ALEXANDRE DUMASsau Zece ani mai trziu Volumul 2 Continuarea romanelor: "Cei trei muschetari", "Dupa douazeci de ani", "Vicontele de Bragelonne vol. 1".Capitolul IO procesiune la VannesTrecerea marii de la Belle-Isle la Sarzeau se facu destul de repede, gratie unei a din acele mici corabii narmate despre care i se vorbise lui d'Artagnan n timpul venirii lui aici si care, ntocmite pentru curse mai lungi si destinate vnatorilor marine, se adaposteau deocamdata n raza portului Locmaria, de unde una dintre ele , cu un sfert din echipajul obisnuit, facea legatura ntre Belle-Isle si continent . D'Artagnan avu prilejul sa se ncredinteze si de asta data ca Porthos, desi ingine r si topograf, nu era prea mult introdus n secretele de stat. Deplina lui neprice pere n aceasta materie ar fi putut sa fie luata, nu-i vorba, de oricare altul, dr ept cea mai dibace prefacatorie. D'Artagnan nsa cunostea prea bine toate cutele s i ascunzisurile lui Porthos al sau pentru a descoperi la el vreo taina, daca ar fi avut vreuna, asa cum burlacii ordonati si meticulosi gasesc totdeauna, cu och ii nchisi, cutare carte rnduita n rafturile bibliotecii sau cutare rula curata asez ata ntr-un sertar al scrinului. Asa nct, daca siretul de d'Artagnan nu descoperise nimic, ntorcndu-l pe Porthos si pe o parte si pe alta, era fiindca ntr-adevar nu av ea ce sa descopere. "Fie ? si zise el ? voi afla la Vannes, ntr-o jumatate de ceas , mai multe dect a putut sa afle Porthos la Belle-Isle n doua luni de zile. Numai ca, pentru a putea prinde cte ceva, e nevoie ca Porthos sa nu se foloseasca de si ngurul mijloc pe care i-l las la ndemna: trebuie ca el sa nu-l previna n nici un ch ip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri." Toata grija muschetarului se marginea deci, pna una alta, la a nu-l scapa nici o clipa din ochi pe Porthos. Si, sa ne grabim a o spune, Porthos nu merita de loc atta prisos de nencredere. El nu se gndea ctusi de putin la rau. Poate la nceput, cnd vazuse pentru prima data, d'Artagnan sa-i fi strnit o oarecare banuiala; dar num aidect muschetarul si recucerise n aceasta inima buna si cinstita locul pe care-l a vea totdeauna acolo, astfel ca nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea larga cu care Porthos si nfasura din cnd n cnd, cu dragoste, prietenul. De ndata ce coborra la tarm, Porthos se interesa daca era asteptat de caii sai si, ntr-adevar, i zari curnd la rascrucea drumului ce nconjoara trgusorul Sarzeau, faraa trece prin el si care duce de-a dreptul la Vannes. Acesti cai erau n numar de d oi; acela al domnului du Vallon si acela al scutierului sau. Caci Porthos avea u n scutier de cnd Mousqueton nu se mai folosea dect de o roaba pentru a se misca di ntr-un loc ntr-altul. D'Artagnan credea ca Porthos va lua hotarrea de a-si trimite scutierul sa mai adu ca un cal, pentru el si tocmai se pregatea sa se declare mpotriva acestei hotarri. Dar lucrurile nu se petrecura asa precum se astepta d'Artagnan. Porthos i porunc i foarte simplu servitorului sa coboare de pe calul lui si sa astepte rentoarcere a stapnului la Sarzeau, n timp ce d'Artagnan va calari pe calul acestuia. Ceea ce se si ntmpla. - Eh, dar stiu ca esti un om prevazator, dragul meu Porthos ? i spuse d'Artagnan prietenului sau cnd se vazu n sa pe calul scutierului. - Da. Numai ca totul se datoreste bunavointei lui Aramis, ntruct eu n-am nici un c al aici. Aramis mi-a pus ta ndemna grajdurile sale. - Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise d'Artagnan. Ceea ce dovedest e ca Aramis nu-i un episcop ca oricare altul! - E un sfnt ? raspunse Porthos pe un ton oarecum fornait si ridicndu-si ochii spre cer. - Atunci nseamna ca s-a schimbat ntru totul ? zise d'Artagnan ? caci noi l-am cuno scut ca un om ce nu prea credea n cele sfinte. - L-a luminat gratia divina ? adauga Porthos. - Bravo! exclama d'Artagnan. Asta mi sporeste dorinta de a-l revedea pe scumpul n ostru Aramis. Si dadu pinteni calului, care porni cu avnt la drum. - Drace! striga Porthos. Daca vom merge cu iuteala asta, nu vom face dect un ceas , n loc de doua. - Ca sa strabatem ct, Porthos? - Patru leghe si jumatate. - E o bucata buna de mers. - As fi putut, draga prietene, sa te duc cu barca, pe canal; dar la naiba cu vsla sii, ca si cu caii de posta! Unii merg ca broastele testoase, ceilalti ca melcii ; si cnd poti avea ntre genunchi un bidiviu ca asta, face mai mult dect toti vslasii sau dect orice alt mijloc de calatorie. - Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care esti totdeauna maret cnd te afli pe cal . - Dar cam greoi, prietene, m-am cntarit nu de mult. - Si ct atrni? - Trei sute! raspunse Porthos cu mndrie1. - Bravo tie! - Asa ca, ntelegi, sunt nevoit sa-mi aleg cai cu spinarea puternica si vnjoasa, al tfel i desel n doua ceasuri. - Da, cai de urias, nu-i asa, Porthos? - Esti prea dragut, prietene ? raspunse inginerul cu o mare ncntare de sine. - Zau asa, dragul meu ? adauga d'Artagnan ? uite, mi se pare ca a si nceput sa as ude calul tau. - Ce sa-i faci, e tare cald. Ah, dar iata ca se zareste Vannes-ul. - Da, se vede chiar foarte bine. E un oras frumos, dupa ct se pare. - Minunat, cel putin asa spune Aramis; eu, unul, l gasesc negru, dar se zice ca n egrul e frumos, mai ales pentru artisti. Din pricina asta sunt tare necajit, zau ! - Cum asa, Porthos? - Fiindca am pus sa se varuiasca n alb castelul meu de la Pierrefonds, care se fa cuse cenusiu de atta vechime. - Hm! zmbi d'Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai vesel. - Da, nsa e mai putin nobil, dupa cte mi-a spus Aramis. Noroc ca se gasesc negusto ri care vnd vopsea neagra; voi pune sa se zugraveasca din nou, n negru, castelul d e la Pierrefonds, asta-i totul. Daca cenusiul e frumos, ntelegi, prietene, negrul trebuie sa fie ncntator. - Doamne ? zise d'Artagnan ? asta mi se pare logic! - N-ai mai fost niciodata la Vannes, d'Artagnan?- Niciodata. - Atunci nu cunosti orasul. - Nu. - Ei bine, uita-te ? i arata Porthos ridicndu-se n scari, miscare ce-l facu pe biet ul animal sa se propteasca bine pe picioarele dinainte ? vezi colo, n soare, o sa geata? - Da, fireste, o vad. - E catedrala. - Cum i spune? - Saint-Pierre. Si acum, uite dincolo, nspre mahalaua din stnga, vezi o alta cruce ? - Chiar foarte bine. - E Saint-Paterne, parohia cea mai iubita a lui Aramis. - Ah! - Fara ndoiala. Vezi tu, sfntul Paterne e socotit a fi fost cel dinti episcop de Va nnes. E adevarat, Aramis sustine ca nu. E adevarat iarasi ca el e att de nvatat, nct asta s-ar putea sa fie doar un paro... doar un para... - Doar un paradox ? l ajuta d'Artagnan. - ntocmai. Multumesc. Mi se ncurca limba n gura. E asa de cald! - Prietene ? l ndemna d'Artagnan ? urmeaza-ti, te rog, interesanta demonstratie. C e-i cu cladirea aceea mare, alba, strapunsa de ferestre? - A, acela e colegiul iezuitilor. Drace, ai nimerit-o bine! Vezi, alaturi de col egiu, o casa nalta, cu clopotnite, cu turnulete, construita ntr-un frumos stil got ic, cum zice bruta aceea de domnul Gtard? - Da, o vad. Ce-i cu ea? - Ei bine, acolo locuieste Aramis. - Cum, nu sta la episcopie? - Nu; episcopia e darapanata. Afara de asta, episcopia e n oras, iar lui Aramis i place sa stea la mahala. Iata pentru ce, cum ti spuneam, a ales el Saint-Patcrne, fiindca Saint-Paterne e la periferie. Si apoi aici e o alee pentru plimbare, un teren pentru jocul cu mingea si o casa a dominicanilor. Uite-o, aceea care si nal ta frumoasa clopotnita pna la cer. - Prea bine. - Pe urma, vezi tu, mahalaua e un oras aparte: si are zidurile, turnurile, santur ile sale; are chiar un chei si corabiile trag acolo la tarm. Daca mica noastra c orabie n-ar avea o adncime de opt picioare, am fi putut sa mergem cu pnzele ntinse pna sub ferestrele lui Aramis. - Porthos, Porthos, prietene ? striga d'Artagnan ? esti un izvor de ntelepciune, o comoara de gnduri alese si adnci. Porthos, persoana ta nu ma mira, ma uluieste! - Iata-ne ajunsi ? zise Porthos, schimbnd firul convorbirii cu modestia lui obisn uita. "Era si timpul" ? si spuse n sinea lui d'Artagnan, caci calul lui Aramis era plin de sudoare, de parc-ar fi fost un cal de gheata ce se topea sub povara trupului lui Porthos. Aproape n aceeasi clipa intrara n mahalaua orasului, dar nu facura nici o suta de pasi, ca fura mirati sa vada toate ulitele mpodobite cu ramuri verzi si cu flori. Pe zidurile batrne din Vannes atrnau cele mai vechi si cele mai ciudate tapiserii din Franta. Din balcoanele de fier cadeau lungi fsii de pnza alba, de care erau a gatate buchete de flori. Strazile erau pustii; se simtea ca ntreaga populatie se strnsese undeva, ntr-un sin gur loc. Obloanele erau nchise si racoarea staruia n case, la adapostul storurilor ce asterneau largi dungi negre ntre firidele ferestrelor si peretii albi ai odai lor. Deodata, la cotitura unei strazi, un zvon de cntece lovi auzul noilor sositi. O m ultime mbracata de sarbatoare se ivi n fumul de tamie ce se ridica n suvite albastri i spre cer, n timp ce nori de petale de trandafiri zburau prin vazduh pna n dreptul balcoanelor de la catul nti al caselor. Deasupra capetelor multimii se desluseau crucile si prapurii, sacrele semne ale credintei. Apoi, sub aceste cruci si aces ti prapuri, ocrotita parca de ele, se scurgea o lume ntreaga de fecioare nvesmntate n alb si cu coronite de albastrele pe frunte. Pe cele doua laturi ale strazii, nconjurnd cortegiul, naintau soldatii din garnizoana, cu buchete de flori prinse la teava flintelor si n vrful lancilor. Era o procesiune. n timp ce d'Artagnan si Porthos priveau toate acestea ca o placere adnca, n care se ascundea nsa o mare nerabdare de a trece mai departe, un baldachin urias se apro pia de ei, precedat de o suta de iezuiti si o suta de dominicani si urmat de doi arhidiaconi, un iconom, un duhovnic si doisprezece canonici. Un cntaret cu glas tunator, ales de buna seama dintre cele mai puternice glasuri ale Frantei, dupa cum tamburul major al garzii imperiale e ales dintre cei mai nalti barbati ai imp eriului, un cntaret, urmat de alti patru cntareti care pareau ca nu se afla acolo dect spre a-i tine isonul, facea sa se cutremure vazduhul si sa zangane ferestrel e la sunetul glasului sau. Sub baldachin se zarea un chip palid si nobil, cu och ii negri, cu parul negru n care se amestecau si fire argintii, cu gura fina si is coditoare, cu barbia ascutita si iesita n afara. Acest cap, plin de maretie, purt a mitra episcopala, acoperamnt ce-i dadea, pe lnga caracterul suveranitatii, pe ac ela de ascetism si meditatie evanghelica. - Aramis! striga fara sa vrea d'Artagnan n clipa cnd semeata figura trecu pe dinai ntea lui. Prelatul avu o miscare de tresarire; se parea ca auzise aceasta voce asa cum un mort, trezindu-se din nou la viata, aude vocea mntuitorului. si ridica marii lui o chi negri, mpodobiti cu gene lungi, si-i ndrepta cu ndrazneala catre coltul de unde pornise strigatul. Dintr-o aruncatura de privire, l vazu pe Porthos si, alaturi de el, pe d'Artagnan. La rndul lui, d'Artagnan, datorita ascutimii vazului sau, observa totul, nu-i sca pa nimic. Portretul n picioare al prelatului i se ntipari n minte, pentru a nu i se mai sterge niciodata din memorie. Un lucru, mai ales, strni surprinderea lui d'A rtagnan: n momentul cnd l zari, Aramis se nrosi mai nti, apoi, n aceeasi