management al calităţii certificat (în general, din clasa ISO 9000); preocupare

pentru siguranţa produselor; preocupare pentru dezvoltarea de produse cu impact negativ

minim asupra mediului; ş.a.

A patra categorie vizează evaluarea politicii întreprinderii privind relaţia cu

anagajaţii. Au fost definite 6 criterii care vizează, printre altele: existenţa unei politici

privind sănătatea şi securitatea muncii; existenţa unui sistem de management certificat

privind sănătatea şi securitatea ocupaţională; elaborarea unor programe de instruire şi

perfecţionare profesională a angajaţilor; încurajarea libertăţii de asociere a angajaţilor

În fine, ultima categorie cuprinde 10 indicatori şi evaluează atitudinea faţă de şi

gradul de implicare în societate precum şi angajamentul întreprinderii pentru respectarea

drepturilor fundamentale ale omului, folosind criterii precum: existenţa unui cod de etică

26

sau, cel puţin, formularea unor principii de etică; implicarea în proiecte la nivelul

comunităţilor locale; susţinerea financiară a artei, culturii şi religiei; susţinerea

financiară a educaţiei; susţinerea financiară a sportului; susţinerea financiară a sănătăţii

sau sprijinirea unor acţiuni umanitare; angajamentul împotriva corupţiei, inclusiv a

mitei; ş.a.

Plecând de la cele 5 categorii de indicatori au fost fost calculate, pentru fiecare

întreprindere, 5 scoruri individuale,iar în final scorul global -acest scor mediu fiind o

măsură a performanţei sociale corporative (PSC) pentru întreprinderile analizate şi care

a fost utilizat în analizele cantitative efectuate în acest studiu, în calitate de variabilă

dependentă.

Variabile explicative

Pentru explicarea diferenţelor dintre întreprinderi privind performanţa socială şi

pentru testarea ipotezelor avansate în secţiunea precedentă, s-a plecat de la trei categorii

de variabile explicative: (1) rate care măsoară performanţa financiară a întreprinderii;

(2) indicatori privind mărimea întreprinderii; (3) variabile care exprimă sectorul de

activitate al întreprinderii.

Introducerea în analiză, într-o primă fază, a unui număr foarte mare de variabile a

fost motivată de posibilitatea descoperirii unor corelaţii dintre acestea şi PSC poate

neidentificate prin studiile anterioare, precum relaţia PSC – competitivitate (măsurată

prin productivitatea muncii).

Formularea ipotezelor

Plecând de la cele expuse anterior, privind opiniile identificate în literatură cu

privire la relaţia dintre PSC şi o serie de variabile explicative (performanţă financiară,

mărime, sector de activitate), au fost testate următoarelor ipoteze:

H1: Există o relaţie pozitivă semnificativă între PSC curentă (2010) şi PFC anterioară

(2009);

H2: Există o relaţie pozitivă semnificativă între PSC curentă (2010) şi PFC curentă

(2010);

H3: Există o relaţie pozitivă semnificativă între PSC şi mărimea întreprinderii;

27

H4: Există o relaţie semnificativă între PSC şi sectorul de activitate.

Metode de analiză

Pentru studierea relaţiei dintre PSC şi setul de variabile explicative, a fost

efectuată, mai întâi, o analiza a corelaţiilor (pe baza coeficienţilor de corelaţie simplă)

dintre PSC şi celelalte variabile iar, în partea a doua a studiului au fost derulate mai

multe regresii între PSC (variabila dependentă) şi variabilele explicative pe care analiza

corelaţiilor le-a desemnat anterior ca fiind relevante.

Rezultatele analizei

Pentru analiza corelaţiilor s-a procedat la calculul coeficienţilor de corelaţie

simplă, între PSC (calculată la nivelul anului 2010) şi variabilele explicative (evaluate

pentru anul 2009, respectiv, 2010), inclusiv sectorul de activitate. Analiza s-a realizat pe

două direcţii (2010 – 2009 şi 2010 - 2010), pentru a permite testarea atât a ipotezei H1

cât și a ipotezei H2, alături de ipotezele H3 și H4. Un demers similar a fost întreprins şi

în cazul analizei de regresie

Analiza a relevat existenţa unor corelaţii puternice şi semnificative din punct de

vedere statistic între performanţa socială (PSC), pe de o parte, şi variabilele care reflectă

mărimea întreprinderii, productivitatea muncii şi sectorul de activitate, pe de altă parte,

atât pentru anul 2009 cât şi pentru anul 2010.

Concluzii

Scopul studiului a constat în investigarea factorilor determinanţi ai performanţei

sociale corporative, pentru un eşantion de întreprinderi româneşti cotate la Bursa de

Valori Bucureşti (Moscalu M., Vintilă G., 2012). În cadrul analizei corelaţiilor şi, în

special, a analizei de regresie realizate, performanţa socială corporativă (PSC) a fost

considerată variabila dependentă (determinată la nivelul anului 2010) iar variabilele

explicative analizate au inclus indicatori privind performanţa financiară (determinaţi

pentru 2009 şi pentru 2010), indicatori privind mărimea întreprinderii dar şi o serie de

variabile (dummy) al căror scop a fost de a pune în evidenţă existenţa unui potenţial

impact asupra PSC exercitat de sectorul de activitate. Performanţa socială a

întreprinderilor incluse în eşantionul supus analizei a fost evaluată în cadrul studiul,

28

conform unei metodologii inspirate de Scholtens (2009) şi adaptată specificului

eşantionului analizat. Prezentam în cele ce urmează concluziile cele mai mai importante

ale studiului .

Nu a fost posibila confirmarea existenţei unei legături semnificative din punct de

vedere statistic între performanţa socială curentă a întreprinderilor (2010) şi performanţa

lor financiară anterioară (2009), respectiv, curentă (2010), indiferent de indicatorii

utilizaţi pentru măsurarea performanţei financiare (rate de rentabilitate, risc, creştere,

rotaţie). Singurul indicator de performanţă, mai degraba economică, pentru care a putut

fi stabilită o legătură semnificativă cu PSC îl reprezintă productivitatea muncii, însă

acesta nu prezintă o distribuţie normală în cadrul eşantionului.

În majoritatea studiilor care au confirmat existenţa unei legături pozitive între

PSC şi PFC, performanţa financiară a fost măsurată îndeosebi ca rentabilitate,

economică şi/sau financiară (Peters şi Mullen, 2009; Shen şi Chang, 2009; McGuire et.

al, 1988), aceștia fiind consideraţi printre cei mai reprezentativi indicatori ai PFC.

Ca urmare a faptului că în acest studiu nu s-a putut identifica fi stabilită o legătură

semnificativă între PSC şi indicatorii de performanță financiară înclinăm, mai degrabă,

către respingerea ipotezelor H1 şi H2.

Confirmăm existenţa unui efect de mărime, ca urmare a existenţei unei corelaţii

puternice între indicatorii de mărime (cifra de afaceri şi numărul de salariaţi) şi PSC, atât

în 2009 cât şi 2010, concluzie susținută şi de rezultatele regresiei. Existenţa unei

corelaţii puternice (peste 0.6) între cifra de afaceri şi performanţa socială sugerează,

totodată, faptul că firmele mai mari dispun şi de resurse financiare potenţiale mai mari

pe care le pot aloca pentru acţiuni şi politici care se circumscriu sferei responsabilităţii

sociale

Nu în ultimul rând, se observă existenţa unei influenţe exercitate de sectorul de

activitate asupra PSC, aspect care denotă că întreprinderile din unele sectoare (industria

extractivă) au o performanţă socială mai ridicată comparativ cu altele (în ordine:

transporturi şi depozitare, industria prelucrătoare, construcţii şi sectorul financiar).

Diferenţierea PSC în rândul întreprinderilor prin prisma sectorului de activitate se

29

datorează faptului că anumite aspecte de RSC, precum cele care ţin de mediu, au o mai

mare relevanţă pentru anumite industrii iar indicii care măsoară performanţa socială a

companiilor ar trebui să ia în considerare acest aspect (McGuire et al., 1988; Porter şi

Kramer, 2006).De aceea, rezultatele privind influenţa sectorului, derivate în cadrul

acestui studiu, ar trebui interpretate cu precauţie.

Mărimea întreprinderii şi sectorul de activitate sunt în măsură să explice,

împreună, diferenţele privind PSC la nivelul eşantionului, în proporţie de peste 50%

(53.45% în 2009 şi 54.08% în 2010), ceea ce reprezintă o mărime destul de bună a

coeficientului de determinare.

Cercetarea viitoare în acest domeniu ar trebui să investigheze existenţa şi a altor factori

cu potenţial de a explica performanţa socială a companiilor, chiar variabile nefinanciare

sau calitative. În măsura în care, conform modelului lui Caroll (1979), întreprinderile

sunt aşteptate să-şi asume nu doar responsabilităţi economice şi legale ci şi

responsabilităţi etice şi discreţionare iar acestea din urmă depind, în mare măsură, de

decizia managementului, ar trebui să se găsească o modalitate de exprimare şi

investigare a influenţei calităţii echipei manageriale şi a procesului decizional asupra

abordării întreprinderii privind RSC şi a gradului său efectiv de implicare.

30

2. INTERPRETAREA ȘI UTILIZAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE DE RAPORTARE

2.1. Rolul şi utilizatorii situaţiilor financiare de raportare

Rolul principal al situaţiilor financiare, acela de a satisface nevoile informaţionale

ale utilizatorilor, este justificat de relaţia dominantă existentă în viaţa unei entităţi

economice reprezentată de raportul dintre proprietarii acesteia şi managerii ei.

Creşterea numărului utilizatorilor potenţiali ai situaţiilor financiare a condus la

exercitarea unei presiuni din ce în ce mai puternice pe linia publicării informaţiilor

financiare, iar prezenţa şi amploarea riscului de conflict dintre administratorii şi

utilizatorii externi implică necesitatea publicării şi auditării situaţiilor financiare.

Dacă relaţia dintre administratori şi proprietari este o relaţie primordiară în

guvernanţa întreprinderii, situaţiile financiare trebuie să răspundă astăzi , necesităţilor

unei game diverse de utilizatori interni şi externi.

Utilizatorii cuprind mai multe grupuri de persoane (stakeholders) cu obiective

diverse, fiecare dintre ei dorind să aibă acces la informaţiile financiare particulare care

variază în funcţie de tipul deciziei ce urmează a fi luată, de mărimea capitalurilor

angajate, de durata investiţiei, de interesele pe care le apără, de scopul pe care îl

urmăresc, de „apetitul pentru risc”, etc.

Situaţiile financiare trebuie să ofere utilizatorilor informaţiile financiare,

privilegiul de a evalua sănătatea financiară a întreprinderii în funcţie de anumite criterii

cum ar fi, de exemplu, capacitatea de a-şi asigura autofinanţarea, de a crea bogăţie

(valoare adăugată), mărimea garanţiilor oferite terţilor.

Rolul principal al situaţiilor financiare – satisfacerea nevoilor informaţionale

ale utilizatorilor interni şi externi.

31

Utilizatorii interni – sunt reprezentaţi de manageri, preocupaţi de informaţiile

financiare care reflectă operaţiile de exploatare, de investiţii, de finanţare şi de gestiune

a trezoreriei, pentru fundamentarea propriilor decizii de investiţii şi de finanţare.

Utilizatorii externi – sunt reprezentaţi de finanţatorii întreprinderii, partenerii ei

comerciali, partenerii sociali, puterea publică şi alţi utilizatori externi.

Finanţatorii sunt utilizatorii care, pun la dispoziţia entităţii resursele necesare

desfăşurării activităţii şi care pot fi:

- finanţatori bursieri – dacă întreprinderile sunt cotate la bursă;

- finanţatori bancari – dacă întreprinderile apelează la împrumuturi bancare;

- puterea publică – guvernul şi instituţiile sale în calitate de investitori în regiile

autonome, societăţile naţionale şi companiile naţionale cu capital integral sau

majoritar de stat;

- alte categorii de finanţatori – locatorii, în cazul contractelor de leasing financiar.

Utilizatorii situaţiilor financiare sunt: investitorii prezenţi şi potenţiali; creditorii

bancari, partenerii comerciali, personalul angajat, administraţia publică şi publicul.

1) Investitorii, în calitate de ofertanţi de capital în condiţii de risc,

- sunt preocupaţi de rentabilitatea şi de riscul inerent al investiţiilor lor.

- informaţiile de care au nevoie sunt cele care îi spijină în luarea deciziilor de

menţinere, creştere sau reducere a aporturilor.

a) Investitorii prezenţi sunt interesaţi de capacitatea întreprinderii de a genera

beneficii viitoare prin adoptarea unor strategii de creştere a profitului.

32

- caracterul potenţial al informaţiei de profit, reflectată în contul de profit şi

pierdere, reorientează investitorii spre informaţiile de tip „cash flow” dezvăluite de

situaţia fluxurilor de trezorerie.

- raţionamentele lor au în vedere şi faptul că, de regulă, întreprinderile utilizează o

parte din profitul net pentru autofinanţare. Autofinanţarea determină creşterea activului

net şi implicit valoarea teoretică a acţiunilor, fapt care poate antrena o creştere a cursului

bursier sau o distribuire gratuită de acţiuni prin încorporarea rezervelor şi a profitului net

nerepartizat în capitalul social.

- putem avea în vedere şi impactul fiscalităţii asupra veniturilor realizate de

investitori sub formă de dividende, deoarece dividendele brute sunt supuse impozitării

cu o cotă de 16%, în timp ce vânzarea acţiunilor ar determina câştiguri realizate din

tranzacţii cu acţiuni impozitate cu cota de 16%.

- acţionarii prezenţi sunt preocupaţi de informaţii privind dividendul pe acţiune,

precum şi rata sa de creştere pe termen lung.

b) Investitorii potenţiali doresc informaţii pe baza cărora pot calcula rata

reantabilităţii pe care o pot pretinde întreprinderii, pentru investiţia de capital ce

urmează să o realizeze, ţinând cont de riscul asociat investiţiei lor şi de oportunităţile

existente pe piaţă.

- trebuie avut în vedere şi eterogenitatea acţionarilor, în sensul că interesele de

informare ale acţionarilor care deţin acţiuni preferenţiale pot fi diferite de cele ale

acţionarilor care deţin acţiuni ordinare, deoarece acţiunile preferenţiale conferă

deţinătorilor lor cu prioritate anumite drepturi, deţinătorii lor fiind mai degrabă

interesaţi de siguranţa profitului decât de creşterea economică a firmei.

- acţionarii minoritari şi acţionarii majoritari nu au, întotdeauna, aceleaşi nevoi

informaţionale şi nici aceeaşi putere de a-şi impune cerinţele deşi, în teorie, toate

acţiunile conferă acelaşi drept de proprietate şi deci acelaşi control asupra managerilor.

Altfel spus, investitorii reprezintă un grup eterogen iar cererea lor de informaţii este, de

asemenea, eterogenă.

33

2) Creditorii bancari – sunt interesaţi de evoluţia indicatorilor privind:

- solvabilitatea întreprinderii – furnizează informaţii cu privire la capacitatea de

rambursare a împrumuturilor la scadenţă;

- lichiditatea întreprinderii – gradul în care activele întreprinderii sunt lichide şi

asigură plata datoriilor;

- riscul financiar sau de îndatorare – determinat de creşterea gradului de îndatorare

a întreprinderii. Pentru evaluarea riscului băncile utilizează metoda scoring bazată

pe informaţii financiare şi nonfinanciare.

Banca utilizează abordări diferite pentru fundamentarea deciziei de creditare, în funcţie

de mărimea entităţii împrumutate, astfel:

- în cazul întreprinderilor mici, pentru care continuitatea activităţii nu ar mai fi

asigurată, preponderente sunt analizele bazate pe securitate care pun accentul pe

solvabilitate şi lichiditate, respectiv pe disponibilitatea activelor necesare pentru

acoperirea datoriilor;

- în cazul întreprinderilor mari analiza pune accentul pe profitabilitatea entităţii,

abordarea adoptată fiind bazată pe principiul continuităţii.

3) Partenerii comerciali – reprezentaţi de clienţi şi furnizori.

Clienţii sunt interesaţi de capacitatea întreprinderii de a-şi continua activitatea,

respectiv de a vinde produse sau de a presta servicii într-un viitor previzibil.

- Nevoile de informare – sunt centrate pe continuitatea activităţii întreprinderii

- Cerinţele informaţionale ale clienţilor sunt satisfăcute, într-o oarecare măsură de

contul de profit şi pierdere şi de bilanţ, fiind necesare şi alte informaţii suplimentare

furnizate de notele explicative.

34

Furnizorii şi alţi creditori comerciali manifestă interes pentru informaţiile conţinute

în bilanţul contabil care furnizează date privind resursele de care dispune entitatea,

datoriile pe care le-a angajat şi lichiditatea activelor.

4) Angajaţii – interesul angajaţilor pentru informaţiile degajate de situaţiile financiare

are mai multe motivaţii, dintre care evidenţiem:

- informaţiile contabile sunt relevante pentru aprecierea perspectivelor viitoare ale

firmei şi a securităţii locurilor de muncă;

- informaţiile financiare permit aprecierea corectitudinii salariilor plătite;

- informarea îi ajută să-şi mărească implicarea în activitatea firmei şi interesul

pentru muncă; informarea este un drept natural al salariaţilor.

Cerinţele informaţionale ale angajaţilor sunt satisfăcute doar parţial de contul de profit

şi pierdere şi de bilanţ, fiind necesare şi alte informaţii suplimentare furnizate fie de

notele explicative, fie de un bilanţ social.

5) Administraţia publică este interesată de modul de alocare a resurselor şi, implicit,

de activitatea companiilor, exercitându-şi funcţia intervenţionistă şi fiscală.

- administraţia publică este cel mai des reprezentată pe piaţa informaţiilor

financiar contabile de către administraţia fiscală, informaţiile fiind utilizate pentru

stabilirea bazei de calcul al impozitelor directe şi indirecte.

6) Publicul – prin intermediul situaţiilor financiare, obţine informaţii referitoare la

activitatea recentă a companiilor, tendinţele legate de prosperitatea întreprinderii şi a

sferei activităţilor acesteia.

35

2.2. Categorii de informaţii oferite de situaţiile financiare

Principalele categorii de informaţii oferite de situaţiile financiare sunt:

informaţii privind poziţia financiară a întreprinderii şi, în mod special, privind

resursele economice pe care le controlează;

informaţii privind performanţele şi modificările poziţiei financiare;

informaţii privind modul în care întreprinderea a obţinut şi utilizat numerarul

generat de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare;

informaţii privind maniera în care managerii întreprinderii au realizat obiectivele

propuse şi au gestionat resursele ce le-au fost încredinţate;

informaţii privind respectarea de către întreprindere a reglementărilor cu caracter

contabil, financiar şi fiscal în vigoare;

Informaţiile privind poziţia financiară sunt reflectate de bilanţ - este influenţată

de: resursele economice pe care întreprinderea le controlează; structura financiară,

lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii; capacitatea întreprinderii de a se adapta

schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea.

Informaţiile privind performanţele întreprinderii, oferite de contul de profit şi

pierdere – reprezintă pentru destinatarii informaţiilor financiare, o bază în anticipare a

capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri de numerar cu resursele existente şi de a

utiliza cât mai eficient aceste resurse.

În literatura de specialitate, se apreciază că utilizatorii situaţiilor financiare dispun

de informaţii suficiente pentru satisfacerea nevoilor comune de informare, dar

insuficiente pentru fundamentarea unor decizii economico-financiare, datorită faptului

că informaţiile respective sunt rezultatul evenimentelor trecute şi care nu oferă, de

regulă, şi informaţii non-financiare.

36

2.3. Forma de prezentare şi conţinutul raportărilor financiare

Potrivit reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, întocmesc

situaţii financiare anuale persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a

două dintre următoarele trei criterii de mărime:

- Total active 3.650.000 euro;

- Cifra de afaceri netă 7.300.000 euro;

- Numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar 50.

Situaţiile financiare anuale cuprind:

1. bilanţ;

2. cont de profit şi pierdere;

3. situaţia modificărilor capitalului propriu;

4. situaţia fluxurilor de numerar;

5. notele explicative situaţiilor financiare anuale.

În cazul în care, la data bilanţului persoanele juridice nu depăşesc limitele a două

dintre criteriile de mărime, acestea întocmesc situaţii financiare anuale simplificate

care cuprind:

1. bilanţ prescurtat;

2. cont de profit şi pierdere;

3. notele explicative situaţiilor financiare anuale simplificate.

Entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de CNVM, indiferent de

forma de organizare, tipul de proprietate, au obligaţia să întocmească şi să depună

situaţiile financiare (completate în lei) astfel:

- anual şi semestrial la CNVM şi la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor

Publice;

- trimestrial (şi periodic dacă este cazul) la CNVM.

37

Raportările financiare anuale – CNVM

Entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de C.N.V.M întocmesc şi

depun la C.N.V.M situaţiile financiare anuale care cuprind:

a) pentru entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de C.N.V.M, cu

excepţia organismelor de plasament colectiv:

1. bilanţ;

2. cont de profit şi pierdere;

3. situaţia modificărilor capitalului propriu (model prezentat la analiza poziţiei

financiare);

4. situaţia fluxurilor de numerar (model prezentat la analiza fluxurilor financiare);

5. notele explicative situaţiilor financiare anuale.

b) pentru organismele de plasament colectiv care sunt constituite prin act constitutiv:

1. bilanţ – formular comun (cu pct.a);

2. cont de profit şi pierdere - formular diferit (de pct.a);

3. situaţia modificărilor cap. propriu - formular comun (cu pct.a);

4. situaţia fluxurilor de numerar – formular comun (cu pct.a);

5. notele explicative situaţiilor financiare anuale.

c) pentru organismele de plasament colectiv care nu sunt constituite prin act

constitutiv:

1. bilanţ – formă diferită față de punctele a) și b);

2. situaţia veniturilor şi cheltuielilor.

Bilanţul prezintă, în forma sintetică, elementele de activ şi de datorii, grupate după

natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natură, provenienţă şi exigibilitate.

38

Contul de profit şi pierdere cuprinde: cifra de afaceri netă, veniturile şi cheltuielile

exerciţiului, grupate după natura lor, precum şi rezultatul exerciţiului. Pentru societăţile

de investiţii financiare, cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor

rezultate din activitatea curentă.

Formatul situaţiilor financiare anuale precum și indicatorii economico-financiari

de raportare pentru entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare sunt prevăzute de Reglementările contabile conforme

cu Directiva a IV-a a CEE, aplicabile acestor entităţi.

2.4. Principalii indicatori economico-financiari de raportare

Potrivit reglementărilor în vigoare, indicatorii economico-financiari sunt:

1. Indicatori de lichiditate:

a) Indicatorul lichidităţii curente = Active curente/ Datorii curente

- valoarea recomandată acceptabilă - în jurul valorii de 2;

- oferă garanţia acoperirii datoriilor curente din activele curente.

b) Indicatorul lichidităţii imediate = Active curente - stocuri

(Indicatorul test acid) Datorii curente

c) Rata capacității de plată= Casa și conturi la bănci+Investiții pe termen scurt

Datorii curente

2. Indicatori de risc:

a) Indicatorul gradului de îndatorare

Capital împrumutat x 100 sau Capital împrumutat x 100

Capital propriu Capital angajat

- capital împrumutat = credite peste 1 an

- capital angajat = Capital împrumutat + capital propriu

39

b) Indicatorul privind acoperirea dobânzilor - arată de câte ori o entitate poate achita

cheltuielile cu dobânda. Cu cât valoarea indicatorului este mai mică, cu atât poziţia

entităţii este considerată mai riscantă.

Profit înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit -------------------------------------------------------------- = Nr. de ori Cheltuieli cu dobânda

c) Rata de îndatorare globală = Datorii totale/ Active totale d)Rata solvabilității generale = Active totale / Datorii curente

3. Indicatori de activitate (indicatori de gestiune) - furnizează informaţii cu privire la:

- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de numerar ale entităţii;

- capacitatea entităţii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de

bază.

a) viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) – pentru entităţile autorizate,

reglementate şi supravegheate de CNVM, acest indicator nu se utilizează în

raportare.

Interpretare:

- Aproximează de câte ori stocul a fost rulat de-a lungul exerciţiului financiar

Costul vânzărilor/Stoc mediu = Nr. de ori sau

- Apreciază numărul de zile de stocare în care bunurile sunt stocate într-o entitate

Stoc mediu/Costul vânzărilor x 365

b) viteza de rotaţie a debitelor - clienţi

- exprimă eficacitatea entităţii în colectarea creanţelor sale;

- exprimă numărul de zile până la data la care debitorii îşi achită datoriile

către entitate.

Sold mediu clienţi/ Cifra de afaceri*) x 365

40

O valoare în creştere a acestui indicator poate indica probleme legate de controlul

creditului acordat clienţilor şi, în consecinţă, creanţe mai greu de încasat (clienţi rău

platnici).

c) viteza de rotaţie a creditelor – furnizori - aproximează numărul de zile de creditare

pe care entitate îl obţine de la furnizorii săi. În mod ideal ar trebui să includă doar

creditorii comerciali.

Sold mediu furnizori/Achiziţii de bunuri (fără servicii) x 365

unde pentru aproximarea achiziţiilor se utilizează adesea "costul vânzărilor" sau "cifra

de afaceri".

d) viteza de rotaţie a activelor imobilizate - evaluează eficacitatea managementului

activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri (pentru organismele de

plasament colectiv care sunt constituite prin act constitutiv valoarea veniturilor activităţii

curente) generate de o anumită cantitate de active imobilizate.

Cifra de afaceri*) / Active imobilizate

*) pentru organismele de plasament colectiv care sunt constituite prin act constitutiv

se înţelege total venituri din activitatea curentă.

e) viteza de rotaţie a activelor totale

Cifra de afaceri*)/ Total active

*) pentru organismele de plasament colectiv care sunt constituite prin act constitutiv

se înţelege total venituri din activitatea curentă.

4. Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa entităţii în realizarea de profit din

resursele disponibile.

a) Rentabilitatea capitalului angajat - reprezintă profitul pe care-l obţine

entitatea din banii investiţi în afacere.

