victor răzmeriţă ÎmblÂnzirea tigroaicei€¦ · introducre aşa cum a fost el plămădit omul...
TRANSCRIPT
-
Victor Răzmeriţă
ÎMBLÂNZIREA TIGROAICEI
EDITURA NICO
-
Victor Răzmeriţă
ÎMBLÂNZIREA TIGROAICEI
-
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
RĂZMERIŢĂ, VICTOR
Îmblânzirea tigroaicei/ Victor Răzmeriţă - Târgu-Mureş:
Editura Nico, 2010
I.S.B.N. 978-973-1728-62-9
821.135.1-31
Coperta de Nicolae Băciuţ Reproducere după Gustave Moreau (1826-1898)
Œdipe voyageur ou L'égalité devant la Mort, 1888
Metz, Musées de la Cour d'Or
EDITURA NICO
TÂRGU-MUREŞ,
str. Ilie Munteanu nr. 29
Apărut 2010
Copyright © Nicolae Băciuţ 2010
Pentru această ediţie
Toate drepturile rezervate
Lector Nicolae Băciuţ
Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ
Format 16/61x86, Coli tipo 9
Tiparul executat la
S.C. INTERMEDIA GROUP S.A.
Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr.57
-
România
-
Victor Răzmeriţă
ÎMBLÂNZIREA TIGROAICEI
EDITURA NICO
-
INTRODUCRE Aşa cum a fost el plămădit omul de la debutul său este
un răzvrătit din fire, iar mie încă aşa mi-i prenumele, dar iată că
vine şi numele din urmă Biruitor. Deci sunt un răzvrătit contra
prostiei omeneşti şi la toate viciile aducătoare de nenorocire,
fiindcă dragele noastre valori, miracolele, lumile interioare îşi
pierd aripele şi se schimbă balansul, adică răul biruie binele .
Cu aceste nuvele cerc să revoluţionez gândirea oamenilor şi să
birui imbecilitatea şi restul viciilor distrugătoare de minte de
suflet şi de viaţă normală, depăşind curentul de mediocritate al
culturii actuale care e putredă cu totul, să demonstrez revelarea
unor forţe uriaşe care pot conduce omul spre
EXPANSIONAREA CONŞTIINŢEI care este antena lui
Dumnezeu pusă în fiecare individ.
De două mii de ani, Isus Hristos le-a lăsat copiilor Săi
un set de ,,semne” pe care ei să le descopere cu clarviziune, ca
pe nişte semne de avertizare readucând şi dirijând omul pe linia
binelui, a vieţii sale, ca astfel oamenii să vadă realitatea dincolo
de aparenţe (Matei 24,6-14) dar cu mintea îndobitocită,
mancurtizată este imposibil. Eu nu plec de la o idee strictă a lui
Dumnezeu care mi-ar oferi criteriile dogmatice ale binelui şi
răului, chiar de scuip pe mulţi popi. E vorba de a dezvolta în
sine şi în cititori o fineţe, o sensibilitate a cărei singura măsură
a calităţii constă în gradul de iubire, de bunul simţ şi de
gândire corectă.
Un învăţător al legii, ca să-L ispitească pe Isus, I-a pus
întrebarea următoare: „Învăţătorule, care este cea mai mare
poruncă din lege?” Isus I-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu tot
sufletul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă,
iar a doua asemenea ei, este să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi”… iubirea naşte doar roadele dulci ale dreptăţii, dar
ale unei dreptăţi pozitive, câştigătoare şi nu a unei dreptăţi
-
severe, osânditoare. ,,Căci cine iubeşte pe alţii a împlinit
Legea” (Romani13,8).
Adevăraţii cucernici, care se apropie atât de mult de
poeţi, numesc această iubire spirit evanghelic care urmăreşte un
comportament paşnic, născut din uimire, bunul simţ al omului
şi sens al sacrului. Este o cultură a rugăciunii, o capacitate a
unui individ, a unei societăţi, a unei biserici de a vedea
lucrurile invizibile şi de a merge mai în profunzime decât ceea
ce se poate verifica la suprafaţă. Poeţii vorbesc de sensul
frumuseţii şi al misterului, oamenii de ştiinţă, de probitate
intelectuală iar ţăranii de dragostea de pământ de care sunt
legaţi cu sufletul, eu ca poet, scriitor, marinar, un conducător
spiritual am devenit un tot întreg cu a mea corabie, adică ţară,
şi-i simt orice scârţâitură şi durere. Singurul necaz al nostru al
creştinilor este că noi nu trăim învăţăturile noastre de a trăi
întru Hristos. Haina reprezintă viaţa şi caracterul lui Hristos:
Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos!” (Romani 13,14).
De când e lumea s-a format şi folclorul care este ştiinţa
poporului. Lipsiţi de cunoştinţele trebuincioase pentru a
pătrunde legile care cârmuiesc universul oamenii credeau în
toate fenomenele naturii crezând că este intervenţia unor puteri
supranaturale. Primii care au reuşit să răspundă la întrebări prin
explicaţii supranaturale au fost gânditorii greci, care au reuşit
să răspundă la toate întrebările, concepând o întreagă lumea
supranaturală a zeiţelor, zeilor cu calităţi şi manifestări
omeneşti, dar de intensităţi sporite. Primul care s-a abătut de la
această viziune a fost marele Thales din Milet, care a căutat
explicaţii naturale, devenind primul filosof materialist.
Filosofia lui Thales a generat şcoala din Milet, care a avut
reprezentanţi de marcă şi a constituit ulterior bazele ştiinţei
exacte şi ştiinţelor tehnico-inginereşti. Sub îndemnarea lui
Socrate, născut în jurul anului 470 î.e.n., o serie de filosofi
greci au abordat problemele comportamentului uman şi al
filosofiei morale. Socrate a fost dascălul lui Platon, care nu
-
credea în experienţele pur senzoriale. Platon credea într-o
realitate primară rezultată din sfera matematicii.
Aristotel, cel mai mare şi important filosof grec, s-a
ocupat simultan de natura fizică şi de cea umană. Aristotel cu
un intelect capabil să cuprindă arii largi a conceput un sistem
pentru a explica modul de funcţionare a tuturor elementelor
Universului. El considera că cea mai importantă ocupaţie a
omenirii este filosofia gândirii, care să caute cauzele naturale.
Filosofii de la început interesaţi de natura fizică a vieţii
materiale şi de natura vieţii umane au coexistat, au convieţuit
normal, într-un climat de discuţii elevate şi efervescente şi
probabil contradictorii fiindcă ne-au rămas memorii:
Empedocle (490-430 î.Hr.) a fost om de stat, filosof, medic,
educator poet şi mai cu seamă un mare mistic. Contemporanii
îl considerau cu adevărat divin. Aristotel îl proslăvea ca pe
inventatorul retoricii, Galen îl considera întemietorul medicinii
romane, Lucreţiu îi admira hexametrii…În urma unor revelaţii
şi ca să-i convingă pe ucenici de divinitatea sa, Emedocle a
chemat martorii pe vârful vulcanului Etna şi – cu toată credinţa
- s-a aruncat din vârf în craterul fumegând. Înainte, el
prorocise că vulcanul îl va arunca înapoi. Tradiţia confirmă:
într-adevăr, vulcanul a aruncat înapoi doar… numai sandalele
lui. A dat-o bine în bară numai noi trebuie să învăţăm din
greşelile altora şi ar trebui să convieţuiască în armonie azi
toate ştiinţele, filosofiile, artele şi religiile lumii. Însă în
mijlocul secolului 19 apare ruptura între lumea spirituală adică
umaniştii şi cea materială ştiinţele pragmatice industriale
precum progresul tehnico-ştiinţific.
Astfel intelectualii de natură umanistică au rămas
aruncaţi în afara vieţii şi au renunţat să perceapă legile
fundamentale ale naturii care guvernează în toate domeniile: fie
ale naturii fizice, fie ale naturii psihice. Depărtarea de
domeniile umaniste ale lumii ne-au îndepărtat pe toţi de
orizontul cunoaşterii afective cum ar fi: sensibilitatea la
-
frumos, emoţiile dragostei, emoţia artistică, lipsa de empatie,
cunoaşterea prin emoţie şi astfel întoarcem teoria lui Darwin la
180 de grade că omul a provenit de la maimuţă. Cât s-au
străduit învăţaţii de la Darwin încoace, mai ales cei comunişti
să prefacă din maimuţă om nu le-a reuşit dar iată că din om
maimuţă da. Omul a fost făcut de Dumnezeu şi cu timpul din
cauza intoleranţei şi a lipsei moralei se preface în maimuţă
tâmpită însă modernă care poate lucra chiar şi la calculator, iar
asta eu o dovedesc prin a mea carte. Iată un exemplu: care este
unitatea de măsura a frumosului? Criteriul de operare este
dictonul: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie,
adică frumosul este apreciat după mintea şi gustul fiecărui
individ, însă frumuseţea se mai vede şi cu sufletul,
sentimentele, cu ochiul minţii şi nu numai cu ochii obişnuiţi, şi
încă aceea plini cu ceaţă satanică.
Aceasta nu este o ştiinţă obiectivă, ci o apreciere, sau
referindu-se la durerea de cap, aceasta are foarte multe cauze.
Care medic în ziua de azi îţi poate spune care e cauza?
Înţelepţii străvechi le ştiau simţindu-le şi le preluau prin
empatie durerile sau chiar lecuiau şi de la distanţe mari de mii
de kilometri. Cel mai mare medic francez de origine evreiască
fiind Nostradamus (1503-1566). Ca el nu putem fi dar prin
gândirea lucidă şi dragoste putem lecui persoana iubită nefiind
medici dar cu ajutorul iubirii ,,Dumnezeu este iubire”. Izvorul
moralei este acela cu izvorul relaţiilor interumane:dragostea.
Când Isus a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din
toate poruncile, El a identificat principiul ,, să iubeşti”, ca fiind
esenţa moralei (Matei22,36-42), deci acest leac îl avem fiecare
numai că el este ca veninul şarpelui foarte veninos dar şi foarte
lecuitor. Această cunoaştere eu o numesc simţ poetic,
scriitoricesc, sentimentul misterului. Prin această atitudine eu
mă deschid către toate experienţele tuturor credinţelor
religioase şi tuturor formelor de umanism, acolo unde se
manifestă în om, în fiecare dintre noi în adâncul lumii noastre
-
interiore, această sensibilitate în faţa misterului ce poate fi
recunoscută oriunde în lume şi în istorie fiindcă misterul a
însoţit dintotdeauna viaţa omului.
Dumnezeu este cu toţi în clipele de mare cumpănă chiar
de oamenii se cred părăsiţi, de sunt atei, ortodocşi şi catolici,
ebraici şi musulmani, protestanţi şi adventişti, baptişti şi
tibetani, budişti şi şintoişti, liberi cugetători filosofi materialişti
sau filosofi umanişti. Chiar dacă pentru fiecare din credincioşi
El are nume diferite: Sovat, Yehova, Isus, Mahomed, Buda,
Şiva. Cel de Sus oricum este cu cel suferind, fiindcă sunt cu
toţii credincioşi, sunt oameni cu slăbiciunile şi păcatele lor.