clipa, cuprin e sub pleoapa lui flacara vie din privirea stapnului si boarea calda si blajina d in privirea prietenului. Nu ncape ndoiala ca Aramis si punea atunci, n sinea lui, ac easta ntrebare: "Ce cauta d'Artagnan aici cu Porthos si ce-are de gnd sa faca la V annes?" Aramis ntelese tot ceea ce se petrecea n mintea lui d'Artagnan, ndreptndu-si privire a catre el si vaznd ca acesta n-avea de gnd sa-si plece ochii n fata lui. Cunostea ascutimea de spirit si desteptaciunea prietenului sau si se temea sa nu i se ghi ceasca taina nrosirii si a nedumeririi. Ramasese acelasi Aramis, care avea totdea una de ascuns o taina. De aceea, spre a sfrsi cu aceasta privire de inchizitor, p e care trebuia sa o faca sa coboare cu orice pret, dupa cum generalul cauta sa na buse cu orice pret focul unei baterii care-l stinghereste, Aramis ntinse frumoasa lui mna alba, la care scnteia ametistul inelului pastoral, taie aerul cu semnul c rucii si-i fulgera pe cei doi prieteni cu binecuvntarea sa. Poate ca, visator nelecuit, d'Artagnan, lipsit de credinta, fara sa-si dea seama , nu s-ar fi nclinat nici acum sub aceasta binecuvntare sfnta; dar Porthos, vazndu-l ca se gndeste la altceva, si puse cu blndete mna pe umarul prietenului sau si-l mpin se n jos. D'Artagnan se pomeni aplecat; putin a lipsit sa nu cada n brnci. ntre timp, Aramis trecuse de ei. D'Artagnan, asemenea lui Anteu, nu facu dect sa atinga pamntul, ca se ridica numai dect si se ntoarse catre Porthos, gata sa-i sara tandara. Dar n-avea de ce sa se s upere pe bravul Hercule, caci acesta era stapnit de cel mai curai simtamint al ev laviei. De altminteri, la Porthos, cuvntul, n loc sa-i ascunda gndirea, o ntregea totdeauna. - E foarte frumos din partea lui ? zise el ? ca ne-a dat o binecuvntare numai pen tru noi doi. Hotart lucru, e un om si sfnt si cumsecade. Mai putin convins de aceasta dect Porthos, D'Artagnan nu raspunse. - Vezi tu, prietene ? adauga Porthos ? ne-a zarit n multime si, n loc sa mearga n p as cu procesiunea, ca pna adineauri, iata-l ca se grabeste. Vezi cum tot cortegiu l mareste pasul dupa el? E nerabdator sa ne vada si sa ne mbratiseze, dragul nost ru Aramis! - Asa-i! raspunse d'Artagnan cu glas tare. Apoi, ncet, n sinea lui: "Adevarul e ca ne-a vazut, vulpoiul, astfel ca va avea timp sa se pregateasca spre a ma primi" . Dar procesiunea trecuse; drumul era din nou liber. D'Artagnan si Porthos porniraspre palatul episcopal, unda era strnsa o mare multime de oameni care voiau sa p riveasca rentoarcerea prelatului. D'Artagnan observa ca aceasta multime era forma ta mai cu seama din burghezi si militari. Recunoscu n felul de a fi al acestor oa meni dibacia lui Aramis de a si-i face sustinatorii lui. ntr-adevar, Aramis nu era omul care sa vneze o popularitate ce nu i-ar putea fi de ajutor. Putin i pasa lui daca era iubit de oameni ce nu-i aduceau nici un folos. Femeile, copiii, batrnii, cu alte cuvinte cortegiul obisnuit al credinciosilor, nu era cortegiul care l interesa pe el. La zece minute dupa ce trecusera pragul episcopiei cei doi prieteni, Aramis si fa cu intrarea ca un biruitor: soldatii i prezentau armele ca unui superior, n timp c e burghezii l salutau ca pe un prieten, ca pe unul mai mare de-al lor mai degraba , dect ca pe un sef religios. Aramis avea ceva din acei senatori romani la usile carora se nghesuiau totdeauna clientii2, care veneau sa-si exprime devotamentul. La capatul scarii avu o convorbire de o jumatate de minut cu un iezuit, care, ca sa-i poata vorbi mai n soapta, si vr capul sub baldachin. Apoi intra n casa; usile s e nchisera ncet n urma lui si multimea se retrase, n vreme ce cntarile si rugaciunile mai rasunau nca mprejur. Era o zi minunata. Miresmele pamntului se amestecau cu izurile marii si cu parfum urile ce pluteau n vazduh. Orasul respira fericire, bucurie, putere. D'Artagnan s imtea ca prezenta unei mini nevazute si atotstapnitoare faurise aceasta putere, ac easta bucurie, aceasta fericire si raspndise pretutindeni aceste parfumuri. "Oh, oh ? si zise el ? Porthos s-a ngrasat, dar Aramis a devenit mai maret." Capitolul II Maretia episcopului de VannesPorthos si d'Artagnan intrasera la episcopie printr-o usa dosnica, stiuta numai de prietenii casei. E de la sine nteles ca Porthos i slujise de calauza lui d'Arta gnan. Vrednicul baron se misca mai peste tot ca la el acasa. Totusi, fie dintr-o recun ostinta muta fata de sfintenia personajului pe care-l ntruchipa Aramis, ct si fata de firea lui, fie din obisnuinta de a fi respectuos cu oricine i se impunea din punct de vedere moral, demna obisnuinta ce facuse totdeauna din Porthos un sold at model si un spirit excelent, datorita acestor motive, spunem, Porthos pastra, de cum intra la sfintia sa episcopul de Vannes, un fel de retinere, pe care d'A rtagnan o observa de la nceput n chipul de a se purta cu slugile si comesenii. Ace asta rezerva nsa nu mergea pna acolo nct sa-l lipseasca de obiceiul lui de a pune ntr ebari. Si Porthos nu-i mai slabea pe ceilalti cu ntrebarile. Afla astfel ca preas fintia sa se ntorsese n apartamentele sale si se pregatea sa vina n mijlocul priete nilor lui, dar nu cu aceeasi maiestuozitate cu care aparuse n fata turmei sale. ntr-adevar, cam dupa un sfert de ceas, n care timp d'Artagnan si Porthos se privea u mereu unul pe altul n albul ochilor si tot aratau cu degetele n diferite unghere ale ncaperii, cnd spre miazanoapte, cnd spre miazazi, o usa a salii se deschise si sfintia sa se ivi n pragul ei, mbracat n costumul obisnuit de prelat. Aramis tinea fruntea sus, ca un om deprins sa dea porunci, cu roba de postav vio let rasfrnta n parti si cu mna la sold. Altfel, si pastrase mustata subtire si acrul de regeasca mhnire de pe vremea lui Ludovic al XIII-lea. La intrare, raspndi n jur ul lui acel parfum delicat care, la barbatii simandicosi, ca si la femeile din l umea mare, nu se schimba niciodata si pare sa porneasca din nsusi trupul persoane i lor, ca o emanatie directa si fireasca. De data asta nsa, parfumul mai pastra nc a ceva din maretia cucernica a tamiei. Nu te mai mbata, te patrundea; nu-ti mai att a poftele, ti inspira respect. De cum trecu pragul, Aramis, fara sa stea o clipa n cumpana si fara sa rosteasca nici un cuvnt care, ntr-o asemenea mprejurare, n-ar fi putut sa fie dect rece si far a nsemnatate, se ndrepta cu pasul iute spre muschetarul att de bine deghizat n costu mul domnului Agnan si-l strnse n brate cu o caldura n care nici cel mai banuitor di ntre oameni n-ar fi putut sa vada vreo urma de nepasare sau prefacatorie. D'Arta gnan, la rndul lui, l mbratisa cu aceeasi nsufletire. Porthos strnse mna gingasa a lui Aramis cu minile sale mari si late, iar d'Artagnan observa ca sfintia sa i ntinsese mna stnga, pesemne din obisnuinta, dat fiind ca Porthos i zdrobise de buna seama de zeci de ori degetele mpodobite cu inele n nclestarea pumnului sau puternic. Spre a se feri de durere, Aramis se apara deci si nu-i mai ntindea acum dect palma stng a goala, crutndu-si degetele de la mna dreapta, ce-i fusesera de attea ori strivite ntre taria aurului si colturile diamantelor. ntre doua mbratisari, Aramis l privi n fata pe d'Artagnan, i oferi un scaun, iar el s e aseza mai n umbra, lasnd ca lumina sa cada din plin pe chipul interlocutorului s au. Aceasta manevra, proprie diplomatilor si femeilor, se aseamana mult cu pozit ia pe care, cu obisnuinta sau dibacia lor, cauta sa si-o asigure pe teren cei ce se ntlnesc ntr-un duel. D'Artagnan nu se nsela asupra acestei manevre, dar se facu ca n-o baga de seama. Se simtea prins; nsa tocmai fiindca era prins, se simtea pe drumul bun, care avea sa-i descopere multe, astfel nct putin i pasa lui, batrn condotier, ca avea sa arat e nvins n aparenta, de vreme ce avea sa traga din pretinsa lui nfrngere foloasele vi ctoriei. Aramis fu acela care arunca prima vorba. - Ah, scumpe prietene! Bunul meu d'Artagnan! zise el. Ce fericita ntmplare! - E o ntmplare, preacucernicul meu camarad ? raspunse d'Artagnan ? pe care eu as n umi-o prietenie. Te caut, asa cum te-am cautat totdeauna ori de cte ori am avut s a-ti propun o fapta mareata sau sa-ti consacru cteva ceasuri de ragaz. - Ah, adevarat? facu Aramis fara nflacarare. Ma cautai, prin urmare? - Ei da, te cauta, dragul meu Aramis ? zise Porthos ? si dovada este ca a venit dupa mine, la Belle-Isle. E frumos din partea lui, nu-i asa? - O ? exclama Aramis ? fara ndoiala, la Belle-Isle... "Na! si zise d'Artagnan. Iata-l pe netotul de Porthos care, fara sa-si dea seama, a tras prima lovitura de tun." - La Belle-Isle ? continua Aramis ? n gaura aceea, n pustietatea aceea! Frumos din partea lui, nimic de zis. - Iar eu i-am spus ca tu te afli la Vannes ? adauga Porthos pe acelasi ton. D'Artagnan si narma buzele cu un zmbet aproape ironic. - Asta o stiam ? rosti el ? dar voiam sa vad cu ochii mei. - Sa vezi, ce? - Daca vechea noastra prietenie mai dainuie nca; daca, rentlnindu-ne, inimile noast re, orict ar fi ele de nvrtosate de vrsta, mai sunt n stare sa scoata acel strigat de bucurie prin care e salutata ntoarcerea unui prieten. - Ei bine, cred ca ai fost multumit, nu-i asa? ntreba Aramis. - Asa si-asa. - Cum asta? - Da. Porthos m-a primit cu un: "Taci!" solemn, iar tu... - Ei bine, eu? - Iar tu mi-ai dat o binecuvntare. - Ce vrei, prietene ? zise Aramis zmbind ? asta e tot ce are mai ele pret un biet prelat ca mine. - Lasa, lasa, draga prietene. - Crede-ma ca-i asa. - La Paris se spune, cu toate astea, ca episcopia de Vannes e una dintre cele ma i bune din Franta. - Ah, vrei sa vorbesti de bunurile trecatoare? spuse Aramis cu un aer parca nepa mntesc. - Da, tocmai despre asa ceva vreau sa vorbesc. Tiu chiar foarte mult la asta. - Daca-i asa, sa vorbim ? zise Aramis cu un surs. - Recunosti ca esti unul dintre cei mai bogati prelati din Franta? - Dragul meu, daca-mi ceri socoteala, am sa-ti spun ca episcopia de Vannes are u n venit de douazeci de mii de livre, nici mai mult, nici mai putin. E o dioceza cu o suta saizeci de parohii. - E foarte frumos ? zise d'Artagnan. - E minunat chiar ? adauga Porthos. - Cu toate astea ? relua d'Artagnan, nfasurndu-l cu privirea pe Aramis ? cred ca n u te-ai nmormntat aici pentru totdeauna! - Iarta-ma, nu te supara, dar resping cuvntul nmormntat.