Evul mediu este definit în istorie, în sens general, drept perioada de timp cuprinsă între: data căderii imperiului Roman de Apus (anul

476) data ocupării Constantinopolului (capitală a

Imperiului Bizantin) de către turci (1453).

limita superioara ar fi: secolele XIV-XV (renaşterea) revoluţia Franceză (1789-1794), atunci când se

încheie epoca feudală.

Evul mediu reprezintă o perioadă de mari transformări în plan: politic economic culturalsocialmedical

Această perioadă este caracterizată prin:migraţia popoareloretnogeneză a popoarelor europene

Acest fapt se va reflecta şi în medicină.

Bizanţul a fost fondat ca o colonie din secolul VII î.Chr. a oraşului Megara din istmul Corintului, în Grecia, de către romani, fiind considerat ulterior ca şi continuatorul legitim al imperiului roman.

În 330 Constantin mută capitala aici şi schimbă denumirea de Bizanț în Constantinopole.

Rectitorește oraşul, mărind suprafaţa, înfrumuseţându-l şi impunând religia lui Cristos drept religie de stat.

Acest fapt a creat premiza că boala este o pedeapsă divină iar vindecarea este posibilă prin credinţă, determinând reîntoarcerea la medicina teurgică şi mistică.

În Evanghelii se vorbeşte despre puterea vindecătoare a lui Isus Hristos.

În unele cazuri era suficientă doar prezenţa acestuia, alteori trebuia să atingă bolnavul pentru a-l vindeca.

Mitul lui Hristos a avut un rol important în dezvoltarea legăturii dintre bolnav şi biserică, şi crearea conceptului de caritate creştină.

Apar astfel numeroase instituţii (tropii) pentru îngrijirea bolnavilor săraci (ptochia), orfelinate pentru copii părăsiţi (brephotropia), pentru orfani (orphanotropia), pentru bolnavi (nosotripia), etc.

Elena, mama lui Constantin, fondează primul spital în Constantinopol rămânând în istorie ca Sfânta Elena.

În anul 365 la Caesarea, Sfântul Vasile (episcop de Caesareea) pune bazele unui spital pentru săraci,

Sfântul Ephraem construieşte un spital pentru epidemii în Edessa.

Primul spital creştin din Europa este construit înainte de anul 394 de către Fabiola în Roma.

Oribazius di Pergamo (325-403) elev al şcolii din Alexandria, mare filozof şi encicloped, a scris „Marea Sinagogă”, o enciclopedie

medicală în care descrie semiologia leziunilor medicale la diferite nivele medulare.

A scris 70 de lucrări cu conţinut despre terapie şi igienă,

lucrarea sa „Europista” este un adevărat manual de urgenţe medicale în ce priveşte accidentele.

Ca medic al împăratului Iulian, reuşeşte să-l influenţeze pe acesta, pentru a stabili obligativitatea deţineri unei licenţe pentru practica medicală.

Primul medic creştin mai important este Actius din Amida (502-575), este considerat unul dintre cei mai buni

scriitori, în cartea sa „Tetrabiblion”, formată din 16

volume, descrie bolile de gât, ochi, nas și dinți, precum și descrierea tratamentelor de gută, hidrofobie, difterie sau unele tehnici chirurgicale ca uretrostomia și tratamentul chirurgical al hemoroizilor.

Alexandru din Tralles (525-605), a scris un tratat de Patologie din 12

volume, intitulat „Terapeutica babilonului”.

A efectuat studii asupra sistemului nervos, emițând ipoteza după care sediul epilepsiei este în creier.

Deosebește edemul de alte hipertrofii – semnul godeului.

Descrie diferitele febre, afecțiuni oculare, precum și câteva noțiuni de patologie și terapie a bolilor interne.

Este adeptul teoriei umoraliste.

Paul din Egina (600-650), a fost cel mai mare chirurg al Bizanțului, practica traheotomia, amigdalectomia, opera

polipii nazali, herniile, fistulele anale, hemoroizii. opera prin excizie, nu cauteriza, folosind bisturiul. a studiat și descris tumorile, fiind primul care face

diferența dintre tumorile benigne și maligne, introducând numele de cancer, pentru tumorile maligne.

a scris mai multe cărți, de fapt o compilare a operelor lui Galen, la care le aduce unele îmbunătățiri.