Prin aceste nuvele îi chem pe toţi de toate confesiunile spre
toleranţă pe care se clădeşte binele lumii şi să meargă toţi pe
calea arătată de înţelepciunea dumnezeiască fiindcă ea este
liantul dintre identitatea noastră biologică şi cea metafizică,
dintre ceea ce este material şi ceea ce este divin. Un om evoluat
îşi controlează şi domină corpul fizic şi instinctele cu ajutorul
minţii, expansionând continuu câmpul conştiinţei.
Trebuie să aplicăm învăţăturile zi cu zi în viaţă pentru a
apropia raţiunea de spirit, mintea de corp şi ştiinţa de religie,
filosofia materială de cea spirituală. Unind, sau măcar
înţelegând profund, sau vieţuind toate acestea ele pot fi o
binecuvântare şi o salvare pentru întreaga omenire fiindcă în
ţesuturile creierului nostru, numit memorie, sau un coridor încă
neexplicat de nimeni între conştient şi inconştient, sunt stocate
miliarde de miliarde de informaţii chiar de la începutul lumii şi
care ca un râu curge prin laptele matern, pâinea mâncată şi
vinul băut, visele avute în timpul nopţii: cum ar fi obiceiuri,
instincte, capacităţi, dorinţe şi speranţe glasuri ale stră, stră,
strămoşilor noştri care sunt de acuma demult humă, deci
trebuie fiecare să ne aplecăm urechea unul asupra altuia şi
măcar să ne auzim şi înţelegem.
Cu ceea ce mi-au dat cărţile citite, lecţiile de istorie sau
experienţa umană, informaţia venită prin memoria lăsată de la
-
strămoşi, prin vinul pe care l-am băut şi pâinea pe care am
mâncat-o şi o mănânc am putut să mă înarmez psihologic şi
intelectual contra tuturor forţelor de intoleranţă, ale căror
manifestări se numesc în secolul nostru, rasism, fascism,
comunism, stalinism uciderea sufletului din om şi
transformarea lui în maimuţă nu dresată dar încă tâmpită,
mancurtizarea oamenilor. Toleranţa este o virtute, rezultatul
unui proces educator, de zi cu zi în primul rând aplicat sieşi
apoi celorlalţi, adică un instinct cultivat în individ, ca şi în
societate. Iată sfinţenia unui adevăr rostit de Giovanni Papini,
unul dintre idolii spirituali a lui Mircea Eliade filosoful nostru
român: „Dacă în viaţa omului va apărea ceva nou măreţ, va
apărea din spirit; dacă vrem să perfecţionăm omul, trebuie să
facem desăvârşit spiritul său. Toate valorile se află în el…
Dacă spiritul s-ar schimba ,s-ar schimba dintr-odată toată
viaţa…Toate chestiunile –naţionale, sociale, morale - sunt, în
fond, chestiuni sufleteşti, chestiuni spirituale. Schimbându-se
lăuntricul, se schimbă exteriorul, reînnoind sufletul, se
reînnoieşte lumea. Gândirea tupilată a omenirii deci ia apă de
peste tot şi încă binişor şi astfel riscăm să ne stingem misterios
ca civilizaţie pentru că n-am îndreptăţit încrederea superiorilor
cereşti. Iar în locul nostru, alte fiinţe cu nume noi se vor naşte
sau or sosi, încercând să ia o notă mai mare ca noi la
inteligenţă, înţelepciune şi cumsecădenie. Suntem astăzi
umiliţi, bolnavi de frică ce ne este masca vieţii când o
îmbrăcăm în fiecare dimineaţă după ce ne spălăm pe faţă, însă
se ştie că mai rea decât moartea este doar frica. Se ştie cât
valorează puritatea sufletului, roadele minţii noastre ale
intelectualilor acuma: şi nu ni se mai pretinde să fim salvaţi de
la naufragiu decât prin sentimentul creştin al culpabilităţii
noastre, de aceea cerc să fac şi eu ceva punând ,,umărul” de a
schimba conştiinţa umană a societăţii noastre câtuşi de puţin.
Aşa să ne ajute Dumnezeu dacă suntem vrednici de
a lui ajutor!!!
-
Repere biografice
15 septembrie 1970- Victor Răzmeriţă se naşte în satul
Găuzeni, raionul Şoldăneşti, Republica Moldova într-o
familie de ţărani, fiind al treilea din cei şase copii, ai lui
Pantelimon şi Anastasia Răzmeriţă.
1 septembrie 1977 - 25 mai 1985 - urmează Şcoala
Medie Moldovenească de 8 ani în satul natal.
1 septembrie 1985 – 25 iunie 1988 – este înscris la
Şcoala Profesională Tehnică N-2, satul Cuhureştii de Sus,
obţinând calificarea – electrician şi permis de tractorist
maşinist clasa a III-a.
17 noiembrie 1988 – se înrolează în armată în cadrul
Flotei Militare Maritime a fostei URSS cu gradul de marinar.
noiembrie 1988 – 22 aprilie 1989 – urmează cursurile
militare intense de rang I în oraşul Pinsc, Bielorusia obţinând
calificarea motorist, scufundător.
26 aprilie 1989 – 11 noiembrie 1991- continuă serviciu
militar în unitatea Statului Major pe corabia vedetă amiral
OKEAN şi corabia Şefului Statului Major în oraşul Riga,
Letonia având funcţia dublor al motoristului superior.
26 mai 1989 – este numit în funcţia motorist electrician
superior pe nava Şefului Statului Major cu grad de matroz;
7 iulie 1989 - primeşte calificarea maestru clasa a III-a;
3 decembrie 1989 – este avansat în grad de matroz
superior;
15 martie 1990 – devine maestru de clasa a II-a;
27 septembrie 1990 – este avansat la gradul de cartnic
categoria a II-a;
25 decembrie 1990 – primeşte calificarea maestru de
clasa I;
26 iulie 1991 – este numit comandantul grupului
profesional de motorişti pe corabia vedetă amiral OKEAN;
29 iulie 1991 – e ridicat la gradul de cartnic categoria I;
-
11 noiembrie – este trecut în rezervă, sfârşind stagiul
militar de 3 ani.
18 octombrie 1993 – 10 decembrie 1994 – lucrează ca
electrician în Colhozul Cepaev loc. Găuzeni.
15 decembrie 1994 – 10 februarie 2006 – este lăcătuş-
electrician în atelierele experimentale instructive la
Universitatea de Stat din Chişinău.
1999-2006 – urmează cursurile Universităţii de Stat din
Chişinău, Facultatea Filologie, Specialitatea Limba şi
Literatura Română.
10 februarie 2006 – prezent : lucrează ca inginer
categoria I, Catedra Biologie Umană şi Animală din cadrul
Universităţii de Stat, Chişinău.
1 februarie 2007 – prezent: lucrează în cadrul
Serviciului de Pază Paramilitară, funcţia gardian, grad
locotenent.
Cărţi publicate:
“Moda lui Skaraoţki”, Fundaţia Draghiştea, Chişinău,
februarie 2009;
“Cătuşele mancurtizării”, Editura Nico, Târgu-
Mureş, mai 2009.
Articole publicate în cotidianul mureşean Cuvântul liber,
redactor-şef, poetul Lazăr Lădariu:
Alegerile repetate din Republica Moldova,
Şobolanii roşii,
Trecerea “cortinei de fier” de pe Prut,
Ziua Limbii Române, 20 de ani la Chişinău.
Scrieri publicate: povestirea „La pescuit cu sacul”, în ziarul
Zidul, redactor-şef, poetul Cristian Bodnărescu.
-
E OARE LEACUL NEBUNILOR
ÎNSURĂTOAREA?
Însurătoarea dacă este leacul nebunilor, după cum se
spune la noi în popor, filozofia mea mie îmi spune că e o
închisoare, o gheenă dar care este necesară uneori, mai este şi
ruperea de sine a Eu-lui tău, deoarece ea te face să-ţi iei rămas
bun de la multe visuri, idealuri şi fantezii, ca şi de la libertatea
ta interioară şi să te înhami la jugul familial care consumă o
enormă cantitate de timp şi energie. Aşa că uneori e mai bine
să fii liber şi nebun, decât cumsecade şi captiv. ,,Să-ţi cucereşti
libertatea în fiecare zi”, zicea Faust, adică pentru libertate
trebuie să lupţi zilnic şi chiar în fiecare clipă, iar setea de
libertate dacă o ai sfarmă lanţuri grele, dacă nu…. La fel şi
Demnitatea cea care acordă dimensiune verticală fiinţei umane,
este mai tare ca moartea. Un vechi înţelept afirma că robia cea
mai gravă e cea în care robul începe să se simtă bine, adică la
fel porcul în coştereaţă numai că pe când să-ţi pună juvăţul în
gât nici nu te întreabă, adică sorta ta e în mâinile altora, iar tu
numai o fiinţă biologică necugetătoare fiindcă alţii gândesc şi
pentru tine. Aşa că binele însurătoarei îţi iese uneori pe ochi,
încât nu eşti bucuros de atâta bine, practicându-ţi meseria de
om însurat care este pentru majoritatea o dramă a existenţei
noastre şi nu un trai fericit după cum ar trebui să fie la oamenii
civilizaţi.
Prin luna iulie vinul la ţară la majoritatea e cam pe
sfârşite. Cine mai are îl vinde repede, fiindcă e sculat uneori şi
pe la miezul nopţii din somn ca să dea vin. Băutura e lucrul
dracului şi când o iei în cap, tot te poartă de chică la fel ca un
Aghiuţă pe unde nici tu nu ştii, iar a doua zi să-ţi spună alţii de
poznele tale făcute şi să te mustre groaznic conştiinţa, căindu-te
din adâncul sufletului în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei, mai
-
ceva ca în faţa popii la spovedanie. Pentru cine nu o are această
cunoştinţă e mai uşor, pe ceilalţi însă îi ţin ca într-un coşmar
gândurile, într-o mare frământare destul de tragică. Încă în
antichitate afirma şi înţeleptul Eschil, că ea, conştiinţa, este o
faclă ce luminează inima, dar e şi un factor neadormit, pe care
omul îl poartă întotdeauna cu sine şi trebuie păstrată intactă.
Acest ,,judecător neadormit” ar trebui să stea mereu de veghe
ca să-l mobilizeze şi să-l întărească în poziţia şi în convingerea
sa. Misiunea lui mai constă şi în a fi un iluminist al timpului
său, în a-şi asuma o datorie civică, un angajament social faţă de
conaţionalii săi, faţă de societatea, al cărei exponent este şi pe
care se cuvine s-o slujească cu devotament şi sacrificiu până la
ultima-i suflare. Acest judecător, însă, poate şi să te întunece
dacă trece în slujba Necuratului nu numai să te lumineze şi să
te condamne pe nedrept la ani grei de suferinţă. Pentru a-ţi
verifica credinţa şi tăria de caracter să vadă câtă suferinţă poţi
duce şi de eşti destoinic de a înfrunta şi mai mari obstacole în
cale vieţii, Dumnezeu te lasă precum mama pruncul de a face
singur primii paşi, iar când cazi îţi sare repede în ajutor.
