1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă1

Majoritatea doctrinei acceptă existenţa unui cuplu penal agresor-victimă aflat în permanent conflict şi adversitate. Cuplul are două aspecte: în faza preinfracţională, elementele cuplului sunt sau indiferente sau (iar asta se întâmplă în majoritatea cazurilor) se atrag reciproc (în cazul crimei pasionale, a escrocheriei, a bigamiei etc.); în faza postinfracţională, cele două elemente se resping reciproc, devenind elemente antagoniste. Soluţionarea corectă a unei cauze penale se poate face numai prin analiza bilaterală a acestui cuplu, în caz contrar orice soluţie corectă se va da numai din eroare2.

Teorie nu este acceptată în mod unanim, fiind criticată sub mai multe aspecte ce vor fi expuse în continuare.3

Teza este criticată pentru că presupune existenţa unei victime personale în orice infracţiune, sau altfel spus presupune că oricărui act antisocial îi corespunde o persoană fizică ce va suferi consecinţele actului. Or, e cunoscut că numai o parte din infracţiuni au această caracteristică, şi anume cele îndreptate împotriva persoanei. Infracţiunile îndreptate împotriva bunurilor, dar mai ales cele îndreptate împotriva bunurilor unei colectivităţi nedeterminate (omenirea) sau ale statului, ori infracţiunile fără subiect pasiv (cum ar fi portul ilegal de însemne, falsificarea unor valori etc.) sunt lipsite de o victimă personală.

Pe de altă parte, însă, nu orice acţiune care produce victime poate fi socotită ca fiind voit provocată din partea altei persoane ce ar putea fi considerată drept infractor. Cazurile de sinucidere, unele cazuri de accidente etc., provoacă victime fără ca acestea să fie o urmare a unei acţiuni sau inacţiuni din partea unei alte persoane.

În consecinţă, există acţiuni infracţionale fără victimă personală, aşa cum există şi victime fără infractori. Întâlnirea dintre victimă şi infractor – cu toată frecvenţa cazurilor – formează o categorie de cazuri speciale, nicidecum cazul general.

2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi victima4

Agresiunea şi fenomenul de victimizare pot fi analizate şi sub aspect psihologic, al trăirilor individuale ce se regăsesc în comportamentul agresorului şi al victimei, acestea fiind, în mod evident, diametral opuse. Scopul analizei psihologice este circumscris şi el în cadrul scopului general al victimologiei, şi anume determinarea cauzelor şi condiţiilor favorizante ale fenomenului agreso-victimal şi adoptarea de măsuri potrivite pentru protejarea victimei şi prevenirea fenomenului.1 T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-93.2 B. Mendelshon în T. Bogdan, op. cit., p. 91.3 Critica este adusă de psihologul T. Bogdan.4 I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 155-162.

2.1. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind pe agresor. Aceste implicaţii sunt foarte complexe şi presupun o tratare interdisciplinară a subiectului. Datorită specificului lucrării de faţă vor fi analizate doar acele implicaţii psihologice care au în vedere interrelaţia agresor-victimă. Studiul integral al implicaţiilor psihologice ale actului agresional cu privire la agresor este asigurat de alte două discipline: criminologia şi agresologia.

Forma acţiunii agresionale este dependentă de conştiinţa individuală a infractorului, de perspectiva sa asupra actului executat şi asupra cosecinţelor sociale pe care el le va produce. Experienţa individuală agresională determină şi ea adoptarea unor prototipuri acţionale, şi îndepărtarea altora, în funcţie de găndirea sistematică a făptuitorului şi de sensibilitatea lui. Intensitatea executării actului criminogen este dată de analiza, reflecţia psihologică privind reuşitele şi defectele constatate în activitatea agresională. Justificarea, contemplarea sau explicarea actului criminogen reprezintă o formă de evaluare a propriilor posibilităţi pentru a stabili un modus operandi. Astfel, fiecare infractor îşi crează un stil propriu de acţiune care îl identifică.