- Totusi, mi se pare ca la o asemenea departare de Paris esti ca si nmormntat, sau aproape. - Draga prietene ? raspunse Aramis ? am nceput sa mbatrnesc; zgomotul si forfota or asului nu-mi mai priesc. La cincizeci si sapte de ani, e timpul sa cauti liniste a si meditatia. Eu le-am gasit aici. Ce poate fi mai frumos si totodata mai impu nator, ca aceasta veche Armorica3? Am gasit aici, draga d'Artagnan, tot ceea ce se deosebeste de ceea ce iubeam altadata, iar ceea ce-ti trebuie la sfrsitul viet ii se deosebeste de ceea ce-ti tacea placere la nceputul ei. Cte una din bucuriile mele de pe vremuri se mai abate nca pe aici din cnd n cnd, ca sa ma salute, fara sa ma stinghereasca n izbavirea mea. Caci, cu toate ca ma aflu nca pe aceasta lume, cu fiecare pas pe care-l fac ma apropii de Dumnezeu. - Convingator, ntelept, discret; esti un prelat desavrsit, Aramis si te felicit. - Dar ? zmbi Aramis cu ngaduinta ? cred ca n-ai venit aici, draga prietene, numai ca sa-mi aduci laude... Spune, ce te mna ncoace? Sa ma socot oare att de fericit ca , dintr-o pricina sau alta, vei fi avnd nevoie de mine? - Nu, nu, slava Domnului, prietene drag ? raspunse d'Artagnan ? nu-i vorba de as ta; sunt un om bogat si liber. - Bogat? - Da, ca pentru mine; nu ca tine si nici ca Porthos, binenteles. Am un venit de c incisprezece mii de livre. Aramis l privi cu nencredere. Nu putea sa creada, mai ales cnd l vedea pe vechiul lu i prieten sub nfatisarea asta umila, ca facuse o avere att de frumoasa. Atunci, d' Artagnan, simtind ca se apropie ceasul destainuirilor, ncepu sa povesteasca ntmplar ea sa din Anglia. n timp ce povestea, vazu de vreo zece ori cum ochii prelatului scnteiara si cum degetele lui fine tresarira. Ct despre Porthos, ceea ce-i arata e l acum lui d'Artagnan nu era admiratie, era entuziasm, era delir. Dupa ce d'Arta gnan si ncheie povesti-rea, Aramis l ntreba: - Ei bine? - Ei bine ? raspunse d'Artagnan ? vezi dar ca am n Anglia prieteni si proprietati , iar n Franta o comoara. Daca inima te ndeamna, ti le ofer. Iata pentru ce am ven it aici. Orict de sigura i-ar fi fost privirea, nu putu s-o nfrunte n clipa aceea pe a lui A ramis. si ntoarse deci ochii catre Porthos, ca o spada care se retrage din calea u nei forte mai mari si cauta alta iesire. - Oricum ? murmura episcopul ? te-ai mbracat ntr-un costum de calatorie foarte ciu dat, draga prietene. - ngrozitor, stiu. Dar, ntelegi, nu voiam sa calatoresc nici ca un cavaler, nici c a un senior. De cnd sunt bogat, m-am facut zgrcit. - Si zici c-ai venit acum la Belle-Isle? ntreba Aramis, schimbnd firul convorbirii . - Da ? raspunse d'Artagnan ? stiam ca acolo l gasesc pe Porthos si pe tine. - Pe mine!? exclama Aramis. Pe mine!? De un an de cnd sunt aici, n-am trecut nici macar o singura data marea. - Oh ? se mira d'Artagnan ? nu te stiam asa de legat de casa! - Ah, draga prietene, trebuie sa-ti spun ca nu mai sunt omul de altadata. Pe cal nu ma mai simt bine, iar marea ma oboseste; sunt un biet preot suferind, care s e plnge ntr-una, care mormaie necontenit, prefernd singuratatea, ce mi se pare mai potrivita cu batrnetele, mai mpacata cu gndul mortii. Am ntepenit, dragul meu d'Arta gnan, am ntepenit n acest colt de tara. - Cu att mai bine, prietene, cu att mai bine, caci s-ar putea sa devenim vecini. - Ce spui? rosti Aramis, nu fara o anumita surprindere pe care nu si-o putu ascu nde. Tu, vecin cu mine? - Ei, Doamne, da! - Cum asta? - Sunt pe cale sa cumpar, la un pret foarte scazut, niste zacaminte de sare ce s e gasesc ntre Piriac si Le Croisic. nchipuieste-ti, prietene, o exploatare cu un v enit sigur de doisprezece la suta; fara pierderi, fara cheltuieli de prisos; oce anul, credincios si neabatut, si depune la fiecare sase ceasuri contributia lui n cufarasul meu. Sunt primul parizian care s-a gndit la o asemenea afacere. Nu face mutra asta, te rog, caci n curnd o sa stam alaturi. Voi cumpara o stoara de pamntde trei leghe, platind treizeci de mii de livre. Aramis i arunca o privire lui Porthos, ca si cum l-ar fi ntrebat daca toate astea erau adevarate, daca nu cumva se ascundea vreo cursa sub aceasta prefacuta nepas are. Dar numaidect, rusinat parca de a fi cerut parerea acestui biet auxiliar, si aduna toate puterile pentru un nou atac, sau pentru o noua aparare. - Mi s-a spus ? zise el ? ca ai avut oarecari nentelegeri cu curtea, dar ca ai ie sit, asa cum stii tu sa iesi din toate, dragul meu d'Artagnan, cu cinstirile cuv enite luptatorului. - Eu? striga muschetarul cu un hohot de rs ce nu izbutea totusi sa-i ascunda ncurc atura, caci, la aceste vorbe ale lui Aramis, putea sa creada ca prelatul aflase ceva despre ultimele lui legaturi cu regele. Eu? Ah, ia spune-mi si mie cum vine asta, draga Aramis? - Da, mi s-a povestit, mie, un biet episcop pierdut n mijocul cmpiilor, mi s-a spu s ca regele te-ar fi luat drept martor al iubirii lui. - Pentru cine? - Pentru domnisoara de Mancini. D'Artagnan rasufla usurat. - Ah, nu zic nu ? raspunse el. - Se pare ca regele te-a luat cu el ntr-o dimineata dincolo de podul de la Blois, ca sa stea de vorba cu frumoasa lui. - E adevarat ? zise d'Artagnan. Ah, ai aflat asta? Atunci trebuie sa mai stii ca , n aceeasi zi, mi-am dat demisia. - Sincera? - Ah, prietene draga, cum nu se poate mai sincera. - Si atunci l-ai cautat pe contele de La Fre? - Da. - Si pe mine? - Da. - Si pe Porthos? - Da. - Numai ca sa ne faci o simpla vizita? - Nu; nu va stiam legati de nimic si voiam sa va duc cu mine n Anglia. - Da, pricep si atunci ai nfaptuit singur, ca un om minunat ce esti, ceea ce voia i sa ne propui sa nfaptuim toti patru laolalta. Nu m-am ndoit de loc ca ai avut pa rtea ta de curaj la aceasta frumoasa restauratie, cnd am aflat ca ai fost vazut l a receptia lui Carol al II-lea si ca regele ti vorbea ca unui prieten, sau mai de graba ca unuia fata de care se simte ndatorat. - Dar cum dracu ai aflat toate astea? ntreba d'Artagnan, care se temea ca cerceta rile lui Aramis sa nu fi mers mai departe dect ar fi dorit el. - Draga d'Artagnan ? raspunse prelatul ? prietenia mea se aseamana ntructva cu gri ja paznicului acela de noapte pe care-l avem n micul turn de la capatul cheiului. Acest om cumsecade aprinde n fiecare seara un fanal, pentru a lumina calea barci lor ce se ntorc din largul marii. El sta pitit n ghereta lui si pescarii nu-l vad niciodata; dar el i urmareste de acolo, i ghiceste, i striga, i ajuta sa intre n port . Eu ma aseman cu acest paznic; din vreme n vreme mi soseste cte o veste ce ma face sa-mi aduc aminte de tot ceea ce ndrageam cndva. Atunci mi urmez prietenii de alta data pe marea furtunoasa a vietii, eu, un biet paznic caruia Dumnezeu s-a milost ivit sa-i dea ca adapost o ghereta. - Si ? ntreba d'Artagnan ? dupa Anglia, ce-am mai facut? - Ah, iata ? se codi Aramis ? vrei sa ma tragi de limba. Dupa ce te-ai ntors de a colo, nu mai stiu nimic, d'Artagnan; vazul mi s-a tulburat. mi parea rau ca nu te gndeai de loc la mine. Ti-am plns uitarea. Dar m-am nselat. Acum te revad si asta e o sarbatoare, o mare sarbatoare, ti-o jur... Cum se tine Athos? l ntreba la rndul lui Aramis. - Foarte bine, multumesc. - Dar tnarul nostru adoptat? - Raoul? - Da. - Pare c-a mostenit ceva din desteptaciunea tatalui sau, Athos si din puterea tu torelui sau, Porthos.- Si cu ce prilej ai putut sa-ti dai seama de asta? - Ei, Doamne, chiar n ajunul plecarii mele. - Adevarat? - Da; era o executie n Piata Grevei, iar dupa aceasta executie s-a strnit o razmer ita. Ne-am pomenit amestecati si, fiind vorba de o razmerita, a trebuit sa folos im spadele; ei bine, s-a purtat cum nu se poate mai frumos. - Ce spui? Si ce-a facut? ntreba Porthos. - Mai nti, a aruncat un om pe fereastra asa cum ai arunca un sac cu lna. - O, foarte bine! striga Porthos. - Apoi a tras spada din teaca si a nceput s-o nvrteasca asa cum faceam noi la vreme a noastra. - Si ce scop avea acea razmerita? ntreba Porthos. D'Artagnan observa ca aceasta ntrebare a lui Porthos l lasa cu desavrsire nepasator pe Aramis. - Se strnise ? zise el, privind spre Aramis ? din pricina a doi samsari pe care r egele voia sa-i strnga de gt, doi prieteni ai domnului Fouquet, osnditi la spnzurato are. O usoara ncruntare a sprncenelor prelatului arata ca el auzise ceva despre toate a stea. - Oh, oh! facu Porthos. Si cum se numeau acesti prieteni ai domnului Fouquet? - Domnii d'Eymeris si Lyodot ? raspunse d'Artagnan. Cunosti aceste nume, Aramis? - Nu ? rosti cu dispret prelatul. Mi se pare c-ar fi numele unor financiari. - ntocmai. - Oh, domnul Fouquet a lasat sa-i fie spnzurati prietenii? striga Porthos. - Si de ce nu? zise Aramis. - ntruct mi se pare ca... - Daca i-au spnzurat pe acesti nenorociti a fost din ordinul regelui. Or, domnul Fouquet, n calitatea lui de intendent superior, nu are, dupa credinta mea, dreptu l de viata si de moarte asupra cuiva. - Oricum ? bigui Porthos ? n locul domnului Fouquet... Aramis ntelese ca Porthos avea sa spuna o nerozie. De aceea schimba dintr-o data vorba. - Ia hai, scumpul meu d'Artagnan ? zise el ? am vorbit destul despre altii; sa v orbim putin si despre tine. - Dar despre mine stii tot ce-as fi putut sa-ti spun. Sa vorbim mai bine despre tine, Aramis. - Ti-am mai spus, prietene, eu nu mai sunt Aramis. - Nici macar abatele d'Herblay? - Nici acela. Ai n fata ta un om pe care Dumnezeu l-a luat de mna si l-a pus ntr-o demnitate la care el nu putea si nici nu ndraznea sa se gndeasca. - Dumnezeu? ntreba d'Artagnan. - Da. - Ei, dar e ciudat! Mie mi s-a spus ca domnul Fouquet a facut asta. - Cine ti-a spus asa ceva? rosti Aramis fara ca ntreaga lui putere de vointa sa p oata mpiedica o usoara roseata de a-i mbujora obrajii. - Pe legea mea, Bazin. - Prostul acela! - Nu spun c-ar fi un om de geniu, e drept; dar asa mi-a spus si, dupa spusele lu i, asa ti-o repet si eu. - Nu l-am vazut niciodata pe domnul Fouquet ? raspunse Aramis cu o privire la fe l de potolita si la fel de nevinovata ca aceea a unei fecioare care n-a mintit n iciodata. - Totusi ? i-o ntoarse d'Artagnan ? daca l-ai fi vazut si chiar cunoscut, n-ar fi fost nici un rau n asta; domnul Fouquet e un om tare cumsecade. - Ah! - Si un mare om politic. Aramis facu un gest de nepasare. - Un ministru atotputernic. - Eu nu atrn dect de rege si de papa ? zise Aramis. - Doamne, dar asculta-ma ? vorbi d'Artagnan pe tonul cel mai naiv ? daca ti spunasta e fiindca toata lumea de aici jura pe numele domnului Fouquet. Ogoarele sun t ale domnului Fouquet, salinele pe care le-am cumparat sunt ale domnului Fouque t, insula n care Porthos s-a facut topograf e a domnului Fouquet, garnizoana e a domnului Fouquet, corabiile sunt ale domnului Fouquet. Marturisesc deci ca nu mar fi mirat nfeudarea ta, sau mai bine zis a diocezei tale, fata de domnul Fouque t. E un alt stapn dect regele, asta e tot, dar la fel de puternic ca si un rege. - Slava Domnului, eu nu sunt nfeudat nimanui; nu apartin nimanui si sunt numai al meu ? raspunse Aramis care, n timpul acestei convorbiri, urmarea din ochi fiecar e gest al lui d'Artagnan, fiecare cautatura a lui Porthos. D'Artagnan era nsa de nepatruns, iar pe fata lui Porthos nu se putea citi nimic; loviturile aruncate cu dibacie erau nfruntate de un adversar dibaci: nici una nul atinse. Totusi, fiecare simtea oboseala unei asemenea lupte, astfel ca se bucu rara deopotriva cnd auzira ca sunt chemati la masa. n timpul ospatului schimbara firul convorbirii. De altminteri, ntelesesera amndoi c a, ncercnd fiecare sa nu-si dezvaluie tainele unul fata de altul, nici unul, nici celalalt nu va afla mai mult dect stiuse pna atunci. Porthos nu pricepuse nimic din toate acestea. El statea nemiscat, fiindca Aramis i facuse semn sa nu scoata o vorba. Ospatul nu fu deci pentru el dect un ospat. D ar era tocmai ceea ce-i trebuia lui atunci. Masa se desfasura astfel n chipul cel mai placut. D'Artagnan fu de o voiosie ncntat oare. Aramis se ntrecu pe sine prin larga lui ospitalitate. Porthos se nfrupta din bucate ca un alt Pelops4. Vorbira despre razboi si finante, despre arte si drag oste. Aramis facea pe uimitul ori de cte ori d'Artagnan arunca vreo vorba despre politica. Acest lung sir de mirari spori nencrederea lui d'Artagnan, dupa cum ves nica nencredere a muschetarului strni nencrederea lui Aramis. n sfrsit, d'Artagnan ro sti nadins numele lui Colbert. Lasase aceasta lovitura