„Memoriul”, o enciclopedie medicală în șapte volume, descrie farmacologia, toxicologia, un volum despre bolile femeilor, un ghid medical, etc.

Antilos, contemporan cu Oribazius, este autorul unei lucrari de chirurgie despre

tratamentul anevrismelor arteriale. Nicolas Mepis –

este descris în literatură ca un mare farmacolog și practician.

Dintre personalitățile marcante ale secolului XI, se pot enumera: Michaelos Psellos (scrie un lexicon medical,

îmbinând învățămintele religioase cu recomandări terapeutice),

Simeon Seth (redactează un index alfabetic despre puterea tămăduitoare a unor remedii naturale),

Nicolaos Alexandrinos (supranumit „Myrepsos”, scrie „Dynameronul”, o vastă enciclopedie farmacologică, sintetizând cunoștințele din acea vreme, având 48 de capitole).

În această perioadă, pregătirea medicilor se efectua în școli medicale, care funcționau pe lângă spitale, unde viitorii medici își desfășurau practica la patul bolnavului, iar la ieșirea din școală dădeau examen.

Medicina bizantină nu aduce descoperiri semnificative, ea mărginindu-se doar la punerea în practică a celor cunoscute în antichitate, având totuși câțiva medici și chirurgi de valoare, care au păstrat și transmis posterității, operele marilor clasici Hippocrate și Galen.

Medicina arabă a dat mediciniei universale personalități, concepții și opere importante, influențând puternic medicina europeană.

În perioada de început a evului mediu, pe când arabii erau nomazi și credeau în demoni, exista o medicină vrăjitorească, unde vrăjitorul deținea o putere însemnată fiind a doua persoană importantă, după șeful de trib.

Arabii se apărau de boli purtând diverse talismane sau amulete confecționate în special din dinți de șacal, labe de broaște, ochi de pisică uscat.

Punctul de plecare în medicina arabă tradițională este considerat a fi în perioada lui Muhammad (sau Mahomed, „cel demn de laudă”), acesta fiind, conform tradiției, primul medic islamic.

După secolul al VII-lea, când mahomedanismul a cuprins întreaga lume arabă, bolnavii nu se mai duceau la vrăjitor, acesta fiind înlocuit cu preotul musulman care utiliza citate din Coran pentru vindecarea bolii.

În medicina cultă persista concepția conform căreia exista tratament pentru fiecare afecțiune ceea ce a încurajat personalitățile vremii respective să efectueze cercetări medicale pentru a descoperi diverse remedii.

O mare parte a metodelor utilizate erau spiritual religioase și mai puțin științifice.

Organizarea lumii arabe în califate a dus la instituirea unei ierarhii sociale foarte stricte.

În evul mediu vastul imperiu arab era împărțit în două mari califate: Califatul de răsărit cu capitala inițial la

Damasc apoi la Bagdad Califatul de apus cu capitala la Cordoba.

Califii au încurajat știința, literatura, artele, medicina.

Se realizează traduceri după Hipocrate, Oribazius, Galen, Dioscoride, adunând cu mare grijă operele traduse în palate și biblioteci.

Medicii islamici au fondat printre cele mai vechi spitale, continuând tradiția bizantină a spitalului, cel mai celebru spital fiind cel din Bagdad.

Spitalele se aflau sub egida marilor universități medicale și dispuneau de personal calificat care aveau rolul de a îngriji persoanele bolnave.

Se deosebeau astfel de temple, ospicii, aziluri și lazareturi, unde bolnavii erau mai degrabă izolați de restul societății decât tratați.

În spitale existau secții speciale pentru bolnavii febrili, cazuri ginecologice, oftalmologice, psihiatrice, bolnavilor întocmindu-li-se foi de observație.

Medicilor oficiali le revenea sarcina de a controla activitatea medicilor practicieni, farmaciștilor, școlilor.

Medicii lumii arabe erau creștini, însă numele acestora nu s-a păstrat, arabii dându-le nume noi.

Patriarhul Nestor a fost medicul lui Mahomed, negând originea divină a lui Isus Cristos, a fost declarat eretic și s-a refugiat în Iran la Edessa.