Profitul înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit/Capitalul angajat unde,

41

capitalul angajat se referă la banii investiţi în entitate atât de către acţionari, cât şi de

creditorii pe termen lung, şi include capitalul propriu şi datoriile pe termen lung sau

active totale minus datorii curente.

b) Rentabilitatea economică = Profit net / Active totale x100

c) Rentabilitatea financiară = Profit net / Capital propriu x100

d) Marja brută din vânzări – pentru entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de CNVM, acest indicator nu se utilizează în raportare. Profit brut din vânzări / Cifra de afaceri x100 O scădere a procentului poate evidenţia faptul că entitatea nu este capabilă să îşi controleze costurile de producţie sau să obţină preţul de vânzare optim.

5. Pentru analiza echilibrului financiar, entitatea poate calcula:

a) Fondul de rulment (FR) – pentru echilibrul financiar pe termen lung

FR total = (Capitaluri proprii + Împrumuturi pe termen lung) – Active imobilizate

b) Necesarul de fond de rulment (NFR) – pentru echilibrul financiar pe termen scurt NFR = (Stocuri + Creanțe) – Datorii curente c) Trezoreria netă (TN) – reflectă calitatea întregului echilibru financiar al entității TN = FR total – NFR 6. Randamentul dividendului = Dividend pe acțiune / Preț pe acțiune 7. Rata de alocare a dividendelor = Dividend pe acțiune / Profit pe acțiune

42

3. POLITICA DE REPARTIZARE A PROFITULUI- DECIZIA DE FINANŢARE A ÎNTREPRINDERII

Profitul contabil anual de repartizat se determină ca diferenţă între veniturile

totale şi cheltuielile totale, din care se deduc cheltuielile cu impozitul pe profit.

Pierderile contabile din anii precedenţi se recuperează din profitul contabil al

exerciţiului financiar. Acoperirea pierderii contabile din anii precedenţi se face numai

anual, când are loc repartizarea anuală a profitului net.

3.1. Politica de repartizare a profitului net

Repartiţia profitului se aprobă odată cu situaţiile financiare anuale.

Repartizarea profitului net se realizează diferit la unităţile cu capital majoritar sau

integral de stat, faţă de cele cu capital privat.

La societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu

capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome, repartizarea

profitului contabil rămas după deducerea impozitului pe profit se realizează pe

următoarele destinaţii (Ordonanța nr.64 din 30 august 2001, modificată și actualizată),

dacă prin legi speciale nu se prevede altfel:

a) rezerve legale;

b) alte rezerve reprezentând facilităţi fiscale prevăzute de lege;

c) acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi;

d) constituirea surselor proprii de finanţare pentru proiectele cofinanţate din

împrumuturi externe, precum şi pentru constituirea surselor necesare rambursării ratelor

de capital, plăţii dobânzilor, comisioanelor şi a altor costuri aferente acestor

împrumuturi externe;

e) alte repartizări prevăzute de lege;

f) participarea salariaţilor la profit; societăţile naţionale, companiile naţionale şi

societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi regiile

43

autonome care s-au angajat şi au stabilit prin bugetele de venituri şi cheltuieli obligaţia

de participare la profit, ca urmare a serviciilor angajaţilor lor în relaţie cu acestea, pot

acorda aceste drepturi în limita a 10% din profitul net, dar nu mai mult de nivelul unui

salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul agentului economic, în exerciţiul financiar

de referinţă;

g) minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local, în cazul regiilor autonome,

ori dividende, în cazul societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor

comerciale cu capital integral sau majoritar de stat;

h) profitul nerepartizat pe destinaţiile prevăzute la lit. a) - g) se repartizează la alte

rezerve şi constituie sursa proprie de finanţare.

Profitul se repartizează pentru destinaţiile şi în cuantumurile precizate la lit. f), g)

şi h), după deducerea sumelor aferente destinaţiilor stabilite prin acte normative speciale

prevăzute la lit. a), b), c), d) şi e).

Rezerva legală este deductibilă, în limita a 5 % din profitul contabil înainte de

determinarea impozitului pe profit, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă

cheltuielile aferente acestor venituri neimpozabile, până ce aceasta va atinge a cincea

parte din capitalul social subscris şi vărsat sau din patrimoniu, după caz, potrivit legilor

de organizare şi funcţionare.

În cazul în care aceasta este utilizată pentru acoperirea pierderilor sau este distribuită

sub orice formă, reconstituirea ulterioară a rezervei nu mai este deductibilă la calculul

profitului impozabil.

Prin excepţie, rezervele din reevaluarea mijloacelor fixe, inclusiv a terenurilor,

efectuată după data de 1.01.2004, care sunt deduse la calculul profitului impozabil prin

intermediul amortizării fiscale sau al cheltuielilor privind activele cedate si/sau casate, se

impozitează concomitent cu deducerea amortizării fiscale, respectiv la momentul

scăderii din gestiune a acestor mijloace fixe, după caz.

Sumele înregistrate în conturi de rezerve legale și rezerve reprezentând facilități

fiscale nu pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social sau pentru acoperirea

pierderilor. În caz contrar, asupra acestor sume se recalculează impozit pe profit și se

44

stabilesc dobânzi și penalități de întârziere, de la data aplicării facilității respective,

potrivit legii.

Sunt exceptate de la obligaţia repartizării profitului pentru destinaţia şi în

cuantumul precizat la litera g) instituţiile de credit cu capital integral de stat. Instituţiile

de credit cu capital integral de stat îşi pot majora capitalul social prin utilizarea

(capitalizarea) profitului net al societăţii, cu respectarea prevederilor legale.

Începând cu anul 2012, prin derogare de la prevederile art. 67 alin. (2) din Legea

nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile la care statul ori o

unitate administrativ-teritorială este acţionar unic, majoritar sau la care deţine controlul,

au obligaţia să vireze dividendele cuvenite acţionarilor în termen de 60 de zile de la

termenul prevăzut de lege pentru depunerea situaţiilor financiare anuale, iar regiile

autonome să vireze vărsămintele la bugetul de stat sau local.

În termen de 3 zile de la data aprobării repartiţiei profitului, conducerea

operatorilor economici (menţionaţi mai sus) are obligaţia înştiinţării acţionarilor,

respectiv a autorităţilor publice centrale şi locale sub autoritatea cărora funcţionează

asupra cuantumului dividendelor de virat la bugetul de stat sau local, în vederea

înregistrării acestor creanţe în contabilitatea autorităţilor respective, iar conducerea

regiilor autonome are obligaţia înştiinţării autorităţilor publice centrale şi locale sub

autoritatea cărora funcţionează asupra cuantumului vărsămintelor la bugetul de stat sau

local, după caz, în vederea înregistrării acestor creanţe în contabilitatea autorităţilor

respective.

Până la data de 25 a lunii următoare aprobării repartiţiei profitului, conducerea

operatorilor economici, precum şi cea a regiilor autonome au obligația declarării

sumelor reprezentând cuantumul dividendelor de virat, respectiv, cuantumul

vărsămintelor la bugetul de stat sau local, la organele teritoriale ale Agenţiei Naţionale

de Administrare Fiscală, respectiv organele de control ale administraţiei publice locale,

după caz, în vederea urmăririi încasării acestor dividende/vărsăminte la bugetul de stat

sau local.

45

Începând cu exerciţiul financiar al anului 2001 regiile autonome constituie anual

fond de rezervă prin aplicarea unei cote de 5% asupra profitului contabil neinfluenţat de

cheltuiala cu impozitul pe profit. Rezervele astfel calculate sunt deductibile fiscal până

la a cincea parte din patrimoniul regiei autonome, exclusiv patrimoniul public.

Controlul, constatarea şi urmărirea modului de constituire şi virare a dividendelor

(cuvenite altor societăţi, cuvenite APAPS, cuvenite SIF, cuvenite acţionarilor, cuvenite

societăţilor cooperatiste) sau vărsămintelor la bugetul de stat sau local, după caz, se

efectuează de către organele de control ale Ministerului Finanţelor Publice, pentru

agenţii economici de interes central şi respectiv de organele de control ale administraţiei

publice locale, pentru agenţii economici de interes local.

Pentru societăţile comerciale cu capital privat, repartizarea profitului net se face

pe următoarele destinaţii:

- Conform reglementărilor legale în vigoare;

- Conform celor stabilite prin actul constitutiv al societăţii comerciale;

- Conform hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor sau Asociaţilor.

Declararea şi reţinerea impozitului pe dividende, după data aderării

României la Uniunea Europeană

Impozitul pe dividende se stabileşte prin aplicarea unei cote de impozit

procentuală proporţională de 16% asupra dividendului brut distribuit/plătit unei

persoane juridice române.

O persoană juridică română care distribuie/plăteşte dividende către o persoană

juridică română are obligaţia să reţină, să declare şi să plătească, impozitul pe

dividende reţinut, către bugetul de stat. Impozitul pe dividende se declară şi se plăteşte la

bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se

distribuie/plăteşte dividendul.

În cazul în care dividendele distribuite nu au fost plătite până la sfârşitul anului în

care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende aferent se plăteşte

până la data de 25 ianuarie a anului următor (începând cu anul 2010). Acest regim fiscal

46

nu se aplică, în cazul dividendelor plătite de o persoană juridică română, unei alte

persoane juridice române, dacă beneficiarul dividendelor deţine, la data plăţii

dividendelor, minimum 10% din titlurile de participare ale celeilalte persoane juridice,

pe o perioadă de doi ani împliniţi până la data plăţii acestora inclusiv.

Acest regim fiscal nu se aplică în cazul dividendelor distribuite/plătite de o

persoană juridică română:

a) fondurilor de pensii facultative, respectiv fondurilor de pensii administrate

privat;

b) organelor administraţiei publice care exercită, prin lege, drepturile şi obligaţiile

ce decurg din calitatea de acţionar al statului la acele persoane juridice române.

Cota de impozit pe dividende de 16% se aplică şi asupra sumelor

distribuite/plătite fondurilor deschise de investiţii, încadrate astfel, potrivit

reglementărilor privind piaţa de capital.

Scutirea impozitului pe dividendele reinvestite

Dividendele reinvestite începând cu 2009, în scopul păstrării şi creşterii de noi

locuri de muncă pentru dezvoltarea activităţii persoanelor juridice române distribuitoare

de dividende, conform obiectului de activitate al acestora înscris la Oficiul Naţional al

Registrului Comerţului, sunt scutite de la plata impozitului pe dividende.

Sunt scutite de la plata impozitului pe dividende şi dividendele investite în

capitalul social al altei persoane juridice române, în scopul creării de noi locuri de

muncă, pentru dezvoltarea activităţii acesteia, conform obiectului de activitate înscris la

Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

3.2. Influenţa politicii de repartizare a profitului asupra deciziei de finanţare a întreprinderii

Pentru a surprinde impactul politicii de repartizare a profitului asupra deciziei de

finanţare a întreprinderii presupunem următoarea ipoteză simplificatoare:

elementele patrimoniale variază proporţional cu cifra de afaceri;

47

profitul net se repartizează pentru acoperirea destinaţiilor legale care vizează de

fapt acumulări de profit net ce conduc la creşterea capitalurilor proprii şi restul

pentru distribuirea de dividende.

Pornind de la aceste considerente, se pot realiza calcule de previziune financiară

pentru stabilirea necesarului suplimentar de fonduri generat de creşterea cifrei de afaceri.

Cea mai simplă abordare în satisfacerea cerinţelor de previziune financiară, este

metoda bazată pe ponderile elementelor de activ şi de pasiv în cifra de afaceri,

denumită succint “metoda procent din vânzări”, care permite determinarea necesarului

suplimentar de fonduri generat de creşterea cifrei vânzărilor în exerciţiul viitor.

Modalitatea de fundamentare a necesarului de capital are la bază o relaţie

sintetică stabilită între creşterea cifrei vânzărilor şi necesarul de finanţare (necesar

suplimentar de fonduri = NSF).

1000

CArMCACA

PtsCA

CA

AfCA

CA

AcNSF

0

)(

CA

AtsAc = active pe termen scurt (active circulante, curente) care cresc

spontan odată cu creşterea cifrei vânzărilor, exprimate ca

procent din CA;

0CA

Af = active fixe , se presupune că firma operează la capacitatea

maximă şi deci activele fixe trebuie să crească odată cu

creşterea CA.

Dacă activele fixe, au fost utilizate în proporţie mai mică de de 100%, se

determină mai întâi cifra de afaceri la maximum de capacitatea şi apoi se stabileşte

ponderea Af în această cifră de afaceri recalculată.

r = (1 – rata de distribuire a dividendelor);

CA0 = cifra de afaceri pentru perioada curentă (baza);

CA1 = cifra de afaceri previzionată pentru anul viitor;

M = marja de profit (rata profitului = Pnet1/CA1);

48

M . r . CA1 = suma din profitul anual previzionat utilizată pentru

creşterea vânzărilor.

Necesarul suplimentar de fonduri (NSF) poate fi pozitiv sau negativ:

NSF - pozitiv presupune angajarea de noi resurse externe care să

finanţeze creşterea vânzărilor;

NSF – negativ presupune exces de fonduri care ar putea fi utilizate

pentru plata dividendelor, rambursarea datoriilor sau pentru

finanţarea unor investiţii în exerciţiul viitor.

Ecuaţia necesarului suplimentar de fonduri, permite managerului financiar să

identifice rata de creştere a CA care poate fi finanţată numai din resurse interne, fără a se

recurge la finanţare din exterior. Această rată de creştere se numeşte rata de creştere

sustenabilă sau rata de creştere autonomă.

Valoarea ei se determină rezolvând ecuaţia NSF = 0.

Atunci când creşterea estimată a vânzărilor este mai mică decât rata de creştere

sustenabilă → firma generează fonduri în exces;

În sens invers (creşterea CA > rata de creştere sustenabilă) → firma trebuie să

atragă capital din resurse externe.

În concluzie, necesarul de capital de finanţare va fi cu atât mai mare cu cât rata de

creştere a vânzărilor este mai rapidă. De asemenea, cu cât firma are o rată mai mare de

distribuire a profiturilor sub formă de dividende, cu atât mai mare va fi nevoia de

fonduri externe pentru finanţare.

Profitul contabil anual de repartizat se determină ca diferenţă între veniturile

totale şi cheltuielile totale, din care se deduc cheltuielile cu impozitul pe profit.

Pierderile contabile din anii precedenţi se recuperează din profitul contabil al

exerciţiului financiar. Acoperirea pierderii contabile din anii precedenţi se face numai

anual, când are loc repartizarea anuală a profitului net.

49

4.ANALIZA SITUAȚIILOR FINANCIARE DE RAPORTARE 4.1. Analiza poziţiei şi a structurii financiare

Analiza financiară presupune efectuarea unui diagnostic al poziţiei financiare şi

al stării de performanţă financiară la sfârşitul exerciţiului contabil, în vederea

identificării punctelor tari şi slabe ale gestiunii financiare a entităţilor autorizate

reglementate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

Analiza financiară urmăreşte să pună în evidenţă structura financiară şi

modalităţile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi termen scurt

(obiectivul analizei pe baza bilanţului), precum şi marjele de profit, de rentabilitate, ale

activităţii întreprinderii (obiectivul analizei pe baza contului de profit şi pierdere).

Bilanţul sintetizează poziţia financiară a întreprinderii la un moment dat, iar,

contul de profit şi pierdere sintetizează peformanţa financiară ca rezultat al

fluxurilor economice şi financiare, pe perioada considerată.

Informaţia comună celor două documente contabile de sinteză este „Rezultatul

exerciţiului financiar” (profit net sau pierdere), ca o reflectare a rentabilităţii

întreprinderii şi a noii poziţii financiare a acesteia. Sursa de date pentru analiza

financiară o constituie, deci situaţiile financiare anuale de raportare.

4.1. 1 Analiza poziţiei şi a variaţiei capitalurilor proprii

Ca reflectare a poziţiei financiare, bilanţul întocmit la încheierea exerciţiului

financiar, evidențíază elementele de active, de datorii (pasive) şi de capitaluri proprii

ale entităţilor autorizate, reglementate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor

Mobiliare.

Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei

întreprinderi, după deducerea tuturor datoriilor.

În analiza poziţiei financiare sunt relevante informaţiile conţinute în formularul

„Situaţia modificărilor capitalului propriu”- formular inclus în situaţiile financiare de

raportare anuală.

50

SITUAŢIA MODIFICĂRILOR CAPITALULUI PROPRIU - lei -

Denumirea elementului

Sold la începutul

exerciţiului financiar

Creşteri Reduceri

Sold la sfârşitul

exerciţiului financiar

A 1 2 3 4 Capital subscris Prime de capital Rezerve din reevaluare Rezerve legale Rezerve constituite din ajustările pentru pierderi de valoare a imobilizărilor financiare

Rezerve statutare sau contractuale Rezerve constituite din valoarea imobilizărilor financiare dobândite cu titlu gratuit

Rezerve reprezentând surplusul realizat din rezerve din reevaluare

Alte rezerve Acţiuni proprii Creșteri legate de instrumentele de capitaluri proprii Pierderi legate de instrumentele de capitaluri proprii Rezultatul reportat reprezentând profitul nerepartizat sau pierderea neacoperită

Sold C Sold D

Rezultatul reportat provenit din adoptarea pentru prima dată a IAS mai puțin IAS 29

Sold C Sold D

Rezultatul reportat provenit din corectarea erorilor contabile

Sold C Sold D

Rezultatul reportat provenit din trecerea la aplicarea Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a patra a Comunităţilor Economice Europene

Sold C Sold D

Rezultatul exerciţiului financiar Sold C Sold D

Repartizarea profitului Total capitaluri proprii

51

Analiza capitalului propriu

Bilanţul patrimonial grupează activele şi pasivele din bilanţul contabil după

criterii de lichiditate-exigibilitate, oferă o imagine statică asupra capitalurilor proprii la

începutul şi respectiv sfârşitul exerciţiului financiar.

Ecuaţia fundamentală a bilanţului patrimonial redă SITUAŢIA NETĂ (SN) a

entităţii respectiv, averea netă a acţionarilor (activul neangajat în datorii), capitalurile

proprii.

Capital propriu = SITUAŢIA NETĂ = ACTIV TOTAL – DATORII TOTALE Situația netă, adică interesul rezidual al acţionarilor, respectiv capitalurile proprii ,

oferă o primă şi principală formă de evaluare (contabilă) patrimonială a întreprinderii la

data încheierii exerciţiului.

În conformitate cu standardele internaţionale de contabilitate, originea şi variaţia

capitalurilor proprii de la un exerciţiu financiar la altul se explică prin influenţa a 4

factori:

1. relaţiile întreprinderii cu proprietarii;

- investiţia de capital a proprietarilor, adică aportul în bani şi în natură;

- distribuiri în favoarea proprietarilor prin: restituiri de capital social şi

distribuiri de dividende

2. activitatea de gestiune a întreprinderii care generează venituri, cheltuieli şi profit

(reflectată în contul de profit şi pierderi);

3. activităţi accesorii neobişnuite cu influenţă directă asupra capitalurilor proprii,

respectiv reevaluarea activelor fixe şi conversia rezultatelor filialelor din străinătate;

4. politicile contabile utilizate de întreprindere (efectele corectărilor unor erori şi al

schimbărilor de metode contabile).

52

4.1.2. Analiza structurii financiare

Structura financiară poate fi evidenţiată în cadrul analizei:

A. orizontale – care reflectă modalităţile de realizare a echilibrului financiar pe termen

lung şi pe termen scurt, în cursul unei perioade (bilanţ patrimonial), precum şi

dinamica fiecărui post bilanţier din perioada curentă faţă de perioada anterioară (pe

mai multe exerciţii).

B. verticale – ponderea fiecărui termen bilanţier în totalul activelor din aceeaşi

perioadă, precum şi: ratele de lichiditate, solvabilitate, îndatorare.

Analiza lichiditate-exigibilitate în cadrul echilibrului financiar static

Bilanţul patrimonial oferă criterii de apreciere a echilibrului financiar la un

moment dat, reprezentând şi baza de calcul pentru indicatorii de lichiditate-solvabilitate,

exprimaţi atât în formă absolută cât şi relativă.

Din punct de vedere financiar, fiecare element de activ reflectă ALOCĂRI de

capitaluri,fiind structurate după gradul crescător de lichiditate.

Elementele de pasiv reflectă, din punct de vedere financiar, SURSELE de

provenienţă a capitalurilor proprii şi împrumutate, fiind structurate după gradul

crescător de exigibilitate.

Bilanţul patrimonial pune în evidenţă regula de gestiune financiară sănătoasă,

aceea a parităţii maturităţii activelor şi a pasivelor.

53

Analiza echilibrului financiar

I. Echilibrul financiar pe termen lung se evidenţiază prin FONDUL DE RULMENT

FINANCIAR (abordarea continentală franceză a) şi anglo-saxonă b)).

a) FRF = Surse perm. – Alocări perm. = (CP + Datorii > an) – Imobilizări nete b) FRF= Active circ.+ Ch.în avans – Datorii curente – Venituri în avans În structura bilanţului contabil acest indicator evidenţiat la poziţia E reflectă:

- surplusul capitalurilor permanente în raport cu imobilizările, fiind expresia

realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la

finanţarea activelor curente nete de datoriile curente – active circulante nete.

(poziția E din bilanțul contabil, evidențiind Fondul de rulment pozitiv).

- absorbirea unei părţi din resursele curente pentru finanţarea unor alocări

permanente, contrar principiului de gestiune financiară sustenabilă – la nevoi

permanente de capital se alocă resurse permanente. Aceasta este reflectarea

fondului de rulment negativ evidenţiat la poziţia E din bilanţul contabil, prin –

datorii curente nete.

Fondul de rulment poate fi analizat în funcţie de structura capitalurilor

permanente (poziţia F din bilanţul contabil), rezultând două componente:

a) FR propriu = Capitaluri proprii – Imobilizări nete b) FR împrumutat (străin) = FRF – FRP

Fondul de rulment propriu– reflectă măsura în care echilibrul financiar se asigură

prin capitaluri proprii, respectiv gradul de autonomie financiară, de independenţă în

luarea unor decizii de investiţii.

Fondul de rulment împrumutat– evidenţiază apelarea la resurse împrumutate pe

termen lung şi mediu cu exigibilitate mai mare de un an.

Fondul de rulment finanţează nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă.

54

II. NEVOIA DE FOND DE RULMENT este rezultatul diferenţei dintre necesităţile de

finanţare ale ciclului de exploatare şi resursele temporare corespunzătoare.

NFR = (Stocuri + Creanţe + Chelt.avans) – (Dat curente de expl + Venituri în avans) Interpretarea valorii negative a indicatorului NFR:

- apreciere favorabilă – dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor curente şi al

angajării de datorii cu scadenţe mai relaxate, adică urgentarea încasărilor

creanţelor şi relaxarea plăţilor datoriilor;

- apreciere nefavorabilă – dacă este consecinţa unor întreruperi temporare în

aprovizionare, producţie, livrare cu efecte asupra diminuării stocurilor şi a

creşterii datoriilor curente în perioada viitoare.

III. Echilibrul financiar general este reflectat de indicatorul TREZORERIA NETĂ (TN):

TN = FRF – NFR = Active trezorerie (AT) – Pasive trezorerie (PT)

• Trezoreria netă pozitivă evidenţiază un excedent de trezorerie care trebuie să fie

plasat rentabil, sigur şi lichid (uşor recuperabil).

• Trezoreria netă negativă evidenţiază un dezechilibru financiar la încheierea

exerciţiului şi semnifică un deficit de trezorerie, care trebuie acoperit din credite pe

termen scurt la cel mai mic cost de procurare a acestora (cost de finanţare).

IV. În abordarea continentală franceză, variaţia trezoreriei nete în cursul

exerciţiului financiar reprezintă CASH-FLOW-ul perioadei sau fluxul monetar net al

exerciţiului:

a) ΔTN(CF) = TN1 – TN0; Variaţia TN se poate explica şi prin interacţiunea dintre ΔFRF şi ΔNFR.

b) ΔTN = ΔFRF – ΔNFR

55

În termeni financiari monetari,variația trezoreriei nete se poate explica şi prin

interacţiunea dintre ΔAT şi Δ PT.

c) ΔTN = ΔAT – ΔPT

În abordarea anglo-saxonă, cash-flow-ul se explică prin rezultatele

activităţii curente de gestiune care degajă cash-flow-ul de gestiune (CFgest) şi prin

operaţiile de capital care degajă cash-flow de investiţii (CFinv) şi cash-flow de

finanţare (CFfin).

d) CF = CFgest + CFinv + CFfin

Politici financiare privind formarea şi utilizarea fondului de rulment

1. Politica defensivă, prudenţială, prin constituirea unui FRF > NFR. În această

situaţie, FR este acoperitor pentru orice variaţie a NFR iar TN > 0. Deşi este o situaţie de

echilibru financiar cu marjă de securitate faţă de riscurile activităţii curente – fondul de

rulment excedentar are un cost de oportunitate ridicat.

2. Politica ofensivă, riscantă presupune un fond de rulment financiar mai mic decât

nevoia de fond de rulment. Această politică poate reduce costul procurării capitalurilor

la strictul necesar, deci poate fi rentabilă, dar este şi foarte riscantă. În această situaţie,

acoperirea deficitului de fond de rulment necesită apelarea în mod repetat la credite pe

termen scurt, permanent renegociabile, în condiţii de creditare mai puţin avantajoase,

motiv pentru care riscul de reînnoire permanentă a creditelor curente este ridicat.

3. Politica neutră, de echilibru, care să menţină fondul de rulment financiar la

nivelul mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment, aceasta fiind mărimea nimim

necesară a fondului de rulment. În aceste condiţii fondul de rulment optim va fi acela

care menţine echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării

capitalului.

