viața de familie – 2008

Viaţa de familie - 2008

Contextul cercetării Programele de cercetare socială fac parte din nucleul de activităţi pe care Fundaţia Soros le desfăşoară încă din primii ani ai prezenţei sale în România. Investiţia FSR în cercetare socială este întotdeauna legată de promovarea unor modele de dezvoltare socială şi de fundamentarea unor recomandări de politici publice. Obiectivele generale ale acestor programe sunt:

• să ofere publicului şi actorilor interesaţi cunoaştere socială de calitate despre zone ale societăţii ce sunt puţin explorate şi/sau

• să fundamenteze proiectarea şi implementarea politicilor publice pe date concrete privind societatea reală, atât pentru programele proprii ale Fundaţiei, cât şi în beneficiul altor instituţii şi organizaţii;

• să iniţieze dezbaterea publică în jurul unor subiecte esenţiale pentru dezvoltarea României.

Cel mai cunoscut program al Fundaţiei este Barometrul de Opinie Publică, care a fost iniţiat în anul 1994 şi care a continuat neîntrerupt până în anul 2007. În cei paisprezece ani de existenţă au fost realizate treizeci şi două de ediţii ale Barometrului. Alături de BOP, de-a lungul timpului Fundaţia Soros a dezvoltat şi alte proiecte de cercetare socială focalizate pe anumite segmente ale societăţii. Fundaţia Soros a deschis prin Barometrul de Opinie Publică, ediţia mai 2007, o nouă direcţie de cercetare, prin studierea vieţii de cuplu. Proiectul Familie şi politici familiale îşi propune să continue efortul anterior prin realizarea unui set de instrumente de cercetare calitativă şi cantitativă a familiei, implementarea instrumentelor proiectate, analiza datelor şi publicarea rezultatelor. Obiectivele proiectului sunt să realizeze o cercetare amplă a familiei în România de azi, inclusiv modelele familiale ce nu sunt tradiţionale şi să analizeze şi să recomande amendarea (acolo unde este cazul) politicilor familiale (obiectivul celei de-a doua părţi a proiectului). Pentru atingerea obiectivelor stabilite, sunt culese şi analizate date de sondaj şi date rezultate în urma analizei calitative şi a unor studii de caz. Primele rezultate ale proiectului sunt deja disponibile la finalul anului 2008.

Repere metodologice

Studiul Viaţa de familie - 2008 are la bază un sondaj de opinie cu trei eşantioane de respondenţi: unul reprezentativ naţional, unul de cupluri ce trăiesc în uniune consensuală (au o relaţie stabilă, locuiesc împreună, dar nu sunt căsătoriţi legal) şi unul de familii monoparentale (un adult şi un copil în vârstă de până la 18 ani).

Eşantionul naţional este de tip probabilist, bistadial (cu selecţie aleatorie

la nivel de secţie de votare şi de persoană în cadrul secţiei), cu stratificare în primul stadiu funcţie de aria culturală şi tipul de localitate (18*7=126 straturi posibile, 96 straturi efective). Au fost incluse în eşantion 157 secţii de votare din 134 localităţi, cu valoarea medie a subeşantioanelor pe secţii de votare egală cu aproximativ 9 persoane (subeşantion minim de 7 persoane si maxim de 13 persoane). Volumul eşantionului a fost de 1.400 de persoane şi este reprezentativ pentru populaţia adultă, neinstituţionalizată a României în vârstă de 18 ani şi peste, cu o marjă de eroare de 2,8%, la un nivel de încredere de 95%. Datele au fost culese în perioada 15-30 aprilie 2008 de către IMAS SA.

Cele două eşantioane de 500 familii monoparentale (MONO), respectiv

500 uniuni consensuale (CONSENS) au fost construite prin metoda bulgărelui de zăpadă, pornind de la eşantionul naţional de 1400 persoane. Numărul de familii MONO şi CONSENS pentru fiecare localitate a fost determinat împărţind volumul subeşantionului de localitate la 2,8. Prin procedura de identificare aleasă, la sfârşitul fiecărui interviu operatorul a solicitat intervievatului adresele a câte două familii MONO şi CONSENS. Din lista rezultată, operatorul a ales, aleatoriu, numărul necesar de familii pentru cele două eşantioane speciale. Dacă într-o localitate nu a fost identificat numărul necesar de persoane pentru eşantioanele speciale, s-a mers în localitatea cea mai apropiată din cadrul aceleiaşi arii culturale şi a aceluiaşi mediu rezidenţial. Aici s-a lucrat în sistem clasic de „bulgăre de zăpadă”. Datele au fost culese în perioada 5-20 mai 2008 de către IMAS SA.

Pentru toate cele trei eşantioane a fost folosit un chestionar comun, cu module de întrebări suplimentare pentru eşantioanele speciale. Chestionarul a fost elaborat de către echipa proiectului, alcătuită din Raluca Popescu, Mihaela Ştefănescu, Paula Tufiş, Ovidiu Voicu. Eşantioanele au fost proiectate de Dumitru Sandu. Culegerea şi introducerea datelor au fost asigurate de către IMAS SA. Prelucrarea statistică şi interpretarea rezultatelor au fost realizate de către echipa proiectului.

Viaţa de familie 2008 Mihaela Ştefănescu

În paginile următoare prezentăm câteva informaţii descriptive despre viaţa de familie în România: date factuale şi valori ale românilor. Toate datele utilizează eşantionul reprezentativ naţional.

I. Date factuale despre viaţa de familie

Căsătoria a rămas un pas important pentru români, o demonstrează 57% dintre

respondenţii chestionaţi care au decis să se căsătorească, la aceştia adăugându-se încă 19%

care sunt în prezent separaţi, divorţaţi sau văduvi şi care au făcut acest pas în trecut. Dacă ne

uităm mai atent observăm că acest procent creşte în directă legătură cu numărul anilor de

relaţie cu partenerul/partenera (Grafic 2). Astfel, 60% dintre respondenţii care trăiesc

împreună de peste 20 de ani sunt căsătoriţi.

Grafic 1 Status marital

Mod de citire: 57% dintre respondenţi sunt căsătoriţi; 6% locuiesc împreună fără a fi căsătoriţi etc.

Grafic 2 Căsătoria în funcţie de perioada relaţiei

Mod de citire: dintre cei care au o relaţie de 2-5 ani 4% sunt căsătoriţi; 38% nu sunt căsătoriţi dar locuiesc împreună; 54% nu sunt căsătoriţi şi nici nu locuiesc împreună. Diferenţele până la 100% reprezintă NR/NŞ sau NU ESTE CAZUL.

Cel mai bun loc pentru a-şi găsi partenerul este zona/satul în care locuiesc, 35%

dintre subiecţi declarând că şi-au întâlnit partenerul pentru că locuiesc în aceeaşi zonă. În

general, metodele de a-şi găsi un partener rămân cele tradiţionale: serviciu, şcoală/facultate,

prin prieteni etc.

Grafic 3 Unde v-aţi cunoscut?

Mod de citire: 22% dintre respondenţi care au partener/parteneră şi-au cunoscut partenerul/partenera pentru că locuiesc în aceeaşi zonă, în acelaşi sat; la serviciu etc. Diferenţele până la 100% reprezintă NR/NŞ

Grafic 4 Număr căsătorii

Mod de citire: 72% dintre respondenţi au fost căsătoriţi o singură dată; 6% au fost căsătoriţi de 2 ori etc. Diferenţele până la 100% reprezintă NR/NŞ

Vârsta la prima căsătorie Vârsta încheierii primei

căsătorii

Procent Procent

14 - 17 9 1

18 - 29 67 7

30 - 34 3 3

35 şi peste 2 14

NŞ/NR 0 1 Nu este cazul 20.7 74

Marea majoritate a celor care se află într-o relaţie de cuplu se declară mulţumiţi de

partener/parteneră când discutăm de înţelegerea, afecţiunea care le sunt oferite de

acesta/aceasta, relaţiile intime dintre ei, fidelitate etc. (Grafic 5). 92% dintre români se

declară foarte şi destul de fericiţi cu relaţia pe care o au, 58% dintre ei cred ca au o relaţie

mai bună decât alte cupluri pe care le cunosc, pentru 70% dintre ei relaţia nu s-a schimbat în

ultimii 3 ani, iar pentru 93% dintre respondenţii relaţia se bazează pe sentimente de iubire

(Graficul 6).

Grafic 5 Mulţumirea faţă de….

Mod de citire: 50% dintre respondenţi declară că sunt Foarte mulţumiţi de cât de bine sunt înţeleşi de partenerul/parteneră de viaţă. Diferenţele până la 100% reprezintă NR/NŞ. Procente dintre respondenţii care au partener/parteneră.

Luând în considerare toate aspectele, cum aţi descrie cuplul dvs., aţi spune că este unul foarte fericit, fericit, nu prea fericit sau foarte nefericit?

Prin comparaţie cu alte cupluri pe care le cunoaşteţi, credeţi că relaţia dvs. de cuplu merge mai bine, la fel sau mai rău ca majoritatea lor?

Comparând cu situaţia de acum trei ani, credeţi că relaţia dvs. de cuplu merge mai bine, la fel sau mai rău ca atunci?

Cum aţi descrie sentimentele dvs. de iubire faţă de partenerul/partenera dvs.?

Procent Procent Procent Procent Foarte nefericit

1 Mai rău 2 Mai rău 4 Foarte slabe

1

Nu prea fericit

7 La fel 35 La fel 70 Destul de slabe

4

Destul de fericit

58 Mai bine 58 Mai bine 22 Destul de puternice

55

Foarte fericit 34 NS/Nu pot aprecia

5 Nu este cazul/Cuplul are o vechime mai mica

3 Foarte puternice

38

NŞ 0 NR 0 NS/Nu pot aprecia

0 NS 1

NR 0 NR 0 NR 1 Mod de citire: 58% dintre respondenţi spune că se află într-un cuplu destul de fericit. Diferenţele până la 100% reprezintă NR/NŞ. Procente dintre respondenţii care au partener/parteneră.

Grafic 6 Cât de des dvs. şi partenerul/partenera dvs. …

Mod de citire: 60% dintre respondenţi iau masa împreună Foarte des. Diferenţele până la 100% reprezintă NR/NŞ. Procente dintre respondenţii care au partener/parteneră.

Certuri şi neînţelegeri în cuplu

În ceea ce priveşte neînţelegerile în cuplu, acestea nu apar des, aproape 70% dintre

respondenţi declarând că nu au avut nicio ceartă serioasă cu partenerul/partenera în ultimele

două luni, iar atunci când apar, în cele mai multe din cazuri se întâmplă pentru că unul dintre

parteneri se enervează uşor, este prea sensibil, prea autoritar sau prea critic.

Câte certuri mai serioase aţi avut cu partenerul/partenera în ultimele două luni?

În multe cupluri se mai întâmpla din când în când certuri şi supărări. Uneori, partenerii se enervează atât de tare încât aruncă cu lucruri unul. În altul, se pălmuiesc sau se lovesc. Cât de des se întâmpla astfel de lucruri in cuplul dvs.?

Procent Procent

Niciuna 69 niciodată 74.

1 7 foarte rar 16

2 6 rar 7

3 sau mai multe 6 des 1

NR 12 foarte des 1

NŞ 0

NR 1

Mod de citire: 69% dintre respondenţi au declarat că nu au avut nicio ceartă cu partenerul/partenera în ultimele 2 luni. Diferenţele până la 100% reprezintă NR/NŞ. Procente dintre respondenţii care au partener/parteneră.

Grafic 7 Aţi avut vreodată probleme în relaţie pentru că unul sau amândoi dintre dvs. sau partenerul(a)dvs. …

Mod de citire: 25% dintre respondenţi au avut probleme în relaţie pentru că el însuşi se enervează uşor. Diferenţele până la 100% reprezintă NR/NŞ. Procente dintre respondenţii care au partener/parteneră.

II. Valori

Căsătorie şi copii

În ce măsură sunteţi de cord cu următoarele afirmaţii

În mică măsură În foarte mică măsură În mare măsură În foarte mare măsură

25

31

20

17

28

22

9

8

54

18

8

8

14

9

4

4

13

35

39

45

35

39

34

33

7

12

30

27

22

29

50

54

Este mai bine să ai o căsătorie nereusită decât să nu oai deloc

Oamenii căsătoriti sunt în general mai fericiti decât ceinecăsătoriti

Este bine ca un cuplu care intentionează să secăsătorească, să locuiască înainte împreună

Un cuplu poate trăi împreună fără intentia de a secăsători

Un părinte singur poate creste un copil la fel de bine caun cuplu

Oamenii care vor să facă copii, ar trebui să secăsătorească

Un copil care trăieste într-o familie în care părintii nu seînteleg, suferă mai mult decât dacă părintii s-ar despărti

Divortul este cea mai bună solutie dacă un cuplu nureuseste să-si rezolve problemele căsniciei

Diferenţele până la 100% sunt NR/NŞ

În ce măsură sunteţi de cord cu următoarele afirmaţiiÎn mică măsură În foarte mică măsură În mare măsură În foarte mare măsură

2810

9

20

90

42

Cea mai mare bucurie a vietiie să îti vezi copiii crescând

Oamenii care nu au copii nuau nici un rost


Valori de gen



13

38

39

20

41

8

3

3

22

28

8

20

1

36

28

23

45

28

38

31

47

8

8

24

8

51

64

O mamă care lucrează poate fi la fel de grijulie faţă decopiii săi ca şi una care nu lucrează

Un copil preşcolar probabil va suferi dacă mama salucrează (are serviciu)

Viaţa de familie are de suferit atunci când femeia are oslujbă cu normă întreagă

A avea o slujbă este un lucru foarte bun, dar ceea ce îşidoresc cu adevărat femeile este să aibă familie şi copii

O soţie care nu lucrează este tot atât de realizată ca şiuna care are o slujbă plătită

Cea mai bună modalitate ca o femeie să fieindependentă este să aibă o slujbă

Ambii soţi trebuie să câştige bani pentru întreţinereafamiliei




38

18

37

34

35

26

6

13

41

22

23

43

34

18

31

13

27

11

4

9

În general, taţii pot avea grijăde copii la fel de bine ca şi

mamele

Într-o relaţie femeile îşi potcontrola mai bine emoţiile

decât bărbaţii

În general, bărbaţii sunt lideripolitici mai buni decât femeile

Studiile universitare sunt maiimportante pentru un băiat

decât pentru o fată

Bărbaţii conduc mai bineafacerile decât femeile




38

18

37

34

26

6

13

41

23

43

34

18

13

27

11

4

Femeile au aceleaşi şanse de a face carieră ca şi bărbaţii

Politicile familiale pentru suportul familiei (serviciile de îngrijirea copilului, alocaţiile) sunt suficiente pentru a oferi

posibilitatea femeilor de a face carieră

Pentru aceeaşi slujbă, femeile sunt plătite mai puţin decâtbărbaţii

Mamele care îşi iau concediul de îngrijire a copilului întâmpinădificultăţi când se întorc la locul de muncă


Creşterea copiilor. Efecte ale caracteristicilor familiei. Paula A. Tufiş

Introducere Tipurile de familie au început să se diversifice în timp, astfel încât, în prezent procente din ce

în ce mai mari de copii trăiesc în familii cu un singur părinte, în familii în care părinţii nu sunt căsătoriţi, sau în familii în care cel puţin un părinte nu este părinte biologic. Procesele care duc la apariţia familiilor monoparentale (naşteri în afara căsătoriei sau a unei uniuni consensuale, destrămarea relaţiei dintre cei doi părinţi biologici, moartea unui părinte), şi a familiilor în care cel puţin un părinte nu este părinte biologic (divorţ, separare sau moartea unui părinte urmate de găsirea unui nou partener) pot contribui la formarea unui mediu de creştere a copiilor mai puţin stabil, cu posibile riscuri pentru dezvoltarea cognitivă şi comportamentală a copiilor şi pentru viitoarea poziţie socio-economică a acestora la maturitate.

În general, literatura de specialitate în domeniu s-a concentrat asupra naşterilor în afara căsătoriei şi asupra divorţului părinţilor ca fiind principalii factori care pot avea un impact negativ asupra copilului (din punct de vedere al rezultatelor şcolare şi al statutului socio-economic dobândit de către copii la maturitate). Însă există diferenţe între familiile în care o mamă care nu a fost niciodată căsătorită îşi creşte singură copiii şi cuplurile consensuale cu copii, în care părinţii biologici ai copilului sunt cei doi parteneri din cuplu, deşi ambele sunt tipuri de familie în care naşterea este în afara căsătoriei. Mai mult, o familie cu copii care a trecut prin experienţa divorţului, neurmată de găsirea unui nou partener, se confruntă cu probleme diferite faţă de o familie cu copii în care experienţa divorţului este urmată de găsirea unui nou partener. Numărul de divorţuri sau separări ale părinţilor la care un copil este martor este un alt factor care produce medii de creştere a copiilor cu caracteristici diferite. Pe lângă faptul că aceste tipuri diferite de familii constituie medii diferite pentru dezvoltarea cognitivă şi comportamentală a copilului, ele sunt în general caracterizate de condiţii socio-economice diferite, care la rândul lor pot avea influenţe asupra viitorului copiilor.