pentru la urma. - Ce-i cu Colbert? ntreba episcopul. "O, deocamdata ? si zise d'Artagnan ? am nimerit la tinta. Sa fim cu bagare de se ama, la dracu! Cu bagare de seama!" Si-i dadu despre Colbert toate deslusirile pe care Aramis putea sa le doreasca. Cina, sau mai bine zis convorbirea, se prelungi ntre d'Artagnan si Aramis pna la c easul unu dinspre ziua. La ceasurile zece precis, Porthos adormise pe scaun si sforaia ca o orga. La mie zul noptii l trezira si-l trimisera la culcare. - Hm ? zise el ? mi se pare c-am atipit; era, totusi, foarte interesant ceea ce vorbeati voi. La ceasurile unu, Aramis l conduse pe d'Artagnan n camera ce-i fusese harazita si care era cea mai buna din tot palatul episcopal. Doi servitori i fura pusi la dis pozitie. - Mine, la ceasurile opt ? i spuse el despartindu-se de d'Artagnan ? vom face, dac a vrei, o plimbare pe cai, mpreuna cu Porthos. - La ceasurile opt? se mira d'Artagnan. Asa de trziu? - Stii ca eu am nevoie de sapte ceasuri de somn ? zise Aramis. - Ai dreptate. - Noapte buna, scumpe prieten! Si-l mbratisa pe muschetar cu toata dragostea. D'Artagnan l lasa sa plece. "Bun ? si spuse el, dupa ce usa se nchise n urma lui Ara mis ? la ceasurile cinci voi fi n picioare." Apoi, aceasta hotarre luata, se culca si adormi, cum se spune, bustean.Capitolul III nanUnde lui Porthos ncepe sa-i para rau ca a venit mpreuna cu d'ArtagAbia apuca d'Artagnan sa stinga lumnarea si Aramis, care pndea de dupa perdele ult ima plpire de lumina n camera prietenului sau, strabatu coridorul n vrful picioarelor si trecu n odaia lui Porthos. Uriasul, culcat de aproape un ceas si jumatate, se lafaia pe o saltea de puf. Era adncit n linistea primului somn care, la Porthos, nu putea fi tulburat nici de dangatul clopotelor, nici de bubuiturile tunului; c apul i plutea n acea dulce leganare ce aminteste de clatinarea domoala a unei cora bii. Dupa un minut, Porthos avea sa patrunda n lumea visurilor. Usa odaii lui se deschise ncet, sub apasarea usoara a minii lui Aramis. Episcopul se apropie de cel care dormea. Un covor moale nabusea zgomotul pasilor lui; de al tminteri, Porthos sforaia asa de tare, ca nu se mai auzea nimic altceva. Aramis s i puse o mna pe umarul sau. - Hei ? rosti el ? hei, dragul meu Porthos! Glasul sau era blnd si dragastos, dar rasuna mai mult dect ca o chemare, rasuna ca o porunca. Mna lui era usoara, dar prevestea o primejdie. Porthos auzi glasul si simti, n adncul somnului sau, mna lui Aramis. Tresari. - Cine-i aici? striga el cu vocea sa de urias. - Sst! Sunt eu ? raspunse Aramis. - Tu, prietene? Si pentru ce naiba ma trezesti din somn? - Pentru a-ti spune ca trebuie sa pleci. - Sa plec? - Da. - Unde? - La Paris. Porthos sari n patul sau si ramase n capul oaselor, aruncnd asupra lui Aramis o pri vire buimaca. - La Paris? - Da. - O suta de leghe! ofta el. - O suta si patru ? preciza episcopul. - Ah, Doamne! suspina Porthos, culcndu-se din nou, asemenea copiilor care se lupt a cu bonele lor ca sa mai rupa un ceas sau chiar doua de somn. - Treizeci de ceasuri de mers n goana calului ? adauga cu hotarre Aramis. Stii ca se gasesc cai de posta foarte buni. Porthos si misca un picior, lasnd sa-i scape un geamat. - Haide, haide, draga prietene! starui prelatul cu un fel de nerabdare. Porthos si cobor celalalt picior pe marginea patului. - Si e neaparat nevoie sa plec? zise el. - Neaparat. Porthos se ridica n picioare si dusumeaua si peretii ncepura sa se zdruncine la pa sii lui de gigant. - Mai ncet, pentru numele lui Dumnezeu, dragul meu Porthos! l ruga Aramis. S-ar pu tea sa trezesti pe cineva. - Ah, asa-i ? raspunse Porthos cu un glas tunator ? uitasem; dar, fii linistit, voi fi cu bagare de seama. Si, spunnd aceste vorbe, lasa sa-i scape din mna centura de care erau legate spada , pistoalele si o punga plina de scuzi ce se rostogolira cu un zornait puternic si prelung. Acest taraboi facu sa-i clocoteasca sngele n vine lui Aramis, n timp ce lui Porthos i strni un formidabil hohot de rs. - Ei, fir-ar al dracului, parca-i un facut! zise el cu acelasi gras tare. - Mai ncet, Porthos, mai ncet, te rog! - Am nteles. Si cobor glasul, cu o jumatate de ton. Spuneam ? urma el ? ca parca-i un facut sa nu umbli niciodata mai ncet ca atunci cnd te grabesti si sa nu faci m ai mare zgomot ca atunci cnd ai vrea sa fie mai multa liniste. - Da, asa e; dar hai sa dezmintim zicalele, Porthos si sa ne grabim si nici gala gie sa nu facem. - Vezi bine ca ma straduiesc sa-ti fiu pe plac ? raspunse Porthos, tragndu-si pan talonii scurti pna la genunchi. - Foarte bine. - S-ar zice ca e ceva grabnic! - Mai mult dect grabnic, e grav, Porthos.- Oho! Oho! - D'Artagnan te-a tras de limba, nu-i asa? - Pe mine? - Da, la Belle-Isle. - Nici pomeneala. - Esti sigur de asta, Porthos? - La dracu! - Cu neputinta. Adu-ti bine aminte. - M-a ntrebat ce fac si i-am raspuns: "Topografie". As fi vrut sa-i spun o alta v orba, pe care am auzit-o la tine ntr-o zi. - Castrometratie5? - Asta e; dar n-am putut sa mi-o aduc aminte. - Cu att mai bine. Si ce te-a mai ntrebat. - Cine e domnul Gtard. - Si altceva? - Cine e domnul Jupenet. - N-a vazut, din ntmplare, planul nostru de fortificatii? - Ba da. - Ah, drace! - Dar fii pe pace, stersesem scrisul tau, cu guma. Cu neputinta sa presupuna ca mi-ai dat anumite ndrumari n aceasta munca. - Are un ochi istet amicul nostru. - Si de ce ti-e teama? - Mi-e teama sa nu fie totul descoperit, Porthos; e vorba, deci, sa prevenim o m are nenorocire. Am dat ordin slugilor mele sa ncuie toate usile. D'Artagnan nu va fi lasat sa plece nainte de a se crapa de ziua. Calul tau te asteapta cu saua pe el; nu te vei opri dect la prima posta; pna la ceasurile cinci de dimineata vei f i facut cincisprezece leghe. Hai, repede! Si Aramis putea fi vazut mbracndu-l pe Porthos, bucata cu bucata, mai repede si ma i priceput dect cel mai ndemnatic valet. Porthos, pe jumatate nedumerit, pe jumatat e zapacit, se lasa mbracat si nu mai prididea sa-si ceara mereu iertare. Cnd fu ga ta, Aramis l lua de mna si-l trase dupa el, ndemnndu-l sa calce cu bagare de seama p e fiecare treapta a scarii, ferindu-l sa se loveasca de tocurile usilor, sucindu -l si rasucindu-l cnd ntr-o parte, cnd ntr-alta, ca si cum el, Aramis, ar fi fost ur iasul, iar Porthos un pitic. Sufletul dintr-nsul aprindea si atta materia din cela lalt. Un cal, gata nseuat, astepta, ntr-adevar, n curte. Porthos se arunca n sa. Atunci Ar amis lua el nsusi calul de fru facndu-l sa calce prin balegarul mprastiat prin curte , cu scopul vadit de a nu se auzi nici un tropot. l strngea n acelasi timp de nari, ca sa nu necheze cumva... Apoi, dupa ce ajunse la poarta cea mare, l trase la si ne pe Porthos, care era sa plece fara sa fi ntrebat macar n ce scop, si-i sopti la ureche: - Acum, prietene Porthos, acum sa nu te mai opresti pna la Paris; mannca pe cal, b ea pe cal, dormi pe cal, dar sa nu pierzi nici o clipa. - Am nteles; nu voi face nici un popas. - Sa-i dai aceasta scrisoare domnului Fouquet; ntmpla-se orice, trebuie s-o aiba mi ne nainte de amiaza. - O va avea. - Si gndeste-te la un lucru, prietene. - La care? - Alergi n ntmpinarea brevetului de duce sau de pair. - Oh, oh! facu Porthos cu ochii scnteietori. Daca-i asa, fac drumul n douazeci si patru de ceasuri. - ncearca. - Atunci, da drumul frului si nainte, Goliat! Aramis slobozi nu numai frul, dar si narile animalului. Porthos se apleca n sa, nfi pse pintenii n coastele calului si acesta, nfuriat, porni n galop, alergnd cu burta la pamnt. Att timp ct l putu zari pe Porthos n noapte, Aramis l urmari din ochi; pe urma, dupa ce calaretul se pierdu n bezna, intra n curte.La d'Artagnan nu se observase nici o miscare. Valetul pus de veghe la usa nu vaz use nici o lumina, nu auzise nici un zgomot. Aramis nchise usa cu grija, trimise lacheul sa se culce si se trnti si el n pat. D'Artagnan nu banuia, ntr-adevar, nimic; de aceea, cnd se trezi dimineata pe la ce asurile patru si jumatate, era ncredintat ca se afla stapn pe situatie. Alerga, n c amasa, sa se uite pe fereastra. Fereastra dadea n curte. Se lumina de ziua. Ograd a era pustie, nici macar gainile nu se ridica-sera nca de pe cuibarele lor. Nu se zarea nici o sluga. Toate usile erau nchise. "Bun. Liniste deplina ? si zise d'Ar tagnan. Nu-i nimic, iata-ma trezit primul n toata casa. Sa ne mbracam; e lucrul ce l mai bun de facut." Si d'Artagnan se mbraca. De asta data nsa cauta sa nu mai dea costumului domnului Agnan acea raceala burgheza si aproape ecleziastica pe care si-o impusese nadins mai nainte; dimpotriva, strngnd mai mult haina pe el, ncheindu-se la nasturi ntr-un a numit fel, asezndu-si palaria ceva mai ntr-o parte, izbuti sa dea nfatisarii sale t inuta ostaseasca a carei lipsa l speriase pe Aramis. Acestea ndeplinite, se folosi , sau mai degraba se prefacu a se folosi de bunavointa gazdei sale si intra pe n easteptate n odaia acestuia. Aramis dormea, sau se prefacea ca doarme. O carte mare era deschisa pe masuta lu i de noapte; lumnarea ardea nca deasupra tipsiei de argint. Era mai mult dect ar fi fost nevoie spre a-i dovedi lui d'Artagnan ca prelatul si petrecuse noaptea n chi pul cel mai cuminte si ca, la trezire, nu putea fi banuit de nici un gnd ascuns. Muschetarul facu nsa cu episcopul ntocmai ceea ce episcopul facuse cu Porthos: l ba tu mai nti usor pe umar. Fireste, Aramis se prefacea ca doarme, caci, n loc sa se t rezeasca numaidect, el, care avea somnul att de usor, astepta ca celalalt sa repet e miscarea. - Ah, ah, tu esti ? zise el, ntinzndu-si alene bratele. Ce surpriza placuta! Vai, vai, somnul m-a facut sa uit ca am fericirea de a te avea ca oaspete. Ct sa fie c easul? - Nu stiu ? raspunse d'Artagnan, oarecum ncurcat. E devreme, cred. Dar, vezi, ace st blestemat obicei soldatesc de a ma scula cu noaptea n cap nu m-a parasit nca. - Vrei cumva sa iesim la plimbare de pe acum? ntreba Aramis. E prea de dimineata, mi se pare. - Vom face cum vrei tu. - Credeam ca ne-am nteles sa urcam pe cai la ceasurile opt. - Se poate; dar eu eram att de dornic sa te vad, nct mi-am zis: cu ct mai devreme, c u att mai bine. - Si cele sapte ceasuri de somn ale mele? zise Aramis. Ia seama, tin la ele si cn d mi se stirbeste ceva din acest tabiet, apoi caut sa ma despagubesc. - Dar mi se pare ca pe vremuri nu erai asa de somnoros, draga prietene; sngele ti fierbea n vine si niciodata nu te-ar fi gasit cineva dormind n pat. - Tocmai fiindca era asa precum spui mi place acum sa lenevesc mai mult n pat. - Atunci, marturiseste ca nu pentru a dormi ntruna mi-ai spus sa ne ntlnim la ceasu rile opt. - Totdeauna mi-a fost teama sa nu rzi de mine daca-ti voi spune adevarul. - Spune-l, hai. - Ei bine, de la ceasurile sase pna la opt, am obiceiul sa-mi fac nchinaciunile. - nchinaciunile? - Da. - Nu credeam ca un episcop sa aiba ndatoriri att de aspre. - Un episcop, dragul meu, trebuie sa slujeasca mai mult aparentele dect un simplu cleric. - Ei, drace! Aramis, iata o vorba care ma mpaca acum cu sfintia ta. Aparentele! A sta e o vorba de muschetar, pe legea mea! Traiasca aparentele, Aramis! - n loc sa ma lauzi, mai bine iarta-ma, d'Artagnan. E o vorba lumeasca asta pe ca re am scapat-o acum din gura. - Atunci, sa te las singur? - Am nevoie de reculegere, prietene. - Bun, te las singur; dar, de hatrul acestui pagn care se numeste d'Artagnan, scur teaz-o, te rog; sunt nsetat de cuvntul tau. - Ei bine, d'Artagnan, ti fagaduiesc ca ntr-un ceas si jumatate...