VERONICA ROTH

EXPERIMENTEXPERIMENT

Traducere din limba engleză deSHAUKI AL-GAREEB

Veronica Roth, Allegiant

2013 by Veronica Roth

GRUPUL EDITORIAL CORINTBUCUREŞTI, 2014

LEDAGRUPUL EDITORIAL CORINT

ISBN 978-606-8623-53-5

Lui Jo,călăuza şi sprijinul meu

Fiecare întrebare la care se poate răspunde trebuie săprimească un răspuns sau, cel puţin, să fie analizată.

Procesele ilogice ale gândirii trebuie să fieconfruntate atunci când se ivesc.

Răspunsurile greşite trebuie corectate.Răspunsurile corecte trebuie afirmate.

— Extras din proclamaţia Erudiţiei —

CAPITOLUL UNU

TRIS

MĂ PLIMB prin celula noastră de la sediul Erudiţiei, cuvinteleei răsunând în mintea mea. Numele meu va fi Edith Prior şiexistă multe lucruri pe care sunt fericită să le uit.

— Care va să zică, tu n-ai mai văzut-o niciodată? măîntreabă Christina, cu piciorul sprijinit pe o pernă.

A fost împuşcată în încercarea noastră disperată de adezvălui întregului oraş fişierul video cu Edith Prior. Atunci nuştiam ce anume avea să conţină sau că urma să spulbereinstituţia cu care ne mândream, facţiunile şi identităţile noastre.

— E vreo bunică sau vreo mătuşă sau ceva de genul ăsta?— Ţi-am mai zis, nu, îi spun eu, făcând cale-ntoarsă odată

ajunsă în dreptul peretelui. Prior este – era – numele tatăluimeu, aşa că ar trebui să fie din familia lui. Dar Edith este unnume din Abnegaţie, iar rudele tatălui meu probabil că au făcutparte din Erudiţie, deci…

— Deci e mai bătrână, concluzionează Cara, rezemându-şicapul de perete.

Din acest unghi seamănă leit cu fratele ei, Will, prietenulmeu, cel pe care l-am omorât. Apoi îşi îndreaptă părul, iarfantoma lui dispare.

— Cu câteva generaţii în urmă. O strămoaşă.— Strămoaşă…Cuvântul pare vechi când îl rostesc, precum o cărămidă care

se sfărâmă. Ating peretele celulei noastre atunci când revin.Panoul e rece şi alb.

Strămoaşa mea, iar asta e moştenirea pe care mi-a lăsat-o:libertatea faţă de facţiuni şi informaţiile conform căroraidentitatea mea Divergentă este mult mai importantă decât aş fiputut şti vreodată. Existenţa mea e un semnal că trebuie săplecăm din acest oraş şi să îi ajutăm pe cei care se află dincolode el.

— Vreau să ştiu, spune Cara, trecându-şi o mână peste faţă.Trebuie să ştiu de când ne aflăm aici. Vrei să încetezi cu

plimbatul măcar pentru o clipă?Mă opresc în mijlocul celulei şi ridic din sprâncene.— Scuze, murmură ea.— E în regulă, zice Christina. Ne aflăm aici de prea mult

timp.Au trecut câteva zile de când Evelyn a pus stăpânire peste

haosul din holul central al sediului Erudiţiei, lătrând câtevaordine concise şi închizându-i pe prizonieri în celulele de laetajul al treilea. O femeie fără facţiune a venit să ne tratezerănile şi să ne împartă analgezice, iar noi am mâncat şi ne-amspălat de câteva ori, dar nimeni nu ne-a spus ce se întâmplăafară. Chiar şi când i-am întrebat foarte insistent.

— Mă gândeam că Tobias ar fi trebuit să vină până acum,spun eu, prăbuşindu-mă pe marginea patului. Unde e?

— Poate că încă-i furios că l-ai minţit şi că ai lucrat pe laspate cu tatăl lui, spune Cara.

Îi arunc o căutătură urâtă.— Four nu e atât de meschin, intervine Christina, fie să o

pedepsească pe Cara, fie să mă consoleze pe mine, nu suntsigură. Probabil că se întâmplă ceva şi asta îl împiedică săvină. Ţi-a spus să ai încredere în el.

În plin haos, atunci când toată lumea zbiera şi când cei fărăfacţiune încercau să ne împingă către scări, am strâns în pumntivul cămăşii lui pentru a nu mă pierde de el. Dar el m-a apucatde încheieturi şi m-a împins, zicându-mi doar atât: Ai încredereîn mine! Mergi unde ţi se spune!

— Încerc, spun eu, şi e adevărat.Încerc să am încredere în el. Dar fiecare părticică din mine,

fiecare fibră şi fiecare nerv se luptă să se elibereze, nu doar dinaceastă celulă, ci şi din închisoarea oraşului care se află înafara ei.

E musai să văd ce se află dincolo de îngrăditură.

CAPITOLUL DOI

TOBIAS

NU POT SĂ CUTREIER aceste coridoare fără să-miamintesc de zilele pe care le-am petrecut aici ca prizonier,desculţ, durerea pulsând în mine cu fiecare mişcare. Iar odatăcu acea amintire mai vine una, cea când o aşteptam peBeatrice Prior să facă ultimii paşi spre o moarte sigură, cupumnii izbind în uşă, cu picioarele ei atârnând fără vlagă pestebraţele lui Peter, atunci când el mi-a spus că ea era doardrogată.

Urăsc locul ăsta.Nu mai e la fel de curat ca atunci când era sediul Erudiţiei;

acum e devastat din pricina războiului, cu găuri de gloanţe înpereţi şi cu sticla spartă a becurilor spulberate împrăştiată pestetot. Păşesc peste urme murdare de paşi şi pe sub luminilepâlpâitoare ale celulei ei şi sunt primit fără întrebări, deoareceport simbolul celor fără facţiune – un cerc gol – pe o brasardăneagră şi trăsăturile lui Evelyn pe chip. Tobias Eaton eracândva un nume infam, dar acum e unul puternic.

Tris stă ghemuită pe jos, umăr la umăr cu Christina şi îndiagonală faţă de Cara. Tris a mea ar trebui să fie palidă şi mică– la urma urmei, ea este palidă şi mică –, dar, în schimb,încăperea e plină datorită prezenţei ei.

Ochii ei rotunzi îi întâlnesc pe ai mei. Se ridică imediat înpicioare, apucându-mă într-o îmbrăţişare strânsă şi lipindu-şichipul de pieptul meu.

Îi strâng umărul cu o mână şi mi-o trec pe cealaltă pestepărul ei, continuând şi acum să fiu surprins că se termină laceafă şi nu mai jos. M-am bucurat când şi l-a tuns, deoareceera părul unei războinice, nu al unei fete, şi ştiam că exact deasta avea ea nevoie.

— Cum de te-au lăsat să intri? întreabă cu vocea ei gravă şilimpede.

— Sunt Tobias Eaton, spun eu, iar ea râde.— Corect. Uit mereu asta.

Se dă înapoi doar atât cât să se uite la mine. Ochii ei partremurători, ca şi când Tris ar fi un morman de frunze pe calede a fi împrăştiate de vântul necruţător.

— Ce se-ntâmplă? Ce ţi-a luat atât de mult?Pare disperată, imploratoare. Amintirile mele teribile în

legătură cu acest loc simt o nimica toată pe lângă amintirile ei:drumul către execuţie, trădarea fratelui ei, serul fricii. Trebuie săo scot de aici.

Cara mă priveşte cu interes. Nu mă simt în largul meu. E caşi când mi-am tot schimbat pielea şi acum nu prea mi se maipotriveşte. Urăsc să am parte de public.

— Evelyn a pus stăpânire pe oraş, spun eu. Nimeni nu faceun pas fără voia ei. Acum câteva zile a ţinut un discurs desprecum ar trebui să ne unim împotriva opresorilor noştri – oameniidin afară.

— Opresori? întreabă Christina.Scoate o fiolă din buzunar şi înghite conţinutul – presupun că

sunt analgezice pentru rana de la picior provocată de glonţ.Îmi vâr mâinile în buzunare.— Evelyn – şi, de fapt, o mulţime de oameni – e de părere că

n-ar trebui să părăsim oraşul doar pentru a ajuta nişte indivizicare ne-au aruncat aici ca să ne poată folosi mai târziu. Ei vorsă încerce să vindece oraşul şi să ne rezolve nouă problemeleîn loc să plece pentru a le rezolva pe ale altora. Desigur,parafrazez, spun eu. Bănuiesc că această opinie este foarteconvenabilă pentru mama mea, întrucât, atâta timp cât suntemţinuţi sub control, ea e la putere. În secunda în care plecăm, vapierde orice control.

— Minunat, spune Tris, dându-şi ochii peste cap. Era deaşteptat să aleagă cea mai egoistă opţiune.

— Are într-un fel dreptate, spune Christina, strângând fiolaîntre degete. Nu spun că nu vreau să ies din oraş şi să văd cese află acolo, dar avem suficiente probleme şi aici. Cum putemajuta nişte oameni pe care nici măcar nu i-am cunoscut?

Tris meditează la asta, molfăindu-şi interiorul obrazului.— Nu ştiu, recunoaşte ea.Ceasul meu indică ora trei. Am stat aici prea mult timp –

destul cât să o fac pe Evelyn să fie suspicioasă. I-am spus căvoi veni să rup relaţia cu Tris şi că asta nu îmi va lua prea multă

vreme. Nu sunt sigur că m-a crezut pe cuvânt.— Ascultă, zic eu, am venit aici, de fapt, ca să vă avertizez –

vor să înceapă procesele pentru toţi prizonierii. O să văcerceteze sub efectul serului adevărului, iar dacă acestafuncţionează, veţi fi condamnate drept trădătoare. Cred că nedorim cu toţii să evităm asemenea probleme.

— Condamnate ca trădătoare? spune Tris, încruntându-se.Adică, faptul că am dezvăluit întregului oraş adevărul e un actde trădare?

— A fost un act de sfidare împotriva conducătorilor tăi, îiexplic eu. Evelyn şi ciracii ei nu vor să părăsească oraşul. Aşacă n-o să-ţi mulţumească pentru că le-ai arătat tuturor acelfişier video.

— Ăştia sunt exact ca Jeanine!Face un gest convulsiv, ca şi când ar vrea să lovească ceva,

dar nu găseşte nimic disponibil.— Sunt pregătiţi să facă orice ca să ascundă adevărul, şi

pentru ce? Pentru a fi regi şi regine în micuţa lor lume? Eridicol!

Nu vreau să recunosc asta, dar o parte din mine este deacord cu mama mea. Nu le datorez nimic oamenilor din afaraacestui oraş, indiferent că sunt sau nu Divergent. Nu sunt sigurcă aş vrea să mă ofer să-i ajut în rezolvarea problemeloromenirii, indiferent ce-o fi însemnând asta.

Dar vreau să plec, la fel ca un animal care vrea cu disperaresă scape dintr-o capcană. Sălbatic şi înnebunit. Dispus să-şiroadă piciorul până la os pentru a scăpa.

— Chiar şi-aşa, adaug eu pe un ton precaut, dacă seruladevărului are efect asupra voastră, veţi fi condamnate.

— Dacă are efect? întreabă Cara, mijindu-şi ochii.— Divergentă, îi spune Tris, arătând cu degetul spre capul ei.

Îţi aminteşti?— Fascinant.Cara îşi vâră înapoi în coc un fir de păr de la ceafa.— Dar atipic. Din câte ştiu eu, cei mai mulţi Divergenţi nu pot

rezista serului adevărului. Mă întreb de ce tu o poţi face.— Tu şi ceilalţi Erudiţi care au băgat vreodată un ac în mine!

i-o trânteşte Tris.— Vă rog, puteţi să fiţi puţin atente? Mi-aş dori să nu fiu

nevoit să vă scot ilegal din închisoare, spun eu.Brusc, simţind nevoia de consolare, întind mâna spre Tris, iar

ea îşi ridică degetele pentru a le uni cu ale mele. Nu suntemgenul acela de oameni care se ating fără vreun scop anume;fiecare contact fizic dintre noi e important, un val de energie şiuşurare.

— Bine, bine, spune ea, acum pe un ton mai blând. Ce ideeţi-a venit?

— Am să o conving pe Evelyn să te audieze pe tine prima, olămuresc eu. Tot ceea ce trebuie să faci este să născoceşti ominciună care le va dezvinovăţi pe Christina şi Cara şi apoi să ospui sub influenţa serului adevărului.

— Ce soi de minciună ar face aşa ceva?— Mă gândesc să las asta în seama ta, îi propun eu, de

vreme ce tu eşti o mincinoasă mai pricepută.Am ştiut imediat ce am rostit cuvintele că ele au atins un

punct sensibil pentru amândoi. Ea m-a minţit de nenumărateori. Mi-a promis că nu se va duce să se lase omorâtă la sediulErudiţiei atunci când Jeanine a solicitat ca un Divergent să sesacrifice, iar ea a făcut asta oricum. Mi-a spus că va rămâneacasă pe durata atacului Erudiţilor, iar apoi am găsit-o la sediulErudiţiei, lucrând cu tatăl meu. Înţeleg de ce a făcut toate acelelucruri, dar asta nu înseamnă că noi nu am avut de suferit de peurma lor.

— Da, admite ea, privind în pământ. Bine, am să măgândesc eu la ceva.

Îi pun mâna pe braţ.— Am să vorbesc cu Evelyn despre procesul tău. Am să-

ncerc să-l grăbesc.— Mulţumesc.Simt impulsul – de acum familiar – de a-mi părăsi trupul şi de

a vorbi direct în mintea ei. Îmi dau seama că este acelaşiimpuls care mă face să-mi doresc să o sărut de fiecare datăcând o văd, deoarece până şi un centimetru distanţă între noimă înfurie la culme. Degetele noastre, care de-abia se atingeaucu câteva clipe în urmă, sunt împletite acum, palma ei fiindumedă din pricina sudorii, a mea fiind aspră în locurile în caream apucat prea multe mânere sau prea multe trenuri înmişcare. Acum, ea pare palidă şi mică, însă ochii ei mă fac să

mă gândesc la cerurile deschise pe care nu le-am văzutniciodată, ci pe care doar le-am visat.

— Dacă aveţi de gând să vă sărutaţi, faceţi-mi o favoare şispuneţi-mi, ca să mă pot uita în altă parte, zice Christina.

— O să ne sărutăm, îi spune Tris.Şi chiar asta se întâmplă.Îi ating obrazul pentru a încetini sărutul, ţinându-i gura peste

a mea, astfel încât să simt fiecare loc în care buzele noastre seating şi fiecare loc unde se despart. Savurez aerul pe care îlîmpărţim în secunda următoare şi vârful nasului ei este peste almeu. Mă gândesc să spun ceva, dar e prea intim, aşa că măabţin. O clipă mai târziu, îmi dau seama că nu-mi pasă.

— Mi-aş dori să fim singuri, spun eu când ies cu spatele dincelulă.

Ea zâmbeşte.— Aproape că şi eu îmi doresc asta.În timp ce închid uşa, o văd pe Christina prefăcându-se că

vomită şi pe Cara râzând, iar pe Tris cu mâinile atârnându-i pelângă corp.

CAPITOLUL TREI

TRIS

— CRED CĂ SUNTEŢI nişte ţicniţi.Îmi ţin mâinile în poală precum un bebeluş care doarme, îmi

simt trupul îngreunat din pricina serului adevărului. Sudoarea mise adună pe pleoape.

— Ar trebui să-mi mulţumiţi, nu să mă interogaţi.— Ar trebui să-ţi mulţumim că ai încălcat instrucţiunile

impuse de conducătorii facţiunii tale? Să îţi mulţumim că aiîncercat să împiedici un conducător al facţiunii tale să o omoarepe Jeanine Matthews? Te-ai comportat exact ca o trădătoare.

Evelyn Johnson scuipă cuvintele precum un şarpe. Ne aflămîn sala de conferinţe de la sediul Erudiţiei, unde se desfăşoarăprocesele. Sunt prizonieră de mai bine de o săptămână.

Îl văd pe Tobias, pe jumătate ascuns în întunericul dinspatele mamei lui. Şi-a ferit privirea din momentul în care m-amaşezat pe scaun şi mi-au fost tăiate legăturile de plastic careîmi ţineau încheieturile laolaltă. Preţ de o clipă, privirile ni seintersectează şi ştiu că trebuie să încep să mint.

E mai uşor acum când ştiu că pot să o fac. E la fel de uşor caînlăturarea greutăţii serului din mintea mea.

— Nu sunt o trădătoare, răspund eu. Atunci când s-aîntâmplat ce s-a întâmplat, eu credeam că Marcus lucra laordinele celor fără facţiune şi ale Neînfricaţilor. De vreme ce num-am putut alătura luptei ca soldat, am fost fericită să pot ajutaîntr-un alt fel.

— De ce n-ai putut fi soldat?Lumina fluorescentă îi luminează din spate părul lui Evelyn.

Nu îi pot vedea chipul şi nu mă pot concentra la ceva mai multde o secundă înainte ca serul adevărului să mă ameninţe dinnou că vrea să mă doboare.

— Fiindcă…Îmi muşc buza, ca şi când aş încerca să opresc cuvintele să

iasă. Nu ştiu când am devenit aşa de bună la jucat teatru, darbănuiesc că nu e atât de diferit faţă de rostitul minciunilor,

pentru care am avut mereu un talent aparte.— Fiindcă nu puteam să ţin un pistol în mână, bine? Nu după

ce l-am împuşcat… pe el. Pe prietenul meu Will. Nu puteam săţin un pistol fără să mă panichez.

Evelyn îşi mijeşte ochii. Bănuiesc că nici în cele mai gingaşepărţi ale ei nu poate găsi vreo urmă de compasiune pentrumine.

— Carevasăzică, Marcus ţi-a spus că lucra la ordinele meleşi chiar dacă ştiai ce ştiai despre relaţia lui destul de tensionatăcu Neînfricaţii şi cu cei fără facţiune, ai preferat să-l crezi?

— Da.— Înţeleg de ce n-ai ales Erudiţia, spune ea râzând.Îmi simt obrajii arzând. Aş vrea să-i trag o palmă, aşa cum

sunt sigură că şi-ar dori mulţi oameni din încăperea asta, cutoate că n-ar îndrăzni să o recunoască. Evelyn ne ţine închişi înoraşul ăsta controlat de oameni fără facţiune înarmaţi, carepatrulează pe toate străzile. Ea ştie că acela care deţine armeledeţine şi puterea. Şi, având în vedere că Jeanine Matthews amurit, nu a mai rămas nimeni să o provoace.

De la un tiran la altul. Aşa a ajuns acum lumea pe care ocunoaştem.

— De ce nu ai spus nimănui despre asta? întreabă ea.— Nu voiam să fiu nevoită să-mi recunosc slăbiciunile. Şi nu

voiam ca Four să ştie că lucram cu tatăl lui. Ştiam că nu aveasă-l încânte acest lucru.

Simt cuvinte noi adunându-mi-se în gât, provocate de seruladevărului.

— Ţi-am oferit adevărul despre oraşul nostru şi motivulpentru care ne aflăm aici. Dacă nu ai de gând să-mi mulţumeştipentru asta, ar trebui măcar să faci ceva, în loc să stai aici, pemizeria pe care ai făcut-o, pretinzând că e un tron!

Surâsul zeflemitor al lui Evelyn se schimonoseşte ca şi cândtocmai a gustat ceva amar. Se apropie de faţa mea şi, pentruprima oară, văd cât de bătrână e cu adevărat; văd ridurile careîi încadrează ochii şi gura şi paloarea nesănătoasă pe care oare de la prea mulţi ani de subnutriţie. Şi, totuşi, e la fel defrumoasă ca fiul ei. Înfometarea nu i-a putut lua asta.

— Chiar fac ceva. Creez o lume nouă, spune ea, iar vocea îidevine din ce în ce mai şoptită, astfel încât de-abia o pot auzi.

Am făcut parte din Abnegaţie. Ştiu adevărul de mult mai multtimp decât îl ştii tu, Beatrice Prior. Nu ştiu cum reuşeşti să scapide asta, dar, îţi jur, nu vei avea un loc în lumea mea nouă, maiales nu alături de fiul meu.

Schiţez un zâmbet. N-ar trebui s-o fac, dar e mai greu să-miînăbuş gesturile şi expresiile decât cuvintele, ţinând cont degreutatea din venele mele. Ea crede că Tobias îi aparţine acum.Nu ştie adevărul – că el nu îi aparţine nimănui, că e pe contpropriu.

Evelyn se îndreaptă de spate, încrucişându-şi braţele lapiept.

— Serul adevărului a scos la iveală faptul că se prea poatesă fii o neghioabă, dar nu şi o trădătoare. Acest interogatoriu aluat sfârşit. Eşti liberă să pleci.

— Cum rămâne cu prietenele mele? întreb eu lent. Christina,Cara. Nici ele n-au făcut nimic rău.

— O să ne ocupăm şi de ele cât de curând, spune Evelyn.Mă ridic, deşi sunt slăbită şi ameţită din pricina serului. Sala

e ticsită de oameni care stau umăr la umăr, iar eu nu pot găsiieşirea preţ de câteva secunde lungi, până ce o persoană măapucă de mână, un băiat cu pielea caldă, cafenie şi cu unzâmbet larg – Uriah. El mă conduce spre uşă. Oamenii începsă pălăvrăgească.

* * *

Uriah mă conduce pe culoar, până ce ajungem la bateria deascensoare. Uşile liftului se deschid atunci când el apasă pebuton şi îl urmez în cabină, fiind în continuare nesigură pepicioare. Când uşile se închid, îl întreb:

— Crezi că partea cu mizeria şi cu tronul a fost prea mult?— Nu. Se aşteaptă să fii iute la mânie. De fapt, cred c-ar fi

intrat la bănuieli dacă n-ai fi fost.Simt că interiorul îmi vibrează de energie, aşteptând cu

sufletul la gură ceea ce urmează să se întâmple. Sunt liberă.Vom găsi o cale de a ieşi din oraş. Gata cu aşteptatul, cuplimbările prin celulă, cerând paznicilor răspunsuri pe care nuaveam să le primesc.

Totuşi, azi-dimineaţă paznicii mi-au spus câteva lucruri

despre noul ordin al celor fără facţiune. Membrilor fostelorfacţiuni li se cere să se mute mai aproape de sediul Erudiţiei şisă se amestece între ei, nu mai mult de patru membri ai uneifacţiuni în fiecare locuinţă. De asemenea, trebuie să neamestecăm şi hainele. Mai devreme, ca urmare a acelui decretspecial, am primit o cămaşă galbenă din Prietenie şi o perechede pantaloni negri din Candoare.

— În regulă, pe-aici…Uriah mă conduce afară din ascensor. Podeaua sediului

Erudiţiei e toată numai din sticlă, la fel şi pereţii. Soarele serefractă în ea şi creează mici curcubeie de-a lungul podelei. Îmiacopăr ochii cu o mână şi îl urmez pe Uriah spre o încăperelungă, îngustă, cu paturi de-o parte şi de alta. Lângă fiecare patse află un dulap pentru haine şi cărţi şi o măsuţă.

— A servit cândva drept dormitorul novicilor din Erudiţie,spune Uriah. Am rezervat deja două paturi pentru Christina şiCara.

Pe un pat din apropierea uşii stau trei fete îmbrăcate cu niştecămăşi roşii – fete din Prietenie, din câte bănuiesc –, iar înstânga încăperii, o femeie în vârstă stă întinsă pe un pat, cuochelarii atârnându-i de o ureche – probabil o persoană dinErudiţie. Ştiu că ar trebui să încetez să mai categorisescoamenii în facţiuni când îi văd, dar e un obicei vechi, de careîmi este greu să mă lepăd.

Uriah se aruncă pe unul dintre paturile din colţul îndepărtat.Eu mă aşez pe cel de lângă al lui, fericită că, în cele din urmă,sunt liberă şi liniştită.

— Zeke mi-a spus că, uneori, celor fără facţiune le ia cevatimp să proceseze exonerările, aşa că probabil vor ieşi maitârziu, spune Uriah.

Preţ de o clipă sunt uşurată că toţi cei la care ţin vor ieşidiseară din închisoare. Dar apoi îmi amintesc că fratele meu,Caleb, încă se află acolo, întrucât a fost un bine-cunoscutlacheu de-al lui Jeanine Matthews, iar cei fără facţiune nu îl vorexonera niciodată. Însă nu am nicio idee până unde vor ajungeei pentru a distruge pecetea pe care Jeanine Matthews a lăsat-o asupra acestui oraş.

Nu-mi pasă, gândesc în sinea mea. Dar îmi dau seamaimediat că e o minciună. El tot fratele meu rămâne.

— Perfect, spun eu. Mulţumesc, Uriah.El încuviinţează din cap şi se reazemă de perete.— Tu ce mai faci? îl întreb eu. Vreau să zic… Lynn…Uriah era prieten cu Lynn şi Marlene, iar acum amândouă

sunt moarte. Mă simt de parcă aş putea să înţeleg situaţia – laurma urmei, şi eu am pierdut doi prieteni, pe Al din pricinapresiunilor din cadrul iniţierii, iar pe Will din pricina ataculuisimulat şi a deciziilor mele pripite. Dar nu vreau să pretind căsuferinţele noastre sunt asemănătoare. În primul rând, Uriah îşicunoştea prietenii mai bine decât mine.

— Nu vreau să vorbesc despre asta, spune Uriah, clătinânddin cap. Sau să mă gândesc la asta. Vreau doar să-mi văd încontinuare de viaţă.

— Bine. Înţeleg. Doar că… anunţă-mă dacă ai nevoie…— Da.Zâmbeşte şi se ridică.— E bine aici, da? I-am promis mamei c-am s-o vizitez în

seara asta, aşa că trebuie să plec. Ah, aproape că uitam să-ţizic: Four a spus că vrea să vă vedeţi mai târziu.

Mă îndrept de spate.— Zău? Unde? Când?— Imediat după ora zece, în Millennium Park. Pe pajişte,

spune el zâmbind. Să nu te bucuri prea tare, altminteri o să-ţiexplodeze capul.

CAPITOLUL PATRU

TOBIAS

MAMA MEA SE AŞAZĂ mereu pe marginile obiectelor demobilier – scaune, lespezi, mese –, de parcă bănuieşte că va finevoită s-o taie din loc în orice moment. De data asta, stă pemarginea vechiului birou al lui Jeanine, cu degetele de lapicioare sprijinite pe podea şi cu lumina ceţoasă a oraşuluiprofilându-se înapoia ei. E o femeie slabă şi musculoasă.

— Cred că trebuie să discutăm despre loialitatea ta, îmispune ea, dar în glasul ei nu simt reproş, ci doar oboseală.

Preţ de o clipă pare atât de epuizată, încât simt că aş puteasă văd prin ea, dar apoi se îndreaptă de spate, iar sentimentuldispare.

— În ultima vreme, tu ai fost cel care a ajutat-o pe Tris şicare a lansat acel fişier video, continuă ea. Nimeni nu ştie asta,dar eu ştiu.

— Ascultă!Mă aplec în faţă, ca să-mi sprijin coatele pe genunchi.— Nu ştiam ce anume se afla în acel fişier. Am avut

încredere în judecata lui Tris mai mult decât în a mea. Asta-i totce s-a întâmplat.

Am socotit că, dacă aveam să-i spun lui Evelyn că m-amdespărţit de Tris, asta ar fi făcut-o pe mama să aibă încredereîn mine, şi am avut dreptate – a devenit mai amabilă, maideschisă, chiar din clipa în care i-am îndrugat acea minciună.

— Şi acum, că tot ai văzut fişierul? mă întreabă Evelyn. Cecrezi acum? Crezi c-ar trebui să părăsim oraşul?

Ştiu ce ar vrea să audă – că nu văd niciun motiv pentru a măalătura lumii de dincolo de îngrăditură –, dar eu nu sunt un bunmincinos, aşa că, în schimb, aleg o parte a adevărului.

