viata unui om singurnotª asupra ediþiei viaþa unui om singur, consistent volum de memorii al...

525

Upload: others

Post on 27-Dec-2019

33 views

Category:

Documents


4 download

TRANSCRIPT

  • Adrian Marino

    Viaþa unui om singur

  • Notã asupra ediþiei

    Viaþa unui om singur, consistent volum de memorii al regretatului cãrturarAdrian Marino, a cunoscut, aºa cum mãrturiseºte autorul în chiar debutul sãu,douã versiuni. O primã versiune dateazã din 1993, fiind revãzutã un an maitârziu. Aceastã autobiografie se opreºte la anul 1989. Dincolo însã de incomple-titudinea ei, autorul ajunge sã fie nemulþumit de caracterul prea anecdoticºi marea întindere a acestei prime forme. O spune într-o convorbire cu MirceaIorgulescu, difuzatã la Radio Europa Liberã în 10 mai 1997 (transcrisã ºipublicatã în România literarã, nr. 28/20-26 iulie 2005): E un volum imens, devreo 1 400 de pagini, care trebuie puþin redus ºi rescris, în sensul cã vreau sã-lmodific spre o autobiografie pur intelectualã, ideologicã ºi culturalã. În primaversiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic.

    Doi ani mai târziu, în 1999, Adrian Marino revine asupra manuscrisului ºihotãrãºte sã-l rescrie integral pe noi baze, completându-l cu anii postdecembriºti.Aceastã a doua versiune, agreatã de autor, o publicã acum Editura Polirom,prin amabilitatea dnei Lidia Bote-Marino, care ne-a pus la dispoziþie dactilo-grama manuscrisului, realizatã de domnia sa, ca în atâtea alte rânduri, cudãruire ºi pricepere. Potrivit dispoziþiilor testamentare, manuscrisul face partedin fondul Adrian Marino al Bibliotecii Centrale Universitare Lucian Blagadin Cluj-Napoca.

    Autobiografie îndelung aºteptatã, volumul captiveazã prin traseul unei vieþide excepþie, ca ºi prin valoarea culturalã a mãrturiei pe care o aduce. Publicareaacestor memorii cu destin voit postum e totodatã o datorie de recunoºtinþã pecare Editura Polirom ºi-o împlineºte acum faþã de regretatul cãrturar AdrianMarino.

    Redacþia

  • 1

    Preambul

    Dificultãþi

    Am ezitat mult, foarte mult, sã reiau ºi sã refac textul anterior al acesteiVieþi. A fost scris între 6 februarie ºi 13 septembrie 1993, revãzut în iunie1994. Deci, acum cinci ani, într-o dispoziþie total deosebitã de spirit. Înplus, aceastã primã versiune se oprea înainte de 1989 ºi trebuia adusã lazi. Cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, s-au produs transformãri ºiclarificãri interioare importante. Am recitit textul anterior cu un sentimentde constrângere ºi insatisfacþie. Nu numai cã nu mã mai exprima cufidelitate, dar mi s-a pãrut ºi prost scris. Prea explicativ ºi descriptiv, preainsistent ºi anecdotic, prea redundant ºi, mai ales, prost organizat. Preadilatat, de redus la esenþial. Un document, în felul sãu. Dar plin desinceritãþi ºi naivitãþi, adesea penibile, extrem de confesiv ºi resentimentar.Faptul de a fi, în definitiv, autentic nu mã consoleazã. Am decis deci sãrenunþ la aceastã primã versiune ºi sã rescriu întreaga poveste. Pe noibaze, mai clarificate, organizate ºi sedimentate. Reþin doar concluziilefinale, cât mai concentrat posibil. Voi pãstra, într-o anexã, doar primaversiune a Preambulului, mai bine scris ºi, mãcar în intenþie, edificatorasupra sensurilor esenþiale ale existenþei mele*. Pare încã sã reziste.Oricum, el constituie un element, sã-i spun simbolic, de comparaþie ºi deraportare utilã ºi uneori necesarã la trecut. Anumite evoluþii ºi modificãride conþinut pot fi mai bine percepute. Ideea dominantã a întregului text are,de altfel, un sens profund ºi edificator, în primul rând, pentru mine însumi.

    Îmi dau seama acum, cu mult mai multã claritate, de dificultãþile enorme ale unei astfel de întreprinderi. Mai întâi, definiþia exactã asingurãtãþii mele, pe care am resimþit-o mereu, este de un tip special. Fugde orice dramatizare ºi consolare sentimentalã. Nu este vorba, în esenþã,nici de carenþa afectivitãþii familiale sau nefamiliale, nici de lipsa solida-ritãþii sociale, deºi într-un fel sau altul singurãtatea mea s-a rãsfrânt,adesea dureros, ºi pe aceste planuri. Ceea ce m-a lovit, nu o datã, uneoripânã la exasperare, a fost mai ales lipsa de comunicare. Evident, cea mai

    * Intenþie la care autorul pare a fi renunþat ulterior (n.ed.).

  • Adrian Marino8

    mare parte din vinã îmi aparþine. Dar, în acelaºi timp, nu puteam sã nuobserv cã lipsa de dialog ºi comunicare avea ºi cauze obiective, esenþiale,inevitabile, profunde. Toate foarte grave.

    În câteva cuvinte : de ºase decenii, cel puþin, gândesc mereu altfel, aproapeîn toate domeniile. Scara mea de valori, începând cu valorile culturale ºiideologice, este net deosebitã de a mediilor sociale ºi culturale pe care le-amstrãbãtut, obligat sau nu. Iar o astfel de singurãtate care nu este nicisentimentalã, nici socialã este greu de suportat. O suferinþã abstractã,rece. O revoltã permanentã ºi fãrã soluþie. Mai totdeauna inexprimabilã ºiincomunicabilã. Nu doresc nimãnui o astfel de contrarietate ºi uzurã inte-rioarã. Fãrã ieºire ºi fãrã o adevãratã consolare.

    Încerc totuºi s-o pun pe hârtie, s-o definesc ºi s-o descriu cu maximãclaritate. Doresc sã scriu totuºi cartea vieþii mele, în toate sensurilecuvântului. Sã-mi afirm identitatea, personalitatea, bunã, rea, aºa cum afost. ªi, dintr-odatã, îmi dau seama de enormele obstacole interioare decare mã lovesc. Unele confesiuni pot pãrea naive ºi chiar ridicole. Îmiasum acest risc. Este extrem de dificil, pe de altã parte, sã mã povestesc,sã mã explic, sã mã acuz sau sã mã scuz, în acelaºi timp. Acestenoþiuni primesc dintr-odatã privite de la mare distanþã un nou sens ºiun alt conþinut. Riscul de a-mi gãsi sau inventa diferite alibiuri este ºiel mare. Trebuie totuºi nu numai sã încerc, dar ºi sã perseverez. ªi, maiales, sã reuºesc. Am puternice motive sã trec ºi acest greu examen, în ciudatuturor dificultãþilor.

    Mai întâi, faptul de a rememora ºase decenii de existenþã, pe cât posibilîn mod complet ºi sintetic, nu este deloc, dar absolut deloc, uºor. Am uitatzeci, sute, mii de fapte ºi detalii, demne de reþinut, dintr-un motiv saualtul. În acelaºi timp, sunt adesea uluit ºi scandalizat de câte aberaþii ºiimbecilitãþi a trebuit totuºi sã înregistrez ºi sã rememorez. Fãrã voie, cãcimemoria mea ºi ea de un tip special mi-a produs enorm de multeneplãceri, mai ales în ultimul timp. Voi explica imediat despre ce estevorba. Oricum, mã simt apãsat, adesea strivit, de amintirea unei vieþi,care nu mi-a dat, în esenþã, nici o satisfacþie profundã. Nu o viaþã ratatã,ci una blocatã, dezamãgitã, adesea apãsatã ºi chiar terorizatã. Ceea ce afost pentru mine mult mai greu de suportat. Autenticitatea scoate la supra-faþã calitãþi, dar ºi defecte. O viaþã adevãratã nu este neapãrat ºi unaexemplarã în toate privinþele.

    Intervin ºi dificultãþi de ordin tehnic, specific memorialistice. A pãstra,pas cu pas, un ton egal, just, permanent constant, se dovedeºte aproapeimposibil. Or, a avea un unghi unic ºi stabil de memorizare, percepþie ºievaluare a trecutului este esenþial în astfel de autobiografii. Mai alescând ele se doresc nu numai unitare, dar ºi reprezentative pentru eroiilor. Explicaþia este simplã : viaþa este plinã de oscilaþii, contradicþii ºiconflicte inevitabile. Dispoziþia sufleteascã se schimbã de la o zi la alta. Cespun ? Adesea de la orã la orã. În astfel de condiþii, existã riscul considerabilde a înregistra greºit, parþial sau chiar complet deformat, un evenimentsau altul, revenit brusc în memorie. Pentru a evita astfel de erori, estenecesar un permanent efort de echilibrare ºi autocontrol. Iar acesta este

  • Viaþa unui om singur 9

    extrem de greu de realizat. ªi, în definitiv, adesea imposibil. Nu o datãinuman. Pentru a fi obiectivi ºi coerenþi, riscãm sã ne alterãm ºi chiar sã nemutilãm sufleteºte. Sã ne falsificãm spontaneitãþile ºi reacþiile naturale. ªi,în definitiv, pentru ce ? Voi nota, ceva mai jos, cã meritã. Dar, deocamdatã,nu poate fi ignoratã o astfel de capcanã deosebit de periculoasã.

    Ea poate fi definitã ºi altfel. Se produce, în permanenþã, o interferenþãinevitabilã ºi brutalã de planuri. Prezentul se proiecteazã în trecut. Trecutulrevine ºi terorizeazã prezentul. Cu alte preocupãri ºi trãiri, cu alte judecãþiºi exigenþe. Dau, de pildã, mai ales, cele mai proaste note copilãriei, adoles-cenþei ºi primilor mei paºi în viaþa socialã. ªi totuºi, simt cã aveam, nu maipuþin, dreptatea ºi justificarea mea. Oricât de scump am plãtit, pe dreptsau pe nedrept, erorile mele. A te transpune într-un trecut (îndepãrtat) ºia trãi efectiv într-un prezent (imediat) nu este deloc simplu. ªi totuºi,trebuie sã traversez, cel puþin în lunile urmãtoare (când voi redacta acest textautobiografic), tocmai astfel de stãri de spirit. Dureroase adesea, incomodetotdeauna.

    Sunt conºtient ºi de un alt fenomen negativ : singurãtatea moralã alte-reazã, falsificã. Adesea chiar sterilizeazã. Mã surprind, de multe ori, iritat,irascibil, plin de revolte refulate, de inhibiþii, de mult ascunse. Ele frâneazãºi chiar usucã multe bune intenþii, porniri generoase, energii constructive.Devin ursuz, rece, antipatic, inabordabil, imposibil. Uneori chiar mieînsumi. Se va vedea, la timpul potrivit, cã viaþa mea n-a fost deloc uºoarã.Iar aceastã alterare involuntarã continuã modificã percepþia globalã sauparþialã a amintirilor. Nu este o scuzã, ci doar explicaþia a nu puþineasperitãþi. Ele vor fi evocate pe parcurs, fãrã nici o reþinere.

    Dar obstacolul cel mai dificil este al subiectivitãþii adesea excesive : num-am plãcut niciodatã. Nici cum am fost, nici cum am fost obligat sã trãiesc.ªi totuºi legea autobiografiei autentice o cere trebuie sã evoc, punct cupunct ºi pas cu pas, tocmai o astfel de existenþã durã, antipaticã, iritantã. Decio continuã automortificare. Un adevãrat blestem : nu numai sã trãiesc, darsã fiu ºi obligat, la sfârºitul vieþii, sã rememorez ºi chiar în scris oexistenþã pe care am repudiat-o nu o datã, cu toatã puterea ºi convingerea.