- Un ceas si jumatate de nchinaciune! Ah, prietene, e prea mult! Las-o mai ieftin pentru mine. Aramis ncepu sa rda. - Pururi tnar, pururi voios, pururi fermecator ? zise el. Iata-te venit n dioceza mea ca sa ma pui rau cu gratia divina. - Ce vorbesti! - Si stii bine ca n-am avut niciodata putere sa ma opun ispitelor tale; ai sa ma costi mntuirea sufletului, d'Artagnan. D'Artagnan si musca buzele. - Daca-i asa ? zise el ? iau pacatul asupra mea; fa doar o cruce crestineasca, s pune un Tatal nostru si sa mergem. - Sst! facu Aramis. Nu mai suntem singuri; aud pasii unor straini urcnd scara. - Ei bine, spune-le sa plece. - Peste putinta! I-am chemat sa vina de ieri; este conducatorul colegiului de ie zuiti si staretul dominicanilor. - Statul tau major. Fie! - Si tu ce-ai sa faci? - Ma duc sa-l trezesc pe Porthos si sa astept n odaia lui pna ti vei ncheia tu convo rbirile. Aramis nu facu nici o miscare, nu-si ncreti nici o sprnceana; si stapni si vorba si gesturile. - Du-te ? zise el. D'Artagnan se ndrepta spre usa. - Stai! Stii care-i odaia lui Porthos? - Nu; dar am sa aflu eu. - Ia-o pe coridor si deschide usa a doua pe stnga. - Multumesc. La revedere! Si d'Artagnan apuca n directia aratata de Aramis. Nu trecura nsa nici zece minute si se ntoarse. l gasi pe Aramis asezat ntre staretul dominicanilor si conducatorul colegiului iezuitilor, exact n aceeasi situatie n c are daduse cndva peste el n hanul de la Crvecoeur. Aceasta tovarasie nu-l tulbura ct usi de putin pe muschetar. - Ce este? ntreba n liniste Aramis. S-ar parea ca ai sa-mi spui ceva, draga priete ne. - Este ? raspunse d'Artagnan privindu-l tinta pe Aramis ? este ca Porthos nu se mai afla n camera lui. - Auzi colo! facu Aramis cu aceeasi liniste. Esti sigur? - La dracu! Vin doar de acolo. - Atunci unde poate sa fie? - Asta vreau sa stiu si eu. - Si n-ai ntrebat pe nimeni? - Ba da. - Si ce ti s-a raspuns? - Ca Porthos, avnd obiceiul sa iasa n zori, fara sa spuna nimanui, pesemne ca a pl ecat. - Si ce-ai facut pe urma? - M-am dus la grajd ? raspunse cu nerabdare d'Artagnan. - Ce sa faci acolo? - Sa vad daca Porthos a plecat calare. - Si?... ntreba episcopul. - Ei bine, lipseste un cal de la iesle, numarul 5: Goliat. Tot acest dialog, se ntelege de la sine, nu era lipsit de o anumita iritare din p artea muschetarului si de o desavrsita politete din partea episcopului. - Ah, nteleg ce s-a ntmplat ? zise Aramis dupa o clipa de gndire. Porthos a iesit ca sa ne faca o surpriza. - O surpriza? - Da. Canalul care duce de la Vannes pna la mare e foarte bogat n vnat, mai ales n l isite si becate; tocmai vnatul care-i place mai mult lui Porthos. Ne va aduce o d uzina de pasari pentru masa de la prnz. - Crezi? se mira d'Artagnan.- Sunt sigur. Unde vrei sa se fi dus? Pun ramasag ca a luat si o pusca. - Se poate ? bgui d'Artagnan. - Fa un lucru, draga prietene: ncaleca pe cal si du-te dupa el. - Ai dreptate ? zise d'Artagnan ? ma duc. - Vrei sa te nsoteasca cineva? - Nu multumesc. Porthos e usor de recunoscut. Voi ntreba si-i voi da de urma numa idect. - Nu iei o archebuza? - Nu multumesc. - Pune saua pe calul care-ti place. - l voi lua pe acela pe care am venit ieri de la Belle-Isle. - Bine. Socoteste-te ca la tine acasa. Aramis suna si dadu ordin sa fie nseuat calul pe care-l va alege domnul d'Artagna n. Muschetarul porni n urma servitorului nsarcinat cu ndeplinirea acestui ordin. La usa, servitorul se trase la o parte, lasndu-l pe d'Artagnan sa mearga nainte. n ac ea clipa, privirea lui ntlni privirea stapnului sau. O ncruntare din sprncene facu pe isteata iscoada sa nteleaga ca trebuia sa fie cu ochii n patru la tot ce avea sa faca d'Artagnan. D'Artagnan ncaleca pe cal; Aramis auzi bocanitul potcoavelor pe caldarm. O clipa m ai trziu, servitorul se ntorcea n casa. - Ei bine? ntreba episcopul. - Monseniore, a pornit de-a lungul canalului si se ndreapta spre mare ? raspunse servitorul. - Bine! zise Aramis. ntr-adevar, d'Artagnan, nlaturnd orice banuiala, calarea spre ocean, spernd sa zarea sca, fie pe cmp, fie la marginea apei, umbra uriasa a prietenului sau Porthos. Si se ncapatna sa recunoasca urme de copita n fiecare gropita din mlastina. Deseori c redea ca aude detunatura unei arme de foc. Aceasta iluzie tinu trei ceasuri. n pr imele doua ceasuri, d'Artagnan l cauta pe Porthos. n al treilea, se ntoarse acasa. "Poate ca a venit pe alt drum ? si spuse el ? si am sa-i gasesc pe amndoi asteptndu -ma aici." D'Artagnan se nsela nsa. Nu-l gasi pe Porthos la episcopie, asa cum nu-l gasise ni ci pe malul canalului. Aramis l astepta n capul scarii, cu o nfatisare deznadajduita. - Nu te-a ajuns nimeni din urma, draga d'Artagnan? striga el de departe, de cum l zari pe muschetar. - Nu. Ai trimis pe cineva dupa mine? - mi pare rau, scumpe prietene, mi pare rau ca te-am facut sa alergi degeaba; dar, la sapte ceasuri, a venit la mine duhovnicul de la Saint-Paterne; s-a ntlnit cu d u Vallon, care a plecat si care, nevoind sa trezeasca din somn pe nimeni la epis copie, l-a nsarcinat sa-mi spuna ca, de teama ca nu cumva domnul Gtard sa faca vre o boroboata n lipsa lui, a cautat sa se foloseasca de refluxul de dimineata pentr u a se duce sa dea o raita la Belle-Isle. - Dar, spune-mi, Goliat n-a trecut not cele patru leghe pna la insula, nu-i asa? - Sunt chiar sase ? zise Aramis. - Atunci, cu att mai putin. - De aceea, scumpe prietene ? continua prelatul cu un zmbet blnd ? Goliat e n grajd , la locul lui, foarte multumit, te ncredintez, ca nu l-a mai purtat pe Porthos n spinare. ntr-adevar, calul fusese adus de la prima statie de schimb de posta prin grija pr elatului, caruia nu-i scapa nici un amanunt. D'Artagnan paru cum nu se poate mai multumit de aceasta explicatie. ncepea sa joace un rol de prefacatorie care se p otrivea foarte bine cu banuielile ce-i ncolteau din ce n ce mai mult n minte. Se as eza la masa ntre iezuit si Aramis, avndu-l pe dominican n fata si zmbindu-i mai ales dominicanului, al carui chip mare si bucalat l avea mereu naintea ochilor. Prnzul fu lung si mbelsugat; un minunat vin de Spania, stridii frumoase de Morbiha n, pesti de soi de la gurile Loarei, raci mari de Paimboeuf si vnat proaspat de cm p fura bunatatile ntinse pe masa. D'Artagnan mnca mult si bau putin. Aramis nu bau de loc, sau, mai bine zis, nu bau dect apa. Apoi, dupa ce prnzira, d'Artagnan zis e:- mi oferisesi parca o archebuza! - Da. - Vrei sa mi-o mprumuti? - Ai de gnd sa vnezi? - Asteptndu-l pe Porthos, cred ca e lucrul cel mai bun pe care l-as avea de facut . - Ia-o pe aceea care-ti place, din panoplie. - Vii si tu cu mine? - Vai, prietene scump, as veni cu mare placere, dar vnatoarea e oprita pentru epi scopi. - Ah ? facu d'Artagnan ? nu stiam asta. - De altminteri ? adauga Aramis ? am treaba pna la amiaza. - Asadar, ma duc singur? ntreba d'Artagnan. - Vai, da. Dar sa cauti sa nu ntrzii la masa. - La dracu! Se mannca prea bine la tine aici, ca sa nu ma grabesc sa vin. Acestea zise, d'Artagnan si parasi gazda, saluta pe ceilalti doi oaspeti, si lua a rchebuza si pleca. Dar n loc sa se duca la vnatoare, o apuca de-a dreptul spre mic ul port din Vannes. Se uita n zadar sa vada daca e urmarit; nu vazu pe nimeni si nimic. nchirie o mica barca de pescar pentru douazeci si cinci de livre si, la ce asurile unsprezece si jumatate, porni n larg, ncredintat ca nu-l urmarise nimeni. Nu-l urmarise nimeni, e adevarat. Numai ca un frate iezuit, cocotat n vrful clopot nitei bisericii sale, nu pierduse din ochi nici un pas de-al lui d'Artagnan, pe care-l privea ndeaproape, nca de dimineata, cu ajutorul unui ochean. La unsprezece ceasuri si trei sferturi, Aramis era nstiintat ca d'Artagnan plutea spre Belle-I sle. Calatoria muschetarului se desfasura repede; un vnt bun dinspre miaznoapte-rasarit l mpingea drept catre Belle-Isle. Pe masura ce se apropia, ochii lui scrutau coas ta. Cauta sa vada, fie pe tarm, fie deasupra fortificatiilor, costumul izbitor a l lui Porthos sau marea lui statura profilndu-se pe un cer usor nnorat. D'Artagnan cerceta n zadar; debarca fara sa fi vazut nimic si afla de la primul s oldat ntrebat ca domnul du Vallon nu se ntorsese nca de la Vannes. Atunci, fara a m ai pierde o singura clipa, i porunci barcagiului sa ndrepte prova catre Sarzeau. Se stie ca vntul se schimba la anumite ceasuri din zi; acum nu mai batea de la mi azanoapte-rasarit, ci sufla dinspre miazazi-rasarit; vntul era deci tot asa de bu n la ntoarcerea spre Sarzeau, precum fusese la venirea n Belle-Isle. n trei ceasuri , d'Artagnan atinse continentul; alte doua ceasuri i fura de ajuns ca sa ajunga l a Vannes. Cu toata iuteala acestei curse, masura n care d'Artagnan era mistuit de nerabdare si de ciuda, n timpul traversarii, numai barca aceea n care el nu-si gasi locul n rastimpul celor trei ceasuri ar putea s-o destainuiasca istoriei. De la cheiul unde debarcase si pna la palatul episcopal, d'Artagnan nu facu dect o saritura. Credea c-o sa-l sperie pe Aramis prin graba ntoarcerii sale si voia sa -l mustre, dar cu blndete totusi, desi nu fara o anumita ascutime, pentru fatarni cia lui, facndu-l sa simta toate urmarile si smulgndu-i n acelasi timp o parte din taina sa. Mai nadajduia, n sfrsit, ca, lundu-l repede la rost, lucru care este pent ru o taina ceea ce este un atac la baioneta pentru o reduta, sa-l sileasca pe mi steriosul Aramis sa se dea macar n parte, pe fata. Dar n vestibulul palatului se l ovi de valetul de camera, care i nchidea trecerea, zmbindu-i cu un aer plin de cuce rnicie. - La monseniorul! zise d'Artagnan, ncercnd sa-l dea la o parte cu bratul. Clintit din loc o clipa, valetul si relua atitudinea lui drza. - La monseniorul? ntreba el. - Ei da, de buna seama; nu ma mai recunosti, natngule? - Ba da; sunteti cavalerul d'Artagnan. - Atunci lasa-ma sa trec. - Zadarnic. - De ce zadarnic? - Pentru ca sfintia sa nu-i acasa! - Cum, sfintia sa nu-i acasa? Dar unde este? - A plecat.