Studiul de faţă compară valorile parentale, împărţirea rolurilor parentale şi stilurile de creştere a copiilor adoptate de părinţi din tipuri diferite de familii în România anului 2008, pentru a explora ce impact au structura familiei şi istoria maritală asupra câtorva aspecte ale mediului în care sunt crescuţi copiii. Experienţa de socializare şi dezvoltarea cognitivă sunt modelate în mare parte de interacţiunile cu părinţii în anii copilăriei, iar valorile şi stilurile de creştere a copiilor adoptate de părinţi contribuie la formarea personalităţii, valorilor, atitudinilor şi credinţelor copiilor mai târziu în viaţă. Spre exemplu, copiii care cresc în familii în care părinţii adoptă valori conformiste şi un stil autoritar de creştere a copilului tind, la maturitate, să adopte valori, credinţe şi atitudini conformiste. Valorile părinţilor şi interacţiunile lor cu copiii prin stilul parental adoptat şi împărţirea rolurilor parentale pregătesc de asemenea copiii pentru tranziţia de la viaţa în familie la viaţa în şcoală, şi pentru tranziţia de la şcoală la piaţa muncii. În cariera educaţională, pe când nivelurile inferioare de educaţie pun accentul pe respectarea regulilor impuse extern, nivelurile superioare pun mai mult accentul pe flexibilitate intelectuală, creativitate, gândire abstractă şi critică, iar ocupaţiile cu prestigiu şi statut socio-economic ridicat pun de asemenea mai mult accentul pe acţiune independentă şi evaluarea critică a situaţiilor. Mediul familial în care au fost crescuţi copiii poate facilita sau poate

1

ridica obstacole în calea tranziţiei de la nivelurile inferioare la cele superioare de educaţie şi în calea dobândirii unui statut ocupaţional ridicat.

Materialul de faţă ridică întrebarea dacă diverse tipuri de familie au viziuni diferite cu privire la creşterea copiilor (reflectate în valori parentale, împărţirea rolurilor parentale şi stiluri de creştere a copiilor), fără a îşi propune testarea efectelor de durată a acestora asupra dezvoltării cognitive şi comportamentale a copiilor. Accentul este pus aici pe factorii socio-economici, demografici şi legaţi de istoria maritală care pot avea influenţe asupra viziunilor şi strategiilor de creştere a copiilor.

Există o diversitate de aranjamente familiale în familiile care au copii – în eşantionul naţional al cercetării „Viaţa de familie”, din cei 606 de părinţi cu copii în gospodărie, 69,6% sunt căsătoriţi, la prima căsătorie, iar restul de 30,4% constituie familii care au trecut prin experienţa unui divorţ, familii cu părinţi necăsătoriţi, sau familii cu un singur părinte (vezi Anexă

Tabelul A - 1). Din totalul respondenţilor care au copii în gospodărie, 4,1% au copii din altă căsători

părinţii din aceste două tipuri de familii şi pă

doi parteneri care

ate dintr-un singur părinte cu cel puţin

ţin un

lor de tipul de aranjament familial non-tradiţional în care cei doi

ţie şi venit), cu familiile intacte având o situaţie mai avantajată decât celelalte două tip

rofilul socio-demografic le are asupra valorilor şi strategiilor adoptate de părinţi în creşterea copiilor.

e a partenerului şi 1,8% au copii adoptaţi. Numărul de cazuri din eşantionul naţional pentru fiecare din tipurile de familie din Anexă Tabelul A - 1 nu permite o analiză detaliată pentru fiecare dintre aceste tipuri de familie, însă

eşantioanele suplimentare pentru uniuni consensuale şi familii monoparentale pentru care au fost colectate date în cadrul cercetării permit o comparaţie între

rinţii din familiile intacte. Astfel, cele trei grupuri1 studiate aici sunt: • Părinţi în uniuni consensuale (cupluri necăsătorite, formate din

locuiesc împreună, cu cel puţin un copil sub 18 ani în întreţinere) • Părinţi în familii monoparentale (familii form

un copil sub 18 ani în întreţinere) • Părinţi în familii intacte (familii formate din doi părinţi căsătoriţi cu cel pu

copil sub 18 ani în întreţinere, cei doi adulţi fiind părinţii biologici ai copilului) Este de aşteptat ca cele mai mari diferenţe să apară între părinţii din familiile intacte şi cei din

familiile monoparentale, iar părinţii din cuplurile consensuale să fie mai apropiaţi ca stil şi valori de creştere a copiilor de părinţii din familiile intacte. Factorul major care impune liniile de demarcaţie aici este prezenţa unui singur părinte versus prezenţa a doi părinţi (căsătoriţi sau nu) în gospodărie. Este de văzut dacă aranjamentul familial tradiţional cu doi părinţi căsătoriţi este radical diferit din punct de vedere al viziunii de creştere a copii

părinţi trăiesc în uniune consensuală. Pe lângă prezenţa unui singur părinte versus prezenţa a doi părinţi în gospodărie, profilul

socio-demografic al părinţilor (determinat de sex, vârstă, mediu rezidenţial, istorie şi statut marital, istorie de fertilitate, statut social) poate avea influenţe importante atât asupra viziunii şi stilului de creştere a copiilor adoptate de părinţi, cât şi asupra copilului. În afară de diferenţele evidente de istorie şi statut marital, cele trei tipuri de familie sunt caracterizate şi de diferenţe de statut social (definit prin nivel de educaţie, ocupa

uri de familii. Prima parte a studiului prezintă detalii despre profilul socio-demografic al fiecărui tip de

familie. Cea de-a doua parte compară valori, roluri şi stiluri parentale în familiile intacte, cele monoparentale şi în uniunile consensuale, iar ultima parte discută influenţele pe care p

2

Profilul socio-demografic al celor 3 tipuri de familii

Sex, vârstă şi mediu rezidenţial Tabelul A - 2 prezintă în detaliu statistici descriptive relevante pentru profilul socio-

demografic pentru cele trei grupuri de părinţi. În cazul familiilor monoparentale, 90% dintre respondenţi sunt femei, ceea ce reflectă situaţia existentă la nivelul populaţiei, cu majoritatea familiilor monoparentale fiind formate dintr-o mamă singură şi copilul sau copiii ei. Figura 1 prezintă distribuţia pe grupe de vârstă în cele trei tipuri de familii. În medie, părinţii din cuplurile consensuale sunt mai tineri decât cei din familiile monoparentale şi cei din familiile intacte. Cei mai mulţi dintre părinţii din uniunile consensuale au între 25 şi 34 de ani, pe când cei mai mulţi dintre părinţii din familiile monoparentale şi familiile intacte au între 35 şi 44 de ani. Comparativ cu părinţii din familiile intacte şi monoparentale, cei din cuplurile consensuale locuiesc în procente mai mici în mediul urban (44% dintre aceşti părinţi trăiesc la oraş şi 56% trăiesc la sat).

Figura 1 Distribuţia pe grupe de vârstă a părinţilor din cele 3 tipuri de familii

4%

29%

49%

14%

4%

9%

31%

44%

15%

1%

16%

40%

33%

9%

1%

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

18-24 ani 25-34 ani 35-44 ani 45-54 ani 55+ ani

Familii intacte Familii monoparentale Uniuni consensuale

Vârste medii:Familii intacte = 38,02Familii monoparentale = 36,25Uniuni consensuale = 33,58

3

Statut şi istorie maritală Tabelul A - 3 prezintă în detaliu statutul marital şi istoria maritală a acestor trei grupuri de

părinţi. În grupul părinţilor din familii intacte, 93% sunt la prima căsătorie iar restul de 7% sunt la a doua căsătorie sau mai mult (vezi Figura 2). Majoritatea părinţilor în uniuni consensuale (65%) nu au fost niciodată căsătoriţi, 32% dintre ei au fost căsătoriţi o dată, iar restul de 3% au fost căsătoriţi de două sau mai multe ori. În familiile monoparentale, 19% dintre părinţi nu au fost niciodată căsătoriţi, însă cei mai mulţi părinţi din această categorie au fost căsătoriţi cel puţin o dată şi sunt în momentul de faţă divorţaţi, separaţi sau văduvi.

Majoritatea părinţilor din familiile intacte nu au trecut prin experienţa divorţului. La fel se poate spune şi despre părinţii în uniuni consensuale (vezi Figura 2). Spre deosebire de părinţii din familiile intacte şi din uniunile consensuale, ceva mai mult de jumătate din părinţii din familiile monoparentale au trecut prin cel puţin un divorţ (49% dintre ei au divorţat o dată, iar 4% dintre ei au divorţat de două sau mai multe ori).

Figura 2 Număr de căsătorii pentru părinţii din cele 3 tipuri de familii

93%

7%

95%

5%

19%

72%

9%

47%49%

4%

65%

32%

3%

79%

21%

1%0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

Nici o căsătorie O căsătorie 2 căsătorii sau mai mult

Nici un divorţ Un divorţ 2 divorţuri sau mai mult


Număr de căsătorii Număr de divorţuri

Pentru părinţii care sunt într-o relaţie cu un partener stabil în momentul de faţă (cei din familiile intacte şi cei din uniunile consensuale), durata medie a relaţiei diferă în funcţie de statutul marital. Pentru cei din familiile intacte durata medie a căsătoriei cu partenerul actual este de 16 ani, pe când pentru cei din uniunile consensuale, durata medie a uniunii cu partenerul actual este de 10 ani (vezi Tabelul A - 2). Durata medie a relaţiei mai mică la părinţii din cuplurile consensuale este parţial o consecinţă a vârstei medii mai mici a acestora în comparaţie cu ceilalţi părinţi. Vârsta la prima căsătorie sau la intrarea în prima uniune consensuală este asemănătoare pentru părinţii din cele trei grupuri: cei care în momentul de faţă sunt în uniuni consensuale au în medie vârsta cea mai mică la prima căsătorie sau uniune consensuală (21 de ani), urmaţi de cei din familiile monoparentale (22 de ani) şi de cei din familiile intacte (23 de ani) – vezi Tabelul A - 2.

4

Istoria de fertilitate Familiile intacte au în procente aproape egale un copil sau doi (40% au un copil şi 41% au doi copii), cu procente mai mici având trei copii (10%) sau patru sau mai mulţi copii (10%) – vezi Figura 3. Majoritatea familiilor monoparentale (52%) au un singur copil. Cuplurile consensuale tind să aibă mai mulţi copii decât celelalte două tipuri de familii. În cadrul uniunilor consensuale, procentul cu 3 copii este aproape dublu faţă de procentele din familiile monoparentale (11%) şi familiile intacte (10%). Aceeaşi situaţie se regăseşte pentru cei care au patru sau mai mulţi copii: dintre cuplurile consensuale, 21% au patru sau mai mulţi copii, pe când doar 10% din familiile monoparentale şi 10% din familiile intacte au acelaşi număr de copii. În medie, familiile monoparentale au 1,9 copii, urmaţi îndeaproape de familiile intacte cu 2 copii. Uniunile consensuale au în medie mai mulţi copii (2,5) decât celelalte două tipuri de familie (vezi Tabelul A - 2). Părinţii în uniuni consensuale provin la rândul lor din familii cu mai mulţi copii decât părinţii din celelalte două grupuri şi se numără mai des printre copiii mai mici ai familiei (vezi Tabelul A - 2).

Figura 3 Număr de copii şi număr ideal de copii pentru părinţii din cele trei tipuri de familii

41%

40%

10%

10%

0%

14%

64%

13%

9%

52%

28%

11%

10%

0,2%

20%

59%

13%

8%

29% 31

%

19% 20

%

0,4%

11%

53%

19%

16%

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

1 2 3 4+ 0 1 2 3 4+


Număr de copii Număr ideal de copii

Întrebaţi care este numărul ideal de copii pentru ei, majoritatea părinţilor spun că îşi doresc

sau şi-ar fi dorit doi copii, indiferent de tipul de familie din care fac parte (vezi Figura 3). Mai exact, 64% din părinţii în familii intacte, 59% din cei în familii monoparentale şi 53% din cei în cupluri consensuale îşi doresc doi copii. Procentele sunt mai mari decât procentele de părinţi care au în prezent doi copii. Foarte puţini părinţi (niciunul dintre părinţii din familiile intacte şi doar 0,2% din părinţii în familii monoparentale şi 0,4% din părinţii în uniuni consensuale) spun că nu şi-ar dori sau nu şi-au dorit nici un copil. Decalajul dintre numărul de copii şi numărul ideal de copii nu este acoperit de intenţiile de fertilitate pentru viitor. Media numărului de copii pe care părinţii

5

intenţionează să-i aibă în viitor este în jur de 0,1 – 0,2, fără diferenţe majore între cele trei grupuri de părinţi (vezi Tabelul A - 2).

Părinţii în uniuni consensuale tind să aibă primul copil la o vârstă ceva mai mică decât părinţii din celelalte două grupuri. Pe când în primul grup vârsta medie la care au avut primul copil este de 22 de ani, pentru părinţii din familiile monoparentale vârsta medie la primul copil este de 24 de ani, iar pentru cei din familiile intacte este de 25 de ani – vezi Tabelul A - 2.

Statut social Din punct de vedere al educaţiei, părinţii în uniuni consensuale au în medie nivelurile cele mai scăzute. Pe o scală de la 1 (fără şcoală) la 14 (masterat, doctorat), părinţii în uniuni consensuale au un nivel mediu de educaţie de 5,7 (un nivel de educaţie echivalent cu gimnaziul sau ceva mai avansat), părinţii în familii monoparentale au un nivel mediu de educaţie de 7,4 (un nivel de educaţie echivalent cu şcoala profesională), iar părinţii din familiile intacte au un nivel mediu de educaţie 8,2 (nivel echivalent cu liceul neterminat) – vezi Tabelul A - 2.

Figura 4 Educaţia părinţilor din cele trei tipuri de familii

3%

13%

65%

19%

11%

20%

52%

17%

24%

34%

37%

5%

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

Fără şcoală, şcoală primară Gimnaziu Şcoală profesională şi liceu Învăţământ superior


Figura 4 prezintă mai în detaliu distribuţia părinţilor din cele trei tipuri de familii pe categorii de educaţie. În toate cele trei grupuri de părinţi, cei mai mulţi părinţi au studii la nivel de şcoală profesională sau liceu. Părinţii în uniuni consensuale se găsesc în procente mai mari în categoria celor cu doar şcoală primară în comparaţie cu ceilalţi părinţi (24% dintre ei se plasează în această categorie, pe când doar 3% dintre cei în familii intacte şi 11% dintre cei în familii monoparentale se află în această categorie). În mod similar, părinţii în uniuni consensuale se găsesc în procente mai mari decât ceilalţi părinţi în categoria celor cu studii gimnaziale. La nivelurile mai înalte de educaţie (şcoală profesională şi liceu sau învăţământ superior), părinţii din cuplurile consensuale se regăsesc în

6

procente mai mici decât ceilalţi părinţi. Părinţii din familiile intacte sunt cei mai avantajaţi din punct de vedere al educaţiei, cu procente ridicate distribuite la nivel de şcoală profesională sau liceu şi la nivel de învăţământ superior, iar cei din uniunile consensuale sunt cei mai dezavantajaţi cu procente mari distribuite la nivelurile inferioare de educaţie. Situaţia din punct de vedere al educaţiei a celor din familiile monoparentale este undeva între cea a cuplurilor consensuale şi cea a familiilor intacte.

Părinţii în uniuni consensuale sunt de asemenea într-o situaţie dezavantajată faţă de ceilalţi părinţi din punct de vedere al statutului de angajat şi al prestigiului ocupaţional. Ei sunt angajaţi, cu un loc de muncă, în proporţie de doar 30%, spre deosebire de părinţii din familiile monoparentale (angajaţi în proporţie de 53%) şi de părinţii în familiile intacte (angajaţi în proporţie de 61%). Ierarhizarea grupurilor de părinţi din punct de vedere al prestigiului ocupaţional mediu este aceeaşi: părinţii în uniuni consensuale au prestigiul ocupaţional mediu cel mai mic (34,4)2, urmaţi de cei din familiile monoparentale (cu scorul mediu de prestigiu ocupaţional de 39,9) şi de cei din familiile intacte (cu scorul mediu de prestigiu ocupaţional de 43,2).

Ierarhia se păstrează şi în cazul venitului mediu al gospodăriei per capita şi în cazul venitului mediu al respondentului. În gospodăriile părinţilor din uniuni consensuale venitul mediu per capita în luna martie a acestui an a fost de aproximativ 2 milioane de lei, în cele ale părinţilor din familii monoparentale venitul mediu per capita a fost de aproximativ 3 milioane şi jumătate de lei, iar în cele ale familiilor intacte de aproximativ 4 milioane de lei (vezi Tabelul A - 2). În cazul venitului personal al respondentului, diferenţele între veniturile medii apar în acelaşi fel, cu cei din uniunile consensuale având un venit mediu de aproximativ 3 milioane de lei în luna martie, jumătate din veniturile medii ale celor din familiile monoparentale (aproximativ 6 milioane de lei) şi celor din familiile intacte (aproximativ 6 milioane şi jumătate de lei). Distribuţia părinţilor pe categorii de venit prezentată în Figura 5 şi Figura 6 arată clar prezenţa părinţilor din cuplurile consensuale în procente mari în categoria cu venituri lunare foarte mici (sub 1 milion de lei) şi în procente mici în categoria cu venituri lunare mari (peste 8 milioane de lei). Părinţii din familiile intacte sunt cei mai avantajaţi din punct de vedere al veniturilor, cu procente mici în categoriile cu venituri lunare mici şi procente mari în categoriile cu venituri lunare mari (comparativ cu celelalte două grupuri de părinţi). Din nou, părinţii din familiile monoparentale, se plasează din punct de vedere al situaţiei veniturilor între cuplurile consensuale cu situaţia mai dezavantajată şi familiile intacte, cu situaţia mai avantajată.