— Mi-e teamă de asta, spun eu. Nu sunt sigur dacă e o ideebună să părăsim oraşul, ştiind de pericolele ce ne-ar puteapândi dincolo.

Meditează la asta preţ de o clipă, muşcându-şi interiorulobrazului. Am preluat acest gest de la ea – obişnuiam să-mi

mestec pielea până la sânge în timp ce aşteptam ca tata săsosească acasă, neştiind precis ce versiune a lui aveam săvăd: omul în care Abnegaţia avea încredere şi pe care îlrespecta sau cel ale cărui mâini mă loveau.

Îmi trec limba peste cicatricele muşcăturilor şi îmi înghitamintirea de parcă ar fi fiere.

Evelyn alunecă de pe birou şi se îndreaptă spre fereastră.— Am primit veşti tulburătoare în legătură cu o organizaţie

de rebeli care se află printre noi.Se uită la mine, ridicând dintr-o sprânceană, după care

continuă:— Dintotdeauna oamenii se organizează în grupuri. E un fapt

al existenţei noastre. Doar că nu mă aşteptam să se petreacăatât de curând.

— Ce fel de grup?— Cel care îşi doreşte să plece din oraş, mă lămureşte ea.

Azi-dimineaţă au lansat un soi de proclamaţie. Îşi spun Loialii.Când îmi zăreşte chipul confuz, adaugă:— Fiindcă sunt loiali scopului originar al oraşului nostru, te-ai

prins?— Scopul originar – te referi la conţinutul fişierului lui Edith

Prior? Că ar trebui să ne trimitem oamenii afară când oraşul vaavea o populaţie Divergentă numeroasă?

— Asta, da. Dar şi trăitul în facţiuni. Loialii pretind că trebuiesă rămânem în facţiuni, fiindcă aşa au stat lucrurile încă de laînceput, zice ea, clătinând din cap. Unora le este mereu frică deschimbare. Dar nu putem să le facem pe plac.

Când facţiunile au fost distruse, o parte din mine s-a simţit caun deţinut care a fost eliberat din închisoare după mulţi ani. Nuvreau să evaluez dacă fiecare gând pe care îl am sau fiecarealegere pe care o fac se încadrează într-o ideologie restrânsă.Nu mai doresc să aud de facţiuni.

Dar Evelyn nu ne-a eliberat aşa cum crede ea – pur şi simplune-a făcut pe toţi să fim fără facţiune. Îi este teamă de ceea ceam putea alege dacă ni s-ar oferi o libertate adevărată. Iar astaînseamnă că, indiferent de ceea ce cred eu despre facţiuni,sunt uşurat că cineva, undeva, o sfidează.

Adopt o mină inexpresivă, însă inima mea bate mai puternicca niciodată. A trebuit să fiu grijuliu ca să rămân în graţiile lui

Evelyn. Mi-e uşor să-i mint pe ceilalţi, dar e mult mai dificil să omint pe ea, singura persoană care ştia toate secretele caseinoastre din Abnegaţie, violenţa care sălăşluia între pereţii ei.

— Ce-ai de gând să faci în legătură cu acei oameni? o întrebeu.

— Am să-i ţin sub control, ce altceva?Cuvântul „control” mă face să mă îndrept de spate, ajungând

să fiu la fel de rigid ca scaunul de sub mine. În acest oraş,„control” înseamnă ace şi seruri şi să vezi fără să fii văzut;înseamnă simulări, asemenea celei care aproape că m-a făcutsă o omor pe Tris sau celei care a transformat Neînfricarea într-o armată.

— Cu simulări? întreb eu tărăgănat.Ea se încruntă.— Evident că nu! Eu nu sunt Jeanine Matthews!Privirea ei furioasă mă scoate din sărite.— Nu uita că eu abia dacă te mai cunosc, Evelyn! strig eu,

iar ea tresare.— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun că nu aş recurge niciodată la

simulări pentru a obţine ceea ce-mi doresc. Moartea e o soluţiemult mai sigură.

E posibil ca ea să aleagă moartea – să omori oameniînseamnă să-i ţii în frâu, să le înăbuşi răzmeriţele înainte ca elesă înceapă. Indiferent cine sunt aceşti Loiali, ei trebuie să fieavertizaţi, şi asta cât mai repede.

— Pot să aflu cine sunt, spun eu.— Sunt sigură că poţi. Altminteri, de ce ţi-aş mai fi povestit

despre ei?Există o mulţime de motive pentru care ar fi făcut asta.

Pentru a mă verifica. Pentru a mă prinde. Pentru a mă alimentacu informaţii false. Ştiu ce este mama mea – o persoană pentrucare sfârşitul unui lucru nu face decât să justifice metodele princare s-a ajuns acolo, la fel ca tatăl meu şi, uneori, la fel camine.

— Atunci, am s-o fac. Am să-i găsesc.Mă ridic, iar degetele ei, subţiri ca nişte rămurele, se închid

în jurul braţului meu.— Îţi mulţumesc.Mă forţez să o privesc în ochi. Ochii ei sunt aproape de nas,

care e acvilin, la fel ca al meu. Pielea e mai închisă decât amea. Pentru o clipă o văd în griul Abnegaţiei, cu părul des prinsla spate cu o mulţime de agrafe, stând vizavi de mine la masadin sufragerie. O văd ghemuită în faţa mea, aranjând nasturiicămăşii mele, încheiaţi greşit, înainte să plec la şcoală, şi stândla fereastră, privind spre strada dreaptă, aşteptând să zăreascămaşina tatălui meu, cu mâinile strânse – ba nu, încordate, cuarticulaţiile degetelor ei bronzate albindu-se din pricina apăsării.Atunci ne unea aceeaşi frică, iar acum, când nu îi mai esteteamă de nimic, o parte din mine vrea să vadă cum ar fi ca noidoi să ne unim puterile.

Simt o durere în piept, ca şi când aş fi trădat-o pe femeiacare cândva era singurul meu aliat, şi mă întorc cu spateleînainte să retractez şi să-mi cer scuze.

Părăsesc sediul Erudiţiei în mijlocul unei mulţimi de oameni,cu privirea confuză, căutând automat culorile facţiunilor, cândîmi dau seama că nu mai există aşa ceva. Eu port o cămaşăgri, jeanşi albaştri şi o pereche de pantofi negri – haine noi, dar,pe dedesubt, tatuajele mele Neînfricate. Este imposibil să-mişterg alegerile. În special pe acelea.

CAPITOLUL CINCI

TRIS

ÎMI SETEZ ALARMA CEASULUI să sune la zece şi adormimediat, fără ca măcar să îmi aleg o poziţie mai confortabilă.Câteva ore mai târziu, nu mă trezesc bipurile, ci strigătul defrustrare al unei persoane din încăpere. Opresc alarma, îmi trecdegetele prin păr şi mă îndrept în pas alergător către una dintrescările de urgenţă. Ieşirea de la baza scărilor dă direct sprealee, aşa încât probabil nu voi fi oprită de nimeni.

Odată ce ajung afară, aerul rece mă trezeşte complet. Îmitrag mânecile peste degete, ca să-mi ţină de cald. Vara e pesfârşite. Câţiva oameni mărşăluiesc prin apropiere de intrareasediului, dar niciunul dintre ei nu mă observă furişându-mă peMichigan Avenue. Când eşti o persoană scundă, ai şi câtevaavantaje.

Îl văd pe Tobias stând în mijlocul pajiştii, purtând un amestecde culori ale facţiunilor – o cămaşă gri, o pereche de jeanşialbaştri şi un hanorac negru cu glugă, reprezentând toatefacţiunile pentru care m-am calificat la testul meu de aptitudini.La picioare are un rucsac.

— Cum m-am descurcat? îl întreb când ajung suficient deaproape ca el să mă poată auzi.

— Foarte bine, îmi răspunde. Evelyn te urăşte în continuare,dar Christinei şi Carei li s-a dat drumul fără a mai fi interogate.

— Perfect, zâmbesc eu.Mă apucă de partea din faţă a tricoului, chiar deasupra

stomacului, şi mă trage spre el, sărutându-mă blând.— Haide, zice el, îndepărtându-se cu un pas. Am plănuit

ceva pentru seara asta.— A, da?— Da, ei bine, mi-am dat seama că noi n-am ieşit niciodată

la o întâlnire.— Haosul şi distrugerile au tendinţa să răpească toate

posibilităţile unei persoane de a ieşi la întâlnire.— Aş vrea să experimentez acest fenomen al „întâlnirilor”.

Merge cu spatele spre imensa structură de metal de lacelălalt capăt al pajiştii, iar eu îl urmez.

— Înainte să te fi cunoscut pe tine, nu mergeam decât laîntâlniri în grup, iar acelea erau de obicei un dezastru. Sesfârşeau întotdeauna cu Zeke pipăindu-se cu vreo tipă şi cumine stând într-o tăcere stânjenitoare cu vreo fată pe care ojignisem într-un fel sau altul mai devreme.

— Nu eşti foarte drăguţ, îi spun eu, zâmbind.— Uite cine vorbeşte!— Hei, aş putea fi drăguţă dacă aş încerca.— Hmm, face el, lovindu-şi bărbia cu degetul. Atunci, spune

ceva drăguţ.— Eşti foarte chipeş.Zâmbeşte, iar dinţii îi strălucesc în întuneric.— Îmi place chestia asta cu „drăguţul”.Ajungem la capătul pajiştii. De aproape, structura de metal e

mai mare şi mai ciudată decât era de la depărtare. E, de fapt, oscenă, iar deasupra ei se arcuiesc plăci de metal, care serăsucesc în direcţii diferite, precum o cutie de aluminiuexplodată. Ne plimbăm prin apropierea uneia dintre acele plăcide pe dreapta, către partea din spate a scenei, care ieseînclinată din pământ. Acolo, nişte bârne metalice susţin dinspate plăcile. Tobias îşi aranjează rucsacul pe umeri şi punemâna pe o bârnă. Se caţără.

— Scena asta îmi pare foarte cunoscută, zic eu.Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut împreună a

fost să ne căţărăm pe roata de la carusel, dar atunci eu am fostcea care a insistat să urcăm cât mai sus.

Îmi suflec mânecile şi îl urmez. Umărul încă mă doare dinpricina rănii produse de glonţ, dar e aproape complet vindecat.Totuşi, îmi las greutatea mai mult pe mâna stângă şi încerc săîmping cu picioarele ori de câte ori se poate. Privesc în jos spreîncâlceala de bare de dedesubt şi dincolo de ele, spre pământ,şi râd.

Tobias urcă spre un loc unde două plăci de metal se unescîntr-un V, lăsând suficient spaţiu pentru ca doi oameni să seaşeze. Se răsuceşte, înghesuindu-se între cele două plăci, şi,atunci când mă apropii, întinde mâna pentru a mă ajuta. Nu amnevoie de ajutor, dar nu îi spun – sunt prea ocupată să mă

bucur de atingerea mâinilor lui pe trupul meu.Scoate o pătură din rucsac şi ne înveleşte pe amândoi, apoi

ia două pahare din plastic.— Vrei să ai mintea limpede sau ameţită? întreabă el,

aruncând o privire în rucsac.— Ăăă…Înclin capul într-o parte.— Limpede. Cred că trebuie să vorbim despre nişte lucruri,

nu-i aşa?— Aşa e.Scoate o sticluţă cu un lichid acidulat şi, în timp ce îi

răsuceşte capacul, spune:— Am furat-o din bucătăria Erudiţiei. Se pare că e delicioasă.Toarnă în ambele pahare, iar eu iau o gură. Orice ar fi, e

dulce ca un sirop şi are gust de lămâie şi mă face să mă înfior.A doua înghiţitură e mai bună.

— Trebuie să vorbim despre nişte lucruri, spune el.— Corect.— Ei bine…Tobias se încruntă spre paharul lui.— Bine, înţeleg de ce ai lucrat în cârdăşie cu Marcus şi de ce

ai simţit că nu-mi puteai mărturisi. Dar…— Dar eşti furios, termin eu. Fiindcă te-am minţit. De câteva

ori.El încuviinţează, fără să mă privească.— Nici măcar nu are legătură cu Marcus. Lucrurile s-au

întâmplat mult mai devreme. Nu ştiu dacă poţi înţelege cum afost să mă trezesc singur şi să ştiu că te-ai dus…

…să întâmpini moartea, e ceea ce bănuiesc că ar vrea săspună, dar nu poate rosti cuvintele.

— … spre sediul Erudiţiei.— Nu, probabil că nu pot.Iau o altă înghiţitură, clătindu-mi gura cu băutura îndulcită

înainte să o las să alunece pe gât.— Ascultă, eu… eu m-am gândit de multe ori să-mi dau viaţa

pentru anumite lucruri, dar nu am înţeles ce însemna cuadevărat „să-ţi dai viaţa” până ce nu m-am aflat chiar acolo,când aproape că era să se întâmple asta.

Mă uit la el şi, într-un târziu, îmi întoarce privirea.

— Acum ştiu, spun eu. Ştiu că vreau să trăiesc. Ştiu că vreausă fiu sinceră cu tine. Dar… dar nu pot face asta, n-am s-o facdacă tu nu vei avea încredere-n mine sau dacă îmi vei vorbi înacel fel protector pe care îl foloseşti uneori…

— Protector? Dar făceai lucruri ridicole, riscante…— Da, admit eu. Şi crezi că m-a ajutat faptul că mi-ai vorbit

ca şi când aş fi fost un copil prost?— Şi ce-ar fi trebuit să fac? întreabă el. Erai lipsită de logică!— Poate că nu aveam nevoie de logică!Mă aplec în faţă, nemaifiind în stare să mă prefac că sunt

relaxată.— Mă simţeam de parcă eram sfâşiată de sentimentul de

vină şi aveam nevoie de răbdarea şi de bunătatea ta, nu să urlila mine. A, şi să ascunzi de mine planurile, de parcă n-aş fiputut să înţeleg…

— Nu voiam să te împovărez mai mult decât era cazul.— Deci mă consideri sau nu o persoană puternică? îl întreb

încruntată. Fiindcă se pare că eşti de părere că pot suporta omuştruluială, dar că nu mă pot descurca şi cu altceva. Ce vreasă-nsemne asta?

— Fireşte că te cred puternică, spune el, scuturând din cap.Doar că… nu sunt obişnuit să le comunic oamenilor anumitelucruri. De obicei, prefer să mă descurc singur cu ele.

— Sunt o persoană de încredere, să ştii. Poţi să ai încredereîn mine. Şi poţi să mă laşi pe mine să decid dacă pot sau nu sămă descurc.

— Bine, încuviinţează el. Dar gata cu minciunile. Pentrutotdeauna.

— Bine.Mă simt încordată şi înghesuită, ca şi când trupul meu a fost

forţat să intre în ceva mult prea mic pentru el. Dar nu vreau săse sfârşească în felul acesta conversaţia, aşa că îl iau demână.

— Îmi pare rău că te-am minţit, îi zic. Chiar îmi pare rău.— Ei bine, n-am vrut să te fac să crezi că nu te respect.Rămânem aşa o vreme, ţinându-ne de mână. Mă reazem de

placa de metal. Deasupra mea, cerul este gol şi întunecat, lunae acoperită de nori. Găsesc o stea în faţa noastră, în timp cenorii plutesc, dar se pare că e singura. Totuşi, când îmi las

capul pe spate, văd clădirile de pe Michigan Avenue, ca un şirde santinele care stau de strajă.

Rămân tăcută până ce sentimentul de încordare şiînghesuială dispare. În locul lui simt acum o uşurare profundă.De obicei nu îmi este atât de uşor să renunţ la furie, darultimele săptămâni au fost cumplite pentru amândoi şi suntfericită să mă eliberez de sentimentele de care m-am agăţat întot acest timp, furia şi teama că el mă urăşte şi vina de a lucraîn secret cu tatăl său.

— Chestia asta e cam scârboasă, zice el, golindu-şi paharulşi punându-l jos.

— Da, chiar aşa e, întăresc eu, privind spre ceea ce a rămasîn paharul meu.

Îl dau de duşcă pe tot, înfiorându-mă când bulele îmi ardgâtul.

— Nu ştiu de ce se laudă mereu Erudiţii. PrăjituraNeînfricaţilor e mult mai bună.

— Mă întreb care ar fi fost specialitatea Abnegaţiei, dacă ar fiavut vreuna.

— Pâine râncedă.El râde.— Terci de ovăz.— Lapte.— Uneori cred tot ceea ce ne-au învăţat, spune el. Dar e

evident că nu e aşa, de vreme ce stau aici, ţinându-te de mânăfără să mă fi căsătorit cu tine.

— Ce te învaţă Neînfricaţii în legătură cu… asta? întreb eu,făcând un gest cu capul spre mâinile noastre împreunate.

— Ce te învaţă Neînfricaţii… hmm.Zâmbeşte.— Fă ce vrei, dar foloseşte mijloace de protecţie, asta te

învaţă.Ridic din sprâncene. Mă înroşesc instantaneu.— Cred că mi-ar plăcea să găsesc o cale de mijloc, spune el.

Să găsesc acel loc între ceea ce-mi doresc şi ceea ce cred că eînţelept.

— Sună bine. Dar ce anume vrei?Cred că ştiu răspunsul, dar vreau să-l aud pe el rostindu-l.— Hmm…

Zâmbeşte şi se apleacă în faţă, stând pe genunchi. Îşi lipeştemâinile de placa de metal, încadrându-mi capul cu braţele, şimă sărută, lent, pe gură, sub bărbie, deasupra claviculei. Eurămân neclintită de teamă să nu fac vreo mişcare stupidă saucare să nu îi placă. Dar apoi mă simt de parcă aş fi o statuie, caşi când nu m-aş afla aici deloc, aşa că îi ating talia, şovăind.

Apoi buzele noastre se întâlnesc din nou şi el îşi trage tricoulde sub mâinile mele, astfel încât acum îi ating pielea. Mătrezesc la viaţă, apropiindu-mă mai tare de el, palmele melemângâindu-i spatele, alunecându-i peste umeri. Respiraţia luidevine tot mai precipitată, la fel şi a mea, şi simt gustul băuturiicu lămâie, adulmec mirosul de vânt de pe pielea lui, iar tot ce-mi doresc e mai mult şi mai mult.

Îi ridic tricoul. Acum câteva clipe îmi era frig, dar nu cred căvreunuia dintre noi îi mai este rece acum. El îşi petrece braţul înjurul taliei mele, puternic şi sigur, şi mâna liberă se joacă înpărul meu, iar eu îmi ţin respiraţia, absorbind totul – pielea luinetedă, însemnată peste tot cu cerneală neagră, şi insistenţasărutului său, şi aerul rece care ne-a învăluit pe amândoi.

Mă relaxez şi nu mă mai simt ca un soldat Divergent, sfidândserurile şi conducătorii, ci mai destinsă, mai uşoară, de parcă eîn regulă să râd puţin când degetele lui mă mângâie pe şoldurişi pe spate. Oftez în urechea lui când mă lipeşte de el,îngropându-şi faţa într-o parte a gâtului meu, astfel încât să măpoată săruta acolo. Mă simt în acelaşi timp puternică şi slabă –şi am ocazia, măcar pentru o scurtă vreme, să fiu amândouă.

Nu ştiu cât de mult timp a trecut până să ne ia din nou frigul,iar acum ne ghemuim unul în celălalt, sub pătură.

— Devine din ce în ce mai dificil să fii înţelept, şopteşte el,zâmbind în urechea mea.

Eu îi întorc zâmbetul şi spun:— Cred că aşa şi trebuie să fie.

CAPITOLUL ŞASE

TOBIAS

SE PUNE CEVA la cale.Simt asta în timp ce împing tava la coada de la cantină şi

observ capetele aplecate laolaltă ale unui grup de oameni fărăfacţiune, deasupra terciului lor de ovăz. Orice e pe cale să seîntâmple se va întâmpla cât de curând.

Ieri, când am ieşit din biroul lui Evelyn, am mai tândălit pehol, pentru a trage cu urechea la următoarea ei întrunire.Înainte să închidă uşa, am auzit-o spunând ceva despre odemonstraţie. Întrebarea care mă macină e: mie de ce nu mi-aspus?

Probabil că nu are încredere în mine. Asta înseamnă că nufac o treabă bună pretinzând că sunt mâna ei dreaptă.

Mă aşez la masă cu acelaşi mic dejun ca toţi ceilalţi: uncastron de terci de ovăz, cu o ploaie de zahăr brun deasupra, şio ceaşcă de cafea. Urmăresc grupul de oameni fără facţiune întimp ce înghit din mâncare fără să o savurez. Unul dintre ei – ofată, probabil de paisprezece ani – se tot uită la ceas.

Sunt abia la jumătatea micului dejun când aud ţipetele. Fataagitată sare de pe scaun de parcă ar fi ars-o şi se alătură celorfără facţiune, care pornesc spre uşă. Eu sunt chiar în urma lor,făcându-mi loc cu coatele printre cei care se mişcă mai greu,ajungând în holul central al sediului Erudiţiei, acolo unde unportret al lui Jeanine Matthews zace fărâmiţat pe podea.

Un grup de persoane fără facţiune s-a adunat deja afară,chiar pe Michigan Avenue. Fuioare de nori acoperă soarele,făcând lumina zilei ceţoasă. Aud pe cineva strigând „Moartefacţiunilor!” şi pe alţii repetând sloganul de luptă,transformându-l într-o incantaţie, până ce îmi umple urechile,Moarte facţiunilor, moarte facţiunilor. Le văd pumnii în aer, deparcă ar fi nişte Neînfricaţi înflăcăraţi, dar le lipseşte bucuriaspecifică lor. Chipurile le sunt schimonosite de furie.

Îmi croiesc drum spre centrul grupului, iar apoi văd în jurul a

ce s-au adunat de fapt: bolurile imense ale facţiunilor, cele de laCeremonia Alegerii, sunt răsturnate, conţinuturile lor împrăştiatepe drum, cărbuni şi sticlă şi piatră şi pământ şi apă, toateamestecate.

Îmi aduc aminte cum mi-am tăiat palma pentru a-mi adăugasângele peste cărbuni, primul meu act de sfidare faţă de tatălmeu. Îmi aduc aminte de valul de putere dinlăuntrul meu şi deunda de uşurare. Evadare. Aceste boluri au însemnat evadareamea.

Edward se află printre ei, cioburile de sticlă transformându-seîn praf sub călcâiul său, ţinând un baros ridicat deasupracapului. Îl coboară spre unul dintre bolurile răsturnate, făcând ogaură în metal. Praful de cărbune se ridică în aer.

Trebuie să mă abţin să nu dau fuga spre el. Nu-l poatedistruge, nu acel bol, nu Ceremonia Alegerii, nu simbolultriumfului meu. Acele lucruri nu ar trebui să fie distruse.

Mulţimea creşte, nu doar cu oamenii fără facţiune, carepoartă brasarde negre cu un cerc alb desenat pe ele, ci şi cuoameni din toate fostele facţiuni, fără banderole deapartenenţă. Un bărbat din Erudiţie – facţiunea fiind indicată depărul cu cărare pe mijloc, pieptănat cu grijă – iese din mulţimetocmai când Edward ridică barosul pentru o nouă lovitură.Bărbatul apucă mânerul cu mâinile lui catifelate, pătate decerneală, aşezându-le deasupra mâinilor lui Edward, şi seîmping unul în celălalt, scrâşnind din dinţi.

Văd peste mulţime un cap blond – Tris, purtând o cămaşăalbastră, largă, fără mâneci, care îi scoate în evidenţă marginiletatuajelor ei de pe umeri. Dă să pornească spre Edward şi sprebărbatul din Erudiţie, dar Christina o opreşte, ţinând-o cuambele mâini.

Chipul bărbatului din Erudiţie devine purpuriu. Edward e maiînalt şi mai puternic decât el. Nu are nicio şansă; e un prost căîncearcă. Edward smulge mânerul barosului din mâinilebărbatului şi loveşte din nou. Dar şi-a pierdut echilibrul, ameţitde furie – barosul îl izbeşte pe om în umăr, cu toată forţa,metalul crăpându-i osul.

Pentru o clipă, tot ce aud sunt strigătele bărbatului dinErudiţie, ca şi când tot restul lumii îşi ţine respiraţia.

Apoi mulţimea o ia razna, toţi alergând spre boluri, spre

Edward, spre bărbatul din Erudiţie. Se izbesc unii de alţii, apoide mine, umeri şi coate şi capete lovindu-mă iar şi iar.

Nu ştiu încotro s-o apuc: spre bărbatul din Erudiţie, spreEdward, spre Tris? Nu pot gândi; nu pot respira. Mulţimea măîmpinge către Edward, iar eu îl apuc de mână.

— Dă-i drumul! strig peste zgomote.Singurul lui ochi bun mă fulgeră şi el îşi dezveleşte dinţii,

încercând să se elibereze din strânsoarea mea.Îmi ridic genunchiul şi îi trag una în coaste. El se împleticeşte

îndărăt, scăpând barosul. Îl iau, îl ţin aproape de picior şipornesc spre Tris.

Ea se află undeva în faţa mea, încercând să ajungă sprebărbatul din Erudiţie. Privesc cum cotul unei femei o loveşte înobraz, făcând-o să se clatine înapoi. Christina îi dă un brâncifemeii.

Apoi se aude o împuşcătură. O dată, de două ori. De trei ori.Mulţimea se împrăştie, toţi oamenii fugind îngroziţi de

ameninţarea gloanţelor, şi încerc să văd cine a fost împuşcat,însă aglomeraţia de trupuri e prea intensă. De-abia pot zăriceva.

Tris şi Christina se ghemuiesc lângă bărbatul din Erudiţiecăruia i-a fost spulberat umărul. Chipul îi e însângerat şi haineleîi sunt murdare de urme de tălpi. Părul lui atent pieptănat eciufulit. Nu se mişcă.

La câţiva metri de el, Edward zace într-o baltă de sânge.Glonţul l-a nimerit în stomac. Mai sunt şi alţi oameni la pământ,dar nu-i recunosc, oameni care s-au împiedicat sau au fostîmpuşcaţi. Bănuiesc că gloanţele fuseseră menite numai luiEdward – ceilalţi pur şi simplu s-au aflat la locul nepotrivit.

Mă uit agitat prin jur, dar nu văd cine a tras. Oricine o fi fost,probabil că s-a făcut nevăzut prin mulţime.

Arunc barosul lângă bol şi îngenunchez lângă Edward,pietrele Abnegaţiei intrându-mi în rotule. Ochiul său sănătos semişcă într-una sub pleoapă – e în viaţă, deocamdată.

— Trebuie să-l ducem la spital, spun oricui m-ar asculta, daraproape toată lumea a plecat.

Privesc peste umăr, spre Tris şi spre bărbatul din Erudiţie,care nu s-a mişcat deloc.

— A mu…?

Ea îşi lipeşte degetele de gâtul omului, luându-i pulsul, iarochii îi sunt larg deschişi şi lipsiţi de expresie. Clatină din cap.Nu, nu mai trăieşte. Oricum, nu credeam că mai era în viaţă.

Închid ochii. Bolurile facţiunilor îmi sunt întipărite pe pleoape,răsturnate, cu conţinuturile adunate grămadă pe stradă.Simbolurile vechiului nostru stil de viaţă, distruse… un bărbatmort, alţii răniţi… şi pentru ce?

Pentru nimic. Pentru gândirea limitată a lui Evelyn: un oraşunde facţiunile le sunt furate oamenilor, împotriva voinţei lor.

Ea a vrut ca noi să avem mai mult de cinci alegeri. Acum numai avem nici măcar una.

În acel moment îmi dau seama că nu pot fi aliatul ei şi că nicinu aş fi putut fi vreodată.

— Trebuie să plecăm, spune Tris, iar eu ştiu că nu vorbeştedespre Michigan Avenue sau despre Edward, care trebuie dusla spital.