Înspăimântător de tragică este judecata de conştiinţă
care te ţine în agonie şi regrete prin diferite nevroze, suferind
exagerările închipuirilor, aşa cum pătimesc unii cai de nălucă
sau când dau peste locuri necurate. Nu poţi să te scuturi de ele
ca de scai, căci igiena noastră mintală este cu neputinţă de
obţinut fără gândire pozitivă dacă eşti nătâng la suflet, sau
prins în chingile blestemului, iar drumul spre normalitatea
moralei trece numaidecât prin bunul simţ şi ai de a alege căile
binelui sau răului fiindcă Dumnezeu dă cărările şi obstacolele
vieţii şi omului minte de a gândi pe care cărare să meargă şi să
rezolve problemele. Astfel moralul desemnează raportul corect
– sau condiţia corectă – al individului faţă de celelalte
persoane. Ce e bine şi ce e rău în relaţii interpersonale se poate
afla uşor, dacă aplicăm criteriul universal al ,,iubirii de
aproapele”, pe orice treaptă socială s-ar afla omul trebuie să-l
-
privească pe semen ca pe un frate. Izvorul moralei este acelaşi
cu izvorul relaţiilor interumane: dragostea. Când Domnul Isus
a fost întrebat care este ,,morala moralei” sau care este cea
mai mare poruncă din toate poruncile, El a identificat principiul
,,să iubeşti”, ca fiind esenţa moralei (Matei 22,36-42).
Într-o zi de vineri, după o beţie lată, eram canoniţi rău
de tot, căutam, cum caută tăunii sânge, să ne înfiripăm cumva
şi nu ne surâdea norocul, eram vreo patru handralăi, flăcăi ai
satului, după armată, şi ne osteneam mintea întrebându-ne ce-i
de făcut căci e mare ,,focul” şi ard intestinele. Era deja pe la
chindii iar noi ne vârcoleam ca şerpii, care caută vara răcoare,
câte unul mai vomita din adâncul măruntaielor tot veninul de se
întorceau intestinele pe dos, adică ,,jupuia cârlanul”.
- Ce ne facem băieţi? Cum să ne lecuim de mahmureală că e
culmea? Zice câte unul cu drojdiile în cap încă de aseară şi
despica văzduhul tăcerii cu câte o sudalmă, măcar aşa să-i mai
treacă din durere, sau altă vorbă scârnavă de om cu nările
umflate de băutură făcându-se cârlig! Căci turbez, zău că îmi
vine să fac moarte de om.
- Ajunge cât ţi-a fost şi bine! Ieri erai în culmea fericirii, iar
astăzi... ioc. Ieri ai cântat la armonică, acuma joacă dacă poţi.
Suntem lipsiţi de simţul măsurii. Le reproşez eu care nu eram
mai breaz ca toţi şi mă aşezam jos pe ciment de a-mi fi răcoare
căci era culmea.
- Văleu… Domne! Iarăşi tu cu nebuniile tale, idiotule! Noi
murim, da ţie îţi cântă sticleţii în cap, cărpănosule!
- Aprindem lumânările, punem mâinile pe piept şi gata fiindcă
de moarte tot timpul trebuie să fim gata, altă ieşire din situaţie
nu găsim. Atât, până aici a mers ostaşul cântând din armonică
toată noaptea prin sat, căci şi la cimitir iaca am ajuns, iar
strigoii pe care i-am tulburat nici de gând să ne cinstească, n-au
nici un pic de ruşine, trăsni-ar să-i trăsnească. De acuma iar
vom fi în prăjina satului, căci numai alde noi nişte haimanale,
-
ajungem pe la miezul nopţii la cimitir şi încă cu muzică şi alai.
Mai rar aşa strânsură de trăsniţi.
- Of! Of! Of! Dă-o dracului de lume! Ce am să mă cunun cu
ea? Dă altul glas.
- O! sare unul cu o idee. La mine, în mahala au venit două
domnişoare de la Chişinău le acostăm la al nostru chei şi găsim
şi de băut. Bunelul lor are un vin negru-puterea ursului. Eu
aranjez totul încât are să ne fie de pomină. Hai să-l însurăm pe
unul dintre noi şi aldămaşul e pe loc, adică pune căldarea cu
vin după cum e datina la noi în sat. E bună ideea, ai?
- E bună ideea, dar pe cine îl propunem ca mire?
- Pe cine? Cine e mai frumos? Victor.
- Ian duceţi-vă dracului, trăsniţilor voi aveţi ceva din gândirea
lui Michiduţă! Degeaba vă forţaţi norocul, numai mire nu am
fost! Vreţi să beţi pe seama mea? O brânză are să vă meargă
nătărăilor!
- Fii bărbat şi scoate-ne de la belea, tu doar eşti frumos. Eşti
cel mai bun de nadă, au să se prindă domnişoarele în cârlig ca
raţele cele mute, când le prindeam noi fiind nişte dihănii de
copii cu cârligul prins cu un fir pescăresc, ca apoi să le tragem
până la gard şi le suceam gâtul, apoi le jumuleam şi le coceam
la foc pe malul râpei de lângă sat, de ne lingeam degetele cât de
gustoase erau. Şi încă ce romantică superbă era! Eram ca
haiducii. Hai nu te alinta! Ce te costă pe tine?
- Ba e foarte bine, dar ce mă fac eu cu ruşinea conştiinţei mele,
judecata lumii şi a satului? Şi încă dacă le mai are pe alea cu
penicilina şi mă ,,decorează” cu un ,,buchet de floricele”
orăşenesc pentru părţile mele ruşinoase? Am rupt cuiul şi ajung
popă tuns de au să râdă şi câinii satului de mine şi încă cu
medicamentele e greu cu totul în fundătura noastră de sat! Aşa
că, lehamite!
- Dă-o dracului de ruşine, noi murim dar el îşi bate capul de
ruşine. Salvează oamenii acuma, când mor, că pe urmă... Lasă
ruşinea, împeliţatule! Ai să guşti carne de domnişoară de oraş,
-
noi îţi oferim şi una şi alta, adică băutură şi gustare şi încă sâni
de fată mare de la oraş. Nici n-ai visat aşa ceva!
- Nu fi ranchiunos şi fără obraz! zice altul cu capul cât burta
iepei.
- Ce să-i faci? Prietenii te îngroapă, prietenii te însoară.
Ne-am pornit noi mahmuri câine, câineşte cu toţii luând
dealul în piept spre gospodăria bunelului la care venise
nepoţelele, eu mire, altul staroste, ceilalţi doi ca muzicanţi şi
peţitori, totul mergea după plan şi ca pe unt. Domnişoara ce
mi-au oferit-o de mireasă, cam uşoară de minte s-a prins repede
la momeală, aşa că ei îi mai turnau vorbe, una mai deocheată
decât alta, ridicându-mă în slăvi, de îmi părea că sunt regele
dacilor de acuma. Două verişoare venite de la Chişinău la
bunici în vacanţa de vară, nici n-au visat aşa petrecere. Tobă
aveam, acordeon tot, aşa că a mai adus ea cu ajutorul
,,bolnavilor” o căldare cu vin şi am început încetişor să ne
lecuim. Un pic ne ,,aghesmuisem”, toţi eram bine dispuşi,
pluteam în inocentul vis al sincerităţii ascunse şi scoteam nişte
cântece din noi de ne părea că eram cei mai vestiţi lăutari. Apoi
iată că mai apare o pereche de verişori cu muzicanţii. Pricepând
care-i chestia, fără să mai crâcnească, s-au şi prins de naşi. Mă
rog, muzica atrage şi alţi oaspeţi, a mai apărut o pereche, de nu
ştiam pe care să-i iau de naşi şi încă se certau între ei, care şi
cât are ca să-mi pună mai mult pe masă, iar veselia era de
acuma în toi. Mesenii când cântau, când pălăvrăgeau toţi odată
şi aproape nimeni nu asculta, iar muzicanţii nu se dădeau nici
ei bătuţi şi storceau totul fără milă din instrumente. Nu mai
eram de acuma noi ,,bolnavi” ca muştele cele îngheţate, aburii
vinului ne dezgheţaseră şi ne dezlegaseră limbile, două doamne
şi trei domnişoare, iar noi şase bărbaţi, compania era superbă,
şi paharele cu vin se trăgeau unele pe altele să fie băute ca
fetele la joc.
Eu şi cu o domnişoara pretinsa mea mireasă eram
perechea petrecerii, în centrul atenţiei şi în iureşul toastelor,
-
care curgeau şuvoi, ne-au aşezat la mijloc, tot cântându-ne
cântece de nuntă şi veselie. Nici în poveste aşa peţitori şi naşi.
De acuma era miezul nopţii, iar noi nici de gând să ne liniştim,
deja consumasem căldarea, iar muzicanţii, mă rog, pe uscat nu
pot să cânte, aşa că au mai adus una din partea însurăţeilor, ca
să întărim căsnicia, căci altfel n-o să ţie mult. Într-un cuvânt,
ne-am făcut mai toţi turtă. Pe la ora patru dimineaţa văd că mi
se încleiau ochii de somn şi de paharele băute. Îmi cer scuze şi
le spun ,,nuntaşilor” că o iau la vale, încetişor, spre casă cât e
lucrul cu cinste.
- Bine, dar cu însurătoarea cum rămâne?
- Păi, cum să rămână? Dacă însurătoarea e leacul nebunilor…
eu încă nu am înnebunit să mă însor! Câinii latră, caravana
trece, iar când am să înnebunesc am să vă spun şi vouă şi
atunci am să mă lecuiesc prin însurătoare! Eu îmi cer scuze, că
sunt de acuma beat şi vorbesc cu morţii, însă mi-i în grijă să nu
fac vreo trăsnaie, adică să-mi iau după cap dracul, pe care voi
mi l-aţi adus cu cântece lăutăreşti, iar eu să nu-l pot lua de pe
capul meu decât când mi-a cânta popa prohodul. Suit să mă
vadă pe vatră la ea şi atât, mi-a pus jugul în gât şi fusta în cap.
Aşa că mai bine o iau valea, cât e lucru cu cinste. Cât nu sunt
beat criţă şi să nu ţin minte mâine ce prostie am făcut acuma
seara ca să-mi pară rău toată viaţa şi să-mi muşc degetele.
- Măcar fă o partidă de amor.
- Ia scuteşte-mă de asta să nu-mi pună mat pe toată viaţa!
Taman că nu vreau acuma beat ca apoi mâine să mă trezesc şi
să-mi pun mâinile în cap de cele făcute. Cu altă ocazie, când
am să fiu cu mintea limpede. O conduc frumos acasă, îmi cer
scuze şi atât.
- Vezi să nu-ţi pară rău că ai lăsat aşa vânat.
- V-am făcut pe plac, nătărăilor, ce mai vreţi? Iar pasiunea
carnală o lăsăm pe altă dată fiindcă în stare de ebrietate e
satisfacţie animalică, iar eu nu sunt sclavul instinctelor
-
animalice sau frustării sexuale, sunt înconjurat de sentimente şi
apoi pot să rămân eu singur un vânat pentru totdeauna nu ea.
- Aşa este, bucşitule de minte!
- Hai noroc şi ajunge, că mâine iar o să fim ca broscoii întinşi
pe burtă şi o să căutăm ,,leacuri”.
- Dar e păcat să rămână vinul în căldare.