7

Figura 5 Venitul gospodăriei per capita pentru părinţii din cele trei tipuri de familii

16%

18%

30%

18%

9% 9%

23%24%

29%

11%

5%

8%

43%

27%

17%

6%

2%

4%

0%

5%

10%

15%

20%

25%

30%

35%

40%

45%

50%

Sub 1 milion lei 1 - 2 milioane lei 2 - 4 milioane lei 4 - 6 milioane lei 6 - 8 milioane lei 8 milioane +


Figura 6 Venitul personal pentru părinţii din cele trei tipuri de familii

24%

6%

9%

18%

14%

29%

22%

11%

16%17%

11%

23%

45%

14% 14%

9%8%

10%

0%

5%

10%

15%

20%

25%

30%

35%

40%

45%

50%

Sub 1 milion lei 1 - 2 milioane lei 2 - 4 milioane lei 4 - 6 milioane lei 6 - 8 milioane lei 8 milioane +


8

Diferenţele de profil socio-demografic între cele trei tipuri de familii sugerează că familiile intacte sunt cele mai puţin expuse unor factori de risc pentru bunăstarea copiilor şi pentru dezvoltarea lor comportamentală şi cognitivă, pe când cuplurile consensuale par a fi cele mai vulnerabile din acest punct de vedere. Familiile monoparentale sunt şi ele mai expuse decât familiile intacte la majoritatea factorilor de risc studiaţi aici. În general, pentru familiile monoparentale şi pentru cuplurile consensuale se disting următorii factori de risc: • Divorţ. Majoritatea părinţilor din familiile intacte şi din uniunile consensuale nu au trecut prin

experienţa divorţului, însă ceva mai mult de jumătate din părinţii din familiile monoparentale au trecut prin cel puţin un divorţ. Dacă divorţul apare între cei doi părinţi biologici ai copilului, copilul este direct afectat de redefinirea relaţiilor dintre părinţi şi de prezenţa mai restrânsă a unuia dintre părinţii biologici în viaţa sa. Dacă divorţul a survenit înainte de naşterea copilului, el poate avea efecte negative indirecte asupra copilului, prin efectele pe care le are asupra bunăstării psihologice a părintelui.

• Număr mare de copii ai respondentului. Cuplurile consensuale cu copii au în medie un număr mai mare de copii decât familiile monoparentale şi familiile intacte cu copii. Numărul mai mare de copii este legat de diluarea resurselor materiale şi a atenţiei părinţilor pentru fiecare copil în parte, putând avea efecte negative asupra dezvoltării comportamentale şi cognitive a copilului.

• Vârsta mică la prima naştere. Părinţii în uniuni consensuale tind să aibă primul copil la o vârstă ceva mai mică decât părinţii din celelalte două grupuri. Vârsta la prima naştere poate avea efecte asupra continuării educaţiei şi implicit asupra şanselor ulterioare în cariera pe piaţa muncii.

• Număr mare de copii în familia de origine a respondentului şi rang mare al naşterii respondentului în familia de origine. Părinţii în uniuni consensuale provin din familii cu mai mulţi copii decât părinţii din celelalte două grupuri şi se numără mai des printre copiii mai mici ai familiei. Numărul mare de copii în familia de origine a respondentului are efecte negative indirecte asupra copiilor respondentului, prin efectele asupra respondentului (conform mecanismului descris mai sus). Rangul naşterii poate avea efecte asupra personalităţii copilului (spre exemplu fraţii sau surorile mai mari tind să îşi dezvolte mai uşor capacitaţi de lider, să fie mai motivaţi, şi mai performanţi decât fraţii şi surorile mai mici).

• Nivel scăzut de educaţie, lipsa unui loc de muncă, prestigiu ocupaţional scăzut şi venit mic. Părinţii în uniuni consensuale sunt cei mai dezavantajaţi din punct de vedere al educaţiei, prestigiului ocupaţional, şi venitului. De asemenea, ei sunt în mai mare măsură afectaţi de lipsa unui loc de muncă decât ceilalţi părinţi. Părinţii din familiile intacte se află în situaţia cea mai avantajată, cu niveluri medii de educaţie crescute, prezenţă în procente mai mari pe piaţa muncii, prestigiu ocupaţional mediu crescut şi venituri medii mai mari decât ceilalţi părinţi. Părinţii din familiile monoparentale se plasează într-o poziţie intermediară din aceste puncte de vedere, între cuplurile consensuale, cele mai dezavantajate în medie pe toţi aceşti indicatori ai statutului social, şi familiile intacte, cele mai avantajate. Statutul social afectează o serie largă de atitudini, valori şi comportamente ale părinţilor atât în sfera generală cât şi în relaţiile lor cu copiii, dar constituie şi resurse pentru copil în cariera sa educaţională şi ocupaţională.

9

Valori parentale, roluri parentale şi stiluri de creştere a copiilor în cele trei tipuri de familii

Valorile parentale sunt strâns legate de statutul social al părinţilor şi pot avea influenţe asupra traiectoriilor educaţionale şi ocupaţionale ale copiilor. Câteva dintre aceste orientări valorice ale părinţilor au fost pe larg discutate în literatura de specialitate ca având influenţe asupra statutului social dobândit de copii mai târziu în viaţă. Printre acestea se numără valorile parentale din sfera conformismului şi valorile parentale din sfera autonomiei. Pe când prima sfera valorică pune accentul pe dezvoltarea capacităţii copiilor de a se conforma la un set de reguli impuse extern, cea de-a doua pune accentul pe dezvoltarea abilităţii de auto-control a copiilor şi construirea unui set intern de reguli de ghidare a comportamentului, reguli adaptabile în funcţie de context.

Figura 7 Valori parentale ale părinţilor din cele trei tipuri de familii

71%

39%

35%

6%

65%

29%

18%

8%

67%

47%

32%

6%

59%

26%

23%

9%

81%

53%

43%

8%

55%

18%

16%

7%

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

Hărnicie Credinţă religioasă

Cumpătare Supunere Responsabilitate Perseverenţă Independenţă Imaginaţie


Conformism Autonomie

Mediile scalei conformism-autonomie:Familii intacte = -0,31Familii monoparentale = -0,30Uniuni consensuale = -0,80

Notă: Procente de părinţi pe tip de familie care menţionează calitatea ca fiind importantă. Fiecare respondent a putut să aleagă trei calităţi din lista prezentată ca fiind calităţi importante.

Pentru a măsura valorile parentale, respondenţilor le-a fost prezentată o listă cu o serie de calităţi pe care copiii le-ar putea învăţa acasă, şi au fost întrebaţi pe care dintre ele le consideră ca fiind importante, pe care le consideră mai puţin importante, care este cea mai importantă şi care este cea mai puţin importantă calitate. În lista de calităţi care au fost prezentate respondenţilor, o serie denotă valorizarea conformismului în creşterea copiilor (hărnicie, credinţă religioasă, cumpătare şi supunere) şi o serie denotă valorizarea autonomiei copiilor şi dezvoltării capacităţii lor de autocontrol

10

(responsabilitate, perseverenţă, independenţă, imaginaţie). Gruparea acestor valori parentale în cele două sfere valorice separate este confirmată folosind datele din eşantionul naţional al cercetării „Viaţa de familie”, eşantion reprezentativ pentru populaţia României (vezi Caseta 1).

Figura 7 prezintă alegerile părinţilor din cele trei grupuri de familii. Hărnicia copiilor este cea mai valorizată calitate de către părinţi, indiferent de tipul de familie. Părinţii din uniunile consensuale tind să pună mai mult accentul pe dezvoltarea unei orientări conformiste a copiilor decât ceilalţi părinţi. Ei se orientează în procente mai mari decât ceilalţi părinţi către calităţile din sfera conformismului şi în procente mai mici decât ceilalţi părinţi către calităţile din sfera autonomiei. Părinţii din familiile intacte pun accentul în mai mare măsură decât ceilalţi părinţi pe responsabilitatea şi perseverenţa copiilor, calităţi din sfera valorică a autonomiei, iar părinţii din familiile monoparentale pun accentul în mai mare măsură decât ceilalţi părinţi pe independenţa şi imaginaţia copiilor, tot calităţi din sfera valorică a autonomiei.

Însă în general, părinţii din toate tipurile de familii înclină mai mult spre dezvoltarea orientării conformiste a copiilor. Pe o scală de la -3 (orientare valorică puternică spre conformism) la +3 (orientare valorică puternică spre autonomie) care măsoară sintetic orientarea valorică a părinţilor (vezi detalii despre construcţia scalei în Caseta 1), toate cele trei grupuri de părinţi au în medie scoruri negative (care semnifică o uşoară orientare spre valorile conformiste în toate grupurile de părinţi). Familiile intacte şi familiile monoparentale au medii apropiate pe această scală, sugerând că în medie, cele două grupuri de părinţi au orientări valorice similare cu privire la creşterea copiilor, pe când părinţii din cuplurile consensuale au în medie scoruri mai mici pe această scală (sugerând o orientare mai puternică spre valorile conformiste în creşterea copiilor).

În familiile cu doi părinţi (familiile intacte şi uniunile consensuale), se pune problema împărţirii rolurilor în creşterea copiilor între mamă şi tată. Familiile pot adopta un model în care fiecare dintre părinţi are atribuţii separate în sfera creşterii şi educării copilului (modelul rolurilor separate) sau în care ambii părinţi îşi asumă responsabilitatea pentru acelaşi tip de sarcină (spre exemplu, atât mama cât şi tatăl îşi asumă în mod egal rolul de a controla copilul – modelul rolurilor comune, împărţite în mod egal). Modul de împărţire a rolurilor parentale în familie poate avea influenţe asupra valorilor adoptate de către copil la maturitate, în special în sfera valorilor de gen şi pot influenţa rolurile pe care copilul le va adopta după formarea propriei familii.

Figura 8 prezintă împărţirea rolurilor parentale în familiile intacte, iar Figura 9 prezintă împărţirea rolurilor în uniunile consensuale. În general, nu există diferenţe majore între cele două tipuri de familii cu privire la împărţirea rolurilor parentale. În cazul rolurilor care nu implică supravegherea activităţilor copilului (lăudarea copilului şi rolul de părinte înţelegător) există procente foarte mici de părinţi în ambele tipuri de familii care spun că niciunul dintre părinţi nu-şi asumă aceste roluri. Rolul pe care par a fi dispuşi în mai mare măsură să şi-l împartă părinţii din ambele grupuri este acela de a lăuda copilul (52% dintre părinţii în familii intacte şi 40% dintre părinţii în uniuni consensuale spun că în familiile lor amândoi părinţii îşi asumă în mod egal acest rol). Modelul în care tatăl îşi asumă exclusiv o parte din rolurile parentale este destul de puţin răspândit, atât în familiile intacte cât şi în cuplurile consensuale. La fel şi pentru modelul în care mama îşi asumă exclusiv o parte din rolurile parentale. Singurele excepţii par a fi rolul de a controla copilul (care este asumat de către mamă în 62% din familiile intacte şi în 59% din uniunile consensuale) şi rolul de părinte înţelegător (care este asumat de către mamă în 55% din familiile intacte şi în 59% din uniunile consensuale). Dintre aceste şase roluri parentale, taţii gravitează spre cele tradiţional masculine, de

11

părinte restrictiv şi strict, asumându-şi aceste roluri în mod exclusiv în aproximativ 30% până la 36% din familiile studiate.

Figura 8 Roluri parentale în familiile intacte – „Cine este cel …”

36%

34%

21%

17%

12%

8%

36%

39%

37%

55%

34%

62%

15%

16%

24%

26%

52%

24%

13%

11%

18%

2%

3%

6%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

Mai restrictiv

Mai strict

Care pedepseşte copilul

Mai înţelegător

Care laudă copilul

Care controlează copilul

Tata Mama Amândoi Niciunul

Figura 9 Roluri parentale în uniunile consensuale – „Cine este cel …”

31%

30%

21%

15%

15%

12%

42%

43%

42%

59%

40%

59%

12%

12%

18%

24%

40%

23%

15%

14%

19%

1%

4%

6%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

Mai restrictiv

Mai strict

Care pedepseşte copilul

Mai înţelegător

Care laudă copilul

Care controlează copilul

Tata Mama Amândoi Niciunul Pe baza răspunsurilor la aceste întrebări referitoare la roluri parentale a fost construită o scală

care surprinde gradul în care părinţii adoptă modelul rolurilor comune, împărţite în mod egal (vezi

12

Caseta 2 pentru detalii despre construcţia scalei). Scala ia valori de la 0 (modelul rolurilor separate – fiecare părinte îşi asumă în mod exclusiv o parte din roluri) la 4 (modelul rolurilor comune – fiecare rol este asumat de ambii părinţi în egală măsură). Pentru familiile intacte, media scalei este de 1,11 iar pentru cuplurile consensuale media scalei este de 0,78. Valorile medii ale scalei sugerează că în ambele tipuri de familii este mai răspândit modelul rolurilor separate, aşa cum sugerau şi graficele discutate anterior.

Stilul parental adoptat este o colecţie de comportamente şi atitudini ale părintelui faţă de copil influenţat de valorile parentale, care poate să aibă influenţe asupra dezvoltării cognitive şi comportamentale a copilului. Există diverse conceptualizări ale stilurilor parentale. Dintre acestea, au fost studiate influenţele asupra vieţii copiilor ale stilului afectiv versus ostil, ale stilului restrictiv sau autoritar versus permisiv, ale stilului implicat versus detaşat, etc. Spre exemplu, stilul afectiv poate avea influenţe benefice asupra performanţei copiilor în şcoală, însă nedublat de impunerea autorităţii parentale poate duce la scăderea motivaţiei şi aspiraţiilor acestora. Un element important legat de stilul parental care are influenţe puternice asupra performanţei şcolare a copiilor este implicarea părinţilor în procesul educaţional. Părinţii care se interesează de progresul şcolar al copiilor, investesc timp în a-i ajuta pe copii cu temele pentru şcoală, le citesc copiilor şi îi motivează pe copii să înveţe şi să citească introduc în viaţa copilului factori pozitivi pentru performanţa şcolară. Prezenţa activă a părinţilor în viaţa copiilor, prin implicarea în activităţi comune şi prin menţinerea unei bune comunicări între părinţi şi copii poate avea de asemenea influenţe benefice asupra copiilor.

Între părinţii din cuplurile consensuale şi cei din familiile monoparentale nu există diferenţe remarcabile din punct de vedere al timpului mediu petrecut vorbind şi jucându-se cu copiii lor (vezi Figura 10). Părinţii din familiile monoparentale petrec în medie 20 de ore pe săptămână iar părinţii din cuplurile consensuale petrec în medie 19 ore pe săptămână implicându-se în astfel de activităţi. Părinţii din familiile intacte petrec în medie ceva mai puţin timp (17 ore pe săptămână) vorbind sau jucându-se cu copii. Din punct de vedere al timpului petrecut ajutând copiii cu temele pentru şcoală, părinţii din familiile monoparentale petrec mai mult timp implicaţi în această activitate comparativ cu ceilalţi părinţi (8 ore în medie pe săptămână comparativ cu cele 6 ore în medie petrecute de părinţii în uniuni consensuale şi cele 5 ore pe săptămână petrecute de părinţii în familiile intacte). Având însă în vedere faptul că în familiile monoparentale copilul beneficiază de atenţia unui singur părinte, spre deosebire de copiii din celelalte tipuri de familii, este posibil ca efortul suplimentar depus de părinţii din familiile monoparentale să nu aibă efecte pozitive mai mari pentru copil, în comparaţie cu copii din celelalte familii.

13

Figura 10 Stil parental – implicarea părinţilor în viaţa copilului

17

5

19

8

20

6

0

5

10

15

20

25

Vorbind sau jucându-se cu copilul Ajutând copilul cu temele pentru şcoală

Num

ăr m

ediu

de

ore p

e să

ptăm

ână

petr

ecut

e ...


Influenţa profilului socio-demografic asupra valorilor, rolurilor şi stilurilor parentale

Pentru fiecare dintre cele patru variabile de interes (valori parentale, roluri parentale şi cele două variabile care surprind stilurile parentale) am folosit ca predictori câteva dintre variabilele de profil socio-demografic care ar putea avea efecte în interiorul fiecăruia dintre grupurile de părinţi studiate. Am estimat separat efectele variabilelor demografice în absenţa variabilelor care măsoară statutul social (educaţie, ocupaţie şi venit) în modelul 1 (M1) şi din nou efectele acestor variabile atunci când sunt luate în calcul şi efectele variabilelor de statut social în modelul 2 (M2). Dat fiind că statul social este puternic legat de alte variabile demografice, influenţele sale ar putea masca influenţele variabilelor demografice.

O parte din efectele sunt neglijabile, pe când alte efecte sunt mai puternice, semnificativ diferite de zero din punct de vedere statistic3. Rezultatele detaliate ale analizelor de regresie folosite pentru estimarea efectelor variabilelor de profil socio-demografic asupra valorilor, rolurilor şi stilurilor parentale sunt prezentate în Tabelul A - 4. Tabelele 1-3 prezintă sumar doar efectele semnificative din punct de vedere statistic şi direcţia acestor efecte.