    Motivaþii

    ªi totuºi revin asupra acestei idei existã serioase, chiar foarte serioasemotive nu numai sã încerc, dar sã ºi aduc la bun sfârºit un astfel de proiect.Dificil, hazardat, adesea penibil. Intervine, în primul rând, impulsul introspecþiei,al autocunoaºterii, preocuparea de a investiga propriul trecut. Sunt, de peacum, chiar extrem de curios de rezultatele finale ale unei astfel de anchete.Redactarea Vieþii... este de fapt, din acest punct de vedere, pentru mine celpuþin, o surprizã continuã. Nu ºtiu ce va ieºi. Un insolit happeningmemorialistic, în orice caz. Aproape o deformare profesionalã de critic,cercetãtor, analist, documentarist, colecþionar

  • Adrian Marino10

    Primul ºoc este teribil : un inventar, practic inepuizabil, de mizerii,nedreptãþi, vulgaritãþi, atrocitãþi morale de toate categoriile. Dar aceastãcuriozitate, sã-i spunem ºtiinþificã în nici un caz maladivã , mã ajutãsã-mi explic viaþa, sã mã înþeleg ºi s-o fac inteligibilã ºi deci acceptabilãconºtiinþei mele. În primul rând. Sã-mi lãmuresc cauzele profunde aleneadaptãrii, izolãrii ºi singurãtãþii. ªi, mai ales, sã mã judec critic. Sã-midau seama cã, de fapt, primul vinovat pentru toate suferinþele ºi erorilevieþii mele sunt eu însumi. Dupã cum se va observa, cred, ºi în continuare,am fost prea abstract, prea asocial, prea irealist. Nu mi-am cunoscut bine,la început, nici cultura, nici þara, nici epoca, nici, mai ales, oamenii cucare s-a întâmplat sã trãiesc. Experienþa ºi maturizarea au venit mult maitârziu. Iar inocenþa (dar este un eufemism) ºi erorile se plãtesc totdeauna.

    Bineînþeles, ajung la astfel de concluzii la o vârstã destul de înaintatã,la 77-78 de ani, fãrã a mã considera totuºi ceea ce se numeºte un ombãtrân. Mã bucur încã de o anume vitalitate intelectualã ºi fizicã. Bazamea biologicã, în treacãt fie spus, nu este... alimentaþia ºtiinþificã (o, vai !)a epocii Ceauºescu. La Iaºi ºi la Botoºanii copilãriei mele, problema alimen-taþiei nu exista. Un pachet de unt autentic costa... doi lei. Un astfel dedetaliu pare, azi, inimaginabil. Am ajuns deci la o vârstã supracronologicã,abstractã, impersonalã, când pot trage fãrã indulgenþã unele concluzii. Dealtfel, la bãtrâneþe, poþi spune orice. Sã-þi îngãdui toate libertãþile. Sãnu-þi mai pese, mai ales, câtuºi de puþin, de opiniile altora. Sã-þi permiþideci luxul ºi chiar voluptatea de a fi independent ºi cât mai personal posibil.Detaºat ºi fãrã puneri dramatice în scenã. Lucid, calm ºi rece. Fãrã falsecomplezenþe ºi convenþii. Fãrã apologii ºi resentimente vindicative. Nu suntdeloc sigur cã voi reuºi întotdeauna. Dar aceasta este starea mea de spiritactualã dominantã, intenþia de bazã. A plãti poliþe este, uneori, inevitabilºi chiar moral. A avea o viziune echilibratã ºi pe cât posibil obiectivã despreunele situaþii ºi conflicte este însã ºi mai important. Scriu deci aceastãViaþã... într-o deplinã libertate de spirit. Cartea cea mai liberã, personalãºi independentã a vieþii mele. Cu atât mai mult cu cât încerc ºi sentimentulunei gratuitãþi totale, fãrã nici un fel de constrângeri, obligaþii sau calculepublicistice. ªtiu bine cã totul cade deocamdatã în gol. În tãcere ºi discreþietotalã. Cãci am învins, în cele din urmã, vanitãþile autorlâcului (ampublicat destule cãrþi în þarã ºi strãinãtate), simþindu-mã eliberat de o greaobsesie. Ceea ce-mi dã o satisfacþie ºi o securitate interioarã greu de descris.

    Mai precizez cu toatã claritatea ºi chiar cu o anume voluptate cãintenþiile mele nu sunt câtuºi de puþin literare. La acest capitol sunt chiarpolemic. Refuz categoric orice literaturã ºi eroizare. Orice falsificare,minciunã ºi ipocrizie confesionalã, orice estetizare ºi înfrumuseþare. Oriceexhibiþionism confesiv imediat. Într-un sens, am ajuns chiar la o anumesaturaþie a confesiunii ºi justificãrii. Am fãcut, dacã se poate spune astfel,un adevãrat complex al confesiunii. Am citit atâtea literaturizãri trucate,simulãri ale falsei modestii, minciuni frumoase, încât pur ºi simplu refuzsã mai particip pe durata vieþii sau postum la astfel de ritualuri literaredetestabile. Ca ºi la altele, de aceeaºi categorie falsã ºi apocrifã.

  • Viaþa unui om singur 11

    Totuºi, atunci, de ce aceastã Viaþã ? Pentru valoarea sa pretenþiosspus strict documentarã. Un obscur instinct, sã-i spun arhivistic,dominant, chiar invincibil, cel mai puternic dintre toate, mã face sã sinte-tizez ºi sã recapitulez, sã stochez, sã tezaurizez ºi mai ales sã construiescun text care, mai mult sau mai puþin întâmplãtor, rezumã întreaga meaexistenþã. Actor ºi spectator, în acelaºi timp, intervine, probabil, ºi o anumereacþie defensivã : de conservare, reconstituire ºi recapitulare finalã. Unbilanþ cu profit ºi pierderi ºi cât mai este timp al unor numeroaseevenimente personale ºi de epocã. Sunt mereu preocupat sã pãstrez unanumit echilibru între aceste douã planuri. N-aº vrea ca amintirea lor sãse piardã. De unde, un efort, deloc uºor, de memorizare cât mai bine orga-nizatã. ªi toate, îmi spun, au o anume semnificaþie ºi valoare obiectivã,informativã, revelatoare ºi documentarã.

    Viaþa mea personalã ºi mai ales sentimentalã nu este interesantã. Dealtfel, ea îmi aparþine în întregime ºi nu dau voie nimãnui, sub nici unmotiv, sã intre cu picioarele în ea. Nu sunt... Lady Diana ca sã formez obiectde bârfealã ºi curiozitate mondenã. Dar viaþa mea intelectualã, culturalãºi ideologicã, intimã, dar ºi exterioarã ºi publicã, desfãºuratã pe o duratãatât de lungã, sub diferite regimuri autoritare ºi totalitare, are aº îndrãznisã spun un anumit conþinut, sens ºi densitate. ªi apoi, amãnunt delocneglijabil : cam câte autobiografii culturale ºi ideologice de acest tip existãîn literatura românã ? Un gen care, de fapt, nici nu existã. Dacã am renunþatla prima versiune a acestei Vieþi... este ºi pentru motivul cã vreau s-orescriu cât mai calm, neutru, obiectiv ºi, mai ales, ideologic posibil. Unexamen riguros de conºtiinþã al unui intelectual român, cu toate ideile,reveriile, iluziile, revoltele, decepþiile ºi... prostiile sale. Mã intereseazã doaro evoluþie intelectualã ºi ideologicã, formaþia sa progresivã, adesea dificilã.Evocatã cât mai autentic, introspectiv, esenþial ºi semnificativ posibil.

    Fãrã a uita, în acelaºi timp, o singurã clipã, cã este vorba ºi de unintelectual, de un autor, sã spunem, condiþionat de o tradiþie, cu o anumitãidentitate culturalã, inclusiv naþionalã. Am, vrând-nevrând, ºi o astfel deidentitate, bunã-rea, pe care mi-o asum, fãrã grandilocvenþã, dar pânã lacapãt. Procesul vieþii mele este, din aceastã cauzã, ºi procesul culturii ºicivilizaþiei române, între anii 1920 ºi 2000, repere nu chiar convenþionale.O detest, de foarte multe ori, aºa cum mã detest, nu o datã, pe mine însumi.Total neadaptat mediului românesc, de toate categoriile, îmi îngãdui sã-levaluez fãrã nici o clemenþã ºi complezenþã. Din care cauzã, reacþiile meleau sau, cel puþin, ºi-ar dori sã aibã ºi o anume semnificaþie simbolicã.N-a fost deloc simplu sã trãieºti ºi chiar sã produci câte ceva, pe plancultural, timp de cinci decenii de sinistre dictaturi totalitare, în condiþiiextrem de dificile. Viaþa durã a unui intelectual român stãpânit totdeaunade bune intenþii. Cã ºi el a fost, uneori, poluat a fost inevitabil. Cine însãpretinde cã a traversat aceastã lungã epocã fãrã sã fi fost jumulit de osingurã panã regret cã trebuie s-o spun minte cu neruºinare. Darvinovatul principal a fost, în primul rând, sistemul odios ºi aparatul sãurepresiv. Voi reveni, bineînþeles, pe larg asupra acestei teme esenþiale. Fãrã

  • Adrian Marino12

    aprofundarea sa nu înþelegem nimic, dar absolut nimic, din dictatura comu-nistã, din mentalitatea ºi ravagiile epocii sale.

    Nu mã proclam, în concluzie, nici exemplar, nici reprezentativ, ci doardemonstrativ. Sunt un simplu document de epocã ºi nimic mai mult. Iardespre valoarea ºi utilitatea sa etico-educativã nu-mi fac nici cea mai micãiluzie. De altfel, nimeni nu învaþã nimic, niciodatã. Nici din astfel de texteistorico-retrospective, nici din altele. Singura lecþie adevãratã a istoriei estecã ea nu dã niciodatã nici o lecþie. A spus-o demult Hegel, în Die Vernunftin der Geschichte (ca sã invoc o referinþã de mare prestigiu), au afirmat-oºi alþii. De altfel, o evidenþã elementarã. Adaug deci la dosarul epocii ºi micilemele piese justificative. Câte sunt, pe cât posibil, fãrã omisiuni esenþiale,stãpânit de scepticismul total al valorii lor educative. Compensez, înacelaºi timp, deºi numai într-o micã mãsurã, ºi o evidentã (pentru mine înprimul rând) deficienþã de comunicare. N-am fost un bun emiþãtor ºitransmiþãtor niciodatã.

    Motive, cred, mai mult decât suficiente de a fi luat o decizie definitivã :acest text este ºi va rãmâne irevocabil postum. Îmi repugnã orice exhibi-þionism confesiv, orice indiscreþie impudicã. Nu vreau sã particip, pe de altãparte, în nici un fel, nici la inflaþia de amintiri, jurnale ºi memorii,care ne inundã dupã 1990. Am citit recent la Bucureºti, în primãvara lui1998, jurnalul lui Matei Cãlinescu, foarte bine scris, pe care ºi l-a luatîndãrãt, în SUA, fiindcã n-a mai vrut sã-ºi dea poalele peste cap. Cred cãs-a speriat ºi dezgustat de ambianþa localã. L-am aprobat din toatã inima.Când nu cultivi nici narcisismul sexual exhibiþionist ca I. Negoiþescu (cazpsihanalitic), nici nu simþi nevoia justificãrii pro domo sau a apologiei,dintr-un motiv sau altul, o anume discreþie nu numai cã se impune, darea devine ºi inevitabilã. Aº putea invoca ºi unele autoritãþi ale meleB. Gracián cu al sãu El Discreto ºi Oráculo manual sau F. Guicciardini,Ricordi (I, 50). Cu atât mai mult cu cât acesta din urmã vorbeºte, foartelucid, despre confesiuni ca de o mare uºurare, dar ºi (de) o mare primejdie.În cazul meu, o punere drasticã în gardã

    Format într-o altã Românie, cu un alt temperament, limbaj, obiective ºiorientare culturalã, a cãdea, prin astfel de confesiuni, pe mâna odioaseivieþi literare ar însemna o adevãratã catastrofã. Voi menþiona într-uncapitol special de ce am cele mai proaste pãreri despre acest mediu. Detes-tabil, plin de rânjete sinistre, de bârfeli ºi imbecili agresivi ºi megalomani,cãrora li s-ar oferi pe tavã o pradã foarte uºoarã. Aº provoca doar atacuriºi insulte, ridiculizãri, polemici ºi controverse, pe care doresc sã le evit, înmod radical, mai ales acum la sfârºitul vieþii. M-ar abate de la preocupãriesenþiale ºi m-ar tulbura profund. Posibilitatea ca un personaj oarecare(Dan C. Mihãilescu, de pildã, cu care nu am, foarte eufemistic spus, nici oafinitate, dar nu numai : Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, CornelRegman etc.) sã poatã intra, cu agresivitate, în intimitatea vieþii mele mãumple, de pe acum, de oroare. Numai acest gând mã exaspereazã ºi-mi dãfiori. Cel puþin dupã moartea mea, voi fi ferit de astfel de contacte impure.N-are sens sã cultiv, în astfel de cazuri polemice care reprezintã de fapt

  • Viaþa unui om singur 13

    doar gesturi de legitimã apãrare , o falsã obiectivitate. Restabilesc numaiun echilibru, pe care nu eu l-am rupt. Urãsc din toatã fiinþa mea canalialiterarã. ªi acest fapt spune, cred, tot.

