Pasaje din „Arta prozatorilor români” de Tudor Vianu

1. Mihai EminescuEminescu este un povestitor, căruia i se impune nu observarea

realităţii, ci recompensarea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci.

Caracterul fantastic şi vizionar al operelor sale provine din abundenţa lor

fastuoasă, din arhitectonica ei barocă, din culoarea revărsată peste ele cu

profunzime, din simbolurile care le conferă adâncimea unei vieţi morale.

Semnificaţia spirituală a tabloului de desprinde din simbolismul lui.

Un puternic elan dinamic însufleţeşte apoi viziunea. Verbele ocupă un loc

de onoare în aceste descrieri, totul fiind prezentat în mişcare. Natura

întreagă este văzută de Eminescu ca o fiinţă însufleţită de o putere

demonică, înzestrată cu o viaţă lăuntrică plină de tragism.

2. Ion Creangă

Imaginile, metaforele, comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sua

ziceri tipice ale poporului.Acestea sunt mijloacele unui artist individual.

Prin ele ne vorbeşte un om al poporului, dar nu un exemplar impersonal şi

anonim. Mulţimea expresiilor tipice în scrisul lui Creangă zugrăveşte o

natură rustică şi jovială, un stilist abundent, folosind formele oralităţii.

Ceea ce observatorului superficial îi apare ca folclor , este de fapt creaţie

artistică, grefată pe o înzestrare individuală, jovialitate şi vervă.

Rabelais este scriitorul străin asemănător mai mult cu Creangă, nu

numai prin fabulaţia enormă, nu numai prin umorul abundent, dar şi prin

oralitatea stilului.

Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, prin neasemănata lui putere

de a evoca viaţa, un scriitor din linia relaismului lui Negruzzi, rămânând

un reprezentant tipic al „Junimii”, prin acea vigoare a conştiinţei artistice

care îl uneşte aşa de strâns cu Eminescu şi cu Maiorescu.

3. I. L. Caragiale

Printr-o diferenţiere individuală , proprie creaţiei de geniu, realismul

povestitorilor români din veacul al XIX-lea atinge neaşteptata lui

plenitudine în opera lui I. L. Caragiale. Din punctul de vedere al istoriei

literare, autorul Momentelor se găseşte în succesiunea lui Costache

Negruzzi ori N. Filimon.

Pictura mediului contemporan, a omului care îl reprezintă şi a

chipului în care el se mişcă şi vorbeşte alcătuiesc obiectul artei lui

Caragiale, depăşind chiar ,de câteva ori, cadrele realismului. În vederea

împlinirii programului său, Caragiale a înţeles că trebuie să se elibereze de

directivele retoricei clasice, asemenea lui Titu Maiorescu, iar supunerea la

obiect, echilibrul mijloacelor sale, scrupulul conştiinţei sale artistice

îndreptăţesc alăturarea lui la ceilalţi scriitori ai „Junimii”. Ironia însăşi era

o unealtă experimentaă de vestita societate literară, pe care o înveselise

umorul lui Creangă, dar care acum se exercita cu o armă ascuţită adeseori

în propriul ei arsenal.

Antiretorismul lui Caragiale este o atitudine conştientă. Întocmai ca

Goethe, alădată, el ştie să deosebească între „stil şi manieră”. Ilustrarea

principiului face necesară comparaţia dintre Hermani a lui Victor Hugo şi

Othello al lui Shakespeare. În opera lui Hugo, „discursuri academice”,

„blesteme retorice”, oraţiuni kilometrice. La Shakespeare, replica palidă şi

plină de conţinut, dictată cu necesitate de pasiunea momentului.

Conştiinţa de om modern a lui Caragiale îl face să priceapă ceea ce este

absolut individual în fenomenul stilului, ca în oricare altă manifestare a

vieţii. Unicitatea stilului rezultă din faptul că stilul este produsul acordării

a două ritmuri, a ritmului în care se desfăşoară spectacolul lumii pentru

sufletul nostru şi a ritmului care, prin creaţia de artă, sufletul nostru îi

răspunde.

Caragiale a folosit de câteva ori categoriile retoricei clasice. Saltul

din registrul realist în cel retoric este manifestarea atitudinii ironice a

scriitorului faţă de unele din procedeele tradiţionale ale literaturii.

Renunţând însă la patosul retoric, ironistul atinge un alt patos, pe acela al

lucidităţii şi al adevărului, vrednic de a se include în constelaţia

realismului european. Adevărul este, pentru realist, senzaţie; în timp ce

pentru clasic era idee. Prezentarea directă în locul analizei psihologice dau

măsura schimbării conştiente de poziţie pe care o operează Caragiale.

Autorul vede adeseori omul dinăuntru, în planul modificărilor

organice şi a acompaniamentului lor afectiv. De câteva ori ,Caragiale a

înviat fiinţe abisale, singuratici pierduţi în gândurile şi teoriile lor. O

normă a naturalismului european se reflectă în zugrăvirea fiziologică a

personajelor sale. În plan, psihologic, ideile şi sentimentele oamenilor nu

apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor.

Stilul simpatetic (personajele însele gândesc şi simt, nu autorul) şi

cel indirect liber (scriitorul transcrie gandurile şi sentimentele

personajelor, dar nu cu propriile sale cuvinte) reprezintă treptele care

conduc în centrul artei literare a lui Caragiale. Oamenii lui se găsesc

întotdeauna în dialog, iar preocuparea de a spijini textul dialogat prin

indicaţii asupra tonului, acţiunii şi gamei temperamentale este a

dramaturgului.

Anacolutul (trecerea, în interiorul aceleiaşi fraze, de la o formă de

construcţie gramaticală la alta) este unul dintre procedeele mai des

întrebuinţate de Caragiale, în transcrierea stilului vorbit. Evocarea

mediului ocupă un mare loc în arta sa, punând accent pe efectul notării

moravurilor şi a vorbirii. Adevărata temă a naraţiunilor sale este viaţa

societăţii româneşti, mai cu seamă a micilor burghezii bucureştene, între

cele două sau trei decenii după 1880.