- Îl lingem şi pe acela şi ne-am împrăştiat, că ne prind zorii şi
are să ne huiduiască mahalaua că nu mai au linişte să doarmă
din pricina noastră.
Am condus ,,mireasa” acasă i-am furat vreo câteva
sărutări la portiţă şi ajunge. La noi lumea deprinsă cu furatul de
la colhoz şi mintea colhoznică de aveam şi cântece de mândrie
// La colhoz pe dealul mare // cine fură acela are // Deci totul
era din furat şi chiar sentimentele, iar dacă nu furai erai luat
drept un tâmpit, un ciumat al societăţii de care se fereau toţi.
Iar de fete erai considerat un nebărbat şi impotent, dacă nu o
constrângeai şi o ,,ardeai” chiar şi violând-o, te alegeai cu
ciuca, adică nu mai primeai răspuns la ale tale sentimente
umane ci erai numai şmecherit, deci cu cât erai mai rău cu atât
erai mai bun, ca şi cum câinele rău e cel mai bun. Aceasta se
cheamă dragoste în stil sovietic, iar dacă o foloseau bărbaţii în
grup se numea ,,colhoz” ,,Viaţa nouă”.
Trecere la fete aveau şi mai au şi acum, mediocrii,
jigodiile, docilii, hoţii, răpănoşii, adică oamenii deveniţi
maimuţoi tâmpiţi şi împuţiţi, cu sentimentul dragostei atrofiat
sau în ciubote şi care se dirijează numai de instincte animalice.
Astfel în perioada odiosului regim comunist în capul mesei se
pomenise nu Omul intelectual ci cel adevărat sovietic, adică
maimuţoiul tâmp fără nici o spoială de minte şi cultură,
corupţia, trădarea, ticăloşia, lăcomia, mândria goală şi toate
viciile distrugătoare de viaţă normală, de minte şi de suflet ba
chiar şi de natură şi univers. De exemplu totul se făcea şi se
mai face de mântuială a lehamite şi cu nepăsare fiindcă era la
-
colhoz şi nu-i durea în cot pe nimeni, adică scuipau în fântâna
din care apoi beam apă toţi.
Un loc de muncă bine plătit trebuie să-l cumperi acum
cu bani grei, tot aşa şi notele la examene şi susţinerea
colocviilor în instituţiile de învăţământ, se lua şi încă se mai ia
mită, iar multe fete achitau taxa cu servicii sexuale. Mi se
rupea inima de milă când auzeam că fetele pe care le iubeam şi
cărora le scriam versuri, cu mine se purtau şi se arătau sfinte de
leşinau la un sărut de al meu, însă contrariul era că erau bătute
apoi regulate în acest mod animalic şi sadic. Paradoxul era că
le plăceau fetelor aşa fel de dragoste fiindcă se complăceau a fi
cucerite şi dominate fiind mândre de asta şi avându-se foarte
întrebate.
Eu cu inteligenţa mea eram socotit un om prăpădit şi de
nimica bun. Această violenţă, ignorare, sadism fizic şi
psihologic am mai văzut-o de mic copil în familie şi m-am
jurat că nu am sa fiu un aşa fel de animal şi iată că şi acum
pătimesc pierzând iubite una după alta, dar nu mă las de
jurământul depus în faţa lui Dumnezeu, de a fi om cu onoare.
Onoarea presupune înzestrarea omului cu o serie de calităţi
admirabile precum corectitudinea, curajul, demnitatea, cinstea,
vitejia, bunătatea, respectul, toleranţa, generozitatea
sufletească, onestitatea, gloria, loialitatea, iubirea faţă de
Dumnezeu de oameni, soţie şi familie, înţelepciunea altruismul,
simţul datoriei şi responsabilităţii de tot ce-l înconjoară, grija
faţă de cei în etate, politeţea, răbdarea, virtuozitatea, faima,
meritele şi realizările în sprijinul comunităţii naţionale,
regionale şi modestia. Onoarea poate fi o posesie a persoanei,
profesiei, unui segment – al familiei, societăţii naţionale,
conţinutul, calitatea, cumpătarea şi măsura tuturor lucrurilor.
Onoarea depinde de nivelul educaţiei, lumea interioară,
particularităţii psihice, capacitatea persoanei şi a societăţii de a
aprecia obiectiv trecutul şi prezentul valorilor naţionale şi
general umane. Onoarea este un diamant spiritual, care
-
străluceşte atâta timp cât este întreg şi respectiv, este apreciat
diferit atunci când este ştirbit. La noi din păcate acuma onoarea
nu mai este o virtute, şi nu o au chiar nici popii în biserici, nici
acei ţărani, nici acei profesori comunişti care se duc la biserică
ci, dimpotrivă este un defect, un motiv de a te călca în picioare
îndobitociţii până în vârful unghiilor.
- Mai departe ce facem? Mă întrebă ea.
- Eu acuma plec acasă, că sunt beat ciotcă şi de nimica nu-s
bun, iar mâine o să mai vedem cum va mai bate vântul. La
revedere.
Am luat-o la picior ca nu cumva s-o fac prea lată. A
doua zi curgeau întrebările gârlă:
- Ce, măi, am auzit că te-ai însurat?
- Bravo ţie că ai auzit, că iată eu încă nu am auzit nimica.
Totuşi ne-am făcut prieteni cu ,,mireasa”, iar ei
mahalagiii ei, pe obrazul meu se tot dregeau când după o beţie,
când după alta. Lucrând în sat electrician după serviciu mai
trăgeam şi eu pe la ea cu piciorul, mai primblam iar ulciorul, de
se mira toată mahalaua mea de unde avem în toiul verii de
băut. Timp de vreo lună şi ceva, bunelul, care se lăuda la tot
satul cu nepotul pe care o să-l aibă de ajutor la bătrâneţe a
terminat vinul... şi, gata, ni s-a înţărcat bălaia. Odată când eram
rău canoniţi de băutură a adus nişte cireşe în socul lor, căci era
culmea cu noi, urlau intestinele. Iată că aude de isprava noastră
mahalaua mea şi mă scoală într-o dimineaţă mama cu o vecină
din somn şi s-au pus ciocan pe capul meu.
- Măi dracilor măi, bătu-v-ar Dumnezeu să vă bată, voi v-aţi
băut şi omenia împreună cu vinul moşneagului! Iar dacă îi
moare baba, care e pe dric, cu ce are s-o îngroape? V-aţi gândit
la asta?
-A vrut să-şi mărite nepoata, ce pot să-i fac eu? Eu şi aşa mă
gândesc cum să scap de nepoată şi îmi ostenesc mintea iar
mata cică să mă gândesc încă şi la baba lui. Gândească-să
-
moşneagul şi Cea cu Coasa poate s-o mai aştepte până la
toamnă când a fi vin nou.
- Idioţilor, are să mă râdă lumea în sat. Începe şi mama să mă
,,descânte”. Aşa fată bună şi frumoasă, iar voi v-aţi bătut joc
de ea, şi de bătrân. Aţi băut vinul şi nici de gând văd că nu ai ca
să iei fata de nevastă.
- Auzi? Însoară-te mata mamă cu dânsa, că chiar îţi seamănă
leit când erai fată iar mie dă-mi pace să dorm! Fata frumoasă
este nenorocire la casă dacă încă şi proastă mai este alt blestem
pe capul tău nu-ţi mai trebuieşte.
Iar în gând: Vă pare vouă că e cu ruşinea lui Dumnezeu,
nu sunt orb să nu văd cu cine mă bag în plug. De aţi şti voi că e
rea de muscă şi se dă în bărci cu mulţi din sat până ce odată au
,,întins-o” chiar vreo opt şi au făcut-o poştă. Această boală
curvia nu are leac decât în pământul galben de aceea se spune
că prostituţia este cea mai veche profesie din lume şi că s-au
schimbat numai paturile cu timpul dar curvele nu. Acuma eu să
mă însor cu ea? Ferească Sfântul de aşa pacoste! Nu vreau să
fiu domnul cu fusta în cap şi coarne mari ca ale cerbului şi încă
împodobite ca pomul vieţii cu toată colecţia de acte sexuale ale
soţiei mele pe ele. Mai cornorat ca dracul şi cerbul numai
bărbatul curvii poate fi. Cum să ieşi cu ea în lume? Nu vreau
să fiu cel mai ingrat încornorat, de mă îngrozeşte numai
gândul. Mai mare ruşinea, căci te şuşotesc toţi pe la spate: ,,Pe
asta eu am avut-o, şi eu tot... Iar boul ăsta cu urechi de elefant a
luat-o de nevastă! I-o mai prindem noi în a noastră plasă cu altă
ocazie şi ne facem mendrele cu ea”.
Dacă ai căzut în mocirla nimicniciei, dar cine greşeşte şi
nu cade? Şi te-a luat satul înainte de om de nimica nu te mai
poţi ridica în acest spaţiu blestemat decât să fugi din sat. Acesta
este cel mai mare blestem al satelor când eşti judecat după
conştiinţa becisnică a sătenilor care după atâta comunism s-au
satanizat şi scrântit cu totul. Este cu totul pusă la pământ
gândirea omului astfel votează comuniştii fiindcă le-au băgat în
-
cap că comuniştii sunt mai sfinţi ca sfinţii şi chiar de văd albul
zic că-i negru, adică ei te văd nu în realitate cine eşti ci după
cine eşti în judecata conştiinţei lor tupilate chiar şi poreclit cu
nuanţă părintească.
Dacă de exemplu m-a ,,botezat” satul pe mine Vichişor
şi la o sută de ani tot Vichişor am să fiu, aşa e psihologia
ţăranilor şi de aceea risipiţi prin lume tinerii se pot manifesta
altfel clădindu-şi demnitatea care o merită nu care le-o
,,încleie” şi numele, iar satele blestemate au rămas pustii cu
bătrânii pe care nu are cine îi duce măcar la groapă. Avem ţara
pe care o merităm, noi singuri ne-am creat acel pustiu spiritual
şi material pe această gură de rai, prin prostie, lipsa de
responsabilitate, distrugere a tot şi a furtului generalizat şi
degeaba dăm vina pe Dumnezeu că s-a întors cu faţa de la noi.
Dacă Moise şi-a condus poporul său 40 de ani prin pustie
pentru a curăţa conştiinţele, nouă nu ştiu câţi ani are să ne
trebuiască pentru a ne recrea ca fiinţe a lui Dumnezeu precum
de la începuturi şi nu satane comuniste.
Încornoraţi de fapt sunt toţi bărbaţii însuraţi fiindcă ei
nu sunt decât ceea ce vor nevestele lor să-i aibă, dar nu chiar
până la absurd de să ajung de râsul satului din pricina ei şi nu te
mai speli toată viaţa, aşa că ferească Sfântul de aşa căsătorie. Şi
mai suntem încornoraţi toţi locuitorii acestei aşchii de ţară
fiindcă nu suntem ceea ce suntem adică creştini adevăraţi ci
ceea ce ne vor comuniştii, o turmă bleagă, fără Dumnezeu,
mancurtă şi cuminte aservită comuniştilor adică Partidul
Dracilor Împeliţaţi.