Vorbeşte despre oraş.— Trebuie să plecăm, repet eu.

* * *

Spitalul improvizat de la sediul Erudiţiei miroase a chimicale,care aproape că îmi înţeapă nasul. Închid ochii în timp ce oaştept pe Evelyn.

Sunt atât de furios, încât nu-mi vine să stau aici, ci vreau să-mi fac bagajul şi să plec. Probabil că a plănuit aceademonstraţie, altminteri nu ar fi ştiut despre ea cu o zi înainte, şiprobabil că ştia că avea să scape de sub control, având învedere în ce situaţie tensionată se află toată lumea. Dar afăcut-o oricum. Pentru ea e mai important un gest de mareamploare în legătură cu facţiunile decât siguranţa saupotenţiala pierdere a unor vieţi omeneşti. Nu ştiu de ce măsurprinde.

Aud uşile ascensorului deschizându-se.— Tobias!Vine într-un suflet spre mine şi mă strânge de mâini, care

sunt lipicioase din pricina sângelui. Ochii ei negri suntînspăimântaţi când spune:

— Eşti rănit?

E îngrijorată pentru mine. Acest gând e ca un mic val decăldură în interiorul meu – probabil că mă iubeşte dacă îşi facegriji pentru mine. Probabil că încă e capabilă să iubească.

— Sângele e al lui Edward. Am ajutat să-l aducem aici.— Cum e? mă întreabă ea.Clatin din cap.— A murit.Nu ştiu cum altfel s-o spun.Ea se face mică, îmi dă drumul la mâini şi se aşază pe unul

dintre scaune. Mama mea l-a acceptat pe Edward după ce el afugit din Neînfricare. Probabil că l-a învăţat cum să fie din nouun războinic, după ce şi-a pierdut ochiul şi facţiunea şi condiţiasocială. N-am ştiut niciodată că au fost atât de apropiaţi, daracum îmi dau seama că aşa a fost, după licărul lacrimilor dinochii ei şi după tremurul degetelor. Nu am mai văzut-o de cânderam mic să manifeste atâta emoţie, de când tatăl meu o izbeade pereţii sufrageriei.

Alung această amintire, încercând parcă să o vâr într-unsertar care e mult prea mic pentru aşa ceva.

— Îmi pare rău, spun eu.Nu ştiu dacă o spun din suflet sau doar ca să creadă în

continuare că sunt de partea ei. Apoi adaug, de probă:— De ce nu mi-ai spus de această demonstraţie?Ea clatină din cap.— N-am ştiut nimic despre asta.Minte. Ştiu sigur. Decid să plec. Pentru a-i rămâne în graţii,

trebuie să evit orice conflict cu ea. Sau poate că nu vreau săinsist cu problema morţii lui Edward atât de curând. Uneori îmieste greu să-mi dau seama unde se sfârşeşte strategia şi undeîncepe compasiunea.

— Aha.Mă scarpin după ureche.— Poţi să intri să-l vezi, dacă vrei.— Nu, îmi răspunde, cu gândurile departe. Ştiu cum arată un

cadavru.— Poate c-ar trebui să plec.— Mai rămâi, spune ea.Atinge scaunul gol dintre noi.— Te rog.

Mă aşez pe scaunul de lângă ea şi, deşi îmi spun că nu suntdecât un agent sub acoperire care ascultă de aşa-zisul săuconducător, mă simt ca un fiu care îşi consolează mamaîndurerată.

Stăm cu umerii lipiţi, respirând în acelaşi ritm, şi nu nespunem niciun cuvânt.

CAPITOLUL ŞAPTE

TRIS

ÎN TIMP CE MERGEM, Christina răsuceşte în mână o piatrăneagră. Durează câteva secunde până ce-mi dau seama că, defapt, e o bucată de cărbune din bolul Neînfricaţilor de laCeremonia Alegerii.

— N-am vrut s-aduc vorba despre asta, dar mă gândescaproape întruna la asta, zice ea. Că din cei zece novicitransferaţi cu care am început, numai şase mai sunt în viaţă.

În faţa noastră se află clădirea Hancock şi, lângă ea, LakeShore Drive, porţiunea de trotuar pustiu deasupra căreia amzburat cândva ca o pasăre. Mergem pe trotuarul crăpat, unalângă cealaltă, cu hainele îmbibate de sângele lui Edward,uscat între timp.

Încă nu m-am obişnuit cu gândul că Edward, de departe celmai talentat novice transferat pe care l-am avut, băiatul al căruisânge l-am şters de pe podeaua dormitorului, a murit. Acumchiar a murit.

— Şi dintre cei drăguţi, spun eu, am rămas doar tu, eu şi…Myra, poate.

N-am mai văzut-o pe Myra de când a părăsit sediulNeînfricaţilor împreună cu Edward, imediat după ce lui i-a fostînfipt în ochi un cuţit pentru unt. Ştiu că s-au despărţit nu multtimp după aceea, dar niciodată n-am ştiut unde s-a dus ea.Oricum, nu cred că am schimbat vreodată mai mult de douăvorbe.

O uşă dublă de la clădirea Hancock este deja deschisă,atârnând din balamale. Uriah a spus că va veni aici maidevreme pentru a da drumul la generator şi, evident, când apăscu degetul butonul ascensorului, lumina îmi străluceşte prindeget.

— Ai mai fost pe-aici? o întreb, atunci când păşim în lift.— Nu, spune Christina. Vreau să zic, nu înăuntru. Nu m-am

dat niciodată cu linia de zbor, nu-ţi aminteşti?— Da, ai dreptate.

Mă sprijin de perete.— Ar trebui să încerci, înainte să plecăm.— Da.Christina s-a dat cu un ruj roşu. Îmi aduce aminte de felul în

care bomboanele pătează pielea copiilor atunci când aceştia lemănâncă neglijent.

— Uneori o înţeleg pe Evelyn. S-au întâmplat atâtea lucruriîngrozitoare, încât sunt momente când mi se pare a fi o ideebună să rămânem aici şi pur şi simplu să… încercăm săcurăţăm mizeria asta înainte să ne implicăm în alta.

Îmi zâmbeşte uşor.— Dar, desigur, n-am de gând să fac asta, adaugă ea. Nici

măcar nu ştiu de ce. Probabil de curiozitate.— Ai vorbit cu părinţii tăi despre asta?Câteodată, uit că ea nu e ca mine, fără vreo familie care să o

ţină legată într-un loc. Are o mamă şi o surioară, ambele dinfosta Candoare.

— Trebuie să aibă grijă de sora mea, spune Christina. Ei nuştiu dacă dincolo e un loc sigur; nu vor să rişte pentru ea.

— Dar n-au nimic împotrivă ca tu să pleci?— N-au avut nimic împotrivă să mă alătur altei facţiuni. Aşa

că nu vor avea nimic împotrivă nici de data asta, îmi răspundeea, mutându-şi privirea în jos. Ei pur şi simplu vor să duc o viaţăcinstită, înţelegi? Şi nu pot face asta aici. Pur şi simplu ştiu cănu pot.

Uşile ascensorului se deschid şi vântul ne atinge imediat, oboare caldă, întreţesută cu fire de iarnă rece. Aud voci venindde pe acoperiş şi mă urc pe scară pentru a ajunge la ele. Scarase balansează cu fiecare pas pe care îl fac, dar Christina o ţinebine pentru mine până ce ajung sus.

Uriah şi Zeke sunt acolo, aruncând pietricele de pe acoperişşi ascultând cum acestea zăngăne când lovesc geamurile.Uriah încearcă să îi dea una în cot lui Zeke înainte să arunce,pentru a-i face o festă, dar Zeke e prea iute pentru el.

— Hei, spun ei la unison când ne zăresc.— Staţi puţin, voi sunteţi cumva rude? întreabă Christina

zâmbind.Ei râd, dar Uriah pare puţin buimac, ca şi când nu e cu

adevărat prezent în acest moment sau în acest loc. Bănuiesc

că asta ţi se întâmplă atunci când pierzi pe cineva în felul încare el a pierdut-o pe Marlene, cu toate că pentru mine nu afost la fel.

Pe acoperiş nu există echipamentul pentru linia de zbor, darnu de asta am venit. Nu ştiu de ce au făcut-o ceilalţi, însă euvoiam doar să fiu sus – voiam să privesc cât de departeputeam. Dar tot pământul la vest de locul în care mă aflu enegru, ca şi când ar fi fost acoperit cu o pătură închisă laculoare. Pentru o clipă, mă gândesc că pot desluşi un licăr delumină la orizont, dar în următoarea secundă dispare, fiind doaro festă pe care mi-o joacă ochii.

Şi ceilalţi sunt tăcuţi. Mă întreb dacă se gândesc la acelaşilucru.

— Ce credeţi că se află dincolo? întreabă Uriah într-untârziu.

Zeke pur şi simplu ridică din umeri, dar Christina îşi încearcănorocul.

— Dacă e cam acelaşi lucru? Doar… şi mai multe clădiricare se prăbuşesc, mai multe facţiuni, mai mult din toate?

— Nu se poate, spune Uriah, clătinând din cap. Trebuie săfie altceva.

— Sau nu-i nimic, sugerează Zeke. Acei oameni care ne-aubăgat pe toţi aici ar putea fi morţi. Totul ar putea fi pustiu.

Mă înfior. Nu m-am gândit niciodată la asta, însă are dreptate– de când ne-au băgat aici, nu ştim ce s-a întâmplat dincolo saucâte generaţii au trăit şi au murit între timp. Am putea fi ultimiioameni rămaşi.

— Nu contează, spun eu, mai enervată decât intenţionam.Nu contează ce e acolo, trebuie să vedem cu ochii noştri. Şi,odată ce-am făcut-o, o să înfruntăm problemele.

Rămânem acolo o bucată bună de vreme. Urmăresc cuprivirea marginile accidentate ale clădirilor, până ce toateferestrele luminate se contopesc într-o linie. Apoi Uriah oîntreabă pe Christina despre revoltă, iar momentul nostru delinişte, de tăcere, trece de parcă ar fi fost luat de vânt.

* * *

A doua zi, Evelyn stă printre rămăşiţele portretului lui Jeanine

Matthews din holul central al sediului Erudiţiei şi anunţă un nouset de reguli. Membrii fostelor facţiuni şi cei fără facţiune umpluacel spaţiu şi se împrăştie şi pe stradă pentru a auzi ce are despus noua noastră conducătoare, iar soldaţii fără facţiune sealiniază de-a lungul pereţilor, cu degetele pe trăgaciul armelor.Ţinându-ne sub control.

— Evenimentele de ieri au scos la iveală faptul că nu maiputem avea încredere unii în ceilalţi, zice ea.

E pământie la faţă şi pare epuizată.— Vom introduce mai multă ordine în vieţile tuturor până

când situaţia va fi mai stabilă. Prima dintre aceste măsuri este ooră de stingere: toată lumea este obligată să se întoarcă la oranouă seara la spaţiile de locuit atribuite. Nimeni nu va părăsiacele spaţii până la ora opt dimineaţa. Gărzile vor patrula pestrăzi permanent, astfel încât noi să fim în siguranţă.

Pufnesc şi încerc să maschez acest lucru cu o tuse.Christina îmi dă un ghiont în coaste şi îşi duce degetul la buze.Nu ştiu de ce îi pasă – nu e ca şi cum m-ar putea auzi Evelynde acolo de unde se află.

Tori, fosta conducătoare a Neînfricaţilor, înlăturată chiar deEvelyn, stă la câţiva metri de mine, cu braţele încrucişate lapiept. Schiţează un zâmbet.

— De asemenea, a sosit vremea să ne pregătim pentru noulnostru mod de viaţă fără facţiuni. Începând de azi, toţi oameniivor începe să se instruiască pentru slujbele pe care cei fărăfacţiune le-au prestat dintotdeauna pentru noi. Ca atare, cu toţiivom face acele slujbe prin rotaţie, pe lângă celelalte îndatoriripe care le-am îndeplinit în mod tradiţional în cadrul facţiunilor.

Evelyn zâmbeşte, fără a zâmbi cu adevărat. Nu ştiu cumreuşeşte.

— Vom contribui cu toţii în mod egal pentru oraşul nostru,aşa cum se cuvine. Facţiunile ne-au divizat, dar acum vom fiuniţi. Acum şi pururea.

În jurul meu, toţi oamenii fără facţiune ovaţionează. Eu măsimt pur şi simplu nelalocul meu. Nu că n-aş fi de acord cu ea,însă nici membrii fostelor facţiuni care s-au ridicat ieri împotrivalui Edward nu vor rămâne tăcuţi după asta. Felul în care Evelynţine oraşul sub control nu e atât de puternic pe cât i-ar plăcea eisă creadă.

* * *

Nu vreau să mă lupt cu mulţimea după anunţul lui Evelyn,aşa că îmi croiesc drum pe holuri până ce dau de una dintrescările din spate, cea pe care, nu cu mult timp în urmă, amurcat pentru a ajunge la laboratorul lui Jeanine. Treptele erauatunci pline de trupuri. Acum sunt curate şi răcoroase, ca şicum nimic nu s-ar fi întâmplat aici.

Când trec de etajul al patrulea, aud un ţipăt şi zgomote deîncăierare. Deschid uşa şi văd o grămadă de oameni – tineri,mai tineri decât mine, şi purtând cu toţii banderole ale celor fărăfacţiune – adunaţi în jurul unui tânăr aflat la podea.

Nu un tânăr oarecare, ci unul din Candoare, îmbrăcat în albşi negru din cap până-n picioare.

Alerg spre ei şi, când văd o fată înaltă fără facţiunepregătindu-se să-i tragă un şut, strig la ea:

— Hei!Nu mi-e de niciun folos – şutul îl loveşte în coaste pe băiatul

din Candoare, iar el mârâie în timp ce se fereşte.— Hei! strig din nou, iar de data asta fata se întoarce.E mult mai înaltă decât mine – de fapt, cu vreo cincisprezece

centimetri –, dar sunt doar supărată, nu înfricoşată.— Înapoi, îi cer eu. Dă-te înapoi de lângă el!— A încălcat codul vestimentar. Îmi cunosc bine drepturile şi

nu primesc ordine de la iubitorii de facţiuni, îmi zice ea, cu ochiipe tatuajele de pe clavicula mea.

— Becks, o atenţionează băiatul fără facţiune de lângă ea.Asta e tipa aia, Prior, cea cu fişierul video.

Ceilalţi par impresionaţi, dar fata pur şi simplu zâmbeşte cudispreţ.

— Aşa, şi?— Aşa, şi, îi spun eu, a trebuit să rănesc o mulţime de

oameni pentru a trece de ritualul de iniţiere al Neînfricaţilor şi tevoi răni şi pe tine, dacă voi fi nevoită s-o fac.

Îmi scot hanoracul albastru şi i-l arunc băiatului dinCandoare, care mă priveşte de la pământ, cu sângele şiroindu-idin arcadă. Se ridică, continuând să se ţină de coaste, şi îşipune hanoracul pe umeri ca pe o pătură.

— Poftim, îi spun. Acum respectă codul vestimentar.

Fata cântăreşte situaţia în minte, evaluând dacă ar trebui saunu să se lupte cu mine. Practic, aud ce gândeşte – suntscundă, deci sunt o ţintă uşoară, dar sunt Neînfricată, deci nuchiar atât de uşor de bătut. Poate că ştie că am omorât oamenisau poate că pur şi simplu nu vrea să intre în bucluc, dar îşipierde aplombul; îmi dau seama după nehotărârea pe care oexprimă gura ei.

— Ai face bine să-ţi păzeşti spatele, îmi spune ea.— Îţi garantez că nu-i nevoie s-o fac, îi răspund eu. Acum,

căraţi-vă de-aici!Rămân suficient timp cât să-i văd împrăştiindu-se, apoi o iau

şi eu din loc. Băiatul din Candoare mă strigă:— Aşteaptă! Hanoracul tău!— Păstrează-l! strig eu drept răspuns.Cotesc, crezând că voi ajunge la un nou şir de trepte, dar

sfârşesc într-un hol alb, identic cu cel în care tocmai fusesem.Mi se pare că aud paşi în urma mea şi mă răsucesc pe călcâie,gata să lupt cu fata fără facţiune, dar nu e nimeni acolo.

Încep să devin paranoică.Deschid una dintre uşile de pe culoarul principal, sperând să

găsesc o fereastră, astfel încât să mă pot reorienta, dar nudescopăr decât un laborator devastat, cu eprubete şi tuburiîmprăştiate pe toate mesele. Pe podea sunt împrăştiate micibucăţele de hârtie şi mă aplec să culeg una când, deodată,luminile se sting. Mă năpustesc spre uşă. O mână mă apucă debraţ şi mă trage într-o parte. Cineva îmi îndeasă un sac pestecap în timp ce altcineva mă împinge spre perete. Mă zbat,luptându-mă cu materialul care îmi acoperă faţa, şi tot ce-mitrece prin minte este: Nu din nou, nu din nou, nu din nou. Îmieliberez un braţ, lovind pe cineva în umăr, sau în bărbie, nu-midau seama.

— Hei! spune o voce. Asta a durut!— Tris, ne pare rău că te-am speriat, rosteşte o altă voce,

însă anonimatul face parte din felul în care operăm. Nu vremsă-ţi facem niciun rău.

— Atunci, dă-mi drumul! spun eu, aproape mârâind.Toate mâinile care mă ţineau la perete îmi dau drumul.— Cine sunteţi? vreau eu să ştiu.— Suntem Loialii, îmi răspunde vocea. Şi suntem mulţi, cu

toate că nu suntem niciunul…Nu mă pot stăpâni: izbucnesc în râs. Poate că e din cauza

şocului – sau a fricii, inima mea domolindu-şi bătăile, mâinilemele tremurând de uşurare.

Iar vocea continuă:— Am auzit că nu îi eşti loială lui Evelyn Johnson şi lacheilor

ei fără facţiune.— Asta-i ridicol.— Nu la fel de ridicol ca a-ţi dezvălui identitatea când nu e

nevoie s-o faci.Încerc să văd printre fibrele materialului care îmi acoperă

capul, dar acestea sunt prea dese şi este prea întuneric. Încercsă mă relaxez, lipită de perete, dar este dificil fără vederea caresă mă ajute să mă orientez. Strivesc un pahar de laborator subpantof.

— Nu, nu-i sunt loială, spun eu. De ce-ar fi asta important?— Deoarece înseamnă că vrei să pleci, răspunde vocea.Simt un fior de încântare.— Vrem să-ţi cerem o favoare, Tris Prior. Mâine-seară, la

miezul nopţii, vom avea o întrunire. Vrem să-i aduci pe prieteniităi Neînfricaţi.

— Bine, spun eu. Dă-mi voie să te-ntreb: dacă o să vădmâine cine sunteţi, de ce este atât de important să-mi ţineţichestia asta pe cap azi?

Asta pare să o pună în încurcătură pe persoana cu carevorbesc.

— O zi poate cuprinde multe pericole, spune vocea. Nevedem mâine, la miezul nopţii, în locul unde ţi-ai făcutmărturisirea.

Deodată, uşile se deschid în lături, valul de curent lipindu-misacul de obraz, şi aud oameni alergând pe culoar. Până cândreuşesc să-mi scot sacul de pe cap, de pe coridor nu se maiaude nimic. Mă uit la sac – este o faţă de pernă de culoarealbastru-închis, pe care sunt pictate cuvintele „Facţiuneaînaintea sângelui”.

Oricine ar fi ei, cu certitudine au fler pentru dramatism.Locul unde ţi-ai făcut mărturisirea.Există un singur loc care ar putea fi: sediul Candorii, locul

unde am cedat în faţa serului adevărului.

* * *

Când reuşesc în cele din urmă să ajung în dormitor în aceaseară, găsesc un bilet de la Tobias, vârât sub sticla de apă depe noptieră.

VI —Procesul fratelui tău va avea loc mâine-dimineaţă şi se va

desfăşura cu uşile închise. Nu pot să asist, altminteri voi stârnisuspiciuni, dar îţi voi aduce verdictul de îndată ce pot. Atuncivom putea stabili un soi de plan.

Indiferent de ce se va întâmpla, toate astea se vor încheiacurând.

— IV

CAPITOLUL OPT

TRIS

E ORA NOUĂ. Ei ar putea decide verdictul pentru Calebchiar acum, când îmi leg şireturile la pantofi, când îmi netezescaşternutul pentru a patra oară pe ziua de azi. Îmi trec mâinileprin păr. Cei fără facţiune ţin procese cu uşile închise numaiatunci când au impresia că verdictul este evident, iar Caleb eramâna dreaptă a lui Jeanine înainte ca ea să fi fost ucisă.

N-ar trebui să-mi fac griji în ceea ce priveşte verdictul lui. Edeja hotărât. Toţi asociaţii apropiaţi ai lui Jeanine vor fiexecutaţi.

De ce-ţi pasă? mă întreb în sinea mea. El te-a trădat. N-aîncercat să împiedice execuţia ta.

Nu îmi pasă. Ba îmi pasă. Nu ştiu.— Bună, Tris, spune Christina, bătând în tocul uşii.Uriah se strecoară în spatele ei. El continuă să zâmbească,

dar acum zâmbetul lui arată de parcă ar fi făcut din apă, fiind pepunctul de a i se scurge de pe chip.

— Ai primit veşti? mă întreabă ea.Verific din nou încăperea, cu toate că ştiu deja că e pustie.

Toată lumea e la micul dejun, aşa cum ne cere orarul. I-amrugat pe Uriah şi Christina să sară peste o masă, astfel încât săle pot spune ceva. Stomacul deja îmi chiorăie.

— Da, zic eu.Ei se aşază pe patul de vizavi, iar eu le povestesc cum am

fost încolţită într-unul dintre laboratoarele Erudiţiei în searaprecedentă, le spun despre faţa de pernă, despre Loiali şidespre întrunire.

— Mă surprinde că nu i-ai tras decât un pumn unuia dintre ei,îmi spune Uriah.

— Păi, eram depăşită numeric, îl lămuresc eu, simţindu-măîn defensivă.

Faptul că am avut încredere în ei imediat n-a constituit odovadă a Neînfricării, dar trăim nişte vremuri bizare. Şi, oricum,nici nu mai ştiu cât de Neînfricată sunt de fapt, acum că

facţiunile nu mai există.Gândul îmi provoacă o durere ciudată în piept. E greu să te

desparţi de anumite lucruri.— Aşadar, ce crezi că vor? mă întreabă Christina. Doar să

părăsească oraşul?— Aşa se pare, dar nu ştiu, îi răspund.— De unde să ştim că nu sunt oamenii lui Evelyn, care

încearcă să ne păcălească să o trădăm?— Nici asta nu ştiu, spun eu. Însă va fi imposibil să ieşi din

oraş fără ajutorul cuiva, iar eu nu intenţionez să stau aici săînvăţ să conduc autobuze şi să mă duc la culcare atunci cândmi se spune.

Christina îi aruncă o privire plină de îngrijorare lui Uriah.— Hei, spun eu, voi nu trebuie să veniţi, însă eu trebuie să

plec de-aici. Trebuie să aflu cine era Edith Prior şi cine neaşteaptă dincolo de îngrăditură, dacă o fi careva. Nu ştiu de ce,dar trebuie să aflu.

Inspir adânc. Habar nu am de unde provine această senzaţiede disperare, dar acum, că sunt conştientă de asta, esteimposibil să o ignor – e asemenea unei fiinţe care s-a trezitdintr-un somn adânc înăuntrul meu. Se zvârcoleşte în stomaculşi în gâtul meu. Trebuie să plec. Trebuie să aflu adevărul.

Pentru prima oară, zâmbetul de pe buzele lui Uriah adispărut.

— Şi eu la fel, îmi zice el.— Bine, este de acord Christina.Ochii ei negri exprimă îngrijorare, însă ridică din umeri.— Aşadar, mergem la întrunire.— Bun. Ar putea unul din voi să-i spună lui Tobias? Se

presupune că eu trebuie să stau la distanţă, de vreme ce ne-am„despărţit”, spun eu. Haideţi să ne întâlnim pe alee, launsprezece şi jumătate.

— Îl anunţ eu. Cred că astăzi sunt în grupul lui, zice Uriah.Învăţăm despre fabrici. De-abia aştept.

Rânjeşte.— Pot să-i spun şi lui Zeke? Sau nu putem avea suficientă

încredere în el?— Fă-o. Însă ai grijă ca el să nu dea sfoară-n ţară.Îmi verific din nou ceasul. Nouă şi un sfert. De acum s-a dat

verdictul; e aproape ora la care toată lumea trebuie să înveţeslujbele celor fără facţiune. Am senzaţia că până şi cel mai miclucru mă poate face să tresar de spaimă. Genunchiul îmitremură fără voia mea.

Christina îmi pune o mână pe umăr, dar nu mă întreabănimic, iar eu îi sunt recunoscătoare. Nu ştiu ce i-aş puteaspune.

* * *

Eu şi Christina străbatem un drum complicat prin sediulErudiţiei, mergând spre scările din spate, evitând patrulele celorfără facţiune. Îmi trag mâneca pentru a-mi acoperi încheietura.Înainte să plec, mi-am desenat o hartă pe braţ – ştiu cum săajung de aici la sediul Candorii, însă nu ştiu care sunt străzilelăturalnice care ne vor ţine departe de ochii curioşi ai celor fărăfacţiune.

Uriah ne aşteaptă dincolo de uşă. E îmbrăcat numai înnegru, însă zăresc o tuşă din griul Abnegaţiei pe sub gulerulhanoracului. E bizar să-i văd pe prietenii mei Neînfricaţiîmbrăcaţi în culorile Abnegaţiei, ca şi când ar fi fost cu mineîntreaga mea viaţă. Oricum, uneori asta e senzaţia pe care oam.

— Le-am spus lui Four şi lui Zeke, însă ne vom întâlni cu eiacolo, zice Uriah. Să mergem!

Alergăm în grup compact pe aleea care duce spre MonroeStreet. Rezist tentaţiei de a mă crispa la fiecare pas mai apăsat.În acest moment, cel mai important e să fim rapizi, nu tăcuţi.Cotim spre Monroe, iar eu arunc o privire în urmă pentru avedea dacă nu suntem urmăriţi de patrule. Văd silueteîntunecate îndreptându-se către Michigan Avenue, însă acesteadispar în spatele şirului de clădiri, fără să se oprească.

— Unde-i Cara? îi şoptesc Christinei când suntem deja peState Street şi destul de departe de sediul Erudiţiei, astfel încâtsă putem vorbi în siguranţă.

— Nu ştiu, nu cred că a fost invitată, zice Christina. Ceea cee cu adevărat bizar. Ştiu că ea vrea să…

— Şşt! face Uriah. Încotro?Îmi folosesc lumina ceasului pentru a vedea cuvintele pe

care mi le-am scris pe braţ.— Randolph Street!Alergăm în ritm susţinut, pantofii noştri tropăind uşor pe

trotuar, respirând aproape la unison. În pofida febrei musculare,e plăcut să alergi.

Când ajungem la pod, picioarele mă dor, dar apoi vădclădirea Merciless Mart de cealaltă parte a râului mlăştinos,abandonată şi neluminată, şi, în ciuda durerii, zâmbesc. Reducritmul paşilor după ce traversez podul, iar Uriah mă cuprinde cubraţul pe după umeri.

— Iar acum, zice el, trebuie să urcăm un milion de trepte.— Poate că au pornit lifturile?— Nicio şansă, clatină el din cap. Pariez că Evelyn

monitorizează tot consumul de energie – e cea mai bună calesă-şi dea seama dacă oamenii se întâlnesc în secret.

Oftez. Mi-o fi plăcând să alerg, dar urăsc să urc trepte.