56

4.1.3 Analiza lichiditate-solvabilitate-îndatorare Ratele de lichiditate– măsoară capacitatea companiilor de a-şi onora obligaţiile de

plată pe termen scurt, cu perioada de maturitate mică (lichiditate < an)

a) Rata de lichiditate curentă (generală) = Active curente Datorii curente Valoarea supraunitară dovedeşte că, cel puţin pe termen scurt, compania are

capacitatea de a-şi achita datoriile cu exigibilitate < an ;

b) Rata de lichiditate rapidă, imediată sau testul acid (quick ratio) =

Active curente - Stocuri = Cash + Investitii pe termen scurt + Creante Datorii curente Datorii curente Atunci când stocurile nu sunt foarte lichide (ratele de rotaţie a stocurilor sunt

foarte reduse) rezultatul indicatorului este mai relevant decât cel oferit de rata de

lichiditate curentă;

c) Rata capacităţii de plată – „cash ratio” = Cash + Invetiţii pe termen scurt Pasive curente Indicatorul evidenţiază capacitatea de achitare a datoriilor exigibile imediat pe

seama disponibilităţilor efective şi echivalente;

d) Rata de acoperire = Cash + Investiţii termen scurt + Creanţe a cheltuielilor zilnice Cheltuieli medii zilnice Cheltuielile medii zilnice se stabilesc ca o medie zilnică a cheltuielilor pe un interval de

timp trecut

Rata solvabilităţii = _Activ total_

Datorii totale Rezultatul indică gradul în care compania face faţă datoriilor totale, pe seama

activelor totale transformabile în disponibilităţi;

57

Ratele privind managementul datoriei

a) Rata de îndatorare globală = Datorii totale

Active totale Indicatorul arată ponderea datoriilor, indiferent de durata lor, în activul total;

b) Levierul = Datorii totale_ Capital propriu Levierul evidenţiază gradul în care capitalurile proprii asigură finanţarea

activităţii companiei;

c) Rata de acoperire a dobânzilor = EBIT____________ Cheltuieli cu dobânzile Evidenţiază capacitatea EBIT-ului de a acoperi costul de finanţare a datoriilor;

4.2 Analiza şi evaluarea performanţelor financiare şi a riscurilor

companiei

4.2.1. Analiza performanţelor financiare ale companiei

Pe baza contului de profit şi pierdere se pot determina o serie de indicatori1

privind performanţa financiară a întreprinderii exprimaţi în valori absolute sau/şi relative

(sub forma ratelor).

4.2.1.1 Marjele de acumulare bănească, de profit

Fiecare tip de activitate degajă un anumit rezultat calculat conform

relaţiilor:

Venituri din exploatare - Cheltuieli de exploatare = Rezultatul exploatării Venituri financiare - Cheltuieli financiare = Rezultat financiar Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare = Rezultat extraordinar

1 G.Vintilă – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010, pag. 77-121

58

Rezultatul exploatării ± Rezultatul financiar ± Rezultatul extraordinar – Impozit pe profit = Rezultatul exerciţiului

Structura contului de profit şi pierdere pe cele două domenii de activitate

(ordinară, extraordinară) oferă posibilitatea determinării unor marje de acumulări băneşti

potenţiale, marje de profit, destinate să remunereze factorii de producţie şi să finanţeeze

activitatea viitoare. Aceste marje de profit reprezintă de fapt palierele succesive în

formarea rezultatului final al exerciţiului.

În abordarea franceză, construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de

la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comercială) şi încheindu-se cu cel

mai sintetic (profitul net al exerciţiului).

1. Valoarea adăugată (VA) exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea

factorilor de producţie (forţă de muncă şi capital), peste valoarea bunurilor şi serviciilor

provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente a întreprinderii.

2. Excedentul brut de exploatare (EBE) sau după caz insuficienţa brută de

exploatare, (IBE) reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată (plus subvenţiile de

exploatare primite) pe de o parte şi impozitele, taxele şi cheltuielile de personal pe de

altă parte (plus subvenţiile acordate).

3. Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) reprezintă diferenţa dintre

veniturile şi cheltuielile exploatării şi reflectă mărimea absolută a rentabilităţii de

exploatare, obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din

veniturile exploatării (încasabile şi calculate).

4. Rezultatul curent înainte de impozit sau excedentul brut total (EBT) este

rezultatul tuturor operaţiunilor curente ale întreprinderii, respectiv al activităţii ordinare

(de exploatare, financiare).

5. Rezultatul exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu

care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise.

59

6. Profitul înainte de dobânzi şi de impozit (EBIT), este o marjă de profit

utilizată, în principal, pentru calculul rentabilităţii economice . EBIT se determină ca

diferență între venituri totale și cheltuieli totale (exclusiv cheltuielile cu dobînzile și

impozitul pe profit). Între EBIT şi Profitul net există următoarea relaţie:

EBIT – Impozit pe profit = Profit net + Cheltuieli cu dobânzile

4.2.1.2 Capacitatea de autofinanţare (CAF)

CAF este o resursă internă aflată în permanenţă la dispoziţia întreprinderii, fiind

afectată de politica fiscală promovată de întreprindere.

CAF se poate determina prin două metode:

a) Metoda deductivă:

CAF = EBE + Alte venituri din exploatare încasabile – Alte cheltuieli pentru exploatare plătibile + Venituri financiare şi extraordinare încasabile – Cheltuieli financiare şi extraordinare plătibile – Impozit pe profit – Alte cheltuieli cu impozitele care nu apar în elementele de mai sus

b) Metoda adiţională:

CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri din cesiuni – Venituri calculate = Rezultatul net + Ajustări – Venituri din cesiuni

Detaliile privind metodele de determinare a CAF sunt prezentate în cadrul

problematicii privind influenţa impozitului pe profit asupra indicatorilor de performanţă financiară. 4.2.1.3. Alte modele de analiză a contului de rezultate

Ţările anglo-saxone practică analiza funcţională a contului de rezultate, existând

şi un model de analiză prin cheltuieli directe pe produs.

A. Analiza pragului de rentabilitate

Analiza cheltuielilor variabile - fixe porneşte de la proporţionalitatea unor

cheltuieli (variabile) în raport cu volumul de activitate.

60

Pragul de rentabilitate poate fi exprimat în unităţi fizice de volum, valoric,

sau ca durată în zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a

întreprinderii.

În analiza contului de profit şi pierdere, pragul de rentabilitate valoric la nivelul

exploatării are următorul model (CAPR):

Cifra de afaceri (Ca): 100 % - Cheltuieli variabile (CV): CV x 100/CA = Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV): MCV x 100/CA - Cheltuieli fixe (CF) = Rezultatul exploatării

CACF absolute

MCVPR ( )

%

în care: MCV % - rata marjei asupra cheltuielilor variabile totale Pragul de rentabilitate în zile (Przile) evidenţiază data calendaristică la care a fost

realizată cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate.

Luarea în calcul a cheltuielilor financiare, care la un nivel dat de activitate (alocare de

capital împrumutat) sunt considerate fixe, conduce la determinarea unui prag de

rentabilitate global (CAPRG).

B. Analiza funcţională a contului de profit şi pierdere

Standardele internaţionale de contabilitate recomandă analiza funcţională2)

a contului de profit şi pierdere care evidenţiază rezultatele întreprinderii pe principalele

funcţiuni ale acesteia respectiv: comercială şi de producţie, administrativă, financiară

etc.

Structura contului de profit şi pierdere pe funcţiuni permite luarea deciziilor

de gestiune pe funcţiuni privind stimularea producţiei şi a vânzărilor, reducerea

costurilor de producţie şi de administrare sau, după caz, îngheţarea acestora etc.

2 Standardele Internaţionale de Contabilitate.

61

4.2.2 Diagnosticarea financiară a rentabilităţii

4.2.2.1. Diagnosticarea financiară a rentabilităţii pe baza ratelor de eficienţă

Pornind de la scopurile analizei care sunt diferite în funcţie de interesele

utilizatorilor situațiilor financiare (interni sau externi), se pot construi numeroase rate de

eficienţă exprimate ca raport între efectele economice şi financiare obţinute şi eforturile

angajate pentru obţinerea lor.

În fapt, structura sistemului de rate se bazează pe descompunerea, după modelul

Du Pont pe factori de influenţă a rentabilităţii capitalurilor investite astfel:

Rentabilitatea Rata de rentabilitate Rata de rotaţie a Rata de structură a Capitalurilor = comercială (rata de x capitalurilor prin x capitalurilor (Rata Investite marjă) CA de îndatorare)

Sistemul de rate astfel structurat încearcă să răspundă, în egală măsură, atât

intereselor investitorilor de capitaluri proprii şi împrumutate, cât şi echipei manageriale

a întreprinderii.

I. Ratele de rentabilitate

Ratele de rentabilitate evidenţiază rezultatele obţinute în raport cu cifra de afaceri

deci cu activitatea comercială a întreprinderii (rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor

economice (rentabilitatea economică) sau financiare (rentabilitate financiară).

A. Ratele de rentabilitate comercială (Ratele de marjă)

Enumerăm următoarele categorii de rate:

1. Rata marjei comerciale, calculată îndeosebi de întreprinderile care desfăşoară

activitate comercială.

62

Rata marjei comerciale = Marja comercială/Vânzări de mărfuri 2. Rata marjei brute de exploatare, sau rata EBE, măsoară nivelul rezultatului brut

de exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, de incidenţa

fiscalităţii şi a elementelor extraordinare.

Rata EBE = Excedent brut de exploatare/Cifra de afaceri

3. Rata marjei nete, exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa

de a realiza profit şi de a rezista concurenţei.

Rata marjei nete = Profitul net al exerciţiului/Cifra de afaceri Se poate calcula şi ca o rată a marjei nete, în funcţie de EBIT după plata

impozitului pe profit:

RataEBIT- Impozit = (EBIT – Impozit)/Cifra de afaceri 4. Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării, pune în

evidenţă eficienţa activităţii de exploatare sub toate aspectele: industrial,

administrativ şi comercial.

Rata marjei nete de exploatare = Rezultatul exploatării/Cifra de afaceri 5. Rata marjei brute de autofinanţare, măsoară surplusul de resurse de care dispune

întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi.

Rata marjei brute de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare/Cifra de afaceri 6. Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune

întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de

personal) pentru 100 lei bogăţie creată (dacă se exprimă procentual).

Rata marjei asupra valorii adăugate = Excedent brut de exploatare /Valoarea adăugată

63

B. Ratele de rentabilitate economică

Rata rentabilităţii economice reflectă, în esenţă, eficienţa capitalului economic

alocat activităţii productive a întreprinderii. Ea se exprimă în general prin raportul:

Re = Marja de profit/Activ economic sau Activ total

Pornind de la forma generală de exprimare a ratelor de rentabilitate, se pot

formula, în funcţie de scopurile analizei, mai multe rate de rentabilitate economică, între

care reţinem:

1. Rata excedentului brut de exploatare (REBE) evidenţiază rentabilitatea

brută a capitalului investit:

itatiDisponibilNFR iImobilizar

EBE

economic Activ

EBER EBE

2. Rata rentabilităţii economice (Re) reflectă capacitatea activului economic

(capitalului efectiv investit =Activ economic) de a degaja un excedent brut înainte de

dobânzi (adică EBIT - Impozit pe profit):

economicActiv

Impozit EBITRe

Activ economic (AE)= Active imob. + ACRnete = Cap. proprii + Dat. cu scadenta > 1 an

3. Rata rentabilităţii activelor totale (ROA = Return on Assets) reflectă gradul

de rentabilitate netă a întregului capital investit în societate (imobilizări + active

circulante)

totalActiv

_PrROA

netofit

C. Ratele de rentabilitate financiară

Forma generală de exprimare a rentabilităţii financiare (Rf) sau, în engleză ROE

(return on equity), adică rentabilitatea capitalurilor proprii este:

64

Rf = Profit net/Capitaluri proprii

Rentabilitatea financiară măsoară randamentul investiţiei făcute de acţionari prin

cumpărarea acţiunilor întreprinderii.

4.2.2.2. Rate ale valorii de piaţă

Pentru societăţile cotate la bursă se pot calcula rate ale valorii de piaţă care

realizează legătura între preţul acţiunilor unei societăţi pe piaţă şi profitul sau valoarea

contabilă ataşate acestor acţiuni.

A. Rate de evaluare bursieră

a) Coeficientul de capitalizare bursieră (PER = price earnings ratio, în engleză) –

arată cât de mult sunt dispuşi investitorii să plătească pentru o u.m. de profit raportat.

PER este denumit şi “multiplu curs-profit”

PER = Cursul bursier al acţiunii sau Capitalizarea bursieră

Profitul net pe acţiune Profitul net al exerciţiului

Capitalizare bursieră = Curs bursier la încheierea exercițiului x Nr.total acțiuni emise

b) Imaginea bursieră a unei societăţi este reflectată prin rata capitalizării profiturilor:

Rata capitalizării = Profitul net pe acţiune sau: Profitul net al exerciţiului

profiturilor Cursul bursier al acţiunii Capitalizarea bursieră

B. Rate cantitative pe acțiune

c) Raportul dintre valoarea de piaţă şi valoarea contabilă (PVB – price to book

value) oferă informaţii investitorilor cu privire la valoarea pe care piaţa de capital o

conferă entităţii (valoarea de piață a societății).

Capitalizare bursieră = Cursul bursier al acţiunii

65

Valoarea contabilă Valoarea contabilă pe acţiune

d) Profitul net pe acţiune (EPS-earnings per share ) evidenţiază direct profitabilitatea

societăţii, spre deosebire de cursul bursier care este o măsură externă a performanţelor

societăţii. Oferă informații importante în special acționarilor majoritari interesați de

rentabilitatea companiei pe termen lung.

PPA (EPS) = Profit net al exerciţiului / Număr de acţiuni emise

e) Dividendul pe acțiune evidențiază remunerarea pe acțiune

Dividendul pe acțiune = Dividende acordate / Număr de acţiuni emise

f) Pentru acţionarii preocupaţi în special de veniturile sub formă de dividende se poate

calcula rata randamentului dividendelor care apreciază câștigul încasat de acționari în

urma investițiilor în acțiunile entității, cu ajutorul relaţiei:

Rata randamentului dividendelor = Dividend pe acţiune / Curs bursier al acţiunii

4.2.3. Analiza şi evaluarea riscurilor companiei

Aspectele fundamentale privind analiza si evaluarea riscurilor companiei sunt

prezentate în articolul Analiza și evaluarea riscurilor activității antreprenoriale în

mediul economic românesc, autori Vintilă G., Armeanu D., Filipescu M.O., Moscalu

M., Lazăr P. - Romanian economic environment entrepeneurial activities analysis and

risk evaluation ,Theoretical and Applied Economics, nr. 5 (558), General Association of

Economists from Romania, 2011, www.ectap.ro

În sinteză,riscurile specifice companiei sunt:

Riscul financiar (de îndatorare)

Riscul economic (de exploatare)

Riscul de faliment (insolvabilitatea şi incapacitatea de plată)

66

A. Riscul financiar este pus în evidenţă prin descompunerea ratelor de rentabilitate

după modelul Du Pont.

a) Rata rentabilităţii economice poate fi descompusă în două rate explicative

reprezentând cei doi factori de influenţă şi anume:

Re = EBIT - Impozit

=EBIT – Impozit

xCifra de afaceri

Activ economic Cifra de afaceri Activ economic

Rata marjei nete Rotaţia capitalurilor

b) Rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi descompusă pe componente astfel:

Rf = Profit net

=Profit net

xCifra de afaceri

Capitaluri proprii Cifra de afaceri Capitaluri proprii

Rata marjei nete Rotaţia capitalurilor proprii

Se constată că rentabilitatea financiară are la origine rentabilitatea economică şi

este influenţată de structura de finanţare a capitalurilor întreprinderii aşa după cum

rezultă şi din relaţia de mai jos:

propriiCapitaluri

DatoriiRRRR deef

Relaţia de mai sus, este cea mai frecventă formă de prezentare a rentabilităţii

financiare funcţie de rentabilitatea economică şi de impactul îndatorării denumit efect de

pârghie financiară sau “efect de levier”.

În această relație, rentabilitatea economică (Re) este calculată pe baza EBIT după

deducerea impozitului pe profit.

Rezultă că: Efectul de levier negativ → Risc financiar

67

Succesul în gestiunea financiară a întreprinderii va fi asigurat numai dacă se

respectă următoarele condiţii:

Rf > Re > Rd > Rinflatiei

Relaţia de interdependenţă dintre Re, Rf şi Rd poate fi exprimată şi cu ajutorul

mediei aritmetice ponderate a surselor de finanţare (Capitaluri proprii + Datorii

financiare) a activului economic.

Re = Rf * CP/(CP + Datorii fin) + Rd* Datorii fin/(CP + Datorii fin)

B. Riscul economic

Analiza şi evaluarea riscului economic se fundamentează pe modelul pragului de

rentabilitate.

Aprecierea riscului de exploatare structural pornind de la modelul pragului de

rentabilitate se realizează în două moduri complementare:

- fie calculând rata pragului de rentabilitate care exprimă direct riscul de

exploatare;

- fie calculând indicele de securitate, care evidenţiază marja de securitate de

care dispune întreprinderea;

Aprecierea riscului de exploatare structural poate fi făcută şi cu ajutorul unui

“indicator de poziţie” faţă de pragul de rentabilitate, indicator exprimat atât în

mărime absolute, cât şi în mărimi relative.

Cunoaşterea pragului de rentabilitate al exploatării permite întreprinderii estimarea

volumului, minim de activitate de realizat (CAmin) pentru a fi profitabilă, dar măsura

riscului determinat de atingerea punctului critic este evidenţiată de coeficientul

efectului de levier al exploatării (CELE).

CELE = CACA

RR ll

/

/ expexp

68

Coeficientul efectului de levier este o componentă a riscului global al întreprinderii

(CELC), alături de coeficientul efectului de levier financiar (CELF). Relaţia de

interdependenţă este următoarea:

CELC = CELE x CELF Coeficientul efectului de levier financiar (CELF) exprimă sensibilitatea rezultatului

curent înainte de impozitare (Ri) la o modificare prealabilă a rezultatului exploatării

(Rexpl):

CELF = ll

ii

RR

RR

expexp /

/

C. Riscul de faliment (insolvabilitatea şi incapacitatea de plată)

Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea solvabilităţii şi lichidităţii

întreprinderii deci în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face faţă datoriilor asumate

faşă de terţi (pe termen lung şi pe termen scurt).

Analiza riscului de faliment3 se poate realiza:

- în cadrul analizei statice pe baza bilanţului;

- în cadrul analizei dinamice pe baza tablourilor de analiză a fluxurilor de

trezorerie (tabloul fluxurilor de trezorerie face parte din structura situaţiilor

financiare anuale).

I. În analiza statică pe baza bilanţului patrimonial pot fi reţinute ca instrumente

operaţionale pentru evaluarea riscului de faliment:

Fondul de rulment pozitiv apare ca o marjă de securitate financiară care pune

la adăpost întreprinderea de evenimente neprevăzute ale activităţii curente;

Solvabilitatea apreciată prin:

raportul dintre situaţia netă (activul net contabil) şi totalul pasivului;

3 I Stancu – Finante, Editia a IV-a, Editura Economică, Bucureşti, 2007, op. Cit.pag. 777-780

69

rata îndatorării = Datorii totale / Pasiv total, care ar trebui să fie mai

mică de 50% pentru a evidenţia o solvabilitate bună;

levierul = Datorii totale / Capitaluri proprii să fie mai mic de 100%.

Ratele de lichiditate, cu cele trei forme:

rata curentă = Active curente/Pasive curente, în mod normal ar

trebui să fie supraunitară;

rata rapidă (testul acid) = Active curente – Stocuri Pasive curente pentru care băncile impun, în general, o limită minimă de 80%;

rata imediată = Active de trezorerie/Pasive curente .

Rezultatul supraunitar evidenţiază faptul că întreprinderea îşi poate

achita datoriile imediat exigibile.

II. În analiza statică funcţională a riscului de faliment se utilizează ca instrument

operaţional nevoia de fond de rulment (NFR) care influenţează trezoreria netă (TN):

TN = FR – NFR

III. Analiza dinamică a riscului de faliment explică dezechilibrul financiar

evidenţiat de analiza statică. De fapt aceste două tipuri de analiză sunt complementare şi

trebuie realizate în acelaşi timp.

În cadrul analizei dinamice se studiază fluxurile financiare evidenţiate de

tablourile de analiză a trezoreriei determinate de operaţiile de gestiune şi de capital.

Instrumentele operaţionale sunt:

● capacitatea de autofinanţare (CAF);

CF = CAF = Pnet + Ajustări (amortizări şi provizioane) ● autofinanţarea = CAF – Dividende distribuite

● cash-flow-ul (CF) adică ∆ TN

70

IV. Evaluarea sintetică a riscului de faliment prin metoda scorurilor

Diversificarea metodelor şi tehnicilor de cuantificare şi gestionare a riscurilor a

condus la dezvoltarea a numeroase modele matematice, o mare parte concentrându-se pe

măsurarea riscului de faliment

Analiza discriminantă in vederea elaborarii unor functii de faliment este ,de

asemenea, apreciată ca metodă apartinând etapei de maturizare a analizei financiare

Scoringul constituie o metodă de diagnosticare interna si externa care presupune și

interpretarea riscului la care se expune investitorul, creditorul întreprinderii, dar și

întreprinderea ca sistem, în activitatea viitoare. El se bazează pe elaborarea unei judecăți

de valoare care combină liniar un grup de rate financiare (sau variabile) semnificative.

Modelele fundamentate ştiinţific pentru predicţia stării de faliment au fost

dezvoltate, pentru prima dată, în S.U.A. în anii ’60 de către W.H. Beaver şi E.I. Altman.

Beaver (1966) a descoperit că mai mulţi indicatori puteau diferenţia cu succes un

eşantion de firme falimentare faţă de unul de firme non-falimentare, obţinând rezultate

concludente pe o perioadă de până la cinci ani înainte de declanşarea falimentului.

Beaver a analizat ratele în mod izolat, fără să ia în considerare legăturile existente între

acestea, realizând, astfel, o analiză univariată sau unidimensională. El a pus, însă, bazele

creării analizei multivariate, care a fost dezvoltată de către Altman şi de către alţi

economişti, al cărei rezultat este elaborarea unui model scor bazat pe o combinaţie de

rate care diferenţiază cel mai mult întreprinderile riscante de cele sănătoase.În urma

studiului pe un eşantion de 79 firme falimentare şi 79 firme nefalimentare, Beaver

publică un model de previzionare a riscului de faliment bazat pe 5 rate financiare.

În acelaşi an, E.I. Altman analizează activitatea a 33 de companii industriale cu

probleme financiare grave şi 33 fără probleme, din perioada 1946-1965,cu ajutorul a 22

de indicatori şi realizează un model bazat pe cinci rate, pe baza cărora este analizată

starea financiară a companiilor, pe care îl publică in anul1968.

Altman a realizat, în anul 1968, o analiza multivariată a falimentului,combinând

cinci rate financiare într-o singură funcţie, popularizată sub numele de modelul scor sau

Z-scor. Ulterior, acest model a fost perfecţionat şi publicat sub denumirea de “Zeta

71

Analysis”, stând la baza dezvoltării şi a altor modele de predicţie a falimentului, dintre

care amintim: modelul Edmister (1972); modelul Diamond (1976); modelul Deakin

(1977); modelul Koh şi Killough (1980); modelul Fulmer (1984); modelul Koh (1992).

Primul model de anvergură, cu privire la analiza riscului de faliment, atât ȋn

literatura de specialitate, cât şi ȋn practica financiară i-a aparținut lui E. I. Altman, care l-

a publicat ȋn forma sa inițială ȋn anul 1968, şi este cunoscut sub denumirea de funcția-

scor Z. Modelul propus de Altman are la bază analiza discriminantă, aceasta fiind

utilizată pentru a elabora modele de clasificare/de predicție a apartenenței unor

observații la anumite clase determinate a priori. În acest scop, ȋn cadrul analizei

discriminante este construit un clasificator pe baza unui set de observații şi a unor

indicatori caracteristici pentru aceste observații.

1.Funcţia-scor Z propusă de Altman este, de fapt, o aplicaţie a unui clasificator

liniar (de tip Fisher), ȋmbrăcând următoarea formă:

nnn rrrrrrZ 2211021 ,,, unde:

r1, r2, ... , rn = ratele considerate ȋn vederea elaborării modelului de clasificare;

α1, α2,..., α n = coeficienții ratelor financiare considerate

α0 = termenul liber (intercept-ul) funcției de clasificare.

Pe baza scorului obținut de fiecare companie analizată se realizează alocarea la

una dintre cele două categorii, şi anume companii falimentare sau companii

nefalimentare. De asemenea, pe baza scorului Z se estimează şi probabilitatea de

faliment a companiei analizate.

Varianta originală a modelului Altman, propusă ȋn anul 1968, este următoarea

(Altman E.I., 2002):

54321 *0.1*6.0*3.3*4.1*2.1 rrrrrZ ,

unde 5,1i,ri sunt definite mai jos:

totaleActive

circulante Activer1 ;

totaleActive

reinvestitProfit r2 ;

totaleActive

exploataredin Profit r3 ;

firmeidatoriilor a contabila Valoarea

bursiera reCapitalizar4 ;

totaleActive

afaceri de Cifrar5 .

72

Altman a definit trei regiuni ȋn funcție de care întreprinderile se pot clasifica:

Z > 2,99: zona sigură. Probabilitate de faliment foarte scăzută, practic neglijabilă.

1.8 < Z < 2.99: zona nesigură. Risc de faliment mediu.

Z < 1.8: zona riscantă. Probabilitate de faliment corporativ crescută.

Calibrarea modelului propus de Altman s-a realizat pornind de la un eşantion de

66 de companii comerciale cu capital de stat ce operau pe piața americană, aprox. 50%

dintre acestea fiind falimentare.

Ulterior, Altman a elaborat un model ce putea fi aplicat şi ȋn cazul

ȋnterprinderilor private, prezentat ȋn cele ce urmează:

54321 *998.0*420.0*107.3*847.0*717.0' rrrrrZ ,

unde:

totaleActive

circulante Activer1 ;

totaleActive

reinvestitProfit r2 ;

totaleActive

(EBIT) exploataredin Profit r3 ;

firmeidatoriilor a contabila Valoarea

bursiera reCapitalizar4 ;

totaleActive

afaceri de Cifrar5 .