- A plecat? - Da. - Unde? - Eu nu stiu; dar poate ca nsusi sfintia sa i-o va spune cavalerului. - Cum? Unde? n ce chip? - n aceasta scrisoare pe care mi-a lasat-o pentru domnul cavaler. Si valetul de camera scoase o scrisoare din buzunar. - Hai, da-mi-o odata, nataraule! se rasti d'Artagnan, smulgndu-i-o din mna. Oh, da ? adauga el dupa ce citi primul rnd ? da, nteleg. Si citi mai departe cu jumatate de gura: "Draga prietene, O treaba dintre cele mai grabnice ma cheama ntr-una din parohiile diocezei mele. Speram sa te revad nainte de a pleca; dar am pierdut aceasta speranta, gndindu-ma ca poate o sa stai doua sau trei zile la Belle-Isle mpreuna cu scumpul nostru Por thos. ti doresc petrecere frumoasa, dar cauta sa nu te ntreci cu el la mncare; e un sfat pe care i l-as fi dat chiar si lui Athos, n zilele lui cele mai bune. Adio, draga prietene si crede-ma ca-mi pare nespus de rau ca nu m-am bucurat mai mult si mai pe ndelete de minunata ta companie." - La dracu! exclama d'Artagnan. Sunt tras pe sfoara! ah, dobitocul, nemernicul, prostul de mine! Dar va rde mai bine cine va rde la urma. Oh, pacalit! Pacalit ca maimuta careia i se arunca o coaja de nuca! Si, zvrlindu-si pumnul n mutra, ce continua sa rnjeasca, a valetului de camera, o z bughi pe usa palatului episcopal. Nevastuica, orict de bun trup ar fi avut, de data asta nu mai putea sa fie la nalt imea cerintelor. D'Artagnan se duse deci la hanul de posta si acolo si alese un c al caruia i dovedi, dupa ce l mboldi cu pintenii si l struni din zabala, ca cerbii n u sunt cei mai iuti gonaci n rndul vietuitoarelor de pe pamnt. Capitolul IV Unde d'Artagnan goneste, Porthos sforaie si Aramis da poveteDupa treizeci sau treizeci si cinci de ceasuri de la ntmplarile pe care le-am pove stit mai sus, n timp ce domnul Fouquet, dupa obiceiul sau, se zavorse si lucra n ca binetul din casa de la Saint-Mand pe care noi o cunoastem, o trasura, la care era u nhamati patru cai plini de naduseala, intra n galop n curte. Aceasta trasura era asteptata, de buna seama, caci trei sau patru lachei se repezira si deschisera p ortiera. n timp ce domnul Fouquet se ridica de la biroul sau si dadu fuga la fere astra, un barbat iesi cu mare greutate din trasura, cobor ncet cele trei trepte al e scarii si se sprijini de umerii lacheilor. Abia apuca sa-si spuna numele, ca l acheul de umarul caruia nu se rezemase noul venit porni n graba spre intrare si d isparu n vestibul. Se ducea sa-l vesteasca pe stapnul sau. Dar nu mai avu nevoie s a bata la usa: Fouquet l astepta, n picioare, n prag. - Monseniorul episcop de Vannes! rosti lacheul. - Bine! ngaima Fouquet. Apoi, aplecndu-se peste balustrada scarii, pe care Aramis n cepuse sa urce primele trepte, zise: Dumneata, scumpe prieten, dumneata, att de g rabit. - Da, eu nsumi, domnule; nsa trudit, zdrobit, dupa cum poti sa vezi. - Oh, dragul meu ? murmura Fouquet, ntinzndu-i bratul de care Aramis se agata ndata , n timp ce servitorii se retrasera cu respect. - Lasa, nu-i nimic ? raspunse Aramis. Principalul era sa ajung si iata c-am ajun s. - Vorbeste, spune-mi repede ? zise Fouquet, nchiznd usa cabinetului n urma lui Aram is. - Suntem singuri? - Da, numai noi singuri. - Nu ne asculta nimeni? Nu ne aude nimeni?- Fii fara grija. - Domnul du Vallon a sosit? - Da. - Si a primit scrisoarea mea? - Da; lucrurile stau prost, pe ct se pare, de vreme ce e nevoie de prezenta dumit ale la Paris ntr-un moment cnd ea era mai de folos acolo. - Ai dreptate: lucrurile stau ntr-adevar cum nu se poate mai prost. - Multumesc, multumesc! Despre ce este vorba? Dar, pentru Dumnezeu, mai nti rasufl a putin, scumpul meu prieten; esti att de palid, ca ma ngrozesti. - Nu ma simt bine, e drept, dar nu te ngriji, rogu-te, de mine. Domnul du Vallon nu ti-a spus nimic cnd ti-a dat scrisoarea? - Nu! Am auzit un tropot de cal, am sarit la fereastra, am vazut n dreptul scaril or un fel de cavaler mpietrit, am cobort, el mi-a ntins scrisoarea si calul a cazut mort lnga scara. - Si el? - A cazut o data cu calul; a fost luat pe brate si dus ntr-o camera; dupa ce-am c itit scrisoarea, m-am urcat la el, voind sa aflu vesti mai amanuntite; dar dorme a att de adnc, nct n-a fost chip sa mai poata fi trezit. Mi s-a facut mila de el si am dat ordin sa i se scoata cizmele si sa fie lasat n pace. - Bine; acum iata despre ce este vorba, monsenioare. L-ai vazut pe domnul d'Arta gnan la Paris, nu-i asa? - Fireste si e un om de spirit, ba chiar un om de inima, cu toate ca din pricina lui au fost ucisi cei doi prieteni ai nostri, d'Eymeris si Lyodot. - Vai, da, stiu; l-am ntlnit la Tours pe curierul care mi aducea scrisoarea lui Gou rville si depesele lui Pellisson. Te-ai gndit bine la ntmplarea aceea, domnule? - Da. - Si ai nteles ca era un atac direct la suveranitatea domniei tale? - Crezi? - Oh, da, sunt ncredintat. - Ei bine, ti marturisesc ca acest gnd negru m-a strabatut si pe mine, da. - Nu te lasa orbit, domnule, pentru numele cerului Asculta-ma bine... revin la d 'Artagnan. - Ascult. - n ce mprejurare te-ai vazut cu el? - A venit sa ceara bani. - Cu ce ordonanta? - Cu un bon al regelui. - Direct? - Semnat de maiestatea sa. - Ca sa vezi! Ei bine, d'Artagnan a venit la Belle-Isle; era deghizat, se dadea drept un intendent oarecare, trimis de stapnul lui sa cumpere niste zacaminte de sare. Or, d'Artagnan n-are alt stapn n afara de rege; venea deci ca trimis al rege lui. S-a ntlnit cu Porthos. - Cine e Porthos? - Iertare, m-am nselat. S-a ntlnit cu domnul du Vallon la Belle-Isle si acum stie, ca domnia-ta si ca mine, ca Belle-Isle e fortificata. - Si crezi ca regele l-a trimis? ntreba Fouquet, ngrijorat. - Fara nici o ndoiala. - Si d'Artagnan n minile regelui e o unealta primejdioasa? - Cea mai primejdioasa dintre toate. - Asadar, l-am judecat eu bine de la prima privire. - Cum adica? - Am vrut sa-l atrag de partea mea. - Daca l-ai judecat ca pe omul cel mai viteaz, cel mai ager si cel mai dibaci di n Franta, atunci l-ai judecat bine. - Trebuie deci sa mi-l atrag cu orice pret! - Pe d'Artagnan? - Nu esti de aceeasi parere? - Ba sunt; dar nu-l vei avea. - Pentru ce?- Pentru ca am lasat sa treaca timpul n zadar. Statea rau cu curtea si trebuia sa ne folosim de acest prilej; pe urma a trecut n Anglia, acolo a contribuit cu toa te puterile la restauratie, dupa aceea a facut avere, apoi, n fine, a intrat n ser viciul regelui. Ei bine, daca a intrat n serviciul regelui, nseamna ca e foarte bi ne platit. - Noi l vom plati mai mult, iata totul. - Oh, domnule, da-mi voie: d'Artagnan e om de cuvnt si o data ce si-a dat cuvntul, nu si-l mai calca. - Si ce concluzie tragi din toate astea? ntreba Fouquet cu neliniste. - Ca, deocamdata, trebuie sa param o lovitura groaznica. - Si cum sa o param? - Asteapta... D'Artagnan va veni sa-i dea raportul regelui despre misiunea lui. - Oh, bine ca avem macar timp sa ne gndim ce-i de facut! - Cum adica? - Banuiesc ca i-ai luat-o cu mult nainte! - Cu aproape zece ceasuri... - Ei!... Pai n zece ceasuri... Aramis si clatina capul palid. - Vezi norii aceia care alearga pe cer, rndunelele acelea care spinteca vazduhul? D'Artagnan zboara mai iute ca norii si ca pasarile; d'Artagnan e vntul care le mn a pe sus. - Ei, da-l ncolo! - ti spun ca e ceva supraomenesc n acest om, domnule; e cam de-o vrsta cu mine si-l cunosc de treizeci si cinci de ani. - Ei, si? - Ei bine, asculta ce socoteala am facut eu, domnule: l-am expediat pe domnul du Vallon ncoace la doua ceasuri din noapte; domnul du Vallon plecase deci cu opt c easuri naintea mea. Cnd a ajuns domnul du Vallon aici? - Acum aproape patru ceasuri. - Vezi dar, eu am facut patru ceasuri mai putin dect el; si trebuie sa stii ca Po rthos e un calaret ncercat, a rapus opt cai pe drum, le-am vazut hoiturile cu och ii mei. Eu am facut o posta de cincizeci de leghe, dar am guta, sufar de pietre si de altele, asa fel ca oboseala ma doboara. A trebuit sa descalec la Tours; de -acolo, venind cu trasura, pe jumatate mort, pe jumatate treaz, aruncat cnd ntr-o parte, cnd n alta, cnd zvrlit n fundul calestii, n goana celor patru cai iuti, am ajun s, n fine, facnd patru ceasuri mai putin dect Porthos; dar tine seama ca d'Artagnan nu cntareste trei sute de livre ca Porthos, nu sufera de guta si de pietre ca mi ne: el nu e un calaret, ci un centaur; asa ca, ai sa vezi, plecnd spre Belle-Isle atunci cnd eu porneam spre Paris, cu toate cele zece ceasuri pe care le aveam nai ntea lui, are sa ajunga aici numai la doua ceasuri dupa mine. - Dar mai sunt si piedici... - Pentru el nu exista piedici... - Si daca nu va gasi cai? - Va goni mai repede dect caii. - Ce om, Dumnezeule! - Da, e un om pe care-l iubesc si pe care-l admir; l iubesc fiindca e bun, larg l a suflet, cinstit; l admir fiindca reprezinta pentru mine treapta cea mai nalta a puterii omenesti; dar, desi l iubesc, desi l admir, ma tem de el si-l ocolesc. Asa dar, pe scurt, domnule: n doua ceasuri, d'Artagnan va fi aici; ia-o naintea lui, a learga la Luvru, intra la rege si vorbeste-i, pna nu apare d'Artagnan. - Ce sa-i spun regelui? - Nimic; daruieste-i Belle-Isle. - Oh, domnule d'Herblay, domnule d'Herblay! striga Fouquet. Cte planuri marete na ruite dintr-o data! - Dupa un plan care a dat gres apare totdeauna alt plan, ce poate merge drept la tinta! Sa nu ne pierdem nadejdea si du-te, domnule, du-te repede! - Dar aceasta garnizoana, aleasa pe sprnceana, regele are s-o schimbe numaidect. - Aceasta garnizoana, domnule, era a regelui atunci cnd a fost dusa la Belle-Isle ; astazi este a domniei tale. Acelasi lucru se va ntmpla cu toate garnizoanele dup a cincisprezece zile de ocupatie. Lasa faptele sa curga de la sine, domnule. Te-ar stingheri sa ai, dupa un an, o armata ntreaga, n loc de un regiment sau doua? N u-ti dai seama ca garnizoana de astazi a domniei tale ti va face noi partizani n L a Rochelle, la Nantes, la Bordeaux, la Toulouse, pretutindeni unde va fi trimisa ? Du-te la rege, domnule, du-te, timpul trece si, n vreme ce noi ne framntam n zada r aici, d'Artagnan zboara ca o sageata pe drumul cel mare. - Domnule d'Herblay, stii foarte bine ca orice povata a domniei tale e o samnta c are rodeste n mintea mea; ma duc la Luvru. - Chiar n clipa asta, nu-i asa? - Nu-ti cer dect ragazul sa-mi schimb costumul. - Gndeste-te ca d'Artagnan n-are nevoie sa treaca prin Saint-Mand ca sa ajunga la Luvru; asta nseamna ca pierdem un ceas din cele pe care le avem cstigate naintea lu i. - D'Artagnan poate sa aiba orice, n afara de caii mei englezesti. Voi fi la Luvru n douazeci si cinci de minute. Si fara a mai zabovi o secunda, Fouquet porunci plecarea. Aramis abia avu timp s a-i spuna: - ntoarce-te tot asa de repede precum pleci, caci te astept aici cu nerabdare. Cinci minute dupa aceea, intendentul superior zbura spre Paris. n acest timp, Aramis ceru sa i se arate camera unde dormea Porthos. n usa cabinetu lui lui Fouquet fu cuprins n brate de Pellisson, care aflase despre sosirea lui s i-si parasise birourile ca sa vina sa-l vada. Aramis primi, o data cu aceasta de mna manifestare de prietenie cu care era att de obisnuit si mngierile lui Pellisson , pe ct de respectuoase, pe att de pripite. Dar, oprindu-se deodata n fata usii, Ar amis ntreba: - Ce se aude sus? Se auzea, ntr-adevar, un muget surd, asemenea celui al unui tigru flamnd sau al un ui leu ntartat. - Oh, nu-i nimic ? raspunse Pellisson surznd. - Totusi e ceva... - E domnul du Vallon care sforaie. - Asa-i ? zise Aramis ? numai el e n stare sa faca un astfel de zgomot. mi dai voi e, Pellisson, sa vad daca n-are nevoie de ceva? - Dar dumneavoastra mi dati voie sa va nsotesc? - De ce nu! Si amndoi intrara n camera. Porthos era ntins ntr-un pat, cu fata mai mult vnata dect rosie, cu ochii umflati, c u gura cascata. Hriturile care-i ieseau din cele mai adnci coltisoare ale pieptului faceau sa se zguduie ferestrele odaii. Vazndu-i muschii ntinsi, sculptati parca p e chipul lui, parul naclait de sudoare, tresarirea puternica a barbiei si a umer ilor, nu te puteai opri sa nu-l admiri aproape: forta dusa pna la un asemenea pun ct avea ceva zeiesc n ea. Gleznele si picioarele herculeene ale lui Porthos, umfln du-se, facusera sa-i plesneasca cizmele de piele; toata greutatea trupului sau u rias se transformase ntr-o ncremenire de piatra. Porthos statea trntit n pat asemene a ciclopului de granit culcat n cmpia de la Agrigente. La ordinul lui Pellisson, un valet de camera se apuca sa taie cizmele lui Portho s, caci nici o putere din lume nu i le-ar fi putut scoate din picioare. Patru