14

Tabelul 1 Efecte semnificative statistic în grupul de familii intacte

Valori

parentale (autonomie)

Roluri parentale

(roluri comune)

Stiluri parentale (se joacă …)

Stiluri parentale (ajută la teme)

M1 M2 M1 M 2 M1 M2 M1 M2 Sex (femeie =1) + + +

Vârstă - - - Mediu rezidenţial (urban=1) +

Număr de divorţuri Număr de copii - -

Număr de fraţi şi surori + + Educaţie + Ocupaţie

Venitul gospodăriei per capita + În grupul părinţilor în familii intacte (vezi Tabelul 1), preferinţa pentru trăsături ale copiilor

care denotă autonomie este influenţată pozitiv de rezidenţa în mediul urban, de niveluri crescute de educaţie şi de niveluri crescute de venit în gospodărie. Persoanele cu statut social mai ridicat (niveluri educaţionale mai înalte şi venituri mai mari) au în general o altă experienţă de viaţă şi o altă viziune asupra vieţii comparativ cu persoanele cu statut social mai scăzut. Ocupaţiile persoanelor cu statut social mai ridicat pun mai mult accentul pe flexibilitate, creativitate şi iniţiativă. Confruntarea cu astfel de situaţii determină persoanele cu statut social mai ridicat să adopte valori din sfera autonomiei şi să se îndepărteze de cele din sfera conformismului. Dacă părinţii cu statut social mai ridicat au adoptat aceste valori în urma experienţei lor de viaţă şi a experienţelor la locul de muncă, este de aşteptat ca aceştia să dorească să transmită aceste valori şi copiilor lor.

Tot în grupul părinţilor în familii intacte, modelul de împărţire a rolurilor parentale este influenţat de numărul de copii atât în familia de origine cât şi în familia respondentului. Familiile cu număr mai mare de copii tind în mai mare măsură să se îndepărteze de modelul rolurilor comune, împărţite în mod egal şi să adopte modelul sferelor separate de roluri. Este posibil ca modelul sferelor separate să fie o metodă mai eficientă de management al timpului. În familiile cu mai mulţi copii, există presiuni mai mari asupra timpul părinţilor, iar modelul rolurilor parentale în sfere separate este mai eficient în aceste condiţii. Paradoxal însă, părinţii care au crescut în familii cu mai mulţi copii au tendinţa opusă de a adopta modelul rolurilor comune. Dacă în familiile lor de origine modelul sferelor separate a fost într-adevăr folosit, este posibil ca efectul pozitiv al numărului de fraţi şi surori asupra adoptării modelului rolurilor comune să fie explicat printr-o reacţie de distanţare faţă de obiceiurile familiei de origine.

Sexul şi vârsta părintelui sunt singurii predictori semnificativi ai implicării părintelui în viaţa de zi cu zi şi în pregătirea pentru şcoală a copilului în familiile intacte. Mamele tind să se implice mai mult decât taţii, iar cei mai în vârstă tind să se implice mai puţin decât cei tineri.

În familiile monoparentale (vezi Tabelul 2) vârsta şi mediul rezidenţial au efecte pozitive asupra valorilor parentale din sfera autonomiei. La fel ca şi în cazul familiilor intacte, cei care locuiesc în mediul urban tind să adopte valori din sfera autonomiei şi să respingă valorile din sfera conformismului în strategia lor de creştere a copiilor. Cei mai în vârstă tind de asemenea să adopte valori din sfera autonomiei, deşi ar fi de aşteptat ca vârsta să aibă efect invers asupra scalei de valori parentale (dat fiind că cei mai în vârstă sunt mai tradiţionali, mai religioşi, crescuţi într-o perioadă în

15

care valorizarea conformismului era mult mai puternică). În cadrul familiilor monoparentale, atât numărul de copii cât şi numărul de fraţi şi surori au efecte negative asupra scalei valorilor parentale (părinţii cu mai mulţi copii şi părinţii proveniţi din familii cu mai mulţi fraţi şi surori tind să valorizeze trăsăturile conformiste ale copiilor lor). Educaţia şi venitul se regăsesc ca şi în cazul familiilor intacte cu efecte pozitive asupra valorizării autonomiei copiilor. Vârsta are un efect negativ asupra ambelor variabile care măsoară implicarea părinţilor în viaţa copiilor, similar cu situaţia regăsită în cazul familiilor intacte. Numărul de divorţuri apare aici ca predictor semnificativ negativ al stilurilor parentale, sugerând că părinţii divorţaţi comunică mai puţin cu copii lor. Cu cât numărul de divorţuri creşte, comunicarea între părinte şi copil tinde să sufere. Numărul de copii este de asemenea un obstacol în calea comunicări dintre părinţi şi copii şi cu cât numărul de copii într-o familie creşte, cu atât părinţii au mai puţin timp disponibil pentru a vorbi sau a se juca cu copii lor. Având în vedere că este vorba de familii monoparentale, presiunile create de numărul mare de copii asupra timpului părintelui sunt cumulate celor create de absenţa celui de-al doilea părinte în gospodărie. Educaţia părintelui este un factor cu impact pozitiv asupra implicării părintelui în viaţa copilului: părinţii mai educaţi se implică mai mult în pregătirea temelor pentru şcoală a copiilor şi petrec mai mult timp vorbind sau jucându-se cu copilul.

Tabelul 2 Efecte semnificative statistic în grupul de familii monoparentale Valori


Roluri parentale

(roluri comune)



M1 M2 M1 M 2 M1 M2 M1 M2 Sex (femeie =1)

Vârstă + - - - - Mediu rezidenţial (urban=1) + +

Număr de divorţuri - - Număr de copii - - -

Număr de fraţi şi surori - - Educaţie + + + Ocupaţie

Venitul gospodăriei per capita +

Nu e cazul

Tabelul 3 Efecte semnificative statistic în grupul de cupluri consensuale Valori


Roluri parentale

(roluri comune)



M1 M2 M1 M 2 M1 M2 M1 M2 Sex (femeie =1) + +

Vârstă - - Mediu rezidenţial (urban=1)

Număr de divorţuri Număr de copii - -

Număr de fraţi şi surori Educaţie Ocupaţie

Venitul gospodăriei per capita +

16

În grupul de părinţi în cupluri consensuale (vezi Tabelul 3), valorile parentale sunt influenţate semnificativ doar de numărul de copii (cu efecte negative asupra valorizării autonomiei copiilor) şi de venitul gospodăriei per capita (cu efecte pozitive asupra valorizării autonomiei copiilor). Sexul şi vârsta au efecte similare (ca direcţie a efectului) cu cele din grupul de părinţi în familii intacte: mamele tind să se implice mai mult în pregătirea pentru şcoală, iar cei mai în vârstă tind să petreacă mai puţin timp vorbind sau jucându-se cu copilul.

Concluzii Din punct de vedere al caracteristicilor de profil socio-demografic, familiile intacte sunt

afectate mai puţin de posibili factori de risc pentru dezvoltarea comportamentală şi cognitivă a copilului. Părinţii din aceste familii adoptă de asemenea în mare măsură valori parentale care pot acţiona ca factori pozitivi asupra carierei educaţionale şi ocupaţionale a copiilor lor, rezultând indirect în dobândirea unui statut socio-economic mai avantajat când aceşti copii ajung la maturitate. În comparaţie cu părinţii din familiile monoparentale şi cei din uniunile consensuale, părinţii din familiile intacte se află în situaţia socio-economică cea mai avantajată, cu niveluri medii de educaţie crescute, prezenţă în procente mai mari pe piaţa muncii, prestigiu ocupaţional mediu crescut şi venituri medii mai mari decât ceilalţi părinţi. Părinţii din familiile monoparentale se plasează într-o poziţie intermediară din aceste puncte de vedere, între cuplurile consensuale, cele mai dezavantajate în medie pe toţi aceşti indicatori ai statutului social, şi familiile intacte, cele mai avantajate. Părinţii din cuplurile consensuale se găsesc într-o poziţie dezavantajată faţă de celelalte două grupuri de părinţi şi din punct de vedere al unor indicatori demografici care constituie posibili factori de risc pentru viitorul copilului: au în medie mai mulţi copii, vârsta la care au primul copil este mai mică, şi vârsta la prima căsătorie/uniune consensuală este mai mică.

Studiul a pornit de la ipoteza că familiile intacte oferă un mediu mai puţin expus factorilor de risc pentru creşterea copiilor decât familiile monoparentale şi cele intacte. Această ipoteză a fost confirmată de datele analizate aici. Ipoteza conform căreia din punct de vedere al valorilor, rolurilor şi stilurilor parentale, cuplurile consensuale se aseamănă cu familiile intacte datorită prezenţei în gospodărie a ambilor părinţi este doar parţial susţinută de date: din punct de vedere al modului de împărţire a rolurilor parentale şi al stilului parental adoptat, cuplurile consensuale sunt similare familiilor intacte. Însă din punct de vedere al valorilor parentale adoptate, cuplurile consensuale au o orientare mai puternică spre valorile conformiste. Mai mult, contrar aşteptărilor, nu există diferenţe bine conturate nici între părinţii din familiile intacte şi cei din familiile monoparentale din punct de vedere al valorilor, stilurilor şi rolurilor parentale.

Anumite caracteristici ale profilului socio-demografic au influenţe semnificative asupra valorilor, rolurilor şi stilurilor parentale. În urma analizei din acest studiu, se pot face câteva generalizări cu privire la impactul factorilor socio-demografici asupra modului în care părinţii îşi cresc copiii: • Părinţii mai educaţi şi cu venituri mai mari tind să pună accentul mai mult pe dezvoltarea

capacităţii de auto-control a copiilor lor şi valorizează mai mult caracteristici ale copiilor legate de autonomie. Relaţia este prezentă atât în grupul de părinţi din familii intacte, cât şi în cel de familii monoparentale. În cuplurile consensuale, relaţia se păstrează doar pentru părinţii cu

17

18

venituri mai mari. În acest grup educaţia este un predictor mai slab, nesemnificativ statistic, al valorilor parentale.

• Modelul de împărţire a rolurilor parentale are predictori semnificativi doar în grupul de părinţi din familii intacte. În acest grup, părinţii cu mai mulţi copii tind să adopte un model în care părinţii îşi împart sferele de influenţă în viaţa copilului astfel încât mama se ocupă exclusiv de o parte din roluri iar tatăl se ocupă exclusiv de altă parte din roluri.

• Divorţul apare ca factor de risc în cadrul familiilor monoparentale, provocând probleme de comunicare între părinte şi copil şi o scădere a gradului de implicare a părintelui în viaţa de zi cu zi a copilului. Numărul mare de copii este de asemenea un factor cu impact negativ asupra relaţiei dintre părinte şi copil, numărul mare de copii creând presiuni asupra timpului părintelui, aflat deja sub presiune datorită absenţei unui al doilea părinte în gospodărie. În cadrul acestui grup, educaţia părintelui are efecte pozitive asupra gradului de implicare al părinţilor în viaţa de zi cu zi a copiilor şi asupra gradului de comunicare între părinţi şi copii.

• Sexul şi vârsta prezic în mod consistent gradul de implicare a părinţilor în viaţa copiilor, mamele având tendinţa să se implice mai mult decât taţii şi tinerii având tendinţa să se implice mai mult decât bătrânii.

Anexă

Tabelul A - 1 Statut marital şi istorie maritală pentru cei 606 de respondenţi din eşantionul naţional care au copii (proprii, din altă căsătorie a partenerului, sau adoptaţi) în gospodărie. Procente de părinţi care au copii ca părinte biologic, din altă căsătorie a partenerului, sau adoptaţi.

Statut marital în prezent al respondentului

Istorie maritală a respondentului N % din total

Părinţi biologici (% din N)

Părinţi cu copii din altă căsătorie a partenerului (% din N)

Părinţi cu copii adoptaţi (% din N)

Căsătorit La prima căsătorie 422 69,6 100 1,7 0,7 La a doua căsătorie sau mai mult 34 5,6 100 23,5 5,9 Uniune consensuală Nu a fost căsătorit niciodată 23 3,8 95,7 13,0 – A fost căsătorit o dată 13 2,1 100 38,5 0,0 A fost căsătorit de două sau mai multe ori 3 0,5 100 33,3 0,0

La primul divorţ 20 3,3 100 – 5,0 Divorţat, fără partener stabil în prezent La al doilea divorţ sau mai mult 4 0,7 100 – 0,0

A fost căsătorit o dată 4 0,7 100 – 0,0 Separat, fără partener stabil în prezent A fost căsătorit de două sau mai multe ori 2 0,3 100 – 0,0

A fost căsătorit o dată 70 11,6 95,7 – 5,7 Văduv, fără partener stabil în prezent A fost căsătorit de două sau mai multe ori 9 1,5 88,9 – 11,1 Nu a fost niciodată căsătorit şi nu este în uniune consensuală 2 0,3 100,0 – – Total 606 100,0 99,2 4,1 1,8 Sursa: Eşantion naţional, „Viaţa de familie”, FSR 2008 Exemplu de citire: în eşantionul naţional, din cei 606 de respondenţi care au copii în gospodărie, 422 (69,6%) sunt căsătoriţi în momentul de faţă, şi se află la prima căsătorie. Toţi cei 422 de respondenţi din această categorie (100%) sunt părinţi biologici. Un subgrup din această categorie (1,7% din cei 422 de respondenţi) au, pe lângă proprii copii şi copii din altă căsătorie a partenerului sau partenerei, iar 0,7% din cei 422 au şi copii adoptaţi pe lângă proprii copii.

19

20

Tabelul A - 2 Statistici descriptive pentru variabilele socio-demografice în cele trei grupuri de părinţi (familii monoparentale, uniuni consensuale) Medii Minimum Maximum Familii intacte Familii monoparentale Uniuni consensuale Respondent Partener Respondent Partener Respondent Partener Sex (femeie=1) 0,56 – 0,90 – 0,74 – 0,00 1,00 Vârstă 38,02 38,27 36,25 – 33,58 35,55 17,00 70,00 Mediu rezidenţial (urban=1) 0,54 – 0,56 – 0,44 – 0,00 1,00 Număr de căsătorii 1,07 – 0,91 – 0,38 – 0,00 3,00 Număr de divorţuri 0,05 – 0,57 – 0,22 – 0,00 3,00 Durata relaţiei curente (în ani) 16,34 – – – 9,61 – 1,00 42,00 Vârsta la prima căsătorie/uniune consensuală 22,55 – 21,49 – 20,47 – 13,00 45,00 Număr de copii 1,99 – 1,90 – 2,51 – 1,00 23,00 Număr ideal de copii 2,23 – 2,15 – 2,45 – 0,00 12,00 Intenţii fertilitate (câţi copii intenţionează să aibă în viitor) 0,20 – 0,07 – 0,24 – 0,00 3,00 Vârsta la care respondentul a avut primul copil 24,88 – 23,59 – 22,38 – 15,00 53,00 Număr de fraţi şi surori ai respondentului 3,51 – 3,52 – 4,64 – 1,00 21,00 Rangul naşterii pentru respondent 2,27 – 2,22 – 3,05 – 1,00 15,00 Educaţie 8,18 8,16 7,44 – 5,69 5,66 1,00 14,00 Statut de angajat (angajat=1) 0,61 – 0,53 – 0,30 – 0,00 1,00 Ocupaţie (scor de prestigiu) 43,19 44,22 39,93 – 34,35 35,72 13,00 62,00 Venitul gospodăriei per capita (milioane lei) 3,90 – 3,48 – 2,21 – 0,00 35,00 Venitul respondentului (milioane lei) 6,56 – 6,18 – 3,20 – 0,00 60,00 Sursa: Eşantionul naţional şi eşantioanele suplimentare, „Viaţa de familie”, FSR 2008. Exemplu de citire: Pentru variabilele dihotomice (în tabelul de mai sus, sexul, mediul rezidenţial şi statutul de angajat, variabile pentru care minim=0 şi maxim=1), mediile se interpretează ca proporţii. Spre exemplu, 56% dintre părinţii din familii intacte incluşi în cercetare sunt femei. Pentru familiile monoparentale, respondenţii au fost în proporţie de 90% femei. Pentru celelalte variabile din tabel, sunt prezentate mediile pe grupuri de părinţi. Spre exemplu, părinţii din familiile intacte au în medie 38 de ani, cei din familiile monoparentale au în medie 36 de ani, iar cei din uniunile consensuale au în medie 33 de ani. Respondenţii cercetării „Viaţa de familie” au fost rugaţi să răspundă şi la câteva întrebări legate de vârsta, educaţia şi ocupaţia partenerul lor. Tabelul de mai sus prezintă şi mediile acestor variabile pentru partener. Spre exemplu, în familiile intacte partenerii au în medie 38 de ani, iar în uniunile consensuale partenerii au în medie 36 de ani.

Tabelul A - 3 Statut marital şi istorie maritală pentru cele trei grupuri de părinţi cu copii sub 18 ani în întreţinere

Părinţi în … Statut marital şi istorie maritală a respondentului

n % din N

Căsătorit, la prima căsătorie 252 93,0 … Familii intacte (N=271)

Căsătorit, la a doua căsătorie sau mai mult 19 7,0

Nu a fost căsătorit niciodată 192 65,1 A fost căsătorit o dată 95 32,2

… Uniuni consensuale (N=295)

Locuieşte cu un partener de viaţă stabil

A fost căsătorit de două sau mai multe ori 8 2,7 Divorţat, la primul divorţ 243 46,4 Divorţat, la al doilea divorţ sau mai mult 22 4,2 Separat, a fost căsătorit o dată 56 10,7 Separat, a fost căsătorit de două sau mai multe ori 10 1,9 Văduv, a fost căsătorit o dată 79 15,1 Văduv, a fost căsătorit de două sau mai multe ori 14 2,7

… Familii monoparentale (N=524)

Nu locuieşte cu un partener de viaţă stabil

Nu a fost niciodată căsătorit 99 18,9 Sursa: Eşantionul naţional şi eşantioanele suplimentare, „Viaţa de familie”, FSR 2008. Exemplu de citire: dintre cei 295 de respondenţi în uniuni consensuale cu copii sub 18 ani în întreţinere, 192 (65,1%) nu au fost niciodată căsătoriţi, 95 (32,2%) au fost căsătoriţi o singură dată şi 8 (2,7%) au fost căsătoriţi de două sau mai multe ori.