* * *

Când în cele din urmă ajungem gâfâind în capul scărilor, edouăsprezece fără cinci. Ceilalţi o iau înainte în timp ce eu îmitrag sufletul lângă bateria de ascensoare. Uriah avea dreptate –din câte îmi dau seama, nu e nicio lumină aprinsă în afară desemnele de ieşire. La lumina albăstruie a acestora îl văd peTobias ieşind din camera de interogatoriu aflată în faţa noastră.

De la întâlnirea noastră, am vorbit cu el numai în mesajecodate. Trebuie să rezist impulsului de a mă arunca în braţelelui şi de a-mi trece degetele peste curbura buzei şi pestegropiţa din obraz, pe care o face atunci când zâmbeşte, şipeste linia dură a sprâncenelor şi a maxilarului. Însă mai suntdouă minute până la miezul nopţii. Nu avem timp.

El mă cuprinde cu braţele şi mă strânge preţ de câtevasecunde. Respiraţia lui îmi gâdilă urechea şi închid ochii,relaxându-mă în cele din urmă. Miroase a vânt şi a transpiraţieşi a săpun, a Tobias şi a siguranţă.

— Intrăm? mă întreabă el. Oricine or fi, probabil că suntprompţi.

— Da.Picioarele îmi tremură din pricina efortului – nu mă pot

imagina coborând scările şi alergând înapoi la sediul Erudiţiei.— Ai aflat despre Caleb?El se crispează.— Poate c-ar trebui să vorbim despre asta mai târziu.Acesta e răspunsul de care am nevoie.— O să-l execute, nu-i aşa? îl întreb în şoaptă.El încuviinţează cu o mişcare a capului şi mă ia de mână. Nu

ştiu cum să mă simt. Încerc să nu simt nimic.Intrăm împreună în încăperea unde Tobias şi cu mine am

fost cândva interogaţi sub influenţa serului adevărului. Loculunde ţi-ai făcut mărturisirea.

Un cerc de lumânări aprinse este aranjat pe podea deasupraunei balanţe a Candorii gravată în lespede. În încăpere existăun amestec de chipuri cunoscute şi necunoscute: Susan şiRobert stau în picioare unul lângă celălalt, vorbind; Peter esingur într-o latură a încăperii, cu braţele încrucişate; Uriah şiZeke sunt cu Tori şi alţi câţiva Neînfricaţi; Christina e cu mamaşi sora ei; şi, într-un colţ, sunt doi Erudiţi care par emoţionaţi.Noile veşminte nu pot şterge diviziunile dintre noi; acestea suntadânc întipărite în fiinţa noastră.

Christina îmi face semn.— Ea e mama mea, Stephanie, spune ea, arătând spre o

femeie cu şuviţe argintii într-o claie de păr negru cârlionţat. Şisora mea, Rose. Mamă, Rose, ea e prietena mea, Tris, şiinstructorul meu de iniţiere, Four.

— Evident, spune Stephanie. Am văzut interogatoriile loracum câteva săptămâni, Christina.

— Ştiu asta, pur şi simplu voiam să fiu politicoasă…— Politeţea este decepţia în…— Da, da, ştiu.Christina îşi dă ochii peste cap.Mama şi sora ei, remarc eu, se privesc, cu prudenţă sau

furie, sau poate cu amândouă. Apoi, sora ei se întoarce spremine şi îmi spune:

— Care va să zică, tu l-ai omorât pe iubitul Christinei.Cuvintele ei creează o senzaţie de răceală în mine, ca şi

cum un şuvoi de gheaţă îmi separă o parte a corpului decealaltă. Vreau să răspund, să mă apăr, dar nu îmi găsesccuvintele.

— Rose! o mustră Christina.Lângă mine, Tobias se îndreaptă de spate, muşchii

încordându-i-se. Gata de luptă, ca întotdeauna.— Credeam că vorbim pe şleau, spune Rose. Aşa pierdem

mai puţin timp.— Şi vă mai miraţi de ce am plecat din facţiunea noastră,

zice Christina. A fi sincer nu înseamnă să spui tot ce vrei,oricând vrei. Înseamnă că ceea ce alegi să spui este adevărul.

— O minciună prin omisiune rămâne o minciună.— Vrei adevărul? Nu mă simt în largul meu şi nu vreau să fiu

aici cu voi în acest moment. Ne vedem mai târziu.Mă ia de braţ şi ne conduce pe mine şi pe Tobias departe de

familia ei, clătinând din cap în tot acest timp.— Îmi pare rău pentru asta. Ele nu sunt exact genul care

iartă.— E în regulă, îi spun, deşi nu este.Am crezut că, atunci când am căpătat iertarea Christinei,

partea dificilă ce a urmat morţii lui Will avea să ia sfârşit. Însăcând omori o persoană pe care o iubeşti, partea dificilă nu sesfârşeşte niciodată. Devine doar mai uşor să nu te mai gândeştila ceea ce tocmai ai săvârşit.

Ceasul meu indică ora douăsprezece. În celălalt capăt alîncăperii se deschide o uşă şi înăuntru păşesc două siluetezvelte. Prima e Johanna Reyes, fosta purtătoare de cuvânt aPrieteniei, identificabilă datorită cicatricei care îi brăzdeazăchipul şi a nuanţei de galben care se întrezăreşte pe subjacheta ei neagră. A doua este o femeie, dar nu îi văd chipul, cidoar faptul că e îmbrăcată în albastru.

Simt un junghi de spaimă. Seamănă cu… Jeanine.Nu, am văzut-o murind. Jeanine e moartă.Femeia se apropie. E impozantă şi blondă, ca Jeanine. Din

buzunarul de la piept îi atârnă o pereche de ochelari şi are părulpieptănat în cosiţă. O Erudită din cap până-n picioare, însă nuJeanine Matthews.

Cara.Cara şi Johanna sunt conducătoarele Loialilor?— Salutare, zice Cara şi toate discuţiile încetează.Ea zâmbeşte, dar expresia de pe chipul ei pare impusă, de

parcă tocmai aderă la o convenţie socială.

— N-ar trebui să ne aflăm aici, aşa că întrunirea va fi scurtă.Unii dintre voi – Zeke, Tori – ne-au ajutat în ultimele câteva zile.

Îl privesc lung pe Zeke. Zeke a ajutat-o pe Cara? Bănuiesccă am uitat că el a fost cândva un spion Neînfricat. Ceea ce s-aîntâmplat probabil atunci când şi-a dovedit loialitatea în faţaCarei – aveau o oarecare relaţie de prietenie înainte ca ea săpărăsească sediul Erudiţiei în urmă cu puţin timp.

El se uită la mine, ridică din sprâncene şi rânjeşte.Johanna continuă:— Unii dintre voi vă aflaţi aici deoarece vrem să vă cerem

ajutorul. Cu toţii vă aflaţi aici deoarece nu aveţi încredere încapacitatea lui Evelyn de a hotărî soarta acestui oraş.

Cara îşi împreunează palmele în faţă.— Noi considerăm că trebuie să urmăm indicaţiile

fondatorilor oraşului, care au fost exprimate în două moduri:formarea facţiunilor şi misiunea Divergenţilor aşa cum a fost eaformulată de către Edith Prior, şi anume de a trimite oamenidincolo de îngrăditură pentru a ajuta pe oricine se află acolo, devreme ce avem o mare populaţie Divergentă. Chiar dacă nu amatins acea dimensiune a populaţiei Divergente, noi considerămcă situaţia din oraşul nostru a devenit suficient de cumplităpentru a trimite oricum oameni dincolo de îngrăditură. Înconformitate cu intenţiile fondatorilor oraşului nostru, avemdouă ţeluri: să îi detronăm pe Evelyn şi pe cei fără facţiune,astfel încât să putem restabili facţiunile, şi să trimitem o partedintre noi dincolo de oraş, pentru a vedea ce se află acolo.Johanna se va ocupa de primul ţel, iar eu de cel din urmă, ceeace reprezintă lucrul asupra căruia ne vom concentra în aceastăseară.

Îşi aranjează la loc o şuviţă de păr care i-a ieşit din cosiţă.— Nu mulţi dintre noi vor putea să meargă, deoarece un

grup atât de numeros ar stârni suspiciuni. Evelyn nu ne va lăsasă plecăm fără o luptă, aşadar, consider că cel mai bine ar fi sărecrutăm oameni care ştiu că pot supravieţui unor situaţiipericuloase.

Îl privesc pe furiş pe Tobias. Cu certitudine noi avemexperienţă în ceea ce priveşte pericolul.

— Christina, Tris, Tobias, Tori, Zeke şi Peter sunt alegerilemele, zice Cara. Cu toţii v-aţi dovedit abilităţile într-un fel sau în

altul şi, din acest motiv, aş vrea să vă rog să veniţi cu mine înafara oraşului. Desigur, nu aveţi nicio obligaţie să fiţi de acord.

— Peter? întreb fără să gândesc.Nu-mi pot închipui ce-ar fi putut să facă Peter pentru „a-şi

dovedi abilităţile” în faţa Carei.— I-a împiedicat pe Erudiţi să te omoare, zice Cara blând.

Cine crezi că l-a înzestrat cu tehnologia necesară, astfel încâtsă îţi însceneze moartea?

Ridic din sprâncene. Nu m-am mai gândit niciodată la asta –prea multe s-au întâmplat după execuţia mea ratată pentru caeu să zăbovesc asupra detaliilor salvării mele. Dar, desigur, laacea vreme Cara era singura trădătoare renumită din Erudiţie,singura persoană pe care Peter o cunoştea pentru a-i puteacere ajutorul. Cine altcineva să-l fi ajutat? Cine altcineva să fiştiut cum?

Nu ridic nicio altă obiecţie. Nu vreau să părăsesc acest oraşcu Peter, însă sunt prea disperată să plec pentru a face caz înlegătură cu asta.

— Sunt mulţi Neînfricaţi, spune o fată din cealaltă parte aîncăperii, părând sceptică.

Are sprâncene groase, împreunate şi tenul palid. Când îşiîntoarce capul, îi văd tatuajul din spatele urechii. Fără îndoială,o Neînfricată transferată la Erudiţi.

— Adevărat, zice Cara. Însă ceea ce ne trebuie în acestmoment sunt oameni care pot ieşi din oraş nevătămaţi şi credcă antrenamentul Neînfricaţilor îi face să fie potriviţi pentruaceastă însărcinare.

— Regret, dar nu cred că pot să merg, zice Zeke. Nu pot s-olas pe Shauna aici. Nu după ce sora ei tocmai… ei bine, ştiţivoi.

— Merg eu, zice Uriah, ridicând mâna. Şi eu sunt Neînfricat.Ochesc bine. Şi asigur farmecul necesar.

Râd. Cara nu pare să se amuze, însă încuviinţează dând dincap.

— Mulţumesc.— Cara, trebuie să ieşi repede din oraş, zice fata Neînfricată-

devenită-Erudită. Ceea ce înseamnă că trebuie să pui pecineva să conducă trenurile.

— Bună remarcă, zice Cara. Ştie cineva de-aici cum să

conducă un tren?— O, ştiu eu, zice fata. Nu era clar?Părţile componente ale planului sunt puse cap la cap.

Johanna sugerează să luăm camioanele Prieteniei de lacapătul liniei de tren până dincolo de oraş şi se oferă voluntarsă ni le asigure. Robert se oferă să o ajute. Stephanie şi Rosese oferă să îi monitorizeze mişcările lui Evelyn din orele dedinaintea evadării şi să raporteze printr-o staţie de emisie-recepţie orice comportament neobişnuit de la sediul Prieteniei.Neînfricatul care a venit cu Tori se oferă să ne facă rost dearme. Fata Erudită trece în revistă punctele slabe, la fel şi Cara,iar acestea sunt curând rezolvate, de parcă tocmai am ficonstruit o structură sigură.

Mai rămâne o singură întrebare, pe care o adresează Cara:— Când ar fi bine să plecăm?Şi mă ofer să răspund eu:— Mâine-seară.

CAPITOLUL NOUĂ

TOBIAS

AERUL NOPŢII mi se strecoară în plămâni, ca şi când ar fiuna dintre ultimele mele respiraţii. Mâine voi părăsi acest loc şivoi căuta altul.

Uriah, Zeke şi Christina pornesc spre sediul Erudiţiei, iar eu oprind pe Tris de mână pentru a o reţine.

— Aşteaptă, îi spun. Hai să mergem undeva.— Să mergem undeva? Dar…— Nu stăm mult.O trag spre colţul clădirii. Noaptea aproape că pot vedea felul

în care arată apa atunci când umple canalul pustiu, întunecatăşi cu încreţituri care formează un model sub lumina lunii.

— Tu eşti cu mine, îţi aminteşti? N-o să te aresteze.Face o mişcare cu buzele – e aproape un zâmbet.După colţ, ea se reazemă de perete, iar eu stau în picioare în

faţa ei, având râul în spate. S-a dat cu ceva negru în jurulochilor pentru a le pune în evidenţă culoarea, făcându-iluminoşi şi fermecători.

— Nu ştiu ce să fac.Îşi duce palmele la faţă, înfigându-şi apoi degetele în păr.— Vreau să spun, în legătură cu Caleb.— Nu ştii?Îşi dă o mână la o parte pentru a mă privi.— Tris!Îmi pun palmele pe perete de-o parte şi de cealaltă a feţei ei

şi apoi mă sprijin în ele.— Nu vrei ca el să moară. Ştiu că nu vrei.— Chestia e că…Îşi închide ochii.— Sunt atât de… furioasă. Încerc să nu mă gândesc la el,

pentru că, atunci când o fac, nu vreau decât să…— Ştiu. Dumnezeule, ştiu.Întreaga mea viaţă mi-am petrecut-o visând cu ochii deschişi

cum să-l omor pe Marcus. Odată chiar am şi hotărât cum

aveam să o fac – cu un cuţit, astfel încât să simt cum căldura îipărăseşte trupul, astfel încât să pot fi suficient de aproape şi săvăd cum lumina îi părăseşte ochii. Această decizie m-aînspăimântat la fel de mult cum a făcut-o şi violenţa lui.

— Totuşi, părinţii mei ar vrea ca eu să-l salvez.Îşi deschide ochii şi îşi ridică privirea spre cer.— Ei ar spune că e o dovadă de egoism să laşi pe cineva să

moară fiindcă ţi-a greşit. Iartă, iartă, iartă.— Aici nu e vorba despre ce vor ei, Tris.— Ba da, este!Se desprinde de perete.— Mereu este despre ceea ce vor ei. Deoarece el le aparţine

lor mai mult decât îmi aparţine mie. Şi eu vreau să-i fac mândride mine. Este tot ce vreau.

Mă priveşte în adâncul ochilor, hotărâtă, fermă. Eu n-am avutniciodată părinţi care să constituie un exemplu, părinţi cărora săle împlineşti aşteptările, însă ea a avut. Îi văd în adâncul fiinţeiei, în curajul şi frumuseţea pe care i le-au imprimat asemeneaunor amprente.

O mângâi pe obraz, strecurându-mi degetele în părul ei.— Îl voi scoate de-acolo.— Poftim?— Îl voi scoate din celulă. Mâine, înainte să plecăm.Dau afirmativ din cap.— O voi face.— Zău? Eşti sigur?— Cât se poate de sigur.— Eu…Se încruntă.— Îţi mulţumesc. Eşti… uimitor.— Nu spune asta. Încă n-ai aflat care-mi sunt motivele, spun

rânjind. Vezi tu, de fapt nu te-am adus aici ca să vorbim despreCaleb.

— A, nu?O prind cu mâinile de şolduri şi o împing blând în perete. Ea

mă priveşte cu ochi limpezi şi nerăbdători. Mă aplec suficientcât să îi simt respiraţia, însă mă trag înapoi când se apleacă şiea, necăjindu-mă.

Îşi trece degetele prin găicile jeanşilor mei şi mă lipeşte de

ea, astfel încât trebuie să mă sprijin pe antebraţe. Încearcă sămă sărute, însă îmi aplec capul pentru a mă feri, sărutând-osub ureche, apoi de-a lungul maxilarului, până pe gât. Pielea eieste moale şi are gust de sare, ca şi când ar fi alergat pe timpde noapte.

— Fă-mi o favoare, îmi şopteşte ea la ureche, şi renunţă lamotivele pure.

Îşi trece palmele peste mine, mângâindu-mă peste toatelocurile în care am tatuaje, pe spate şi pe coaste. Buriceledegetelor ei se strecoară sub betelia jeanşilor şi mă lipesc deea. Respir cu nasul lipit de gâtul ei, incapabil să mă mişc.

În cele din urmă ne sărutăm, iar asta este o uşurare. Eaoftează, iar eu simt un zâmbet răutăcios înflorindu-mi pe chip.

O ridic, astfel încât cea mai mare parte a greutăţii ei să fiesuportată de perete, iar ea mă prinde cu picioarele pe dupătalie. Râde, sărutându-mă din nou, iar eu mă simt puternic, însăşi ea se simte la fel, prinzându-mă de braţe cu degetele eiferme. Aerul nopţii mi se strecoară în plămâni şi am senzaţia căe una dintre primele mele guri de aer.

CAPITOLUL ZECE

TOBIAS

CLĂDIRILE RUINATE din sectorul Neînfricării arată ca nişteportaluri spre alte lumi. În faţa mea văd Turla străpungândcerul.

Pulsul din degete marchează secundele care trec. Îmi simtplămânii plini cu aer, deşi vara se apropie de sfârşit. Cândva,alergam tot timpul şi luptam tot timpul, deoarece îmi păsa demuşchii mei. Acum, după ce picioarele m-au salvat denenumărate ori, nu pot să nu observ că alergatul şi luptatul suntdoar o modalitate de a scăpa de pericole, o cale de a rămâne înviaţă.

Când ajung în dreptul clădirii, mă plimb în faţa intrării pentrua-mi trage sufletul. Deasupra mea, panourile de sticlă reflectălumina în toate direcţiile. Undeva deasupra, există scaunul pecare am stat în timp ce conduceam atacul simulat, iar pe peretese vede o dâră din sângele tatălui lui Tris. Undeva, acolo sus,vocea lui Tris penetrează simularea sub care mă aflam şi îi simtmâna sub piept, trăgându-mă înapoi la realitate.

Deschid uşa către încăperea cu peisajul fricii şi scot capaculcutiuţei negre, care se afla în buzunarul meu de la spate, ca săverific seringile. Aceasta e cutia pe care am folosit-odintotdeauna, vătuită în jurul acelor; e un semn că sunt ori ominte bolnavă, ori curajos.

Poziţionez acul deasupra gâtului şi închid ochii în timp ceapăs pistonul. Cutiuţa neagră cade zăngănind pe jos, dar, cânddeschid ochii, a dispărut.

Stau în picioare pe acoperişul clădirii Hancock, în apropierealiniei de zbor, acolo unde Neînfricaţii flirtează cu moartea. Noriisunt negri de ploaie, iar vântul îmi umple gura atunci când odeschid pentru a inspira. În dreapta, linia de zbor pocneşte, iarcoarda de sârmă biciuie îndărăt şi sparge ferestrele de submine.

Vederea mi se îngustează în jurul marginii acoperişului,prinzând-o ca într-o capcană în centrul unui mic orificiu. Îmi aud

propriile respiraţii în pofida vântului şuierător. Mă forţez să mergspre margine. Ploaia îmi biciuie umerii şi capul, târându-măspre pământ. Îmi balansez greutatea în faţă, doar puţin, şi cad,maxilarul fiind încleştat în jurul ţipetelor mele înăbuşite şisufocate de propria-mi teamă.

După ce aterizez, n-am nicio secundă la dispoziţie pentru amă odihni înainte ca pereţii să se închidă în jurul meu, lemnulpocnindu-mă peste spinare, apoi peste cap şi peste picioare.Claustrofobie. Îmi adun braţele la piept, închid ochii şi încerc sănu intru în panică.

În acest peisaj al fricii mă gândesc la Eric; el îşi controlateroarea cu respiraţii adânci şi logică. Iar Tris îşi construia armeimaginare ca să-şi atace cele mai urâte coşmaruri. Însă eu nusunt Eric şi nici Tris. Ce sunt? Ce îmi trebuie mie pentru a-miînvinge temerile?

Cunosc răspunsul, sigur că-l cunosc: trebuie să le negputerea de a mă controla. Trebuie să ştiu că sunt mai puternicdecât ele.

Inspir şi pocnesc cu palmele în pereţii din stânga şi dindreapta mea. Cutia se crapă, apoi se sparge, scândurilezdrobindu-se de podeaua de beton. Stau în picioare, înîntuneric, deasupra lor.

Amar, instructorul meu de iniţiere, ne-a învăţat că peisajelefricii noastre erau întotdeauna în flux, schimbându-şi formaodată cu stările noastre şi modificându-se odată cu micileşoapte ale coşmarurilor noastre. Al meu a fost întotdeaunaacelaşi, până în urmă cu câteva săptămâni, când mi-am doveditmie însumi că puteam să-mi înving tatăl. Până când amdescoperit că eram îngrozit de gândul de a pierde pe cineva.

Nu ştiu ce urmează să mai văd.Aştept mult timp, fără să se schimbe ceva. E în continuare

întuneric. Podeaua e tot rece şi dură, iar inima îmi bate mairepede de cât e firesc. Privesc în jos la ceas şi descopăr că epe mâna greşită – de obicei îl port la stânga, nu la dreapta, iarcureaua ceasului nu e gri, ci neagră.

Apoi remarc părul ţepos de pe degete, care înainte nu exista.Bătăturile de pe încheieturi au dispărut. Mă uit în jos şi suntîmbrăcat cu pantaloni şi cămaşă gri; sunt mai lat în talie şi maisubţire spre umeri.

Ridic ochii spre o oglindă care acum se găseşte în faţa mea.Chipul care se zgâieşte din oglindă este al lui Marcus.

El îmi face cu ochiul, iar eu simt muşchii din jurul ochiuluicontractându-se, cu toate că nu le-am cerut să o facă. Fărăavertisment, braţele lui – ale mele – ale noastre se năpustescspre oglindă şi pătrund prin ea, strângându-se în jurul gâtuluireflexiei mele. Dar apoi oglinda dispare şi mâinile mele – ale lui– ale noastre sunt în jurul gâtului nostru, pete negreînceţoşându-ne vederea. Ne prăbuşim la pământ, iarstrânsoarea este dură ca fierul. Nu pot să gândesc. Nu pot sămă gândesc la o modalitate de a ieşi din asta.

Din instinct, ţip. Sunetul vibrează în palme. Îmi imaginezacele mâini ca fiind cu adevărat ale mele, mari, cu degetesubţiri şi cu încheieturi bătătorite de la orele de lovit în sacul debox. Îmi imaginez propria-mi reflexie asemenea unei apecurgând peste pielea lui Marcus, înlocuind fiecare bucăţică dinel cu o bucăţică din mine. Mă refac în propria-mi imagine.

Eu îngenunchez pe beton, respirând sacadat.Mâinile îmi tremură şi îmi trec degetele peste gât, peste

umeri, peste braţe. Doar pentru a mă asigura.Acum câteva săptămâni, în trenul cu care mergeam pentru a

ne întâlni cu Evelyn, i-am spus lui Tris că Marcus încă eraprezent în peisajul fricii mele, dar că el se schimbase. Mi-ampetrecut mult timp gândindu-mă la asta; mi-a ocupat gândurileîn fiecare noapte înainte să adorm şi îmi reclama atenţia defiecare dată când mă trezeam. Încă mă temeam de el, ştiu, însăîntr-un mod diferit – nu mai eram copil, temându-mă pentrusiguranţa mea. Eram un bărbat, temându-mă de ameninţareape care o exercita asupra caracterului meu, asupra viitoruluimeu şi a identităţii mele.

Însă chiar şi acea frică, ştiu, nu se compară cu cea careurmează. Cu toate că sunt conştient că urmează, aş vrea să-mideschid o venă şi să-mi scurg serul din trup, decât să o revăd.

Un petic de lumină apare pe betonul din faţa mea. O mână,cu degetele strânse ca nişte gheare, se întinde spre lumină,urmată de o altă mână, şi apoi de un cap cu păr blond şi aspru.Femeia tuşeşte şi se trage în cercul de lumină, centimetru cucentimetru. Încerc să mă mişc spre ea să o ajut, dar suntînţepenit.

Femeia îşi întoarce chipul spre lumină şi văd că este Tris.Sângele care îi curge de pe buze se prelinge pe bărbie. Ochii eiinjectaţi îi fixează pe ai mei.

— Ajutor, gâfâie ea.Tuşeşte roşu pe podea, şi mă arunc spre ea, ştiind cumva

că, dacă nu ajung mai repede la ea, lumina îi va părăsi ochii.Nişte mâini mă prind de braţe şi de umeri şi de piept, formând ocuşcă de carne şi oase, dar eu continui să mă îndrept spre ea.Zgârii mâinile care mă ţin, dar nu fac decât să mă zgârii pemine însumi.

O strig pe nume, iar ea tuşeşte din nou, de data asta cu şimai mult sânge. Ţipă după ajutor, iar eu strig spre ea şi nu audnimic. Nu simt nimic, cu excepţia propriilor mele bătăi de inimă,cu excepţia propriei mele terori.

Ea cade la pământ, imobilă, şi îşi dă ochii peste cap. Esteprea târziu.

Întunericul se risipeşte. Luminile revin. Pereţii din încăpereapeisajului fricii sunt acoperiţi de graffiti, iar vizavi de mine segăseşte peretele-oglindă care dă în camera de observaţie, încolţuri aflându-se camerele care înregistrează toată sesiunile,toate fiind acolo unde se presupune că ar trebui să fie. Gâtul şispatele îmi sunt acoperite de transpiraţie. Îmi şterg faţa cupoalele cămăşii şi mă îndrept către uşa din faţă, lăsând în urmăcutiuţa neagră cu seringa şi acele.

Nu mai e nevoie să îmi retrăiesc temerile. Tot ceea ce trebuiesă fac acum este să încerc să le înving.

* * *

Ştiu din experienţă că numai încrederea poate duce opersoană într-un loc interzis. Cum ar fi celulele de la cel de-altreilea etaj al sediului Erudiţiei.

Se pare, totuşi, că aici nu funcţionează. Un om fără facţiunemă opreşte cu capătul puştii înainte să ajung la uşă, iar eu suntagitat, sufocându-mă.

— Unde mergi?Pun mâna pe puşca lui şi o îndepărtez de braţul meu.— Nu îndrepta asta spre mine. Mă aflu aici la ordinele lui

Evelyn. Merg să văd un prizonier.

— N-am auzit astăzi să existe vizite după program.Cobor tonul vocii, astfel încât el să aibă senzaţia că aude un

secret.— Asta fiindcă ea n-a vrut să fie oficial.— Chuck! strigă cineva de pe scările de deasupra noastră.E Therese. Face un gest cu mâna în timp ce coboară.— Lasă-l să treacă. E în regulă.O salut din cap pe Therese şi continui să merg. Molozul din

hol a fost măturat, dar becurile sparte n-au fost înlocuite, astfelîncât merg trec prin porţiuni de întuneric care seamănă cu niştevânătăi, îndreptându-mă către celula potrivită.

Când ajung pe coridorul din nord, nu mă duc direct la celulă,ci mai degrabă spre femeia care stă în capăt. E de vârstămijlocie, cu ochi care îi lăcrimează şi cu gura făcută pungă.Arată de parcă orice lucru ar obosi-o, inclusiv eu.

— Bună, îi spun. Numele meu este Tobias Eaton. Am venitsă iau un prizonier la ordinele lui Evelyn Johnson.

Expresia nu i se schimbă când îmi aude numele, aşa că,timp de câteva secunde, sunt sigur că va trebui să o lasinconştientă pentru a obţine ceea ce vreau. Ea scoate o bucatăde hârtie boţită din buzunar şi o netezeşte pe palma stângă. Peea se găseşte lista numelor prizonierilor şi numerelecorespunzătoare ale încăperilor.