    Suferinþe

    O constatare tristã, devenitã adesea o adevãratã obsesie : sunt un om fãrãamintiri frumoase. O simplã constatare ºi nimic mai mult. Lucidã, obiectivã,pe care aº dori-o cât mai calmã posibil, lipsitã de orice patetism ºi drama-tism. Mici momente fulgurante de satisfacþie sunt mãturate imediat devaluri imense de amintiri dureroase, umilitoare, penibile, ale unor decepþii,contrarietãþi ºi eºecuri. Sunt, repet, un om fãrã amintiri frumoase. Viaþamea, în momentele sale esenþiale cel puþin, nu este decât o succesiune depagini negre. Evident, existã cauze precise, de care mi-am dat seama demult. Dar defectele sunt ºi rãmân fundamentale. Ca ºi reacþiile mediuluisocial de care m-am lovit. Sensibilitãþi ºi defecte agravate de un mediuostil. Situaþie care a devenit în timpul din urmã tot mai apãsãtoare. Numi-a rãmas decât s-o definesc cu toatã claritatea ºi sã-i gãsesc o soluþie.Sunt strãin de sentimentul tragic al vieþii, în care nu mã regãsesc.

    Adevãrul este extrem de simplu : memoria mea afectivã este foarteputernicã ºi ea s-a agravat în ultimul timp. Semn sigur de bãtrâneþe : eamã invadeazã, mai ales în momente de crepuscul, când cenzura conºtiinþeidispare. Înainte de a adormi sunt invadat de zeci de scene, în special dincopilãrie ºi adolescenþã, pe care aº fi dorit sã le fi uitat pentru totdeauna.ªi ele revin ºi în timpul zilei, în momente de obosealã ºi de iritare. Reaparatunci tot mai multe momente dureroase, umilitoare, penibile, profundneplãcute, insultãtoare. În zadar gãsesc tot felul de explicaþii. Ele existã,într-adevãr. Dar nu mã consoleazã. ªi amintirea lor, o adevãratã mortificare.Abuzez de acest cuvânt, dar n-am ce face. Un adevãrat exerciþiu de ascezãºi autoflagelare. Un fel de masochism al rememorãrii. Insolenþa unuirecepþioner la un hotel. Un funcþionar obraznic. O impertinenþã a unuipublicist obscur ºi multe altele mã urmãresc mereu, în mod absurd, cuotrava lor tardivã, insidioasã. Din care cauzã, redactarea acestei auto-biografii nu este ºi nu poate fi o operaþie comodã. Ea presupune o uzurãmoralã considerabilã. O relecturã dureroasã a întregului meu trecut plin deadversitãþi ºi obstacole. Ele mã urmãresc mereu ºi nu-mi dau pace.

    Decenii întregi de adversitãþi, de contrarietãþi au lãsat, observ, urmeadânci ºi din cauza unei sensibilitãþi temperamentale, predispusã la inte-riorizare ºi introspecþie. Cât de mult am fost marcat de epocã, în toatesensurile, îmi dau seama acum, în momentul recapitulãrii finale. Au inter-venit, în permanenþã, conflicte, gesturi de ostilitate, imposibilitatea adaptãriiºi asimilãrii unor idei ºi valori în care n-am crezut niciodatã. Mai mult, îmipãreau dezgustãtoare ºi revoltãtoare. Din copilãrie ºi pânã azi, n-am trãitîn lumea mea. Nu m-am simþit niciodatã bine, în mediul meu, lipsit

  • Adrian Marino14

    mereu de satisfacþii reale sau mãcar de minime compensaþii. Epoca a fostrea cu mine sub toate aspectele. Nu este vorba de nici o exagerare saumanie a persecuþiei. Amintirea unor întâmplãri precise va dovedi cã nuevoc decât situaþii obiective, riguros verificabile. Ele mi-au alterat profundcaracterul ºi m-au mizantropizat mai mult decât aº fi dorit vreodatã.M-am regãsit mai ales în B. Gracián, care m-a învãþat sã mã cunosc ºi sãmã clarific sufleteºte. Tot el mi-a demonstrat, retrospectiv, cât de neadaptatºi dezarmat social sunt ºi am rãmas pânã la capãt. Este marele meu elogiupe care-l aduc acestui profesor de înþelepciune.

    Însã nu pot sã dau vina numai pe reacþiile mediului ostil. Evaluând culuciditate toate antagonismele vieþii mele, trebuie sã recunosc fãrã urmãde amor propriu cã suportam de multe ori ºi urmãrile unor defectecare-mi aparþin în întregime. Bineînþeles, nimeni nu este perfect. Nu esteo scuzã, ci doar o stare de fapt, pe care o accept ca pe o fatalitate inevitabilã.Am trãit, ca sã mã exprim astfel, natural, autentic. N-am fost ceea cese numeºte educat, iar exerciþii de autoeducaþie n-am fãcut niciodatã.Le-am considerat, de altfel, afectãri sau manifestãri de megalomanie. Pentrumine sculpteazã-þi întruna propria statuie, dupã sfatul lui Plotin (pentrua lua un exemplu ilustru), mi s-a pãrut totdeauna deviza unui perfect mono-maniac paranoid. ªi ce poate fi mai megaloman, mai patologic-egocentric,decât pretenþia aceluiaºi înþelept, de supus urgent unui examen medical :Zeii trebuie sã vinã la mine, nu sã mã duc eu la ei. De... unde ºi pânãunde ? De altfel, învãþãtura tuturor profesorilor de înþelepciune din lume,a tuturor guru, inclusiv indigeni, se reduce în esenþã la aceastã exigenþãexorbitantã, de un egoism narcisist-monomaniac teribil : Fã ca mine. Nicimai mult, nici mai puþin. Exact ceea ce nu pot ºi nu vreau sã fac. Din carecauzã, am început sã-i detest de timpuriu pe maeºtrii de orice speþã. Esteºi motivul pentru care am respins, din instinct, orice profesori, orice modele,reguli, legi, manuale de înþelepciune. Nu-mi daþi sfaturi, ºtiu sãgreºesc ºi singur. Am crescut deci sãlbatec. Tot ce am învãþat pe parcursam învãþat singur. Plãtind, uneori, un preþ enorm. De altfel, numai adevã-rurile pe care le descoperi singur sunt cu adevãrat fecunde. Fiecare trebuiesã se edifice ºi sã se descurce singur. À ses risques et périls, dupã cumstipuleazã ºi unele contracte franceze...

    Nu sunt deci câtuºi de puþin perfect ºi de altfel nici nu mi-am propusvreodatã acest ideal himeric, inaccesibil. ªi dacã reþin o serie de defecte din punctul meu de vedere capitale o fac exclusiv din motive pur analitice :sã-mi explic cât mai precis posibil o serie de suferinþe. De ce am o altãpsihologie ? ªi alte întrebãri de acest gen, care dau cheia tuturor erorilor,eºecurilor ºi ratãrilor. Evident, totul trebuie raportat ºi la contextul ºimomentul specific. Este necesarã ºi o permanentã transpunere, cum arspune existenþialiºtii, în situaþie. Nu este însã deloc simplu.

    Cred cã cel mai grav defect personal este dualitatea fundamentalã, pecare n-am reuºit niciodatã s-o reduc la unitate : un idealism abstract radical,dublat de realismul ºi spiritul critic cel mai rece ºi brutal. De unde perma-nente dezechilibre ºi contradicþii, treceri rapide ºi imprevizibile de la o

  • Viaþa unui om singur 15

    extremã la alta. Oscilãri ºi modificãri subite de comportament. Sugeramunora iluzii, pe care le rãsturnam, fãrã voie, cu dosul palmei. ªi provocam,dintr-odatã, rãni, resentimente ºi lovituri ireparabile. Decepþii, conflicte,iritãri, repulsii ºi situaþii false. Din care cauzã, am nostalgia permanentã aechilibrului, dar ºi conºtiinþa imposibilitãþii sale. De altfel, încã un loc comun,clasic, al înþelepciunii etern inaccesibile. Este, cred, ºi cauza fundamentalãa imposibilitãþii disocierii, altfel spus, a dedublãrii mele : nu pot face binedouã lucruri în acelaºi timp. Am atenþia concentratã, nu distributivã, pecare o are L., spre fericirea ei. Ori de câte ori acþionez simultan în mai multedirecþii ºi cu aceeaºi energie, rezultatele sunt slabe, adesea catastrofale.Dar nu numai atât.

    Am fost stãpânit mult timp de eroarea profundã de a crede cã valorileteoretice, principiile de bazã, idealurile pe care eu ºi alþii le credeamfundamentale, esenþiale, obligatorii au o valoare ºi o eficienþã generalã. Eibine, nu au nici una. Cel puþin în viitorul imediat, previzibil sau controlabil.ªi, mai ales, la noi, în societatea ºi cultura româneascã, ele nu au nici oprizã ºi nici o adeziune. O micã elitã nu conteazã. Suntem în þara unde cândinvoci legile, principiile, adevãrurile þi se râde în nas. Devii himeric, iarcine se încãpãþâneazã sã le apere, sã militeze mai ales pentru realizarea lor,nu poate fi decât ridicol sau odios. Vorbesc din cea mai directã experienþã.

    Pe de altã parte, simþul meu realist îmi spune cã, pentru a fi traduseîn practicã, marile valori oricare ar fi ele presupun respectarea riguroasãa unor detalii. Fãrã aplicarea ºi realizarea lor, totul rãmâne o simplãabstracþiune. Dumnezeu se ascunde în detalii. Într-adevãr. Pentru mine(ºi nu numai), seriozitatea, exactitatea, precizia, punctualitatea sunt ºirãmân virtuþi capitale. Or, tot la noi, astfel de calitãþi par pedanteriiinsuportabile, exigenþe artificiale. Atitudini profund antipatice. ªtiu cevorbesc. A fi precis, riguros, consecvent, a face fiºe, a fi punctual, arãspunde la scrisori te singularizeazã ºi te ridiculizeazã. Devii, în orice caz,un corp strãin, imediat izolat ºi expulzat. Compromiterea este definitivã.Pare o exagerare, ºi totuºi nu este...

    Invers, de pe versantul opus, al idealitãþii radicale ºi utopice, un altdefect capital : gândirea cu voce tare, exprimarea directã a proiectelor,intenþiilor ºi a judecãþilor. Fãrã inhibiþii, fãrã tact ºi fãrã nici o prejudecatã.Conduitã extrovertitã. Izvor, încã din copilãrie ºi adolescenþã, de certuri,conflicte ºi represalii. Când am început sã pãtrund în verbi gratia viaþaliterarã ºi sã întreþin unele relaþii, catastrofa a fost totalã. Sinceritãþilemele profund naive, care cereau de fapt înþelegere, solidarizare ºi chiar oanume consolare, se întorceau invariabil împotriva mea. Eram ironizat ºiumilit. Pus, superior, în poziþii de inferioritate. Ce pradã uºoarã deveneamatunci pentru orgoliile ºi amorul propriu ale altora, pentru afiºarea pre-tinsei sau realei lor superioritãþi morale ºi intelectuale ! ªi loviturile veneautocmai din partea celor despre care credeam cã îmi arãtau o oarecaresimpatie ºi cã au afinitãþi cu ideile ºi tendinþele mele ! Capitolele despreCãlinescu ºi Viaþa literarã vor ilustra foarte bine acest tip de antagonismeireductibile.

  • Adrian Marino16

    Astfel de lamentãri greu de evocat ºi mai greu de înþeles de alþii pot continua pe pagini întregi. Vine însã un timp ºi eu cred cã el a venit,ºi încã din plin când gãsirea unor soluþii este mult mai importantã decâtconsemnarea unor suferinþe, oricât de profunde ar fi fost. Cu atât mai multcu cât amintirile mele rezumã experienþele unei vieþi întregi. Adevãrurileconsemnate rece ºi autentic sunt totdeauna cele mai dureroase. A leanestezia ºi a le face acceptabile, pentru a le putea suporta, devine decio necesitate vitalã. De echilibru ºi supravieþuire moralã. Problema centralãa existenþei mele.

    Soluþii

    Un amestec greu de disociat de reacþii instinctive ºi reflexii personale, deobservaþii empirice ºi unele justificãri sã le spunem moraliste saufilozofice duc la câteva concluzii. Dar nu mã intereseazã, la acest capitol,legitimarea lor teoreticã, ci doar valoarea lor practicã. ªi am toate motivelesã nu mã îndoiesc de eficienþa lor realã, verificatã timp de decenii.