Caseta 1 Gruparea variabilelor care măsoară valorile parentale şi construirea scalei de valori parentale

Gruparea variabilelor în cele două sfere valorice separate este verificată folosind analiza cluster (cluster ierarhic cu grupare realizată pe variabile, metoda legăturilor între grupuri, folosind corelaţia Pearson ca măsură de similaritate). Tehnica de analiză folosită clasifică variabile diferite în grupuri/clustere astfel încât fiecare grup conţine variabile care au asociere maximă iar asocierile între variabilele din grupuri diferite sunt minime. Astfel, grupurile rezultate conţin variabile care măsoară acelaşi concept teoretic, sau concepte teoretice similare – în acest caz, sfere valorice diferite. Graficul de mai sus prezintă rezultatul clasificării variabilelor. Valorile „toleranţă” şi „altruism” formează un prim cluster, „independenţa”, „responsabilitatea”, „imaginaţia” şi „perseverenţa” formează un al doilea cluster, iar „hărnicia”, „supunerea”, „religiozitatea” şi „cumpătarea” formează un al treilea cluster. Primul cluster surprinde o orientare valorică spre comportamentul prosocial, cel de-al doilea cluster surprinde orientarea spre autonomie, auto-control şi preferinţa pentru construirea unui set individual de ghidare a comportamentului, iar cel de-al treilea cluster surprinde o orientare valorică spre conformism şi respectarea regulilor externe. Ultimele două clustere surprind orientări valorice diametral opuse pe dimensiunea conformism – autonomie care este dimensiunea de interes în acest studiu. Pentru a construi o măsură sintetică a acestei dimensiuni, menţionarea uneia din calităţile din sfera autonomiei este codificată cu valoarea +1 iar menţionarea uneia din calităţile din sfera conformismului este codificată cu valoarea -1 şi sunt însumate codurile calităţilor menţionate ca fiind importante. Scala rezultată ia valori de la -3 (orientare puternică spre conformism) la +3 (orientare puternică spre autonomie).

21

22

Caseta 2 Construirea scalei de roluri parentale comune Pentru a surprinde dacă părinţii îşi separă sferele de influenţă în creşterea copiilor prin alocarea exclusivă a unui set de roluri mamei şi a unui set diferit de roluri tatălui (modelul rolurilor separate) sau dacă, dimpotrivă, amândoi părinţii îşi împart în mod egal toate rolurile parentale (modelul rolurilor comune, împărţite în mod egal), a fost ales din setul de şase roluri parentale un subset de patru roluri – două roluri tradiţionale ale tatălui (părintele mai strict, şi cel care impune restricţii), şi două roluri tradiţionale ale mamei (părintele care laudă copilul şi părintele care este mai apropiat/înţelegător). Pentru fiecare dintre aceste roluri, dacă părinţii îşi asumă în mod egal responsabilitatea, cazul este codificat cu valoarea +1. Dacă doar unul din părinţi îşi asumă responsabilitatea pentru respectivul rol parental, cazul este codificat cu valoarea 0. Dacă niciunul dintre părinţi nu-şi asumă responsabilitatea pentru rolul parental, cazul este etichetat cu valoarea missing şi scos din analiză. Valorile pentru cele patru roluri parentale sunt apoi însumate, rezultând într-o scală care ia valori între 0 (modelul rolurilor separate) şi 4 (modelul rolurilor comune).

Tabelul A - 4 Modelul de regresie – influenţa profilului socio-demografic asupra valorilor, rolurilor şi stilurilor parentale (Familii intacte) Familii intacte

Valori parentale (conformism - autonomie) Roluri parentale

Stiluri parentale (se joacă, vorbeşte cu copilul)

Stiluri parentale (ajută copilul la teme)

Modelul 1 Modelul 2 Modelul 1 Modelul 2 Modelul 1 Modelul 2 Modelul 1 Modelul 2 Sex (femeie =1) -0,06 -0,08 -0,06 -0,08 0,11 0,13 0,20 * 0,18 * Vârstă 0,01 -0,03 -0,05 -0,06 -0,19 * -0,20 * -0,31 *** -0,32 Mediu rezidenţial (urban=1) 0,19 ** 0,10 0,13 0,12 0,02 -0,02 0,07 0,06 Număr de divorţuri -0,09 -0,10 0,01 0,01 -0,04 -0,05 -0,10 -0,09 Număr de copii -0,04 0,06 -0,19 * -0,17 * 0,01 0,06 0,05 0,06 Număr de fraţi şi surori -0,07 0,01 0,19 ** 0,20 ** 0,02 0,03 0,10 0,10 Educaţie 0,19 * 0,06 -0,08 0,12 Ocupaţie -0,10 -0,10 0,10 -0,06 Venitul gospodăriei per capita (ln) 0,19 * 0,05 0,13 -0,02 R2 0,06 0,13 0,08 0,09 0,06 0,08 0,18 0,19 Familii monoparentale




Modelul 1 Modelul 2 Modelul 1 Modelul 2 Modelul 1 Modelul 2 Modelul 1 Modelul 2 Sex (femeie =1) 0,08 0,04 0,00 -0,02 0,00 -0,02 Vârstă 0,13 ** 0,02 -0,22 *** -0,25 *** -0,17 ** -0,19 ** Mediu rezidenţial (urban=1) 0,23 *** 0,11 * 0,01 -0,01 0,09 0,07 Număr de divorţuri 0,05 0,00 -0,11 * -0,13 ** 0,00 -0,02 Număr de copii -0,13 * 0,02 -0,12 * -0,12 * -0,05 -0,04 Număr de fraţi şi surori -0,24 *** -0,16 ** 0,02 0,04 -0,08 -0,05 Educaţie 0,20 ** 0,14 * 0,18 * Ocupaţie 0,04 0,03 -0,06 Venitul gospodăriei per capita (ln) 0,18 ** -0,10 -0,09 R2 0,20 0,25 0,10 0,12 0,05 0,07

23

24

Tabelul A – 4 (continuat)

Uniuni consensuale




Modelul 1 Modelul 2 Modelul 1 Modelul 2 Modelul 1 Modelul 2 Modelul 1 Modelul 2 Sex (femeie =1) 0,10 0,06 0,00 -0,01 0,01 -0,01 0,19 * 0,18 * Vârstă 0,03 -0,01 -0,11 -0,12 -0,21 ** -0,21 ** -0,05 -0,09 Mediu rezidenţial (urban=1) 0,12 0,06 -0,08 -0,10 -0,02 -0,04 0,00 -0,03 Număr de divorţuri 0,02 -0,04 0,01 -0,01 -0,03 -0,04 -0,06 -0,08 Număr de copii -0,33 *** -0,21 ** -0,05 -0,03 -0,09 -0,06 -0,10 -0,06 Număr de fraţi şi surori -0,08 0,00 0,11 0,12 -0,08 -0,06 -0,11 -0,09 Educaţie 0,11 0,03 -0,01 0,12 Ocupaţie -0,08 0,00 -0,08 0,04 Venitul gospodăriei per capita (ln) 0,26 ** 0,04 0,13 0,01 R2 0,17 0,21 0,04 0,04 0,08 0,09 0,08 0,10 Sursa: Eşantionul naţional şi eşantioanele suplimentare, „Viaţa de familie”, FSR 2008. Notă: Coeficienţii sunt coeficienţi de regresie standardizaţi. Venitul este logaritmat pentru a-i normaliza distribuţia. Nivel de semnificaţie statistică *** p ≤0,001; ** p≤0,01; * p≤0,05. EXEMPLU DE INTERPRETARE:Fără a ţine sub control efectele educaţiei, ocupaţiei şi venitului, efectul numărului de copii asupra modelului de împărţire a rolurilor parentale este în medie de -0,19 deviaţii standard (o creştere în familie a numărului de copii cu o deviaţie standard determină o scădere în medie de 0,19 deviaţii standard pe scala modelului de împărţire a rolurilor parentale, scădere semnificativă statistic la nivelul 0,05).

Note 1 Pentru a avea o imagine asupra părinţilor care sunt implicaţi activ în creşterea şi viaţa de zi cu zi a

copiilor lor, am inclus în analiză doar familiile în care copiii locuiesc cu părinţii şi sunt în întreţinerea părinţilor. De asemenea, dat fiind că întrebările referitoare la stilurile şi rolurile parentale sunt relevante pentru interacţiunea dintre părinţi şi copiii lor mici sau cel mult adolescenţi, sunt studiaţi doar părinţii care au cel puţin un copil sub 18 ani.

2 Pe scala de prestigiu ocupaţional SIOPS (Standard International Occupational Prestige Scale) care poate lua valori de la 6 – prestigiu minim la 78 – prestigiu maxim.

3 Eşantioanele de uniuni consensuale şi de familii monoparentale sunt selectate folosind metoda bulgărelui de zăpadă. În aceste condiţii, testele de semnificaţie raportate pentru grupul de părinţi în uniuni consensuale şi pentru grupul de părinţi în familii monoparentale sunt folosite orientativ pentru discutarea efectelor în modelul de regresie, urmând practica răspândită în ştiinţele sociale de a folosi teste de semnificaţie pentru astfel de eşantioane drept un criteriu convenient pentru interpretare.

25

Uniunile consensuale în România Raluca Popescu

Uniunea consensuală, coabitarea, concubinajul, căsătoria de facto, etc, sunt

termeni care fac referire la cuplul necăsătorit care trăieşte împreună. Începând cu anii 1970 această formă de convieţuire a cunoscut o răspândire fără precedent în istoria modernă1. Până acum câteva decenii, concubinajul era rar întâlnit şi reprezenta un subiect definit social drept tabu.

În termenii lui Giddens (2000), uniunea consensuală este în esenţa sa o “relaţie pură”. Relaţia pură este o “situaţie unde relaţia socială a fost iniţiată numai pentru ea însăşi, pentru ceea ce poate obţine fiecare persoană dintr-o asociere susţinută cu cealaltă, şi se continuă numai în măsura în care amândoi partenerii consideră că le aduce suficiente satisfacţii pentru ca fiecare s-o menţină” (Giddens, 2000, p. 59). Respingând oficializarea, partenerii se străduiesc să obţină o relaţie autosuficientă. Limitele în care funcţionează relaţia nu sunt impuse din afară ci sunt stabilite de comun acord. Partenerii îşi stabilesc propriile norme, privind de exemplu fidelitatea sexuală sau responsabilităţile casnice, reguli care nu au însă nici o referinţă socială exterioară, ca în cadrul căsătoriei. Succesul relaţiei se bazează pe încercările de compatibilizare, de înţelegere reciprocă.

Factori asociaţi coabitării Motivaţiile pentru care cuplurile coabitează sunt dintre cele mai diverse: de la

dificultăţi financiare sau lipsa de încredere în viitorul relaţiei până la considerente de ordin valoric. Profilul celor care intră în uniune consensuală tinde să fie diferit de al celor căsătoriţi: sunt indivizi vulnerabil economic sau social, cu experienţe de viaţă mai puţin obişnuite sau mai liberali şi nonconformişti.

Vârsta. Coabitarea este semnificativ mai răspândită la categoriile de vârsta mai tinere, până în 35 de ani. În literatură este folosit adesea termenul de coabitare juvenilă, desemnând astfel principala categorie de vâsrtă în care acest mod de viaţă este mai răspândit (Béjin, 1998)

Sexul. Bărbaţii dezvoltă de-alungul vieţii relaţii consensuale într-o mai mare măsură comparativ cu femeile. Bărbaţii au o vârstă mai ridicată la căsătorie şi mai multe experienţe intime premaritale comparativ cu femeile. Complementar, mai mulţi bărbaţi aleg să nu se căsătorească. (Wu 2000).

Statusul socio-economic. Deşi coabitarea nonmaritală a intrat în atenţia cercetătorilor ca mod de viaţă răspândit printre studenţi începând cu anii 1960, aceştia au fost numai “imitatorii” nu “inovatorii” (Cherlin, 1992). Multiple studii confirmă faptul că

1 Până la jumătatea secolului XIX diferenţele dintre coabitare şi căsătorie erau neclare în multe ţări. Reglementările lipseau sau erau mai mult de ordin religios şi mai puţin de ordin juridic. Căsătoria aşa cum este ea înţeleasă astăzi a devenit generalizată abia în secolul al XIX-lea. Coabitarea ca fenomen al ultimelor decenii este însă de natură diferită: a devenit un model răspândit de convieţuire în contextul în care căsătoria reprezintă o instituţie fundamentală şi dominantă în societate.

nivelul scăzut de educaţie, statutul ocupaţional precar sau veniturile insuficiente corelează cu preferinţa pentru coabitare (Cherlin 1992; Seltzer 2000).

Securitatea economică reprezintă un factor cheie în întemeierea familiei. Indivizii din mediile sărace amână sau abandonează ideea căsătoriei datorită resurselor economice insuficiente. Menajul comun a reprezentat de-alungul timpului „căsătoria săracului” (Sassler, 2007). În ciuda generalizării fenomenului la toate categoriile de populaţie, chiar şi astăzi ratele de coabitare tind să fie mai ridicate la cei mai puţini educaţi, săraci, sau vulnerabili pe piaţa muncii.

Totuşi, trebuie punctat că între cei cu educaţie ridicată, studenţii reprezintă o categorie specială în care rata de coabitare este ridicată. Primele studii despre uniuni consensaule au apărut de altfel pe această categorie de populaţie. Prin traiul în comun, aceştia îşi satisfac nevoia de dragoste şi intimitate sexuală fără a fi supuşi constrângerilor şi controlului părinţilor sau a îngrădirilor legale.

O serie de factori care ţin de istoria familială şi maritală a indivizilor sunt asociate de asemenea preferinţei pentru neoficializarea relaţiei. Indivizii care au crescut în familii dezorganizate sunt mai înclinaţi să aleagă să trăiască în uniune consensuală, la fel şi cei care au avut experienţe maritale eşuate (divorţaţi, separaţi). Mamele singure este mai probabil să intre în relaţii de coabitare, la fel şi taţii care au obligaţii de suport faţă de copii din afara căsătoriei sau din căsătorii anterioare (Sassler, 2007)

Coabitarea este mai răspândită în cazul cuplurilor eterogene etnic, religios, rasial sau educaţional. Convieţuirea reprezintă un răspuns la presiunile şi sancţiunile sociale cu care cuplul s-ar putea confrunta în cazul oficializării.

Orientări valorice. Indivizii care coabitează tind să perceapă normele sociale în termeni mai flexibili. Coabitarea presupune un angajament mai scăzut al partenerilor din punct de vedere economic sau social, prin urmare este considerată o formă de convieţuire mai flexibilă şi mai egalitară comparativ cu căsătoria.

Din cercetările comparative cu cuplurile căsătorite, a reieşit o orientare valorică diferită a cuplurilor care coabitează: tind către egalitarism (Kaufman, 2000), liberalism politic, au o disponiblitate mai mare la risc, sunt mai puţin religioşi (Stanley, Whiton, Markman, 2004), iar cu privire la relaţie, au orientări valorice mai puţin tradiţionale legate de familie, sunt mai individualişti şi manifestă un angajament mai scăzut (Nock, 1995). Nu este însă clar dacă valorile mai egalitare, flexibile şi tolerante ale cuplurilor consensuale sunt explicabile prin faptul că indivizii cu acest profil se angajează mai degrabă în relaţii de coabitare sau însăşi experienţa coabitării (mai puţin reglementată şi cu mai puţin suport legal şi social, şi deci mai vulnerabilă) induce acest efect asupra atitudinii indivizilor.

Având în vedere influenţa tuturor factorilor menţionaţi anterior, se poate concluziona că uniunile consensuale sunt relaţii mai fragile comparativ cu cele încheiate prin căsătorie. Durata de viaţă a coabitărilor este mai redusă decât cea a căsătoriilor. Suportul social mai redus al relaţiei, dificultăţi de integrare profesională şi socială în general, experienţe familiale negative, atitudinile mai deschise şi o disponiblitate mai mare la risc sau comportamente nonconvenţionale, sunt elemente care afectează negativ calitatea relaţiei consesnuale.

Coabitarea premaritală sau nonmaritală este asociată cu un angajament (devotament, responsabilitate reciprocă) mai redus al partenerilor, o satisfacţie mai scăzută faţă de relaţie şi cu o probabilitate mai ridicată ca partenerii să de despartă.

(Stanley et all, 2004). Relaţiile de concubinaj sunt în general conflictuale şi chiar mai violente (violenţa nu este patriarhală, ci reciprocă, şi nu neapărat fizică, cât mai ales verbală) (Stanley at all, 2004). Aceleaşi tendinţe au fost suprinse şi pentru cuplurile căsătorite dar care au coabitat anterior căsătoriei. Şi acestea se caracterizează printr-o calitate a relaţiei mai scăzută şi printr-o probabilitate mai mare de divorţ comparativ cu cuplurile căsătorite fără să coabiteze anterior.