— Numele? mă întreabă ea.— Caleb Prior. 308A.— Eşti fiul lui Evelyn, nu-i aşa?— Mda. Adică, vreau să spun… da.Ea nu pare genul de persoană căreia să-i placă să audă

cuvântul „mda”.Mă conduce spre o uşă albă din metal, pe care scrie 308A –

mă întreb la ce era folosită când oraşul nostru nu avea nevoiede atât de multe celule. Tastează codul, iar apoi uşa sedeschide.

— Bănuiesc că eu ar trebui să mă prefac că nu văd ce veiface tu? mă întreabă ea.

Probabil că ea crede că am venit să-l omor. Mă decid să olas să creadă asta.

— Da, îi răspund.— Fă-mi o favoare şi pune o vorbă bună pentru mine la

Evelyn. Nu mai vreau atât de multe ture de noapte. Numelemeu e Drea.

— S-a făcut.Strânge hârtia în pumn şi o îndeasă înapoi în buzunar în timp

ce se îndepărtează. Ţin mâna pe clanţă până ce femeia ajungela postul ei şi se întoarce, astfel încât nu mai este cu faţa spremine. Se pare că a mai făcut asta de câteva ori până acum. Măîntreb câţi oameni au dispărut din aceste celule la porunca luiEvelyn.

Intru. Caleb Prior stă la o masă de metal, aplecat deasupraunei cărţi, cu părul adunat într-o parte a capului.

— Ce vrei? mă întreabă el.— Îmi displace să-ţi dau vestea…Mă opresc. M-am hotărât acum câteva ore cum avea să

decurgă întâlnirea – vreau să-i dau o lecţie lui Caleb. Iar astaimplică nişte minciuni.

— Vezi tu, de fapt, n-aş zice că-mi displace. Execuţia ta afost devansată cu câteva săptămâni. Va avea loc în seara asta.

Îi trezesc interesul. Se răsuceşte iute în scaun şi mă priveştefix, cu ochi sălbatici, larg deschişi, ca o pradă în faţaprădătorului.

— E o glumă?— Nu prea mă pricep să spun glume.— Ba nu. Clatină din cap. Ba nu, am câteva săptămâni, nu e

în seara asta, nu…— Dacă-ţi ţii gura, îţi dau o oră să te adaptezi la această

veste. Dacă nu taci din gură, te las inconştient şi te împuşc pealeea de-afară înainte să te trezeşti. Hotărăşte-te acum.

Să vezi un Erudit procesând ceva e ca şi cum ai priviinteriorul unui ceas, părţile componente funcţionând toate,schimbându-şi poziţia, adaptându-se, lucrând laolaltă pentru aforma o anumită funcţie, care, în acest caz, este cea de apricepe decesul său iminent.

Caleb îşi mută privirea spre uşa deschisă din spatele meu şiînşfacă scaunul, întorcându-l şi repezindu-l spre trupul meu.Picioarele scaunului mă lovesc puternic, ceea ce măîncetineşte suficient cât să-l las să treacă.

Îl urmăresc pe hol, braţele usturându-mă acolo unde scaunulm-a lovit. Sunt mai iute decât el – îi sar în spate şi el cade la

podea cu faţa, fără să apuce să se sprijine. Cu genunchiul ţinutpe spatele lui, îi aduc încheieturile mâinilor laolaltă,strecurându-i-le într-o legătură din plastic. El geme şi, când îlridic în picioare, din nas îi curge sânge.

Drea mă priveşte doar pentru o clipă, apoi se uită în altăparte.

Îl târăsc pe hol, dar nu în direcţia din care am venit, ci spre oieşire de urgenţă. Coborâm câteva trepte înguste, acolo undezgomotul paşilor noştri e acoperit de ecoul lor, disonant şi gol.Odată ce am ajuns la capătul treptelor, ciocănesc la uşa deieşire.

Zeke o deschide, având un rânjet stupid pe chip.— N-ai avut probleme cu paznicul?— Nu.— Mi-am imaginat că Drea va fi uşor de păcălit. Ei nu-i pasă

de nimic.— Se pare că a mai privit de câteva ori în altă parte.— Nu mă surprinde. Ăsta-i Prior?— În carne şi oase.— De ce sângerează?— Pentru că e un idiot.Zeke îmi oferă o jachetă neagră, cu simbolul celor fără

facţiune prins pe guler.— N-am ştiut că idioţenia face ca oamenilor să înceapă să le

curgă spontan sânge din nas.Petrec jacheta în jurul umerilor lui Caleb şi închei unul dintre

nasturi deasupra pieptului. El îmi evită privirea.— Cred că este un nou fenomen, îi spun. Aleea e liberă?— M-am asigurat că este.Zeke îmi întinde pistolul, cu mânerul spre mine.— Ai grijă, e încărcat. Acum ar fi grozav dacă m-ai lovi, astfel

încât să par mai convingător când le voi spune celor fărăfacţiune că mi l-ai furat.

— Vrei să te lovesc?— Ah, de parcă n-ai fi vrut s-o faci de atâtea ori. Hai, fă-o,

Four.Chiar îmi place să lovesc oameni – îmi place explozia de

putere şi energie şi senzaţia că sunt de neatins fiindcă le potface rău oamenilor. Însă urăsc acea parte din mine, întrucât

este partea cea mai distrusă.Zeke se pregăteşte, iar eu îmi fac mâna pumn.— Fă-o repede, tontălăule, spune el.Mă decid să ţintesc maxilarul, care este prea puternic pentru

a se rupe, dar care va prezenta o vânătaie pe cinste, îmi iauavânt, lovindu-l exact unde am intenţionat. Zeke geme,apucându-se de faţă cu ambele mâini. Durerea mi serăspândeşte în braţ şi îmi scutur mâna.

— Grozav.Zeke scuipă la baza clădirii.— Păi, cam asta-i.— Aşa cred.— Probabil că n-o să te mai văd, nu-i aşa? Adică, ştiu că

ceilalţi s-ar putea să se întoarcă, dar tu…Se opreşte, dar un moment mai târziu îşi reia gândul.— Pari fericit să laşi totul în urmă, asta e.— Mda, probabil că ai dreptate.Îmi privesc pantofii.— Eşti sigur că nu vrei să vii?— Nu pot. Shauna nu poate să-şi manevreze scaunul cu

rotile acolo unde mergeţi voi, iar eu n-am de gând s-o părăsesc,ştii asta, nu?

Îşi pipăie falca uşor, verificând pielea.— Asigură-te că Uri n-o să bea prea mult, bine?— Da, îl liniştesc eu.— Ba nu, vorbesc serios, zice el, iar vocea îi devine gravă,

aşa cum se întâmplă întotdeauna când e serios. Promite-mi căvei avea grijă de el.

Dintotdeauna a fost clar pentru mine, încă de când i-amcunoscut, că Zeke şi Uriah erau mai apropiaţi decât majoritateafraţilor. Şi-au pierdut tatăl când erau mici şi bănuiesc că, dupăaia, Zeke a început să treacă dincolo de linia care separăpărinţii de fraţi. Nu-mi pot imagina ce simte Zeke să-l vadăpărăsind oraşul acum, mai ales că Uriah e doborât de dureredin pricina morţii lui Marlene.

— Îţi promit, îi spun eu.Ştiu că ar trebui să plec, însă ceva mă îndeamnă să mai

rămân o clipă, simţind importanţa acestui moment. Zeke a fostunul dintre primii prieteni pe care mi i-am făcut în Neînfricare,

după ce am supravieţuit iniţierii. Apoi a lucrat în camera decontrol cu mine, urmărind camerele şi scriind programe stupidecare înşiruiau cuvinte pe ecran sau jocuri de ghicit numere.Niciodată nu m-a întrebat care era numele meu adevărat saude ce un novice de prim rang a sfârşit în securitate şi instrucţieîn loc să fie conducător. Nu mi-a cerut nimic.

— Hai să ne îmbrăţişăm, zice el.Ţinându-l strâns pe Caleb, îmi petrec braţul liber în jurul lui

Zeke, iar el face la fel. Când ne despărţim, îl trag pe Caleb pealee şi nu rezist să nu strig:

— O să-mi fie dor de tine!— Şi mie, scumpule!El rânjeşte, iar dinţii lui sunt albi în lumina crepusculară. Dinţii

sunt ultimul lucru pe care îl văd înainte să mă întorc şi săpornesc spre tren.

— Tu te duci undeva, zice Caleb printre respiraţii. Tu şi alţicâţiva.

— Da.— Merge şi soră-mea?Întrebarea trezeşte în mine o furie animalică, ce n-ar putea fi

satisfăcută de cuvinte aspre sau insulte. Ar putea fi satisfăcutănumai dacă l-aş pocni puternic peste urechi cu dosul palmei. Else crispează şi se face mic, pregătindu-se pentru a doualovitură.

Mă întreb dacă şi eu arătam aşa când tata proceda la fel cumine.

— Ea nu e sora ta, îi spun. Ai trădat-o. Ai torturat-o. I-ai luatsingura familie care îi mai rămăsese. Şi asta fiindcă… ce?Fiindcă ai vrut să-i păstrezi secretele lui Jeanine, fiindcă ai vrutsă rămâi în oraş, teafăr şi nevătămat? Eşti un laş.

— Nu sunt laş! zice Caleb. Aş şti dacă…— Hai să ne întoarcem la aranjamentul potrivit căruia tu îţi ţii

pliscul.— Bine, spune el. Oricum, unde mă duci? Ai putea foarte

bine să mă omori şi-aici, nu-i aşa?Mă opresc. Cu coada ochiului zăresc o siluetă mergând pe

trotuar în spatele nostru. Mă răsucesc şi ridic arma, dar siluetadispare pe o alee.

Continui să merg, trăgându-l pe Caleb după mine, ascultând

dacă se aud paşi în urma mea. Zdrobim cioburi sub picioare.Privesc clădirile întunecate şi plăcuţele cu numele străzilor, careatârnă aidoma ultimelor frunze ale toamnei. Apoi ajung la garade unde vom lua trenul şi îl conduc pe Caleb spre un şir detrepte din metal care duc la peron. Văd trenul venind dedeparte, făcându-şi ultima călătorie prin oraş. Cândva, trenurileerau o forţă a naturii pentru mine, continuându-şi drumul,indiferent de ceea ce făceam noi între limitele oraşului, cevacare pulsa şi era viu şi puternic. Acum, i-am cunoscut pebărbaţii şi femeile care le operau şi o parte din mister adispărut, însă ceea ce semnifică trenurile pentru mine nu vadispărea niciodată – primul meu act ca Neînfricat a fost să sarîntr-un tren şi, în fiecare zi după aceea, ele au constituit sursalibertăţii mele, mi-au dat puterea să mă mişc în lumea astaatunci când m-am simţit atât de prins în sectorul Abnegaţiei, încasa care a fost pentru mine o închisoare.

Când se apropie, tai legătura din jurul încheieturilor lui Calebcu un briceag şi îl apuc zdravăn de braţ.

— Ştii cum să faci asta, da? spun eu. Te urci în ultimulvagon.

El îşi descheie jacheta şi o lasă să cadă la pământ.— Da.Pornind la unul dintre capetele peronului, alergăm împreună

de-a lungul scândurilor uzate, ţinând pasul cu uşa deschisă. Elnu întinde mâna spre mâner, aşa că îl împing eu. Se împiedică,apoi îl apucă şi se urcă în ultimul vagon. Rămân fără spaţiu –peronul se termină – înşfac mânerul şi mă arunc înăuntru,muşchii absorbindu-mi reculul forţei.

În vagon, Tris stă în picioare, zâmbind strâmb. Jacheta eineagră e închisă până la gât, încadrându-i chipul în întuneric.Mă apucă de guler şi mă trage pentru un sărut. Când se dăînapoi, îmi spune:

— Întotdeauna mi-a plăcut să te privesc făcând asta.Zâmbesc.— Asta ai plănuit? mă întreabă Caleb din spatele meu. Ca

ea să fie aici când ai să mă omori? Asta-i…— Să-l omori? mă întreabă Tris, fără să se uite la fratele ei.— Mda, l-am lăsat să creadă că era condus spre execuţie,

rostesc eu destul de tare, astfel încât el să poată auzi. Ştii tu,

aşa cum a făcut şi el cu tine în sediul Erudiţiei.— Eu… deci nu-i adevărat?În lumina lunii, se vede că a rămas cu gura căscată din

pricina şocului. Observ că are cămaşa încheiată greşit.— Nu, îi spun. De fapt, ţi-am salvat viaţa.El dă să zică ceva, iar eu îl întrerup.— S-ar putea să nu vrei încă să-mi mulţumeşti. Te luăm cu

noi. Dincolo de îngrăditură.Dincolo de îngrăditură – locul pe care cândva el a încercat

din răsputeri să îl evite, astfel încât a ajuns să îşi trădeze sora.Oricum, pare a fi o pedeapsă mult mai potrivită decât moartea.Moartea este atât de iute, atât de sigură. Acolo unde mergemacum, nimic nu e sigur.

Pare înspăimântat, însă nu atât de înspăimântat cum amcrezut că va fi. Am senzaţia că înţeleg în acest moment felul încare îşi prioritizează lucrurile în minte: în primul rând, viaţa lui;în al doilea rând, confortul într-o lume pe care şi-a creat-osingur; şi, undeva după asta, vieţile oamenilor pe care ar trebuisă-i iubească. El este genul de persoană detestabilă care nupricepe cât este de detestabilă şi, dacă l-aş copleşi cu insulte,asta nu va schimba cu nimic situaţia; nimic n-o va face. În locsă fiu furios, mă simt greoi, nefolositor.

Nu vreau să mă mai gândesc la el. O iau pe Tris de mână şio conduc în capătul celălalt al vagonului, astfel încât să putemprivi oraşul dispărând în urma noastră. Stăm unul lângă celălaltîn cadrul uşii deschise, ţinându-ne fiecare de câte un mâner.Clădirile creează un model întunecat, zdrenţuit, profilat pe cer.

— Am fost urmăriţi, îi spun.— Vom fi precauţi, îmi spune ea.— Unde sunt ceilalţi?— În primele vagoane. Am crezut că ar trebui să fim singuri.

Sau, mă rog, pe cât se poate de singuri.Îmi zâmbeşte. Acestea sunt ultimele momente în oraş.

Fireşte că ar trebui să le petrecem singuri.— Chiar o să-mi fie dor de locul ăsta, spune ea.— Zău? Eu mai degrabă aş zice „călătorie sprâncenată”.— N-o să-ţi fie dor de nimic? N-ai nicio amintire plăcută? mă

înghionteşte ea.— Bine, îi spun zâmbind. Sunt câteva.

— Şi vreuna care să mă includă şi pe mine? mă întreabă ea.Sună cam egoist. Înţelegi ce vreau să spun.

— Aşa cred, îi răspund, ridicând din umeri. Vreau să zic, înNeînfricare am dus o altă viaţă, am avut un nume diferit. Amajuns să fiu Four datorită instructorului meu de iniţiere. El mi-adat numele.

— Zău?Ea îşi înclină capul.— Eu de ce nu l-am cunoscut?— Deoarece a murit. Era Divergent.Ridic iarăşi din umeri, dar nu mă simt bine. Amar a fost prima

persoană care a remarcat că eram Divergent şi m-a ajutat săascund asta. Însă n-a putut să-şi ascundă propria Divergenţă,iar asta l-a omorât.

Ea mă mângâie uşor pe braţ, dar păstrează tăcerea. Îmischimb greutatea de pe un picior pe celălalt, simţindu-mănelalocul meu.

— Vezi? o întreb. Prea multe amintiri neplăcute aici. Suntgata să plec.

Mă simt pustiit, nu din pricina tristeţii, ci a uşurării, toatătensiunea părăsindu-mă. În acel oraş se află Evelyn şi Marcusşi toată jalea şi coşmarurile şi amintirile neplăcute şi facţiunilecare m-au ţinut prizonier în interiorul uneia dintre versiunilemele. O strâng pe Tris de mână.

— Priveşte, îi spun, arătând spre un grup de clădiri dindepărtare. Acolo e sectorul Abnegaţiei.

Ea zâmbeşte, însă ochii ei sunt sticloşi, ca şi cum o parteadormită din ea se luptă să iasă şi să se reverse. Trenulscârţâie pe şine, o lacrimă curge pe obrazul lui Tris, iar oraşuldispare în întuneric.

CAPITOLUL UNSPREZECE

TRIS

TRENUL ÎNCETINEŞTE atunci când ne apropiem deîngrăditură – un semnal din partea conductorului că va trebui săcoborâm curând. Eu şi Tobias stăm în cadrul uşii vagonului întimp ce trenul alunecă leneş pe şine. El îşi petrece braţul înjurul umerilor mei şi îşi lipeşte nasul de părul meu, inspirândprofund. Îl privesc, mă uit la clavicula vizibilă din anchiorultricoului, la curbura vagă a buzei lui, şi simt ceva care seîncălzeşte în interiorul meu.

— La ce te gândeşti? mă întreabă el la ureche, în şoaptă.Mă trezesc la realitate. Îl studiez mereu, dar nu întotdeauna

aşa – am senzaţia că am fost prinsă făcând ceva stânjenitor.— La nimic! De ce?— Fără motiv.Mă trage mai aproape de el şi îmi culc capul pe umărul lui,

inspirând adânc aerul rece. Încă miroase a vară, a iarbă carecreşte în căldura soarelui.

— Se pare că ne apropiem de îngrăditură, îi spun.Îmi dau seama de asta întrucât clădirile dispar, lăsând doar

câmpiile punctate de strălucirea ritmică a licuricilor. În spatelemeu, Caleb stă lângă cealaltă uşă, cu genunchii la piept. Ochiini se întâlnesc în momentul nepotrivit şi aş vrea să ţip sprepărţile întunecate din el, astfel încât să mă audă într-un final, săînţeleagă în cele din urmă ce mi-a făcut, dar, în loc de asta, îisusţin privirea, până când el nu mai suportă şi şi-o mută în altăparte.

Stau în picioare, folosind mânerul pentru a-mi ţine echilibrul,iar Tobias şi Caleb procedează la fel. La început, Calebîncearcă să stea în spatele nostru, însă Tobias îl împinge în faţăpână la marginea vagonului.

— Tu primul. La semnalul meu! spune el. Şi… sari!Îi dă un brânci lui Caleb, suficient cât să coboare din vagon,

iar fratele meu dispare din raza mea vizuală. Urmează Tobias,lăsându-mă singură în vagon.

E ceva stupid să-ţi fie dor un lucru când sunt atât de mulţioameni de care să-ţi fie dor, însă deja mi-e dor de trenul acestaşi de toate celelalte care m-au cărat prin oraş, oraşul meu, dupăce am fost suficient de curajoasă cât să călătoresc cu ele.

Îmi trec o singură dată degetele peste peretele vagonului,apoi sar. Trenul se mişcă atât de încet, încât supracompensezcu aterizarea, prea obişnuită să alerg atunci când vinemomentul, şi cad. Iarba uscată îmi zgârie palmele şi mă ridic înpicioare, scrutând întunericul în căutarea lui Tobias şi a luiCaleb. Înainte să-i găsesc, o aud pe Christina:

— Tris!Ea şi Uriah vin spre mine. El ţine o lanternă şi pare mai alert

decât era în această după-amiază, ceea ce e un semn bun. Înspatele lor sunt mai multe lumini, mai multe voci.

— Fratele tău a reuşit? mă întreabă Uriah.— Da.Într-un târziu îl văd pe Tobias venind spre noi, ţinându-l de

mână pe Caleb.— Nu sunt sigur de ce un Erudit ca tine nu poate pricepe,

zice Tobias, dar n-ai să poţi să alergi mai repede decât mine.— Are dreptate, zice Uriah. Four este rapid. Nu la fel de

rapid ca mine, însă cu certitudine mai rapid decât un Nas catine.

Christina râde.— Un ce?— Un Nas.Uriah îşi atinge laterala nasului.— E ca un joc de cuvinte. Miroase, adică ştie, adică

Erudiţie… Ai priceput? E ca şi cum ai spune Băţos.— Neînfricaţii au argoul cel mai ciudat. Tontălău, Nas…

există vreun termen şi pentru Candoare?— Desigur, răspunde Uriah zâmbind. Măgari.Christina îl împinge pe Uriah, tare, făcându-l să scape

lanterna. Râzând, Tobias ne conduce spre restul grupului, carene aşteaptă la câţiva metri depărtare. Tori flutură lanterna în aerpentru a ne face pe toţi atenţi, apoi spune:

— În regulă, Johanna şi camioanele vor fi la zece minute demers pe jos de-aici, aşa că haideţi să pornim. Şi dacă aud pecineva că scoate vreun cuvânt, îl bat de-l las lat. Încă n-am ieşit

de-aici.Mergem în grup, precum un şiret strâns. Tori se află la câţiva

metri în faţa noastră şi, de la spate, pe întuneric, îmi aminteştede Evelyn, cu membrele ei slabe şi musculoase, cu umerii traşiîn spate, atât de sigură pe ea, încât aproape că eînspăimântător. În lumina lanternelor pot să disting tatuajul înformă de şoim pe care îl are la ceafă, primul lucru despre carei-am vorbit atunci când mi-a administrat testul de aptitudini. Eami-a spus că este un simbol al fricii pe care o învinsese, frica deîntuneric. Mă întreb dacă încă o mai are, cu toate că a muncitdin greu să o înfrunte – mă întreb dacă temerile chiar dispar cuadevărat sau doar îşi reduc puterea asupra noastră.

Ea se îndepărtează tot mai mult de noi cu fiecare minut caretrece, pasul ei semănând mai mult a pas alergător decât a pasde plimbare. Este nerăbdătoare să plece, să scape din acestloc în care fratele ei a fost ucis şi în care ea a devenit celebrădoar pentru a fi detronată de o femeie fără facţiune care nutrebuia să fie în viaţă.

E atât de departe, încât atunci când încep împuşcăturile, văddoar lanterna căzând, nu şi trupul ei.

— Răspândiţi-vă! zbiară Tobias, acoperind sunetul ţipetelornoastre, haosul nostru. Fugiţi!

Caut mâna lui în întuneric, dar n-o găsesc. Apuc arma pecare mi-a dat-o Uriah înainte să plecăm şi o ridic, ignorândnodul din gât atunci când îi simt răceala. Nu pot alerga peîntuneric. Am nevoie de lumină. Sprintez în direcţia trupului luiTori – a lanternei ei căzute.

Aud focurile de armă, însă nu le aud cu adevărat, şi ţipetele,şi tropăielile. Aud bătăile inimii mele, însă nu le aud cuadevărat. Mă ghemuiesc lângă dâra de lumină pe care ea alăsat-o să cadă şi ridic lanterna, intenţionând doar să o înşfac şisă continui să alerg, însă îi văd chipul în strălucirea acesteia.Faţa îi licăreşte din pricina transpiraţiei, iar ochii i se rostogolescsub pleoape, de parcă ar căuta ceva, însă este prea obosită săgăsească.

Unul dintre gloanţe a nimerit-o în abdomen, iar celălalt înpiept. N-are cum să-şi revină din aşa ceva. Poate că suntsupărată pe ea că s-a luptat cu mine în laboratorul lui Jeanine,dar rămâne, totuşi, Tori, femeia care a păstrat secretul

Divergenţei mele. Mi se pune un nod în gât când îmi amintesccă am urmat-o în sala pentru testul de aptitudini, cu ochii peşoimul ei tatuat.

Ridică ochii şi se concentrează asupra mea. Se încruntă, darnu vorbeşte. Mut lanterna în plica degetului mare şi întind mânasă o prind de degetele ei transpirate.

Aud pe cineva apropiindu-se şi îndrept lanterna şi arma înaceeaşi direcţie. Raza de lumină surprinde o femeie carepoartă brasarda celor fără facţiune şi ţine în mână o armăîndreptată spre capul meu. Trag, strângând din dinţi atât detare, încât aceştia scârţâie.

Glonţul o nimereşte pe femeie în stomac, iar ea ţipă, trăgândorbeşte în întuneric.

Mă uit din nou la Tori, care are ochii închişi, la trupul ei liniştit.Îndreptând lanterna spre pământ, sprintez, îndepărtându-mă deea şi de femeia pe care tocmai am împuşcat-o. Picioarele mădor şi plămânii mă ustură. Nu ştiu încotro mă îndrept, dacăalerg spre pericol sau mă îndepărtez de acesta, dar continui săalerg cât pot de mult.

În cele din urmă văd o lumină în depărtare. La început credcă e o altă lanternă, însă, pe măsură ce mă apropii, îmi dauseama că e mai mare şi mai stabilă decât lumina unei lanterne– e un far. Aud un motor şi mă ghemuiesc în iarba înaltă pentrua mă ascunde, stingând lanterna şi ţinându-mi arma pregătită.Camionul încetineşte şi aud o voce:

— Tori?Pare a fi Christina. Camionul e roşu şi ruginit, un vehicul al

Prieteniei. Mă ridic în picioare, îndreptând lumina spre mine,astfel încât să mă poată vedea. Camionul se opreşte la câţivametri de mine, iar Christina sare de pe locul din dreaptaşoferului, prinzându-mă într-o îmbrăţişare. Reiau în minte ceeace s-a întâmplat, încercând să fac totul să fie real: trupul lui Toricăzând, mâinile femeii fără facţiune acoperindu-şi abdomenul.Nu merge. Nu pare real.

— Slavă Domnului! zice Christina. Urcă! Mergem s-o găsimpe Tori.

— Tori a murit, spun fără nicio inflexiune, iar cuvântul „murit”mă aduce la realitate.

Îmi şterg lacrimile de pe obraji cu podul palmelor şi mă lupt

să-mi controlez respiraţia sacadată.— Eu… eu am tras în femeia care a omorât-o.— Poftim?Johanna pare înnebunită. Se apleacă de pe locul şoferului.— Ce-ai spus?— Tori a murit, îi spun. Am văzut cum s-a întâmplat.Expresia Johannei este ascunsă de părul ei. Expiră forţat.— Ei bine, hai să mergem să-i găsim pe ceilalţi.Urc în camion. Motorul toarce în timp ce Johanna apasă

pedala de acceleraţie şi ne clătinăm pe iarbă în căutareacelorlalţi.

— Ai văzut pe cineva? întreb eu.— Pe câţiva. Cara, Uriah…Johanna clatină din cap.— Pe nimeni altcineva.Apuc mânerul portierei şi strâng cu putere. Dacă aş fi

încercat mai tare să-l găsesc pe Tobias… dacă nu m-aş fi opritpentru Tori…

Dacă Tobias n-a reuşit?— Sunt convinsă că sunt cu toţii bine, spune Johanna.

Băiatul ăla al tău ştie să-şi poarte de grijă.Încuviinţez, fără să fiu convinsă. Tobias poate să-şi poarte de

grijă, însă în cazul unui atac, supravieţuirea e accidentală. Nu enevoie de abilităţi pentru a sta într-un loc unde nu te nimereşteniciun glonţ, sau să tragi în întuneric şi să nimereşti un bărbatpe care nu l-ai văzut. E doar noroc, sau providenţă, în funcţiede credinţa ta. Şi nu ştiu – n-am ştiut niciodată – în ce cred eude fapt.

El e bine el e bine el e bine.Tobias e bine.Mâinile îmi tremură, iar Christina mă strânge de genunchi.

Johanna ne conduce spre punctul de întâlnire, unde i-a văzutpe Uriah şi pe Cara. Văd cum acul vitezometrului urcă, apoi sestabilizează la o sută douăzeci de kilometri la oră. Ne ciocnimuna de cealaltă în cabină, aruncate într-o parte şi-n alta dinpricina terenului accidentat.

— Acolo! arată Christina.E un grup de lumini în faţa noastră, unele de mărimea unui

vârf de ac, ca nişte lanterne, iar altele rotunde, ca nişte faruri.