- Iată, cumătră de unde veneau ei, împeliţaţii, mai în toată seara
,,aghesmuiţi”. Să-ţi dea prin cap aşa ceva? Abia găseşti un litru
de vin în acest timp pe astă arşiţă da ei, poftim, ce veselii
întindeau! Nu mai ştiu de amar, au să trăiască cât cioara,
faraonii. O să vă dea la biserică la 40 de slujbe, tâmpiţilor,
pentru aşa păcate şi Dumnezeu are să vă osândească în
împărăţia întunericului.
-
- Care păcate? Uitaţi-vă la voi că dis-de-dimineaţă, azi
duminică în loc să vă duceţi la biserică, staţi cu paharul în
mână şi bârfiţi într-aiurea, când popa e în slujbă.
Doamna care de acuma mi se dădea drept soacră, într-o
seară îmi spune:
- Victore, ascultă-mă, ştiu că eşti bun gospodar şi te isprăveşti
cu toate, ies din casă şi îţi dau cheile numai căsătoreşte-te cu
fiică-mea, sau dacă vrei, la raion am apartament, vi-l dau vouă.
Alege unde vreai!
- Nu, mă scuzaţi dar nu renunţ la menirea mea pe pământ, nu
pot să-mi trădez scopul existenţei cu infinita mea pasiune
pentru cunoaştere în schimbul fiicei matale. Sunt călăuzit de
lumina dumnezeiască pentru misiunea mea pe care mi-a
încredinţat-o Dumnezeu, misiune care este să mă duc în lume,
de a mă arunca în valurile, în furtunile acestei vieţi, să sufăr şi
să rezist cu dârzenie sălbăticiei lor. Sufletul omului este mereu
în căutarea unui echilibru moral, psihologic şi sufletesc, pentru
a se şti împăcat cu sine, de aceea trebuie să dau sens vieţii şi
să-mi împlinesc destinul. Aici în sat să stau, să-ţi pasc oile
matale nu e de mine, nici la raion să-mi întunec visurile nu
vreau şi nu pot trăi în bezna neştirii fiindcă o femeie proastă îţi
întunecă minţile până te face să înnebuneşti. Fiecare are dreptul
de a face ce vrea cu viaţa lui şi nimănui nu-i voi permite să se
amestece în modul meu de existenţă. Zilele mele nu-mi pot fi
închise de fiica matale, care se vrea a mea soţie, libertatea
aparţine celor ce se vor liberi, iar eu nu mă dau priponit . Ce
pot să-mi fac dacă aşa îmi este firea de hoinar şi nu poate să mă
priponească până când nici o domnişoară nu tocmai fata
matale.
- Cum, măi? O mulţime de bărbaţi îmi vor fata, care e cu stare,
cu gospodărie, iar tu ce te crezi mai cu moţ ca ei şi scuipi pe
fiica mea, pe mine şi tot neamul nostru?
- Nu mă cred buricul pământului! Însă soarta, înţelegi? Ironia
sorţii nu-mi permite aşa ceva. Destinul unui om este deosebit
-
de complex, încât nimeni nu-l poate pătrunde sau descifra.
Destinul nu poate fi schimbat. I te poţi opune doar într-o
măsură oarecare şi rar când îl poţi învinge ca pe un taur, mai
des eşti burduhănit şi nimicit de destin. De fapt în aceasta şi
constă măreţia omului – a se opune, a lupta împotriva
destinului, a-l apuca de coarne ca pe taur şi de acum vezi cine
pe cine poate birui. Pentru avere materială nu prea îmi ,,rup
gâtul”, caut avere şi lumină spirituală, aşa că să mă scuzaţi, nu-
i de mine nici fata matale, nici bogăţia voastră. Îmi pare rău că
v-am supărat dar îmi iau tălpăşiţa, cât nu m-am înglodat mai
adânc în fundătura de sat şi problemele voastre.
- Am mai văzut proşti, dar chiar aşa ca tine nu. Să-i dai toate
celea, care eu şi părinţii mei le-am muncit şi agonisit o viaţă
întreagă, copila mea şi el să refuze!...
- Bine, uitaţi-vă la mine, că cine ştie când o să mai vedeţi aşa
raritate de prost. Tinerii ar trebui să se aleagă unul pe altul
după gradul libertăţii interioare şi nu după bogăţia, prin care
voi vreţi să mă lipsiţi de libertatea interioară şi exterioară.
Fiecare clipă trăită este ca o răscruce, o alegere, iar ispita de
fiecare dată are înfăţişarea unor bunuri materiale, unor
facilităţi, care parcă te-ar face fericit, dacă le-ai poseda. Şi
această luptă contradictorie, care stă în fiecare din noi, de a
alege între bine şi frumos, este cea mai mare dramă, pe care o
trăim în fiecare clipă. Aşa că eu aleg frumosul artei şi nu binele
burţii. Chiar de sunt sărac, nu mă duceţi pe mine în ispită cu a
voastră bogăţie. Spăl putina şi gata! Mă duc în lume să dau
sens vieţii şi să-mi împlinesc destinul pe care mi l-a încredinţat
Dumnezeu.
- Tu curat că eşti Necuratul!
- Foarte bine şi mulţumesc de apreciere, văd că eşti gata de a
mărita fata şi cu Necuratul. Viaţa privată a fiecăruia din noi e
drama şi fericirea fiecăruia, dar dacă credeţi că viaţa mea e la
voia altora, eu mai bine mi-aş da cu ceva în cap şi aş muri. Eu
înţeleg că e la voia mea şi lupt pentru ea, dar nu o dau pe mână
-
străină, ca să-mi trageţi voi destinul pe roată. Pentru gura
satului fata matale e gata să devină sclavă să facă dragoste cu
mulţi, să facă mulţi copii, bucătărie şi gospodărie. Eu las altora
acest privilegiu cu tot cu fata matale care este nenorocire de
care voi vreţi să scăpaţi împingând-o cui a fi numai să scăpaţi
de ea văzând-o măritată. Aici în sat nu-i de mine. Eu vreau
viaţa să mi-o trăiesc şi nu numai să figurez şi să trec ca un
chiot de nebun prin lume lăsând urma raţei mute pe cer şi atât,
dar să o las pe cea de Om. E mai bine să nu fi trăit niciodată
decât să nu laşi nici un semn al existenţei tale pe acest pământ
şi încă trebuie numai semne bune. Să fiu ca un răţoi bine
îndopat de voi, iar când să mă jumuliţi să decideţi voi dar nu
eu, fără să mă întrebaţi pe mine măcar, chiar bogdaproste dar
nu e de mine acest ,,bine” al vostru.
Ispitele care ne lovesc constant dacă ştim cum să le
primim şi înfruntăm şi să le facem să alunece pe lângă noi ne
stimulează de a le spune ,,NU”. Fiecare ispită biruită reprezintă
o fibră de putere de caracter. Am stârnit furtuna satanică
împotriva mea, ştiu că am fost bârfit şi am câştigat multe
blesteme şi mi-au turnat şi multe farmece în băutură ca să mă
priponească . Numai eu unul şi Dumnezeu ştie cât am suferit
din cauza farmecelor ei spurcate. Iar dacă au văzut că nu pot să
mă priponească, măcar de ciudă şi să-mi fie de învăţătură
măcar să mă smintească, aşa că am suportat cu ajutorul lui
Dumnezeu făcutul lor ajungând până în pragul nebuniei de nu
mă recunoşteam singur pe mine şi totuşi m-am rupt din
încătuşarea făcutului, dar blestemele m-au urmat încă muţi ani.
Peste vreo două luni am scuipat pe toate şi am plecat la
oraş aruncându-mă temerar ca de pe o stâncă în valurile turbate
ale vieţii în căutarea propriului meu nume de Răzmeriţă
(Răsculător) şi prenumele Victor adică (Biruitor), în căutarea
adevărului, libertăţii şi dreptul de a fi om şi trăi cu demnitate,
nu numai maşină biologică şi atât. La altfel de viaţă, liberă, dar
sărăcăcioasă şi umilitoare satanic la nivel psihologic. Însă
-
ispita, sărăcia şi greutăţile sunt adevărata disciplină necesară
pentru dezvoltarea curăţirea sufletului şi a tăriei de caracter.
După ce am terminat şi o facultate de Filologie la
universitate, unde şi lucram altfel mă simţeam, mai om măcar
că am suferit mult cât am învăţat. Erau la putere guvernanţii
comunişti şi s-au apucat şi de capul nostru ca să schimbe
denumirea facultăţii din română în moldoveneasca. Eu m-am
ridicat şi am spus la toţi colegii ca am dat documentele la
Facultatea de LIMBĂ ROMÂNĂ şi de LIMBĂ ROMÂNĂ am
să le iau, nu mă mai potcovesc pe mine spurcăciunile de
comunişti fiindcă eu mă consider un român cu rădăcini de la
începuturi, pui de geto-dac, roman, de al marelui Ştefan, român
basarabean şi nu pui de drac comunist de când Lenin Tartorul
comuniştilor care mi se pretinde că îmi este şi tată şi bunelul
meu, mai sus decât Dumnezeu.
Totul la noi se cumpără cu bani şi de aceea învăţătura
era după cum am numit-o eu ,,punere în galoş” şi stresuri după
stresuri orice examen sau colocviu. Un loc de muncă bine plătit
se cumpără cu bani grei dar mai ales o cameră în cămin, tot aşa
şi notele la examene în instituţiile de învăţământ se lua şi se
mai ia mită chiar şi pentru examenele de bac. Sper că de când
au venit liberalii la putere 29-august-2009 şi au căzut
comuniştii ca nişte izmene împuţite din cui să se schimbe
această tâlhărie diabolică la noi în aripa asta de ţară numită
Republica Moldova.
Am tras-o şi eu pe pielea mea şi la examenul de Stat la
Limba română în mai 2005 am căzut. Din grupa de vreo şaizeci
de studenţi la fără frecvenţă ne-au dat pe cinci jos. Eu ca eu,
mai treacă meargă, am învăţat în limba moldovenească, apoi în
armată în limba rusă. Dar un student din România adică de
peste Prut, care cunoaşte mai bine gramatica decât profesorii
noştri, de ce a căzut? Asta mă râcâia la ficaţi şi da mult de
gândit că ceva nu e curat la mijloc. Iar la mijloc a fost o ceartă
între profesorul care ne-a învăţat şi cel altul care ne-a primit
-
examenul şi încă principalul motiv erau banii, de a ne jumuli
pe cât mai mulţi. Pentru vreo opt persoane care erau prăvălite şi
căutau orice ieşire din situaţia şi numai că banii era soluţia, pe
o notă de trecere 5 se cerea 100 de dolari. Banii la vreo opt
persoane pentru o notă trecătoare de 5 câte 1200 lei
moldoveneşti au trecut pe la mine prin mână. Eu colaborator al
universităţii, puteam să apelez la toate cunoştinţele mele ca
oricum pe parcursul studenţiei am scos multe ,,cozi” de ale
colegelor dar nu am făcut-o. Prietenilor când le-am spus care-i
situaţia mă sunau şi-mi spuneau că-mi aduc ei bani să dau şi să
scap de examen, să nu fiu nebun să refuz.