Cunoscând că agresivitatea este rezultatul gândirii şi experienţei individuale rezultă că în cadrul concepţiei agresionale se regăsesc şi influenţele factorilor sociali. Sub un prim aspect societatea, cu regulile ei, influenţeză, mai mult sau mai puţin, gândirea şi comportamentul oricărui individ, le formează. Deci actul agresional va avea trăsături specifice mediului socio-teritorial în care se produce. Dar factorii sociali influenţează şi conduita infracţională din timpul desfăşurări activităţii delictuale şi de după aceea. Agresorul adoptă tactica dedublării pentru a atenua rivalitatea cu victima şi cu mediul social. Se recurge şi la repetarea unor false greşeli pentru a schimba înţelesul actelor şi rezultatului acestora. O altă conduită de adaptare la factorii sociali este aceea de schimbare a viziunii iniţiale despre agresiune, pentru a obţine protecţia sau clemenţa societăţii şi abandonarea tendinţei recuperării prejudiciului de către victimă. În cazul în care între criminal şi victimă sunt stabilite reguli obişnuite de convieţuire, agresorul va încerca statutul precis de comportare (format din reguli, principii, obiceiuri) cu victima, în sensul impunerii normei de forţă, prin care să se prelungească supunerea necondiţionată a victimei. Fireşte că agresorul îşi poate adapta multe conduite la factorii sociali, aici fiind prezentate doar câteva dintre ele.

Agresorul îşi planifică şi realizează activitatea infracţională în funcţie de experienţa şi gândirea individuală. Dar nu întotdeauna ceea ce se planifică se poate transpune exact în realitate. Contradicţiile dintre intenţia agresională şi rezultatele acesteia pot avea diverse cauze: modul în care a fost gândit actul criminogen, necesitatea de a realiza acţiunea numai în anumite limite, comportamentul victimei etc. Astfel, determinat de stările afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitaţiei individuale, agresorul poate fi depăşit de iniţiativa unor acţiuni perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism din partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar fi fost provocată de şocul

colaborării sau participării victimei la actul criminogen. În aceste momente apar mânia, deznădejdea, o stare la limita dintre raţional şi instinctual.

Referitor la motivaţiile actului criminal, acestea pot fi dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare, agresorul considerând fapta ilicită ca pe un act de justiţie; ura, dusă la extrem; gelozia, motivul fiind preluat mai ales de agresorii bărbaţi; motivaţia materială; discriminarea pe diverse criterii; instinctul sexual necontrolat, uneori chiar patogen; rivalitatea dublată sau nu de dorinţa de afirmare etc.

2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind victima. Pentru victimă a reacţiona nu înseamnă doar a înţelege şi a evalua forma

agresiunii şi intenţia agresorului. Reflectarea actului agresional în planul psiho-volitiv al victimei determină dereglări de comportament, agitaţie, lipsa de voinţă în acţiune. În plan afectiv emoţiile pozitive sunt înlocuite, total sau parţial, cu reacţia de ură, dispreţ sau umilinţă. Comportarea victimei este dominată de ideea că agresorul urmăreşte doar agresiunea în sine pentru satisfacerea unor interese individuale. Ulterior victima îşi motivează propria tendinţă prin tratarea cu simpatie sau emoţii altruiste faţă de agresor.

Unul din efectele victimizării este şi imposibilitatea psihică de a se opune, inhibiţia. Efectul psihologic rezultat din lipsa de împotrivire a victinei poate fi dăunător, experienţa individuală a victimei fiind înlocuită cu o nouă stare subiectivă determinată de unele tulburări incomunicabile. Personalitatea se va identifica cu evenimentul afectiv şi chiar dacă nu cunoaşte nimic despre agresor, victima va putea identifica unele procedee de acţiune agresională după elemente ca: figura infractorului, ritmul acţiunilor sale, contradicţiile de comportament etc.