la chei ncercasera n zadar sa i le scoata, tragnd de ele ca niste scripeti, dar nu izb utisera nici macar sa-l trezeasca din somn pe cel ce sforaia necontenit. l descal tara de cizme numai dupa ce i le prefacura n fsii si picioarele lui Porthos cazura din nou pe pat; i taiara pe urma mbracamintea, l dusera la baie, l lasara acolo tim p de un ceas, apoi l mbracara din nou n camasa alba si-l asezara ntr-un pat tare, to tul cu attea sfortari si chinuri, nct ar fi putut sa trezeasca din nesimtire si un mort, dar care nu fura n stare sa-l faca pe Porthos sa deschida un ochi sau sa-si ntrerupa macar pentru o clipa formidabila orga a sfortarilor sale. Aramis, la rndul lui, fire plapnda si nervoasa, narmata nsa cu mult curaj, voia sa nf runte oboseala si sa dea o mna de ajutor lui Gourville si Pellisson; dar adormi n curnd pe scaunul pe care se ncapatnase sa ramna. l ridicara si-l dusera ntr-o camera n ecinata, unde odihna ntr-un pat bun nu ntrzie sa-i potoleasca zbuciumul din dosul f runtii.Capitolul VDomnul Fouquet nu se da batutn acest timp, Fouquet gonea spre Luvru n galopul cailor lui englezesti. Regele lucra cu Colbert. Deodata, suveranul ramase pe gnduri. Cele doua osndiri la moarte pe care le semnase de bine ce se urcase pe tron i reveneau necontenit n mi nte. Erau doua pete ndoliate pe care le vedea cu ochii deschisi; doua pete de snge pe c are le vedea cu ochii nchisi. - Domnule ? i spuse el pe neasteptate intendentului ? mie mi se pare adesea ca ce i doi oameni pe care dumneata i-ai condamnat nu erau niste vinovati chiar att de mari. - Sire, au fost alesi din turma de jecmanitori, care trebuia sa fie ciuntita. - Alesi de cine? - De nevoie, sire ? raspunse Colbert cu raceala. - Nevoie! murmura tnarul rege. Mare cuvnt! - Mare zeita, sire. - Erau prieteni foarte buni ai intendentului superior, nu-i asa? - Da, sire, prieteni ce si-ar fi dat viata pentru domnul Fouquet. - Si-au si dat-o, domnule ? zise regele. - E adevarat, dar, din fericire, n zadar, ceea ce nu era n vointa lor. - Cti bani au sfeterisit acesti oameni? - Poate si zece milioane, dintre care sase le-au fost confiscate. - Si acest banet se afla acum n vistieria mea? ntreba regele cu un anumit sentimen t de dezgust. - Se afla, sire; numai ca aceasta confiscare ce-l ameninta pe domnul Fouquet nsus i, pe dnsul nu l-a atins ctusi de putin. - Ce vrei sa spui, domnule Colbert? - Ca daca domnul Fouquet a ridicat mpotriva maiestatii voastre o haita de razvrat iti pentru a-si scapa prietenii de la osnda, va fi n stare sa ridice o armata atun ci cnd se va pune problema sa se apere pe sine de pedeapsa. Regele arunca asupra sfetnicului sau una din acele priviri ce seamana cu tsnirea n tunecata a unui fulger n furtuna, una din acele priviri ce patrund beznele din ce le mai adnci cugete. - Ma mira ? rosti el ? ca, avnd despre domnul Fouquet asemenea pareri, nu mi-ai d at pna acum nici un sfat. - Ce sfat, sire? - Spune-mi mai nti limpede si hotart: ce crezi dumneata, domnule Colbert? - Cu privire la ce? - Cu privire la purtarile domnului Fouquet. - Cred, sire, ca domnul Fouquet nu se multumeste numai sa strnga bani pentru sine , asa cum facea domnul de Mazarin si sa lipseasca pe maiestatea voastra de o par te din putere, dar vrea sa se nconjoare de toti acei oameni care iubesc viata uso ara si placerile, de tot ceea ce trndavii numesc poezie, iar oamenii politici cor uptie; cred ca, atragndu-i cu bani pe supusii maiestatii voastre, ncalca prerogati vele regale si, daca va continua astfel, nu va ntrzia sa aseze pe maiestatea voast ra n rndul celor slabi si nensemnati. - Cum pot fi socotite asemenea planuri, domnule Colbert? - Planurile domnului Fouquet, sire? - Da. - Ele se numesc crime de lezmajestate. - Si ce se ntmpla cu criminalii de lezmajestate? - Sunt arestati, judecati, pedepsiti. - Esti sigur ca domnul Fouquet s-a gndit la crima de care-l nvinuiesti? - Voi spune mai multe, sire: a nceput chiar sa treaca la fapte. - Ei bine, revin la ceea ce spuneam, domnule Golbert. - Ce spuneati, sire? - Sa-mi dai o povata. - Ieriati, sire, dar nainte de asta as mai avea sa adaug ceva.- Spune. - O dovada limpede, pipaibila, nendoioasa de tradare. - Care? - Am aflat ca domnul Fouquet a pus sa se fortifice Belle-Isle-en-Mer. - Ah, adevarat? - Da, sire. - Esti sigur? - ntru totul. Stiti, sire, cti soldati se afla la Belle-Isle? - Nu, pe cuvnt; dumneata stii? - Nu stiu, sire; tocmai de aceea voiam sa ndemn pe maiestatea voastra sa trimita pe cineva la Belle-Isle. - Pe cine? - Pe mine, bunaoara... - Ce-ai putea face dumneata, la Belle-Isle? - As cauta sa aflu daca e adevarat ca, asemenea vechilor seniori feudali, domnul Fouquet a pus sa i se mpnzeasca zidurile cu creneluri. - n ce scop ar face el asta? - n scopul de a se apara ntr-o zi mpotriva regelui sau. - Dar daca-i asa, domnule Colbert ? se pronunta Ludovic ? atunci trebuie sa se f aca ndata ceea ce spui dumneata: domnul Fouquet trebuie arestat. - Cu neputinta! - Socoteam a-ti fi aratat, domnule, ca am sters acest cuvnt din regulile serviciu lui meu. - Serviciul maiestatii voastre nu-l poate mpiedica pe domnul Fouquet sa fie inten dent superior al statului. - Ei bine? - Si, prin urmare, detinnd acest rang, el are de partea lui ntregul parlament, dup a cum are ntreaga armata, prin darnicia lui, ntreaga literatura, prin bunavointa l ui, toata nobilimea, prin favorurile sale. - Ceea ce nseamna ca eu nu pot nimic mpotriva domnului Fouquet? - Absolut nimic, cel putin deocamdata, sire. - Esti un sfetnic sterp, domnule Colbert. - O, nu, sire, caci nu ma voi margini sa arat maiestatii voastre numai primejdia . - Atunci, spune, cum sa rasturnam colosul? Ia sa vedem! Si regele ncepu sa rda cu amaraciune. - S-a naltat prin bani, ucideti-l prin bani, sire. - Daca i-as ridica nsarcinarea pe care o are? - Nu-i un mijloc potrivit. - Si care-i cel mai bun, spune? - Ruinati-l, sire, asta e sfatul meu. - Dar n ce fel? - Prilejurile nu vor lipsi, cautati numai sa va folositi de ele. - Arata-mi-le si mie. - Iata unul, pentru nceput. Alteta sa regala Domnul urmeaza sa se casatoreasca; n unta ar trebui sa fie ct mai stralucitoare. E un bun prilej pentru maiestatea voa stra de a-i cere un milion domnului Fouquet; domnul Fouquet, care plateste dintr -un condei douazeci de mii de livre atunci cnd nu datoreaza dect cinci mii, va gas i cu usurinta acest milion la cererea maiestatii voastre. - Ei bine, am sa-i cer ? rosti Ludovic al XIV-lea. - Daca maiestatea voastra vrea sa semneze ordonanta, banii i pot ncasa eu nsumi. Si Colbert ntinse n fata regelui o hrtie, punndu-i n mna o pana. n acea clipa, camerierul deschise usa si-l anunta pe domnul intendent superior. L udovic pali. Colbert lasa pana sa-i cada si se departa de rege, asupra caruia si n tindea aripa sa neagra de nger necrutator. Intendentul superior si facu intrarea ca om de curte, caruia o singura aruncatura de ochi i e de ajuns sa nteleaga totul. Ceea ce vazu nsa nu era linistitor pentru Fouquet, orict de puternic s-ar fi simtit el. Micul ochi negru al lui Colbert, ma rit din pricina invidiei si ochiul limpede al lui Ludovic al XIV-lea, nflacarat d e mnie, aratau o primejdie imediata.Curtenii sunt, cnd e vorba de framntarile de la curte, ca soldatii batrni care desl usesc, n vjitul vntului si n fosnetul frunzelor, zvonul ndepartat al naintarii unei tr pe narmate; ei pot aproape sa spuna, dupa ce au tras cu urechea, cti oameni marsal uiesc, cte arme zanganesc, cte tunuri sunt trase pe roti. Fouquet nu avu deci dect sa scruteze linistea ce se lasase la ivirea lui; o gasi plina de prevestiri amenintatoare. Regele i dadu ragazul sa nainteze pna n mijlocul cabinetului. Sfiala de adolescent l n demna sa-si nfrneze pornirile, cel putin n primele momente. Fouquet simti asta si s e folosi din plin de mprejurare. - Sire ? zise el ? eram nerabdator sa vad pe maiestatea voastra. - Si pentru ce? ntreba Ludovic al XIV-lea. - Pentru a-i aduce o veste buna. Colbert, mai putin maret ca persoana, mai putin larg la inima, semana totusi n mu lte privinte cu Fouquet. Aceeasi putere de patrundere, aceeasi cunoastere a oame nilor. Pe deasupra, avea acea tarie de a se stapni care lasa ipocritilor timpul d e a chibzui si de a se pregati pentru atac. Ghici ca Fouquet cauta sa o ia nainte a loviturii pe care voia sa i-o dea si ochii i scnteiara. - Ce veste? ntreba regele. Fouquet depuse un sul de hrtie pe masa. - Maiestatea voastra sa binevoiasca a-si arunca ochii peste aceasta lucrare ? zi se el. Regele desfasura ncet sulul. - Planuri? - Da, sire. - Si ce reprezinta aceste planuri? - O noua fortificatie, sire. - Ah, ah ? facu regele ? dumneata te ocupi deci de tactica si strategie, domnule Fouquet? - Ma ocup cu tot ceea ce poate fi de folos domniei maiestatii voastre ? replica Fouquet. - Frumoase lucruri! zise regele privind desenul. - Maiestatea voastra pricepe, fara ndoiala ? explica Fouquet aplecndu-se deasupra hrtiei. Aici e centura de ziduri, dincolo sunt forturile, dincolo lucrarile nainta te. - Dar aici ce vad, domnule? - Marea. - Marea de jur mprejur? - Da, sire. - Si care e locul acesta al carui plan mi-l arati? - Sire, e Belle-Isle-en-Mer ? raspunse Fouquet cu simplitate. La acest cuvnt, la acest nume, Colbert facu o miscare att de pronuntata, nct regele se ntoarse catre el, impunndu-i stapnire de sine. Fouquet nu paru ctusi de putin sur prins nici de miscarea lui Colbert, nici de semnul regelui. - Domnule ? relua regele ? ai pus asadar sa se fortifice Relie-Isle? - Da, sire si am adus devizele si conturile pentru a fi vazute de maiestatea voa stra ? raspunse Fouquet. Am cheltuit un milion sase sute de mii de livre cu lucr are. - Si n ce scop? ntreba cu raceala Ludovic, care se simti ncurajat de o privire hain a a lui Colbert. - Pentru un scop usor de nteles ? raspunse Fouquet. Maiestatea voastra nu se are prea bine cu Marea Britanie. - Da; dar dupa restauratia lui Carol al II-lea, am facut alianta cu ea. - Asta de o luna, sire, dupa cum bine zice maiestatea voastra; fortificatiile de la Belle-Isle au nceput nsa de aproape sase luni. - Atunci au devenit de prisos. - Sire, fortificatiile nu sunt niciodata de prisos. Am fortificat Belle-Isle con tra domnilor Monck si Lambert si a tuturor burghezilor din Londra care se jucau de-a soldatii. Belle-Isle va fi fortificata mpotriva olandezilor, carora Anglia s au maiestatea voastra tot le va declara razboi ntr-o zi. Regele tacu iarasi o clipa, uitndu-se pe sub gene la Colbert.