O luptă apocaliptică se ducea în mine, adică între
demonul şi îngerul pe care îl are fiecare om în el, să dau sau să
nu dau bani? Probabil aceasta a fost cel mai mare test în viaţa
mea pentru mine, dacă în accidente înfruntam moartea, cred că
era mai uşor, fiindcă conştiinţa demnitatea este mai grea decât
moartea. Luat pe sus de furtuna gândurilor, ispitelor,
cunoscând adevărul care le explică pe toate, şi iată crezul că
adevărul şi demnitatea trebuie puse în slujba omului ca port
drapel al unei corăbii, astfel am ajuns la cea mai importantă
hotărâre aceea de a fi om şi să nu rămân cu conştiinţa pătată
pentru totdeauna în faţa colegilor ca să mă privească când am
să mă întâlnesc cu ei chiar şi la adânci bătrâneţe, ca pe o
scârnăvie ticăloasă. Cu mare greu am pus diavolul din mine
după gratii şi urmând glasul conştiinţei şi al îngerului am ajuns
la ce mai importantă hotărâte şi mi-am zis: ,,Nu şi gata”, aşa
am rămas să susţin examenul pe la anul viitor.
Eu as al marinei sovietice unde ne învăţau în Şcoala
Superioară maritimă de I rang de la guard până la ofiţeri cu
gradul de căpitan de rangul III şi învăţam numai pe note înalte
numai că eram luminat în toate mai mult decât şi unii profesori,
am fost lovit crunt în esenţa esenţei de aceşti moşnegoi savanţi
de îmi părea că am să turbez din cauza neoamenilor profesori
care sunt şi dascălii noştri şi au lăsat în conştiinţa noastră o
-
urmă ticăloasă şi durabilă pentru toată viaţa. Modelatorii de
suflete şi caractere, profesorii au luat-o prin păpuşoişte de astă
dată dar îmi pare că şi mai des până la noi, uitând de menirea
lor în lume că e aceea de a învăţa şi a fi de folos altora
impunând caracterul şi demnitatea lor dar nu ticăloşia, banul şi
mizeria sufletească.
Cred că sunt aceşti savanţi nu pe luminare dar pe
întunecarea minţilor şi dascăli care ne duc pe drumul
nimicniciei şi pierzaniei să nu ştim de unde venim şi unde ne
ducem prefăcându-ne în bună parte într-o turmă de fiinţe fără
demnitate omenească şi conştiinţă naţională în acest ţarc numit
Republica Moldova. Precum diavolul nu se va călugări
niciodată aşa şi aceste satane comuniste pline de mizerie
sufletească nu-şi vor curăţa sufletul şi schimba năravul decât în
pardesiul de scânduri şi în plapuma galbenă a pământului. Ei,
aceşti ucigaşi, nimicitori de suflete tinere, demult ieşiţi la
pensie ar trebui să facă precum a făcut împăratul roman Nero,
care s-a dus la una din vilele sale să crească varză, ei însă
merită să crească şi capre ca să le pupe pe bot, dacă se bat cu
pumnii în piept şi se cred urmaşi ai romanilor declarându-se cei
mai cristalini moralişti şi apărători şi dascăli ai limbii române,
însă eu cred ca numai ai banilor fiindcă faptele lor
demonstrează contrariul: că sunt nişte criminali psihologici şi
te constrâng în aşa fel că trebuie vrei nu vrei să dai banul.
Cu ce ochi am să mă uit eu la ei când am să mă
întâlnesc în incinta universităţii? Răsplata pentru sacrificiile
adevăratului profesor cu harul de a ridica lumea spre lumină
are să-mi fie respectul, iar pentru ăst soi de profesori cu
lăuntricul nespălat ca al fariseilor, care şi-au bătut joc de
sinceritatea mea intrând cu cizmele murdare în suflet şi lăsând
pete care nu se şterg niciodată, astfel devenind ucigaşii liniştii
mele pe tot parcursul studenţiei mele, merită dispreţul
respingător. Pe aşa savanţi i-aş îmbrăca în costumul nu de
honoris cauza în care au fost îmbrăcaţi ci în costumul de
-
scafandru şi i-aş plimba pe la fund de mare să le demonstrez ce
înseamnă înţelepciune adevărată şi cum se predă lecţii.
Sunt şi adevăraţi apostoli cu demnitate nişte ,,modele-
imitaţie” care se bazează pe principiul pedagogic fundamental
pe care se întemeiază învăţarea de când lumea, iar noi le
savuram cuvintele încântaţi de chipurile lor şi feţele aureolate
de o lumină lăuntrică plină de căldură sufletească,
dumnezeiască fiindcă nici un profesor adevărat nu predă doar
ceea ce presupune materia, el e un model, este o călăuză care
îndrumă şi ghidează precum spunea Edward Bulwer- Lytton: ,,
Cel mai bun profesor e cel care sugerează, nu dogmatizează, ci-
i inspiră pe ascultători cu dorinţa lui de a se autoeduca” spre
calea iubirii, a cunoaşterii de sine şi aşa cum i-am filmat pe ale
noastre pelicule ale conştiinţelor o să-i purtăm în sufletele şi
conştiinţele noastre aşa precum s-au purtat cu noi ca
adevăratul Hristos, iar eu cred că este pentru ei cea mai mare
onoare din partea noastră.
Era toată facultatea în şoc şi clocot, toţi mă întrebau
cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? Prietenii au rămas
întristaţi ştiind că vâslesc eu prin toate nevoile dar nu accept
căile ticăloase însă neprietenii mă luau în derâdere. Cum măi tu
colaborator a Universităţii, ai cunoştinţe peste tot, parcă te
aveam şi te ţineai deştept şi ai picat ,,românule”? Puteau să
moară toţi duşmanii mei de bucurie când au auzit fiindcă la toţi
le dovedeam că sunt român şi nu moldovean imbecil, la ţară mă
luam şi la bătaie de eram în stare să mănânc gâtiţa celui care
atentează la demnitatea de intelectual şi de român, iar acum
chiuiau de bucurie toţi.
Am făcut oleacă de gălăgie dar am înţeles că am dat
peste sistemul sovietic în care cadrele didactice au tot minţit
pe parcursul a 50 de ani care au făcut special ca examenul să
fie la sfârşit de săptămână şi până luni să fie date documentele
la minister pentru a nu se face contestare la lucrări. Nu e
frumos să scuturăm păduchii în public după cum spunea
-
Napoleon Bonaparte dar prin aceste dezvăluiri vreau să mai
însănătoşesc învăţământul fiindcă această boală este ca o
caracatiţă cu zeci de tentacule veninoase care se predă de la
tinereţea acestor savanţi comunişti până la adâncul bătrâneţii,
astfel ei au crescut şi educat, modelat alţi ,,savanţi” mediocri ca
V. Stati cu dicţionarul lui debil moldovenesc-român. Surcica
nu sare departe de trunchi! Rămaşi fără propria demnitate acel
foc sacru ce-l deosebeşte pe om de animal în ultima instanţă s-
au adus prin tortură până la limita puterii omeneşti ca să-ţi rupă
firul voinţei precum eram noi verificaţi în armată de ne pot
frânge până şi ultima flăcăruie de demnitate iar cu mine nu le-a
reuşit şi astfel am fost respectat până la urmă, individul frânt
devine o foarte reuşită potenţială lichea. Adică un servil, om
fără verticalitate, o slugă imbecilă devotată regimului
comunist restaurat prin forţă şi minciună la putere.
Odată ne întorceam de la ţară cu o maşină, fratele la
volan cu ifose de mare ştiutor şi aere de superioritate, cu
concubina lui o târfă peticită care se dă drept mironosiţă,
mârşavă la suflet de proporţii cosmice şi proastă ca ciubota dar
cu aere de mare filosoafă, sora noastră cea mai mare cu minte
în cap cât nuca şi eu singurul intelectul nătărău în acest spaţiu
blestemat al familiei mele. Două lumi puse faţă în faţă ca două
talazuri ce se izbesc unul în altul, eu inteligent şi ei cu tărâţa în
cap şi ura în dinţi adică proşti dar mulţi, care mă iau toţi la trei
parale tăbărând în haită ca potăile asupra mea, încolţindu-mă
psihologic de inimă şi suflet şi lovindu-mă crud în esenţă.
Acesta este instinctul sovietic de turmă. Aroganţa şi ignoranţa
sunt departe de a fi un capriciu, ele sunt o maladie incurabilă şi
duc la confruntări, dacă nu în nicăieri, iar înţelepciunea este
luată în derâdere de ei şi majoritatea populaţiei noastre de la
ţară. Deci sora mă întreabă iar ceilalţi râd în batjocură
susţinându-i isonul şi tot îmi aruncă spini în inimă prin diferite
vorbe insultătoare şi ironice.
-
- Că prost mai eşti măi frate, ce fată ai avut cu gospodărie,
capre, oi şi multe altele şi iată acuma ai rămas neînsurat, vai de
capul tău, nătărăule prăpădit ce eşti!
Am rămas trântit şi nemişcat ca un scuipat. Cea mai
înaltă realizare umană este aceea de a se crea pe sine conştient
şi prin multă muncă spirituală mie mi-a reuşit să depăşesc
curentul de mediocritate a culturii actuale a moldovenismului
primitiv şi poftim acum părerile. Ştiu că strâmbătatea,
tâmpenia, idioţenia la noi se dă drept rost al existenţei şi de
aceea chiar de mă ard cuvintele cu foc în aceste ciocniri de
mentalitate găsesc glume cu multe sensuri de a respinge
atacurile la persona mea şi-i fac să rămână în suspans de am
vorbit serios sau glumit, făcându-şi diferite păreri de mine cât
mai deocheate după mintea lor docilă. Forţa personalităţii
însemnă perseverenţă în perfecţionarea acţiunilor şi călire a
caracterului ca să nu-mi fie frică de eşec şi să mă închin în faţa
ticăloşilor. Nu poţi lupta cu timpul, dar dacă nu eşti o ,,raţă
mută”, ci un ,,vultur” poţi lupta cu viiturile lui satanice care vin
peste tine şi să nu te laşi duse de ele ca un putregai. Mereu îmi
pare că am fost furat de timpul meu din cauza societăţii
imbecile care mă ţine în al ei spaţiu mediocru ca într-o cameră
de cauciuc şi nu m-am putut manifesta spiritual şi apoi să-mi
fac şi o familie cum se cade, intelectuală, şi numai că pierderea
timpului este dureroasă la nivel psihologic, iar ei încă îmi
toarnă sare pe rană.
Conştiinţa de sine, face parte din condiţia intelectualului
adevărat şi nu conştiinţa burţii. Dezvoltarea capacităţii
intelectuale este cheia de boltă a dezvoltării cunoaşterii,
învăţând, citind, meditând şi aprofundând domeniile cele mai
variate ale culturii. Plasând aceste cunoştinţe la locul potrivit,
descoperi că fiecare din ele are o cauză, un efect, aşa că nu pot
eu să nu găsesc răspuns pentru aceste cuvântătoare
necugetătoare care nu au citit un ziar nu tocmai o carte în viaţa
-
lor şi nu ştiu a citi cu litere latine măcar mesajele de pe
telefonul mobil.