Tragem în apropiere şi îl văd. Tobias stă pe capota celuilaltcamion, cu un braţ plin de sânge. Cara e în faţa lui, cu o trusăde prim ajutor. Caleb şi Peter stau aşezaţi pe iarbă, câţiva metrimai încolo. Înainte ca Johanna să oprească de tot camionul,deschid portiera şi sar, fugind spre el. Tobias se ridică, ignorândordinele Carei de a sta locului, şi ne ciocnim, el prinzându-măpe după umeri cu braţul rănit, ridicându-mă în aer. Spatele îieste transpirat, iar când mă sărută are gust de sare.

Toate nodurile de încordare din mine se desfac brusc. Pentrumoment, mă simt de parcă aş fi refăcută, de parcă aş fi nou-nouţă.

El e bine. Am ieşit din oraş. El e bine.

CAPITOLUL DOISPREZECE

TOBIAS

BRAŢUL ÎMI PULSEAZĂ ca o a doua bătaie de inimă dinpricina rănii de glonţ. Tris îmi mângâie cu încheieturile degetelorei încheieturile mele în timp ce ridică mâna pentru a arăta cevaîn dreapta noastră: un şir de clădiri lungi, scunde, luminate delămpile albastre de urgenţă.

— Ce sunt acelea? întreabă Tris.— Celelalte sere, răspunde Johanna. Nu necesită multă

muncă umană, dar creştem şi cultivăm în cantităţi mari acolo –animale, materii prime, grâu şi-aşa mai departe.

Panourile lor strălucesc în lumina stelelor, ascunzândcomorile pe care mi le imaginez că se găsesc înăuntru, miciplante cu fructe atârnând în ramuri, şiruri de cartofi îngropaţi înpământ.

— Nu le arătaţi vizitatorilor, îi spun. Nu le-am văzut niciodată.— Cei din Prietenie păstrează câteva secrete, spune

Johanna, părând mândră.Drumul din faţa noastră este lung şi drept, marcat de

crăpături şi de porţiuni umflate. Pe margini există copacinoduroşi, stâlpi de iluminat stricaţi şi vechile linii de tensiune.Din loc în loc există câte o dală pătrată izolată, cu ierburicrescând prin beton, sau câte o adunătură de lemne putreziteîn locurile în care cândva a existat o casă.

Cu cât mă gândesc mai mult la acest peisaj pe care patrulelede Neînfricaţi îl considerau normal, cu atât mai mult văd unvechi oraş ridicându-se în jurul meu, clădirile fiind mai scundedecât cele pe care le-am lăsat în urmă, însă la fel denumeroase. Un oraş vechi, care a fost transformat în terenviran ca toţi cei din Prietenie să se ocupe de agricultură. Cu altecuvinte, un oraş vechi care a fost demolat, ars şi îngropat, deunde chiar şi drumurile au dispărut, pământul fiind lăsat înparagină peste toată ruina.

Scot mâna pe geam, iar vântul îmi învăluie degetele ca niştebucle de păr. Când eram foarte mic, mama pretindea că putea

alcătui diverse forme din vânt şi mi le dădea să le folosesc:ciocane şi cuie, spade sau patine cu rotile. Era un joc pe care îljucam seară de seară pe peluza din faţa casei, înainte caMarcus să ajungă acasă. Ne ajuta să trecem mai uşor pestemomentele de groază.

În lada camionului, în spatele nostru, sunt Caleb, Christina şiUriah. Christina şi Uriah stau aşezaţi destul de aproape, astfelîncât umerii li se ating, însă ei privesc în direcţii opuse, mai multstrăini decât prieteni. Exact în urma noastră este un alt camion,condus de Robert, în care călătoresc Cara şi Peter. Tori trebuiasă fie cu ei. Gândul mă face să fiu pustiit, golit. Ea mi-aadministrat testul de aptitudini. M-a făcut să gândesc, pentruprima dată, că aş putea părăsi Abnegaţia – că trebuia s-o fac.Am senzaţia că-i datorez ceva, dar ea a murit înainte să îi potda acel ceva.

— Am ajuns, zice Johanna. Limita externă a patrulelor deNeînfricaţi.

Niciun gard sau niciun zid nu marchează diviziunea dintresediul Prieteniei şi lumea externă, însă îmi amintesc căpatrulele de Neînfricaţi monitorizau zona din camera de control,asigurându-se că nu depăşeau limita, care este marcată de oserie de indicatoare cu X-uri pe ele. Patrulele erau organizate înaşa fel încât camioanele rămâneau fără combustibil dacămergeau prea departe, un sistem delicat de verificări şicontroale care conservau siguranţa noastră şi a lor – şi, îmi dauseama acum, secretul pe care îl păstra Abnegaţia.

— Au depăşit vreodată limita? întreabă Tris.— De câteva ori, răspunde Johanna. Era responsabilitatea

noastră să facem faţă situaţiei atunci când se ivea.Tris îi aruncă o privire, iar ea ridică din umeri.— Fiecare facţiune are un ser, zice Johanna. Serul

Neînfricării oferă realităţi halucinante, al Candorii adevărul, alPrieteniei oferă pace, al Erudiţiei oferă moarte…

Auzind acestea, Tris se înfioară vizibil, însă Johannacontinuă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Iar cel al Abnegaţiei resetează amintiri.— Resetează amintiri?— Ca amintirile Amandei Ritter, spun eu. Ea a spus: „Există

multe lucruri pe care sunt fericită să le uit”, îţi aminteşti?

— Da, întocmai, zice Johanna. Cei din Prietenie suntînsărcinaţi cu administrarea serului Abnegaţiei oricui trece delimită, suficient cât să-i facă să uite experienţa. Sunt sigură căexistă câţiva care s-au strecurat pe lângă noi, însă nu mulţi.

Apoi se aşterne tăcerea. Răsucesc informaţiile iar şi iar înmintea mea. E ceva profund greşit în a-i lua amintirile uneipersoane – cu toate că ştiu că era necesar pentru a păstraoraşul în siguranţă oricâtă vreme ar fi fost nevoie, simt astadupă felul în care mi se strânge stomacul: ia-i amintirile uneipersoane, şi atunci persoana nu va mai fi aceeaşi.

Simt că toate trăirile mele o iau razna, deoarece, cu câttrecem mai departe dincolo de limitele patrulelor de Neînfricaţi,cu atât ajungem mai aproape să vedem ce zace dincolo desingura lume pe care am cunoscut-o vreodată. Sunt terifiat şiîncântat şi confuz şi alte o sută de lucruri în acelaşi timp.

Văd ceva în faţa noastră, în lumina zorilor, şi o apuc pe Trisde mână.

— Priveşte, îi spun.

CAPITOLUL TREISPREZECE

TRIS

ACEASTĂ LUME NOUĂ e plină de drumuri şi de clădiriîntunecate şi de linii de tensiune prăbuşite.

Din câte îmi dau seama, aici nu există viaţă; nicio mişcare,niciun sunet, cu excepţia vântului şi a paşilor mei.

E ca şi cum peisajul ar fi o propoziţie întreruptă, o parteatârnând în aer, neterminată, iar cealaltă un subiect cu totuldiferit. Pe partea dinspre noi a propoziţiei există teren pustiu,iarbă şi kilometri întregi de stradă. De cealaltă parte există douăziduri din beton, cu şase linii de tren între ele. În faţă există unpod din beton, construit deasupra zidurilor, iar liniile de tren suntîncadrate de clădiri din lemn, cărămidă şi sticlă, cu ferestreîntunecate, printre acestea înălţându-se copaci atât de sălbatici,încât ramurile acestora au crescut laolaltă.

Pe un marcaj din dreapta scrie 90.— Acum ce facem? întreabă Uriah.— Urmărim şinele, îi spun, dar îmi iese atât de şoptit, încât

aud numai eu.

* * *

Coborâm din camioane la linia de demarcaţie dintre lumeanoastră şi a lor – oricine ar fi „ei”. Robert şi Johanna îşi iaurămas-bun, întorc camioanele şi pornesc înapoi spre oraş. Îiprivesc plecând. Nu-mi pot imagina că au venit până aici şiacum se întorc, dar îmi imaginez că sunt lucruri pe care trebuiesă le facă în oraş. Johanna încă are o rebeliune de-a Loialilorde organizat.

Noi, ceilalţi – Tobias, Caleb, Peter, Christina, Uriah, Cara şicu mine – pornim cu puţinele noastre bunuri de-a lungul şinelorde cale ferată.

Şinele nu seamănă cu cele din oraş. Sunt lustruite şi netede,iar în loc de traverse există plăci de metal texturat. Înainteamea văd unul dintre trenuri pe şine, abandonat lângă zid. Este

placat cu metal deasupra şi în faţă, asemenea unei oglinzi, cugeamurile vopsite pe laterale. Când ne apropiem, văd şiruri debănci în interior, cu perne cafenii pe ele. Probabil că oamenii nutrebuie să urce şi să coboare sărind din aceste trenuri.

Tobias merge în spatele meu pe una dintre şine, cu braţeleridicate, pentru a-şi menţine echilibrul. Ceilalţi s-au împrăştiat:Peter şi Caleb aproape de un zid, Cara lângă celălalt. Nimeninu vorbeşte mult, exceptând momentele când arată spre cevanou, un marcaj sau o clădire sau vreun indiciu a felului în carearăta această lume când era populată de oameni.

Zidurile din beton îmi atrag atenţia – sunt acoperite cuimagini ciudate de oameni cu pielea atât de netedă, încât cugreu mai arată a oameni, sau de sticle colorate de şampon, saubalsam, sau vitamine, sau alte substanţe necunoscute, cuvintepe care nu le înţeleg, „vodcă” şi „coca-cola” şi „băuturăenergizantă”. Culorile şi formele şi cuvintele şi imaginile suntatât de ţipătoare, atât de abundente, încât te hipnotizează.

— Tris!Tobias pune mâna pe umărul meu şi mă opresc.El înclină capul şi întreabă:— Auzi asta?Aud paşi şi vocile liniştite ale tovarăşilor noştri. Aud respiraţia

mea şi a lui. Însă, între toate acestea, există o huruială aproapesilenţioasă, inconsistentă în intensitatea ei. Pare a fi un motor.

— Opriţi-vă cu toţii! strig eu.Spre surprinderea mea, toată lumea se supune, chiar şi

Peter, şi ne adunăm în centrul şinelor. Îl văd pe Peter scoţându-şi arma şi ridicând-o, iar eu procedez la fel, cu ambele mâiniunite pentru a o stabiliza, amintindu-mi de uşurinţa cu careobişnuiam să o ridic. Această uşurinţă a dispărut acum.

Ceva apare de după cotitura din faţă: un camion negru, caree mai mare decât orice camion pe care l-am văzut vreodată,suficient cât să încapă mai mult de zece oameni în remorca luiacoperită.

Mă înfior.Camionul trece zguduindu-se peste şine şi se opreşte la vreo

zece metri în faţa noastră. Îl văd pe bărbatul care îl conduce –are tenul măsliniu şi părul lung, legat la ceafă.

— Dumnezeule! zice Tobias şi îşi înăspreşte strânsoarea pe

armă.O femeie coboară de pe locul din faţă. Pare să fie cam de

vârsta Johannei, cu pielea presărată de pistrui şi cu părul atâtde închis la culoare, încât pare aproape negru. Sare pe pământşi ridică ambele mâini, ca să vedem că nu este înarmată.

— Bună, zice ea şi zâmbeşte agitată. Numele meu este Zoe.El e Amar.

Face un gest cu capul pentru a ni-l arăta pe şofer, care acoborât şi el din camion.

— Amar a murit, zice Tobias.— Ba nu, n-am murit. Vino, Four! îl cheamă Amar.Chipul lui Tobias se crispează de teamă. Nu-l învinovăţesc.

Nu se întâmplă în fiecare zi să vezi pe cineva la care ai ţinutîntorcându-se din morţi.

Chipurile tuturor oamenilor pe care i-am pierdut năvălesc înmintea mea. Lynn. Marlene. Will. Al.

Tata. Mama.Ce-ar fi să fie cu toţii în viaţă, aşa, ca Amar? Ce-ar fi ca

această cortină care ne separă să nu fie moartea, ci un gard şio fâşie de pământ?

Nu mă pot abţine să nu sper, oricât de prostesc ar fi.— Lucrăm pentru aceeaşi organizaţie care a fondat oraşul

vostru, zice Zoe în timp ce se uită la Amar. Aceeaşi organizaţiedin care venea Edith Prior. Şi…

Bagă mâna în buzunar şi scoate o fotografie parţial boţită. Oîntinde, iar apoi privirea ei o caută pe a mea în mulţimea deoameni şi de arme.

— Cred c-ar trebui să te uiţi la asta, Tris, zice ea. Voi face unpas înainte şi-o voi lăsa pe pământ, pe urmă voi păşi înapoi. Eîn regulă?

Îmi cunoaşte numele. Mi se pune un nod în gât de teamă.Cum de îmi cunoaşte numele? Şi nu doar numele – porecla,numele pe care l-am ales când m-am alăturat Neînfricaţilor.

— În regulă, răspund, însă vocea îmi este răguşită, astfelîncât cuvintele de-abia se aud.

Zoe face un pas în faţă, pune fotografia pe şina de tren, apoiîşi reia poziţia iniţială. Eu ies din siguranţa conferită de trupanoastră mai numeroasă şi mă las pe vine lângă fotografie,uitându-mă la ea în tot acest timp. Pe urmă merg cu spatele, cu

fotografia în mână.În fotografie se vede un grup de oameni în faţa unui gard de

plasă, ţinându-se cu toţii pe după umeri. Văd o versiunecopilărească a lui Zoe, recognoscibilă datorită pistruilor, şicâţiva oameni pe care nu îi cunosc. Când sunt pe punctul de ao întreba ce rost are ca eu să mă uit la această fotografie, orecunosc pe tânăra femeie cu părul blond, legat la spate, şi cuun zâmbet larg.

Mama mea. Ce caută mama lângă oamenii aceştia?Ceva – jale, durere, dor – mă apasă în piept.— Sunt multe de explicat, zice Zoe. Dar ăsta nu e cel mai

bun loc în care s-o facem. Am vrea să vă ducem la sediulnostru. E un drum scurt cu maşina.

Continuând să ţină arma ridicată, Tobias mă atinge peîncheietura mânii, ridicând fotografia mai aproape de chipul lui.

— Asta e mama ta? mă întreabă el.— E mama? întreabă Caleb.Îl împinge pe Tobias pentru a vedea fotografia peste umărul

meu.— Da, le răspund amândurora.— Crezi c-ar trebui s-avem încredere în ei? mă întreabă

Tobias pe un ton scăzut.Zoe nu pare a fi o mincinoasă. Iar dacă ştie cine sunt şi a

ştiut cum să ne găsească aici, se datorează, probabil, faptuluică are o oarecare formă de acces în oraş, ceea ce înseamnăcă probabil spune adevărul cu privire la faptul că a făcut partedin acelaşi grup cu Edith Prior. Şi apoi mai este şi Amar, careurmăreşte fiecare mişcare pe care o face Tobias.

— Am venit aici deoarece am vrut să-i găsim pe aceştioameni, spun eu. Trebuie să avem încredere în cineva, nu-iaşa? Altminteri vom umbla printr-un ţinut pustiu, probabil murindde foame.

Tobias îmi dă drumul la mână şi îşi lasă arma în jos.Procedez la fel. Ne urmează şi ceilalţi, Christina lăsându-şiultima arma jos.

— Oriunde mergem, trebuie să fim liberi să plecăm oricând,zice Christina, bine?

Zoe îşi pune mâna pe piept, deasupra inimii.— Aveţi cuvântul meu de onoare.

Sper, de dragul nostru, al tuturor, că are într-adevăr onoare.

CAPITOLUL PAISPREZECE

TOBIAS

STAU PE MARGINEA remorcii camionului, ţinându-mă destructura pe care se sprijină prelata. Vreau ca această nouărealitate să fie o simulare pe care să o pot manipula, dacă aşreuşi să-mi dau seama despre ce e vorba. Dar nu este şi nu îmidau seama despre ce e vorba.

Amar trăieşte.„Adaptează-te!” era una dintre comenzile lui favorite în timpul

iniţierii mele. Uneori o striga atât de des, încât ajungeam să ovisez; mă trezea asemenea unui ceas deşteptător, solicitândmai mult de la mine decât aş fi putut eu da. Adaptează-te.Adaptează-te mai repede, adaptează-te mai bine, adaptează-tela lucrurile la care niciun om n-ar trebui să se adapteze.

Cum ar fi ăsta: să părăseşti o lume pe deplin formată şi sădescoperi o alta.

Sau ăsta: să descoperi că prietenul tău mort trăieşte, de fapt,şi conduce camionul în care călătoreşti.

Tris stă aşezată în spatele meu, pe bancheta din remorcă,ţinând în mâini fotografia boţită. Îşi trece degetele peste chipulmamei ei, aproape atingându-l, însă nu chiar. Christina stă de-oparte a ei, iar Caleb de cealaltă. Probabil că îl lasă să stea doarca să poată vedea fotografia; întregul ei trup se fereşte de el,lipindu-se de Christina.

— E mama voastră? întreabă Christina.Tris şi Caleb încuviinţează.— E foarte tânără aici. Şi drăguţă, adaugă Christina.— Da, aşa este. Era, de fapt.Mă aştept ca vocea lui Tris să sune trist în timp ce răspunde,

de parcă ar durea-o amintirea frumuseţii pieritoare a mamei ei.În schimb, vocea îi este emoţionată, cu buzele strânse înanticipare. Sper că nu-şi face false speranţe.

— Lasă-mă să o văd, zice Caleb, întinzând mâna spre soralui.

Tăcută, fără să îl privească, ea îi dă fotografia.

Mă întorc cu spatele spre lumea de care ne îndepărtăm –capătul şinelor de tren. Porţiunile imense de câmpie. Şi, îndepărtare, Butucul, de-abia vizibil în ceaţa care acoperăcontururile oraşului. E un sentiment straniu să-l văd din loculacesta, de parcă încă aş putea să-l ating dacă mi-aş întindesuficient mâna, cu toate că m-am îndepărtat de el.

Peter se mută spre capătul remorcii camionului, alături demine, ţinându-se de prelată pentru a se echilibra. Şinele de trendescriu o curbă, îndepărtându-se de noi, şi nu mai zăresccâmpia. Zidurile de pe ambele părţi dispar treptat, pe măsurăce terenul devine plat, şi văd pretutindeni clădiri, unele mici, aşacum sunt casele Abnegaţiei, iar alte mari, aşa cum ar fi clădiriledin oraş răsturnate pe o parte.

Copacii, crescuţi în neştire şi imenşi, se înalţă dincolo dearmăturile din ciment menite a-i îngrădi, rădăcinile lor năpădindtrotuarul. Pe marginea unui acoperiş sunt cocoţate un şir depăsări negre asemănătoare celor tatuate pe clavicula lui Tris.Când camionul trece prin dreptul lor, ele cârâie şi se împrăştieîn văzduh.

E o lume sălbatică.Brusc, e prea mult pentru mine ca să pot suporta şi sunt

nevoit să mă întorc cu spatele şi să mă aşez pe una dintrebanchete. Îmi prind capul între palme, ţinând ochii închişi, astfelîncât să nu fiu nevoit să mai primesc nicio informaţie. Simtbraţul puternic al lui Tris pe spatele meu, trăgându-mă spresilueta ei delicată. Palmele îmi sunt amorţite.

— Concentraţi-vă doar pe ce este aici, acum, ne spune Caradin partea opusă a camionului. La modul în care se mişcă acestcamion. O să vă ajute.

Încerc. Mă gândesc la cât e de tare bancheta de sub mine şila vibraţia continuă a camionului, chiar şi pe teren plan, simţind-o până în măduva oaselor. Detectez cele mai mici mişcări lastânga şi la dreapta, înainte şi înapoi, şi absorb toate legănărileîn timp ce rulează peste şine. Mă concentrez până ce în jurulmeu totul devine întunecat şi nu mai simt trecerea timpului saupanica descoperirii, ci doar mişcarea noastră pe pământ.

— Probabil că acum ar trebui să priveşti în jur, zice Tris, şivocea ei pare slabă.

Christina şi Uriah stau în picioare acolo unde stăteam eu,

privind pe după prelată. Mă uit peste umerii lor, să văd încotrone îndreptăm. Există o îngrăditură înaltă, care se întindetraversând peisajul, care pare pustiu prin comparaţie cudensitatea de clădiri îngrămădite pe care le-am văzut înainte sămă aşez. Gardul are zăbrele negre, verticale, cu capeteascuţite, care se înclină spre exterior, de parcă ar vrea săînţepe pe oricine ar încerca să se caţere peste.

La câţiva metri după el e un alt gard, de data asta de plasă,asemănător celui din jurul oraşului, cu sârmă ghimpatădeasupra. Aud un bâzâit puternic, care provine dinspre cel de-aldoilea gard, o încărcătură electrică. În spaţiul dintre ele circulăoameni care poartă arme ce seamănă oarecum cu puştilenoastre de paintball, însă mult mai letale, mult mai puternice.

Pe o placă de pe primul gard scrie BIROUL DE ASISTENŢĂGENETICĂ.

Aud vocea lui Amar, vorbindu-le paznicilor înarmaţi, dar nuştiu ce spune. Se deschide o poartă în primul gard, pentru a nelăsa să intrăm, apoi o poartă în cel de-al doilea. Dincolo de celedouă garduri este… ordine.

Din câte îmi dau seama, există clădiri scunde, separate depeluze de iarbă tunsă şi copaci tineri. Drumurile care faclegătura între ele sunt bine întreţinute şi bine marcate, cu săgeţicare arată spre diferite destinaţii: SERE, drept înainte;AVANPOSTUL SECURITĂŢII, la stânga; REŞEDINŢELEOFIŢERILOR, la dreapta; SEDIUL PRINCIPAL, drept înainte.

Mă ridic şi mă aplec peste marginea camionului pentru avedea sediul, jumătate din corpul meu atârnând deasupradrumului. Clădirea Biroului de Asistenţă Genetică nu e înaltă,dar e, totuşi, imensă, mai largă decât pot eu să cuprind cuprivirea, un mamut de sticlă, oţel şi beton. În spatele sediuluiexistă câteva turnuri înalte, având deasupra cupole – nu ştiu dece, dar atunci când le văd mă gândesc la o cameră de control şimă întreb dacă nu cumva asta şi sunt.

În afară de paznicii dintre garduri, afară sunt puţini oameni,care se opresc să ne privească, însă noi înaintăm atât de iute,încât nu apuc să le văd expresiile.

Camionul se opreşte în faţa unei uşi duble, iar Peter esteprimul care sare. Noi, ceilalţi, ne împrăştiem pe trotuar în urmalui şi stăm umăr lângă umăr, atât de aproape, încât aud cât de

repede respiră toată lumea. În oraş eram împărţiţi dupăfacţiune, după vârstă, după istorie. Dar aici toate acele diviziunidispar. Ne avem doar pe noi.

— Şi începem, murmură Tris, în timp ce Zoe şi Amar seapropie.

Şi începem, spun în sinea mea.

* * *

— Bine aţi venit la sediu, zice Zoe. Clădirea a fost odinioarăAeroportul O’Hare, unul dintre cele mai aglomerate aeroporturidin ţară. Acum este sediul central al Biroului de AsistenţăGenetică – sau, pur şi simplu, Biroul, aşa cum îi spunem noi pe-aici. Este una dintre agenţiile guvernului Statelor Unite.

Simt cum îmi cade faţa. Cunosc toate cuvintele pe care lespune, în afară de faptul că nu sunt foarte sigur ce e acela un„aeroport” sau ce sunt „state unite”. Dar, oricum, pentru mine n-au noimă nici măcar alăturate. Nu sunt singurul care pareconfuz – Peter ridică ambele sprâncene, de parcă ar pune oîntrebare.

— Îmi pare rău, zice ea. Tot uit cât de puţine lucruri ştiţi.— Consider că e vina voastră dacă nu ştim nimic, nu a

noastră, remarcă Peter.— Ar trebui să reformulez, spune Zoe, zâmbind blând. Tot uit

cât de puţine informaţii v-am furnizat. Un aeroport este uncentru pentru transportul aerian şi…

— Transport aerian? întreabă Christina, nevenindu-i săcreadă.

— Una dintre invenţiile tehnologice, despre care nu eranecesar ca noi să ştim când eram în interiorul oraşului, etransportul aerian, zice Amar. E sigur, rapid şi uimitor.

— Uau, face Tris.Ea pare încântată. Eu, în schimb, mă gândesc la mersul în

viteză prin aer, sus, deasupra sediului, şi am senzaţia că îmivine să vomit.

— În fine. Când experimentele au început să aibă loc,aeroportul a fost convertit în acest sediu, astfel încât să putemmonitoriza experimentele de la distanţă, spune Zoe. Intenţionezsă vă conduc în camera de control să faceţi cunoştinţă cu

David, conducătorul Biroului. Veţi vedea o mulţime de lucruri pecare nu le înţelegeţi, dar poate că e cel mai bine să primiţi nişteexplicaţii preliminare înainte să începeţi să-mi puneţi întrebărilegate de ele. Aşa că notaţi-vă lucrurile despre care vreţi săaflaţi mai multe şi simţiţi-vă liberi să ne întrebaţi pe mine sau peAmar mai târziu.

Porneşte spre intrare şi uşile se dau în lături, deschise de doipaznici înarmaţi, care îi zâmbesc în chip de salut în timp ce eatrece. Contrastul dintre salutul prietenesc şi armele purtate peumăr e aproape umoristic. Armele sunt imense şi mă întreb cesimţi când tragi cu ele, dacă poţi simţi puterea mortală din eledoar trecându-ţi degetul peste trăgaci.

Simt un aer rece pe faţă când intru în sediu. Ferestrele searcuiesc deasupra capului meu, lăsând să intre lumina palidă,însă ăsta e cel mai atrăgător lucru la acest loc – pardoseala degresie este închisă la culoare din cauza mizeriei şi a vechimii,iar pereţii sunt gri cu alb. În faţa noastră există o mare deoameni şi de maşinării, cu o pancartă pe care scrie CONTROLDE SECURITATE. Nu înţeleg de ce le trebuie atât de multăsecuritate dacă sunt deja protejaţi de două rânduri de garduri,unul dintre ele electrificat, şi de câteva rânduri de paznici, darnu e lumea mea ca să întreb.

Nu, asta nu e deloc lumea mea.Tris mă atinge pe umăr şi îmi arată spre intrare.— Uită-te acolo.În partea opusă a încăperii, dincolo de controlul de

securitate, se află un bloc imens de piatră, cu un aparat desticlă suspendat deasupra. Este un exemplu clar de lucruri pecare le vom vedea şi pe care nu le vom înţelege. De asemenea,nu înţeleg foamea din ochii lui Tris, care devorează totul în jurulnostru, de parcă numai asta ar putea să o ţină în viaţă. Uneoriam senzaţia că suntem la fel, dar, alteori, cum ar fi acum, simtdiferenţa dintre personalităţile noastre, de parcă tocmai aş finimerit într-un perete.

Christina îi spune ceva lui Tris şi amândouă zâmbesc. Tot ceaud este înăbuşit şi distorsionat.

— Te simţi bine? mă întreabă Cara.— Da, îi răspund automat.— Vezi tu, ar fi perfect logic să fii panicat în momentele

astea, îmi spune ea. Nu e nevoie să insişti permanent să-ţi arăţimasculinitatea ta de nezdruncinat.

— Ce anume…?Ea zâmbeşte şi îmi dau seama că glumea.Toţi cei de la controlul securităţii fac un pas în lateral,

alcătuind un tunel prin care să trecem. În faţa noastră, Zoeanunţă:

— Nu sunt admise arme în incintă, însă dacă le lăsaţi lapunctul de control le puteţi lua când ieşiţi, în cazul în carealegeţi să procedaţi astfel. După ce le lăsaţi, vom trece prinscanere şi ne vom vedea de drum.