Perceperea şi reflectarea fenomenului agresional de către victimă se produce sub trei aspecte: afectiv, intelectual şi volitiv. Reacţia victimei la actul agresional se caracterizează prin atenuarea valenţelor intelective, prin scăderea puterii de a preîntâmpina efectele agresionale, iar în plan afectiv, prin trăirea unor stări ca frica, dezorientarea, ura, dispreţul, umilinţa. Aceste trăiri pot declanşa reacţii care scapă raţionalului, determinând trecerea de la o stare afectivă la alta, parţial sub influenţa instinctului de conservare. Cunoaşterea fenomenului agresional nu se reduce doar la percepţii, ci depinde şi de relaţiile victimei cu mediul care reflectă stilul şi finalitatea agresională, de calităţi intelectuale, de perspicacitate, de tăria clităţilor psihice (voinţă, curaj, caracter), de forţa fizică, de modul declanşării efectelor actului violent etc. Adeziunea spontană, admiraţia, în special reacţiile instinctului sexual, implorarea sau exorcismul determină decizia victimei de a suporta autoritatea agresorului. Totalitatea cuvintelor, lumina, întunericul, singurătatea generează confuzie, anulând reacţiile instinctuale, deducţiile logice şi judecata victimei. Naivitatea determină o anumită necesitate a reîntâlnirii cu agresorul şi uneori se poate ajunge la o adeziune nejustificată a victimei faţă de agresivitate (cum ar fi împăcarea victimei cu agresorul).

Se poate constata că, spre deosebire de agresiune, care poate fi un act iresponsabil şi individual, reacţia victimei este dependentă de o mulţime de condiţionări şi justificată, în mod confuz, de o anumită formă de reflectare a conştiinţei individuale. Rezultă că, între agresiune şi reacţia victimei nu există un

echilibru deoarece apar reacţiile instinctuale ale victimei, care sunt supuse incoerenţei şi greşelii. Spaima victimei devine dispreţ faţă de agresor, ferocitate în actul de apărare pentru ca după un timp să se atenueze şi să se convertească în acceptarea agresivităţii şi resemnarea în acţiune. Victima nu poate înţelege agresiunea decât în limitele suferinţei biologice şi psihice, iar trecerea timpului va distinge ceea ce este semnificativ şi ceea ce este secundar în evenimentul criminogen.

În sfârşit, o altă caracteristică psihologică privind victimele este sentimentul de solidaritate care se naşte pentru toate victimele unui singur agresor care prin faptele criminogene a înfrânt demnitatea individuală a acestor persoane. Victima are certitudinea că poate realiza prin propria experienţă, prin propriul exemplu un motiv de apărare a mediului social în care trăieşte, stimulând pentru aceasta solidaritatea împotriva agresivităţii.

3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii5

Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care ţin de relaţia victimă – agresor se referă la faptul dacă victimele pot să împartă responsabilitatea într-o anumită măsură cu agresorul în ceea ce priveşte comiterea actului agresiv. Sub acest aspect opiniile în literatura de specialitate sunt împărţite.

B. Mendelshon consideră că există o „receptivitate victimală”, adică receptivitatea, predispoziţia înnăscută de a deveni victimă, adoptând teoria biologicului a lui C. Lombroso cu privire la comportamentul uman deviant. Aşa cum există diverse tipologii de personalităţi ale psihicului delincvent, există şi personalităţi cu particularităţi victimale. Din punct de vedere psiho-social corelaţia dintre delincvent şi victimă are patru aspecte: victima este cauza delictului, de exemplu în cazul infracţiunii comise de soţ când constată adulterul în flagrant delict; victima este pretextul infracţiunii, cum ar fi cazul escrocheriilor; victima este rezultatul unui consens între ea şi delincvent, de exemplu în cazul unei sinucideri în doi; victima este rezultatul unei coincidenţe, de exemplu, infractorul pândind o persoană, loveşte din eroare o alta.

Teoria este negată de alţi autori. T. Bogdan afirmă că victimele nu sunt rezultatul unor cauze native cât a unor particularităţi individuale, stadiale, momentane sau de morfofiziologie a analizatorilor. Se argumentează şi cu date statistice: 61 % din catastrofele pe cale ferată se datorează insuficienţei atenţiei distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de prevedere, la 46 % s-a relevat insuficienţă în însuşirea tehnicii profesionale etc. Pe de altă parte, studiind rubrica de tâlhărie se poate stabili că victimele aparţin în mare procentaj profesiei de factor poştal sau casier. Se poate oare deduce de aici că aceştia au o receptivitate victimală nativă mărită faţă de alte persoane? În sfârşit, teza biologistă conţine şi o altă contradicţie, tot de natură biologică. Predispoziţia înnăscută spre a fi victimă presupune că o victima este „programată” să sufere consecinţele unor acte