Ei care îmi argumentează mie că limba română şi
românii ne-au adus toate nenorocirile peste ţară şi că ea limba
română este un simplu cod de comunicare ,,în condiţii de
bucătărie sau de veceu precum era la noi în armată” că nu este
o armă sau suportul gândirii, partea vizibilă a aisbergului care
formează şi veghează conştientul şi subconştientul colectiv şi
individual. Ca operă, muncă spirituală a zeci, sute şi mii de
generaţii, limba a devenit o adevărată arhivă, un tezaur
folcloric în care s-a stratificat mentalitatea, spiritul şi istoria
poporului nostru scrisă cu vieţile omeneşti perindate până la
noi şi osemintele care stau în morminte, transmisă de la o
generaţie la alta nu numai prin cărţi ci şi prin vinul care-l bem
şi pâinea pe care o mâncăm. Condiţionând în mare parte
percepţia noastră despre lume, limba este cea mai importantă
instituţie pentru naţiune şi pentru identitatea ei. De aici şi
concluzia: limba română trebuie să fie cultivată, îngrijită,
protejată şi promovată, chiar şi de aşa persoane înguste la
minte care spun că principalul este să ai ce pune pe limbă,
adică limba este pentru ei doar lopata care împinge halca de
carne şi paharul de vin în stomac.
Deci eu sunt singurul care nu accept această stare
tâmpită de lucruri şi primesc loviturile de mic copil şi chiar de
mai cădeam uneori de îmi luam lumea în cap, iar odată am
ajuns la a unsprezecea treapta a păcatului, tot nu mă frângeau
ca să mă omoare moral cu totul. Omul rău şi invidios este
asemenea cărbunelui, dacă nu te poate arde te înnegreşte, adică
când nu poţi distruge persoana autoritară, mai degrabă reuşeşti
să o afectezi, contrafăcându-i sau ştirbindu-i imaginea. Dar mă
întreb de la primele licăriri ale minţii: de unde atâta răutate într-
un om şi poate să încapă în unul cât într-o sută? E vai de tine
de nimereşti pe mâna ăstor soi de oameni, cârpă te fac şi te
aduc în pragul nebuniei osândindu-te la muţenia întunericului
-
şi te ţin în groapa disperărilor. Glumele mele şi încă cu multe
sensuri tot timpul mi-au fost colacul de salvare din orice
situaţie tâmpită, lamă de brici ce taie tâmpenia cea mai tâmpită,
cu fâlfâit de portdrapel, cu vâjâit de săgeată şi ştiu cum să torn
gaz pe foc ca flacăra glumei şi inteligenţei să lumineze, să
încălzească şi să ardă când trebuie prostia până o face cenuşă.
- Iaca na! Îţi închipui? Trăieşti pe lume şi să fii aşa de prost
încât să nu ştii că eşti prost dar să-ţi spună alţii. Asta-i viaţă?
Acesta-i trai? Fir-ar să fie! În mentalitatea de astăzi la noi a fi
necăsătorit înseamnă a fi nerealizat, tâmpit şi ceva nu e în
regulă cu capul şi ,,izvorul regenerării omeneşti”. Nimeni nu-
mi poate spune cum să-mi trăiesc viaţa. Fiecare cu principiile
sale de viaţă, cu umbra sa legată de picior. Căsătoria îi poate
mulţumi pe unii, dar pe alţii nu. Un om se poate căsători şi să
fie fericit toată viaţa, iar altul poate găsi în aceasta o tortură pe
care eu mi-o vedeam destul de satanică dacă mă căsătoream cu
ea şi căzând în capcana dependenţii urmând apoi dezastrului
crizei interioare. Câte familii chiar şi tu soro de eşti măritată şi
ai copii sunteţi singuri deşi trăiţi împreună de mulţi ani? După
a ta minte de raţă mută e corect. Însă când îţi este încătuşat
sufletul nu te poţi manifesta în deplină măsură. Cât de lung
mi-a fi priponul tot vreau să fiu liber. Dacă mă căsătoream cu
ea, îi păşteam caprele şi oile, îmi făceam turme mari, îţi
dădeam poate şi ţie vreo capră-două, dar aşa ce pot să-ţi dau
acuma? Un sac de ,,buchii”, ce le-am ,,făcăluit” şi ,,molfăit”
şase ani la facultate?
Vederea mea exagerată îmi arată defectele şi sluţia
sufletelor radiografiind lăuntrul arătându-mi câtă mocirlă şi
gunoi, ticăloşenie şi monstruozitate pot să ascundă o ,,mască
umană” de mă sperii, depăşeşte imaginea cea mai fantezistă, e
de necuprins cu mintea şi dacă ai filma pe o peliculă privind
rămâi mut de aşa spectacol, te ia groaza ca în cel mai straşnic
coşmar. Niciodată dintr-o femeie cu minte de oaie nu poţi face
o filosoafă. Nu ştiu ei că în Biblie scrie: Cei* ce vor să se
-
îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ** şi în multe
pofte nesăbuite şi vătămătoare, cari cufundă pe oameni în
prăpăd, şi pierzanie. *Fac.28.20.Evr.13.5. Căci* iubirea de bani
este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au
rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de
chinuri. *Cap.1.19.
În fiecare din noi oamenii este în afară de un diavol sau
animal adormit mai este un artist care joacă diferite roluri, de
exemplu rolul omului de mare importanţă. Omul din noi este
talentat, schimbător, nestatornic şi trufaş mai ceva ca o curvă.
Joacă rolul omului plin de importanţă, dar aceste persoane nu
au simţul realităţii, iar importanţa de sine cu cât este mai mare
în grad cu atât este mai lipsită de valoare şi cu atât mai
orgolioasă şi îşi dă mai multe aere persoana. Prostului nu-i stă
bine dacă nu e şi fudul, spune înţelepciunea populară ! Dar din
păcate noi uităm rolul de a fi Om şi nu bestie. Nu înţeleg
această lume în care trăiesc şi eu, chiar nici pe fraţii şi surorile
mele nu le înţeleg, iar ei pe mine nici cât e negru sub unghie.
Este turmentată de sărăcie, avidă nesăţioasă, lacomă, hulpavă,
josnică pidosnică, vede peste tot bani, satanizată cu totul de
comunişti, scrântită cu totul la minte, cu sufletele grele şi
puturoase tăbăcite în lucruri rele. Nici un bun simţ, nici un
respect pentru roadele minţii mele, căci am absolvit totuşi
universitatea şi sunt citit peste usnă, care, din păcate, în lumea
noastră pârloagă spiritual şi material, cu oamenii buruiene, este
o înspăimântătoare înstrăinare spirituală chiar şi între fraţi şi
surori.
Hrana avarilor sunt banii la care se închină şi dispreţul
ce-l împrăştie în jur adică toţi sunt proşti numai ei deştepţi,
adică cu cât sunt la minte mai uşori cu atâta se cred şi se dau cu
aere de oameni mari şi a toate ştiutori. Sunt sărac lipit
pământului o târâi cu greu din viaţă dar nu devin un dobitoc să
calc totul în picioare chiar şi onoarea, demnitatea mea care sunt
mai tari decât moartea pentru fericirea animalului din mine,
-
fiindcă nimic nu este ascuns de Dumnezeu, iar în imensul
,,ecran virtual” ni se văd cărţile fiecărui individ şi filmul vieţii
şi… nu numai cu faptele dar şi cu gândurile şi emoţiile. Film
pe care-l priveşti şi carte pe care o citeşti la Judecata de Apoi
împreună cu Dumnezeu şi eşti îndreptat la locul de veci
binemeritat, adică în rai sau în iad. Mântuirea nu e dată ca o
plată contra nici unui palmares realizat pe pământ. Ea este
darul lui Dumnezeu. Versetul 22: Morala este că fericirea sau
nenorocirea de după moarte sunt determinate de condiţia
dinaintea morţii. O, cât de încărcată de semnificaţii sunt pentru
slăbănogii de minte, farisei şi păgâni aceste descrieri.
Nici o spoială de omenie în ei! Nişte descompuneri
umane care duc lipsă de sentimentul moral, iar valoarea omului
şi moralitatea o stabilesc după ce are, nu după ce este. Mă prind
la gândul că ei sunt mai dotaţi decât în realitate, iar pe cei
intelectuali din jur îi văd mai proşti fiindcă nu fură acumulând
valori materiale ci îşi bagă minte în cap şi credinţă în suflet. În
loc să se mândrească cu mine, doar numai eu din neamul meu
am reuşit să învăţ atât de mult de m-am ridicat la studii
universitare, iar de-i ascultam pe ei şi cei mulţi trebuia să fiu
cioban în sat, o maşină biologică şi atât, ei însă te fac prost,
oameni cu cutiile craniene deşarte, certaţi serios cu gramatica şi
logica. Ce să le faci? Obezitatea omului în ziua de azi la noi
vizează numai condiţiile materiale şi nu spirituale care sunt
adevăratele bogăţii ce se ascund înăuntrul nostru. Bani să iasă
chiar şi din însurătoare, ,,rânză” şi atât!... Obraz de scoarţă şi
altceva nimica. De aceea spuneau atât de des anticii: tată,
mamă n-am, frate, soră n-am, am numai singurul adevăr. Însă
el, din păcate, este o povară foarte grea şi o târâi până m-oi
frânge cu totul, dar nu o fac pe voia lor. Acela care se
conformează din oportunism părerilor, convingerilor altora,
dacă acestea nu corespund convingerilor sale, o astfel de
confirmare îl conduce la pierderea personalităţii şi atunci eu nu
mai sunt eu ci sunt ei.
-
Zeiţa înţelepciunii îmi este tot neamul, dar în astă lume
deocheată nu este mai mare blestem decât a fi om intelectual şi
cinstit. Am impresia că am nimerit într-o mlaştină lacomă şi
nesăţioasă care mă trage la fund, port în mine o pustietate
nemărginită, ce îmi ruinează sufletul, îmi usucă inima ca pe-o
iască fiindcă suntem totuşi fraţi de sânge. O, goliciunea
aceasta, goliciunea sufletelor, cât de dureroasă e ! Oamenii,
însă, nu sunt de vină că s-au născut acolo unde s-au născut şi
nu pot să-şi alegă părinţii, fraţii şi surorile după bunul plac. Dar
Dumnezeu îmi vede sufletul zbuciumat şi cred că mă îndreaptă
pe calea cea dreaptă.
Te gândeşti, ce-şi poate dori omul în viaţă? O familie, o
soţie iubitoare lângă care să vibrezi de dorinţă, lângă care să
redevii bun şi blând ca un copil şi nu un nebun spumegând de
furie când flirtează cu alţii aţâţându-ţi gelozia, alături de care să
pot să-mi realizez idealul în viaţă, copii pe care să-i pot educa
normal ca să ajungă ceva, nu cineva: un ,,cineva” fără
plenitudine psihică, fără caracter, căruia îi e frică de el şi de
viaţă, care are o viziune deformată asupra relaţiilor dintre
oameni, casă normală nu castel, automobil, bani...? Ce altceva?
Şi carieră! Toate aceste ingrediente pot duce la sentimentul de
împlinire morală şi fizică a unui homo-sapiens şi evident că le
vreau şi eu, să ajung tată şi să-mi cresc copiii, să trăiesc cât de
cât bine şi frumos în rând cu lumea, dar daca Dumnezeu mi-a
binecuvântat aşa destinul de pusnic spiritual dar în public, nu
am ce face decât să merg ca ostaşul înainte înfruntând
obstacolele vieţii.