— Femeia asta este enervantă, zice Cara.— Poftim? întreb eu. De ce?— Nu face distincţie între ea şi cunoştinţele ei, spune Cara în

timp ce îşi scoate arma. Spune într-una lucruri ca şi cum ar fievidente, când, de fapt, nu sunt evidente.

— Ai dreptate, admit eu fără convingere. E enervant.În faţa mea o văd pe Zoe punându-şi arma într-o lădiţă gri şi

intrând apoi într-un scaner – e o cutie de mărimea unui om, cuun tunel drept în mijloc, suficient de larg pentru un corp. Îmiscot şi eu arma, care e grea din cauza gloanţelor nefolosite, şi opun în lădiţa pe care mi-o întinde paznicul, unde se află şicelelalte arme.

O privesc pe Zoe trecând prin scaner, apoi pe Amar, Peter,Caleb, Cara şi Christina. Când mă aflu în faţa lui, uitându-mă lapereţii care îmi vor strânge trupul între ei, încep să simt din nousenzaţia de panică, mâinile amorţite şi pieptul care mă strânge.Scanerul îmi aminteşte de cutia din lemn care m-a ţinutprizonier în peisajul fricii mele, strângându-mi oasele cu putere.

Nu pot, nu voi intra în panică aici.Îmi oblig picioarele să se mişte spre scaner şi stau în mijloc,

unde au stat toţi ceilalţi. Percep ceva mişcându-se în pereţi şise aude un bip ascuţit. Mă înfior şi tot ce văd este mânapaznicului, care îmi fac semn să înaintez.

Acum e în regulă să evadez.Ies împleticindu-mă din scaner, iar în jurul meu se deschide

aerul. Cara îmi aruncă o privire întrebătoare, dar nu spunenimic.

Când Tris mă ia de mână după ce trece prin scaner, de-abia

o simt. Îmi amintesc cum am trecut prin peisajul fricii mele cuea, trupurile noastre apăsate laolaltă în cutia de lemn închisă înjurul nostru, palma mea pe pieptul ei, simţindu-i bătăile inimii. Esuficient să mă ancorez din nou în realitate.

După ce trece şi Uriah, Zoe ne face din nou semn săînaintăm.

Dincolo de punctul de control, edificiul nu e la fel de neîngrijitca până acum. Podelele sunt tot din gresie, însă aceasta estelustruită la perfecţie şi există pretutindeni ferestre. Văd de-alungul unui coridor şiruri de mese de laborator şi computere,ceea ce îmi aminteşte de sediul Erudiţiei, însă aici e mailuminos şi nimic nu pare a fi ascuns.

Zoe ne conduce la dreapta, spre un pasaj mai întunecat.Când trecem pe lângă oameni, aceştia se opresc să se uite lanoi şi simt privirile lor ca pe nişte mici raze de căldură, făcându-mă să mă înroşesc de la gât până în obraji.

Mergem o vreme, pătrunzând mai adânc în sediu, iar apoiZoe se opreşte şi se întoarce cu faţa spre noi.

În spatele ei există un cerc mare de ecrane albe, ca niştemolii dând târcoale unei flăcări. Oamenii din cerc sunt aşezaţi lapupitre joase, tastând furioşi în faţa a şi mai multe ecrane,acestea stând cu faţa spre exterior, nu spre interior. Este ocameră de control, dar nu este închisă şi nu-mi dau seama ceobservă ei aici, de vreme ce toate ecranele sunt întunecate. Înfaţa ecranelor sunt îngrămădite scaune, bănci şi mese, deparcă oamenii se adună acolo să privească după bunul plac.

La câţiva metri în faţa camerei de control se află un bărbatmai în vârstă, zâmbitor şi îmbrăcat într-o uniformă bleumarin, lafel ca toţi ceilalţi. Când ne vede apropiindu-ne, îşi desfacemâinile de parcă ar vrea să ne ureze bun venit. David,presupun.

— Asta, zice bărbatul, este ceea ce am aşteptat încă de labun început.

CAPITOLUL CINCISPREZECE

TRIS

SCOT FOTOGRAFIA din buzunar. Bărbatul din faţa mea –David – este şi el acolo, alături de mama mea, cu faţa mainetedă, cu talia ceva mai subţire.

Acopăr chipul mamei cu buricul degetului. Toată speranţacare creştea în mine s-a risipit. Dacă mama, tata sau prieteniimei ar fi fost în viaţă, ar fi aşteptat la uşă sosirea noastră. Ar fitrebuit să am mai multă experienţă şi să nu cred că orice s-aîntâmplat cu Amar – orice o fi fost – s-ar putea întâmpla dinnou.

— Numele meu este David. După cum probabil v-a zis Zoedeja, sunt conducătorul Biroului de Asistenţă Genetică. Mă voistrădui să vă explic lucrurile, ne spune David. Primul lucru pecare ar trebui să-l ştiţi este că informaţiile pe care vi le-a datEdith Prior sunt doar parţial adevărate.

Rostind numele „Prior”, îşi fixează privirea asupra mea.Tremur de anticipare – de când am văzut acel video, am fostdisperată să primesc nişte răspunsuri, iar acum dorinţa mi se vaîndeplini.

— Ea v-a furnizat doar atâtea informaţii câte vă eraunecesare pentru a veni în întâmpinarea scopurilorexperimentelor noastre, spune David. Şi, în multe cazuri, astaînseamnă suprasimplificare, omitere şi, categoric, falsificare.Acum, că vă aflaţi aici, nu mai e nevoie de niciunul dintre acelelucruri.

— Tot vorbiţi despre „experimente”, zice Tobias. Ceexperimente?

— Da, bine, ajungeam la asta, zice David, privindu-l peAmar. De unde au început atunci când ţi le-au explicat ţie?

— Nu contează de unde începi. Tot nu le poţi face să fie maiuşor de înghiţit, zice Amar, ciupindu-şi cuticulele.

David cugetă preţ de o clipă, apoi îşi drege vocea.— Cu mult timp în urmă, guvernul Statelor Unite…— Ce anume? întreabă Uriah.

— E o ţară, răspunde Amar. Una mare. Are graniţe şi propriulguvern, iar noi ne aflăm chiar acolo. Putem vorbi despre astamai târziu. Continuaţi, domnule.

David îşi apasă degetul mare în palmă şi îşi masează mâna,clar zăpăcit de toate întreruperile.

Începe din nou:— Acum câteva secole, guvernul acestei ţări a devenit

interesat să impună anumite comportamente dezirabilecetăţenilor săi. Fuseseră întreprinse studii care indicau cătendinţele violente puteau fi depistate parţial în genele uneipersoane – o genă numită „gena crimei” a fost prima dintreacestea, dar au mai existat şi altele, predispoziţii geneticepentru laşitate, necinste, inteligenţă limitată – cu alte cuvinte,toate însuşirile care, în cele din urmă, contribuie la decădereaunei societăţi.

Am fost învăţaţi că facţiunile au fost alcătuite pentru arezolva problema, cea a firilor noastre defecte. În aparenţă,oamenii pe care îi descrie David – oricine vor fi fost aceştia –credeau şi ei în această problemă.

Cunosc foarte puţine despre genetică – numai ceea ce vădcă trece de la părinte la copil, în chipul meu şi în cele aleprietenilor mei. Nu-mi pot imagina izolarea unei gene pentrucrimă, laşitate sau necinste. Acele lucruri par prea nebuloasepentru a avea o localizare concretă în trupul unei persoane,însă eu nu sunt om de ştiinţă.

— Evident, există câţiva factori care determinăpersonalitatea, inclusiv modul în care a fost crescută opersoană şi experienţele sale, continuă David, însă, în pofidapăcii şi a prosperităţii care au domnit în această ţară timp deaproape un secol, li s-a părut avantajos strămoşilor noştri săreducă riscul acestor însuşiri de nedorit, existente în populaţianoastră, prin corectarea lor. Cu alte cuvinte, prin modificareaomenirii. Aşa s-a născut experimentul manipulării genetice. Afost nevoie de mai multe generaţii pentru ca orice tip demanipulare genetică să se manifeste, însă oamenii au fost aleşiîn număr mare din imensa masă a populaţiei, în concordanţă cuprovenienţa şi comportamentul lor, şi li s-a dat opţiunea de aoferi un dar generaţiilor noastre viitoare, o alterare genetică ceavea să-i facă pe descendenţii lor ceva mai buni.

Mă uit la ceilalţi. Peter îşi ţuguie buzele, dispreţuitor. Calebse încruntă. Cara a rămas cu gura căscată, de parcă ar fiînsetată după răspunsuri şi intenţionează să le înghită din aer.Christina pare doar sceptică, având o sprânceană ridicată, iarTobias îşi priveşte lung pantofii.

Am senzaţia că nu aud nimic nou – aceeaşi filosofie care aseparat facţiunile, conducând oamenii la manipularea genelorîn locul separării în grupe bazate pe virtuţi. Înţeleg asta. La unanumit nivel, chiar sunt de acord. Dar nu ştiu cum se leagă denoi aici, acum.

— Însă când manipulările genetice au început să-şi facăefectul, modificările au avut consecinţe dezastruoase. Dupăcum s-a dovedit, încercarea a avut ca rezultat nu genecorectate, ci unele deteriorate, continuă David. Îndepărtează-icuiva frica, sau inteligenţa limitată, sau necinstea… şi i-ai luatcompasiunea. Îndepărtează-i cuiva agresivitatea… şi i-ai luatmotivarea sau abilitatea de a se afirma. Îndepărtează-i cuivaegoismul… şi i-ai luat simţul autoconservării. Dacă vă gândiţi laasta, sunt sigur că înţelegeţi exact ce vreau să spun.

Bifez fiecare calitate în minte pe măsură ce el le rosteşte –frică, inteligenţă limitată, necinste, agresivitate, egoism. Elvorbeşte despre facţiuni. Şi are dreptate când spune că fiecarefacţiune pierde ceva atunci când câştigă o virtute: Neînfricaţii –curajoşi, dar cruzi; Erudiţii – inteligenţi, dar vanitoşi; cei dinPrietenie – paşnici, dar pasivi; cei din Candoare – cinstiţi, însănechibzuiţi; cei din Abnegaţie – altruişti, dar băţoşi.

— Omenirea n-a fost niciodată perfectă, însă modificărilegenetice au făcut să fie şi mai rea ca înainte. Aceasta s-amanifestat sub forma a ceea ce noi numim Războiul Purităţii.Un război civil, purtat de cei cu genele deteriorate, împotrivaguvernului şi a tuturor celor cu gene pure. Războiul Purităţii acauzat un nivel de distrugere nemaiîntâlnit până atunci pepământul american, eliminând aproape jumătate din populaţiaţării.

— Am pornit prezentarea vizuală, spune unul dintre oameniiaflaţi la pupitrele camerei de control.

Pe ecranul de deasupra capului lui David apare o hartă. Areo formă necunoscută, deci nu sunt sigură ce ar putea săreprezinte, dar e acoperită de petice de lumină roz, roşii şi

stacojii.— Aşa arăta ţara noastră înainte de Războiul Purităţii, spune

David. Şi aşa arată după…Luminile încep să scadă, peticele micşorându-se asemenea

băltoacelor de apă care se usucă la soare. Apoi îmi dau seamacă luminile roşii erau oameni – oameni dispărând, luminile lorstingându-se. Privesc lung spre ecran, incapabilă să procesez oasemenea pierdere substanţială.

David continuă:— Când, în cele din urmă, războiul s-a sfârşit, oamenii au

pretins o soluţie permanentă la problema genetică şi de aceeas-a format Biroul de Asistenţă Genetică. Înarmaţi cu toatecunoştinţele ştiinţifice aflate la dispoziţia guvernului nostru,predecesorii noştri au proiectat experimente pentru a redaomenirii puritatea genetică. I-au chemat pe indivizii cu genedeteriorate să vină, astfel încât Biroul să le poată modificagenele. Apoi, Biroul i-a plasat în medii sigure, pentru a se stabilipe termen lung, echipaţi cu versiunile de bază ale serurilor,astfel încât să-i ajute să-şi controleze societatea. Ei aveau săaştepte trecerea timpului – ca generaţiile să treacă, ca fiecaresă producă oameni din ce în ce mai vindecaţi genetic. Sau, aşacum îi cunoaşteţi acum… Divergenţii.

Încă de când Tori mi-a spus cuvântul care denumea ceea cesunt – Divergentă –, am vrut să ştiu ce înseamnă. Şi iată aicicel mai simplu răspuns pe care l-am primit: „Divergent”înseamnă că genele mele sunt vindecate. Pure. Întregi. Artrebui să mă simt uşurată că în sfârşit cunosc adevăratulrăspuns, însă e ceva că nu-mi dă pace.

Am crezut că „Divergent” explica tot ce sunt şi tot ce aşputea fi. Poate că mă înşelasem.

Simt că mi se taie respiraţia în timp ce revelaţiile încep să-şifacă loc în mintea şi în sufletul meu, pe măsură ce Davidînlătură straturile de minciuni şi de secrete. Îmi ating pieptulpentru a-mi simţi bătăile inimii, pentru a încerca să mă liniştesc.

— Oraşul vostru este unul dintre acele experimente pentruvindecarea genetică şi, de departe, cel mai încununat desucces, datorită proporţiei de modificări comportamentale.Adică, facţiunile.

David ne zâmbeşte de parcă ar fi ceva de care noi ar trebui

să fim mândri, însă eu nu sunt. Ei ne-au creat, ei au dat formălumii noastre, ei ne-au spus ce să credem.

Dacă ei ne-au spus ce să credem şi noi n-am aflat prinpropriile noastre puteri, e încă adevărat? Îmi apăs şi mai taremâna peste piept. Linişteşte-te.

— Facţiunile au fost încercarea predecesorilor noştri de aîncorpora un element „nutritiv” în acest experiment – ei audescoperit că simpla corecţie genetică nu era suficientă pentrua schimba modul în care oamenii se comportau. S-a stabilit căo nouă ordine socială, combinată cu modificarea genetică, ar ficea mai completă soluţie la problemele comportamentale pecare le crease deteriorarea genetică.

Zâmbetul lui David păleşte uitându-se în jur la noi. Nu ştiu lace se aşteptase – ca şi noi să-i zâmbim? El continuă:

— Facţiunile au fost introduse ulterior în majoritateaexperimentelor noastre, dintre care trei sunt în prezent active.Am ajuns departe pentru a vă proteja, pentru a vă observa şipentru a învăţa de la voi.

Cara îşi trece mâinile peste păr, de parcă ar verifica dacă areşuviţe zbârlite. Negăsind niciuna, spune:

— Aşadar, atunci când Edith Prior a spus că noi trebuia sădetectăm cauza Divergenţei şi să venim să vă ajutăm, asta afost…

— „Divergent” este numele pe care am hotărât să-l dămacelora care au atins nivelul dorit de vindecare genetică, ziceDavid. Am vrut să ne asigurăm că liderii oraşului vostru îipreţuiau. Nu ne-am aşteptat ca liderul Erudiţiei să înceapă să-ivâneze – sau ca Abnegaţia să îi spună acelei femei ce anumeerau – şi, contrar celor spuse de Edith Prior, niciodată n-amintenţionat cu adevărat ca voi să ne trimiteţi o armată deDivergenţi. La urma urmelor, n-avem cu adevărat nevoie deajutorul vostru. Pur şi simplu avem nevoie ca genele voastrevindecate să rămână intacte şi să fie transmise mai departegeneraţiilor viitoare.

— Aşadar, spui că dacă nu suntem Divergenţi, suntemdeterioraţi, zice Caleb.

Vocea îi tremură. Niciodată n-am crezut că aveam să-l vădpe Caleb pe punctul de a izbucni în lacrimi din pricina unuiasemenea lucru, dar el este pe punctul de-a o face.

Linişteşte-te, îmi spun din nou, şi respir adânc, lent.— Deterioraţi genetic, da, zice David. Oricum, am fost

surprinşi să descoperim că acea componentă a modificăriicomportamentale din experimentul oraşului vostru a fost deefect – până nu de mult chiar a ajutat în ceea ce priveşteproblemele comportamentale care făceau ca manipulareagenetică să fie atât de problematică. Asta pentru început. Deci,în general, n-aţi fi capabili să vă daţi seama dacă genele uneipersoane au fost deteriorate sau vindecate numai dincomportamentul acestuia.

— Sunt inteligent, zice Caleb. Deci tu insişti că, dat fiindfaptul că strămoşii mei au fost modificaţi pentru a fi isteţi, eu,urmaşul lor, nu pot da dovadă de compasiune. Eu şi toatecelelalte persoane deteriorate genetic suntem limitaţi de geneledeteriorate. Iar Divergenţii nu sunt.

— Ei bine, spune David, ridicând din umeri. Gândeşte-te laasta.

Caleb mă priveşte pentru prima dată după multe zile, iar eu,la rându-mi, îl privesc lung. Oare explicaţia pentru trădarea luiCaleb constă în genele lui deteriorate? Ca o boală pe care nu opoate vindeca şi pe care nu o poate controla? Nu pare corect.

— Genele nu înseamnă totul, spune Amar. Oamenii, inclusivcei deterioraţi genetic, fac alegeri. Asta e ceea ce contează.

Mă gândesc la tata, născut Erudit, nu Divergent; un bărbatcare nu se putea abţine să nu fie isteţ, alegând Abnegaţia,angajându-se într-o luptă pe viaţă împotriva propriei sale naturişi, în cele din urmă, împlinind-o. Un bărbat luptându-se cu elînsuşi, exact cum şi eu mă lupt cu mine însămi.

Războiul acesta intern nu pare să fie produsul deteriorăriigenetice – pare complet uman.

Mă uit la Tobias. Este atât de devastat, atât de adus deumeri, încât pare a fi gata să leşine. Nu e singurul care areaceastă reacţie: Christina, Peter, Uriah şi Caleb par cu toţiiuluiţi. Cara ţine tivul bluzei între degete şi îşi trece degetul marepeste material, încruntându-se.

— Sunt multe lucruri de procesat, spune David.Puţin spus! Alături de mine, Christina pufneşte.— Şi n-aţi dormit toată noaptea, încheie David, de parcă n-ar

fi fost întrerupt. Aşadar, vă voi conduce într-un loc unde să

puteţi avea parte de odihnă şi mâncare.— Aşteaptă! îi spun.Mă gândesc la fotografia din buzunar şi la faptul că Zoe îmi

cunoştea numele atunci când mi-a dat-o. Mă gândesc la ceeace ne-a spus David, despre faptul că ne-a ţinut sub observaţieşi că a învăţat de la noi. Mă gândesc la şirurile de ecrane albe,care se află drept în faţa mea.

— Ai spus că ne-ai observat. Cum?Zoe îşi face gura pungă. David dă din cap spre unul din

oamenii aflaţi la pupitrele din spatele lui. Deodată, toateecranele pornesc, fiecare prezentând imagini luate de diferitecamere. Pe cele aflate cel mai aproape de mine, văd sediulNeînfricaţilor. Merciless Mart. Millennium Park. ClădireaHancock. Butucul.

— Aţi ştiut dintotdeauna că Neînfricaţii ţin sub observaţieoraşul, folosind camere de securitate. Ei bine, avem acces şi laacele camere.

Ne-au urmărit!

* * *

Mă bate gândul să plec.Străbatem din nou punctul de control în drumul nostru spre

locul în care ne conduce David şi mă gândesc că voi trece dinnou prin el, luându-mi arma şi fugind din acest loc unde am fosturmărită. De când eram mică. Primii mei paşi, primele cuvinte,prima mea zi de şcoală, primul meu sărut.

Urmărită, atunci când Peter m-a atacat. Când facţiunea meaa fost pusă sub o simulare şi transformată în armată. Atuncicând părinţii mei au murit.

Ce altceva au mai văzut?Singurul lucru care mă opreşte să plec este fotografia din

buzunar. Nu pot să-i părăsesc pe aceşti oameni până când nuaflu cum au cunoscut-o pe mama.

David ne conduce prin sediu spre o zonă acoperită decovoare, cu plante în ghivece pe fiecare latură. Tapetul de pepereţi este vechi şi îngălbenit, cojindu-se în colţuri. Îl urmămîntr-o încăpere mare, cu tavan înalt, podea de lemn şi luminicare strălucesc galben-portocaliu. Există paturi de campanie

aranjate în două rânduri şi cufere lângă ele pentru ceea ce amadus cu noi, cu ferestre mari cu perdele elegante pe parteacealaltă a încăperii. Când mă apropii de ele, văd că sunt uzateşi deşirate pe margini.

David ne spune că această parte a sediului a fost un hotel,legat de aeroport printr-un tunel, iar că încăperea cu pricina afost cândva o sală de bal. Din nou, cuvintele nu înseamnă nimicpentru mine, însă el nu pare să remarce acest lucru.

— Desigur, aici e un spaţiu de cazare temporar. Când vă veţihotărî ce vreţi să faceţi, vă vom instala în altă parte, fie în acestsediu sau altundeva. Zoe se va asigura că aveţi tot ce vătrebuie. Mă întorc mâine să văd ce faceţi.

Mă uit la Tobias, care se plimbă încolo şi încoace în faţaferestrelor, rozându-şi unghiile. Nu mi-am dat seama că areacest obicei. Poate că n-a fost niciodată suficient de tulburat săo fi făcut până acum.

Aş putea rămâne să-l consolez, dar am nevoie de răspunsuriîn legătură cu mama şi n-am de gând să mai aştept nicio clipă.Sunt sigură că, dintre toţi, Tobias va înţelege. Îl urmez pe Davidîn hol. Ieşind din încăpere, se reazemă de perete şi se scarpinăla ceafă.

— Bună, îi spun. Numele meu este Tris. Cred că ai cunoscut-o pe mama.

El tresare uşor, dar, în cele din urmă, îmi zâmbeşte. Îmiîncrucişez braţele. Mă simt la fel ca atunci când Peter mi-asmuls prosopul în timpul iniţierii mele pentru a fi răutăcios:expusă, stânjenită, furioasă. Poate că nu e cinstit să îndrepttoate astea împotriva lui David, dar nu mă pot abţine. El esteconducătorul acestui sediu – al Biroului.

— Da, desigur, zice el. Te recunosc.De unde? Camerele acelea înfiorătoare care mi-au urmărit

fiecare mişcare? Strâng şi mai tare braţele la piept.— Bine.Aştept o secundă, apoi spun:— Trebuie să ştiu despre mama. Zoe mi-a dat o poză cu ea

şi tu stăteai exact lângă ea în acea fotografie, astfel încât îmiînchipui că m-ai putea ajuta.

— A, zice el. Pot să văd poza?O scot din buzunar şi i-o dau. El o netezeşte cu buricele

degetelor şi, privind-o, afişează un zâmbet ciudat, de parcă armângâia-o cu ochii. Îmi schimb greutatea de pe un picior pecelălalt – am senzaţia că întrerup un moment intim.

— Ea a făcut cândva o excursie înapoi la noi, zice el. Înaintesă devină mamă. Atunci am făcut fotografia.

— Înapoi la voi? întreb eu. Ea era una de-a voastră?— Da, răspunde David simplu, de parcă n-ar fi un cuvânt

care îmi schimbă întreaga lume. Ea provenea din acest loc. Amtrimis-o în oraş când era tânără, pentru a rezolva o problemă cuexperimentul.

— Deci ea ştia, spun eu şi vocea îmi tremură, dar nu ştiu dece. Ea ştia despre acest loc şi despre ceea ce era dincolo deîngrăditură.

David pare încurcat, cu sprâncenele lui stufoase încruntate.— Păi, da, desigur.Tremurul îmi coboară în braţe, apoi în palme şi, curând,

întregul trup mi se înfioară, de parcă ar respinge un tip deotravă pe care l-am înghiţit, iar otrava este cunoaştere.Cunoaşterea acestui loc şi a ecranelor sale şi a tuturorminciunilor pe care mi-am construit viaţa.

— Ea ştia că voi ne urmăreaţi în fiecare clipă… privind cum amurit ea şi cum a murit tata şi cum toţi au început să se omoareîntre ei! Şi aţi trimis pe cineva să o ajute, să mă ajute? Nu! Nu,tot ce-ai făcut a fost să iei notiţe.

— Tris…Încearcă să mă atingă, iar eu îi împing mâna.— Nu-mi spune aşa. N-ar fi trebuit să-mi cunoşti numele. N-

ar fi trebuit să ştii nimic despre noi.Tremurând, mă întorc în cameră.

* * *

Înăuntru, ceilalţi şi-au ales paturile şi şi-au pus lucrurile jos.Suntem doar noi aici, niciun intrus. Mă reazem de peretele delângă uşă şi îmi şterg palmele asudate de pantaloni.

Nimeni nu pare să se adapteze ca lumea. Peter e culcat cufaţa la perete. Uriah şi Christina stau jos unul lângă celălalt,purtând o conversaţie şoptită. Caleb îşi masează tâmplele cuburicele degetelor. Tobias încă se plimbă şi îşi roade unghiile.

Iar Cara e singură, trecându-şi mâna peste faţă. Pentru primadată de când o cunosc, pare supărată, iar armura Erudită i-adispărut.

Mă aşez jos, vizavi de ea.— Nu arăţi prea bine.Părul ei, de obicei neted şi prins în coc, este ciufulit. Se uită

urât la mine.— Drăguţ din partea ta să mi-o spui.— Îmi pare rău, zic. N-am vrut să sune aşa.— Ştiu, spune ea oftând. Sunt… sunt Erudită, ştii tu.Zâmbesc uşor.— Da, ştiu.— Ba nu, ripostează Cara, clătinând din cap.— Doar asta sunt. Erudită. Şi acum îmi spun că este

rezultatul unui defect în genetica mea… şi că facţiunile nu suntdecât o închisoare mentală pentru a ne ţine sub control. Exactcum au zis Evelyn Johnson şi cei fără facţiune.

Se opreşte.— Aşadar, de ce să formăm grupul Loialilor? De ce ne-am

bătut capul să venim aici?Nu mi-am dat seama cât de fidelă era deja Cara ideii de a fi

o Loială – faţă de sistemul de facţiuni, faţă de fondatorii noştri.Pentru mine era doar o identitate temporară, puternică, fiindcămă putea scoate din oraş. Pentru ea, ataşamentul trebuie să fifost mult mai profund.

— Tot e bine c-am venit aici, îi spun. Am descoperit adevărul.Nu e valabil şi pentru tine?

— Ba sigur că este, şopteşte Cara. Însă înseamnă că îmitrebuie alte cuvinte pentru ceea ce sunt.

Imediat după moartea mamei, m-am ţinut strâns deDivergenţa mea, de parcă ar fi fost un colac de salvare. Aveamnevoie de acel cuvânt pentru a-mi spune cine eram când înjurul meu totul se prăbuşea. Dar acum mă întreb dacă-mi maitrebuie, dacă noi vom mai avea vreodată cu adevărat nevoie deaceste cuvinte: „Neînfricat”, „Erudit”, „Divergent”, „Loial”, saudacă putem să fim doar prieteni sau iubiţi sau fraţi, definiţi dealegerile pe care le facem şi de iubirea şi loialitatea care neleagă.

— Mai bine vezi ce face el, zice Cara, dând din cap spre

Tobias.Traversez sala şi mă opresc în faţa ferestrelor pentru a

observa partea vizibilă a sediului, care e formată din aceeaşisticlă şi acelaşi oţel, aceleaşi trotuar, iarbă şi garduri. Când măvede, vine lângă mine.

— Eşti bine? îl întreb.— Da.Se aşază pe pervazul ferestrei, cu faţa la mine, astfel încât

ochii noştri sunt la acelaşi nivel.— Adică, nu, nu chiar. Chiar acum mă gândesc la cât de

lipsit de sens a fost totul. Sistemul de facţiuni, vreau să zic.Îşi freacă ceafa şi mă întreb dacă se gândeşte la tatuajele de

pe spate.— Am pus tot ce-am avut în asta. Cu toţii. Chiar dacă nu ne-

am dat seama că o făceam.— La asta te gândeşti?Ridic din sprâncene.— Tobias, ne-au urmărit. Tot ce s-a întâmplat, tot ce-am

făcut. N-au intervenit, ci doar ne-au invadat intimitatea. În modconstant.