Reglementarea juridică a coabitării Apărută iniţial ca o formă liberă de reglementările juridice, astăzi coabitarea este

în foarte multe ţări doar un alt fel de căsătorie, fiind reglementată juridic după aceleaşi principii. În condiţiile răspândirii acestei forme de convieţuire, multe ţări au luat iniţiativa recunoaşterii lor oficiale. Probabil cele mai grave probleme asociate acestui tip de relaţie sunt în special de natură juridică, drepturile şi responsabiltăţile fiind reglemetate doar pe baza liberei înţelegeri şi negocieri între parteneri. În cazul apariţiei unei dizabilităţi sau a altui eveniment care provoacă dependenţă, sau în cazul destrămării cuplului, fie prin separare, fie prin deces, indivizii nu beneficiază de niciun fel de drepturi. Mai mult, copii rezultaţi dintr-o astfel de relaţie se pot confrunta cu dificultăţi de ordin juridc.

Recunoaşterea legală a uniunilor se face printr-un contract, o înţelegere de coabitare, semnat de ambii parteneri şi în care sunt reglementate drepturile şi responsabilităţile ambelor părţi. Sunt stipulate printre altele modul de împărţire a cheltuielilor de trai pe durata relaţiei, modul de împărţire a bunurilor comune în cazul în care relaţia se termină dar şi reglementări referitoare la păstrarea bunurilor separate achiziţionate înainte. Şi din punct de vedere fiscal, în unele cazuri şi din punct de vedere al beneficiilor sociale sau din asigurări (sănătate, pensii) cuplul consensual beneficiază de aceleaşi avantaje ca şi cuplul legal constituit.

La nivel European, legislaţia referitoare la coabitare este foarte diversă. În 1989, Danemarca a fost prima ţară care a introdus “patereriatul înregistrat” ca formă legalizată inclusiv pentru cuplurile de acelaşi sex. În prezent parteneriatul este legiferat în majoritatea ţărilor din Europa Occidentală (cu excepţia notabilă a celor catolice mediteraneene): Denemarca (1989), Norvegia (1993) Suedia (1995), Islanda (1996, doar pentru cuplurile de acelaşi sex), Belgia, (1998), Olanda (1998), Franţa (1999), Portugalia (1999), Elveţia (2001), Germania (2001, doar pentru cuplurile de acelaşi sex), Finlanda (2002), Noua Zeelandă (2004), Luxemburg (2004), Andora (2005), Marea Britanie (2005, doar pentru cuplurile de aceşai sex), Cehia (2006), Slovenia (2006, doar pentru cuplurile de acelaşi sex), Irlanda (2008), Ungaria (începând cu 2009). Aşa cum se poate remarca, în mod surprinzător, în câteva ţări reglementările legale vizează numai parteneriatele între cuplurile de acelaşi sex, celelalte rămânând în continuare un mod de viaţă informal. În SUA de asemenea, foarte multe dintre state au adoptat o lege referitoare la concubinaj, sub denumirea de parteneriat domestic sau „common-law marriage” sau „căsătorie de facto”. Olanda a fost prima ţară care a instituit căsătoria între personae de acelaşi sex începînd cu 2002, Belgia fiind a doua, în 2003. Căsătoria între cuplurile de acelaşi sex mai este legală în: Spania (2005) şi Norvegia începând cu 2009.

Termenii sub care coabitarea apare în diversele reglementări juridice sunt foarte diverşi: parteneriat înregistrat (în majoritatea cazurilor), “coabitare statutorie” (Belgia), parteneriat domestic, uniune civilă (Noua Zeelandă), căsătorie de fato, căsătorie de comun acord (Suedia) etc. Uneori aceste denumiri desemnează şi tipuri diferite de relaţie, cu drepturi şi responsabilităţi diferite.

În majoritatea ţărilor, cei care se află în parteneriate civile pot beneficia de aceleaşi drepturi de proprietate, fiscale sau chiar de asigurări sociale ca şi cuplurile legal constituite. Fiind o legislaţie care acoperă şi cupluri de acelaşi sex, în majoritatea ţărilor adopţia nu este posibilă sau reductibilă la adopţia copilului biologic al partenerului (Finlanda, Franţa, Germania, Marea Britanie, Slovenia Noua Zeelandă, Islanda, etc). În Olanda partenerii au aceleaşi drepturi ca şi cuplurile căsătorite cu excepţia faptului că partenerul înregistrat (bărbat sau femeie) al unei femei care dă naştere unui copil nu este considerat automat celălat părinte al copilui. În Franţa, “pactul de solidaritate civilă” este mai uşor de dizolvat decât căsătoria şi nu dă drepturi automate partenerului imigrant (ca în cazul căsătoriei). În Suedia, legislaţia referitoare la parteneriatele înregistrate este probabil cea mai permisivă la nivel European, fără a exista de fapt diferenţe faţă de cuplul legal constituit. Partenerii (inclusiv de acelaşi sex) au drept de adopţie, iar cuplurile de femei au dreptul la fertilizare in vitro.

În ciuda legalizării, cele mai multe cupluri continuă să coabiteze informal. Ţările Scandinave au ratele de coabitare informală cele mai ridicate, urmate de Europa Centrală, Slovenia şi Estonia, fără ca uniunile legalizate să deţină ponderi înseminate în aceste ţări.

Coabitarea este în fapt un fenomen greu de măsurat datorită varietăţii formelor sale. Din punct de vedere legal, există parteneriate înregistrate şi neînregistrate, din punct de vedere al tipului de relaţie de cuplu, există parteneriate între persoane de sex opus şi de acelaşi sex (de altfel cuplurile homosexuale au exercitat presiuni notabile pentru recunoaşterea unor astfel de forme de convieţuire). În aceste condiţii, starea civilă a unei persoane devine foarte greu de măsurat. În ţările Scandinave statutul marital legal este definit pe două dimensiuni diferite, una în relaţie cu căsătoria şi alta în relaţie cu parteneriatul legal. Astfel, departamentele de statistică înregistrează starea civilă fie prin statutul persoanei în funcţie de căsătorie (căsătorit, separat, divorţat, văduv) fie prin statutul persoanei în funcţie de parteneriat (în parteneriat înregistrat, separat - parteneriatul nu este dizolvat dar nu mai sunt împreună, parteneriat civil dizolvat, parteneriat dizolvat prin decesul partenerului).

În România nu este adoptată o lege care să recunoască concubinajul ca formă legală de convieţuire. Singura reglemenntare legală cu implicaţii asupra relaţiei de coabitare se referă la copii rezultaţi din aceste cupluri care au aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie (Codul Familiei, art.63 ). În 2002 a fost propusă o lege privind recunoaşterea concubinajului ca formă de convieţuire. Legea propunea încheierea unui “contract de uniune consensuală” care se înregistra apoi la Registrul pentru evidenţa persoanelor aflate în concubinaj. Acest contract asigura protecţia socială a partenerilor şi a copiilor rezultaţi din relaţie; se specificau de asemenea care sunt drepturile şi obligaţiile partenerilor în concubinaj, precum şi dispoziţii referitoare la încetarea coabitării. Legea concubinajului a rămas până în prezent doar în stadiul de proiect.

Coabitarea informală în România În România ponderea uniunilor consensuale este relativ mică. Datele de la ultimul

Recensământ din 2002 (de altfel şi prima dată când au fost înregistrate oficial) indică o pondere scăzută a acestora: 828 mii persoane (numai 3,9% din totalul populaţiei), 3,2% în mediul urban şi 4,6% în mediul rural trăind în astfel de uniuni. Din totalul gospodăriilor, cele de acest tip reprezintă 6,5%. Date de anchetă mai recente estimează valori mai ridicate: 5,5% (BOP, Soros, 2007) sau 5,7% din populaţie (Viaţa de familie, Soros, 2008).

Valorile sunt considerabil mai scăzute comparativ cu Europa Occidentală. În Danemarca, una din cinci familii sunt de acest tip. Valori de peste 10% din totalul uniunilor se înregistrează şi în Finlanda, Norvegia, Estonia, Olanda, Marea Britanie sau Austria. Totuşi, în România uniunile consensuale înregistrează o valoare mai ridicată însă comparativ cu unele ţări estice (Polonia, Cehia, Slovacia, Lituania) sau mediteraneene (Italia, Spania, Grecia sau Portugalia).

Analizele prezentate în acest capitol sunt realizate pe baza de date „Viaţa de familie”, folosind eşantionul suplimentar de persoane care trăiesc în uniune consensuală (514 cazuri) prin metoda bulgărelui de zăpadă (persoanele care coabitează identificate în eşantionul naţional au indicat alte persoane aflate în acceaşi formă de convieţuire). Fiind un eşantion de disponibilitate, nu poate fi considerat reprezentativ la nivelul uniunilor consensuale din România. Totuşi, eşantionul cuprinde suficiente cazuri pentru a explora caracteristicile şi calitatea relaţiei de coabitare, orientările valorice ale indivizilor sau probleme cu care se confruntă aceste uniuni.

Profilul celor care trăiesc în uniune consensuală Majoritatea celor care trăiesc în uniuni consensuale sunt tineri până în 34 de ani.

Nivelul de educaţie este destul de scăzut, comparativ cu persoanele căsătorite: peste 40%, comparativ cu numai 30% dintre cei căsătoriţi au maxim 8 clase. Coabitanţii trăiesc în gospodării de dimensiune mai mare. Numărul de copii biologici este mai mic decât al cuplurilor căsătorite, însă, aşa cum era de aşteptat, numărul de copii din altă căsătorie este mai ridicat (fapt explicabil prin experienţele maritale nereuşite anterioare ale coabitanţilor). Numărul mediu total de copii este mai mai scăzut în cazul celor din uniune consensuală: 1,89 comparativ cu 2,01 (numărul mediu de copii a fost calculat incluzând şi cuplurile fără copii).

Atât venitul gospodăriei în care trăiesc, cât şi cel personal sunt semnificativ mai mici. Dotările gospodăriilor sunt de asemenea deficitare comparativ cu situaţia persoanelor căsătorite. Indicele dotărilor gospodăriei compus din suma acestora (autoturism, telefon mobil, telefon fix, frigider, masină de spălat automată, computer, acces la Internet, cuptor cu microunde, geamuri termopan, aer conditionat) are o valoare scăzută. 11% dintre coabitanţii nu au niciuna dintre dotarările menţionate în gospodărie şi aproape 60% au cel mult 3 din cele 10 dotări inventariate.

Tabel 1 Caracteristici socio-demografice ale indivizilor din uniunile consensuală comparativ cu cei căsătoriţi (%)

Persoane în uniuni

consensuale Persoane căsătorite

18-34 ani 55,6% 17,8% 35-49 ani 34,7% 33,3% Vârsta 50 şi peste 9,7% 49,0% Primară 41,2% 30,5% Medie 46,7% 58,0% Educaţia Superioara 12,1% 11,4% Personal (mediu) 557 lei 693 lei Venit Gospodărie (mediu) 1387 lei 1437 lei

Dimensiunea medie a gospodăriei 3,92 3,44 Biologici 1,61 1,93 Din altă căsătorie 0,28 0,05 Adoptaţi 0,01 0,02

Număr mediu de copii

Total 1,89 2,01 Dotări gospodărie Indice (suma medie) 3,68 4,76

Urban 55,1% 52,7% Mediul Rural 44,9% 47,3% oraş mare, peste 200.000 locuitori 20,1% 17,1% oraş mare, 100-200.000 locuitori 7,8% 8,3% oraş mic, 30-100.000 locuitori 13,1% 13,7% oraş mic, sub 30.000 locuitori 14,6% 13,6% sat centru comuna 31,8% 19,7%

Tipul localităţii

Sat 12,7% 27,6% Distribuţia pe medii de rezindenţă şi pe tipul localităţii este asemănătoare.

Coabitanţii trăiesc mai mult în mediul urban, dar pe tipuri de localităţi, cel mai des întâlniţi sunt în centrele de comună (aproape o treime) şi apoi în oraşele mari (o cincime). Capitalul social al coabitanţilor este comparabil cu cel al persoanelor căsătorite. Cei căsătoriţi par să aibă în unele situaţii (în special în cazul servicilor de de sănătate) un capital social uşor mai ridicat. În general capitalul social al indivizilor în România este unul destul de scăzut comparativ cu alte ţări.

Tabel 2 Capital social. Relaţii/cunoştinte pe care se pot baza… Coabitanţi Căsătoriţi în caz de boală pentru consultatie, tratament, interventie chirurgicală

23,2% 31,6%

la tribunal, notar, avocat 12,9% 10,4% la primărie 12,1% 14,1% la poliţie 11,7% 12,1% în obţinerea unui credit 10,3% 10,4%

în obţinerea unui loc de muncă 10,6% 9,5% în lumea afacerilor 7,4% 9,5% în străinătate 12,1% 14,0% la institutiile judeţene (prefectură, consiliul judeţean) 4,1% 5,3%

În concluzie, coabitanţii sunt în general persoane mai tinere (jumătate au până în 34 de ani) cu un capital uman şi material mai scăzut comparativ cu persoanele căsătorite. Trăiesc în gospodării mai numeroase şi considerbil mai prost dotate. Se întâlnesc mai degrabă în centrele de comună sau în oraşele mari. Pe ansamblu, coabitanţii par să aibă un profil social mai dezavantajat comparativ cu cei căsătoriţi.

Motivele pentru care coabitează Cel mai des invocat motiv pentru care este preferat acest stil de viaţă sunt

dificultăţile financiare. Cumulând şi lipsa unei locuinţe proprii ca explicaţie a preferinţei pentru coabitare, raţiunile de ordin material au fost invocate de imensa majoritatea a respondenţior (aproximativ 90%). Comoditatea şi lipsa de încredere în relaţie reprezintă de asemenea justificări importante. Tabel 3 Motivele cel mai des invocate pentru care indivizii preferă să trăiască în uniune consensuală (%)

% Dificultăţi financiare 58,4 Comoditate/ne este bine asa 41,6 Nu suntem pregatiţi/nu a venit momentul 30,0 Lipsa unei locuinţe proprii 29,6 Nu credem în oficializarea relaţiei (în hârtii) 27,3 Vrem să ne cunoaştem mai bine 22,5 Nu vrem să impunem constrângeri relaţiei 18,8 Suntem prea tineri/prea batrâni 15,3 Alte priorităţi – studii, cariera, vacanţe, călătorii 10,8 Nu credem în valorile pe care le presupune o căsătorie 7,5 Familia (extinsă) nu este de acord cu relaţia respectivă 7,3 Prietenii nu sunt căsătoriţi (au relaţii consensuale) 4,1 Ne displace ritualul nunţii 3,5 Unul dintre parteneri nu este divorţat oficial 3,1

Notă: indivizii au putut menţiona 3 motive. Tabelul prezintă răspunsurile cumulate. (Întrebările au fost aparent deschise – indivizii au răspuns spontan, operatorul avea o listă de răspunsuri precodificate şi o variantă liberă). Au fost menţionate şi alte răspunsuri, însă ponderea acestora este de sub 3%: dorinţa de mai multă libertate, pentru a nu pierde anumite beneficii sociale, doliu, plecarea periodică din ţară, sănătatea precară, copiii, probleme cu actele, tradiţia etniei, nu a vrut partenerul, alcoolul.

Unele dintre categoriile de răspuns se suprapun, astfel încât devine dificil de

identificat un tip distinctiv de motivaţii. Am alcătuit o categorie de motivaţii pragmatice (motive de ordin material sau care ţin de factori exteriori relaţiei: dificultăţi financiare,

lipsa unei locuinţe, vârstă, alte priorităţi, comoditate, familia extinsă nu e de acord cu relaţia, prietenii nu sunt căsătoriţi, unul dintre parteneri nu e divorţat etc) şi o altă categorie de motivaţii expresive (motive de ordin valoric, subiectiv sau care ţin de factori imanenţi relaţiei: lipsa de încredere în relaţie, nu cred în oficializarea relaţiei, dorinţa de cunoştere reciprocă, dorinţa de libertate, nu vor să impună constrângeri relaţiei, nu cred în valorile căsătoriei, le displace ritualul nunţii etc).

Tabel 4 Tipuri de motivaţii

Total Pragmatice 61,1 Expresive 38,9 Total 100 Motivaţiile pragmatice predomină. Coabitanţii dezvoltă justificări ale alegerii

acestui stil de viaţă mai mult pragmatice şi exterioare, legate în principal de lipsurile financiare şi lipsa locuinţei. În România, uniunea consensuală pare să reprezinte mai debragă o modalitate de adaptare la o situaţie tranzitorie şi mai puţin o opţiune care să conserve carateristicile unei orientări postmodernă de viaţă. De altfel imensa majoritate a cuplurilor intenţionează să se căsătorească. Grafic 1 Intenţia de căsătorie la cuplurile consensuale

10.3 10.3

38.5

40.8

0.0

5.0

10.0

15.0

20.0

25.0

30.0

35.0

40.0

45.0

sigur nu probabil nu probabil da sigur da

Calitatea relaţiei Autoaprecierea generală a relaţiei de cuplu este pozitivă. Majoritatea

respondenţilor apreciază relaţia ca fiind fericită şi foarte fericită. Aprecierile sunt

pozitive şi prin raportare la ceilalţi. Comparativ cu alte cupluri cunoscute, aproximativ jumătate consideră că relaţia lor este mai bună şi numai 7% o apreciază negativ. Comparativ cu cuplurile căsătorite, peste două treimi se consideră la fel de fericiţi, iar un sfert se consideră chiar mai fericiţi. Şi comparaţiile în timp sunt pozitive: 40% consideră că relaţia s-a îmbunătăţit faţă de cum era în urmă cu 3 ani. Sentimentele de iubire faţă de partener sunt apreciate ca puternice şi foarte puternice de peste 90% dintre indivizi.