- Belle-Isle ? zise apoi Ludovic ? e a dumitale, pe ct cred, domnule Fouquet, nui asa? - Nu, sire. - Atunci a cui e? - A maiestatii voastre. Colbert se ngrozi, ca si cum o prapastie s-ar fi deschis sub picioarele lui. Ludo vic tresari de admiratie, fie pentru geniul, fie pentru devotamentul lui Fouquet . - Explica-te, domnule ? zise el. - Nimic mai usor, sire. Belle-Isle e un domeniu al meu si l-am fortificat cu ban ii mei. Dar cum nimic n lume nu se poate mpotrivi ca un supus sa faca regelui sau un dar ct de nensemnat, daruiesc maiestatii voastre proprietatea asupra acestei in sule, al carei uzufruct mi va ramne mie. Belle-Isle, ca punct strategic, se cuvine sa apartina regelui. Maiestatea voastra va putea, de-acum ncolo, sa ntretina aici o garnizoana de temei. Colbert era ct pe-aci sa-si piarda echilibrul si sa alunece pe parchet. Ca sa nu cada, trebui sa se tina de un stlp al lemnariei n care era mbracat cabinetul. - E o destoinicie de om de razboi n ceea ce ai spus acum, domnule ? zise Ludovic al XV-lea. - Sire, initiativa n-a pornit de la mine ? raspunse Fouquet. Ea mi-a fost inspir ata de mai multi ofiteri. Planurile nsele au fost ntocmite de unul dintre cei mai buni ingineri. - Numele lui? - Domnul du Vallon. - Domnul du Vallon? repeta regele. N-am auzit de el. E o greseala, domnule Colbe rt ? adauga apoi ? ca nu cunosc numele oamenilor de talent care cinstesc domnia mea. Si, rostind aceasta fraza, se ntoarse catre Colbert. Acesta se simtea zdrobit; su doarea i napadi fruntea, pe buze nu-i veni nici un cuvnt; era prada unui chin ngroz itor. - Vei retine acest nume ? i spuse Ludovic al XIV-lea. Colbert se nclina, mai alb la fata dect mansetele-i de dantela de Flandra. Fouquet relua: - Zidariile sunt date cu clei roman, compus de arhitecti, la cererea mea, dupa m estesugul celor din vechime. - Si tunurile? ntreba Ludovic. - O, sire, asta priveste pe maiestatea voastra; nu-mi puteam ngadui sa pun tunuri la mine, nainte ca maiestatea voastra sa-mi fi spus ca primeste sa fie stapn acol o. Ludovic ncepea sa se clatine nehotart ntre ura pe care i-o strnea acest om att de put ernic si mila pe care i-o facea celalalt om din fata lui, nvinsul, ce i se parea o contrafacere a celui dinti. Dar constiinta ndatoririi de rege l ndemna sa treaca p este simtamintele omenesti din el. ntinse degetul asupra hrtiei. - Aceste planuri te-au costat, fara ndoiala, multi bani pna au fost ntocmite? zise el. - Am avut onoarea de a spune cifra maiestatii voastre. - Mai spune-o o data, am uitat-o. - Un milion sase sute de mii de livre. - Un milion sase sute de mii de livre! Dar esti foarte bogat, domnule Fouquet! - Maiestatea voastra este bogata, sire ? raspunse ministrul ? ntruct Belle-Isle i a partine. - Da, multumesc; nsa orict as fi de bogat, domnule Fouquet... Regele se ntrerupse. - Ei bine, sire? ntreba marele vistiernic. - Prevad momentul cnd mi vor lipsi banii. - Voua, sire? - Da, mie. - Si cnd va fi momentul acela? - Mine, de pilda. - Rog pe maiestatea voastra sa-mi faca cinstea a ma lamuri.- Fratele meu se casatoreste cu o principesa a Angliei. - Ei bine, sire? - Ei bine, trebuie sa-i fac tinerei printese o primire demna de o nepoata a lui Henric al lV-lea. - Nimic mai ndreptatit, sire. - Pentru asta am nevoie de bani. - Fara ndoiala. - Si mi-ar trebui... Ludovic al XIV-lea statea n cumpana. Suma pe care voia s-o ceara era tocmai aceea pe care fusese silit sa i-o refuze lui Carol al II-lea. Se ntoarse spre Colbert pentru ca el sa dea lovitura. - Mi-ar trebui, mine... ? repeta regele uitndu-se la Colbert. - Un milion ? trnti acesta, ncntat ca avea prilejul sa se razbune. Fouquet i ntoarse spatele intendentului, pentru a-l asculta pe rege. Nu facu nici o miscare si astepta ca regele sa repete, sau mai degraba sa murmure: - Un milion. - Oh, sire ? raspunse cu dispret Fouquet ? un milion! Ce sa faca maiestatea voas tra cu un milion? - Mi se pare, totusi... ? sovai Ludovic al XIV-lea. - Atta se cheltuieste doar la nunta celui mai mic principe din Germania. - Domnule... - Maiestatea voastra are nevoie de doua milioane cel putin. Numai caii vor costa cinci sute de mii de livre. Voi avea cinstea sa trimit chiar asta-seara maiesta tii voastre un milion sase sute de mii de livre. - Cum ? zise regele ? un milion sase sute de mii de livre! - Asteptati, sire ? raspunse Fouquet, fara sa tina seama de Colbert ? stiu ca li psesc patru sute de mii de livre. Dar acest domn de la vistierie (si arata cu de getul, peste umar, spre Colbert, care se facu alb ca varul la spa-tele lui), dar acest domn de la vistierie... are n tezaurul sau noua sute de mii de livre ale m ele. Regele si ndrepta privirea catre Colbert. - Dar... ? bigui acesta. - Domnul ? adauga Fouquet, continund sa-i vorbeasca indirect lui Colbert ? domnul a primit acum opt zile un milion sase sute de mii de livre; a platit o suta de mii de livre garzilor, saptezeci si cinci de mii spitalelor, douazeci si cinci d e mii elvetienilor, o suta treizeci de mii pentru apro-vizionari, o mie pentru a rme, zece mii pentru cheltuieli marunte; nu ma nsel, deci, socotind ca au mai ram as noua sute de mii de livre. Apoi, ntorcndu-se pe jumatate spre Colbert, asa cum face un sef dispretuitor fata de subalternul sau: Ai grija, domnule ? i spuse ? c a aceste noua sute de mii de livre sa fie varsate asta-seara, n aur, maiestatii s ale. - Dar ? zise regele ? atunci nseamna ca vom avea doua milioane cinci sute de mii de livre. - Sire, cele cinci sute de mii de livre n plus vor fi banii de buzunar ai altetei sale regale. Ai auzit, domnule Colbert, asta-seara, nainte de ceasurile opt! Si cu aceste cuvinte, salutndu-l pe rege foarte respectuos, intendentul superior se retrase de-a-ndaratele si iesi din cabinet, fara sa-l cinsteasca macar cu o s ingura privire pe invidiosul caruia, dintr-o data, i rasese pe jumatate capul. Co lbert, de ciuda, si sfsie dantela alba de Flandra si si musca buzele pna la snge. Fouquet abia pasi pragul, ca n aceeasi clipa camerierul, trecnd pe lnga el, striga: - Un curier din Bretania pentru maiestatea sa! - Domnul d'Herblay avea dreptate ? murmura Fouquet, scotndu-si ceasul din buzunar . O ora si cincizeci si cinci de minute. Era tocmai timpul. Capitolul VI D'Artagnan sfrseste prin a capata brevetul de capitanCititorul stie dinainte pe cine anunta cameristul cnd vestea sosirea unui mesager din Bretania. Acest mesager putea fi recunoscut fara nici o greutate. Era d'Artagnan, prafuit de sus pna jos, cu fata umflata, cu parul naclait de sudoare ntr-un chip dezgustator, cu picioarele ntepenite, nct abia si mai putea ridica talpile ca sa paseasca de pe o treapta pe alta, cu pintenii de la cizme plini de snge. n clip a cnd intra pe usa, l zari n prag pe intendentul superior. Fouquet i arunca un zmbet, din treacat, aceluia care, cu un ceas mai devreme, i-ar fi adus ruina sau moart ea. D'Artagnan gasi, n bunatatea lui sufleteasca si n nesecata lui tarie trupeasca , destula prezenta de spirit pentru a-si reaminti frumoasa primire pe care i-o f acuse acest om; l saluta deci la rndul lui, mai mult cu bunavointa si compatimire, dect cu respect. Simtea ca-i flutura pe buze acest cuvnt ce fusese zvrlit de-attea ori n fata ducelui de Guise: "Fugi!" Dar, rostind acest cuvnt, acum, n urechea lui Fouquct, ar fi nsemnat sa tradeze o cauza; pronuntnd acest cuvnt n cabinetul regelui si de fata cu un camerier, ar fi nsemnat sa se nenoroceasca degeaba, fara sa fi fost de folos nimanui. D'Artagnan se multumi deci sa-i raspunda cu un simplu sal ut ministrului, fara a-i spune nici un cuvnt si intra la rege. n acel moment, suveranul plutea ntre surprinderea n care l aruncasera ultimele cuvin te ale lui Fouquet si placerea de a-l vedea rentors pe d'Artagnan. Fara a fi curtean, muschetarul avea privirea tot att de sigura si de agera, ca si cum ar fi fost curtean. De cum intra, citi umilinta sfsietoare ntiparita pe frunt ea lui Colbert. Auzi chiar aceste cuvinte pe care i le spunea regele: - Ah, domnule Colbert, prin urmare ai noua sute de mii de livre n vistierie? Colbert, nabusit, se nclina fara sa raspunda. Toata aceasta scena patrunse n mintea lui d'Artagnan prin ochi si prin urechi, n a celasi timp. Cel dinti cuvnt al lui Ludovic al XIV-lea catre muschetarul sau, ca si cum ar fi v rut sa acopere ceea ce spusese cu o clipa mai nainte, fu un buna ziua plin de bun avointa. Al doilea i era adresat lui Colbert, cum ca putea sa plece. Acesta iesi din cabinetul regelui galben la fata si mpleticindu-se, n timp ce d'Artagnan si ras ucea agale sfrcul mustatilor. - mi place sa privesc n neornduiala asta pe unul din slujitorii mei ? zise regele, admirnd impunatoarea murdarie a vesmintelor trimisului sau. - n adevar, sire ? raspunse d'Artagnan ? am socotit ca prezenta mea e att de grabn ica la Luvru, nct mi-am ngaduit sa ma nfatisez n aceasta tinuta naintea maiestatii voa stre. - mi aduci, asadar, vesti mari, domnule? ntreba regele zmbind. - Sire, iata totul n doua cuvinte: Belle-Isle e fortificata; si foarte bine forti ficata; insula are o centura dubla de ziduri, o cetate, doua forturi despartite; n port se afla trei corabii narmate, iar bateriile de coasta nu-si asteapta dect t unurile. - Stiu toate astea, domnule ? raspunse regele. - Ah, maiestatea voastra stie totul? facu muschetarul cu uimire. - Am si planul fortificatiilor de la Belle-Isle ? adauga regele. - Maiestatea voastra are planul?... - Iata-l. - ntr-adevar, sire ? bigui d'Artagnan ? acesta este. Am vazut unul la fel si acolo . Fruntea muschetarului se ntuneca. Ah, nteleg, maiestatea voastra n-a avut ncreder e numai n mine si a mai trimis pe cineva ? rosti el pe un ton plin de mustrare. - Ce importanta mai are, domnule, modul cum am aflat ceea ce stiu, de vreme ce s tiu totul? - Prea bine, sire ? vorbi muschetarul, fara a cauta sa-si mai ascunda nemultumir ea. mi ngadui numai sa spun maiestatii voastre ca n cazul acesta nu mai era nevoie sa ma puna sa gonesc atta cale, pentru a ma afla n primejdie sa-mi zdrobesc de dou azeci de ori oasele, ca sa fiu primit la ntoarcere cu o astfel de veste. Sire, cnd cineva nu are ncredere n oamenii sai ori i socoteste netrebnici, nu se foloseste d e ei. Si d'Artagnan, ntr-o miscare militareasca, izbi cu talpa n podea, facnd sa se scutu re pe parchet un nouras de pulbere de snge nchegat. Regele l privea n tacere, bucurndu-se n sinea lui de primul sau triumf. - Domnule ? spuse apoi dupa o clipa ? nu numai ca Belle-Isle mi-e cunoscuta, dar Belle-Isle e a mea! - Prea bine, prea bine, sire; nu va mai cer nimic altceva ? raspunse d'Artagnan? dect sa fiu concediat! - Cum concediat, domnule? - Chiar asa. Sunt prea mndru ca sa mannc pinea regelui fara a o cstiga, sau mai degr aba cstignd-o prost. Dati-mi drumul, sire. - Oh, oh! - Dati-mi drumul, sau plec singur. - Te-ai suparat, domnule? - Am si de ce, la dracu! Stau cocotat n sa treizeci si doua de ceasuri, gonesc zi ua si noaptea, alerg ca un nebun, ajung aici teapan ca un spnzurat si altul mi-o ia totusi nainte! Ce mai, sunt un neghiob. Dati-mi drumul sire! - Domnule d'Artagnan ? zise Ludovic al XIV-lea punndu-si mna alba pe bratul prafui t al muschetarului ? ceea ce ti-am spus acum nu poate stirbi cu nimic ceea ce ti -am fagaduit mai nainte. Cuvntul dat nu se mai retrage! Si tnarul rege, ducndu-se dr ept la masa lui, deschise un sertar si scoase din el o bucata de hrtie mpaturita n patru. Iata-ti brevetul de capitan de muschetari. L-ai cstigat pe merit, domnule d'Artagnan. D'Artagnan desfacu nerabdator hrtia si o privi de doua ori. Nu-i venea sa-si crea da ochilor. - Si acest brevet ? adauga regele ? ti este dat nu numai pentru calatoria dumital e la Belle-Isle, dar si pentru curajoasa dumitale fapta din Piata Grevei. Acolo, ntr-adevar, m-ai slujit cu toata vitejia. - Ah, ah! facu d'Artagnan, fara a putea ori, cu toata stapnirea de sine, o anumit a roseata ce i se urca n obraji. Si asta o stiti, sire? - Da, o stiu. Regele avea privirea patrunzatoare si judecata sa nu dadea niciodata gres, cnd er a vorba sa citeasca n cugetul cuiva. - Vrei sa spui ceva ? l ndemna el pe muschetar ? vrei sa spui ceva si nu ndraznest