    Îmi dau seama tot mai mult, în primul rând, de imensa valoare tera-peuticã a uitãrii. Prin rememorare suferi, de fapt, de douã ori. De undenecesitatea, esenþialã pentru mine, de a uita (umilinþe, eºecuri, nedreptãþi,erori etc.), de a mã elibera, într-un fel sau altul, de apãsarea unei foarteputernice ºi obsedante memorii afective. Nu vreau, sub nici un motiv, sãdevin victima ei. Sunt deci fericit când constat cã am uitat, efectiv, uneledetalii. ªi, dimpotrivã, iritat când observ cã trecutul afectiv continuã sãnu-mi dea liniºte. Adesea chiar sã mã apese, sã mã invadeze, sã mã terori-zeze. Dar dacã m-aº fi lãsat dominat în permanenþã de trecut, n-aº maifi citit sau scris nimic, niciodatã. De ce sã fi stat mereu cu pumnul în ranã ?

    Foarte schematic vorbind, cred cã întregul proces sufletesc poate fi rezumatastfel. O tehnicã foarte personalã de echilibrare de fapt intransmisibilã de depãºire a crizelor interioare. Soluþia esenþialã constã în convertireaagitaþiei ºi durerii morale într-un mic document personal sau de epocã.Sec ºi rece. Un moment al adevãrului cu valoare strict documentarã. Cumine însumi, cu epoca, cu momentul intelectual (emfatic spus), cu þara.Nimic mai mult decât o fiºã analiticã de portret moral. De unde o serie degesturi reflexe, dedublare, derealizare ºi abstractizare. De transformare avieþii interioare subiective, pretenþios spus, în obiect de cunoaºtere obiectivã.Un fel de distanþare cvasiironicã, de je est un autre, desprins de mineînsumi ºi observat cu toatã atenþia ºi obiectivitatea de care sunt capabil.

    Evident, operaþia n-a reuºit totdeauna. Dar aceasta a fost ºi a rãmasintenþia de bazã. Traumatismele morale, în esenþã, nu m-au învins. Dacãn-am alunecat în patologic, înseamnã cã aceste mecanisme de autoapãrareinterioarã au funcþionat totuºi, cum s-ar spune, la întreaga lor capacitateºi ele m-au salvat de la adevãrate dezastre morale. Cãci, se va vedea cu toatãclaritatea pe parcurs, am trãit de cel puþin trei-patru ori momente-limitã,

  • Viaþa unui om singur 17

    extrem de dure. Puþini, foarte puþini, le-au supravieþuit, pãstrându-ºi pânãla capãt sãnãtatea interioarã.

    Confirmat sau, mai curând, infirmat de Max Scheler, am o opinie per-sonalã despre valoarea resentimentului. Mai întâi, orice s-ar spune, el esteinevitabil. ªi, adesea, necesar. ªi chiar legitim-justiþiar. Face dreptate.Stimuleazã energii ºi argumente, care restabilesc echilibrul unor nedreptãþisau erori grave. Nu este vorba de josnicã rãzbunare, ci de o compensaþienecesarã. A ierta oricând, orice ºi pe oricine este ºi o imposibilitate ºi oimensã nedreptate. ªi, într-un fel, ºi o rupere gravã a echilibrului cosmic etc.Din care cauzã nu pot asimila doctrina creºtinã a iertãrii. Mult mai logicãºi mai justificatã, moral ºi chiar ontologic, mi se pare legea talionului.Fiindcã ea pune în loc ceva, ceea ce a fost distrus, desfiinþat. Umple ungol. Reface un echilibru rupt. Compenseazã mãcar teoretic o pierdere.Un comportament eminamente restaurator, echitabil ºi constructiv. Nuplãtesc poliþe. Dar am dreptul suveran de a reþine ºi semnala erori graveºi aberaþii sinistre. Suferinþe ºi pe pielea mea ºi pe a altora, care cer oreparaþie.

    O profundã eroare, de care nu mi-am dat seama decât târziu, foartetârziu, a fost provocarea ºi întreþinerea, total nestudiatã, a unor polemiciinutile. Nu discut acum dacã aveam sau nu totdeauna dreptate. Continuusã cred cã, de cele mai multe ori, aveam, de fapt, dreptate. Însã ele erau,în esenþã, absurde, ineficiente ºi pline de urmãri interioare dureroase.Pentru simplul, dar fundamentalul motiv cã reprezentau un dialog desurzi. Aveam o altã scarã de valori, alte criterii, o altã motivaþie ºi un cutotul alt limbaj decât al adversarilor mei. Un alt ideal cultural. Gândeamîn mod esenþial altfel. ªi chiar dacã aº fi demonstrat ºi adesea chiardemonstram cã adevãrul era de partea mea, preþul plãtit era mereu preamare. Mult prea mare. Trivialitatea, dispreþul, voinþa de a insulta ºi a umilierau totdeauna atât de mari, încât nimic nu compensa aceste rãni morale.O polemicã, în România cel puþin, nu urmãreºte decât sã te compromitã ºisã te terfeleascã, sã te distrugã cu orice preþ. Polemici de idei nu existã.ªi eu, mult timp din impulsivitate, naivitate, fidelitate inflexibilã faþã deunele adevãruri abstracte , mã lãsam prins în aceastã plasã.

    Când mi-am dat seama de aceastã gravã imprudenþã ºi eroare am luat abia în anii din urmã câteva mãsuri radicale. Mai întâi evitarea pe câtposibil totalã a oricãror polemici ºi, mai ales, a începerii lor. Apoi, renun-þarea la orice rãspuns, oricât de aberante ar fi fost unele atacuri. Tacticãnu lipsitã, uneori, de riscuri. Dar, în orice caz, mult mai mici decât stresulºi tensiunea interioarã pe care mi le-ar fi provocat. În sfârºit, ceea ce nupot dovedi niciodatã, deºi este purul adevãr : am ajuns la tãria de a nu maiciti astfel de inepþii. Uneori, dintr-un instinct obscur de colecþionar, decupamanumite texte, strânse într-un dosar. Dar nu le citeam niciodatã. Aºa amprocedat, de pildã, cu unele polemici ale lui Gheorghe Grigurcu. Nu vãdînsã, sincer spus, de ce aº fi fãcut o crizã de tensiune citind elucubraþiileunor poligrafi veninoºi. Cazuri maniacale de monomanie egolatrã agresivã.Cât despre aberaþiile lui Paul Goma, cu meritele sale, totuºi (despre care

  • Adrian Marino18

    aveam de cele mai multe ori doar ecouri indirecte), nu le-am colecþionatniciodatã. Voi reveni, poate, asupra cazului sãu. În alte împrejurãri,aruncam, pur ºi simplu, la coº astfel de texte. Nici nu mai deschideamplicul ºi ambalajele. Uneori ele veneau chiar ºi din... strãinãtate.

    A intervenit trebuie sã recunosc deschis ºi o anume prudenþã.Mi-am dat seama treptat cã pur ºi simplu nu mai aveam unde sã mã apãr,sã rãspund. Revistele se închideau, iar pe mine nu mã apãra nimeni.Cãci n-am avut, de fapt, niciodatã nici o poziþie socialã, universitarã,redacþionalã sau editorialã. Ceea ce în România actualã este esenþial. Eramo pradã uºoarã. Aceste mecanisme strict obiective ale vieþii literaremi-au devenit foarte limpezi mai ales dupã 1989. Dar ele funcþionau dinplin ºi mai înainte. ªi mã dezarmau ºi mã descurajau sistematic. Am înþeles,foarte târziu, cã suprema înþelepciune, în astfel de confruntãri, este de aanticipa ºi de a calcula lucid perspectivele. A nu fi pus în situaþii-limitã încare devii o victimã sigurã, inevitabilã. Nu este deloc simplu. Dar o soluþiemoralã existã ºi ea are calitatea sa teoreticã ºi practicã indiscutabilã.

    Tot ceea ce urmeazã poate sã parã afectat, pretenþios, snob-filozofic, ºitotuºi sunt cât se poate de sincer. Exprim un profund adevãr. Am descoperitstoicismul în mod instinctiv, încã din adolescenþã. Citind Manualul luiEpictet (în versiunea C. Fedeleº), am fost strãfulgerat încã de la primulaforism : Sunt lucruri ce depind de noi ºi altele ce nu depind de noi. Mis-a revelat, dintr-odatã, un teribil ºi decisiv adevãr. În acelaºi timp ºi ceamai bunã definiþie a instinctului de conservare ºi a echilibrului interior. Nusunt de acord, acum, la sfârºitul vieþii, cu lista de lucruri care, dupãfilozoful antic, nu depind de noi : corpul, bogãþia, celebritatea, puterea.Filozofie de sclav resemnat, sub un regim de tiranie imperialã. Dar, înesenþã, alternativa rãmâne fundamentalã. Am verificat-o de-a lungul întregiivieþi. Existã puternice analogii între tirania imperialã ºi statul totalitarmodern, condus de despoþi siniºtri, gen Hitler ºi Stalin. Nu este însã vorba,în nici un caz, de o schemã livrescã. Pe parcurs, mi-am consolidat cunoº-tinþele cu unele lecturi de bazã. Nu foarte multe, dar esenþiale : MarcAureliu, Cebes, Diogene Laertiu, Seneca, unele studii. Gãseam însã în ele,mai limpede formulate ºi mai bine organizate, doar propriile mele înclinaþii,idei, constatãri ºi concluzii. Stoicismul meu era instinctiv, temperamental,organic. ªtiu, bine de tot, acum, într-un târziu, ce depinde ºi ce nu depindede mine. Dacã aº fi învãþat aceastã lecþie de la început aº fi suferit, cucertitudine, mult, mult mai puþin. ªi nu m-aº mai fi agitat steril ºi inutil.

    Pentru mine, stoicismul este o metodã de supravieþuire moralã, într-operioadã de adversitãþi inflexibile, tiranice. N-am fost totdeauna la înãlþi-mea acestei filozofii superioare. Totul constã în a te ridica, în permanenþã,la cauzele ultime, riguros obiective, previzibile. În acelaºi timp, sã-þi daiseama cã ceea ce te tulburã într-adevãr nu sunt lucrurile neplãcute în sine,ci doar emoþiile, judecãþile ºi aprecierile noastre ºi ale altora despre acestelucruri. Nu este deci vorba de a accepta pasiv fatalitatea unei voinþe divine,oarbe, iresponsabile ºi iraþionale, ci de luciditatea activã, analiticã, a unuilanþ cauzal obiectiv, riguros istoric, de anticipãri ºi previziuni justificate.

  • Viaþa unui om singur 19

    În aceastã zonã înscriu toate eºecurile sau semieºecurile personale ºi, maiales, ceea ce aº numi eºecuri obiective, cauzal-obiective. Aminteam depolemicile mele adesea absurde. Ele nu mi-au atras decât rãzbunãri, insulteºi riposte grosolane. Rezultatul a fost totdeauna steril ºi dezamãgitor. Poþisã fii invincibil, dacã nu începi nici o luptã, unde nu depinde de tine sãînvingi (Epictet, Manual XIX). Deci nu laºitate deghizatã, ci prudenþãsuperioarã ºi realism calculat. Nu resemnare pasivã, ci evaluare obiectivãa forþelor care se confruntã. Acestea sunt realitãþile ºi ele nu pot fi schimbate.Oricât ne-am agita sau ne-am sacrifica inutil. Tot ce depinde de minepersonal am cãutat sã fac bine, cât mai bine posibil. Dar eu nu puteamsã fac tot. De unde, treptat, o anume blazare ºi indiferenþã superioarã.O acceptare demnã ºi calmã a unor situaþii pe care, oricât de mult aº fidorit, nu le puteam modifica sau controla, într-un sens sau altul.

    Bineînþeles, la astfel de concluzii n-am ajuns decât târziu, chiar foartetârziu. Temperamentul meu este, din nefericire, un amestec oscilant destoicism ºi criticism, de resemnare ºi revoltã. M-am revoltat, m-am agitat.Am criticat deschis ºi indignat, ºi nu o datã. Am pierdut din aceastã cauzãlibertatea mult timp. Impulsivitatea a fost, uneori, de multe ori, mult maimare decât înþelepciunea. Dar, azi, când evaluez la rece rezultatele obþinute,nu pot sã nu observ cã ele sunt, de fapt, minime. Cu sau fãrã revolta mea,lucrurile s-ar fi petrecut la fel. De unde, o liniºte istoricã superioarã. Ocontemplare rece a unor evenimente inevitabile. Acþionam totuºi nu maipuþin stoic, printr-o consecvenþã ºi constanþã interioarã imperioase. De afi permanent în acord cu mine însumi. Subscriu deci integral la maxima luiSeneca : Voieºte mereu acelaºi lucru, respinge mereu acelaºi lucru. Sau,într-o altã versiune : Perseverenþã în dorinþe ºi aversiuni (Scrisori cãtreLuciliu, XX). ªi a pune mereu de acord vorbele cu faptele. Atitudini plinede riscuri. Dar coerenþa ºi unitatea interioarã erau totdeauna pãstrate. Cuorice preþ. Bunuri ºi satisfacþii imense, de neînlocuit. Nu m-am bucuratîntotdeauna de ele, bineînþeles. Dar mereu am fost dominat de un astfel deimpuls exclusivist ºi consecvent. Sunt ºi am rãmas un unilateral ireme-diabil, cu atenþia concentratã într-o singurã direcþie. Calitate esenþialã însfera studiilor ºi cercetãrilor. Catastrofalã în relaþiile curente de viaþã,unde dimpotrivã tocmai atenþia distributivã este esenþialã ºi salvatoare.Cât am invidiat-o pe L. pentru aceastã calitate. ªtiu, pe de altã parte, câtde egoistã ºi individualistã, deci profund antipaticã, poate sã aparã oastfel de psihologie, pe care mi-o asum totuºi pânã la capãt.