Tabel 5 Autoprecierea relaţiei de cuplu a persoanelor care coabitează comparativ cu: Mai bine La fel Mai rău Alte cupluri cunoscute 47,1% 45,9% 7,0% Trecutul (acum 3 ani) 38,7% 52,4% 9,0% Cuplurile căsătorite 24,7% 68,3% 7,0%

Satisfacţia faţă de relaţia cu partenerul pe diferite aspecte. Majoritatea subiecţilor

sunt satisfăcuţi de relaţia cu partenerul. 90% dintre indivizi se declară mulţumiţi şi foarte mulţumiţi de înţelegerea, de afecţiunea şi fidelitatea partenerului, de relaţiile intime sau de activităţile comune desfăşurate.

Implicarea în treburile casnice reprezintă adesea o sursă de insatisfacţie, în special pentru femei. Studii prezentate anterior au arătat că în cadrul uniunilor consensuale diviziunea sarcinilor casnice este mai egalitară, bărbaţii performând mai multă muncă în gospodărie comparativ cu cuplurile căsătorite. Distribuţia nu se verifică însă în cazul celor care coabitează în România. În mod contrar, indivizii care coabitează petrec în medie mai multe ore de muncă în gospodărie (fapt explicabil prin standardul de viaţă mai scăzut comparativ cu cei căsătoriţi), iar diferenţele între bărbaţi şi femei sunt mai mari. Dacă în cazul celor căsătoriţi femeia petrece de aproximativ 3 ori mai mult timp, în cazul celor care coabitează, discrepanţa se adânceşte – de aproximativ 4 ori şi jumătate mai mjult timp. Tabel 6 Numărul săptămânal mediu de ore ocupate cu muncile casnice Căsătoriţi Coabitanţi Barbat 7,32 5,56 Femeie 23,43 23,61 Total 15,75 18,03

Frecvenţa activităţilor comune reprezintă un bun indicator pentru calitatea relaţiei

de cuplu, pentru armonia şi solidaritatea dintre parteneri. Diferenţele faţă de cei căsătoriţi sunt nesemnificative. Ambele cupluri desfăşoară

activităţi în comun, cele mai frecvente fiind, aşa cum era de aşteptat, masa şi petrecerea timpului liber. Peste 80% dintre indivizi iau masa împreună des şi foarte des sau îşi petrec timpul liber împreună, peste 60% merg împreună la cumpărături şi aproximativ 50% se vizitează cu prietenii.

Certurile sau discuţiile în contradictoriu apar rar sau deloc pentru peste trei sferturi dintre subiecţi, fără să existe diferenţe între cele două categorii.

Compatibilitatea partenerilor a fost măsurată prin mai multe variabile. Problema cea mai răspândită este starea de enervare, irascibilitatea, aproximativ trei sferturi dintre subiecţi declarând că au avut au avut probleme în cuplu pentru că unul dintre ei sau ambii parteneri se enervează uşor. De asemenea sensibilitatea sau schimbarea bruscă de dispoziţie sunt cauze frecvente ale neînţelegerilor: 60% dintre indivizi au declarat că au avut probleme pentru că unul sau ambii parteneri sunt prea sensibili, 55% pentru că unul sau ambii parteneri au „toane”. Gelozia, autoritarismul sau critica sunt alte surse ale incompatibilităţilor de cuplu destul de frecvente: aproximativ 45% au declarat că au avut probleme în cuplu pentru că unul sau ambii parteneri sunt geloşi, sunt autoritari sau sunt prea critici. Timpul insuficient petrecut în cuplu, lipsa de comunicare, obiceiurile deranjante, consumul de alocool sau infidelitatea sunt mai puţin răpândite: 30% au declarat că au avut probleme pentru că nu petrec sufiecient timp împreună, 25% pentru că nu comunică suficient, 20% pentru că au obiceiuri deranjante, sau consumă alcool, 15% că au avut o relaţie cu altcineva.

Deşi în general răspunsurile sunt similare, indivizii căsătoriţi declară într-o măsură mai mică probleme legate de gelozie (27%) sau de o relaţie extraconjugală (5%), de trei ori mai puţin faţă de cei care coabitează, de asemenea o pondere mai mică declară obiceiuri deranjante (12%) sau consum de alcool (10%).

Pe ansamblu, deşi ierarhia problemelor de cuplu este aceeaşi, răspîndirea lor pare să fie mai mare în cazul celor coabitează. Fiind vorba de declaraţiile subiective ale respondenţilor, nu putem afirma că relaţia consensuală este mai problematică, ci doar apreciată ca atare. Răspunsurile diferă mai ales în cazul unor subiecte mai greu acceptate social – infidelitate sau consum de alcool şi mai puţin în cazul unor probleme faţă de care toleranţa socială este mai ridicată: irascibilitate, sensibilitate, lipsă de comunicare, criticism. În cazul persoanelor căsătorite este posibil ca tendinţa de a da răspunsuri dezirabile social să fie mai mare.

În concluzie, autoaprecierea relaţiei de cuplu este pozitivă, indivizii fiind satisfăcuţi de relaţia cu partenerul. Aspectul faţă de care există cele mai multe nemulţumiri este reprezentat de implicarea partenerului în treburile casnice. Cuplurile desfăşoară frecvent activităţi comune iar certurile sau discuţiile în contradictoriu apar rar. Sursele incompatibilităţilor de cuplu sunt în special starea de nervozitate, irascibilitatea, sensibilitatea excesivă sau dispoziţia schimbătoare.

Orientări valorice Orientările valorice cu privire la familie şi relaţii de cuplu în general au fost

măsurate pe mai multe dimensiuni: atitudini faţă de căsătorie, divorţ, copii şi relaţii de gen.

Atitudinea generală a indivizilor faţă de căsătorie a fost analizată prin: percepţia necesităţii căsătoriei şi a calităţii relaţiei, prin toleranţa faţă de forme alternative la căsătorie - atitudinea faţă de coabitarea premaritală şi nonmaritală, atitudinea faţă de părinţii singuri (familiile monoparentale) şi prin toleranţa faţă de divorţ.

Tabel 7 Atitudinea faţă de căsătorie Coabitanţi Căsătoriţi Este mai bine să ai o căsătorie nereuşită decât să nu o ai deloc 20,7 19,9 Oamenii căsătoriţi sunt în general mai fericiţi decât cei necăsătoriţi 38,7 79,0 Este bine ca un cuplu care intenţionează să se căsătorească, să locuiască înainte împreună 85,7 50,6 Un cuplu poate trăi împreună fără intenţia de a se căsători 86,2 43,6 Un părinte singur poate creşte un copil la fel de bine ca un cuplu 38,6 25,2 Oamenii care vor să facă copii, ar trebui să se căsătorească 56,7 85,4 Un copil care trăieşte într-o familie în care părintii nu se înteleg, suferă mai mult decât dacă părintii s-ar despărţi 86,1 85,0 Divorţul este cea mai bună soluţie dacă un cuplu nu reuşeşte să-şi rezolve problemele căsniciei 84,9 79,7

Majoritatea respondenţilor, atât cei căsătoriţi, cât şi cei care coabitează nu

consideră căsătoria necesară. Totuşi, de două ori mai mulţi indivizi căsătoriţi consideră că oamenii căsătoriţi sunt mai fericiţi confirmând astfel ataşamentul pentru opţiunea pe care au făcut-o.

Atitudinea faţă de coabitare este de asemenea radical diferită: marea majoritatea a coabitanţilor comparativ aproximativ jumătate dintre cei căsătoriţi consideră că un cuplu este bine să locuiască înainte împreună. Aşa cum era de aşteptat, toleranţa coabitanţilor faţă de forma de convieţuire în care ei înşişi sunt implicaţi este mai mare, semnificativ diferită de atitudinea celor căsătoriţi care acceptă mai puţin acest stil de viaţă.

Cei care coabitează sunt mai puţin intoleranţi şi faţă de alte forme alternative ale familiei clasice. Comparativ cu cei căsătoriţi, mai mulţi consideră că un părinte singur poate creşte un copil la fel de bine ca un cuplu şi sunt mai puţin de acord cu faptul că oamenii care care vor copii ar trebui să se căsătorească. Toleranţa faţă de divorţ este foarte ridicată la amele categorii.

Aşadar, persoanele care trăiesc în uniuni consensuale nu cred în căsătorie ca o condiţie a fericirii maritale, acceptă larg coabitarea, atât premaritală, cât şi nonmaritală şi într-o măsură mai mică familiile monoparentale. Cei căsătoriţi întăresc opţiunea pe care şi-au asumat-o considerînd că oamenii căsătoriţi sunt mai fericiţi, sunt mai degrabă intoleranţi faţă de coabitare şi în special faţă de familiile monoparentale. Divorţul este larg acceptat de ambele categorii.

Copiii sunt puternic valorizaţi de ambele categorii. Practic toţi subiecţii (99%) consideră că cea mai mare bucurie a vietii e să îti vezi copiii crescând şi peste 65% că oamenii care nu au copii nu au nici un rost. Nu există diferenţe în distribuţia răspunsurilor. Atitudinea faţă de relaţiile de gen poate fi surprinsă prin mai multe aspecte: atitudinea faţă de rolul femeii în familie şi în creşterea copiilor, atitudinea faţă de

participarea femeii pe piaţa muncii, acordul faţă de stereotipurile de gen, percepţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi, percepţia suportului statului pentru susţinerea femeii. Conflictul dintre muncă şi viaţa de familie reprezintă o problemă cu care se confruntă majoritatea indivizilor. În special în privinţa femeii, armonizarea celor două roluri – cele domestice şi cele de pe piaţa muncii - reprezintă un subiect disputat.

Pentru analiza atitudinilor indivizilor faţă de concilierea dintre viaţa de familie şi muncă am utilizat analiza factorială (vezi anexa), aplicată variabilor prezentate în tabelulde mai jos. Analiza factorială a relevat existenţa a 2 factori. Primul factor descrie atitudinea faţă de rolul tradiţional în familie şi în îngrijirea copiilor (primele 4 variabile) iar al doilea al doilea factor descrie atitudinea faţă de egalitatea rolurilor în familie şi pe piaţa muncii (ultimele 3 variabile).

Atitudinile de gen ale celor două categorii sunt foarte asemănătoare. Majoritatea respondenţilor resping rolul tradiţional al femeii şi susţin egalitatea rolurilor atât în familie, cât şi pe piaţa muncii. Indivizii au o atitudine suportivă faţă de dublul rol al femeii – de soţie şi mamă şi de lucrătoare pe piaţa muncii. Este bine ca femeia să lucreze, acest fapt sigurându-i independenţa şi contribuind la bunăstarea familiei fără să aibă efecte negative asupra copiilor. Suportul faţă de rolul tradiţional al femeii, femeia - casnică, este scăzut. Totuşi, acordul faţă de faptul că ceea ce îşi doresc cu adevărat femeile este să aibă familie şi copii este ridicat. Familia continuă să rămână aşadar o condiţie esenţială a realizării personale a femeii. Participarea pe piaţa muncii, realizarea profesională, este tolerată dacă reprezintă o alegere complementară şi nu o opţiune de viaţă. Femeile continuă să fie definite în mod esenţial prin rolul lor legat de familie şi copii. Tabel 8 Rolul femeii în familie şi pe piaţa muncii (%) Căsătoriţi ConsensualiA avea o slujbă este un lucru foarte bun, dar ceea ce îşi doresc cu adevărat femeile este să aibă familie şi copii 74,2 69,8 O soţie care nu lucrează este tot atât de realizată ca şi una care are o slujbă plătită 40,2 40,5 Un copil preşcolar probabil va suferi dacă mama sa lucrează (are serviciu) 42,0 40,7 Viaţa de familie are de suferit atunci când femeia are o slujbă cu normă întreagă 34,6 35,2 Ambii soţi trebuie să câstige bani pentru întreţinerea familiei 93,0 92,4 O mamă care lucrează poate fi la fel de grijulie faţă de copiii săi ca şi una care nu lucrează 80,3 79,6 Cea mai bună modalitate ca o femeie să fie independentă este să aibă o slujbă 82,9 81,5

Notă: procentele reprezintă ponderea cumulată a celor care au răspuns în foarte mare măsură şi în mare măsură.

În privinţa stereotipurior de gen, majoritatea indivizilor, sunt de acord cu faptul că

femeile îşi controlează mai bine emoţiile într-o relaţie, că bărbaţii sunt lideri politici mai buni decât femeile şi sunt superiori în afaceri. Deşi nu este majoritară, ponderea celor care susţin egalitatea de rol în privinţa creşterii copiilor este destul de ridicată – aproape jumătate. Educaţia este considerată însă importantă atât pentru femei, cât şi pentru

bărbaţi, fiind un domeniu în care inegalitatea de gen este scăzută. În consecinţă, stereotipurile privind rolurile de gen tradiţionale predomină: rolul instrumental al bărbatului şi superioritatea lui în viaţa publică – afaceri, politică şi rolul expresiv al femeii. Rolul tatălui în creşterea copiilor este însă în creştere. Tabel 9 Stereotipuri de gen (%) Căsătoriţi Consensuali Într-o relaţie femeile îşi pot controla mai bine emoţiile decât bărbaţii 72,8 67,8 În general, bărbaţii sunt lideri politici mai buni decât femeile 66,3 62,0 Bărbaţii conduc mai bine afacerile decât femeile 52,8 57,0 În general, taţii pot avea grijă de copii la fel de bine ca şi mamele 45,4 47,8 Studiile universitare sunt mai importante pentru un băiat decât pentru o fată 25,3 27,9

Notă: procentele reprezintă ponderea cumulată a celor care au răspuns în foarte mare măsură şi în mare măsură. Atitudinile celor două categorii faţă de suportul destinat femeilor din partea statului pentru armonizarea muncii cu viaţa privată sunt negative: statul nu face suficient pentru susţienrea femeii. Deşi peste trei sferturi dintre respondenţi consideră că femeile au aceleaşi şanse de a face carieră ca şi bărbaţii, majoritatea consideră că serviciile şi beneficiile oferite de stat nu sunt suficiente pentru a da posibilitatea femeii să-şi dezvolte cariera. Mai mult, aproximativ 60% menţionează că mamele întâmpină dificultăţi la reintegrarea pe piaţa muncii atunci când revin din concediul de creştere a copilului. Aproximativ jumătate dintre respondenţi consideră că pentru aceeaşi slujbă, o femeie este mai prost plătită comparativ cu un bărbat.

Din modul în care se distribuie răspunsurile la aceste întrebări, putem afirma că indivizii percep o egalitate de şanse între femei şi bărbaţi la nivel de principii şi mai puţin o egalitate de facto. Chestinaţi privind probleme concrete, consideră că există mai degrabă dificultăţi ale realizării prifesionale ale femeii în eforturile de reconciliere dintre muncă şi viaţa de familie. Tabel 10 Susţinerea femeii în armonizarea muncii cu viaţa privată Căsătoriţi ConsensualiFemeile au aceleasi şanse de a face carieră ca şi bărbatii 81,4 76,4Mamele care îşi iau concediul de îngrijire a copilului întâmpină dificultăţi când se întorc la locul de muncă 60,6 58,9Pentru aceeaşi slujbă, femeile sunt plătite mai puţin decât bărbaţii 45,7 51,5Politicile familiale pentru suportul familiei (serviciile de îngrijire a copilului, alocaţiile) sunt suficiente pentru a oferi posibilitatea femeilor de a face carieră 37,8 31,7

Concluzii

Persoanele care trăiesc în uniune consensuală în România sunt în general persoane mai tinere (jumătate au până în 34 de ani) cu un capital uman şi material maidegrabă scăzut. Trăiesc în gospodării mai numeroase şi prost dotate. Se întâlnesc mai degrabă în centrele de comună sau în oraşele mari. Pe ansamblu, coabitanţii par să aibă un profil social mai dezavantajat comparativ de exmplu cu populaţia căsătorită.

Motivaţiile pentru care au ales acest stil de viaţă fără a se căsători sunt în general pragmatice. În România uniunea consensuală pare să reprezinte mai debragă o alegere tranzitorie şi contextuală şi mai puţin o opţiune care să conserve carateristicile unei orientări postmoderne de viaţă.

Autoaprecierea relaţiei de cuplu este pozitivă, indivizii fiind satisfăcuţi de relaţia cu partenerul. Cei aflaţi în coabitare au o imagine pozitivă a relaţiei comparativ cu cuplurile cunoscute sau cu cuplurile căsătorite şi o autoapreciere optimistă a relaţiei faţă de trecut. Cuplurile desfăşoară frecvent activităţi comune iar certurile sau discuţiile în contradictoriu apar rar. Sursele incompatibilităţilor sunt în special starea de nervozitate, irascibilitatea, sensibilitatea excesivă sau dispoziţia schimbătoare.

Persoanele care trăiesc în uniuni consensuală nu cred în căsătorie ca o condiţie a fericirii maritale, sunt tolerante faşă de divorţl, acceptă larg coabitarea şi într-o măsură mai mică familiile monoparentale. Valorizează puternic copiii.

În privinţa atitudinilor de gen, persoanele care coabitează resping rolul tradiţional al femeii (soţie, mamă, casnică) şi susţin egalitatea atât în familie, cât şi pe piaţa muncii. Totuşi, participarea pe piaţa muncii, realizarea profesională a femeii, este tolerată dacă reprezintă o alegere complementară şi nu o opţiune de viaţă.

Egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi este percepută ca fiind una la nivel de principii şi mai puţin o egalitate de facto. Chestinaţi privind probleme concrete, majoritatea consideră că există mai degrabă dificultăţi ale realizării profesionale ale femeii în eforturile de reconciliere dintre muncă şi viaţa de familie.