Intervalele critice pentru această funcție Z’ sunt:

Z’ > 2.9: zona sigură;

1.23 < Z’ < 2.99: zona nesigură;

Z’ < 1.23: zona falimentară.

Există şi o a treia variantă a modelului Altman, actualizată şi revizuită, ce

prezintă avantajul aplicabilității şi ȋn cazul companiilor neindustriale şi a celor ce

operează ȋn țări aflate ȋn curs de dezvoltare:

4321 *05.1*72.3*26.3*56.6" rrrrZ ,ȋn care:

73

totaleActive

circulante Activer1 ;

totaleActive

reinvestitProfit r2 ;

totaleActive

exploataredin Profit r3 ;

firmeidatoriilor a contabila Valoarea

contabilnet Activr4 .

În acest caz, regiunile critice sunt cele de mai jos:

Z” > 2.6: zona de siguranţă;

1.1 < Z” < 2.6: zona incertă;

Z” < 1.1: zona cu risc ridicat de faliment.

Modelul Altman, foarte utilizat ȋn practica financiară, are o acuratețe de

clasificare de peste 70% (Stancu I, 2007).

2.Un model de clasificare asemănător cu modelul Altman a fost realizat de

economiştii J. Conan şi M. Holder în anul 1979 pentru firmele din domeniul industrial

(a) şi ȋmbracă forma de mai jos (Vintila G.,2010):

a) 54321 *1.0*87.0*16.0*22.0*24.0 rrrrrCH , ȋn care:

totaleDatorii

exploatare debrut Excedent r1 ;

activ

permanente 2 Total

Capitalurir ;

activ

Stocuri circulante 3 Total

Activer

;

netaafacerideCifra

financiare Cheltuielir4 ;

adaugata Valoare

personalulcu Cheltuielir5 .

Conform modelului Conan-Holder, o valoare CH mai mică de -0.21 ȋnseamnă o

probabilitate de faliment de 100% ; un scor de 0.068 indică o probabilitate de faliment

de 50%, iar scorul CH mai mare de 0.164 implică o probabilitate de faliment de 10%.

74

b) pentru firmele cu activitate comercială “en-gros”,forma functiei scor Z este

Z = 0,0136* r1 + 0,0197* r2 + 0,0341* r3 + 0,0185* r4 + 0,0158* r5 – 0,0122 in care :

r1 – capitaluri proprii / pasiv total;

r2 – disponibilităţi şi plasamente / activ total;

r3 – capitaluri proprii / activ total;

r4 – rezultatul brut din exploatare / activ total;

r5 – nevoia de fond de rulment / cifra de afaceri.

Interpretarea scorului Z,:

Z ≥ 0.2 – probabilitatea de faliment este mai mică de 40%;

-0,3 < Z < 0,2 – probabilitatea de faliment este între 40% şi 65%;

Z < -0,3 – probabilitatea de faliment este de peste 65 %

3.Modelul Centralei Bilanţurilor din Banca Franţei are urmatoarea formă:

Z = -1,255 *r1 + 2,003* r2 - 0,824* r3+ 5,221* r4 - 0,689*r5 - 1,164 r6 + 0,706* r7 +

1,408 *r8 - 85,54 , in care:

r1 – rezultatul brut al exploatării / datorii totale

r2 – capitaluri proprii / pasiv total;

r3 – disponibilităţi şi plasamente / activ total

r4 – cheltuieli fi nanciare / cifra de afaceri

r5 – cheltuieli cu personalul / valoarea adăugată

r6 – capitaluri proprii / activ total;

r7 – rezultatul brut din exploatare / activ total;

r8 – nevoia de fond de rulment / cifra de afaceri.

Interpretarea scorului Z,:

Z < - 0,25 – zonă cu dificultăţi;

-0,25 < Z < 0,125 – zonă de incertitudine;

Z > 0,125 – zonă favorabilă.

75

4.Modelul Creditului Comercial Francez are urmatoarea formă:

Z = 6,47 – 9* r1 - 1,1* r2 in care:

r1 – cheltuieli financiare / rezultatul brut din exploatare;

r2 – (împrumuturi + dobânzi) / capitaluri proprii.

Valoarea lui Z = 0 separă intreprinderile în”performante” şi ”cu dificultăţi financiare”

5. Metoda “credit-man” sau “security-analysis” – utilizată în SUA,pentru

cuantificarea riscului în procesul de creditare, are urmatoarea formă:.

Z = 0,25 *r1 + 0,25 *r2 + 0,10 *r3 + 0,20* r4 + 0,20* r5 , în care:

r1 = (disponibilităţi + creanţe) / datorii pe termen scurt

r2 = capitaluri proprii/datorii totale

r3 = capitaluri proprii / active imobilizate

r4 = cifra de afaceri / stocuri

r5 = cifra de afaceri / creanţe comerciale

Interpretarea scorului Z: valoarea scorului se compară cu cea a mediei pe sector,

iar aprecierea este următoarea :

Z < 0 – compania se plasează într-o zonă nefavorabilă

Z > 0- compania se plasează într-o zonă favorabilă

Modelele de scoring propuse până în prezent, în literatura de specialitate

internațională au dezavantajul că pot fi aplicate numai în economiile ţărilor în care a fost

realizat studiul statistic (sau în ramura sau sectorul de activitate analizat), utilizarea

acestora neputând fi generalizată în profil teritorial.

Şi pentru România, prezintă interes studiile întreprinse în vederea elaborării unor

instrumente sintetice de previziune a riscului de faliment, atât pentru bănci cât şi pentru

întreprinderi, dintre care,evidenţiem : funcţia scor B (1998), elaborată de D. Băileşteanu,

modelul I (1998) realizat de Ivoniciu (o dezvoltare similara celei anterioare a modelului

Bailesteanu), modelul Anghel (2002) realizat de Ion Anghel.

76

.

a) Modelul B – Băileşteanu (1998), are următoarea formă: 

B = 0,444 *G1 + 0,909* G2 + 0,0526 *G3 +0,0333 *G4 +1,414 , în care:

G1= active curente / pasive curente

G2 = (profit net + amortizarea) / (rata de rambursare a creditelor+ dobânda)

G3= cifra de afaceri / clienţi

G4 = profi t / costuri totale x100

B are o valoare maximă egală cu 4 şi o valoare minimă egala cu –1,4 și în funcţie de

valoarea înregistrată se apreciază:

B < 0,5 - faliment iminent

0,5 < B < 1,1 - zona limitată

1,1 < B <2,0 - zona intermediară

B >2,0 - zona favorabilă

b) Modelul A – Ion Anghel(2002), are următoarea formă: 

A = 5,676 + 6,3718 *X1+ 5,3932* X2 – 5,1427 *X3 – 0,0105 *X4 , în care :

X1 = profit net / venituri totale

X2 = cash-flow/active totale

X3 = datorii totale/ active totale

X4 = (obligaţii totale/cifra de afaceri) x 360;

C = 5,676 ‚reprezintă oconstantă

Interpretarea scorului A:

A < 0 - faliment / eşec;

0 < A < 2,05 -zone de incertitudine;

A > 2,05 -non-faliment.

Evidentiem ,totodată, studiul (Vintilă G., Toroapă G.,2011) privind utilizarea

analizei discriminante in scopul elaborarii unei functii scor utila in previziunea riscului

de faliment al intreprinderilor la nivelul economiei romanesti. Pentru a realiza

77

discriminarea falimentar/non-falimentar in modelul scoring s-au utilizat indicatori

relevanti privind activitatea, lichiditatea, îndatorarea si rentabilitatea .

Un pas important, în realizarea demersului stiintific, l-a constituit determinarea

coeficienţilor de ponderare între variabilele independente si funcţia obiectiv-scor

utilizând ca date de intrare patru rate financiare: X1- rata rentabilităţii veniturilor (Profit

net/Venituri), X2- rata de acoperire a datoriilor cu cash-flow ( Cash-flow/Total datorii),

X3 -rata de indatorare a activului (Total datorii/Total active) si X4- perioada de achitare

a datoriilor ( Total datorii/Cifra de afaceri *360).

Cercetarea s-a realizat pe un esantion de 48 intreprinderi listate la Bursa de Valori

Bucuresti, din care 27 utilizate pentru construirea functiei scor si 21 pentru analiza

aposteriori a ratei de succes a scorului Z. Pe baza informatiilor financiare extrase din

rapoartele anuale ale societatilor (bilant, cont de profit si pierdere, anexe la situatiile

financiare) pentru anul 2009 s-a putut stabili rata de succes a modelului scoring. Funcția

dezvoltată în urma procesului de optimizare este de forma:

Z=0,6830*X1+0,1709*X2-0,5605*X3-0,004*X4+1,414

iar aprecierea riscului în modelul Z se bazează pe următoarea clasificare:

Z < 1,01 Faliment / Eşec

1,01 < Z< 1,16 Zona de incertitudine

Z >1,16 Non - faliment

Deși util și necesar utilizatorilor de informații referitoare la starea de sănătate

financiară a unei întreprinderi, modelul de predicție a falimentului prezintă pe langă

atuurile evidente, anumite limite , legate, în principal, de constituirea bazei de date .

În analiza finaciară există o multitudine de indicatori pentru aprecierea riscului de

faliment, însă pentru a putea realiza o evaluare a acestuia, precum și o clasificare a

corporațiilor, este nevoie de reducerea numărului indicatorilor, lucru care poate fi

realizat cu ajutorul analizei componentelor principale, precum și a tehnicilor de analiză

cluster și analiză discriminantă.

Un alt studiu recent (Armeanu D.,et al,2012) analizează riscul de faliment

utilizând tehnici de analiză cantitativă a datelor și prezintă o funcție scoring de tip

78

Altman pe un eșantion de 60 de companii româneşti listate la BVB, pentru a pune în

evidență atât puterea financiară a acestora, dar și capacitatea lor de a face față

obligațiilor asumate. În acest scop au fost luați în considerare un număr de șapte

indicatori economico-financiari reprezentativi pentru activitatea companiilor (activ total

– AT, cifră de afaceri netă – CA, rezultat din exploatare – EBIT, flux net de trezorerie

(cash flow) din activitatea de exploatare – CF, profit net – PN, datorii totale – Datorii

totale şi capitalizare bursieră medie – CB).

În urma aplicarii analizei componentelor principale, s-a identificat o singură

componentă principala ce sintetizează peste 86% din informaţia generată de indicatorii

iniţiali și s-a fundamentat , un model de tip scoring care are următoarea formă:

7654321 *375.0*405.0*38.0*356.0*344.0*377.0*402.0 rrrrrxrZ

Din analiza graficului reprezentării întreprinderilor în funcţie de prima componentă

principală şi pe baza scorurilor obținute de acestea, s-au identificat trei regiuni ȋn funcție

de care firmele se pot clasifica:

Z < -2,34 zona sigură.Probabilitate de faliment foarte scăzută, practic neglijabilă.

-2.34 < Z < -0.102 zona nesigură. Risc de faliment mediu.

Z > -0.102 zona riscantă. Probabilitate de faliment corporativ crescută.

Analiza discriminantă ca metodă relevanta din arsenalul de instrumente ale analizei

financiare furnizează informatii pertinente pentru predicția riscului de faliment

,dovedindu-și eficiența pentru toți utilizatorii de informații economico-financiare,

respectiv : manageri preocupați de continuitatea activității companiilor ; bancheri

preocupati de analiza riscului în procesul de creditare ; investitori preocupati de găsirea

celor mai rentabile plasamente, sau chiar pentru oferirea de soluții investitorilor de

portofoliu in sensul asigurarii unui ansamblu optim rentabilitate-risc pentru titlurile

financiare deținute.

79

4.3 Analiza fluxurilor financiare

4.3.1. Metoda directă şi indirectă de analiză a Cash-flow-urilor

Toate operaţiunile pe care întreprinderea le desfăşoară în cursul exerciţiului

financiar se regăsesc imediat sau la termen sub forma fluxurilor de trezorerie. Întreaga

activitate a întreprinderii cuprinde, în mod curent două categorii de operaţiuni cu

incidenţă asupra trezoreriei, respectiv operaţiuni de gestiune şi operaţiuni de capital.

În concepţia anglo-saxonă4, aceeaşi variaţie a trezoreriei nete, adică acelaşi cash-

flow, se determină pe baza cash-flow-urilor degajate de operaţiunile de gestiune,

inclusiv variaţia nevoii de fond de rulment (CFgest), de operaţiunile de investiţii (CFinv) şi

de operaţiunile de finanţare (CFfin) :

CF = ΔTN = CFgest + CFinv + CFfin

A.Cash-flow-ul de gestiune deţine ponderea semnificativă în CF-ul total degajat de

activitatea întreprinderii.

Cash-flow-ul de gestiune poate fi determinat prin două metode:

a) Metoda directă se bazează pe diferenţa dintre veniturile încasabile şi cheltuielile

plătibile, ocazionate de activitatea curentă de gestiune, îndeosebi de activitatea de

exploatare.

Încasările din operaţiunile de gestiune provin, în general, din cifra de afaceri iar

încasările din venituri financiare sub formă de dividende şi dobânzi încasate pentru

participaţiile directe, se înscriu în mod justificat în cash-flow-ul de investiţii.

4 I.Stancu, Finanţe, Ediţia a IV-a, Editura Economică, Bucureşti, 2007, op.cit.pg.731-736.

80

Plăţile din operaţiunile de gestiune provin în cea mai mare parte din aprovizionări,

cheltuieli cu personalul, impozite, taxe şi vărsăminte asimilate.

b) Prin metoda indirectă, CF-ul de gestiune se determină pornind de la profitul net care

se corectează cu veniturile şi cheltuielile calculate şi cu variaţia nevoii de fond de

rulment (ΔNFR).

CFgest = Profit net + Ajustări (amortizări şi provizioane) – ΔNFR – Venituri financiare

B. Cash-flow-ul din activitatea de investiţii poate fi determinat astfel:

a) prin metoda directă, ca diferenţă între încasările şi plăţile pentru activitatea

de investiţii.

b) prin metoda indirectă, ca diferenţă între imobilizările de la sfârşitul anului

(Imob1) şi cele de la începutul anului (Imob0) corectate cu ajustările (amortizările şi

provizioanele nete) din care se scad, veniturile financiare.

C. Cash-flow-ul din activitatea de finanţare (CFfin), se poate determina prin:

a) metoda directă, ca diferenţă între încasările şi plăţile pentru activitatea de finanţare:

b) metoda indirectă, prin reţinerea variaţiei capitalurilor proprii (exclusiv profitul net al

exerciţiului curent) şi a datoriilor financiare pe termen lung şi mediu în cursul

exerciţiului curent.

Analiza Cash-flow-ului prin metoda directă se realizează în cadrul tablourilor

fluxurilor de trezorerie (de orientare franceză și anglo-saxonă )

4.3.2. Tabloul fluxurilor de numerar

Fundamentarea trezoreriei nete, la începutul şi sfârşitul exerciţiului curent, pe cele

trei tipuri de activităţi, respectiv: exploatare, investiţie, finanţare şi în final determină

variaţia numerarului şi a echivalentelor de numerar, respectiv cash-flow-urilor perioadei

curente la nivelul întregii activităţi( Situația fluxurilor de numerar, conform

reglementărilor în vigoare ).

81

O entitate prezintă situaţia fluxurilor de numerar pentru fiecare perioadă pentru

care sunt prezentate situaţiile financiare anuale. Situaţia fluxurilor de numerar prezintă

modul în care o entitate generează şi utilizează numerarul şi echivalentele de numerar.

În contextul întocmirii acestei situaţii:

- fluxurile de numerar sunt intrările sau ieşirile de numerar şi echivalente de numerar;

- numerarul cuprinde disponibilităţile băneşti şi depozitele la vedere;

- echivalentele de numerar sunt investiţiile financiare pe termen scurt, extrem de

lichide, care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar şi care sunt supuse

unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.

Situaţia fluxurilor de numerar trebuie să prezinte fluxurile de numerar ale

entităţii din cursul perioadei, clasificate pe activităţi de exploatare, de investiţie şi de

finanţare.

Activităţile de exploatare sunt principalele activităţi generatoare de venituri ale

entităţii, precum şi alte activităţi care nu sunt activităţi de investiţie sau finanţare.

Activităţile de investiţie constau în achiziţionarea şi cedarea de active imobilizate

şi de alte investiţii care nu sunt incluse în echivalentele de numerar.

Activităţile de finanţare sunt activităţi care au drept rezultat modificări ale valorii

şi structurii capitalurilor proprii şi împrumuturilor entităţii.

Fluxurile de numerar exclud mişcările între elemente care constituie numerar sau

echivalente de numerar, deoarece aceste componente fac parte din gestiunea

numerarului unei entităţi, şi nu din activităţile de exploatare, investiţie şi finanţare.

Gestiunea numerarului presupune plasarea excedentului de numerar în echivalente de

numerar (titluri financiare pe termen scurt ).

82

SITUAŢIA FLUXURILOR DE NUMERAR*

la data de 31 decembrie……… - lei -

Exerciţiul financiar Denumirea elementului

Precedent Curent A 1 2

Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare: + Încasări de la clienţi – Plăţi către furnizori şi angajaţi – Dobânzi plătite – Impozit pe profit plătit + Încasări din asigurarea împotriva cutremurelor = NUMERAR NET DIN ACTIVITĂŢI DE

EXPLOATARE

Fluxuri de numerar din activităţi de investiţie: – Plăţi pentru achiziţionarea de acţiuni – Plăţi pentru achiziţionarea de imobilizări corporale + Încasări din vânzarea de imobilizări corporale + Dobânzi încasate + Dividende încasate = NUMERAR NET DIN ACTIVITĂŢI DE

INVESTIŢIE

Fluxuri de numerar din activităţi de finanţare: + Încasări din emisiunea de acţiuni + Încasări din împrumuturi pe termen lung – Plata datoriilor aferente leasing-ului financiar – Dividende plătite = NUMERAR NET DIN ACTIVITĂŢI DE

FINANŢARE

Creşterea netă a numerarului şi a echivalentelor de numerar

Numerar şi echivalente de numerar la începutul exerciţiului financiar

Numerar şi echivalente de numerar la sfârşitul exerciţiului financiar

* Entităţile pot folosi şi metoda indirectă de prezentare a Situaţiei Fluxurilor de Numerar

83

Structura exemplificativă a situaţiei fluxurilor de numerar întocmită atunci când

fluxurile de numerar din activitatea de exploatare sunt fundamentate pe baza metodei

directe, este prezentată în tabloul Situaţia fluxurilor de numerar (OMFP 3055/2009):

Conform metodei directe, sunt evidenţiate clasele principale de încasări şi plăţi.

Fluxurile de numerar din activitatea de exploatare pot fi prezentate şi conform

metodei indirecte, cuprinzand elementele prezentate în continuare (pentru un exerciţiu

financiar):

Profit brut

Ajustări pentru:

Cheltuieli cu amortizarea

Cheltuieli cu provizioanele şi ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare

Venituri din reluări de proviz. şi ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare

Cheltuieli financiare

Venituri financiare

Cheltuieli privind activele cedate

Venituri din vânzarea activelor

Variaţia soldurilor conturilor de creanţe comerciale şi alte creanţe din exploatare

Variaţia soldurilor conturilor de datorii comerciale şi alte datorii din exploatare

Variaţia soldurilor conturilor de stocuri

Numerar generat din exploatare

Dobânzi plătite

Impozit pe profit plătit.

Fluxurile de numerar din dobânzi şi dividende încasate sau plătite se prezintă

separat. Fiecare dintre acestea se clasifică într-o manieră consecventă de la o perioadă la

alta, ca fiind generat fie de activităţi de exploatare, fie de investiţie sau de finanţare.

O entitate poate clasifica dobânda plătită, precum şi dobânda şi dividendele

încasate drept fluxuri de numerar din exploatare, finanţare şi, respectiv, din investiţie.

Dividendele plătite pot fi clasificate drept fluxuri de numerar din finanţare sau

exploatare.

84

4.3.3. Analiza Cash-flow-urilor pentru evaluarea întreprinderii

Admiţând că întreprinderea reprezintă un portofoliu de investiţii reflectate

în bilanţul de la începutul anului, destinate realizării unor activităţi rentabile (de gestiune

şi de capital), analiza cash-flow-urilor poate fi orientată către evidenţierea acelor cash-

flow-uri utilizate pentru evaluarea întreprinderii.

Se determină o valoare financiară a întreprinderii (o valoare actualizată

netă, VAN) pe baza cash-flow-urilor disponibile totale (CFDt) degajate în cursul

exerciţiului financiar şi a valorii patrimoniale rămase, utilizându-se ca rată de actualizare

costul mediu ponderat al capitalurilor întreprinderii (rentabilitatea economică).

Analiza cash-flow-urilor pentru evaluarea întreprinderii oferă informaţii utile

atât acţionarilor cât şi creditorilor de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii.

În cursul unui exerciţiu contabil, cash-flow-ul disponibil total (CFDt) provenit

din operaţii de gestiune şi de capital, poate fi analizat atât după originea sa cât şi în

raport cu destinaţia acestuia.

Analizat, după originea sa, cash-flow-ul disponibil reprezintă cash-flow-ul de

gestiune rămas după finanţarea creşterii economice a întreprinderii.

CFDt = CFgest – (Δ Imobilizări + ΔAC nete)

creştere economică în care:

CFgest = Profit net + Amortizări şi provizioane nete + Cheltuieli cu dobânzile

AC nete = active circulante nete de datorii curente t = cota de impozit pe profit.

ΔImob = Imob1 – Imob0 + Ajustări (amortizări şi provizioane)

ΔACnete = ACnete1 – ACnete0

85

unde:

Imob1 (ACnete1) = imobilizări (active circulante nete) la sfârşitul exerciţiului

Imob0 (ACnete0) = imobilizări (active circulante nete) la începutul exerciţiului Analizat după destinaţie, cash-flow-ul disponibil are o componentă pentru

acţionari şi una pentru creditori, aşa cum rezulta din relaţia:

CFDt = Profit net - ΔCPR +Cheltuieli cu dobânzile - ΔDatorii financiare

CFD acţionari CFD creditori

Variaţia capitalurilor proprii (ΔCPR) şi a datoriilor financiare(ΔDAT) reprezintă

diferenţa dintre valoarea acestora la sfârşitul exerciţiului (CPR1, DAT1) şi începutul

acestuia (CPR0, DAT0), adică:

ΔCPR = CPR1 – CPR0 ΔDAT = DAT1 – DAT0

Pentru evaluarea financiară a întreprinderii şi a capitalurilor acesteia se

actualizează valorile reziduale ale acestora (de la sfârşitul anului) şi cash-flow-urile

disponibile degajate (sau după caz atrase) în cursul anului, utilizându-se drept rată de

actualizare costurile specifice ale capitalurilor respectiv, costul mediu ponderat (Re)

pentru activul economic, costul capitalului propriu (Rf) şi împrumutat (Rd)

corespunzătoare claselor de risc specifice.

d

1fincr0fin

f

1act0

e

1t0

R1

DATCFDDAT

R1

CPCFDCP

R1

AECFDAE

86

în care:

AE0(CP0,DATfin0) = valoarea actuală a întreprinderii (a capitalurilor proprii;

a datoriilor financiare)

AE1(CP1DATfin1) = valoarea reziduală (la sfârşitul anului); a activului economic

(a capitalurilor proprii, a datoriilor financiare)

Re = rentabilitatea economică (costul mediu ponderat al capitalului);

Rf = rentabilitatea financiară (a capitalurilor proprii);

Rd = rata nominală de dobândă (costul nominal al împrumuturilor).

Conform teoriei Modigliani şi Miller (M.M.) economiile fiscale au influenţă şi

asupra valorii întreprinderii. Astfel, valoarea întreprinderii îndatorate creşte proporţional

cu gradul ei de îndatorare, respectiv valoarea întreprinderii îndatorate este egală cu

valoarea întreprinderii neîndatorate plus valoarea actualizată a economiilor de impozit.

Economiile fiscale dispar, atunci când întreprinderea înregistrează pierderi iar

efectul de levier financiar negativ, ca formă de manifestare a riscului financiar,

diminuează rentabilitatea capitalurilor proprii. În prezentarea impactului benefic al

economiilor fiscale asupra veniturilor acţionarilor şi asupra valorii întreprinderii

îndatorate s-a avut în vedere existenţa profitului net (rezultatului financiar pozitiv) şi

absenţa riscului de faliment.

87

5. FISCALITATEA-REZULTATELE FINANCIARE -DECIZIILE MANAGERIALE ALE ÎNTREPRINDERII

Multitudinea modificărilor legislative de natură financiar-fiscală produse în

ultimii ani, în vederea armonizării legislaţiei din ţara noastră cu cea a ţărilor din Uniunea

Europeană, şi-au pus amprenta asupra gestiunii rezultatelor financiare ale firmelor.

Măsurile luate în cadrul reformelor fiscale au variat de la o ţară la alta şi au avut

motivaţii diferite. În ciuda mai multor ani de cooperare şi a câtorva încercări de

armonizare fiscală, continuă să existe diferenţe semnificative între statele Uniunii

Europene, atât sub aspectul sarcinii fiscale, cât şi în privinţa structurii veniturilor

provenite din impozite şi taxe. Chiar dacă este vorba de acelaşi impozit, sub aspectul

sferei de aplicare, cotelor de impozitare, tehnicii de impozitare, facilităţilor fiscale

acordate contribuabililor, există diferenţe deloc neglijabile între ţările Comunităţii

Europene.

Toate aceste reglementări generează efecte atât asupra comportamentului

firmelor, cât şi asupra resurselor bugetare întrucât, în ultimă instanţă, reacţia politicii

financiare a întreprinderii este una de conformare tacită şi de adaptare la mediul

financiar indus prin măsurile de politică fiscală promovate de stat, întreprinderea

căutând să beneficieze de facilităţile oferite în scopul realizării obiectivelor proprii de

dezvoltare, în condiţiile asumării unor obligaţii bugetare legale.

5.1. Presiunea fiscală la nivelul întreprinderii

Un inventar al obligaţiilor bugetare ale întreprinderilor pune în evidenţă o

multitudine de impozite, taxe şi contribuţii sociale care afectează rezultatele financiare

ale acestora, altele fiind suportate direct de către angajaţi, fără a avea incidenţă asupra

costului fiscal suportat de întreprindere.