    Într-un sens, acest stoicism este singura filozofie adecvatã ºi drameipoporului român. Unicul rãspuns înþelept pe care-l poate da terorii istoriei,catastrofalei sale ereditãþi ºi contextului geografic nenorocit. A impuneprioritatea platonismului, în stil C. Noica total desprins de altfel derealitãþi , este complet greºit. Ceea ce nu înseamnã cã acest filozof extremde important nu trebuie tradus ºi studiat. Dar el nu ne oferã soluþiisalvatoare cu adevãrat vitale ºi utile. ªtiu acum, de abia acum, ce se poateºi ce nu se poate face efectiv, în România ºi pentru România. Când am scrisMitul situaþiei ireversibile (1993) textul poate cel mai apropiat de adevãr

  • Adrian Marino20

    pe aceastã temã colectivã pe care l-am scris nu mi-am dat seama, pânãla capãt, de toate implicaþiile sale. Adeziunea la acest mit explicã foartebine comportamentul tradiþional, capitulard ºi resemnat, al românilor.Mi-am dat seama bine, bine de tot, cã nu pot inventa sau importa o altãRomânie ºi cã singura soluþie este de a salva tot ce se mai putea salvadintr-o fatalitate etnicã detestabilã, traco-geticã sau nu, dintr-un imenscataclism istoric. Resping deci pasivitatea Mioriþei, fatalismul sãu imbecil.Dar mai ºtiu, în acelaºi timp, cã în aceastã zonã istoricã, radicalismulabsolut este inaplicabil ºi cã mari speranþe nu sunt îngãduite, aproape înnici o direcþie. Am suferit (absurd ?) pentru idealuri incompatibile ºi inapli-cabile în aceastã regiune. Mai ales, în domeniul social, politic ºi economic.Singura ºansã realã rãmâne sfera culturalã, unde, într-adevãr, se poaterealiza câte ceva ºi uneori chiar destul de mult. Ceea ce, în ce mã priveºte,am ºi încercat sã demonstrez, cu mai mult sau mai puþin succes. Experienþalimitelor am fãcut-o, pe pielea mea, de mult ºi din plin. Nu am aºteptat,în nici un caz, textul lui G. Liiceanu, remarcabil de sofisticat ºi de neautentic.Mostrã de afectare filozoficã noicistã. Tot ce trebuie ºi mai poate fi fãcuteste sã faci doar tot ce depinde de tine. Cât mai consecvent, mai bine ºiconstructiv posibil. De fapt, am acþionat din instinct, numai în acest sens.În rest, justificãrile teoretico-filozofice au venit totdeauna adesea mult maitârziu. ªi, de foarte multe ori, niciodatã.

    Singurãtatea mea nu este deci o pozã, ci o realitate vie, trãitã, autenticãºi bine motivatã. Am ºi o întreagã colecþie de citate pe aceastã temã. Reþindoar unul singur, care-mi este foarte aproape : Înþeleptul sã-ºi fie sieºi deajuns. Bástese a sí mismo el sabio. Ca un omagiu pentru incomparabilulB. Grácian (137), îl citez ºi în original.

    Nu este însã vorba nici de infatuare, nici de un complex de superioritate.Pur ºi simplu doar de o formulã ºi o soluþie esenþialã de viaþã. Cã n-amrealizat-o totdeauna, în mod strict, este o altã poveste. ªi cu mare regret.Dar tot ce am fãcut bine, am fãcut singur. Toate adevãrurile mele le-amdescoperit singur. Valoarea metodei decurge, în mod esenþial, din liniºteaºi echilibrul pe care ea mi le transmite. Prin ea am putut sã rezist ºi sãsuport loviturile ºi traumatismele dure, de toate categoriile ºi în toateperioadele. Sã suport, hiperbolic spus, drama vieþii mele. De a trãi perma-nent în medii ostile, pentru care nu aveam, în cel mai bun caz, nici oafinitate. De unde numeroase acte de ostilitate, de neacceptare, nereceptareºi respingere. La început, nu mi-am dat bine seama ce se întâmplã. Dar,pe parcurs, am înþeles ºi mi-am asumat întreaga însingurare ºi izolareprogresivã. În plus, o bunã sãnãtate moralã ºi o credinþã fermã în uneleadevãruri m-au ajutat sã supravieþuiesc ºi sã rezist pânã la capãt. Nutotdeauna cu tãria pe care mi-aº fi dorit-o. Dar, în esenþã, îmi place sã credcã am reuºit.

  • Viaþa unui om singur 21

    2

    Primele represiuni

    Trebuie sã fac un deosebit efort de rememorare ºi obiectivare, acum cândîncep evocarea unor momente precise ale existenþei mele. Sunt perioadeîntregi pe care aº fi dorit pur ºi simplu sã le ºterg din memorie, sã le uit.Mai ales, copilãria, adolescenþa ºi prima tinereþe au fost, pentru mine, maimult decât dificile : adesea extrem de dure. Uneori din punctul meu devedere foarte greu de suportat. Îmi aleg cu grijã cuvintele. Vreau sã fugînsã de orice dramatism, de orice melodramã autobiograficã. Dar o perioadãneagrã din viaþa mea mã invadeazã subit. Nu pot deci s-o uit, oricât aºvrea. Mã întreb fãrã nici un fel de afectare cum trebuie s-o asimilez, s-osuport, s-o pun pe hârtie. Probabil cã abstractizarea, schematizarea ºidistanþarea sunt cele mai bune metode. Rãmâne însã un semn de între-bare, un mare semn de întrebare, cât din dramatismul acestei perioadedificile poate fi efectiv evocat. Cu decenþã ºi, în acelaºi timp, în spiritul celmai riguros al adevãrului. Nu, nu este deloc simplu. Încerc totuºi.

    Am fost, din diferite cauze, pe care nu le mai reþin acum (probabilereditare), un copil turbulent. Într-o perioadã, voiam sã citesc ºi chiar sãstudiez monografia psihologului H. Wallon, despre acest subiect, pentrua mã cunoaºte ºi a mã explora mai bine. Dar, cel puþin deocamdatã,n-am reuºit. Faptul, anodin în sine, este plin de urmãri personale. M-amnãscut ºi am devenit repede un rebel, inconformist, refractar, inadaptabil,adesea turbulent. Simþeam o repulsie instinctivã împotriva uniformizãrii,disciplinei ºi oricãrei forme de represiune. Intram permanent în conflict cumediul meu familial ºi social, cu orice regulã educativã ºi de convenienþãsocialã. Mi se pãrea cã am dreptul sã mã comport natural în orice împre-jurare ºi sã-mi exprim reacþiile de neaderenþã sau critice în orice situaþie.Eram un mare timid, un sãlbatec, un prost crescut ºi, într-un anumesens, am rãmas neschimbat pânã azi. Defect capital pe un plan. O anumecalitate pe un altul. Dar sã nu anticipez.

    Câteva scene, care mi-au rãmas în memorie, vor explica mai bine desprece este vorba. Le reþin exclusiv pentru consecinþele lor biografice, care maitârziu se vor traduce prin reacþii ideologice ºi sociale consecvente, tipice.Eram sincer iritat de convenþiile ºi mediocritãþile din jurul meu, de falseleprestigii locale, pe care nu dãdeam impulsiv, imprudent ºi, bineînþeles,

  • Adrian Marino22

    total needucat ºi neipocrit doi bani. Am fost nepoliticos, þin bine minte,într-o împrejurare oarecare, cu C. Meissner, aºa-zisul ultimul junimist,un profesoraº de provincie, de o imensã mediocritate, director al ªcoliiNormale de la Copou, oaspete al familiei mele. S-a plâns indignat tatãluimeu, foarte afectat de aceastã împrejurare. Îmi plãcea sã citesc în liniºte,netulburat ºi eram totuºi târât, smuls de la preocupãrile mele, pe care leconsideram cât se poate de fireºti ºi legitime, ºi dus în tot felul de vizite,care nu mã interesau câtuºi de puþin. Am luat odatã, într-o astfel de împre-jurare, o carte, pe care am deschis-o în plinã vizitã ceremonios-protocolarã.Stupoare generalã ! Gazda, Dr. Numbert, un prieten al tatei, m-a admo-nestat cu blândeþe.

    Eram naiv, sincer ºi brutal. N-aveam nici o noþiune de maniere ºiformule de politeþe. Manifestam un spirit critic negativ, spontan, în formenaive ºi pure, fãrã nici un control sau reþinere. Unele babe profund plictisi-toare mã iritau teribil. Am fost declarat imediat prost crescut, ceea ce ºieram, într-adevãr. Însã la Mãnãstirea Agapia unde s-a petrecut într-ovarã o astfel de scenã Mircea Bârsan, violonist ratat, profesor la Conser-vator, om subþire ºi inteligent, care mi-a reprodus aceastã reacþie, a þinutsã adauge, ca sã mã consoleze : dar are ceva în cap. Probabil cã... aveadreptate. Ceea ce însã era absolut sigur, strict social vorbind, era faptul cãmã comportam ºi pe bunã dreptate profund antipatic. Nu suportam nicio convenþie, nici o constrângere, nici un abuz, nici o violenþã împotrivaspontaneitãþilor mele, bune sau rele. Mã comportam total liber ºi faptultrebuia, în mod firesc, sã mã coste. Ceea ce se va ºi întâmpla cu regularitatepe parcursul vieþii mele.

    ªtiu bine cã azi ideologizez totul, dar pe atunci, lucrurile se petreceaualtfel. Mult mai simplu, mai direct, mai concret ºi, adesea, mai brutal.Detestam profund aºa-zisa viaþã de familie. Aveam, mai ales, cele maiproaste relaþii cu mama, care nu mã iubea. De altfel, în acea perioadã, ea seocupa de orice, numai de creºterea copiilor sãi nu. Începuse sã construiascão casã, pe strada Ralet nr. 10 (la început locuisem în casa de peste drum,gard în gard cu G. Topârceanu), ºi n-avea o altã preocupare esenþialã. Plinãde voinþã ºi tenacitate, inteligentã, cu un anume spirit practic ºi de orga-nizare, dar ºi cu un imens amor propriu, dominat de un orgoliu maladiv.Fãcea uneori ºi crize de nervi, puþin toquée. Într-o perioadã, urma ºi un felde tratament, cu duºuri calmante. Considera orice ripostã a mea, oricerãspuns, drept o obrãznicie, iar o simplã copilãrie o insultã personalã.ªi atunci reacþiona mânios, vindicativ, fãrã nici o reþinere. Voia sã serãzbune, sã mã distrugã cu orice preþ. În timpul unei astfel de scene, casã mã loveascã în ce avem mai scump, mi-a rupt, cu furie, în faþa mea,un mic album de timbre.

    S-a rupt atunci ºi ceva în mine. Gestul sãu mi s-a pãrut oribil, plin decruzime. În astfel de împrejurãri ºi altele asemãnãtoare a fost distruspentru totdeauna aºa-zisul sentiment de familie. Familia n-a mai comu-nicat cu mine ºi nici eu cu ea. Mai grav : orice afecþiune ºi sensibilitate,orice expansiune sentimentalã a devenit imposibilã. Admit cã n-aveam o

  • Viaþa unui om singur 23

    astfel de structurã. Nimeni nu este vinovat cum se naºte. Dar faptul de afi nãscut ºi trãit într-un astfel de mediu ostil, strãin, sau cel puþin neînþe-legãtor, unde nu eram decât un intrus, un tolerat, m-a înstrãinat definitiv,în mod inevitabil. De familie, de lume ºi chiar de mine însumi. Nici tata,un om slab ºi dus de nas, nu mã iubea. Replica sa favoritã, când se enerva,era : Nu þi-ar muri mulþi înainte. Evident, o astfel de amabilitate nu-mifãcea nici o plãcere. Sã mai repet ºi eu, dupã A. Gide, familii, vã urãsc ?De altfel scumpa mea familie nici nu ºtia cum sã scape mai repede demine. M-a expediat, mai întâi, în exil, la Botoºani, la sora mamei, Elena,unde am fãcut ultima clasã primarã ºi prima clasã de liceu. Mãtuºa meaera o persoanã finã ºi superioarã. Iar soþul sãu, Vasile Pilat, un boemchefliu incorigibil, cu viaþã dublã, foarte simpatic ºi plin de umor. LaBotoºani am trãit singurele momente plãcute ale copilãriei mele. Mã înþe-legeam foarte bine cu veriºoara mea, Lucreþia, ºi admiram sincer pe vãrulmeu Laurenþiu, plecat imediat la studii, la Paris, dupã bacalaureat. Credeamcã va deveni un om mare, o personalitate. Viaþa mi-a arãtat cã m-amînºelat. A fost însã una dintre decepþiile cele mai puþin amare ale adoles-cenþei ºi tinereþii mele.