Persoanele care coabitează nu sunt foarte diferite de cele căsătorite. Deşi sunt implicate într-o formă alternativă la familie, valorizează în fond modelul clasic de familie. Prin modul în care îşi justifică alegerea acestei forme de convieţuire, prin intenţia de a se căsători în viitor, prin orientările valorice similare cu ale celor căsătoriţi, opţiunea pentru acest stil de viaţă pare una tranzitorie şi pragmatică.

Bibliografie

• Béjin, André, Phillipe Ariès (eds.), 1998. Sexualităţi occidentale. Antet

• Cherlin, A. J. (1992). Marriage, Divorce, Remarriage. Revised and Enlarged Edition.

Cambridge, MA: Harvard University Press.

• Giddens, Anthony, 2000 Transformarea intimităţii. Sexualitatea, dragostea şi

erotismul în societăţile moderne. Bucureşti: Antet

• Kaufman, G. (2000). Do gender role attitudes matter? Family formation and

dissolution among traditional and egalitarian men and women. Journal of Family

Issues, 21

• Sassler, Sharon L. 2007. Cohabitation. Blackwell Encyclopedia of Sociology. Ritzer,

George (ed). Blackwell Publishing,

• Seltzer, J. A. (2000). Families Formed Outside of Marriage. Journal of Marriage and

the Family, 62

• Stanley Scott M., Whitton Sarah W, Markman Howard J., (2004). Maybe I Do:

Interpersonal Commitment and Premarital or Nonmarital Cohabitation. Journal of

Family Issues; 25

• Wu, Z. (2000). Cohabitation: An Alternative Form of Family Living. Toronto: Oxford

University Press.

Anexă Analiza factorială a atitudinii faţă de conflictul dintre muncă şi familie Rol tradiţional al

femeii Roluri egale

Comunalităţi

1. Ambii soţi trebuie să câstige bani pentru întreţinerea familiei

0,214 0,810 0,703

2. Cea mai bună modalitate ca o femeie să fie independentă este să aibă o slujbă

0,323 0,729 0,636

3. O mamă care lucrează poate fi la fel de grijulie faţă de copiii săi ca şi una care nu lucrează

-0,025 0,798 0,637

4. Viaţa de familie are de suferit atunci când femeia are o slujbă cu normă întreagă

0,823 0,115 0,691

5. Un copil preşcolar probabil va suferi dacă mama să lucrează

0,761 0,042 0,581

6. A avea o slujbă este un lucru foarte bun, dar ceea ce îşi doresc cu adevărat femeile este să aibă familie şi copii

0,696 0,282 0,565

7. O soţie care nu lucrează este tot atât de realizată ca şi una care are o slujbă plătită

0,692 0,156 0,503

Sursa: Viaţa de familie, Soros, 2008 Notă: coeficienţii reprezintă saturaţii sau comunalităţi (în ultima coloană). Metoda de extracţie folosită: analiza componentelor principale. Factorii au fost rotiţi pentru a asigura o interpretare mai intuitivă a lor cât şi a variabilellor (metoda folosită: Equamax cu normalizare Kaiser). Modelul explicativ este adecvat datelor: KMO = 0,749.

Suportul pentru familie Raluca Popescu

Acest capitol încearcă să identifice măsura în care românii susţin politica de protecţie a familiei şi ce tip de politică este agreată, care dintre măsurile de intervenţie sunt considerate mai potrivite. Sunt explorate şi problemele cu care se confruntă familiile în eforturile lor de îngrijire a copilului, de armonizare a muncii cu viaţa de familie şi implicaţiile asupra sistemului de suport.

Interesul privind politicile familiale este unul major la nivel european şi a apărut mai ales ca rezultat al preocupărilor legate de tendinţele socio-demografice. Toate statele membre ale Uniunii Europene, ca şi alte societăţi postindustriale se confruntă cu probleme sociale asociate fenomenului de îmbătrânire a populaţiei şi creşterea dezechilibrului între generaţii, schimbări ale condiţiilor de pe piaţa muncii, creşterea sărăciei şi excluziunii sociale. Tendinţele demografice, ca şi schimbările comportamentelor familiale se consideră a fi probleme-cheie, puncte de plecare în trasarea politicilor sociale.

Politica socială e în general descrisă ca politică familială atunci când familia e ţinta deliberată a unor acţiuni specifice, iar măsurile iniţiate au un impact asupra resurselor familiale şi în final chiar asupra structurii şi funcţiilor ei (Hantrais, 1999). Ea reuneşte un ansamblu mai mult sau mai puţin coerent de măsuri şi programe, un cadru legislativ adecvat şi are ca obiect modul în care acestea structurează condiţiile de existenţă ale familiilor (Ghebrea, 2000).

Politica familială constituie „o colecţie de opţiuni politice separate pe diferite domenii, dar interrelaţionate, care se adresează problemelor familiei cu impact asupra societăţii în ansamblu” (Zimmermann, 1995). În consecinţă, are un caracter integrator (Ghebrea, 2000), interrelaţionând cu alte politici sociale sectoriale: cea demografică, a locuirii, ecologică, sanitară, culturală, de protecţie socială a categoriilor defavorizate, a ocupării etc., realizând o sinteză a influenţelor tuturor acestora la nivelul grupului familial.

Tipuri de politică familială

Toate statele membre ale Uniunii Europene au dezvoltat în cadrul sistemului de

protecţie măsuri cu privire la familie, însă puţine au o politică familială explicită. Analiza comparativă a beneficiilor acordate evidenţiază puncte comune (în general de principiu), dar şi diferenţe mari între state. Direcţiile comune ale politicilor familiale din statele membre pot fi sintetizate astfel:

• Susţinere economică – transferuri în bani sau în servicii fie orizontal, fie vertical, vizând familiile cele mai dezavantajate sau anumite categorii de familii (familiile monoparentale, familiile numeroase şi familiile cu venituri scăzute), copiii şi tinerii care rămân dependenţi de familie pentru o perioadă mai mare de timp decât în trecut.

• Ameliorarea dezechilibrelor demografice (îmbătrânire demografică, spor natural negativ etc.)

• Garantarea egalităţii de şanse – reconcilierea muncii cu viaţa de familie Politicile familiale acţionează în condiţii specifice de la o societate la alta, cu

mijloace diferite în situaţii obiective specifice, generate de transformarea comportamentelor familiale. Analiza diferitelor beneficii pune în evidenţă faptul ca opţiunile pentru o măsură sau alta au la bază valori sociale şi familiale diferite.

Politicile familiale în ţările scandinave sunt orientate către facilitarea participării mamelor pe piaţa muncii, ameliorarea responsabilităţilor de îngrijire a copiilor, egalizarea relaţiilor de gen în responsabilităţile domestice şi pe piaţa muncii. Serviciile de îngrijire pentru copii sunt larg accesibile la costuri scăzute . Accesul larg la servicii este acordat pe baza dreptului universal al copilului la îngrijire. Suportul destinat familiei este mai degrabă în servicii decât în beneficii financiare.

În ţările sud-europene, politicile familiale legate de creşterea copiilor nu sunt dezvoltate. Beneficiile şi serviciile sunt reduse în condiţiile unui cost al copilului ridicat. Concediul parental nu este plătit. Alocaţiile pentru copii nu sunt universale şi sunt extrem de scăzute la nivel comparativ european. În acelaşi timp politicile de ocupare sunt deficitare, iar riscul şomajului este crescut.

Politicile familiale în ţările continentale variază între schemele scandinave şi cele sud-europene. Franţa şi Belgia au o politică de suport pentru angajarea mamelor pe piaţa muncii, având sisteme de îngrijire publice sau subvenţionate bine puse la punct. Franţa susţine mamele prin beneficii variate, iar Belgia pune accentul pe flexibilitatea muncii. Olanda şi Marea Britanie urmează un principiu similar de facilitare a participării pe piaţa muncii şi a beneficiilor aferente.

În Austria şi Germania politicile facilitează ieşirea temporară a mamelor de pe piaţa muncii şi încurajează sistemele private de îngrijire. Beneficiile familiale sunt generoase, dar serviciile legate de îngrijirea copilului sunt mai degrabă insuficiente. Măsurile de creştere a copilului nu sunt integrate cu cele legate de ocupare astfel încât formează un ansamblu mai degrabă incoerent.

În România, sistemul actual de prestaţii familiale cuprinde o gamă variată de beneficii în bani şi servicii, existând forme directe de suport pentru copii (alocaţiile pentru copii, bunuri şi servicii specifice) şi forme indirecte, de susţinere a familiei în general şi implicit a copilului (ajutorul social, servicii familiale).

Suportul financiar destinat familiilor cu copii s-a îmbunătăţit considerabil în ultimii ani. Prin sistemul venitului minim garantat şi cel al alocaţiilor familiale (alocaţia universală pentru copii şi alocaţiile focalizate pentru familiile cu copii şi pentru familiile monoparentale) sunt compensate, în principiu, nevoile copiilor şi familiile lor. Suportul financiar rezolvă numai în parte problemele familiei, având lacune importante pe alte dimensiuni. Serviciile de creştere şi îngrijire a copilului, de armonizare a responsabilităţilor familiale cu cele profesionale nu sunt încă articulate coerent, într-un sistem comprehensiv.

Datele din ancheta „Viaţa de familie” oferă răspunsuri privind problemele cu care se confruntă familiile şi asupra cărora statul ar putea interveni. Ele indică ce tip de suport este aşteptat de indivizi şi oferă indicii despre modul în care statul ar putea răspunde acestor aşteptări.

Ce fel de suport aşteaptă indivizii – comparativ european

Analiza comparativă la nivel european pune în evidenţă faptul că indivizii aşteaptă lucruri diferite de la guvernele lor, existând diferenţe mari în special între vechile state membre UE şi noile admise. Conform datelor din Eurobarometru, în percepţia indivizilor din UE 15, creşterea ocupării şi programul de lucru flexibil reprezintă cele mai bune mijloace de a îmbunătăţi situaţia familiei. Măsurile financiare de suport, precum alocaţii pentru copii, bunuri şi servicii destinate acestora sunt de asemenea importante, dar nu au fost menţionate printre primele alegeri.

În statele nou admise, printre care şi România, opţiunile sunt radical diferite. Indivizii preferă alocaţii pentru copii mai generoase, ridicarea nivelului indemnizaţiilor de maternitate şi pentru creşterea şi îngrijirea copilului, reducerea costurilor pentru educaţie (Krieger, 2004).

Opţiunile opuse – în cazul vechilor state membre pentru măsuri active de suport, iar în noilor state mai degrabă pentru măsuri pasive de suport – relevă state ale bunăstării şi tipuri de economie diferite, dar şi modele culturale diferite. Performanţele economice modeste, inegalitatea socială ridicată contribuie în mod cert în alegerea acestui tip de suport, deopotrivă cu moştenirea unei culturi etatiste puternic redistributive.

În consecinţă, la nivel european, nu pot fi luate măsuri de suport comune care să echilibreze nivelele scăzute de fertilitate şi să combată sărăcia copilului, să reconcilieze munca şi viaţa de familie şi să ridice nivelul de bunăstare al familiei. Indivizii aşteaptă lucruri diferite de la guvernele ţărilor lor, existând divergenţe în special între ţările Europei Occidentale şi ţările foste socialiste, dar şi în interiorul acestor grupuri.

Suportul pentru familie în România Majoritatea covârşitoare a respondenţilor susţin implicarea statului în protecţia

familiei. În privinţa suportului financiar, românii susţin alocaţii universale, aceeaşi pentru toate familiile, indiferent de venit, de numărul sau de vârsta copiilor:

• Aproape toată populaţia este de acord cu acordarea alocaţiilor pentru copii şi familie.

• Aproape toţi respondenţii consideră că aceste alocaţii ar trebui acordate tuturor, indiferent de numărul de copii în familie copilului.

• Peste jumătate consideră că beneficiile ar trebui acordate într-o sumă fixă, aceeaşi pentru toate familiile şi numai o treime că ar trebui să se acorde în funcţie de venitul familiei.

• Peste jumătate consideră că alocaţia nu ar trebui să varieze în funcţie de vârsta copilului (o treime consideră că suma ar trebui mai mare pentru copii mai mari)

• Trei sferturi au fost de acord cu o sumă fixă pentru concediul parental, care să nu varieze în funcţie de venitul anterior al părintelui.

În funcţie de nivelul veniturilor familiei, alocaţiile ar trebui să fie... Pentru toate familiile aceeaşi sumă 58,2%Venituri mici - alocaţii mari, venituri mari - alocaţii mici 37,6%Doar pentru familiile sărace 4,2% Venituri mici - alocaţii mici, venituri mari - alocaţii mari 0,1%

În funcţie de numărul de copii în familie, alocaţiile ar trebui să se acorde...

Pentru toţi copiii, indiferent de câţi copii are familia respectivă 96,8% Numai pentru primii doi copii 2,2% Numai începând cu al treilea copil şi următorii 0,9%

În funcţie de vârsta copilului, alocaţia ar trebui să fie..

Să nu ţină cont de vârsta copilului 58,3%Mai mare cu cât copilul este mai mare 36,2%Mai mare cu cât copilul este mai mic 5,5%

Suma de bani care se acordă din bugetul de stat lunar pentru creşterea şi îngrijirea copilului în primii doi ani de viată ar trebui să fie … O sumă fixă, aceeaşi pentru toate familiile 73,3%O sumă proporţională cu veniturile anterioare ale părinţilor 24,6%Nu sunt de acord cu acest tip de indemnizaţie 2,1%

Toate aceste date demonstrează un suport masiv pentru o politică familială generoasă şi universalistă în România.

„Instituţia” bunicilor şi într-o măsură mai mică familia extinsă continuă să rămână un sprijin important pentru familiile cu copii. Peste jumătate dintre cei care au copii au declarat că au apelat adesea la ajutorul bunicilor şi 12% la sprijinul altor rude. Tabel 1 Pentru a avea grijă de copii, aţi apelat vreodată la… Foarte des Des Rar Foarte rar/Niciodată Bunici 23,2 28,4 18,5 29,9 Alte rude 3,5 8,9 17,3 70,3 Prieteni, vecini 0,4 3,0 12,5 84,0 Schimb cu alţi părinţi 0,2 0,7 5,2 93,9

În privinţa serviciilor de îngrijire specializate, majoritatea familiilor cu copii

apelează la grădiniţă (65%) şi într-o mai mică măsură la creşă (13%), centrele de zi sau bonele fiind foarte puţin menţionate (2,2% ambele).

În peste 80% din cazuri, femeia este cea care rămâne să îngrijească copilul după naştere. Interesant este că în aproximativ 13% dintre cazuri, niciunul dintre părinţi nu a luat concediul de creştere şi îngrijire a copilului. 70% dintre cei care s-au întors mai devreme la serviciu au declarat că au făcut-o din cauza nevoii de bani, 10% din cauza nevoii de activitate şi 20% din cauza posibilităţii unor probleme la locul de muncă.

De altfel, în privinţa măsurilor de reconciliere a muncii cu viaţa de familie, percepţia asupra eforturilor statului este mai degrabă negativă. Mai mult de 60% din populaţia României consideră că măsurile de protecţie a familiei nu sunt suficiente în garantarea oportunităţilor egale pentru femei pe piaţa muncii şi 62.1% consideră că mamele care beneficiază de concediul de creştere şi îngrijire a copilului se confruntă cu dificultăţi la întoarcerea la locul de muncă.

Problema compatibilizării responsabilităţilor de pe piaţa muncii cu cele de la nivel familial este de altfel una resimţită la nivelul întregii populaţii. 25.8% dintre respondenţi au declarat că solicitările de la locul de muncă le afectează viaţa de familie des şi foarte des. Problemele de armonizare sunt semnificativ mai ridicate pentru cei cu educaţie superioară (31.4%). De asemenea, 10% dintre respondenţi (12.1% dintre femei) au declarat că „slujba nu îmi permite să mai fac alţi copii”.

Concluzii

Majoritatea covârşitoare a respondenţilor susţin implicarea statului în protecţia familiei, existând un suport masiv pentru o politică familială generoasă şi universalistă în România. În privinţa suportului financiar, românii susţin alocaţii universale, aceeaşi pentru toate familiile, indiferent de venit, de numărul sau de vârsta copiilor.

Pe lângă suportul financiar pe care îl aşteaptă familiile, există o nevoie de suport la nivelul serviciilor de creştere a copiilor, de facilitare a accesului pe piaţa muncii pentru părinţi şi mai ales pentru mame. Protecţia familiei nu poate fi realizată suficient prin mijloace financiare, ci şi printr-o gamă largă şi variată de servicii destinate să susţină familia în eforturile sale de îngrijire, să integreze copilul şi să îi lărgească perspectivele de realizare socială, să faciliteze integrarea pe piaţa muncii a părinţilor, să contribuie la armonizarea a muncii cu viaţa de familie.

Datele atrag atenţia asupra responsabilităţilor la nivelul sistemului de suport pentru familie, dar şi la nivelul angajatorilor de a dezvolta mediu de muncă mai „prietenos” pentru familie.

Bibliografie

• Ghebrea, Georgeta, 2000. Regim social politic şi viaţă privată. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti

• Hantrais, Linda, 1999. Comparing Family Policies in Europe, în Comparative Social Policy - Concepts, Theories and Methods, Oxford: Blackwell Publishers Ltd.

• Krieger, Hubert, 2004. Family life in Europe. Results of recent surveys on Quality of life in Europe, European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions, Dublin, paper presented at the Irish Presidency Conference ‘Families, change and social policy in Europe’

• Zimmermann, Shirley, 1995. Understanding Family Policy. Theories & Applications. Sage Publications

viața de familie – 2008

Documents