Arabii au excelat și în alte științe, fiind primii chimiști ai lumii, o serie de cuvinte ca: alcool, aldehidă, alcaloizi, provenind din limba greacă.

Dezvoltarea chimiei a dus la apariția farmacistului, medicul fiind obligat să delege această funcție cuiva cu o pregătire specifică care să dea dovadă de responsabilitate morală și intelectuală, ceea ce a dus la separarea profesiei de medic de cea de farmacist.

Farmaciștii arabi au practicat metode care dăinuie și azi: filtrarea, distilarea și sublimarea.

Limba arabă era considerată limba științei și culturii.

La cimentarea culturii Califatelor au contribuit și alți străini: sirieni, persani, evrei, spanioli, greci.

Dintre personalitățile lumii arabe din Califatul de răsărit, care și-au adus contribuții remarcante în dezvoltarea medicinei se pot enumera:

Rhazi, latinizat Rhazes (Abu Bakr Muhammed ibn Zakaria Al Rhazi), din sec. IX-X, medic persan de seamă, autor de cărți medicale, cea mai de seama fiind

enciclopedia Continentul (Kitab al hawi) scrisa în 24 de volume.

a descris pentru prima oara în lume rujeola (pojarul).

Al Rhazi este autorul a unor lucrări despre variola, varicela,

descrie diagnosticul diferențial în diverse afecțiuni,

descrie tratamentul în bolile infecțioase, ca de exemplu spălături bucale, faringiene, oculare cu ape acidulate în bolile infecțioase ale copilăriei

este considerat părintele pediatriei

și-a adus contribuții importante și în neurochirurgie și oftalmologie.

introduce testul de urină și testul scaunului – coprocultura

Ali Abas (Ali Al Bas) chirurg de seamă al vremii a practicat

ligatura vaselor, până la acea vreme hemostaza făcându-se prin presiune, cauterizare și cu substanțe hemostatice;

a scris un tratat enciclopedic (Al Kitab Al Maliki – Sistemul Medical) în 20 de volume, tradus ulterior în Europa occidentala sub titlul Liber Regius;

Ibn Sina Abu Ali (Avicenna, 980-1037), a fost un mare poet, filosof, teolog, un mare geograf și

geolog, muzician, părintele medicinei moderne, supranumit „princepes

medicorum” a introdus în studiul fiziologiei experimentul sistematic

și cantitativ, aducând totodată contribuții în examenul clinic (examinarea ritmului cardiac și al pulsului arterial în special al celui de la încheietura mîinii), analiza factorilor de risc și introduce noțiunea de sindrom.

Este autorul a o serie de lucrări de seamă, „Canonul de medicină” conținând o serie de teorii ale substanțelor medicamentoase, care stau la baza farmacologiei de astăzi, observații care vor duce mai târziu la realizarea sfigmografului.

A stabilit diagnosticul diferențial între paralizia centrală și periferică, între meningită și meningitism, descrie diabetul zaharat, stenoza pilorică, ulcerul gastric.

Avicenna - portret (în stânga) și pagină dintr-un manuscris al lui Avicenna (în dreapta)

Abulcasis, chirurg, a scris un tratat

de chirurgie „Al Tarsif” (Metoda) în 30 de volume, ce cuprinde descrieri de operații ca: litotomia, diferite amputații, imobilizarea fracturilor, operații de cancer uterin, cancer de sân, utilizarea forcepsului în extragerea fătului mort.

Abulcasis

Avenzoar, clinician al lumii arabe din Spania este autorul unui tratat de medicină în care

sunt descrise pericardita seroasă, abcesul mediastinal

a practicat traheotomia și este primul care a extras din piele parazitul râiei cu un bisturiu foarte ascuțit

Averoes, medic, matematician, fizician, chimist, personalitate marcantă a lumii din Italia, este autorul tratatului de medicină „Colliget”

(Reguli generale de medicină) în care sintetizează remarcabil cunoștințele medicale de până atunci, fără însă prea multe contribuții personale originale.