5 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69-71; P. Brânzei, G. Scripcaru, T. Piroźyński, Comportamentul aberant în relaţiile cu mediul, Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 130-136; T. Bogdan, op. cit., p. 91-96.

agresionale de un anumit număr de ori pe parcursul vieţii sale. Or, o atare concepţie este cu totul contrară instinctului de autoconservare, instinct primar care va împiedica orice adult sănătos mental să repete o greşeală de un număr mare de ori. În concluzie se arată că situaţia de victimă este o situaţie de moment. Numai când trauma fizică sau psihică are un caracter deosebit de nociv şi de lungă durată se poate vorbi de existenţa unui psihic victimal, dar acesta ţine deja de patologic.

H. von Hentig, introducând noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelege rolul jucat de victimă în declanşarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor, ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vina delictului. La această concluzie au ajuns majoritatea autorilor, semnalând însă că fenomenul victimal este mult mai complex pentru a stabili reguli exacte.

Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori, sub patru aspecte: facilitarea, favorizarea, precipitarea şi provocarea. Determinarea gradului de vulnerabilitate se face cu ajutorul a doi factori:

a) factori personali: se referă la trăsăturile particulare ale victimei care favorizează comiterea infracţiunii: retardaţii mintal sau indivizii normali dar cu un coeficient de inteligenţă redus, imigranţii, cei cu experienţă socială redusă, persoanele cu handicap fizic, cele prea nevârstnice sau prea vârstnice, femeile pentru infractori bărbaţi, minorităţile etnice pentru xenofobi extremişti, naivitatea, încrederea, neglijenţa, sentimentele de afecţiune pentru infractor etc.;

b) factori situaţionali: presupun existenţa anumitor perioade de timp sau circumstanţe, conjuncturi ale mediului înconjurător care au determinat sau favorizat infracţiunea: de exemplu, turiştii sunt un grup mai vulnerabil care, datorită unor consideraţii legate de timp, bani etc., nu sunt dispuşi să participe la soluţionarea unui proces penal în cadrul sistemului judiciar; pe timp de noapte, în locuri aglomerate etc.

Cele mai întâlnite forme de vinovăţie ale victimei faţă de actul agresional sunt facilitarea şi favorizarea, născute din naivitate, ignoranţă, încredere, supraaprecierea forţelor proprii, adică din multitudinea posibilă de factori personali şi situaţionali.

Cele mai grave forme sunt precipitarea şi provocarea. Precipitarea constă în declanşarea acţiunii agresorului prin adoptarea unei conduite conforme cu actul agresional, deşi între victimă şi agresor nu există relaţii anterioare. De exemplu persoana care nu îşi încuie portiera autoturismului sau femeia care umblă singură, seara, prin locuri puţin circulate şi cu o costumaţie provocatoare.

Provocarea poate fi directă sau indirectă. Este directă atunci când victima, anterior victimizării ei, a comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. De exemplu victima s-a comportat arogant faţă de viitorul infractor, nu şi-a ţinut o promisiune dată, a avut relaţii cu soţul viitorului infractor etc. Provocarea indirectă este situaţia în care trăirile şi reacţiile victimei din timpul actului agresional amplifică agresiunea sau determină pe agresor să comită fapte pe care iniţial nu le-a urmărit. Astfel, determinat de stările afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitaţiei individuale, agresorul poate fi depăşit de iniţiativa unor acţiuni perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism din partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă

sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar fi fost provocată de şocul colaborării sau participării victimei la actul criminogen.