88

5.1.1.Impactul fiscalităţii asupra costurilor întreprinderii

Referitor la obligaţiile bugetare datorate de agenţii economici, esenţial este

faptul că acestea sunt suportate în mod diferit de contribuabilii participanţi la viaţa

economică a întreprinderii, respectiv:

angajaţii: impozit pe veniturile din salarii şi contribuţiile de natură socială calculate

în funcţie de venitul brut realizat lunar;

acţionarii: impozitul pe dividende stabilit prin aplicarea unei cote procentuale

proporţionale asupra cuantumului dividendelor datorate persoanelor fizice sau

juridice;

agentul economic: obligaţiile fiscale, contribuţiile de asigurări și protecție socială şi

prelevările la fondurile speciale.

Obligaţiile bugetare (fiscale şi sociale) cu influenţă relevantă asupra costului fiscal

suportat de întreprindere sunt:

impozitul pe profit, o cheltuială ce afectează atât rezultatul exerciţiului cât şi

trezoreria întreprinderii. Baza de calcul a impozitului pe profit sintetizează atât

influenţele tuturor obligaţiilor bugetare înregistrate în cursul exerciţiului direct în

costurile de exploatare, cât şi elementele de ajustare a profitului contabil

generatoare de diferenţe între profitul contabil şi cel impozabil;

taxa pe valoarea adăugată ca principal impozit indirect, nu are incidenţă

directă asupra cheltuielilor, decât prin taxa pe valoarea adăugată nedeductibilă

fiscal, cât și prin costurile de gestionare (costurile de administrare) determinate de

volumul semnificativ al activităților privind înregistrarea, evidența, declararea și

plata TVA. Cu toate acestea, incidenţa deosebită a taxei pe valoarea adăugată se

manifestă asupra trezoreriei întreprinderii

Influenţa deosebită a taxei pe valoarea adăugată asupra trezoreriei

întreprinderii este determinată de multitudinea operaţiilor generatoare de taxă pe

valoarea adăugată colectată aferentă vânzărilor cât şi de taxa pe valoarea

adăugată deductibilă aferentă cumpărărilor, precum şi de termenul de rambursare

89

a sumelor plătite în plus în cazul necompensării lor cu obligaţii fiscale viitoare

sau în cazul operaţiilor de export şi a livrărilor intracomunitare scutite de taxă pe

valoarea adăugată cu drept de deducere şi altele.

taxele vamale şi comisionul vamal, în cazul importului de mărfuri în regim

definitiv, reprezintă pentru persoana juridică un cost, fiind incluse în costul

mărfurilor importate şi contabilizate efectiv, ca o categorie de cheltuieli în

momentul descărcării gestiunii ca urmare a vânzării sau consumului intern.

accizele constituie o cheltuială inclusă în preţul de achiziţie a bunurilor respective,

indiferent de sursa de proveninţă a acestora (import sau producţie internă). De

altfel, obligaţiile fiscale datorate de importatori în vamă, conform Codului de

procedură fiscală, denumite drepturi de import, necesită din partea acestora

angajarea şi imobilizarea unor importante resurse financiare pentru stingerea lor,

resurse ce vor fi recuperate numai după vânzarea şi încasarea contravalorii

produselor şi a serviciilor proprii vândute;

impozitele şi taxele locale, care constituie costuri de exploatare ale agentului

economic, afectându-i atât rezultatele financiare cât şi trezoreria;

obligaţiile de natură socială suportate şi prelevate de întreprindere, constituie

cheltuieli de personal, care afectează în mod considerabil indicatorii de

performanţă financiară cât şi trezoreria.

Pentru creşterea performanţelor, întreprinderea supusă impozitării trebuie să-şi

optimizeze sarcina bugetară (fiscal în sens restrâns), iar pentru aceasta este necesar ca

managerii să dispună de metode şi tehnici fiscale accesibile pentru a acţiona în

conformitate cu legislaţia în vigoare. În realitatea economică acest obiectiv neputând

fi încă realizabil, el generează un anumit tip de opoziţie între aparatul fiscal şi

contribuabili. De aceea, sistemul fiscal prin modul său de fundamentare trebuie să

soluţioneze în condiţii optime contradicţia care apare între interesul organelor fiscale

de a maximiza veniturile fiscale în funcţie de politica fiscală adoptată şi cel al

contribuabilului de a plăti cât mai puţin.

90

Impactul fiscalităţii asupra cifrei de afaceri poate fi evidenţiat prin

indicatorul presiune fiscală exprimată procentual sau ca durată medie de achitare a

obligaţiilor fiscale (în sens larg: impozite, taxe, contribuții), astfel:

- presiunea fiscală calculată ca pondere în cifra de afaceri (valoarea adăugată):

Presiunea fiscală = _____Obligaţii fiscale___________ 100 Cifra de afaceri (Valoarea adăugată)

Obligaţiile fiscale includ: impozite, taxe, contribuţii sociale, drepturi de import.

- durata medie de achitare a obligaţiilor fiscale pe seama cifrei de afaceri anuale =

Obligaţii fiscale x 360 / Cifra de afaceri

Ratele de rotație exprimate ca durate de achitare a diferitelor categorii de obligaţii

bugetare, reflectă numărul mediu de zile în care se efectuează plata obligaţiilor fiscale

prin intermediul încasărilor din vânzări. Pe baza acestor indicatori se pot realiza

comparaţii în timp şi respectiv între întreprinderi cu privire la modul în care veniturile

din vânzări ale agenţilor economici permit achitarea obligaţiilor faţă de bugetul de stat,

de bugetele locale şi de bugetul asigurărilor sociale (inclusiv fondurile speciale) şi se

pot trage concluzii privind eficienţa şi lichiditatea activităţii agenţilor economici.

5.1.2. Gestiunea obligaţiilor fiscale principale şi accesorii

Pentru creşterea performanţelor financiare, contribuabilul urmărește să-şi

optimizeze sarcina bugetară (fiscală, în sens restrâns), iar pentru aceasta este necesar ca

managerii să dispună de metode şi tehnici fiscale accesibile pentru o bună administrare a

obligațiilor bugetare în conformitate cu legislaţia în vigoare.

În principiu, obligaţiile bugetare ale persoanelor juridice, sunt obligaţii principale

şi obligaţii accesorii.

91

A) Obligaţiile principale constau în:

impozite şi taxe datorate bugetului de stat respectiv :

impozite directe datorate de persoana juridică, dar suportate, după caz, de

angajat (impozitul pe venitul din salarii, impozitul pe dividende, etc.) sau

de angajator (impozitul pe profit, impozitul pe dividende de la societăţile

comerciale, etc.);

impozite indirecte suportate, în general, de consumatorul final prin

intermediul preţurilor produselor şi tarifelor lucrărilor şi serviciilor. Pot fi

enumerate ca fiind mai importante: taxa pe valoarea adăugată, accizele

pentru bunurile accizabile provenind din producţia internă, din Comunitate

şi din import şi taxele vamale pentru importul bunurilor în regim definitiv;

impozite şi taxe datorate bugetelor locale, cum sunt, de exemplu:

impozitul pe profitul regiilor autonome şi societăţile comerciale de sub

autoritatea consiliilor locale;

impozitele şi taxele locale, în principal, cuprind:

impozitul şi taxa pe clădirile persoanelor juridice

impozitul şi taxa pe teren

impozitul pe mijloacele de transport deţinute de persoanele juridice

taxele de timbru

amenzile şi alte sancţiuni aplicate potrivit dispoziţiilor legale

obligaţii sociale de natură salarială datorate bugetului asigurărilor sociale de

stat şi bugetelor fondurilor speciale – începând cu luna ianuarie 2013 –

constând în:

92

I. Contribuţii datorate de angajat, începând cu veniturile aferente lunii

ianuarie 2012, reţinute prin stopaj la sursă şi vărsate la buget de către angajator,

cuprinzând:

contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj calculată

prin aplicarea cotei de 0,5% asupra câştigului brut realizat din activităţi

dependente, în ţară şi în străinătate, cu respectarea prevederilor

instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte.

Modul de calcul are la bază prevederile Legii nr. 76/2002 privind

sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de

muncă, precum şi ale Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu

modificările şi completările ulterioare;

contribuţia individuală la bugetul asigurărilor sociale de stat (CAS)

calculată prin aplicarea cotei de 10,5%, indiferent de condiţiile de

muncă, la o bază de calcul reprezentată de câştigul brut realizat din

activităţi dependente, în ţară şi în străinătate, cu respectarea prevederilor

instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte.

Modul de calcul are la bază prevederile Legii nr.263/2010 privind

sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale Legii nr.571/2003

privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi ale

Legii anuale a bugetului asigurărilor sociale de stat.

În cota de 10,5% este inclusă şi cota de 3,5% aferentă fondurilor de

pensii administrate privat, pentru anul 2012, conform Legii nr. 411/2004

privind fondurile de pensii administrate privat, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare.

Baza lunară de calcul la care se datorează contribuția individuală de asigurări

sociale nu poate depăşi în cursul unei luni calendaristice valoarea a de 5 ori câştigul

93

salarial mediu brut utilizat la fundamentarea Bugetului asigurărilor sociale de stat şi

aprobat prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

În situaţia în care din calcul rezultă o bază de calcul mai mare decât valoarea a

de 5 ori câştigul salarial mediu brut, contribuţia individuală de asigurări sociale se

calculează în limita acestui plafon pe fiecare loc de realizare a venitului.

contribuţia individuală pentru asigurări sociale de sănătate datorată

bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate

(CASS) calculată prin aplicarea cotei de 5,5% asupra câştigului brut

realizat din activităţi dependente, în ţară şi în străinătate, cu respectarea

prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la care România este

parte.

Modul de calcul are la bază prevederile Legii nr. 95/2006 privind

reforma în domeniul sănătăţii şi ale Legii nr.571/2003 privind Codul

fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

II. Contribuţii datorate de angajator începând cu veniturile aferente lunii

ianuarie 2012, stabilite, în principiu, prin aplicarea unor cote procentuale la o bază de

calcul reprezentată de suma câștigurilor brute lunare realizate de angajați :

contribuţia de asigurări sociale (CAS) a cărei cotă reprezintă diferenţa

dintre nivelul cotelor totale de contribuţii de asigurări sociale stabilite

diferenţiat ,în funcţie de condiţiile de muncă, prin Legea anuală a

bugetului asigurărilor sociale de stat şi nivelul cotei de contribuţie

individuală de asigurări sociale. Baza lunară de calcul o reprezintă suma

câştigurilor brute realizate de angajaţi.

Baza de calcul nu poate fi mai mare decât produsul dintre numărul asiguraţilor

pentru care angajatorul datorează contribuţie diferenţiată în funcţie de condiţiile de

muncă, din luna pentru care se calculează această contribuţie datorată bugetului

94

asigurărilor sociale de stat şi valoarea corespunzătoare a de 5 ori câştigul salarial

mediu brut.În situația depășirii acestui plafon,angajatorii care datorează contribuție la

bugetul asigurărilor sociale de stat,diferențiată în funcție de condițiile de muncă,baza

de calcul la care se datorează această contribuție,corespunzătoare fiecărei condiții de

muncă,se stabilește proporțional cu ponderea,în total bază de calcul,a câștigurilor

salariale brute realizate în fiecare dintre condițiile de muncă.

Începând cu veniturile aferente lunii februarie 2009 cotele totale de

contribuţie la asigurări sociale, valabile şi pentru anul 2013sunt: 31,3%

pentru condiţii normale de muncă; 36,3% pentru condiţii deosebite de

muncă; 41,3% pentru condiţii speciale de muncă. Drept urmare,

contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator va fi de: 20,8%

pentru condiţii normale; 25,8% pentru condiţii deosebite; 30,8% pentru

condiţii speciale.

Contribuţiile de asigurări sociale începând cu data de 1 ianuarie 2008-prezent sunt

redate sintetic mai jos:

Condiții muncă

1 ian-30 nov 2008 dec 2008 ian 2009 febr 2009-prezent

Total Angajator Total Angajator Total Angajator Total Angajator

normale 29% 19,5% 27,5% 18% 28% 18,5% 31,3% 20,8% deosebite 34% 24,5% 32,5% 23% 33% 23,5% 36,3% 25,8% speciale 39% 29,5% 37,5% 28% 38% 28,5% 41,3% 30,8%

contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli

profesionale, datorată bugetului asigurărilor sociale de stat, este stabilită

în funcţie de clasa de risc pe sectoare economice, în cotă cuprinsă între

0,15%-0,85%, aplicată asupra unei baze de calcul reprezentând suma

câştigurilor brute realizate lunar de salariaţi,respectiv salariul de bază

minim brut pe țară garantat în plată,corespunzător numărului zilelor

lucrătoare din concediul medical,cu excepția cazurilor de accident de

muncă sau boală profesională. Legea nr.346/2002 privind asigurarea

pentru accidente de muncă şi boli profesionale şi Legea nr.571/2003

privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare;

95

contribuţia pentru şomaj datorată de angajatori bugetului asigurărilor

pentru şomaj calculată cu ajutorul cotei de 0,5% aplicată asupra unei

baze de calcul reprezentând suma câştigurilor brute acordate

angajaţilor,asupra cărora există, potrivit legii, obligația de plată a

contribuției individuale la bugetul asigurărilor pentru șomaj;

contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale,

datorată de angajator bugetului asigurărilor pentru şomaj, în cotă de

0,25% aplicată asupra unei baze de calcul reprezentând suma

câştigurilor brute realizate lunar de salariaţii încadrați cu contract

individual de muncă,potrivit legii,inclusiv de salariații care cumulează

pensia cu salariul,în condițiile legii,cu unele excepții prevazute expres în

Codul fiscal.

Legea nr.200 din mai 2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de

garantare pentru plata creanţelor salariale şi Legea nr.571/2003

privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare;

contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate (CASS) reprezentând

5,2%, aplicată asupra unei baze de calcul reprezentând suma câştigurilor

brute realizate lunar de salariaţi, cu unele excepții prevăzute expres în

Codul fiscal. Contribuţia este datorată de angajator pentru asigurarea

sănătăţii personalului din unitatea respectivă.

Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi Legea

nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările

ulterioare;

contribuția pentru concedii și îndemnizații de asigurări sociale de

sănătate reprezentând 0,85%, aplicată asupra unei baze de calcul

96

reprezentând suma câştigurilor brute realizate lunar de salariaţi, cu

unele excepții prevăzute expres în Codul fiscal. Baza de calcul al

contribuției pentru concedii și îndemnizații de asigurări sociale de

sănătate nu poate fi mai mare decât produsul dintre numărul asiguraților

din luna pentru care se calculează contribuția și valoarea

corespunzătoare a 12 salarii minime brute pe țară garantate în plată.

Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi

completările ulterioare;

comisionul pentru păstrarea şi completarea carnetelor de muncă, în

cotă de 0,75% sau 0,25%, după caz, perceput de direcţiile generale de

muncă şi de protecţie socială (inspectoratele teritoriale de muncă).

Comisionul este diferenţiat astfel:

a) 0,75% din fondul lunar de salarii, pentru angajatorii cărora le

păstrează şi le completează carnetele de muncă;

b) 0,25% din fondul lunar de salarii, pentru angajatorii cărora le

prestează servicii constând în verificarea şi certificarea legalităţii

înregistrărilor efectuate de către aceştia. Această cotă se aplică numai

angajatorilor care au posibilitatea de a-şi păstra şi completa singuri

carnetele de muncă ale salariaţilor.

Câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea Bugetului asigurărilor

sociale de stat pe anul 2013 este de 2.223 lei, iar salariul minim brut pe țară garantat

în plată este de 750 lei(1.01 -1.07.2013) și 800 lei (începînd cu 1.07.2013)

B) Obligaţiile fiscale accesorii.

Alături de obligaţiile principale, agenţii economici datorează bugetului diverse

obligaţii fiscale accesorii (celor principale, de la punctul A de mai sus) provenind din

dobânzi/majorările de întârziere, penalități , amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit

dispoziţiilor legale.

97

Pentru neîndeplinirea obligaţiilor faţǎ de bugetul general consolidat, contribuabilii

persoane juridice datoreazǎ dobânzi şi penalităţi de întârziere, precum şi amenzi

contravenţionale.

Dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscǎrile şi penalitǎtile de

întârziere datorate cǎtre autoritǎţile române/străine, potrivit prevederilor legale, fiind

cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil, influenţează rezultatul

exerciţiului curent şi implicit toţi indicatorii de performanţǎ financiarǎ ai întreprinderii

(autorităţile române/străine sunt reprezentate de totalitatea instituţiilor, organismelor şi

autorităţilor din România şi din străinătate care urmăresc şi încasează amenzi,

dobânzi/majorări şi penalităţi de întârziere, execută confiscări, potrivit prevederilor

legale).

I. Dobânzile şi penalităţile de întârziere

De la 1 ianuarie 2006, noţiunile de dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere s-au

înlocuit cu noţiunea de majorări de întârziere, iar de la 1 iulie 2010 s-a revenit la

conceptele de dobânzi şi penalităţi de întârziere – prezentate în continuare.

Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată,

se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. Dobânzile şi

penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa principală

Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu

titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de

executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând

echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.

Dobânzile

Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua

imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate

inclusiv. Nivelul dobânzii de întârziere este de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere şi

poate fi modificat prin legile bugetare anuale.

98

Prin excepţie de la modul de calcul (prezentat mai sus), se datorează dobânzi

după cum urmează:

a) pentru impozitele, taxele şi contribuţiile stinse prin executare silită, până la

data întocmirii procesului-verbal de distribuire inclusiv. În cazul plăţii preţului în rate,

dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire a

avansului. Pentru suma rămasă de plată, dobânzile sunt datorate de către cumpărător;

b) pentru impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general

consolidat de către debitorul declarat insolvabil care nu are venituri şi bunuri urmăribile,

până la data trecerii în evidenţa separată.

Pentru diferenţele suplimentare de creanţe fiscale rezultate din corectarea

declaraţiilor sau modificarea unei decizii de impunere, dobânzile se datorează începând

cu ziua imediat următoare scadenţei creanţei fiscale pentru care s-a stabilit diferenţa şi

până la data stingerii acesteia inclusiv.

În situaţia în care diferenţele rezultate din corectarea declaraţiilor sau

modificarea unei decizii de impunere sunt negative în raport cu sumele stabilite iniţial, se

datorează dobânzi pentru suma datorată după corectare ori modificare, începând cu ziua

imediat următoare scadenţei şi până la data stingerii acesteia inclusiv.

Penalităţile de întârziere

Plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere

datorată pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale principale.

Nivelul penalităţii de întârziere se stabileşte astfel:

a) dacă stingerea se realizează în primele 30 de zile de la scadenţă, nu se datorează

şi nu se calculează penalităţi de întârziere pentru obligaţiile fiscale principale stinse;

b) dacă stingerea se realizează în următoarele 60 de zile, nivelul penalităţii de

întârziere este de 5% din obligaţiile fiscale principale stinse;

c) după împlinirea termenului prevăzut la lit. b), nivelul penalităţii de întârziere este

de 15% din obligaţiile fiscale principale rămase nestinse.

Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor.

99

Se datorează dobanzi şi penalităţi de întârziere şi în cazul plăţilor efectuate

prin decontare bancară. Astfel, nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor

cuvenite bugetului general consolidat în termen de 3 zile lucrătoare de la data debitării

contului plătitorului nu îl exonerează pe plătitor de obligaţia de plată a sumelor

respective şi atrage pentru acesta dobânzi şi penalităţi de întârziere la nivelul celor

prevăzute pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor

fiscale principale, după termenul de 3 zile. Pentru recuperarea sumelor datorate bugetului

şi nedecontate de unităţile bancare, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere,

plătitorul se poate îndrepta împotriva unităţii bancare respective.

Dobânzile şi penalităţile de întârziere se datorează şi în următoarele

situaţii :

- în cazul compensării ;

- în cazul deschiderii procedurii insolvenţei ;

- în cazul contribuabililor pentru care s-a pronunţat o hotărâre de dizolvare;

- în cazul înlesnirilor la plată.

În cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile

de întârziere se datorează până la data stingerii inclusiv, astfel :

a) pentru compensările la cerere, data stingerii este data depunerii la organul

competent a cererii de compensare.

b) pentru compensările din oficiu, data stingerii este data înregistrării operaţiei de

compensare de către unitatea de trezorerie teritorială, conform notei de

compensare întocmite de către organul competent.

c) pentru compensările efectuate ca urmare a unei cereri de restituire sau de

rambursare a sumei cuvenite debitorului, data stingerii este data depunerii

cererii de rambursare sau de restituire.

Dobânzile şi penalităţile de întârziere în cazul deschiderii procedurii insolvenţei -

pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei deschiderii procedurii

insolvenţei nu se datorează şi nu se calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere după

data deschiderii procedurii insolvenţei.

100

Dobânzile şi penalităţile de întârziere în cazul înlesnirilor la plată – pe perioada

pentru care au fost acordate înlesniri la plata obligaţiilor fiscale restante se datorează

dobânzi pentru obligaţiile fiscale ce fac obiectul înlesnirii la plată.

Majorări de întârziere în cazul creanţelor datorate bugetelor locale

Prin excepţie de la principiul de bază privind dobânzile (prezentat mai sus), pentru

neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată datorate

bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere.

Nivelul majorării de întârziere este de 2% din cuantumul obligaţiilor fiscale

principale neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracţiune de lună,

începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii

sumei datorate inclusiv.

Pentru sumele de restituit de la bugetul local se datorează dobândă. Nivelul şi

modul de calcul al dobânzii sunt similare majorărilor de întârziere (2% pentru fiecare

lună sau fracţiune de lună).

II. Amenzile contravenţionale

Se aplică pentru săvârşirea unor fapte considerate contravenţii.

Contravenţiile sunt acele fapte şi omisiuni cu grad de periculozitate socială mai

redus decât infracţiunile. Ele se constată şi se aplică de către organele în drept în baza

reglementărilor speciale privind impozitele şi taxele sau a unor reglementări cu caracter

general privind contravenţiile.

În domeniul fiscal constituie contravenţii anumite fapte legate de îndeplinirea

obligaţiilor fiscale care nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât potrivit legii penale şi

a legii pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale să constituie infracţiuni.

În general, în domeniul fiscal, contravenţiile se sancţionează frecvent cu amenzi

contravenţionale, variabile în funcţie de gravitatea faptelor săvârşite, actele normative

stabilind limitele minime şi maxime ale acestora. Constatarea contravenţiilor şi

aplicarea sancţiunilor se face de către organele de inspecţie fiscală din cadrul Agenţiei

Naţionale de Administrare Fiscală şi unităţilor teritoriale subordonate (organul din care

face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva

101

procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei), cât şi de alte organe

împuternicite de lege, în celelalte cazuri (instanţa judecătorească).

În realizarea atribuţiilor inspecţia fiscală aplică diferite proceduri de control

(control prin sondaj, control inopinat, control încrucişat) în scopul constatării faptelor

care constituie contravenţie şi al aplicării sancţiunilor corespunzătoare.

5.2. Influenţa impozitului pe profit asupra indicatorilor de performanţă financiară

Obligaţiile fiscale (în sens restrâns obligaţii principale de plată şi accesorii)

manifestă o influenţă marcantă asupra rezultatului exerciţiului şi implicit asupra

indicatorilor de performanţă financiară.

Rezultatul exerciţiului (profit net sau pierdere) înscris în „Contul de profit şi

pierderi” rezultă din profitul contabil brut după deducerea impozitului pe profit:

Profit net/pierdere = Profit contabil – Impozit pe profit

Impozit pe profit = Profit impozabil Cota de impozit

În vederea determinării impozitului pe profit de plată se porneşte de la impozitul

pe profit datorat pentru anul fiscal de raportare care se diminuează cu impozitul pe profit

achitat şi declarat pentru anul de raportare prin „Declaraţia privind obligaţiile de plată la

bugetul de stat”.

Impozitul pe profit este o cheltuială monetară ce afectează atât rezultatele

financiare, cât şi trezoreria întreprinderii şi care, prin baza sa de impozitare, sintetizează

influenţele tuturor obligaţiilor fiscale cuprinzând atât impozite, taxe şi contribuţii

sociale înregistrate în cursul anului direct în costurile totale ale întreprinderii, cât şi sume

de natura veniturilor neimpozabile, a cheltuielilor nedeductibile fiscal, şi a diferitelor

deduceri fiscale. Acest aspect conduce la delimitarea a două concepte utilizate în

gestiunea financiară şi cea fiscală a întreprinderii respectiv „profit contabil brut” şi

„profit impozabil” sau fiscal.

102

Tehnica fiscală de determinare a profitului impozabil fiind complexă, aceasta

generează diferenţe permanente sau temporare între profitul contabil şi cel fiscal care,

alături de cota de impozit pe profit,influenţează asupra profitului net.

Profit contabil brut/pierdere = Venituri totale – Cheltuieli totale

Profit impozabil/pierdere = Vt – Ct – Sume deductibile – Venituri + Cheltuieli fiscală fiscal neimpozabile nedeductibile

în care:Vt = Venituri totale; Ct = Cheltuieli totale

Veniturile totale cuprind sumele sau valorile încasate ori de încasat rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi extraordinară.  

Veniturile neimpozabile cuprind, în principal: 

dividendele primite de la o persoană juridică română, care sunt supuse impozitării

prin reţinere la sursă de către aceasta (din urmă).

După data de 1 ianuarie 2007, respectiv după data aderării României la Uniunea

Europeană, sunt venituri neimpozabile și dividendele primite de o persoană juridică

română, societate-mamă, de la o filială a sa situată într-un stat membru1, dacă persoana

juridică română întruneşte cumulativ următoarele condiţii:

1. plăteşte impozit pe profit, potrivit prevederilor Codului fiscal, fără posibilitatea

unei opţiuni sau exceptări;

2. deţine minimum 10% din capitalul social al persoanei juridice situate într-un alt

stat membru, care distribuie dividendele;

3. la data înregistrării venitului din dividende deţine participaţia minimă de 10%, pe

o perioadă neîntreruptă de cel puţin 2 ani.