Maimonide (1135-1204), medic, matematician și astronom, provine din Egipt, fiind medic al sultanului. a lăsat numeroase opere, dintre care

„Cartea cu sfaturi” conține reguli de igienă și dietă, „Aforismele lui Musa” conțin 1540 de sentințe.

Clerului (pătura superioară a societății) i-a revenit sarcina medicației, o serie de preoții vremii prestând activitate medicală și chirurgicală, primele elemente de medicină apărând în mănăstiri.

Au existat călugări specializați la nivelul medicinei populare.

În secolul al XII-lea se interzice preoților practicarea medicinei.

Medicina Occidentului european a progresat foarte lent în prima jumătate a evului mediu, datorită persistenței ideii iudaice conform căreia boala era considerată pedeapsă divină, tratamentul universal fiind rugăciunea sau în unele cazuri administrarea unor preparate pe bază de plante (pe lângă mănăstiri existau grădini botanice, anumiți călugări având în grijă cultivarea plantelor medicinale și depozitul de medicamente).

În apropierea mănăstirii Monte Casino a fost înființată prima școală de medicină propriu-zisă laică numită Școala medicală din Salerno (în anul 529).

Aici, spre sfârșitul secolului al VIII –lea și începutul secolului al IX -lea, călugărul Benedict, odată cu întemeierea primului spital din Occident, înființează și un ordin călugăresc pentru asistența bolnavilor.

Îngrijiri medicale la Şcoala din Salerno

Alte spitale au fost înființate Elveția la Saint-Gall (în

820) Paris – Hotel Dieu

(829). În spitale se investigau

cauzele bolii, anumite ordine călugărești specializându-se pe anumite categorii de bolnavi, cum ar fi lazarienii (ordinul Sfântului Lazăr) care se ocupau de leproși.

Interiorul unui Spital din perioada Evului Mediu

Igiena precară din marile orașe a permis producerea marilor epidemii ale Evului Mediu, perioadă rămasă în istorie ca „epoca marilor flagele”.

Ciuma omoară în anul 592 aproape 1/6 din populația Imperiului Roman de Răsărit, iar în 1347-1351 este răspunzătoare de moartea a peste 75 milioane de oameni, fiind considerată cea mai cruntă epidemie din istoria scrisă a omenirii, boală numită și „moartea neagră” pentru că hemoragia dădea naștere unor pete negre ce afecta tot organismul.

Istoricul medieval Froissart a estimat că aproape o treime din populația globului a murit de această boală, epidemia pornind din India, a cuprins Orientul mijlociu și apropiat, Africa de Nord, apoi Europa.

O altă epidemie care a afectat Europa Occidentală este cea de sifilis, boală adusă de marinarii lui Cristofor Columb din Tahiti, manifestată prin apariția pe întreg corpul de plăgi purulente.

Prima epidemie de sifilis în Europa a făcut ravagii în mijlocul trupelor franceze de mercenari în 1495, la doi ani după ce Columb s-a întors din călătoria sa.

Alte boli ca variola, lepra și tuberculoza, sunt răspunzătoare de un număr important de victime.

Afectarea unui număr mare de persoane prin diversele epidemii apărute, se poate vorbi și de așa numitele epidemii psihice, isterii colective.

Bolnavii erau duși la marginea satului, unde tremurau până la epuizare

Alte ori se practica flagelarea colectivă în care mii de oameni se biciuiau reciproc pe străzi ca să-și ispășească păcatele

Tot ca un remediu natural pe străzii aveau loc așa numitele epidemii de dans.

Dansul trandafirului

Medicii vremii nu au făcut față acestor epidemii, ei declarându-și în public neputința, astfel că bolnavii spre retrăgeau spre locații neafectate de boli (migrând de la orașe spre sate), pe străzile orașelor se desfășurau procesiuni religioase care implorau mila cerească.

Sunt recomandate viața curată, postul, rugăciunile, regim alimentar (evitarea exceselor

alimentare la marile ospețe).

Dintre „sfinții doctori” sau protectorii care erau chemați în ajutor sunt frații „Cosma și Damian – numiți doftorii fără de arginți”, educați și formați ca doctori, având harul vindecării trupurilor și sufletelor bolnave prin puterea rugăciunii.