    Mult mai gravã ºi plinã de urmãri a fost o alta, o adevãratã represiune,de o cruzime pe atunci, pentru mine, inimaginabilã. Fãrã nici o preocupareºi înþelegere pentru vocaþia, temperamentul ºi tendinþele mele esenþiale,am fost efectiv închis trei ani în Liceul Militar din Iaºi. Am trãit unmoment teribil, pe care îmi este foarte greu sã nu-l iau în tragic. ªtiu cãam ºi plâns, într-o dupã-amiazã, sau douã, în fundul curþii. A fost, efectiv,prima închisoare a vieþii mele, pe care pur ºi simplu refuz s-o mai evoc îndetalii, într-atât a fost de oribilã. N-aveam nici o afinitate cu viaþa militarãºi am suferit pe nedrept ani de groazã. Din fericire, un accident la picioruldrept, care a dus la reformarea mea, a permis evadarea din aceastãsituaþie imposibilã. De ea, pânã la urmã, ºi-a dat seama toatã lumea.Direcþia liceului ºi chiar ºi... familia. Zeci de scene mã urmãresc ºi azi.Reþin doar una singurã : de represiune intelectualã absurdã. Un profesorde matematicã, un oarecare Menciu, m-a surprins citind o carte de litera-turã, într-o orã de meditaþie, ºi mi-a confiscat-o, sadic ºi cu scandal. Mi s-afãcut ºi un... raport etc. O crimã teribilã ! O traducere a Damei cu camelii,în BPT. O represiune culturalã, aº spune, premonitorie. Ea s-a repetat subdiferite forme de-a lungul întregii mele vieþi. Pentru un om cu astfel depreocupãri nu pot sã existe, cred, lovituri mai puternice ºi dureroase.

    Fatalitate sau nu, am trãit de la început toatã gama represaliilor. Nueste nici o exagerare. Am cunoscut de timpuriu ºi intoleranþa ºi fanatismulideologico-totalitar, fundamentalist. O scenã tipicã. Ora de religie, laLiceul ªincai din Bucureºti, unde m-au dus aventurile mele ºcolare, închisde familie tot într-un... internat. Colegi cu multe adeziuni sau simpatiilegionare. Preotul, profesorul de religie, cu certitudine, un legionar militant.La un moment dat, el întreabã : Cine ºtie ce-a scris Sf. Augustin ?. Tãceretotalã, penibilã. Ridic douã degete ºi fãrã a face cum se spune pe deºteptul,încep sã rãspund, cu naivitate ºi bunã-credinþã : Confesiuni, De civitate Dei.

  • Adrian Marino24

    Dar n-am fost lãsat sã continui, cãci popa, furios, a început sã þipe : Vedeþi,ateul ãsta ºtie ºi voi nu ºtiþi. De unde ºtia el cã eram sau nu ateu ? ªicine îi dãdea dreptul sã mã agreseze astfel ? La acea vârstã ºi nivel culturalpoþi fi cel mult doar indiferent. Evident cã fusesem turnat de colegiilegionari, cu care într-adevãr nu aveam nici o afinitate.

    Duceam ºi un alt stil de viaþã extraºcolarã, sã-i spun, vag mondenã.La mesajul ºi asceza legionarã eram total refractar. Fãceam uneori excursii,cu fete, cu maºina unui coleg mai apropiat, Raul Grigoriu, în împrejurimileIaºului. La liziera pãdurii Breazul am surprins odatã, într-o duminicãdimineaþa, ºedinþa unui cuib legionar, aºezat în cerc. Evident, douã lumiincomunicabile. Mi se pãrea ºi straniu ºi abuziv amestecul preoþilor ºi alBisericii în politicã. În 1935, þin minte foarte bine, am privit întâmplãtor,amuzat, dar ºi cu consternare de pe trotuarul din faþã, cortegiul ºi proce-siunea ieºitã din Mitropolie, a sfinþirii partidului Goga-Cuza. Cu prapuri,cruci ºi icoane, cu steaguri. Ce rost avea aceastã întreagã mascaradã ? Mise pãrea ºi stranie ºi grotescã. Aveam 14 ani ºi începeam sã raþionezideologic. Era primul spectacol politic negativ la care asistam ºi faþã decare reacþionam de pe acum în mod critic.

    Simþeam, mai ales instinctiv, o repulsie totalã pentru recuperarea ºimanipularea politicã a religiei. Pe parcurs, m-am convins cã între cere-monialul religios ºi emoþia sacrului, a numinosului (ca sã-l citez pe R. Otto,din Das Heilige), nu existã de fapt nici o legãturã esenþialã. Adevãrataemoþie religioasã este fulgerarea lui ganz andere. Iar aceasta este totdeaunararã, foarte rarã. Restul nu este decât convenþie, ritual, ceremonial, deprindereexterioarã. Un formalism social, cu funcþionalitatea sa, dar fãrã nici unconþinut interior real. Nu-mi fac nici un complex din a recunoaºte cã eramtotal strãin de toate formele sacralitãþii. M-am nãscut, m-am format ºi amrãmas, pânã azi, un spirit eminamente laic. Larg tolerant, respectuos faþãde toate confesiunile posibile, dar laic, profund laic. Nu pretind cã este ocalitate, dar nici un defect. Doar o trãsãturã psihologicã între altele ºi nimicmai mult.

    Adevãratul traumatism, cu urmãri profunde, chiar decisive pentru întreagamea viaþã intelectualã, s-a produs ceva mai târziu, în clasa a opta, ultima,de liceu. Debutasem în Jurnalul Literar, în 1939 în condiþii pe care le voimenþiona într-un capitol urmãtor , ºi nu bãnuiam câtuºi de puþin catastroface va urma. ªi azi sunt plin de revoltã împotriva sancþiunilor primite, cãcinu fãcusem nimic reprobabil. Dimpotrivã. În douã cuvinte : la ora de românã,un profesor profund mediocru, un anume M. Gafiþeanu, m-a interpelat,foarte agresiv, dacã eu sunt autorul articolului despre H. Sanielevici din J.L.Am rãspuns afirmativ, sigur pe mine, probabil chiar infatuat ºi obraznic.Nu ascund cã acest belfer, care spunea numai banalitãþi ºi platitudini, îmiera profund antipatic ºi cã în ochii mei se citeau, cu certitudine, ºi ironiaºi spiritul critic, ce se trezise ºi luase ºi forme publicistice, care rãsturnau,într-adevãr, o întreagã ierarhie, ºi nu numai didacticã. S-a repezit la mine,de la catedrã, cu o vitezã ºi o violenþã extraordinarã ºi mi-a tras pe loc douãpalme. Am fost luat prin surprindere ºi m-am prãbuºit pe bancã. Nu mai

  • Viaþa unui om singur 25

    þin bine minte, în detalii, desfãºurarea evenimentelor. ªtiu doar cã amdeclarat, indignat, grevã totalã. Nu m-am mai dus la ºcoalã trei zile. Peatunci erau alte relaþii sociale. Tatãl meu, director al Regionalei CFR, deciun fel de ºef de instituþie, a tratat cu directorul Seminarului Pedagogicsoluþionarea conflictului. Voi primi nota 10, din oficiu, la românã, pânã lasfârºitul anului ºi nu voi mai fi examinat niciodatã. Dar tot n-am scãpat.Fãrã nici un preaviz, G. Cãlinescu a întrerupt brusc apariþia JurnaluluiLiterar. Motiv ca acelaºi odios M. Gafiþeanu sã mã apostrofeze, ºi tot înpublic, în clasã, cã el... plãtise abonamentul pe tot anul. Ca ºi cum eu, uncolaborator ocazional ºi anonim al revistei, eram rãspunzãtor de editareaºi apariþia sa...

    Încerc sã definesc ºi sã evaluez, la mare distanþã ºi cu rãcealã, întregacest incident, pe care-l consider simbolic. ªi mai ales premonitoriu.Într-un dublu sens. Mai întâi, social. Stupoarea întregii clase, când a auzitcã un coleg, în definitiv un oarecare, era... publicist, a fost totalã. Am simþitimediat izolarea, boicotul moral, golul care s-a format imediat în jurul meu,marginalizarea brutalã. Ieºisem din rând, din normã. Mã singularizasem.Ceea ce nivelarea comunitarã nu acceptã în nici o împrejurare, niciodatã.Am fost pe loc stigmatizat. Acest destin, în diferite forme, unele foarte grave,mã urmãreºte pânã azi. ªtiu acum bine, bine de tot, ce înseamnã realizareastrict individualã. ªi singurãtatea care-i urmeazã în mod inevitabil.

    În acelaºi timp, am fãcut cunoºtinþã ºi cu întreg mecanismul represiv alunei instituþii. Mi-am dat seama cum se pune în miºcare ºi cum funcþio-neazã. Autoritatea, de orice tip, nu acceptã sã fie ignoratã ºi cu atât maipuþin sfidatã. ªi ea trece, imediat, la represalii. Voi cunoaºte, la mai puþinde un deceniu, ºi de fapt imediat dupã 1944, modul de funcþionare al repre-siunii totalitare. Perfecþionat ºi extins la scarã naþionalã. Deocamdatã, amîncercat o profundã repulsie antiprofesoralã, pentru belferi ºi belferism,pentru toate formele de învãþãmânt autoritar ºi represiv. Respingeam oricedisciplinã brutalã ºi lipsã de libertate. Mai ales în materie de studii ºi lecturi.Aceastã oroare mi s-a transmis pânã azi. ªi când cineva continuã sã mi seadreseze cu domnule profesor, mã stãpânesc sã nu izbucnesc. Uneori, cândsunt mai bine dispus, protestez doar ironic. De pildã, recent, la Bucureºti,la prezentarea nr. 59 al Sferei Politice, când Ilie ªerbãnescu mi s-a adresatastfel. Om inteligent, nu s-a supãrat de apostrofarea mea, destul de directã.A declarat doar ironic ºi bonom cã a luat act cã nu sunt profesor

    Toate aceste adversitãþi premature au fãcut din mine un inconformist,un recalcitrant, un rebel înnãscut. Trebuie sã repet ºi chiar sã subliniezacest defect (dacã el este într-adevãr un defect), deoarece el mi-a marcatexistenþa ºi mi-a produs eufemistic spus numai neplãceri, pânã azi. Înforme moderate sau violente, am fost totdeauna un intransigent ºi foartepuþin adaptat vieþii sociale. Baricadat interior, respingeam într-o formã saualta orice formã de constrângere sau de ipocrizie. Refuzul meu avea totdeaunaceva radical ºi definitiv, deci insuportabil. Am rãmas pânã în perioadaactualã un nesupus, un refractar ireductibil. Când am cãzut, mult maitârziu, pe o reflexie a lui A. Gide, din Jurnalul sãu (24 februarie 1946),

  • Adrian Marino26

    despre lumea care va fi salvatã doar de les insoumis, nu am putut sã nu-idau dreptate. Am fãcut pe loc chiar o fiºã. Nu pretind deloc, dar absolutdeloc, nici de data aceasta, merite deosebite, excepþionale. Dar, exprimân-du-mã mereu fãrã nici o inhibiþie, continuu sã cred ºi cu cea mai mareconvingere în valoarea incomparabilã a independenþei ºi opoziþiei împo-triva nivelãrii totalitare. Împotriva oricãror forme de tiranie, absolutism ºiintoleranþã. Împotriva reprimãrii culturii liberale. ªtiu bine ce vorbesc,deoarece am cunoscut represiunea, agresiunea ºi ostilitatea dupã cum ammenþionat mai sus încã din copilãrie. ªtiu ce înseamnã furia, indignareaºi revolta. Nu pretind cã astfel de reacþii sunt totdeauna justificate, scuzabilesau eficiente. Dar sensul lor terapeutic, simbolic ºi ideologic mi se pareperfect legitim. Indiferent la orice consecinþe practice, imediate, inevitabile.