Neavând toate acestea, te zbaţi te frămânţi în groaznica
sărăcie ca pasărea în ghearele uliului, care este dureroasă la
nivel psihologic. Şi încă pierderea frumoşilor ani de viaţă îţi
ruinează sufletul cu totul, iar oamenii, certaţi serios cu logica,
cu diaree mintală, te insultă şi te umilesc, arătându-te cu
degetul cât de prost eşti după mintea lor bolnavă, în loc să
cerce a-ţi înţelege sufletul şi a respecta, ei vor numai să te
-
domine chiar şi cu prostia lor asupra înţelepciunii. Ei nu înţeleg
codul profesional al onoarei, dacă nu pot aduce folos - să nu
dăuneze măcar, să nu-ţi toarne venin în suflet. Iată aşa rămâi în
afara lumii, dacă nu te poţi asemui cu ea, cu a ei mizerie şi
cauţi acea societate pentru care eşti destinat, înţeles şi respectat
la justa-i valoare. Poate am greşit şi eu că nu mai sunt chiar
lemn de cruce şi păcătuiesc şi eu ca toţi alţii că sunt doar om cu
slăbiciuni, dar cine în a lui viaţă nu a fiert în ,,cazanul
amorurilor ruşinoase”? Cine nu păcătuieşte? Sunt conştient de
ale mele păcate şi numai eu unul singur şi nu altul, pot să mi le
ispăşesc într-o oarecare măsură şi tot eu am să dau socoteală
pentru ele în faţa lui Dumnezeu fiindcă nu o poate face nimeni
în locul meu.
15.04.2008 – 19.11. 2009
-
ÎMBLÂNZIREA TIGROAICEI I
Având curajul de a dezvălui apocalipsa lăuntrică,
individuală a mea, adică de a aşterne pe hârtie tot ce am
asimilat, ce momente de mare cumpănă am acumulat pe
parcursul anilor, plutind prin vâltoarea evenimentelor,
plângând şi urlând uneori în suflet ca un câine turbat, astfel
opera mea este o expresie a patimii omeneşti. Durerea care nu
se sfârşeşte decât în cer, am înăbuşit-o temporar în paginile de
trăire intensă adunate în această nuvelă.
Zbuciumul şi necontenita căutare a adevăratei valori
pentru un creator reprezintă esenţa unui anotimp, a unui an, sau
a întregii vieţi. Întotdeauna un scriitor se infiltrează în diferite
situaţii de a se inspira căutându-şi personajele şi situaţiile
pentru a face o capodoperă, eu am norocul şi nenorocul de a mă
găsi ele singure pe mine, dar şi nebunia de a spune lucrurilor pe
nume.
Fericirea, aşa cum este concepută ea pentru mulţi dintre
noi, e pentru un explorator al frumosului un dar al sorţii, o
blagoslovire precum şi nefericirea fiindcă în creaţie nu se dă
ajutor... căci mulţi şi-ar cumpăra catalizator de spirit, de
imagine, de opusuri! În creaţie se dă suferinţă, iar eu am avut
din plin parte de ea. Trecutul nu întotdeauna depozitează în
memorie clipe fericite, dar pe cele nefericite care când nici nu
te gândeşti atunci te trântesc, fără să vrea individul, se filmează
ele singure pe răboj şi asta m-a făcut ca întâmplările din Anul
Porcului 2007 să le prefac în cuvinte. Îmi tot frământam
mintea întrebându-mă: Anul Porcului, oare porc să fie cu mine,
sau eu cu el? Ce şi cam cât are să-mi mai râme oare porcul prin
a mea soartă? Însă trebuie să fim oameni şi să nu scăpăm în
grădină porcii chiar de sunt şi anii, că râmă totul, astfel nu pot
fi râmătorii.
-
După ce am stat la masa de revelion la catedră, am
trecut şi pe la prieteni din fostul colectiv unde mai organizasem
o masă mult mai bogată în bucate şi băuturi. Când am intrat
erau de acuma toţi bine ,,aghesmuiţi” şi m-au luat la bombardat
cu glume şi cu paharele peste gât. Am hotărât ca să plec la ţară.
Pe la vreo cinci vine o soră pe la mine cu cumnatul şi trei copii.
Eu de acuma mi-am permis să ridic mai multe păhărele la bord.
Vin în cabinet să ne pornim, ea sună la nănaşa ei care o cheamă
la ea şi cică ne întâlnim la gară. Mi-a sărit ţandăra parcă ne-am
pornit împreună şi voi îmi umblaţi cu fofârlica. Nu că trebuie
să ne ducem. Numai bine a venit şi un cumătru la mine, ne-am
pornit încetişor la gară dar am mai trecut pe la ,,punct” şi am
luat o ploscă de un litru jumate cu ţuică pentru a o lua la ţară şi
numai că am mai ridicat la mustaţă câte o sută de grame.
Alcoolul ocupant obraznic mi-a dat mintea afară din cap şi s-a
urcat el la volan şi de acuma l-am rugat pe cumătru să-mi ţie el
timona ca să nu eşuez într-un ,,val” de zăpadă. Picioarele
sunt în legătură cu destinul. Ajunşi la gara de nord picioarele
au început să nu asculte ocupantul. De ar fi toţi basarabenii ca
picioarele mele? Vai, cât de bine am trăi! Autobuzul l-am
scăpat şi cu chiu cu vai am luat-o înapoi dealul. Trecând de
podul circului cumătrul m-a lăsat şi s-a dus să-l cheme pe alt
cumătru care locuia în apropiere de a mă culca la el. Când a
venit a văzut o maşină de a poliţiei care s-a îndepărtat şi atât.
M-au primblat oleacă mi-au luat banii şi telefonul mobil, ce-i
drept sunt cu obraz căci mi-au lăsat un leu pentru troleibuz şi
nu trei pentru rutieră, şi documentele. M-au aşezat oleacă mai
la dos în plapuma de puf de lebădă a zăpezii. După vreo oră în
braţele gerului, alcoolul a capitulat şi am început să mă
orientez în spaţiu unde mă aflu şi cum am ajuns aici, apoi după
ce m-am dezmetecit, mahmur şi amărât iau cursul spre
Universitate. Ajung lângă ambasada americană, un carabinier
îmi pune mâna îmi piept şi mă opreşte.
- Ce vreai? Îl întreb pe un ton acru.
-
- Eşti beat.
- Şi dacă sunt băut? Du-te la mama dracului. Cu Noul
An şi La mulţi ani!
Am mers mai departe şi nu m-a ajuns din urmă după
cum mă aşteptam. Ei unde dracul s-o ei în toiul nopţii de
acuma la ora 23.00? Da, treaba e cam slută! Fac un cerc în jurul
Universităţii şi totuşi, bat la uşa blocului. Mi-au deschis şi am
intrat, apoi le-am rugat să-mi dea voie că eram îngheţat cu totul
şi am intrat în cabinet înjurându-mă de mama focului. Nu a fost
un an să nu păţesc vreo peripeţie. A doua zi mă sună cumătrul
şi îmi spune situaţia şi că geanta e la el. Bine că mai aveam o
sută de lei de rezervă în cabinet. A venit cumătrul aproape de
masă şi trăgându-mi mâţa pe spate, de îmi venea să plâng de
ruşine, am fost la punct şi ne-am îndreptat cu câte o sută de
grame şi am luat-o la gară.
Ajuns la o soră foc şi pară, unde erau toţi grămadă le-
am povestit păţania luându-i la trei parale. Dacă ne-am pornit
trebuia să mergem toţi la gară şi nu s-ar fi întâmplat nimic. Însă
o vorbă din popor spune ,,dacă o ai de tras o tragi, sau să fugi,
sau să stai?! Bun venit anul porcului în viaţa mea, căci bună
festă de acuma mi-ai făcut! Cică cine gustă prea mult peste
măsură din aromele trecutului alunecă în nebunie, iar eu taman
gust din ele de a nu mă prăbuşi psihologic şi sufleteşte în
prăpastia deznădejdii satanice care poate să te scoată din minţi,
scrisul fiindu-mi leacul interior şi revărsarea amarului. În afara
memoriei nu există trecut, nu există viitor, nu existăm noi aşa
cum am fost, uitarea este echivalentă cu pierderea identităţii.
Nu sânt puţini oamenii care consideră memoria drept pavăză
împotriva ispitei de a recidiva, un factor de prevenire a repetării
răului. Arta este, un univers spiritual, dar şi ne poate servi drept
refugiu, de aceea chiar de este dramatic, trebuie să scriem
adevărul amar şi să nu facem din ea un drag al dulce-i
minciuni, o adevărată maculatură şi otravă pentru popor.
-
O vedeam adesea ori prin oraş dar mai des pe teritoriul
Universităţii de Stat din Moldova. Prin şuvoaiele de oameni,
profesori, studenţi şi mulţi alţii, uneori vezi mai mult chipuri
frumoase dar şi suflete slute, calicite, chiar şi moarte. Rămâi
mut când vezi câtă mocirlă şi gunoi pot să ascundă o ,,mască
umană”, depăşind imaginea cea mai fantezistă! Toate aceste
maşini biologice sunt încadrate în lupta numai pentru existenţă,
pentru o notă mai mare la examen, care pentru a fi mai mare
banalele făpturi biologice foloseau orice şirleticuri şi călcau
totul în picioare, demnitate, obraz şi bunul simţ omenesc. Şi
iată prin aceste soiuri de puhoaie de oameni vedeam un suflet
răstignit, bătut de soartă care se lupta cu aceste puhoaie
mergând împotriva lor şi evadat în lumea sa interioară. Vedeam
în astă mândreţe de femeie, un suflet mare care sta încătuşat în
micul şi plăpândul ei trup şi se zbate ca broasca în gura
şarpelui. Vedeam în privirile ei o durere imensă, care o apăsa şi
tortura întruna, ca săgeata în coastă pe Domnul nostru Isus
Hristos.
Pe faţă i se citea o suferinţă constantă, care făcea într-
atât parte din ea încât când schiţa un zâmbet, chipul îi părea
parcă torturat, iar destinul tras pe roată, îi ghiceai cu uşurinţă
dorinţa izbitoare de a se agăţa de vreo amintire ca de o funie
salvatoare de a ieşi din această crudă şi demonică realitate.
Avea o senzaţie de teamă, dezgust şi slăbiciune, de mi se
strângea inima când o vedeam. Odată întâmplător i-am prins
privirea înfundată în alte timpuri, destul de dramatice şi vrând-
nevrând se filmau în subconştientul meu. În această privire
purta povara unei scârbe şi asta satanic mă mai punea pe
gânduri, o vedeam ca o păpădie în mijlocul câmpului suflată de
toate vântoaicile, şi iată-iată să se frângă, ca să fie suflată, dar
mai caută salvare în ceva, îi licărea un piculeţ de speranţă şi că
totuşi o va găsi. Sufletul omului este mereu în căutarea unui
echilibru, psihologic şi al vieţii, pentru a se şti împăcat cu sine,
şi iată acel echilibru mă vedeam, simţeam,