Alți sfinți invocați în vindecare au fost: Sfântul Anton pentru ciumă, Sfânta Lucia pentru bolile de ochi, Sfânta Apolonia pentru dureri de dinți.

Frații Cosma și Damian

ȘCOALA DE LA SALERNO fondată în anul 820, a avut ca maeștrii o serie de

personalități ale vremii: Gariopontus a scris o enciclopedie în cinci volume despre

suferințe (Passionaris); Trotula, soția unui medic, se ocupa de ginecologie și

obstetrică, a scris „De mulierum passionibus ante, in et post partum”, (despre suferințele femeilor înainte, în timpul și după naștere);

Constantin Africanul (1020-1087), a tradus cărțile lui Hippocrate și Galen în latină, după cărți arabe;

Nicolae Salernitanus, aduce contribuții importante în farmacologie, a scris un tratat Antidotarium despre 39 de droguri, unele dintre ele orientale;

Ruggiero Frugardi, chirurg, autorul unei importante cărți de chirurgie „Praxis” (Practica), un manual după care s-a învățat în următoarele două secole;

Copho, anatomist, a făcut numeroase disecții în special pe porc, corectând o parte a afirmațiilor greșite făcute de Galen.

ȘCOALA DIN MONTPELLIER, înființată în secolul al IX –lea sau al X -lea, se afla la

granița dintre lumea arabă și cea latină. În 1220 este ridicată la grad de Universitate fiind în

acel moment unica instituție de învățământ din Franța.

La Montpellier au predat medici evrei și arabi, veniți din Spania, precum și medici formați la Școala de la Salerno. Se predau învățăturile lui Galen, a lui Hippocrate și Avicena.

Majoritatea profesorilor au fost alchimiști pasionați, cercetările lor, îmbogățind arsenalul de substanțe chimice în practica farmaceutică.

Dintre aceștia amintim pe Arnold de Villanova (1235-1317) Raymond Lully (1235-1316), care au căutat aurul lichid

considerat panaceu universal. Guy de Chauliac (1300-1368), chirurg celebru a scris

„Chirurgia Magna”, carte de baza în secolul al XIV –lea și al XV -lea, a pus accent deosebit pe anatomie, în volumul al VII-lea.

UNIVERSITATEA DE LA BOLOGNA (1119), cea mai veche instituție de învățământ

superior din Europa, și-a câștigat o mare faimă prin anatomiștii și chirurgii ei.

Bartholomeo da Varignama, anatomist, este primul care a efectuat oficial disecții, având încuviințarea Sfântului Scaun de la Roma.

Mondino de Luzzi (1275-1326), în 1315 primește o aprobare specială să disece două cadavre de femei, după care scrie și publică „Anathomia Mindini”, în 1316, (retipărită în 1478) compendiu după care vor învăța generații de studenți, fiind o carte de căpătâi în domeniul anatomiei, până la apariția cărții lui Andrea Vesal, în 1543 „De humani corporis fabrica”. Greșelile lui Galen în ceea ce privește circulația sângelui sunt perpetuate.

Gugliemo Salicetti (1210-1277), renumit chirurg, autor a două cărți în care susține importanța cunoașterii anatomiei în chirurgie. În 1275 scrie Chirurgia în care readuce bisturiul în locul cateterului.

Dintre elevii lui cei mai faimoși se remarcă Lanfranco da Milano, considerat unul din fondatorii școlii medicale franceze, preocupat de igiena copiilor, și femeilor gravide.

Alte Universități din Europa Occidentală a Evului Mediu au fost:

Universitatea: din Paris înființată în 1150, Napoli (1225), Cambridge (1257), Padova (1228), Roma (1303), Praga (1349), Cracovia (1364), Heidelberg (1386).

Universitatea din Paris este în ordine cronologică a doua Universitate din lume, după Universitatea din Bologna.

Diverși binefăcători au avut inițiativa formării Colegiilor universitare de care să beneficieze și cei săraci, astfel se fondează în 1257 de către Robert de Sorbon, colegiul care îi va purta numele.

Scopul era de a oferi cazare și resurse materiale pentru studenții veniți la Paris din lumea întreagă.

Cu timpul numele colegiului ajunge să desemneze întreaga Universitate din Paris.