De asemenea, sunt neimpozabile şi dividendele primite de persoana juridică

română prin intermediul sediului său permanent situat într-un stat membru, în cazul în

care persoana juridică română îndeplineşte cumulativ condiţiile precizate la punctele 1 ÷

3 (regimul fiscal al dividendelor primite din statele membre ale Uniunii Europene – art.

1 Stat membru - stat al Uniunii Europene

103

20^1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările

ulterioare). Formele de organizare pentru persoanele juridice române, societăţi mamă,

sunt societăţile înfiinţate în baza legii române cunoscute ca: “societăţi pe acţiuni”,

“societăţi în comandită pe acţiuni”, “societăţi cu răspundere limitată”.

veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile

din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, precum

şi veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, veniturile din restituirea ori

anularea unor dobânzi și/sau penalități de întârziere pentru care nu s-a acordat

deducere,precum și veniturile reprezentând anularea rezervei înregistrate ca urmare a

participării în natură la capitalul altor persoane juridice.

diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare

a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice

la care se deţin titluri de participare. Acestea sunt impozabile la data cesionării,

transmiterii cu titlu gratuit, retragerii capitalului social sau lichidării persoanei juridice la

care se dețin titlurile de participare

veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate

prin acte normative.

veniturile din impozitul pe profit amânat determinat și înregistrat de către

contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele

internaționale de raportare financiară;

veniturile reprezentând modificarea valorii juste a investițiilor imobiliare, ca

urmare a evaluării ulterioare utilizând modelul bazat pe valoarea justă de către

contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele

internaționale de raportare financiară. Aceste sume sunt impozabile concomitent cu

deducerea amortizării fiscale, respectiv la momentul scăderii din gestiune a acestor

investiții imobiliare, după caz.

Cheltuielile reprezintă sumele sau valorile plătite ori de plătit, după natura lor,

care sunt aferente realizării veniturilor, aşa cum sunt înregistrate în contabilitatea

104

contribuabilului pe cele trei domenii de activitate, respectiv exploatare, financiară,

extraordinară.

La determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile

numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele

reglementate expres prin actele normative în vigoare (Legea nr.571/2003 privind Codul

fiscal cu modificările şi completările ulterioare, art.21, alin.2).

Anumite categorii de cheltuieli sunt deductibile la calculul profitului impozabil

în anumite condiţii şi limite, iar altele sunt integral nedeductibile, fiind prevăzute în

mod expres în Legea privind „Codul fiscal”.

Dintre cheltuielile cu deductibilitate limitată, evidențiem:

1.Cheltuielile de protocol , în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate

dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor

impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit.

2.Suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare, acordată salariaţilor pentru deplasări

în România şi în străinătate, sunt deductibile în limita reprezentând 2,5 ori nivelul

legal stabilit pentru instituţiile publice.

3.Cheltuielile sociale sunt deductibile, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra

valorii cheltuielilor cu salariile personalului, potrivit Legii nr.53/2003 privind Codul

muncii, cu modificările şi completările ulterioare.

4.Cheltuieli cu dobânzile şi diferenţe de curs valutar

Cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile în cazul în care gradul de

îndatorare a capitalului este mai mic sau egal cu trei.

În condiţiile în care gradul de îndatorare este peste trei, cheltuielile cu dobânzile şi

cu pierderea netă din diferenţele de curs valutar,aferente împrumuturilorluate în

calcul la determinarea gradului de îndatorare, sunt nedeductibile. Acestea se

reportează în perioada următoare până la deductibilitatea lor integrală (sunt tratate

din punct de vedere fiscal ca fiind cheltuieli ale perioadei respective urmând să

devină subiect al deductibilităţii în acea perioadă).

105

În cazul în care cheltuielile din diferenţele de curs valutar ale contribuabilului

depăşesc veniturile din diferenţele de curs valutar, diferenţa va fi tratată ca o

cheltuială cu dobânda, deductibilitatea acestei diferenţe fiind supusă limitei privind

gradul de îndatorare. Cheltuielile din diferenţele de curs valutar, care se limitează

astfel, sunt cele aferente împrumuturilor luate în calcul la determinarea gradului de

îndatorare a capitalului.

Dobânzile şi pierderile din diferenţe de curs valutar, în legătură cu

împrumuturile obţinute direct sau indirect de la bănci internaţionale de dezvoltare şi

organizaţii similare, menţionate în lege, şi cele care sunt garantate de stat, cele

aferente împrumuturilor obţinute de la instituţiile de credit române sau străine,

instituţiile financiare nebancare, de la persoanele juridice care acordă credite potrivit

legii, precum şi cele obţinute în baza obligaţiunilor admise la tranzacţionare pe o

piaţă reglementată, nu intră sub incidenţa acestei limitări.

Totodată, trebuie menționat că regimul fiscal privind cheltuielile cu dobânzile și

diferențele de curs valutar, nu se aplică societăților comerciale bancare, persoane

juridice române, sucursalelor băncilor străine care își desfășoară activitate în

România, societăților de leasing pentru operațiunile de leasing, societăților de credit

ipotecar, instituțiilor de credit, precum și instituțiilor financiare nebancare.

În cazul împrumuturilor obţinute de la alte entităţi, cu excepţia celor menționate

mai sus, dobânzile deductibile sunt limitate la:

a) nivelul ratei dobânzilor de referinţă a BNR, corespunzătoare ultimei luni din

trimestrul pentru care se calculează impozitul pe profit, pentru împrumuturile

în lei;

b) nivelul ratei dobânzii anuale, pentru împrumuturile în valută.

Aceste limite (a, b) se aplică separat pentru fiecare împrumut, înainte de aplicarea

limitelor privind gradul de îndatorare a capitalului. Gradul de îndatorare a capitalului

se determină ca raport între media capitalului împrumutat, cu termen de rambursare

peste un an, potrivit clauzelor contractuale şi media capitalului propriu, media

reprezentând o medie aritmetică simplă între valorile existente la începutul anului

106

fiscal şi cele de la sfârşitul perioadei pentru care se determină impozitul pe profit.

5.Cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, sunt deductibile,

potrivit prevederilor legale;

6.Cheltuielile efectuate în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, sunt

deductibile în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an

fiscal, pentru fiecare participant pentru anul 2008, şi respectiv 400 euro începând cu

anul 2009;

7.Cheltuieli cu primele de asigurare voluntară de sănătate, sunt deductibile în limita

unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an fiscal, pentru fiecare

participant pentru anul 2008, şi respectiv 250 euro începând cu anul 2009;

8.Perisabilităţile sunt deductibile în limitele stabilite de organele de specialitate ale

administraţiei centrale, împreună cu instituţiile de specialitate, cu avizul Ministerului

Finanţelor Publice.

9.Cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii, aferente autoturismelor folosite de

persoanele, cu funcţii de conducere şi de administrare ale persoanei juridice, sunt

deductibile limitat (50% sau pot fi integral deductibile pentru anumite situații expres

precizate în Legea privind Codul Fiscal, art.21, alin.4, litera t) la cel mult un singur

autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuţii. Pentru a fi deductibile

fiscal, cheltuielile cu parcursul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale;

10.Cheltuieli de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente unui sediu aflat în locuinţa

proprietate personală a unei persoane fizice, folosită şi în scop personal, sunt

deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor puse la dispoziţia societăţii în baza

contractelor încheiate între părţi, în acest scop;

11.Cheltuielile pentru funcţionarea, întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu

situate în localitatea unde se află sediul social sau unde societatea are sedii

secundare, sunt deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor construite, care se

majorează din punct de vedere fiscal cu 10%;

12.Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau

îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează, din punct de vedere

107

fiscal, prin deducerea amortizării în anumite condiţii şi limite, în funcţie de felul

mijloacelor fixe şi de regimul de amortizare utilizat.

Regimul de amortizare se determină diferit, în funcţie de categoriile mijloacelor

fixe amortizabile, astfel:

În cazul construcţiilor se aplică metoda de amortizare liniară;

În cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor, uneltelor şi

instalaţiilor, precum şi pentru computere şi echipamente periferice ale acestora,

contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară, degresivă sau

accelerată;

În cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta pentru

metoda de amortizare liniară sau degresivă.

Pentru mijloacele fixe amortizabile, deducerile de amortizare se determină fără a

lua în calcul amortizarea contabilă.

Cheltuielile nedeductibile la calculul profitului impozabil, în principal, sunt:

1) Cheltuielile proprii contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv

diferenţele de impozit din anii precedenţi sau din anul curent, precum şi impozitele

pe profit sau pe venit plătite în străinătate.  Sunt nedeductibile și cheltuielile cu

impozitele nereținute la sursă în numele persoanelor fizice și juridice nerezidente,

pentru veniturile realizate din România, precum și cheltuielile cu impozitul pe profit

amânat înregistrat de către contribuabilii care aplică reglementările contabile

conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară

2) Dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările, şi penalităţile de

întârziere datorate către autorităţile române/străine (organele administraţiei publice

centrale şi locale care urmăresc şi încasează amenzi, dobânzi şi penalităţi şi execută

confiscări).

3) Cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate

lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu s-au încheiat contracte

de asigurare, precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă. În cazul în care, pentru

108

bunurile de natura stocurilor constatate lipsă din gestiune sau distruse există contracte

de asigurare încheiate, cheltuielile cu bunurile respective, inclusiv TVA aferentă,

sunt deductibile. De asemenea cheltuiala cu valoarea neamortizată a activelor

corporale constatate lipsă din gestiune sau distruse, care depăşesc valoarea recuperată

în baza contractelor de asigurare încheiate, inclusiv TVA aferentă, nu este

deductibilă fiscal. Nu se aplică acelaşi regim fiscal pentru stocurile şi mijloacele fixe

amortizabile distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de forţă

majoră;

4) Cheltuieli cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate salariaţilor sub

forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin

reţinere la sursă;

5) Cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de

servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în

scopul activităţilor desfăşurate și pentru care nu sunt încheiate contracte;

6) Cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ,

potrivit legii, prin care să facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune,

după caz. Conform reglementărilor contabile în vigoare, înregistrările în evidenţa

contabilă se fac cronologic şi sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea

de document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care l-au întocmit;

7) Cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenatul, şi cheltuielile privind bursele private,

acordate potrivit legii. Contribuabilii care efectuează sponsorizări şi/sau acte de

mecenat, potrivit legii privind sponsorizarea şi legii bibliotecilor precum şi cei care

acordă burse private scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente în limita

minimă precizată mai jos:

1. 3‰ din cifra de afaceri;

2. 20% din impozitul pe profit datorat

8) Cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate

de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de

piaţă pentru aceste bunuri sau servicii;

109

9) Cheltuielile înregistrate de societăţile agricole (constituite în baza legii), pentru

dreptul de folosinţă al terenului agricol adus de membrii asociaţi, peste cota de

distribuţie din producţia realizată din folosinţa acestuia, prevăzută în contractul de

societate sau asociere;

10) Cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile(prezentate anterior), cu excepţia celor

aferente veniturilor neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri;

11) Cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului,

precum şi cele care nu sunt aferente obiectului de activitate pentru care este

autorizat. Fac excepţie cheltuielile cu primele de asigurare care privesc bunurile

reprezentând garanţie bancară pentru creditele utilizate în desfăşurarea activităţii

pentru care este autorizat contribuabilul, sau utilizate în cadrul unor contracte de

închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale;

12) Cheltuielile cu contribuţiile plătite peste limitele stabilite sau care nu sunt

reglementate prin acte normative;

13) Cheltuieli cu primele de asigurare, plătite de angajator în numele angajatului, care

nu sunt incluse în veniturile salariale ale angajatului şi deci supuse impozitului pe

venit;

14) Alte cheltuieli salariale şi/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la angajat,

cu excepţia celor care intră în baza de calcul a impozitului pe venit;

15) Cheltuieli înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de

un contribuabil inactiv al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat în

baza ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;

16) Cheltuieli cu taxele şi cotizaţiile către organizaţiile neguvernamentale sau

asociaţiile profesionale care au legătură cu activitatea desfăşurată de contribuabil

şi care depăşesc echivalentul în lei a 4000 euro anual, altele decât taxele de

înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile obligatorii, reglementate de actele normative în

vigoare, precum şi contribuţiile pentru fondul destinat negocierii contractului

colectiv de muncă, cât şi altele decât taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile

datorate către camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile sindicale şi organizaţiile

110

patronale ;

17) Cheltuielile reprezentând valoarea deprecierilor mijloacelor fixe, în cazul în care, ca

urmare a efectuării unei reevaluări, se înregistrează o descreştere a valorii acestora;

18) Cheltuielile din reevaluarea imobilizărilor necorporale, în cazul în care, ca urmare a

efectuării unei reevaluări de către contribuabilii care aplică reglementările contabile

conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, se înregistrează o

descreștere a valorii acestora;

19) Cheltuielile din reevaluarea mijloacelor fixe, în cazul în care, ca urmare a efectuării

unei reevaluări de către contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme

cu Standardele internaționale de raportare financiară, se înregistrează o descreștere a

valorii acestora;

20) Cheltuielile cu beneficiile acordate salariaților în instrumente de capitaluri cu

decontare în acțiuni. Acestea reprezintă elemente similare cheltuielilor la momentul

acordării efective a beneficiilor dacă acestea sunt impozitate la salariat.

La calculul profitului impozabil pentru activităţile de cercetare-dezvoltare se

acordă o deducere suplimentară în proporţie de 20% a cheltuielilor eligibile pentru

aceste activităţi. Deducerea suplimentară se calculează trimestrial/anual, iar în cazul în

care se realizează pierdere fiscală, aceasta se recuperează potrivit reglementărilor în

vigoare. De asemenea, un alt stimulent fiscal acordat pentru activităţile de cercetare-

dezvoltare îl reprezintă aplicarea metodei de amortizare accelerată şi pentru aparatura şi

echipamentele destinate acestor activităţi.

În situaţia în care din declaraţia de impunere întocmită de contribuabil rezultă

pierdere anuală, aceasta se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii

5 ani consecutivi (respectiv 7 ani începând cu anul 2009). Recuperarea pierderilor se va

efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe

profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora.

Plata impozitului pe profit, începând cu 1 ianuarie 2013:

Profitul impozabil şi impozitul pe profit se calculează şi se înregistrează trimestrial,

111

cumulat de la începutul anului fiscal pentru contribuabilii, alţii decât societăţile

comerciale bancare, persoane juridice române şi sucursalelor din România ale

băncilor, persoanelor juridice străine. Aceştia din urmă au obligaţia de a declara şi

efectua trimestrial plăţi anticipate în contul impozitului.

Declararea şi plata impozitului pe profit, cu anumite excepţii precizate expres în

lege, se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare

încheierii trimestrelor I - III. Definitivarea şi plata impozitului pe profit aferent anului

fiscal respectiv se efectuează până la termenul de depunere a declaraţiei privind

impozitul pe profit, respectiv 25 martie inclusiv a anului următor.

Contribuabilii, societati comerciale bancare, persoane juridice romane, si

sucursalele din Romania ale bancilor, persoane juridice straine, au obligatia de a

declara și plati impozit pe profit anual, cu plati anticipate efectuate trimestrial.

Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de

depunere a declarației privind impozitul pe profit.

Începând cu data de 1 ianuarie 2013, societățile comerciale, pot opta pentru declararea

şi plata impozitului pe profit anual, cu plăţi anticipate, efectuate trimestrial. Termenul

până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a

declaraţiei privind impozitul pe profit, respectiv 25 martie a anului următor.

 Opţiunea pentru sistemul anual de declarare şi plată a impozitului pe profit se

efectuează la începutul anului fiscal pentru care se solicită plata anuală. Opţiunea

efectuată este obligatorie pentru cel puţin 2 ani fiscali consecutivi. Ieşirea din sistemul

anual de declarare şi plată a impozitului se efectuează la începutul anului fiscal pentru

care se solicită plata trimestrială a impozitului. Contribuabilii comunică organelor

fiscale teritoriale modificarea sistemului anual/trimestrial de declarare şi plată a

impozitului pe profit, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, până la data de

31 ianuarie inclusiv a anului fiscal respectiv.

Contribuabilii care aplică sistemul de declarare şi plată a impozitului pe profit

anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial, determină plăţile anticipate trimestriale în

sumă de o pătrime din impozitul pe profit datorat pentru anul precedent, actualizat cu

112

indicele preţurilor de consum, estimat cu ocazia elaborării bugetului iniţial al anului

pentru care se efectuează plăţile anticipate, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare

trimestrului pentru care se efectuează plata. Impozitul pe profit pentru anul precedent, pe

baza căruia se determină plăţile anticipate trimestriale, este impozitul pe profit datorat

conform declaraţiei privind impozitul pe profit, fără a lua în calcul plăţile anticipate

efectuate în acel an.

Prin excepţie de la modalitatea de plată a impozitului pe profit anual, cu plăți

anticipate trimestriale, societățile comerciale bancare nou-înfiinţaţe, înfiinţate în cursul

anului precedent sau care la sfârşitul anului fiscal precedent înregistrează pierdere

fiscală, efectuează plăţi anticipate în contul impozitului pe profit la nivelul sumei

rezultate din aplicarea cotei de impozit asupra profitului contabil al perioadei pentru care

se efectuează plata anticipată.

  Profitul net rămas la dispoziţia întreprinderii după deducerea impozitului pe profit

din profitul brut, constituie sursa de autofinanţare a întreprinderii în exerciţiile viitoare

cât şi de remunerare a acţionarilor prin dividende.

Impactul impozitului pe profit se reflectă asupra indicatorilor de performanță

financiară. Sunt edificatoare, în acest sens, relaţiile de determinare a unor indicatori de

performanţa financiară, cum sunt: marjele de profit, capacitatea de autofinanţare si

ratele de rentabilitate.

Marjele de acumulare bănească, de profit

Contul de profit şi pierdere sintetizează veniturile şi cheltuielile perioadei de

gestiune, rezultate din activitatea ordinară (exploatare, financiară) cât şi din activitatea

extraordinară .

Principalele marje de acumulare bănească afectate de politica fiscală, cu

relevanţă în analiza financiară sunt: valoarea adăugată (VA) – reprezentând baza de

calcul pentru taxa pe valoarea adăugată de plată, excedentul brut de exploatare (adică

EBE în abordarea franceză) EBITDA (în abordarea anglo-saxonă, în condiţiile în care

nu există elemente de ajustare fiscală a profitului contabil în vederea determinării

113

profitului impozabil EBITDA se identifică cu EBE); rezultatul exploatării; rezultatul

curent înainte de impozitul pe profit (similar EBT în abordarea anglo-saxonă); rezultatul

exerciţiului (profit net sau pierdere); profitul înainte de dobânzi şi de impozitul pe profit

(EBIT).

Diferenţa dintre EBIT şi impozitul pe profit este semnificativă deoarece reflectă

profitul net al exploatării capitalurilor investite în întreprindere, care în fapt reprezintă

sursa potenţială (contabilă) de remunerare a “furnizorilor” de fonduri puse la dispoziţia

întreprinderii (acţionari şi bănci) prin dividende şi respectiv dobânzi.

EBIT – Impozit pe profit = Profit net + Cheltuieli cu dobânzile

Această relaţie este valabilă numai dacă EBIT este determinat ca diferenţă între

veniturile totale şi cheltuielile totale exclusiv cheltuielile cu dobânzile şi impozitul pe

profit.

Sursa reală (şi nu potenţială) de remunerare a acţionarilor (CFDacţionari) şi a

creditorilor (CFDcreditori) este dată de cash-flow-ul disponibil (CFD) după acoperirea

creşterii economice a întreprinderii (creşterea imobilizărilor şi creşterea activelor curente

nete).

CFD = CFgestiune – Creşterea economică

CFD = CFgestiune – (Δ Imobilizări + Δ Active curente nete)

CFD = CFDacţionari + CFDcreditori

Capacitatea de autofinanţare (CAF)

Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea

rentabilă a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului contabil, destinat să remunereze

capitalurile proprii şi să autofinanţeze politica de investitii din exerciţiile viitoare. Altfel

spus, CAF este o resursă internă aflată în permanenţă la dispoziţia întreprinderii, fiind

constituită din profitul net şi acumulările din amortizări şi provizioane calculate pentru

activitatea curentă ( ajustările).

CAF este influenţată de impozitul pe profit şi poate fideterminată prin două

metode complementare (fig. nr. 1):

114

1) Metoda deductivă:

CAF = EBE + Alte venituri din exploatare încasabile + Venituri financiare şi

extraordinare încasabile – Alte cheltuieli pentru exploatare plătibile – Cheltuieli

financiare şi extraordinare plătibile – Impozit pe profit – Alte cheltuieli cu impozitele

care nu apar în elementele de mai sus.

Relaţia devine:

Excedentul brut de exploatare

+ Alte venituri din exploatare (a) – Alte cheltuieli pentru exploatare (b) + Venituri financiare – Cheltuieli financiare (c) + Venituri extraordinare încasabile – Cheltuieli extraordinare plătibile – Impozit pe profit – Alte cheltuieli cu impozite care nu apar în elementele de mai sus = Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului

a) fără: – subvenţii de exploatare primite;

– venituri din vânzarea activelor şi alte operaţiuni de capital (cesiuni)

b) fără: – ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale

– ajustarea valorii activelor circulante

– ajustări privind provizioanele

– cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital (valoarea net

contabilă a elementelor de activ cedate – VNCEAC)

c) fără ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca

active circulante.

CAF = (Venituri încasabile - Venituri din cesiuni) - Cheltuieli plătibile

CAF =(EBE + Alte venituri încasabile fără venituri din cesiuni) - Alte cheltuieli plătibile

115

Figura nr. 1 Determinarea capacităţii de autofinanţare 2) Metoda adiţională:

CAF = Rezultatul ex + Cheltuieli calculate Venituri Venituri din cesiuni financiar (cu amortizările şi calculate provizioanele) (reluări) adică:

Rezultatul exerciţiului

+ Amortizări (de exploatare, financiare) calculate

Reluări asupra amortizărilor şi provizioanelor (de exploatare, financiare)

Venituri din cesiunea elementelor de activ (vânzarea activelor şi alte operaţiuni de

capital)

+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate (VNCEAC)

= Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului

CAF = Rezultatul ex. fin.+ Ajustări ale valorii imob. şi ale activelor circ.

+ Ajustări privind provizioanele Venituri din cesiuni

• Autofinanţarea = CAF Dividende distribuite

E.B.E.

Toate cheltuielile plătite sau de plătit fără

VNCEAC

Toate veniturile încasate sau de încasat fără venituri din cesiuni

C.A.F.

Ajustări, amortizări, și provizioane

Toate cheltuielile calculate şi VNCEAC

Reluări asupra cheltuielilor calculate şi venituri din

cesiuni

Rezultatul exerciţiului

116

Capacitatea de autofinanţare este puternic afectată de politica fiscală atât prin

cheltuiala cu impozitul pe profit cât şi indirect prin baza de calcul a impozitului pe

profit.

Veniturile şi cheltuielile calculate nu au impact direct şi imediat asupra

trezoreriei întreprinderii decât sub incidenţa unor aspecte fiscale, respectiv al

impozitului pe profit ca o cheltuială monetară (plătibilă) care afectează disponibilităţile

din conturile bancare(şi din casa) ale întreprinderii. Aceste fluxuri de cheltuieli

(amortizări, provizioane calculate) şi venituri (reluări asupra provizioanelor) calculate în

limite legale afectează în mod direct baza de calcul a impozitului pe profit şi implicit

profitul net.

Influenţa impozitului pe profit se poate evidenţia şi prin intermediul ratelor de

rentabilitate economică (Re) şi financiară (Rf).

1. Rata rentabilităţii economice (ROA) reflectă capacitatea activului economic

(capitalului efectiv investit) de a degaja un profit brut neafectat de cheltuielile cu

dobânzile (adică EBIT - Impozit pe profit):

a) economicActiv

profit peImpozit R e

EBIT

Acest mod de determinare a rentabilităţii economice se utilizează îndeosebi la

întreprinderile îndatorate, al căror activ economic este finanţat din capitaluri proprii şi

împrumutate, deoarece pentru întreprinderile neîndatorate (finanţate integral din

capitaluri proprii) EBIT – Impozit = EBIT (1 cota de impozit). În aceste condiţii relaţia

(a ) devine ( b):

b) economic Activ

t)-EBIT(1Re

Se constată că rata rentabilităţii economice fiind dependentă de structura

capitalurilor întreprinderii, rentabilitatea economică a unei întreprinderi îndatorate,

finanţată din capitaluri proprii şi împrumutate, este mai mare decât aceea a unei

întreprinderi similare (cu activ economic similar) dar neîndatorată (finanţată 100% din

117

capitaluri proprii), întreprinderea îndatorată beneficiind de economii fiscale determinate

de caracterul deductibil al cheltuielilor cu dobânzile la calculul profitului impozabil.

2. Rentabilitatea financiară (ROE) sau rentabilitatea capitalurilor proprii reflectă

potenţialul capitalurilor proprii ale întreprinderii de a degaja profit net.

Forma generală de exprimare a rentabilităţii financiare (Rf), adică rentabilitatea

capitalurilor proprii este:

Rf = Profit net / Capitaluri proprii

Având în vedere că la numărătorul raportului se utilizează profitul net,

rentabilitatea financiară va fi influenţată de modalitatea de procurare a capitalurilor şi

deci de structura financiară, respectiv de situaţia îndatorării întreprinderii. Astfel, dacă

întreprinderea are o rată de rentabilitate economică mai mare decât rata dobânzii la

capitalurile împrumutate, rentabilitatea financiară va fi mai mare decât rentabilitatea

economică, iar acţionarii vor beneficia de efectul de levier al îndatorării (de pârghie

financiară).

Pentru a face mai atractive acţiunile întreprinderii şi pentru a creşte cursul lor

bursier, ar trebui ca rata rentabilităţii financiare să fie superioară ratei de dobândă (rata

dobânzii la titlurile de stat, fără risc, plus prima de risc pentru riscul asumat de

acţionari).