Boala patologică poate juca şi ea un rol important în săvârşirea actului agresional. De exemplu în actele relaţionale de cuplu conjugal nesesizarea unor trăiri patologice cu comportamente de tip psihotic, iar alteori disimularea trăirilor de către autor, face ca victimele să fie din mediul apropiat, aşa cum este victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a delirului de otrăvire la schizofrenul paranoid etc. Trecerea la actul agresional poate fi declanşată şi de stările pasionale distimice ale celor doi protagonişti ai cuplului penal. În situaţii specifice, deseori victima creează ocazia unui comportament aberant în contrast cu situaţiile nespecifice în care subiectul comportamentului deviant caută şi creează ocazia actului de conduită deviantă. În alte situaţii victima merge până acolo încât se confundă cu agresorul, ca în cazul autodenunţării patologice în scop de expiaţie.

4. Victima ca sursă de identificare a agresorului6

În activitatea de identificare a infractorilor o importanţă deosebită o are prima declaraţie dată de victimă în faţa organelor de urmărire penală. Victima are rolul de „martor principal” pentru că a asistat la întregul eveniment criminogen şi l-a cunoscut personal pe infractor. Victima va păstra în memorie imaginea sau elementele de identificare specială a unei persoane, atitudini şi expresii tipice ale infractorului sau ale unei anumite categorii de comportament, modul specific de operare al autorului, toate acestea fiind indicii care vor stabili cu rapiditate trăsăturile caracteristice ale infractorului şi, în final, identificarea lui.

Victima poate oferi informaţii privind infractorul şi în cazul în care a decedat, cel mai adesea atunci când între ea şi agresor au existat legături anterioare comiterii delictului. Pornind de la cunoaşterea victimei, modul său de viaţă, obiceiuri, trăsături morale şi comportamentale, se poate ajunge la identificarea făptuitorului.

Din punct de vedere psihologic victima poate oferi puţine garanţii de veridicitate în relatările ei, din mai multe motive, astfel: perceperea evenimentelor este determinată de înzestrarea psiho-intelectivă a

victimei, de afectivitatea, sugestibilitatea, imaginaţia şi personalitatea victimei; victima este supusă unor trăiri emotive deosebit de puternice în timpul săvârşirii

actului infracţional, fapt care face ca perceperea actului şi memorarea lui să se facă in condiţiile unei activităţi corticale conştiente reduse, generând lacune perceptive şi memoriale;

trecerea timpului afectează şi ea memoria şi, deci, redarea cu fidelitate a evenimentelor;

din dorinţa de răzbunare victima poate arăta un alt făptuitor decât cel real;

6 N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 100-103; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 182; T. Bogdan, op. cit., p. 95-96; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 65-67.

din dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia procesuală, unde adesea este şi parte civilă, victima poate agrava situaţia infractorului, ajustând realitatea sau punând pe umerii lui fapte pe care nu le-a comis;

dacă victima are o participare concretă, activă, contradictorie sau chiar iniţiatoare a actului agresional va încerca să ascundă acest aspect, omiţând precizarea rolului său şi denaturând realitatea;

însă cel mai important factor de denaturare sau ascundere a realităţii îl constituie teama de infractor şi răzbunarea acestuia.

Cu toate viciile pe care le prezintă mărturia victimei, ea poate furniza informaţii importante: date privind determinarea naturii juridice a actului agresional; date pentru stabilirea celui mai plauzibil mobil; date relative la circumstanţele esenţiale ale evenimantului (de loc, timp, de

comitere etc.); date care definesc personalitatea victimei: concepţia şi modul de viaţă, calităţi,

defecte, obiceiuri, starea de echilibru psihic sau tendinţe spre agresivitate, izolare, depresie, alte vicii ascunse etc.;

cercul de relaţii al victimei, mediile şi locurile frecventate. De o importanţă deosebită este natura relaţiilor victimei cu mediul şi infractorul (de prietenie, sociabilitate, agresiune, tensiune, ură etc.) şi legăturile ei cu grupuri sociale ilicite sau îndoielnice;

date privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei în perioada imediat după comiterea agresiunii;

date privind bunurile deţinute de victimă şi eventuala dispariţie a unora dintre ele;

date privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale ale victimei.

Aşadar victima poate fi o sursă importantă pentru identificarea infractorului, chiar şi atunci când nu a supravieţuit agresiunii, fapt ce justifică îndreptarea cercetărilor criminalistice şi înspre victimă nu doar către infractor.