    Îmi explic, în acelaºi timp, de ce nu am, nu pot avea, oricât aº regreta,amintiri frumoase. L., mai ales, ar putea sã se considere nedreptãþitã.Dar conflictele sufleteºti pe care le-am evocat explicã ºi, cred, din plin,reacþii strict obiective ºi incontrolabile. Oricât aº dori, sau nu, acest selfcontrol, atât de necesar, totuºi.

  • Viaþa unui om singur 27

    3

    Mediul ieºean

    Cu aceste predispoziþii, agravate de ambianþa în care m-am format,primele experienþe sociale directe nu puteau fi decât la fel de negative. Dareste vorba de un Iaºi pierdut undeva în ceaþã, reconstituit doar din imaginidiscontinue, disparate, destul de haotice. Pe scurt, o iluzie ºi, în orice caz,o falsã imagine, foarte fragmentarã, particularizatã ºi subiectivã. ªi, maiales, din perspectiva mea interioarã, profund asocialã.

    Colegii de la Liceul Militar nu mi-au spus nimic, niciodatã. I-am uitat dealtfel pe toþi, cu cea mai deplinã indiferenþã. Când, dupã 1989, s-a constituitun fel de Asociaþie ºi mi-au trimis invitaþii de întrunire a Promoþiei, n-amrãspuns. Dar nu din spirit de ostilitate, ci pur ºi simplu dintr-o totalã lipsãde afinitate ºi de aderenþã cu aceastã profesiune. O tristã paginã a copilãrieimele. Mulþi colegi deveniþi ofiþeri au murit regretabil la asediul Odesei.Alþii, deblocaþi, mai bine adaptaþi, unii chiar ºmecheri, s-au reciclat în...antrenori sportivi. Pãstrau o mentalitate de castã militarã, vizibil antiinte-lectualã. Ce legãturi aveam cu ei ? Nici una. ªeful clasei, un oarecareJareghie, nu ºtiu sã se fi ilustrat într-un mod oarecare. Simþeam însã înel tipul lichelei servile, convenþionale ºi carieriste, specific naþionale. Reþindoar o singurã scenã, stranie ºi profund umanã în felul sãu : un coleg, i-amþinut minte numele (Cantaragiu), nu declarase, la admitere, cã era, de fapt,musulman. Venea, de altfel, din Dobrogea. Se scula noaptea ºi fãcea, peascuns, rugãciuni rituale. Faptul a produs o mare senzaþie. Nu-mi amintescînsã nici de urmãri deosebite ºi cu atât mai mult de delaþiuni ºi represalii.

    Clasa a ºasea, la Liceul Internat (unde, evadat în libertate dupã coºmarulLiceului Militar, m-am comportat dezordonat, anarhic, haotic, cu urmãrifoarte negative, agravate ºi de... reclamaþiile repetate ale mamei ; pareneverosimil, dar este purul adevãr), era mai interesantã, în felul ei. Deºi,cu eternul procent inevitabil de mediocritãþi, cu atât mai stridente cu câtproveneau din familii ilustre : fiii lui Ionel Teodoreanu, de pildã. Unuldintre ei a devenit un vag ilustrator de carte, mi se pare, ºi... cam atât.Altul ? Nimic. Puþini s-au realizat într-un fel oarecare. Între alþii, colegulmeu de bancã, Florin Apotecher, medic, emigrat ºi bine instalat în Germania.Un alt coleg, tot evreu, Hefter, fiul directorului unui ziar local. Vital, volubil,cu pãrul roºu, a murit tragic, în naufragiul vasului Struma. Voia sã emigreze

  • Adrian Marino28

    în Palestina, în 1940. Un alt coleg, fiul ministrului de Interne Ion Inculeþ,a emigrat în strãinãtate ºi a ajuns profesor universitar, undeva, în Canadasau SUA. Singurul care a dat o contribuþie culturalã realã a fost PaulPetrescu, serios ºi de valoare, autor de lucrãri meritorii de etnografie. Cândam venit în SUA, în primãvara lui 1990, a þinut neapãrat sã mã revadã.Ne-am întâlnit cu cea mai mare plãcere. Vorbeam un limbaj comun. De ceai plecat ? Pentru fiul meu, care n-ar fi avut nici o ºansã. Alibiu sau nu,acelaºi rãspuns l-am primit, cu ani în urmã, ºi în Elveþia, de la un alt fostcoleg de la ªincai, emigrat ºi el, Dr. Corbu. Devenise director de spital laTârgoviºte. Avea maºinã ºi paºaport, cãlãtorea. Nu vãd de ce m-ar fi minþit.Mici mãrturii-documente de epocã, elocvente în felul lor.

    Aveam un fler instinctiv ºi o aversiune înnãscutã pentru carieriºti,oportuniºti ºi lichele sociale. Doar douã cazuri, care ilustreazã ºi douãmomente istorico-sociale tipice ale României de dupã 1940. În timpul rebe-liunii legionare, ºeful clasei, devenit ulterior Dr. Cerchez, un oarecare,putea fi vãzut, împreunã cu fratele sãu, în... cãmãºi verzi. I-am întâlnit,odatã ºi împreunã, patronaþi de mama lor, mândrã de odraslele sale, binecostumate, în piaþa Sf. Spiridon. Dar nu în orice fel de cãmaºã. Ci în...cãmãºi de soie écrue, de cea mai bunã calitate, croite elegant. Intelectualitatearomânã se adapta ca totdeauna. Un reflex tradiþional. Dar high standing.ªi mai tipicã s-a dovedit traiectoria unui alt domn, Mircea Cosmovici.Infatuat, fiu de profesor universitar, cu aere prematur-elitiste, de parvenitde vocaþie, profund antipatic. L-am intuit bine. Cãci a devenit nu numaiprofesor universitar la Drept, ceea ce în definitiv este posibil, dar ºi acade-mician. Explicaþia este foarte simplã : a fost profesorul omului politicAdrian Nãstase, care ºi-a trecut doctoratul cu acest ilustru coleg. Ce bineîmi pare cã am refuzat sã devin ºi eu... academician, coleg cu astfel despecimene suficiente ºi carieriste.

    Toate acestea nu sunt decât fleacuri memorialistice, deºi au ºi elesemnificaþia lor. Evenimentele politice se succedau rapid ºi mã puneau înfaþa unor noi ºi teribile realitãþi. Reacþionam foarte critic, plin de indignare.Detestam, în primul rând din instinct, totalitarismul, pe atunci hitlerist ºilegionar. Eram, în limbajul epocii, un filoenglez înverºunat (cum suna ºio fiºã a Siguranþei din Iaºi, pe care am vãzut-o, mai târziu, la ancheta deSecuritate) ºi credeam în victoria Aliaþilor. Superioritatea democraþiiloroccidentale mi se pãrea indiscutabilã. Nu ºtiu de unde venise Raul Grigoriuîn clasã cu câteva batiste imprimate cu Union Jack, pe care le-a dat unorprieteni de încredere. Lecturile mele ideologice erau, pe atunci, foarte puþine.Dar chiar dacã ar fi fost sistematice sau total inexistente, reacþia mea arfi fost aceeaºi. De o imensã repulsie pentru fanatism, intoleranþã ºi crimã.Pentru dictatura de orice speþã. Pentru a avea o atitudine democraticã ºifiloaliatã nici nu aveam nevoie de studii savante. Prin 1941-1942, ascultam,cu destulã regularitate, postul de radio gaulist : Ici Brazaville, poste nationalfrançais. Se auzea foarte bine ºi puteam sã-mi fac o opinie independentãdespre ansamblul fronturilor de luptã.

  • Viaþa unui om singur 29

    Am parcurs deci, în felul acesta, toate dezamãgirile ºi momentele dezgustã-toare ale epocii. Asasinarea lui Armand Cãlinescu, în septembrie 1939, decãtre legionari, m-a umplut, mai presus de orice, de oroare. Dar ºi repre-saliile care au urmat au fost, orice s-ar spune, de o sãlbãticie fãrã precedent.În Iaºi au fost împuºcaþi, fãrã judecatã, trei legionari ºi aruncaþi în stradã.Am vãzut pe unul dintre ei, lângã Palatul Administrativ : un tânãr, cu pãrultuns scurt, cu faþa în sus, ochii deschiºi, sticloºi, cu gura cãscatã. Un specta-col hidos. Martorii oculari mi-au povestit ºi despre masacrul evreilor de pestrada Pãcurari, de cãtre un Einsatzgruppe S.S., dar orientaþi de poliþialocalã ºi legionarã. La fel ºi despre unele scene din curtea Chesturii ºi despretrenurile morþii. Despre obligativitatea stelei lui David ce sã mai spun ?M-am întâlnit, întâmplãtor, cu un avocat cunoscut, respectabil, care, deruºine, nu ºtia cum sã ºi-o ascundã mai bine. Era cusutã pe palton, dinprudenþã, mai jos, în aºa fel cã putea s-o acopere uºor. Simþeam o compãtimirepur umanã, dar abstractã. O solidarizare mai curând ideologico-teoreticã.Nu aveam relaþii directe cu aceste victime ale discriminãrii rasiale.

    O scenã de terorism legionar mi-a rãmas, mai ales, în memorie. Am aflatrepede, doar la douã-trei ore, cã Petre Andrei s-a sinucis. Locuinþa familiei,de pe Lascãr Catargiu, era foarte aproape de str. Ralet. M-am dus în goanãsã vãd ce se întâmplase. La poartã, doi legionari nu m-au lãsat, la început,sã intru în curte. Am insistat, am protestat, am arãtat cã sunt coleg cu fiiifostului ministru. Purtam, de altfel, ºi pantaloni scurþi. Eram, sau pãreamcel puþin, total inofensiv, astfel cã, în cele din urmã, mi-au dat drumul. Amintrat în camera din fund, în bucãtãrie. Petre Andrei era întins pe masã.Doamna Andrei plângea consternatã, în tãcere. Cei doi fii, mai curândsperiaþi ºi uluiþi. Dar cel mai revoltãtor spectacol îl ofereau alþi 4-5 legionari,adunaþi în bibliotecã. Vociferau, se agitau, comentau tare. Un comportamentde o vulgaritate incredibilã. Povestea cu dosarele nu este, nici ea, chiarrecentã. Poliþia legionarã pusese mâna pe unele scrisori extraconjugale alelui Petre Andrei, cãtre o inspectoare ºcolarã, ºi-l ºantaja cu publicarea lor.De ruºine, s-a spânzurat.

    Ce repede se uitã toate, inclusiv gestul meu de solidarizare spontanã, depe timpuri ! Azi, Dl. Petre P. Andrei, o profundã mediocritate, totuºi pro-fesor universitar care trãieºte efectiv, moral ºi material exploatândFundaþia Petre Andrei, inclusiv lucrãrile ºi manuscrisele tatãlui sãu îºiîngãduie, în presa localã, sã... nu-mi întindã mâna, insinuând mizerii secu-riste... Nu am rãspuns ºi nu voi rãspunde niciodatã la astfel de abjecþii. Azi,este un mare rezistent. Dar în 1947-1948, când, într-adevãr, am stat devorbã despre reorganizarea TUNÞ (tatãl sãu fiind ºi membru PNÞ), nu ºtiacum sã schimbe vorba. De fricã, din laºitate, din prudenþã, sã spunem...Alte scene legionare nu mai reþin, cu excepþia uneia, la care n-am asistat,dar care a fãcut ocolul Iaºului intelectual. O comemorare a lui N. Iorga asasinat recent organizatã la Facultatea de Litere a fost spartã de o echipãde legionari. Furioºi ºi bine înarmaþi. Conduºi de cine ? Azi, pare incredibil :de viitorul mare lingvist, de reputaþie internaþionalã, Eugen Coºeriu. Cândi-am fãcut, la una din revederile noastre tardive, o ironic-delicatã aluzie,

  • Adrian Marino30

    a râs... Dar, pe atunci, nu era deloc de râs. Scena pare suprarealistã. Caºi cea cu Nego, suit pe Prefectura din Sibiu, cu o mitralierã în mânã, întimpul rebeliunii legionare... Am tot dreptul, cred, sã fiu cel puþin satisfãcutcã n-am fost contaminat, în nici un fel, de astfel de aberaþii, despre carenu ºtiam pe atunci, încã foarte bine, dacã sunt numai sinistre sau doarprofund ridicole.