Rentabilitatea financiară are la origine rentabilitatea economică şi este influenţată

de structura financiară a capitalurilor aşa după cum rezultă din relaţia rentabilităţii

financiare cu evidenţierea efectului de levier:

propriiCapitaluri

DatoriiRRRR deef

Re = (EBIT – Impozit pe profit)/Activ economic

Efectul îndatorării asupra rentabilităţii capitalurilor proprii, adică efectul de

levier este dat de expresia:

propriiCapitaluri

DatoriiRR de

când Re > Rd, îndatorarea are influenţă benefică asupra rentabilităţii financiare.

Apare, în acest caz, efectul de levier pozitiv, iar Rf >Re;

118

când Re = Rd, îndatorarea nu are influenţă asupra rentabilităţii financiare şi Rf = Re

(Re calculată după deducerea impozitului pe profit);

când Re < Rd, efectul îndatorării este nefavorabil (efect de măciucă) diminuând

rentabilitatea financiară astfel încât Rf < Re.

Efectul nefavorabil al îndatorării asupra rentabilităţii financiare adăugă riscului

economic o dimensiune specifică şi anume riscul financiar, evaluat prin efectul de

levier negativ.

5.3 Impactul fiscalității asupra trezoreriei întreprinderii

Trezoreria întreprinderii este afectată permanent de multitudinea operațiilor de

încasări și plăți ale obligațiilor fiscale principale și accesorii datorate la bugetul de stat,

cât și de operațiile de administrare fiscală a taxei pe valoarea adăugată.

Frecvența plăților (lunară, trimestrială, semestrială, anuală) este dată de termenul de

exigibilitate al obligațiilor fiscale stabilit prin Legea privind Codul Fiscal.

5.3.1 Influența impozitului pe profit asupra trezoreriei intreprinderii

Plățile trimestriale reprezentate de impozitul pe profit sunt determinate, în

principal, de cuantumul veniturilor impozabile și al cheltuielilor deductibile.

În plus, intensitatea efectelor produse de impozitul pe profit asupra fluxurilor de

trezorerie este determinată de economiile temporare de impozit generate, în principal, de

facilităţile fiscale acordate de legea impozitului pe profit, de regimul deducerilor fiscale

şi de reportarea pierderilor fiscale din exerciţiile anterioare.

Mai mult, dacă se are în vedere obligaţia plăţii anticipate (trimestriale în ţara

noastră) a unor avansuri din impozitul pe profit anual, în funcţie de rezultatele

perioadelor respective, sau ale perioadelor precedente, după caz, atunci trezoreria va fi

afectată la sfârşitul exerciţiului financiar doar cu diferenţa impozitului pe profit rezultată

în urma definitivării impozitului anual pe baza datelor din situațiile financiare anuale.

119

5.3.2 Impactul taxei pe valoarea adăugată asupra trezoreriei întreprinderii Taxa pe valoarea adăugată, deşi nu influenţează direct costurile întreprinderii, prin

natura operaţiilor asupra cărora se aşează, respectiv, cumpărări şi plăţi, vânzări şi

încasări, taxa pe valoarea adăugată acţionează, însă, într-o mai mare sau mai mică

măsură asupra trezoreriei întreprinderii.

Alături de costul administrativ, generat de acţiunea taxei pe valoarea adăugată, pe

care întreprinderea îl suportă în calitate de gestionară şi plătitoare de impozite, aceasta

suportă un cost de trezorerie considerabil.

În cazul importurilor, plata taxei pe valoarea adăugată este cu mult mai drastică

decât în cazul unei aprovizionări de pe piaţa internă, întrucât vărsarea taxei la bugetul

statului este condiţie obligatorie în vederea definitivării formalităţilor vamale şi acordării

liberului de vamă, în timp ce în cazul unei achiziţii de pe piaţa internă, plata taxei către

furnizor se face împreună cu plata mărfurilor aprovizionate.

În plus, în cazul importurilor, baza impozabilă pentru taxa pe valoarea adăugată

include alături de valoarea în vamă şi taxele vamale, accizele şi alte taxe datorate

potrivit legii. Există, însă, o serie de operaţiuni de import şi operaţiuni intracomunitare

scutite de taxă pe valoarea adăugată cu impact favorabil asupra trezoreriei, respectiv

asupra cash-flow-urilor întreprinderii.

Conform teoriei echilibrului financiar, variaţia trezoreriei nete (TN) sau cash-

flow-ul perioadei (CF) este influenţată de diferenţa dintre decalajele de încasări

nefavorabile(stocuri, clienţi, taxă pe valoarea adăugată de rambursat, etc.) şi decalajele

de plăţi favorabile(datorii de exploatare către salariaţi, către furnizori pentru materii

prime, materiale şi alte servicii, către stat pentru obligaţiile fiscale şi sociale constând în:

impozit pe profit, accize, taxă pe valoarea adăugată de plată, contribuţiile pentru

asigurări şi protecţie socială, etc.). Aceste decalaje sunt sintetizate de indicatorul

denumit nevoie de fond de rulment(NFR), care are influenţă directă asupra trezoreriei

nete(TN, CF), aşa cum rezultă din relaţia:

120

TN(CF) = FR NFR

TN(CF) = AC nete NFR

în care:

FR (ACnete) = variaţia fondului de rulment (sau variaţia activelor curente nete).

O relaţie sintetică a indicatorului NFR, care evidenţiază incidenţa taxei pe

valoarea adăugată de plată la buget, poate fi redată astfel:

NFR=(Stocuri+Clienţi)(Dat furnizori+TVA plată+Datsalariaţi+Alte obligaţii bugetare)

Trezoreria întreprinderii este afectată lunar sau, după caz, trimestrial, de

cuantumul taxei pe valoarea adăugată de plată sau, după caz, de rambursat de la buget,

adică suma negativă a TVA. Astfel, taxa pe valoarea adăugată de plată constituie o

obligaţie pentru contribuabil, cu impact negativ asupra trezoreriei, reprezentând în

acelaşi timp o creanţă fiscală pentru bugetul statului.

Totodată, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au

dreptul la o dobândă din ziua următoare expirării termenului de soluţionare a

cererilor contribuabililor privind exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor

prevăzute de Codul de procedură fiscală. Termenul de soluţionare, de către organul

fiscal, a cererilor depuse de către contribuabil, este de 45 de zile de la înregistrare. În

situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare

relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între

data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate. Acordarea dobânzilor se face la

cererea contribuabililor, dobânda acordată fiind la nivelul dobânzii de întârziere

prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Incidenţa financiară a taxei pe valoarea adăugată generată de multitudinea

operaţiilor desfăşurate de agenţii economici în cursul unei perioade poate fi evidenţiată

şi prin analiza distinctă a operaţiilor privind livrările şi achizitiile. În acest scop, se

procedează la determinarea unor indicatori exprimaţi sub forma ratelor de rotaţie prin

cifra de afaceri, indicatori ce reflectă, în fapt, durata medie de încasare a clienţilor

(Dcl) şi respectiv de achitare a furnizorilor (Dfz), adică durata creditelor

comerciale(credit clienţi şi credit furnizori).

121

Relaţia generală pentru exprimarea duratei creditelor comerciale (Dzile) este

următoarea:

zileNrafaceridecifradinvaloricaComponenta

FurnizoriClientimediuSoldDzile .

)(

În analiza financiară aceste decalaje dintre duratele creditelor clienţi şi cele ale

creditelor furnizori sunt evidenţiate de indicatorul nevoie de fond de rulment exprimată

în zile cifră de afaceri (NFRzile), conform relaţiei (în ipoteza simplificatoare în care sunt

reţinute doar elementele strict generate de fluxurile financiare privind TVA):

NFRzile = Dcl Dfz

Având în vedere că mecanismul instituţional al taxei pe valoarea adăugată impune

anumite constrângeri contribuabililor plătitori, în vederea optimizării fluxurilor de

trezorerie antrenate de taxa pe valoarea adăugată, întreprinderea ar putea acţiona asupra

creditelor comerciale.

5.4. Impactul fiscalităţii asupra deciziilor manageriale

Incidenţa fiscalităţii asupra deciziilor manageriale, în general, și a deciziilor

financiare ale întreprinderii, în special, se manifestă direct sau indirect prin intermediul:

- veniturilor şi cheltuielilor monetare generate de activitatea curentă;

- elementelor nemonetare (venituri şi cheltuieli calculate) cu impact indirect

asupra rezultatelor financiare (profit net, capacitatea de autofinanţare)

- fluxurilor financiare generate de activitatea de investiţii şi de finanţare,

derulate prin trezoreria întreprinderii;

- costurilor de administrare a obligaţiilor fiscale privind personalul şi acţionarii,

reţinute prin stopaj la sursă şi vărsate la bugetul de stat.

Din perspectiva deciziilor manageriale, efectele impozitării profitului , sunt

relevante în cadrul politicii de investiții, de finanțare și de remunerare a salariaților și

managerilor întreprinderii.

122

În gestiunea investițiilor se urmărește oportunitatea investirii în active fixe versus

capital de lucru sau personal, luând în calcul considerente economice, financiare și

fiscale, precum și alegerea modalităților de finanțare.

Studiul de oportunitate a investițiilor vizează atuurile și inconvenientele deciziei

de achiziționare de active fixe/închiriere, leasing, respective ale deciziei de investire în

capital de lucru sau în personal.

- Efectele fiscalității asupra deciziei întreprinderii privind modul de procurare a

imobilizărilor corporale , sunt generate de regimului fiscal privind cheltuielile cu

amortizarea și costul surselor de finanțare.

- decizia de cumpărare din surse împrumutate- este influenţată de

cheltuielile cu amortizarea fiscală, deductibile în funcție de opțiunea

privind regimul de amortizare, precum și de cheltuielile cu dobânzile,

deductibile în funcție de proveniența surselor împrumutate și gradul de

îndatorare al întreprinderii;

- decizia de închiriere-contract de leasing, conferă locatarului dreptul să

deducă dobanda și amortizarea bunului, în cazul leasingului financiar,

respectiv, dreptul să deducă chiria, în cazul leasingului operațional.

Impozitul pe profit are incidență asupra rezultatelor financiare ale proiectelor de

investiții, respectiv asupra profitului net și implicit asupra cash-flow-urilor degajate de

respectivele proiecte cu impact direct asupra indicatorilor de evaluare financiară a

acestora.

- Decizia de investire în capitalul curent versus personal, nu este una exclusivă, de

regulă managerul optând pentru o decizie mixtă. În acest sens, în cadrul obiectivului de

optimizare a sarcinii fiscale, se va urmări, pe de o parte, costurile materiale deductibile

generate de modalitățile de evaluare a stocurilor și creanțelor agreate de management,

iar, pe de altă parte, deducerile fiscale generate de contribuțiile de asigurări și protecție

socială datorate de angajator cu impact semnificativ și asupra trezoreriei întreprinderii.

123

Din perspectiva politicii de finanțare, efectele fiscalității sunt diferite, după cum

finanțarea se realizează din surse proprii, împrumutate sau prin leasing

- finanţare din surse proprii: interne - autofinanţare și/sau vânzări de active

imobilizate; externe - majorarea capitalului propriu prin aport în numerar și/sau

subvenţii pentru investiţii;

- finanţare din surse împrumutate: împrumuturi bancare pe termen lung şi

mediu; împrumuturi obligatare; împrumuturi de la alte entităţi;

- finanţare prin leasing: leasing financiar; leasing operaţional;

Costurile de finanțare corespunzătoare (dividendele distribuite acționarilor,

dobânzile datorate pentru sursele împrumutate și leasing ), pot fi absorbite de avantajele

economice viitoare generate de exploatarea investiției, iar din punct de vedere

fiscal,cheltuielile deductibile cu amortizarea și dobânzile /chiriile generează economii de

impozit pe profit.

În planul surselor proprii de finanţare pe termen lung, întreprinderea poate opta

pentru constituirea şi majorarea rezervei legale, beneficiind de deduceri fiscale la

calculul profitului impozabil.

Din punct de vedere fiscal, costurile surselor de finanţare (împrumutate şi

proprii ) sunt abordate diferit: dobânzile aferente împrumuturilor bancare sunt

cheltuieli deductibile fiscal; dobânzile aferente împrumuturilor obținute de la alte

entități , cu excepția societăților comerciale bancare, persoanelor juridice române,

sucursalelor băncilor străine care își desfășoară activitate în România, societăților de

leasing pentru operațiunile de leasing, societăților de credit ipotecar, instituțiilor de

credit, precum și instituțiilor financiare nebancare, au deductibilitatea limitată în funcție

de tipul împrumutului ( la nivelul ratei dobânzilor de referinţă a BNR,pentru

împrumuturile în lei / nivelul ratei dobânzii anuale,pentru împrumuturile în valută) și de

gradul de îndatorare (mai mic sau egal cu trei) ; dividendele nu constituie cheltuieli, ci

reprezintă o destinaţie de repartizare a profitului net.

124

perioadei sfarsitul la anului inceputul la

propriu Capital propriu Capital

perioadei sfarsitul la anului inceputul la

imprumutat Capital imprumutat Capital

indatorare de

Grad

Prin capital împrumutat se înţelege totalul creditelor şi împrumuturilor cu termen

de rambursare peste un an, potrivit clauzelor contractuale. Capitalul propriu cuprinde

capitalul social, rezervele legale, alte rezerve, profitul nedistribuit, profitul exerciţiului şi

alte elemente de capital propriu constituite potrivit reglementarilor legale.

Având în vedere că dividendele, ca parte din profitul net distribuit acţionarilor,

sunt venituri impozabile ale acţionarilor, se poate constata o repercursiune a

impozitului pe profit şi asupra acţionarilor în sensul că acestora li se vor diminua

considerabil sumele cuvenite drept dividende. În fapt acţionarii suporta din sarcina

fiscală a impozitului pe profit doar acea parte concretizată în dubla impunere a

dividendelor.

Caracterul deductibil fiscal al cheltuielilor cu dobânzile generează o economie

de impozit pe profit. În acest sens, în cazul întreprinderilor îndatorate, costul specific al

datoriilor generat de politica fiscală nu este egal cu rata dobânzii ci cu o rată a dobânzii

diminuata cu cota de impozitare a profitului, atunci când profitul contabil este egal cu

profitul fiscal, adică nu există cheltuieli nedeductibile sau cu deductibilitate limitată la

calculul profitului impozabil.

Economia de impozit este compensată, însă, de diminuarea profitului contabil,

ceea ce afectează fie gradul de distribuire al dividendelor, fie pe cel de reinvestire.

Aceasta înseamnă că, gradul de îndatorare şi nivelul minim al profitului net pentru

remunerarea acţionarilor, se află într-o relaţie de forma unei funcţii liniare

descrescătoare.

Pentru a evidenţia efectul îndatorării asupra obligaţiei fiscale reprezentând

impozit pe profit şi în cele din urmă asupra mărimii veniturilor cuvenite acţionarilor,

analizăm comparativ întreprinderea în două ipostaze respectiv, ca întreprindere

neîndatorată (finanţată integral din capitaluri proprii) şi ca întreprindere îndatorată

125

(finanţată în proporţie de 46,205% din capitaluri proprii şi 53,795% din credite bancare).

Presupunem că datele sunt preluate din situaţiile financiare anuale depuse la organul

fiscal competent de către contribuabilul persoană juridică iar cota de impozit pe profit a

fost de 16%.

Impactul îndatorării asupra impozitului pe profit

Întreprinderea “PRODACTA” Neîndatorată Îndatorată

Activ economic 1515 1515

Grad de îndatorare 0 53,795%

EBIT 520 520

Cheltuieli cu dobânzile(Rd=0,2) - 163

Profit impozabil = EBIT – Cheltuieli dobânzi 520 357

Impozit (cota de impozit t=0,16) 83,2 57,12

Diferenţa de impozit pe profit datorată (economie fiscală) 0 -26,08

Profit net 436,8 299,88

Veniturile investitorilor: EBIT – Impozit = Cheltuieli dobânzi + Profit net = EBIT (1-t) + Cheltuieli dobânzi t

436,8 462,88*

Variaţia veniturilor investitorilor (creştere) 0 26,08

Dobânda efectiv suportata de întreprindere : Dob (1-t) 0 136,92

Economia fiscală: Dob t 0 26,08

* Venituri investitori = 520 – 57,12 = 163+299,88 = 520 (1-0,16) + 163x0,16 = 462,88 mil lei

Dobânda efectiv suportată de întreprindere = Cheltuieli cu dobânda (1- t) = 163 (1-

0,16) = 136,92 sau 163 – 26,08 = 136,92 mil lei

Se observă că întreprinderea analizată fiind îndatorată beneficiază de economii

fiscale în sumă de 26,08 mil lei determinate de deductibilitatea integrală a cheltuielilor

cu dobânzile bancare la calculul profitului impozabil.

Impozit pe profit = 357 x 16% = 57,12 mil lei

Analizând comparativ rezultatele din tabel se constată următoarele:

- Întreprinderea neîndatorată calculează şi plăteşte impozit la întregul profit impozabil,

în sumă de 83,2 mil lei;

126

- Întreprinderea îndatorată plăteşte un impozit mai mic doar de 57,12 mil lei, realizând o

economie fiscală de 26,08 mil lei din diferenţa de impozit. Aceasta înseamnă că pentru

întreprinderea îndatorată statul preia o parte din dobânda datorată creditorilor

(reprezentând tocmai economia fiscală pe care o realizează întreprinderea prin

îndatorare);

- Creşterea veniturilor investitorilor (cu 26,08 mil lei) de capitaluri proprii (acţionarilor)

este determinată de caracterul deductibil al cheltuielilor cu dobânzile şi nu de structura

capitalurilor întreprinderii (proprii şi împrumutate). În fapt, veniturile investitorilor

(acţionari şi creditori), la întreprinderea îndatorată sunt formate din veniturile

acţionarilor la întreprinderea neîndatorată adică EBIT (1-t), plus economia de impozit,

adică Cheltuieli cu dobânzi t (462,88 = 436,8+26,08). Economia de impozit este în

favoarea acţionarilor întrucât aceştia plătesc un impozit pe profit diminuat(57,12 mii lei)

la acelaşi EBIT ca şi întreprinderea neîndatorată (520 mii lei).

Plata dobânzii către împrumutători în sumă de 163 mii lei este suportată astfel:

de către întreprindere la nivelul dobânzii nete de impozit adică:

chelt. dobânzi (1-t)=163(1-0,16) = 136,92 mii lei;

de către stat, ca un sacrificiu, întrucât acesta încasează de la întreprinderea

îndatorată un impozit pe profit mai mic: cheltuieli dobânzi t =163 0,16 = 26,08

mii lei reprezentând economia fiscală.

Creditorii vor încasa întotdeauna cuantumul integral al dobânzilor (dat fiind Rd

=815 x 0,2 =163), sacrificiul pentru diminuarea impozitului fiind preluat de bugetul

statului.

Din perspectiva regimului fiscal al leasing-ului, ca alternativă la sursele de

finanțare pe termen lung, managerul poate opta pentru leasing financiar/leasing

operațional.

În cazul leasing-ului, amortizarea bunului care face obiectul contractului de

leasing se realizează diferit, în funcţie de categoria de leasing, respectiv financiar sau

operaţional.

127

Reprezintă contract de leasing financiar, orice contract de leasing care

îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:

riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul

leasing-ului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de

leasing produce efecte;

prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face

obiectul leasing-ului către utilizator la momentul expirării contractului;

utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării

contractului, iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau

egală cu procentul calculat ca raport între diferenţa dintre durata normală de

funcţionare maximă şi durata contractului de leasing (la numărător) şi durata

normală de funcţionare maximă (la numitor);

perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă

a bunului ce face obiectul leasing-ului (perioada de leasing include orice

perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit);

valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai

mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului.

Contractul de leasing operaţional este orice contract de leasing încheiat între

locator şi locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de

proprietate, mai puţin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu

îndeplineşte nici una din condiţiile precizate la punctele b÷e (de la leasing-ul financiar).

Riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea de

cumpărare nu este exercitată la începutul contractului, sau când contractul de leasing

prevede expres restituirea bunului la momentul expirării contractului.

Din punct de vedere fiscal, contractele de leasing sunt tratate diferit, astfel:

în cazul leasing-ului financiar, utilizatorul este tratat ca proprietar, acesta

deducând amortizarea bunului care face obiectul contractului şi dobânda;

în cazul leasing-ului operaţional, locatorul are calitatea de proprietar, acesta

deducând amortizarea bunului care face obiectul contractului, iar locatarul

128

deducând chiria (rata de leasing).

Politica de remunerare a salariaților și a managerilor: prin acordarea de

salarii/dividende managerilor acționari; prin acordarea de salarii și alte stimulente în

bani și în natură salariaților.În cadrul politicii de remunerare a salariaților și a

managerilor acționari sau neacționari se va urmări optimizarea raportului dintre sarcina

fiscală suportată de întreprindere și profitul net al exercițiului, având în vedere, pe de o

parte, caracterul deductibil al contribuțiilor de asigurări și protecție socială suportate de

angajator, generatoare de economii de impozit pe profit, iar pe de altă parte, impactul

acestor cheltuieli asupra profitului net din care urmează să se distribuie dividendele

acționarilor.

Incidenţa aspectelor fiscale asupra întreprinderii poate fi extinsă şi asupra altor

aspecte precum forma de organizare juridică. În întreprinderile cu capital majoritar

sau integral de stat, constituite sub diverse forme de organizare juridică, statul poate

apărea nu doar în calitate de autoritate publică, ci şi de proprietar îndreptăţit să perceapă

dividende, sau vărsăminte din profitul net, în cazul regiilor autonome;

129

6. STRUCTURA DE FINANŢARE ŞI COSTUL CAPITALURILOR ÎNTREPRINDERII

Pentru finanţarea activităţii curente şi a creşterii economice, întreprinderea are

nevoie de un volum semnificativ de resurse care nu poate fi acoperit numai prin

autofinanţare. De aceea se apelează la resurse externe, fie capitaluri proprii, fie

împrumutate.

Mobilizarea de capitaluri prin emisiune de acţiuni este accesibilă mai ales

întreprinderilor cotate la bursă. Emisiunea şi vânzarea de acţiuni, pentru procurarea

capitalurilor necesare prezintă avantaje, dar şi inconveniente. Principalul avantaj este

legat de posibilitatea oricărei întreprinderi listate la bursă de a-şi procura fondurile pe

termen lung, necesare pentru desfăşurarea activităţii, iar principalul dezavantaj este legat

de costul ridicat al finanţării, determinat atât de costul de realizare al operaţiunii propriu-

zise, cât şi de tratamentul fiscal al dividendelor şi riscul de scădere a profitului pe

acţiune.

Constituirea capitalului necesar pe seama resurselor împrumutate reprezintă o

soluţie viabilă, dar cu anumite constrângeri, determinate de impactul îndatorării asupra

viabilităţii financiare a întreprinderilor.

Alături de creditul bancar există şi alte modalităţi de îndatorare sub forma

creditului obligatar şi a leasing-ului, fiecare dintre acestea determinând costuri specifice

de finanţare.

6.1. Structura de finanţare a întreprinderii

O clasificare a resurselor de finanţare aflate la dispoziţia întreprinderii, pune în

evidenţă următoarele tipuri de resurse:

- Resurse proprii, care includ resurse interne şi majorările de capital realizate prin

emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni;

130

- Resurse împrumutate, care includ împrumuturi obligatare, credite bancare şi

datoriile de exploatare;

- Leasing-ul, alternativă la sursele de finanţare pe termen mediu (leasing mobiliar)

şi lung (leasing imobiliar).

Recurgerea la capitaluri proprii este mai puţin riscantă, dar poate genera

nemulţumiri din partea unei părţi a acţionarilor, aceştia putând opta între reinvestire şi

distribuirea de dividende, atunci când iau decizia de repartizare a profitului net, alegând,

de fapt, între un câstig viitor incert rezultat în urma reinvestirii profitului la dispozitia

întreprinderii şi un câstig imediat şi cert din dividende. În functie de profilul lor

investitional, acţionarii pot chiar să renunţe la un câstig potential mai mare, prin

reinvestirea profitului net în favoarea distribuirii de dividende.

În literatura de specialitate naţională şi internaţională se consideră ca structura

optima a capitalului unei întreprinderi este aceea combinatie între capitalul propriu si

capitalul împrumutat care are ca efect maximizarea valorii de piata a întreprinderii,

respectiv maximizarea pretului de piata al actiunilor întreprinderii.

Alegerea unei anumite structuri a capitalului presupune o optiune în privinta

riscului si rentabilitatii activitatilor desfăşurate în întreprinderea considerată. Se poate

aprecia că structura optimă a capitalului este acea structură care armonizează relaţia

rentabilitate-risc.

Teoria Modigliani-Miller (1958), cunoscută ca teoria irelevanţei structurii

capitalului, a pus bazele teoriilor privind structura financiară a întreprinderii. Ulterior

autorii au adus modelului inițial o serie de dezvoltări, prin care sunt relaxate ipotezele

iniţiale ale modelului, prin introducerea fiscalităţii (modelul Miller-Modigliani 1963) şi

prin încorporarea impozitelor personale (modelul Miller 1976, arată că luarea în

considerare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice anulează avantajele fiscale

antrenate de deductibilitatea dobânzilor).

131

Modele clasice privind structura financiară pornesc de la teoria neutralităţii

structurii financiare asupra valorii de piaţă a întreprinderii

Modigliani–Miller (1958)2 au demonstrat că dacă piaţa financiară este perfectă şi

dacă nu există costuri de tranzacţionare, valoarea întreprinderii depinde doar de cash-

flow-ul generat şi de riscul asociat investiţiei de capital în activele întreprinderii. Autorii

demonstrează că în absenţa fiscalităţii, valoarea de piaţă a întreprinderii este

independentă de structura capitalului. Prin neutralitatea politicii de finanţare se explica

faptul că nu există o structură optimă a capitalurilor deoarece valoarea întreprinderii nu

este influenţată de decizia de finanţare.