    Basarabia a fost cedatã. Din pod, cu un binoclu, priveam mulþimea derefugiaþi strânsã pe malul Bahluiului. Cãruþe, vite, o învãlmãºealã greu dedescris. Trupele germane au venit ºi ele. La noi, în casã, au fost încartiruiþidoi subofiþeri, Feldwebel-i. Corecþi, dar comunicarea era dificilã din cauzabarierei lingvistice. Când artileria antiaerianã începea sã tragã, ei nelãmureau : Flakartillerie... În gara Iaºi, multe trenuri cu rãniþi germani.Disciplinaþi ºi deloc demoralizaþi. Doar, uneori, dezamãgiþi. Li se dãdeaceai ohne Zucker ! Fãceam o simplã constatare, o precizare germanicãºi nimic altceva. O scenã mai mult decât anecdoticã : la cofetãria Georges,de pe Lãpuºneanu, mâncam prãjituri una dupã alta, cu un grup de fete ºibãieþi. Doi ofiþeri germani, de la o masã vecinã, ne priveau cu mare atenþie...La un moment dat, unul dintre ei se apropie, ne salutã foarte politicos ºiîntreabã, destul de timid, dacã mai pot comanda... încã o prãjiturã. Ampufnit cu toþii în râs. Câte doriþi. Natürlich. Ofiþerul s-a simþit ridicol.Venea dintr-o þarã strict raþionalizatã, în regim de rãzboi, ºi nu-ºi închipuiacã, în România, pe atunci, nici nu existau cartele. Ele au fost introduse,foarte aproximativ de altfel, doar spre sfârºitul rãzboiului, când am asistatla o altã scenã.

    De aceastã datã de o mare cruzime prin consecinþele sale. Lecturi ulte-rioare mi-au consolidat-o în memorie. Ore întregi am urmãrit, într-un felde fascinaþie a spectacolului insolit, de lângã fostul cinema Sidoli (azidemolat), retragerea unor unitãþi de cavalerie din armata generalului Vlasov.Mã uimea, mai ales, echipamentul lor nou, harnaºamentele impecabile. Eraevident cã hitleriºtii fãcuserã un efort ºi o investiþie considerabile. Dacãinvazia hitleristã ar fi avut ºi o altã orientare ideologicã, nu de cucerire,ci de eliberare, inclusiv prin reîmproprietãrirea sistematicã a þãranilor ºidesfiinþarea colhozurilor, soarta rãzboiului ar fi fost foarte probabil alta.Ruºii s-ar fi bãtut altfel. Dar ei au fost în continuare jefuiþi ºi loviþi maiales în sentimentul naþional, exploatat cu abilitate, în sens patriotic, deStalin. Sper sã revin cândva asupra acestui aspect, care, în perspectivãistoricã, mi se pare capital. Dar un caporal mãrginit nu putea înþelegeaceste acþiuni abile, de fineþe politico-ideologicã. La Securitatea din Iaºi,cineva stãtuse în celulã cu ofiþeri vlasoviºti, condamnaþi la moarte pentrutrãdare. Când erau chemaþi, unul câte unul, îºi fãceau cruce ºi plecau demni.Pe faþa martorului ce-mi povestea, citeam la ani distanþã groaza, stupoarea,admiraþia ºi, mai ales, frica. O fricã de moarte. De altfel, întreaga armatã,refugiatã în zona de ocupaþie britanicã din Germania, a fost predatã lui Stalin,care i-a deportat sau executat pe toþi. Nu este momentul sã fim senti-mentali, a comentat sec ministrul de externe britanic de atunci Sir AnthonyEden. Indeed !

  • Viaþa unui om singur 31

    Marea experienþã, trezirea la adevãrata realitate, a fost însã cea sovieticã.Abuzul, insolenþa de mare putere ºi secretomania le-am observat, pentruprima datã, zile întregi, la staþia CFR de frontierã Vicºani, din Bucovina.În ce împrejurãri ? Tatãl meu fusese numit ºeful comisiei de predare a mate-rialului rulant CFR din Basarabia, una din clauzele ultimatului din 1940.M-a luat cu el ca într-o excursie, într-un fel de vacanþã. Trebuia sãpredãm 300 de locomotive ºi 3 000 de vagoane noi, într-o perfectã stare defuncþionare. ªiruri întregi de locomotive, aduse din toatã þara, aºteptau larând, cãci comisia sovieticã era ºi foarte înceatã ºi, mai ales, foarte dificilã.Ea sosea la punctul de frontierã, cu un mic tren cu toate ferestrele vagoanelordate cu var. O manie pur conspirativã, inutilã. Din ele coborau politruciimportanþi, aroganþi ºi cusurgii, însoþiþi de translatori ºi de o secretarã,care vorbea româneºte. Era, probabil, o basarabeancã : pulover roºu, închisla gât, sâni enormi. Iar între sâni, un mare medalion : portretul lui... Stalin.O apariþie grotescã, obraznicã, folcloricã în felul sãu. Greu de uitat, în oricecaz. Un produs pur al dezumanizãrii reificate a sistemului. Era o fiinþã vie,fãrã îndoialã, dar cu un comportament ºi gesturi de paiaþã mecanicã. A fostprima mea cunoºtinþã directã cu omul nou sovietic.

  • Adrian Marino32

    4

    Descoperirea cãrþilor

    Voiam, la început, sã intitulez acest capitol Formaþia intelectualã. Darar fi sunat prea pretenþios, pedant ºi mai ales, în esenþã inexact.Desigur cã se poate vorbi ºi de o anume formaþie intelectualã incipientã.Doar cã definiþia este, de fapt (pe lângã defectele amintite), prea generalã.Ea se poate aplica, în definitiv, oricui. În cazul meu precis, au intervenitºi unele aspecte specifice, particulare. Ele singure sunt, de altfel, de reþinut.Uneori, astfel de confesiuni pot pãrea naive, copilãreºti. Îmi asum însã,încã o datã, ºi acest risc.

    Trebuie sã recunosc, mai întâi, fãrã nici o ostentaþie, dar ºi fãrã inhibiþie,cã studiile universitare, la Iaºi, în refugiu, apoi la Bucureºti, n-au avut, înansamblul lor, nici o influenþã realã asupra mea. Voi arãta imediat cã unelecursuri ºi unii profesori, doi-trei, m-au interesat, într-adevãr. În general,însã, atmosfera universitarã nu numai cã nu mã satisfãcea, dar mã ºi irita,prin lipsã totalã de actualitate ºi inadecvare la momentul istoric pe care-lstrãbãteam. Venea, mai ales, în directã contradicþie cu toate aspectele ºicãutãrile mele intelectuale de atunci. Nu discut, bune-rele, cum erau. Darerau ale mele ºi le credeam pe deplin justificate. De unde, o atitudine deneaderenþã ostentativã, vizibilã, adesea chiar agresivã. O revendicam ºiatunci ºi o cred legitimã ºi acum. Mecanismul funcþiona, abstract ºi anacronic,în gol. Ca ºi cum n-ar fi existat rãzboi, nici refugiaþi, nici pierderi de teritorii,nici înfrângeri militare. O falsã occidentalizare ºi o totalã (cel puþin aparentã)depolitizare dominau Facultatea de Litere din Iaºi, pe care o frecventam.Dar, repet, fãrã nici o convingere. Aveam toate motivele mele.

    Câteva scene le-am reþinut, probabil, pentru valoarea lor simbolicã. Îmieste greu sã uit, de pildã, un discurs complet ridicol, franþuzit ºi graseiat allui Dan Bãdãrãu, adresat unui grup de studenþi români transnistreni. Îmbrã-caþi ca vai de capul lor, veniþi din cine ºtie ce colhoz, fãrã nici o iniþiere încultura, o, vai !, occidentalã. Aceºti tineri erau invitaþi superior ºi distant sãi se integreze, s-o asimileze, s-o studieze. Bineînþeles, bieþii tineri nu price-peau nimic, dar absolut nimic, picaþi efectiv din lunã. ªi fãrã vina lor... Saumesajele aerian-umaniste ale lui Al. Claudian, de la cursurile de sociologie.Va publica, prin 1946-1948, chiar ºi o carte despre... cauzele antisemitis-mului, care nimerea în ambianþa de atunci ca nuca în perete, de altfel

  • Viaþa unui om singur 33

    total ignoratã. Cã avea, în esenþã, dreptate era indiscutabil. Sau oferta, tipicãmoravurilor universitare de atunci, de a deveni negrul lui Gh. Zane, altfelprofesor ºi autor serios. Sau, mai ales, o scenã cu B. Munteanu, la Bucureºti,în anul IV, când într-o controversã la un seminar cu V. Lipatti (MonicaLovinescu, declarându-se de partea mea) a emis un profund aforism, profitândºi de un facil joc de cuvinte : M. Marino nest pas encore Martino. Trebuieprecizat cã acest Pierre Martino era doar autorul unei monografii didacticedespre Parnasse et symbolisme. În nici un caz n-a fost un critic francez, maresau mai puþin mare. Un mic belfer sorbonard oarecare ºi nimic mai mult.Constituia însã pentru B. Munteanu un exemplu strivitor, cu care voianeapãrat sã mã desfiinþeze. Evident, se simþea, din întreaga mea atitudine,repulsia antididacticã, antibelfereascã ºi ea nu putea sã nu i se transmitã.

    Singurul profesor universitar, în sensul obiºnuit al cuvântului, desprecare pãstrez amintiri frumoase ºi recunoscãtoare a fost N.I. Popa, profesorde francezã, cu studii de doctorat ratate (regret cã trebuie s-o menþionez)la Sorbona. Pregãtea un doctorat de stat, cu o tezã despre Le sentimentde la mort chez les romantiques français. I-a fost refuzatã sub motivul cãare multe scântei, dar nu suficiente sã facã luminã. M-a surprins însãneplãcut reactualizarea acestui episod, de cãtre un istoric literar ieºean,sub titlul Pildele unui doctorat ratat (C.L., 7, 8, 1998), numai din orgoliulpublicãrii unor documente inedite, de altfel de micã importanþã. N.I. Popaavea reflexul citatelor intrate în sânge ºi le reproducea chiar ºi pe cele ce-ierau defavorabile. A publicat, totuºi, la P. Champion, în douã volume, obunã ediþie criticã din Les Filles du Feu de Gérard de Nerval, specialitateasa, cu care ºi-a trecut ºi doctoratul în þarã.

    A fost iniþiatorul meu în literatura comparatã, la nivelul de atunci(J.M. Carré, F. Baldensperger, P. Hazard, de care auzeam pentru primadatã). Îmi împrumuta multe cãrþi, îmi dãdea o atenþie aproape paternã.M-a introdus ca bibliotecar (fãrã nici o vocaþie, mã grãbesc sã adaug) ºi laCentrul Francez din Iaºi, condus de un lector Charles Singevin, venit dinPolonia, suficient, mie profund antipatic. A împins devotamentul pânã acoloîncât, dupã comprimarea mea de la Bucureºti, m-a recomandat Facultãþiide Litere din Iaºi, la catedra de francezã, de unde am fost eliminat, din nou,foarte repede. Ceea ce i-a atras reproºuri ºi sarcasme colegiale, între alþii,din partea marelui savant Dan Simonescu, autor de extrase obscure. Oamintire luminoasã, pozitivã ºi, dacã mã gândesc azi bine, aproape nevero-similã pentru mediul universitar ieºean. N.I. Popa intuise un interes real,pe atunci foarte rar, din partea mea un simplu student pentru studiilecomparatiste ºi s-a purtat cu mine admirabil în toate împrejurãrile. Regretcã viaþa m-a despãrþit de el, ca ºi de alþii. Dintre profesorii bucureºteni, obunã amintire doar despre Tudor Vianu, cu oratoria sa academicã, placidã,dar cu idei limpezi ºi bine organizate. M-a interesat cursul sãu de meto-dologie literarã. Este însã greu de spus cã ceea ce am numit mai târziucritica ideilor literare s-a nãscut atunci.

    Despre puþinii colegi, doar amintiri mediocre ºi chiar proaste. Eram,într-un fel, un personaj cu totul insolit ºi deloc simpatic. În primul rând,

  • Adrian Marino34

    din cauza situaþiei mele militare cu totul speciale. Legea Antonescu pre-vedea, în cazul amânãrii pentru studii, condiþii deosebit de drastice : toateexamenele trecute, în prima sesiune, cu nota maximã, plus o taxã militarãde 12% din veniturile pãrinþilor. Din tot Iaºul doar trei tineri împlineauaceste exigenþe draconice. La Comisariatul militar eram cunoscuþi ca niºtecai breji, amânaþi în silã, cu cea mai vie antipatie. Cãci nu puteau sã punãmâna pe noi ºi sã ne trimitã pe front. Dupã rãzboi, am intrat în surplusde contigent ºi am rãmas neinstruit pânã la moarte, fãrã satisfacereaserviciului militar, spre... profunda mea dezolare.

    Colegi ºterºi, mãrunþi, unii însã aroganþi precum un domn Valeriu Stoleriu,ulterior un fel de vag publicist ºi chiar universitar, sub pseudonimul Val.Panaitescu. Ne antipatizam reciproc. Ne-am revãzut cu neplãcere ºi laBibliothèque Nationale, la Paris, unde venise, o perioadã, ca lect