Modelul Miller–Modigliani (1963)3 relaxază ipotezele iniţiale prin introducerea

fiscalităţii. Se constată că prin luarea în considerare a impozitul pe profit, rentabilitatea

financiară creşte ca o consecință a efectului de levier al îndatorării. În aceste condiții,

întreprinderea îndatorată va plăti un impozit pe profit mai mic decât întreprinderea

neîndatorată . Reducerea impozitului, generează economii fiscale dependente de

mărimea îndatorării şi de cota de impozitare a profitului. În consecință, îndatorarea este

benefică in condițiile în care rentabilitatea economică depășește rata dobânzii, fiind

recomandată, cu atât mai mult, cu cât cota de impozit este mai mare. Îndatorarea nu

poate fi recomandată, întreprinderilor nerentabile sau care îmregistrează o rentabilitate

economica inferioară ratei dobânzii.

1 1.1

unde: kfin = rata rentabilităţii financiare; kec = rata rentabilităţii economice; kdob = rata

dobânzii;

t = cota de impozit pe profit; Dat. = datorii financiare; KPR = capital propriu;

1 efectul de levier al îndatorării.

2 Modigliani, F., Miller, M., The Cost of Capital, Corporation Finance, and the Theory of Investments, American Economic Review, 1958. 3 Modigliani, F., Miller, M., Corporate Income Taxesand the Cost of Capital: A Correction, American Economic Review, 1963.

132

Valoarea întreprinderii creşte pe măsura îndatorării, astfel valoarea unei

întreprinderi îndatorate este egală cu valoarea întreprinderii neîndatorate plus valoarea

actualizată a economiei de impozit (Stancu, 2007):

unde: Vdat = valoarea întreprinderii îndatorate;

Vnedat = valoarea întreprinderii neîndatorate.

Ca o consecință a diminuării costului real al dobânzilor cu economia fiscală,

costul mediu ponderat la o întreprindere îndatorată se reduce.

1

unde: = costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii îndatorate;

= costul capitalului propriu; Vdat = valoarea întreprinderii îndatorate.

În consecinţă, valoarea unei întreprinderi rentabile va creşte pe măsura creșterii

gradului de îndatorare şi a cotei de impozitare a profitului

Cota de impozitare a profitului influenţează direct proporţional costul

întreprinderii îndatorate, existând ,totodata, şi riscul fiscal al nerealizării economiilor de

impozit estimate în condiţiile unui profit fiscal diminuat. Concomitent cu reducerea

economiilor fiscale până la dispariţia lor, riscul îndatorării şi implicit riscul de faliment

vor inregistra creșteri semnificative cu impact asupra reducerii valorii întreprinderii

Modelul Miller&Modigliani consideră rata dobânzii ca fiind constantă, deși

teoria și practica financiară a demonstrat faptul că un grad foarte mare de îndatorare a

întreprinderii îi determină pe creditori să pretindă o rată de dobână superioară ratei de

dobândă medie de pe piața monetară ,ca urmare a riscului de insolvabilitate, de faliment,

cu care se confruntă întreprinderea îndatorată. În consecință, rata dobânzii va ȋnregistra

o creştere , concomitent cu creșterea primei de risc de insolvabilitate față de creditele

iniţiale (mai puțin riscante), ca urmare a creşterii riscului de îndatorare la care este expus

creditorul. În același timp , partenerii de afaceri ai întreprinderii vor fi mai prudenți în

relaţiile cu ceasta, datorită gradului semnificativ de îndatorare, ceea ce va genera costuri

133

de oportunitate suplimentare în relațiile comerciale cu furnizorii și clienții, reducerea

accesului la noi surse de creditare şi implicit creșterea riscul de faliment. În aceste

condiții, valoarea întreprinderii îndatorate creşte cu valoarea actuală a economiilor

fiscale şi scade cu valoarea costurilor de faliment.

Modelul Miller (1976) , bazat pe relaxarea ipotezelor iniţiale încorporează şi

impozitele personale în ecuaţia costului mediu ponderat al capitalului

Există teorii moderne care vin să înlocuiască teoria neutralităţii structurii

financiare asupra valorii de piaţă a întreprinderii4 (teoria clasică a lui

Miller&Modigliani) şi să adâncească complexitatea deciziei de alegere a surselor de

finanţare pe termen lung şi analiza fundamentării structurii optime de finanţare:

- Teoria de agent (Agent theory);

- Teoria semnalului (Signalling theory);

- Teoria finanţării ierarhice (Pecking order theory).

Modele bazate pe teoria de agent sunt focalizate pe problemele ce decurg din

conflictul dintre manageri în calitate de agenţi, şi acţionari în calitate de proprietari.

Managerii prin poziţia lor pot decide structura capitalului şi îşi pot exercita preferinţa

pentru anumite surse de capital.Aceștia vor opta cu prioritate pentru utilizarea surselor

interne de finanţare, în detrimentul distribuirii de dividende substanţiale acţionarilor,

precum şi pentru menţinerea unui nivel scăzut al îndatorării, îndatorarea fiind percepută

ca un mecanism de evitare a relaţiilor conflictuale dintre manageri şi acţionari. Teoria de

agent5 a fost dezvoltată de Fama & Miller (1972) şi mai apoi de Jensen & Mecking

(1976), și de Grossman & Hart (1976) .

Modele bazate pe teoria semnalului analizează impactul asimetriei de informaţii,

pornind de la faptul că managerii deţin mai multe informaţii despre performanţele şi

oportunităţile de investiţii ale companiei. Investitorii consideră un grad ridicat al

4 Mondher Bellelah, Finance moderne d’entreprise, Editura Economică, Paris, 1998, pag.81-100. 5Jensen, M.C., Meckling, W., Theory of theFirm: Managerial Behavior, Agency Costs and Capital Structure, Journal of Financial Economics nr.3, 1976, pag.11-25.

134

îndatorării ca un semnal pozitiv generat de încrederea în perspectivele viitoare ale

întreprinderii. Evidențiem ca principale modele modele bazate pe teoria semnalului :

Modelul Ross (1977)6, Modelul Grossman – Hart (1982), Modelul Myers – Majluf

(1990).

Teoria finanţării ierarhice, contrar teoriilor precedente, nu este focalizată pe

conceptul de structură financiară optimă, dar nici nu o exclude. Conform acestei teorii,

nu există o structură financiară bine definită, există doar conceptul de capital intern (cel

mai utilizat de manageri în finantarea companiilor) şi capital extern (utilizat de către

manageri doar în ultimă instanţă).

Teoria finanţării ierarhice urmărește stabilirea unui clasament al modalităţilor de

finanţare7 care ,din punctul de vedere la managerilor evidentiază: autofinanţarea pe

baza reinvestirii profitului, angajarea de datorii, creşterea de capital prin emisiuni de

obligaţiuni şi ulterior de acţiuni.

Conform teoriei finanţării ierarhice întreprinderile preferă autofinanţarea în

defavoarea surselor externe de capital, iar în cadrul acestora prioritate având datoriile,

emisiunile de acţiuni fiind utilizate doar ca ultimă sursă de finanţare ( ca urmare a

costurilor şi a riscului de subscriere). Totodată, conceptul de îndatorare optimă, este

susținut prin luarea în considerare a costurilor directe şi indirecte de faliment , fără a

exclude modalitatea de finanţarea ierarhică a întreprinderii. De asemenea , decizia de

finanţare trebuie să integreze şi alţi factori de influenţă potrivit teoriilor de semnal şi de

agent. Concomitent, nu trebuie neglijată nici politica de dividend care prin intermediul

ratei de distribuire a dividendelor influenţează creşterea capitalului propriu ca o

consecință a reinvestirii profitului. În concluzie, politica de autofinanţare a companiei

interferează puternic cu politica de repartizare a profitului, aspect ce impune un arbitraj

permanent între profitul distribuit sub formă de dividende şi cel reinvestit.

Teoria finanţării ierarhice a fost susţinută pentru prima dată de Donaldson (1961)

în forma clasică şi implică o analiză dinamică a deciziilor de finanţare. Mai târziu Myers

6Ross, S.A., The Determination of Financial Structure: The Incentive-Signalling Approach, Bell Journal of Economics nr.8. 1977, pag.23-40. 7Myers, S.C., Majluf, N.S., Corporatefinancing and investment decisions when firms have information that investorsdo not have, The Journal of Financial Economics, vol.13, issue2, pag.187-221, 1984.

135

(1984)8 realizează o analiză comparativă a teoriei compromisului şi a teoriei finanţării

ierarhice . Narayanan (1988)9 demonstrează că o întreprindere rentabilă, are interesul

să finanţeze investiţia prin îndatorare, mai degrabă decât prin creştere de capital,

creşterea de capital fiind un semn al unei stări nefavorabile (ca şi pentru Myers – Majluf

(1984)10).

In concluzie, prima teorie Modigliani si Miller privind structura optimă a

capitalului considera că valoarea unei întreprinderi în absenţa impozitării este

independentă de structura capitalului său. Dar, acest model se bazează pe o serie de

ipoteze care sunt destul de departe de realitate, printre care şi absenţa impozitării

profitului întreprinderii. În ipoteza în care se ţine cont de impozitarea profitului si de

deductibilitatea fiscală a cheltuielilor cu dobânzile, valoarea unei întreprinderi îndatorate

este mai mare decât valoarea unei întreprinderi care nu apelează la datorii, aflată în

aceeasi clasă de risc şi cu acelasi flux al profiturilor viitoare estimate.

Structura financiară optimă, cea care determină maximizarea valorii întreprinderii,

este fundamentată diferit, după cum se ia sau nu în considerare impozitul pe profit. Dacă

iniţial, în absenţa impozitării profiturilor, economiştii Modigliani şi Miller au emis teza

neutralităţii structurii financiare asupra valorii întreprinderii, în urma introducerii în

analiză a impozitului pe profit au ajuns la concluzia că o întreprindere îndatorată

înregistrează o valoare mai mare decât una neîndatorată, ca urmare a economiilor fiscale

generate de deductibilitatea dobânzilor la calculul profitului impozabil.

Se apreciază că există diferenţe între structura capitalului preferată de acţionari şi

cea preferată de manageri,actionarii preferând (în general) un grad ridicat al îndatorarii,

în timp ce managerii preferă finanţarea prin capitaluri proprii.Teoria de agent este cea

care explica diferentele dintre obiectivele managerilor si cele ale actionarilor.Seitz

(1982), într-o lucrare având ca subiect teoria de agent, constata ca managerii aleg o

structura a capitalului potrivita pentru luarea unei decizii pe termen lung. Chiar dacă

scopurile managerilor şi acţionarilor converg către maximizarea valorii întreprinderii,

8Myers,S.C.,The Capital Structure Puzzle, The Journal of Finance, Nr.39, 1984, pag.575-592. 9Narayanan, M.P.,Managerial incentives for short-term results, The Journal of Finance, 1988. 10Myers, S.C., Majluf, N.S., Corporatefinancing and investment decisions when firms have information that investorsdo not have, The Journal of Financial Economics, vol.13, issue2, pag.187-221, 1984.

136

între ei pot exista dezacorduri referitoare la modalităţile de atingere a obiectivului

propus.

În analiza structurii optime a capitalului întreprinderii urmărim: corelaţia EBIT –

profit pe acţiune, nivelul punctului de indiferenţă profit pe acţiune – EBIT, costul mediu

ponderat şi costul marginal al capitalului întreprinderii.

Analiza EBIT – profit pe acţiune (EPS sau PPA) – evidenţiază influenţa

gradului de îndatorare (Datorii/Total activ) asupra profitului pe acţiune.

Pentru a stabili legătura dintre gradul de îndatorare şi profitul pe acţiune trebuie

cunoscut modul în care variază costul capitalului împrumutat în funcţie de proportia

acestuia în totalul activului. Se acceptă că rata dobânzii platită pentru suma împrumutată

creşte odată cu creşterea ponderii capitalului împrumutat în totalul activului, creditorii

pretinzând să fie remuneraţi suplimentar pentru acceptarea unui risc mai mare.

Profitul pe acţiune creşte pe măsură ce creşte levierul financiar, dar numai până la

un anumit prag al îndatorării, după care începe să scadă. Explicaţia constă în creşterea

rapidă a dobânzilor plătite pentru capitalul împrumutat pe măsură ce proporţia acestuia

creşte, în ciuda scăderii numărului de acţiuni aflate la deţinători.

În legătură cu optimizarea structurii capitalului, studiile întreprinse evidenţiază că

structura optimă a capitalului este aceea care maximizează preţul acţiunilor pe piaţă, iar

aceasta, în cele mai multe situaţii, implică o rată a îndatorării inferioară celei care

determină maximizarea valorii profitului pe acţiune (EPS).

Analiza punctului de indiferenţă EPS – EBIT – este recomandată atunci când o

întreprindere are de ales între mai multe modalităţi alternative de finanţare si fiecare

dintre acestea poate conduce la o structura diferita a capitalului.

Pentru alegerea alternativei optime de finanţare se determină EPS în funcţie de

EBIT pentru fiecare structură alternativă a capitalului (pe baza relaţiei de mai jos) şi se

alege acea structură a capitalului care maximizează valoarea EPS pentru fiecare valoare

posibilă a EBIT:

137

EPS = (EBIT - D)(1- t)

N

Unde: EPS – profitul pe acţiune

EBIT – profitul brut înainte de plata dobânzilor si de impozitare

D – dobânda plătită

t– rata de impozitare a profitului (16%)

N – numărul de acţiuni

Punctul de indiferenţă reprezintă valoarea EBIT care determină aceeaşi valoare a

profitului pe actiune indiferent de structura capitalului.

Informaţia furnizată de analiza punctului de indiferenţă permite alegerea acelei structuri

a capitalului întreprinderii care conduce la cea mai mare valoare a EPS.

În practică structura optimă a capitalului este dificil de determinat cu exactitate,

întrucât aceasta este influenţată de obiectivele deseori divergente urmărite de echipa

managerială şi respectiv de preferintele actionarilor. Armonizarea intereselor acestora

trebuie să urmărească stabilirea unei structuri a capitalurilor întreprinderii, care să

asigure reducerea costului mediu ponderat al acestuia, în condiţiile maximizării valorii

întreprinderii.

6.2 Costul mediu ponderat şi costul marginal al capitalului întreprinderii

Pentru realizarea obiectivului major de maximizare a valorii sale de piaţă,

întreprinderea îşi va stabili o structură optimă a capitalului şi va apela la diversele surse

de capital în aşa fel încât să păstreze în timp structura optimă ţintită.

Elementele esenţiale pentru determinarea costului mediu ponderat (Cmpk) sunt

ratele de remunerare a componentelor capitalului (propriu şi împrumutat) precum si

ponderile componentelor (acţiuni comune, acţiuni preferenţiale şi obligaţiuni şi alte

instrumente de credit) în totalul capitalului întreprinderii.

138

Costul mediu ponderat al capitalului este definit ca o medie a costurilor

specifice diferitelor resurse de finanţare utilizate de către întreprindere, ponderate cu

cota parte a fiecăruia în totalul capitalului acesteia, conform relaţiei:

Cmpk =

n

i 1

ki * xi

unde: Cmpk – costul mediu ponderat al capitalului

ki – costul resursei de finantare

xi – ponderea resursei “i” în totalul sumelor de finanţare a întreprinderii

n – numărul resurselor de finanţare existente în capitalul total

Dacă integrăm diversele surse de finanţare în două mari grupe – capitaluri proprii

(acţiuni ordinare) şi datorii (titluri de datorie) – vom calcula costul mediu ponderat al

capitalului în forma sa cea mai simplă, cu ecuaţia:

Cmpk = kc DATCP

CP

+ kd

DATCP

DAT

unde:

Cmpk = kA = kec este costul mediu ponderat al întreprinderii;

Kc = costul capitalurilor proprii, echivalent cu rata de rentabilitate scontata de actionari;

kd = costul capitalurilor împrumutate, echivalent cu dobânda scontata de împrumutatori;

C = valoarea bursiera a capitalurilor proprii;

DAT = valoarea de piata a datoriilor;

CP + DAT = valoarea totală a capitalului întreprinderii.

În condiţiile unui mediu economic cu fiscalitate, relatia devine:

Cmpk = kc DATCP

CP

+ kd (1 – t)

DATCP

DAT

unde: t – cota de impozitare a profitului

Metodologia de determinare a costului mediu ponderat al capitalului este simplă,

dacă sunt cunoscute costurile individuale ale diferitelor resurse de finantare utilizate de

către întreprindere, cât şi sistemul de ponderi.

139

Valoarea Cmpk este relevantă numai dacă se ia în considerare influenţa pe care o

are structura financiară asupra costului fiecărei resurse de finanţare, iar coeficienţii de

ponderare trebuie să se estimeze în funcţie de valorile de piaţă şi nu de la valorile

contabile ale capitalurilor proprii si ale datoriilor (valori istorice), dacă urmărim

obiectivul de maximizare a valorii de piaţă a întreprinderii.

Pe de altă parte, stabilirea coeficienţilor de ponderare fiind dependentă de

structura financiară a capitalului întreprinderii, este indicat să se ia în considerare

structura permanentă a capitalurilor, respectiv acea structură pe care întreprinderea

intentionează să o mentină pe termen lung şi nu structura de finanţare observată la un

moment dat, care este temporară, modificarea structurii determină implicit modificarea

costului resurselor individuale de finantare. Aceasta structură poate constitui chiar

structura financiară optima, stabilită de conducerea întreprinderii, care să maximizeze

valoarea întreprinderii.

Totodată Cmpk fiind corelat cu riscul de piaţă al activului întreprinderii, nu poate fi

folosit drept rată de actualizare în evaluarea proiectelor de investiţii decât dacă noile

proiecte de investiţii aparţin aceleeaşi clase de risc cu activele (investiţiile) aflate deja în

exploatarea întreprinderii, iar structura resurselor de finanţare a proiectului de investiţie

nu este prea îndepărtată de structura capitalului întreprinderii.

Costul marginal al capitalului întreprinderii

Literatura de specialitate defineşte costul marginal ca fiind „costul necesar a fi

suportat în vederea obţinerii unei unităţi monetare suplimentare”.

În finanţarea proiectelor de investiţii apare problema dependenţei costului

cuantumului capitalului necesar pentru finanţare, respectiv costul capitalului este

independent de cuantumul capitalului sau se modifică odată cu creşterea acestuia.

Răspunsul este diferit , funcţie de structura surselor de finanţare a investiţiei şi de

politica de investiţii adoptată de întreprindere. Astfel, finanţarea proiectelor din

capitaluri proprii şi împrumuturi la costul mediu ponderat presupune o constanţă a

140

costului până la un anumit volum de finanţare, dincolo de acest prag costul devenind

crescător, altfel spus întreprinderea nu poate procura la acelaşi cost (Cmpk) decât o sumă

limită, dincolo de această limită suportând un cost marginal crescător, pentru orice

unitate monetară suplimentară atrasă.

Dacă admitem că structura surselor de finanţare include trei componente (Lindsey

şi Sametz), respectiv: împrumuturi, profit reinvestit şi creşterea capitalului propriu,

fiecare dintre cele trei categorii de resurse vor avea un cost marginal individual, iar

ordinea angajării surselor pentru finanţare este dată de ordinea crescătoare a costului

marginal.

În analiza proiectelor de investiţii în raport cu sursele de finanţare ale acestora, se

apreciază că proiectele ar trebui acceptate numai dacă rata lor de rentabilitate internă

(RIR) este superioară costului marginal al capitalului care se angajează, în caz contrar

proiectul trebuie respins.

Argumentele selectate, cu privire la utilitatea costului marginal în evaluarea

proiectelor de investiţii, evidenţiază faptul că analiza deciziei de investiţii în funcţie de

costul marginal este mai puţin operaţională, comparativ cu metoda costului mediu

ponderat, care oferă rezultate relevante în ipoteza continuităţii investiţiilor cu grad de

risc apropiat de cel al întreprinderii şi a păstrării constante a structurii surselor de

finanţare. În plus, metoda costului marginal nu oferă nici o informaţie referitoare la

impactul efectului de levier financiar, precum şi la influenţa impozitului pe profit

suportat de întreprindere, asupra deciziilor de finanţare prin împrumuturi.

Teoriile referitoare la influenţa structurii de finanţare a întreprinderii asupra

costului capitalului urmăresc formularea unui răspuns care să evidenţieze o combinaţie a

resurselor accesibile care să minimizeze costul combinat, global al capitalului şi să

permită realizarea unei structuri de finanţare optime.

Există teorii care contestă existenţa unei structuri financiare optime (F. Modigliani

şi M.H. Miller) şi susţin neutralitatea structurii financiare asupra costului global al

finanţării, deşi teoria clasică a structurii financiare consideră că există o structură

financiară optimă pentru care costul global al capitalului (Cmpk) este minim. Altfel spus,

141

teoria clasică ţine cont de influenţa structurii financiare (rata îndatorării întreprinderii)

asupra costului specific al fiecărei surse de capiatl, identificând creşteri specifice fiecărei

surse de capital în funcţie de riscul financiar asociat gradului de îndatorare al

întreprinderii.

Aspectele privind structura de finanţare şi costul capitalurilor întreprinderii sunt

prezentate în lucrările de referinţă din domeniul finanţelor corporative recomandate în

bibliografie.

142

BIBLIOGRAFIE

1. Ahmed N., Le trataite de gouvernance corporative, Ed. Les Presses de l’Universite Laval, 2006 2. Berk Jonathan, Demarzo Peter, Finance d’entreprise, Pearson Education, 2008 3. Brealy Richard, Stewart Myers, Principles of Corporate Finance, Sixth edition, The MacGraw-

Hill Companies, 2000 4. Brealy Richard, Stewart Myers, Allen Franklin, Principes de gestion financiere, Edition huite,

Ed. Pearson Education, 2008 5. Damodaran Aswath, Corporate finance. Theory and practice, Second Edition, De Boeck, 2004 6. Damodaran Aswath, Finance d’entreprise. Theorie et pratique, Premiere Edition, Ed. De Boeck,

2004 7. Damodaran Aswath, Pratique de la finance d’entreprise, Edition deux, Ed. De Boeck, 2010 8. Gerald I. White, Ashwinpaul C. Sondhi, Dov Fried, The Analysis and use of financial statements,

Second edition, Printed in the USA, 1997 9. Dragotă V., Ciobanu A., Obreja L., Dragotă M., Management financiar, Ed. Economica,

Bucureşti 2003 10. Halpern P., Brigham E., Finanţe manageriale, Ed. Economică, Bucureşti, 1998 11. Stancu I. Finanţe, Ediţia a IV-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2007 12. Vintilă G., Gestiunea financiara a intreprinderii, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 2010 13. Vintilă G., Fiscalitate. Metode şi tehnici fiscale, Ed. Economică, Bucureşti, 2006 14. Legea 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în M.O. nr. 571/29.06.2004, cu modificările şi

completările ulterioare 15. Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454

din 18 iunie 2008 16. Ordinul Ministrului Finanţelor Publice 3055/29.10.2009 pentru aprobarea Reglementărilor

contabile conforme cu directivele europene (publicat în M.O. nr. 766 bis/10.11.2009), cu modificările şi completările ulterioare

17. Ordinul nr.13/3.02.2011 pentru aprobarea Regulamentului nr. 4/2011 privind Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene aplicabile entităţilor autorizate, reglementate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, publicat in M.O. nr.185/16.03.2011

18. Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare 19. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în MO nr. 1066/17.11.2004, cu

modificările şi completările ulterioare 20. Alte reglementări financiare şi fiscale specifice domeniului cercetat 21. Alte lucrări, coduri de guvernanţă corporativă şi articole stiinţifice ale autorilor citați în stadiul

cunoașterii 22. Vintilă, G., Armeanu, D., Lazăr, P., Moscalu, M.(2009), “Study regarding the impact of the

corporate social responsibility upon firms’s financial performance”, 10th International Conference Finance and economic stability in the context of financial crisis, Theoretical and Applied Economics, Supplement Finance and economic stability in the context of financial crisis

23. Vintilă G., Moscalu, M.,(2009) “Aspects Regarding the Development and the Integration of the Corporate Social Responsibility Concept in Firm’s Behavior. Particularities for Small and medium-sized Enterprises”, Theoretical and Applied Economics, no. 7 (536 year XVI), General Association of Economists from Romania

24. Vintilă G., Toroapă M.G.(2011) - Building a Scoring Model for Bankruptcy Risk Prediction on Multiple Discriminant Analysis, The International Conference “Present issues of global economy”- 8th Edition, April 16th-17th, 2011, Annals of the “Ovidius” University, Economic Sciences Series Volume XI, Issue 1 /2011, http://www.univ-ovidius.ro/stec/

143

25. Vintilă G., Armeanu D., Filipescu M.O., Moscalu M., Lazăr P.(2011) - Romanian economic environment entrepeneurial activities analysis and risk evaluation ,Theoretical and Applied Economics, nr. 5 (558), General Association of Economists from Romania, www.ectap.ro

26. Moscalu, M.,Vintilă, G., (2012), “Study regarding the determinants of corporate social performance for a sample of Romanian listed companies, Metalurgia International, Special issue no.3, RMF Scientific Publishing House

27. Nedelescu M. (2011) - Optimizarea structurii de finantare pe termen lung a intreprinderii, Teza de doctorat, Academia de Studii Economice din Bucuresti

28. Armeanu D., Vintilă G., Moscalu M., Filipescu M.O., Lazăr P.(2012) - Using Quantitative Data Analysis Techniques for Bankruptcy Risk Estimation for Corporations, Theoretical and Applied Economics, nr. 1(566 ), General Association of Economists from Romania, www.ectap.ro

29. The Corporate Social Initiative, Harvard Kennedy School, http://www.hks.harvard.edu/m-rcbg/CSRI/init_main.html

30. Corporate Social Responsibility. Meeting Changing Expectations, World Business Council for Sustainable Development (WBCSD), The Netherlands, September 1998

31. Corporate Social Responsibility, Wikipedia, The Free Encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Corporate_social_responsibility

32. Global Reporting Initiative, www.globalreporting.org 33. UN Global Compact, www.unglobalcompact.org 34. Bursa de Valori București, www.bvb.ro 35. Green Paper. Entrepreneurship in Europe”, European Commission, Bruxelles, January 21, 2003 36. Corporate Social Responsibility, European Commission, Directorate-General for Enterprise and

Industry, http://sec.europa.eu/enterprise/csr/index_en.htm.