Îşi freacă tâmplele cu buricele degetelor.— Aşa cred, totuşi, nu asta mă deranjează pe mine.Probabil că i-am oferit o privire plină de neîncredere fără să fi

vrut, întrucât clatină din cap.— Tris, am lucrat în camera de control a Neînfricaţilor.

Existau camere pretutindeni, permanent. Am încercat să teavertizez că oamenii te urmăreau în timpul iniţierii, îţi aminteşti?

Îmi amintesc ochii lui privind de la tavan spre colţuri.Avertismentele lui codate, sâsâite printre dinţi. Nu mi-am datniciodată seama că mă avertiza în legătură cu camerele – numi-a trecut niciodată prin minte, până acum.

— Cândva mă deranja şi pe mine, mi-a zis el, dar am trecutpeste asta cu mult timp în urmă. Mereu am gândit că eram pecont propriu, iar acum se dovedeşte că am avut dreptate – ne-au lăsat singuri. Exact aşa stau lucrurile.

— Bănuiesc că nu accept asta, spun eu. Dacă vezi pe cinevala ananghie, ar trebui să-l ajuţi. Chiar dacă e vorba de-unexperiment sau nu. Şi… Dumnezeule!

Mă crispez.

— Toate lucrurile pe care le-au văzut.El îmi zâmbeşte uşor.— Ce e? vreau eu să ştiu.— Mă gândeam la câteva dintre lucrurile pe care le-au văzut,

spune el, punându-şi mâna pe talia mea.Mă uit urât la el, preţ de o clipă, dar nu pot continua, nu cu el

zâmbind în felul acesta. Fără să ştiu că încearcă să mă facă sămă simt mai bine. Zâmbesc şi eu puţin.

Mă aşez lângă el pe pervaz, cu palmele aşezate sub pulpe.— Vezi tu, Biroul care a creat facţiunile nu e cu mult mai

diferit decât ce am crezut noi că s-a întâmplat: cu mult timp înurmă, un grup de oameni a hotărât că sistemul de facţiuni ar ficel mai bun mod de viaţă – sau modalitatea de a face oameniisă trăiască cele mai bune vieţi posibil.

La început nu îmi răspunde, ci îşi muşcă buzele şi priveşte lapicioarele noastre, aşa cum stau alături pe podea, vârfulpicioarelor mele de-abia atingând podeaua.

— Asta ajută, de fapt, zice el, însă există atât de multăminciună, încât e greu să-mi închipui care a fost adevărul, ce afost real, ce contează.

Îl iau de mână, strecurându-mi degetele între ale lui. El îşilipeşte fruntea de a mea.

Mă trezesc gândind Mulţumesc, Doamne, pentru asta, şiapoi înţeleg de ce este preocupat. Ce-ar fi dacă Dumnezeulpărinţilor mei, întregul lor sistem de credinţă, este doar cevainventat de o mână de oameni de ştiinţă pentru a ne ţine subcontrol? Şi nu doar credinţele lor legate de Dumnezeu şi desprece altceva mai este acolo, ci şi despre bine şi rău, desprealtruism? Trebuie ca toate aceste lucruri să se schimbe fiindcăştim cum a fost făcută lumea noastră?

Nu ştiu.Gândul reverberează în mine. Aşa că îl sărut – lent, încât să-i

simt căldura gurii şi apăsarea blândă şi respiraţia în timp ce nedesprindem.

— Cum se face, întreb eu, că ne găsim mereu înconjuraţi deoameni?

— Nu ştiu, zice el. Poate fiindcă suntem proşti.Râd, şi râsul, nu lumina, este cel care alungă întunericul care

se acumula în mine, care îmi aminteşte că încă trăiesc, fie şi în

acest loc bizar, unde tot ce am ştiut vreodată se năruie. Ştiucâteva lucruri – ştiu că nu sunt singură, că am prieteni, căiubesc. Ştiu de unde vin. Ştiu că nu vreau să mor, iar pentrumine asta înseamnă ceva – mai mult decât aş fi putut să spuncu câteva săptămâni în urmă.

* * *

La ceas de seară ne împingem paturile ceva mai aproape şine privim în ochi în momentele de dinainte de a adormi. Cândîn cele din urmă el adoarme, degetele noastre sunt împletite înspaţiul dintre paturi.

Zâmbesc uşor şi mă las şi eu pradă somnului.

CAPITOLUL ŞAISPREZECE

TOBIAS

SOARELE ÎNCĂ nu a apus complet când adormim, dar mătrezesc după câteva ore, la miezul nopţii, având mintea multprea preocupată pentru a mă putea odihni, ticsită de gânduri,întrebări şi îndoieli. Tris a dat drumul mai devreme mâinii mele,iar degetele ei ating acum podeaua. E tolănită pe saltea şi părulîi acoperă ochii.

Îmi vâr picioarele în pantofi şi ies pe culoar, şireturile biciuindmochetele. Sunt atât de obişnuit cu sediul Neînfricaţilor, încâtnu mă aştept ca podelele de lemn de sub mine să scârţâie – eusunt obişnuit cu hârşâitul şi ecoul pietrelor şi cu mugetul şipulsaţia apei din prăpastie.

La o săptămână după iniţierea mea, Amar – îngrijorat cădeveneam extrem de izolat şi de obsesiv – m-a invitat să măalătur unor Neînfricaţi mai mari la un joc de Provocări. Pentruprovocarea mea, ne-am întors la Carieră ca să-mi fac primultatuaj, peticul de flăcări Neînfricate care îmi acoperă cutiatoracică. A fost agonizant. Am savurat fiecare secundă.

Ajung la capătul culoarului şi mă trezesc într-un atrium,înconjurat de mirosul de pământ umed. Pretutindeni sunt planteşi copaci suspendaţi în apă, în acelaşi fel în care erau şi înserele din Prietenie. În mijlocul încăperii se află un copac într-un rezervor de apă imens, ridicat foarte sus deasupra podelei,astfel încât pot vedea încâlceala de rădăcini de dedesubt,ciudat de umane, precum nervii.

— Nu eşti la fel de vigilent pe cât erai cândva, spune Amar înspatele meu. Te-am urmărit până aici tocmai din holul central alhotelului.

— Ce vrei?Lovesc rezervorul cu încheieturile degetelor, stârnind cercuri

în apă.— Mă gândeam că doreşti să-ţi explic de ce nu sunt mort,

spune el.— M-am gândit la asta, spun eu. Nu ne-au lăsat niciodată

să-ţi vedem trupul. N-ar fi atât de greu să înscenezi o moartedacă nu arăţi trupul.

— Se pare că ai desluşit misterul.Amar îşi împreunează mâinile.— Ei bine, atunci am să plec, dacă nu eşti curios…Îmi încrucişez braţele la piept.Amar îşi trece o mână prin părul negru, legându-şi-l la spate

cu un elastic cauciucat.— Mi-au înscenat moartea fiindcă eram Divergent, iar

Jeanine începuse să omoare Divergenţii. Au încercat săsalveze cât de mulţi oameni au putut înainte ca ea să ajungă laei, dar a fost dificil, întrucât ea era mereu cu un pas înainteatuturor.

— Mai sunt şi alţii? întreb eu.— Câţiva, îmi răspunde.— Vreunul numit Prior?Amar clatină din cap.— Nu, din păcate, Natalie Prior chiar a murit. Ea a fost cea

care m-a ajutat să ies. Şi l-a mai ajutat şi pe celălalt tip…George Wu. Îl cunoşti? Patrulează acum, altminteri ar fi venit cumine să vă luăm. Sora lui e încă în oraş.

Numele îmi face stomacul ghem.— O, Doamne, spun, după care mă sprijin de rezervor.— Ce e? Îl cunoşti?Clatin din cap.Nu-mi pot imagina asta. S-au scurs doar câteva ore între

moartea lui Tori şi sosirea noastră. Într-o zi normală, câteva oreînseamnă multe verificări ale ceasului, mult timp de pierdut. Darieri, câteva ore au impus o barieră impenetrabilă între Tori şifratele ei.

— Tori e sora lui, spun eu. A încercat să iasă cu noi din oraş.— A încercat, repetă Amar. Ah! Uau. Asta-i…Amândoi rămânem tăcuţi o vreme. George nu va putea

niciodată să se reunească cu sora lui, iar ea a murit crezând căel fusese omorât de Jeanine. Nu mai poţi rosti nimic – cel puţin,nu ceva care să merite să fie rostit.

Acum că ochii mei s-au obişnuit cu lumina, observ căplantele din această încăpere au fost alese pentru frumuseţe,nu pentru caracterul lor practic – flori şi iederă şi mănunchiuri

de frunze purpurii şi roşii. Singurele flori pe care le-am văzutvreodată sunt cele sălbatice sau inflorescențele merilor dingrădinile Prieteniei. Acestea sunt mult mai extravagante decâtacelea, vibrante şi complexe, petale împăturite în petale. Oricear fi acest loc, nu are nevoie să fie la fel de pragmatic precumoraşul nostru.

— Femeia care ţi-a găsit trupul, spun eu. Ea doar… minţeaîn legătură cu asta?

— Nu poţi avea încredere în oameni să mintă coerent, spuneel, ridicând din sprâncene. Nu m-am gândit niciodată că aşspune asta, dar, oricum, e adevărat. Ea a fost resetată,amintirile ei au fost modificate astfel încât să mă includă pemine aruncându-mă de pe Turlă, iar cadavrul nu era al meu.Dar lucrurile erau şi-aşa agitate ca oamenii să-şi mai deaseama de asta.

— A fost resetată. Vrei să spui, cu serul Abnegaţiei?— Noi îl numim „serul memoriei”, de vreme ce, tehnic

vorbind, nu aparţine Abnegaţiei, dar, da, acela e.Mai devreme eram furios pe el. Nu ştiu sigur de ce. Poate că

eram furios din cauză că lumea a devenit un loc atât decomplicat, că n-am ştiut niciodată măcar o frântură de adevăr înaceastă privinţă. Sau că mi-am permis să jelesc o persoanăcare nu a murit cu adevărat, la fel cum mi-am jelit mama în toţiacei ani în care crezusem că murise. Să păcăleşti pe cineva săjelească e unul dintre cele mai crude trucuri pe care le poateface cineva, iar eu am păţit-o de două ori.

Dar, în timp ce-l privesc, furia mi se risipeşte, precummareea care se retrage. Iar în locul furiei mele se află prietenulşi instructorul meu de iniţiere, din nou în viaţă.

Rânjesc.— Aşadar, eşti în viaţă, spun eu.— Mai important, zice el, arătând cu degetul spre mine, tu nu

mai eşti supărat în legătură cu asta.Mă ia de mână şi mă strânge într-o îmbrăţişare puternică,

lovindu-mă cu palma pe spate. Încerc să-i întorc entuziasmul,dar nu vine din proprie iniţiativă – când ne despărţim, îmi simtchipul cald. Şi, judecând după felul în care izbucneşte în hohotede râs, e şi roşu.

— Odată Băţos, mereu Băţos, spune el.

— Mă rog, zic eu. Aşadar, îţi place aici?Amar ridică din umeri.— Nu prea am de-ales, dar, da, îmi place. Lucrez la pază,

evident, de vreme ce asta am fost învăţat să fac. Ne-ar plăceasă beneficiem de compania ta, dar bănuiesc că eşti probabilmult prea bun pentru aşa ceva.

— Deocamdată nu m-am hotărât dacă voi rămâne aici, spun.Dar, mulţumesc, cred.

— Nu există niciun loc mai bun decât aici. Toate celelalteoraşe – acolo locuiesc cei mai mulţi oameni, în acele zoneimense, metropolitane, precum oraşul nostru – sunt mizerabileşi periculoase, dacă nu cunoşti oamenii care trebuie. Aici măcarai apă curată, mâncare şi siguranţă.

Îmi schimb greutatea de pe un picior pe altul şi nu mă simt înlargul meu. Nu vreau să mă gândesc ce o să fac, dacă voirămâne aici, transformând acest sediu în căminul meu. Deja măsimt prins în capcană de propria-mi dezamăgire. Nu la asta m-am gândit când am fugit de părinţii mei şi de amintirile rele pecare mi le-au oferit. Totuşi, nu vreau să tulbur pacea cu Amar,acum că în sfârşit mi-am recăpătat prietenul, aşa că spun doar:

— Am să mă mai gândesc la asta.— Ascultă, mai trebuie să-ţi mărturisesc ceva.— Ce anume? A mai înviat careva?— Nu e o înviere propriu-zisă dacă n-am fost mort niciodată,

nu-i aşa? spune Amar, clătinând din cap. Nu, este vorba despreoraş. Cineva a auzit asta în camera de control – procesul luiMarcus este programat pentru mâine-dimineaţă.

Ştiam că avea să urmeze – ştiam că Evelyn avea să-lpăstreze pentru final, să savureze fiecare moment în timp ce îlprivea zvârcolindu-se sub serul adevărului, ca şi când ar fi fostultima ei masă. Nu mi-am dat seama că, dacă voiam, aveamşansa să-l urmăresc. M-am gândit că în sfârşit scăpasem de ei,de ei toţi, o dată pentru totdeauna.

— Aha, e tot ceea ce pot să rostesc.Încă mă simt ameţit şi confuz când mă întorc în dormitor mai

târziu şi mă sui în pat. Nu ştiu ce am de gând să fac.

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE

TRIS

MĂ TREZESC CHIAR ÎNAINTE de răsărit. Ceilalţi dormliniştiţi – Tobias cu braţul peste ochi, deşi e încălţat, de parcă s-ar fi trezit şi s-ar fi plimbat în toiul nopţii. Christina şi-a trasperna peste cap. Rămân întinsă timp de câteva minute,descoperind modele pe tavan, apoi mă încalţ şi îmi trecdegetele prin păr pentru a-l netezi.

Holurile din sediu sunt pustii, cu excepţia câtorva soldaţi ici şicolo. Presupun că tocmai şi-au încheiat tura de noapte,deoarece sunt aplecaţi deasupra ecranelor, cu bărbiile proptitepe palme, sau sprijiniţi în mături, amintindu-şi cu greu că trebuiesă folosească obiectul respectiv. Îmi vâr mâinile în buzunare şiurmez indicatoarele către intrare. Vreau să mă uit mai bine lasculptura pe care am văzut-o ieri.

Oricine o fi fost cel care a construit acest loc, probabil că aiubit lumina. Există sticlă în arcadele fiecărui tavan de pe holurişi de-a lungul tuturor pereţilor mai joşi. Chiar şi acum, când încănu s-a luminat bine de ziuă, există suficientă lumină.

Caut în buzunarul de la spate insigna pe care mi-a dat-o Zoela cina de ieri-seară şi trec de controlul de securitate ţinând-o înmână. Apoi văd sculptura la câteva sute de metri distanţă deuşa pe care am intrat ieri, mohorâtă, masivă şi misterioasă,aidoma unei entităţi vii.

E o bucată mare de piatră neagră, pătrăţoasă şi aspră, castâncile de pe fundul prăpastiei. E străbătută drept pe mijloc deo crăpătură largă, iar spre margini există fâşii de rocă deculoare mai deschisă. Deasupra pietrei e suspendat unrezervor de sticlă de aceleaşi dimensiuni, plin cu apă. În centrulrezervorului este plasată o sursă de lumină, care străluceşteprin apă, refractându-se pe măsură ce face vălurele. Aud unzgomot slab, o picătură de apă lovind piatra. Provine de la unmic tub care trece prin mijlocul rezervorului. La început amimpresia că rezervorul pur şi simplu curge, însă cade o altăpicătură, apoi o a treia, şi o a patra, la acelaşi interval de timp.

Picăturile sunt colectate şi apoi dispar printr-un canal îngust,săpat în piatră. Probabil că efectul este intenţionat.

— Salut!Zoe se află de cealaltă parte a sculpturii.— Îmi pare rău, tocmai eram pe punctul de a merge în

dormitor în căutarea ta, apoi te-am văzut îndreptându-teîncoace şi mă întrebam dacă nu cumva te-ai rătăcit.

— Nu, nu m-am rătăcit, îi răspund eu. Aici intenţionam săajung.

— Aha!Vine lângă mine şi îşi încrucişează braţele la piept. E

aproape la fel de înaltă ca mine, însă ea stă mai dreaptă, astfelîncât pare mai înaltă.

— Da, e cam ciudată, nu găseşti?În timp ce vorbeşte, eu îi privesc pistruii de pe obraji, mici

puncte asemănătoare razelor de soare strecurate prin frunzişuldes.

— Semnifică ceva?— Este simbolul Biroului de Asistenţă Genetică, răspunde

ea. Bucata de piatră e problema cu care ne confruntăm.Rezervorul de apă reprezintă potenţialul nostru de a îndreptaaceastă problemă. Iar picătura de apă este ceea ce, de fapt,suntem capabili să facem în orice moment.

Nu mă pot abţine – izbucnesc în râs.— Nu prea încurajator, nu-i aşa?Ea zâmbeşte.— E una dintre modalităţile în care o poţi privi. Eu prefer să o

privesc altfel – adică, dacă suntem suficient de constanţi, cutimpul chiar şi nişte picături de apă pot schimba piatra. Iar ea nuva mai reveni niciodată la forma iniţială.

Îmi arată centrul pietrei, unde există o mică adâncitură, careseamănă cu un bol nu foarte adânc săpat în piatră.

— De pildă, asta n-a fost acolo când au instalat sculptura.Încuviinţez şi privesc următoarea picătură căzând. Cu toate

că sunt precaută în ceea ce priveşte Biroul şi toţi oamenii deaici, simt cum mă străbate un fior de speranţă. Este un simbolpractic, comunicând atitudinea răbdătoare care le-a permisoamenilor de aici să rămână atât de mult timp, urmărind şiaşteptând. Însă trebuie să întreb:

— N-ar fi mai eficient să daţi drumul la întregul rezervordeodată?

Îmi imaginez valul de apă ciocnindu-se cu stânca şirevărsându-se peste podeaua de gresie, adunându-se în jurulpantofilor mei. Când încerci să faci ceva punct cu punct, în celedin urmă lucrurile se vor rezolva cu timpul, însă am impresia căatunci când consideri că există cu adevărat o problemă, faci totce-ţi stă în puteri, întrucât nu te poţi abţine.

— Pe moment, răspunde ea. Însă atunci n-am mai avea apăsă facem şi altceva, iar deteriorarea genetică nu este genul deproblemă care să poată fi rezolvată cu o singură încărcăturămare.

— Înţeleg asta. Mă întreb dacă e un lucru bun să teresemnezi, acceptând paşi mici, când ai putea face unii mari.

— Cum ar fi?Ridic din umeri.— Nu prea ştiu. Dar merită să te gândeşti la asta.— Destul de corect.— Aşadar… spuneai că mă căutai? o întreb. De ce?— A, da!Zoe se loveşte cu mâna peste frunte.— Uitam de asta. David m-a rugat să te găsesc şi să te duc

la laboratoare. Acolo există ceva ce i-a aparţinut mamei tale.— Mamei mele?Vocea mea pare strangulată şi piţigăiată. Mă conduce din

nou spre punctul de control.— Te avertizez că s-ar putea ca oamenii să se zgâiască la

tine, îmi spune Zoe în timp ce trecem prin scanerul desecuritate.

Acum, pe coridoare, există mai mulţi oameni decât erau maidevreme – probabil că e timpul să-şi înceapă lucrul.

— Chipul tău este unul cunoscut aici. Oamenii de la Birouurmăresc adesea ecranele, iar în ultimele luni ai fost implicatăîn o mulţime de lucruri interesante. Mulţi dintre cei tinericonsideră că eşti de-a dreptul o eroină.

— A, bine, spun eu, simţind un gust acru în gură. Eroismuleste lucrul asupra căruia m-am concentrat. Adică, vezi tu, amîncercat să nu mor.

Zoe se opreşte.

— Îmi pare rău. Intenţia mea nu a fost să mă amuz peseama evenimentelor prin care ai trecut.

Încă nu mă simt în largul meu gândindu-mă că toată lumeane-a urmărit, ca şi cum aş avea nevoie să mă ascund undevaunde să nu mai pot fi văzută. Însă Zoe nu prea are ce face înlegătură cu asta, aşa că nu mai spun nimic.

Cea mai mare parte dintre oamenii care trec pe holuri suntîmbrăcaţi în variante ale aceleiaşi uniforme – aceasta există înnuanţe de bleumarin sau verde-închis, iar unii dintre ei poartăjachetele, combinezoanele sau hanoracele deschise, lăsând săse vadă tricouri într-o largă paletă de culori, unele avândimprimeuri.

— Culorile uniformelor semnifică ceva? o întreb pe Zoe.— Da. Bleumarinul înseamnă oameni de ştiinţă sau

cercetători, iar verdele înseamnă personalul ajutător – ei seocupă de întreţinere, de buna funcţionare a lucrurilor, chestii dinastea.

— Deci sunt asemenea celor fără facţiune.— Ba nu, zice ea. Nu. Dinamica e diferită aici – toată lumea

face tot ce poate pentru a sprijini misiunea. Fiecare este preţuitşi este important.

Avea dreptate: oamenii chiar se zgâiesc la mine. Cei maimulţi pur şi simplu mă privesc puţin cam prea mult, dar unii măarată cu degetul şi chiar îmi rostesc numele, de parcă le-araparţine. Asta mă face să mă simt ţintuită locului, ca şi cum n-aş putea să mă mai mişc în direcţia în care doresc.

— O mulţime dintre cei din personalul ajutător au fost cândvaimplicaţi în experimentul din Indianapolis – un alt oraş, nudeparte de-aici, zice Zoe. Însă, pentru ei, tranziţia a fost maiuşoară decât va fi pentru voi – Indianapolis nu arecomponentele comportamentale ale oraşului vostru.

Ea tace o clipă, după care continuă.— Facţiunile, vreau să spun. După câteva generaţii, când

oraşul vostru nu s-a dezbinat singur cum au făcut-o celelalteoraşe, Biroul a implementat componentele facţiunii în oraşelemai noi – Saint Louis, Detroit şi Minneapolis –, utilizândexperimentul relativ nou din Indianapolis drept grup de control.Biroul şi-a plasat întotdeauna experimentele în Vestul Mijlociu,deoarece acolo există mai mult spaţiu între zonele urbane. În

est, totul e mai aproape.— Carevasăzică, în Indianapolis voi doar… le-aţi corectat

genele şi i-aţi înghesuit prin vreun oraş? Fără facţiuni?— Ei aveau un sistem complex de reguli, dar… da, cam asta

e ceea ce s-a întâmplat.— Şi n-a funcţionat foarte bine?— Nu.Ea strânge din buze.— Oamenii deterioraţi genetic, care au fost condiţionaţi de

suferinţă şi nu sunt învăţaţi să trăiască într-un mod diferit, aşadupă cum i-ar fi învăţat facţiunile, sunt foarte distructivi.Experimentul a eşuat rapid – în decursul a trei generaţii.Chicago – oraşul tău – şi celelalte oraşe care au facţiuni s-audescurcat mult mai bine.

Chicago. E atât de ciudat să ai un nume pentru un loc carepentru mine a fost întotdeauna doar acasă. Face ca oraşul săpară mai mic în mintea mea.

— Aşadar, voi faceţi de ceva timp treaba asta, îi spun eu.— Da, a trecut ceva timp. Biroul este diferit faţă de cea mai

mare parte a agenţiilor guvernamentale, din cauza naturiiconcentrate a muncit noastre şi a aşezării noastre izolate şioarecum îndepărtate. Noi transmitem copiilor noştri cunoştinţeleşi scopul, în loc să ne bazăm pe numiri sau angajări. Am fostpregătită întreaga mea viaţă pentru ceea ce fac acum.

Prin ferestrele numeroase văd un vehicul ciudat – are formăde pasăre, cu două structuri sub formă de aripi şi un vârfascuţit, însă are roţi, exact ca o maşină.

— Ăsta e pentru călătoriile aeriene? întreb, arătând sprevehicul.

— Da, îmi spune ea zâmbind. E un avion. Poate că vomputea să vă urcăm într-unul cândva, dacă n-o să vi se parăprea înfricoşător.

Nu reacţionez la jocul de cuvinte. Nu prea pot să uit modul încare m-a recunoscut pe loc.

David stă lângă una dintre uşile din faţă. Când ne observă,ne face din mână.

— Bună, Tris, spune el. Zoe, îţi mulţumesc c-ai adus-o aici.— Cu plăcere, domnule, zice Zoe. Atunci, vă las. Am multe

de făcut.

Îmi zâmbeşte, apoi se îndepărtează. Nu vreau să plece –acum că a plecat, am rămas cu David şi cu amintirea felului încare am ţipat ieri la el. El nu spune nimic legat de asta. Îşiscanează cartela în senzorul uşii pentru a o deschide.

Încăperea de dincolo de uşă este un birou fără ferestre. Untânăr, poate de vârsta lui Tobias, stă aşezat la un birou, iar înpartea cealaltă a încăperii există un birou neocupat. Cândintrăm, tânărul îşi ridică privirea, apoi tastează ceva pe ecranulcomputerului şi se ridică în picioare.

— Bună ziua, domnule, spune el. Cu ce vă pot fi de folos?— Matthew. Unde e supraveghetorul tău? întreabă David.— S-a dus să ia nişte mâncare de la cantină, zice Matthew.— Ei bine, poate că poţi tu să mă ajuţi. Am nevoie să-mi

încarci dosarul lui Natalie Wright pe un ecran portabil. Poţi săfaci asta?

Wright? gândesc eu. Oare ăsta o fi fost adevărul nume defamilie al mamei mele?

— Desigur, spune Matthew, şi se aşază iar.Tastează ceva la computer şi scoate o serie de documente,

dar nu sunt suficient de aproape pentru a le putea vedea.— Bine, mai rămâne doar să se transfere. Probabil că tu eşti

Beatrice, fiica lui Natalie.Îşi propteşte bărbia în podul palmei şi mă priveşte cu un ochi

critic. Ochii lui sunt atât de închişi la culoare, încât par negri, şisunt uşor oblici. Nu pare impresionat sau surprins să mă vadă.

— Nu prea semeni cu ea.— Tris, spun eu automat.Dar mi se pare reconfortant că el nu-mi cunoaşte porecla –

asta înseamnă, probabil, că nu-şi petrece tot timpul zgâindu-sela ecrane, ca şi cum vieţile noastre în oraş ar fi o distracţiepentru el.

— Şi da, ştiu că nu semănăm.David trage un scaun, lăsându-l să scârţâie pe gresie, şi apoi

îl bate cu mâna.— Stai jos! Am să-ţi dau un ecran cu toate fişierele lui

Natalie, astfel încât tu şi fratele tău să le puteţi citi, însă, în timpce se încarcă, aş putea la fel de bine să-ţi spun povestea.

Mă aşez pe marginea scaunului, iar el se aşază la biroulsupraveghetorului lui Matthew, răsucind pe metalul tăbliei

acestuia o ceaşcă de cafea pe jumătate goală.— Dă-mi voie să încep prin a spune că mama ta a fost o

descoperire fantastică. Am localizat-o aproape din întâmplare îninteriorul lumii deteriorate, iar genele ei erau aproape perfecte.

David radiază.— Am scos-o dintr-o situaţie neplăcută şi am adus-o aici,

unde a petrecut mai mulţi ani, însă apoi ne-am confruntat cu ocriză în interiorul zidului oraşului vostru, iar ea s-a oferitvoluntară pentru a fi plasată acolo în scopul rezolvării acesteia.Însă sunt convins că deja ştii lucrurile astea.

Preţ de câteva secunde, tot ce pot să fac este să clipescspre el. Mama a venit din afara acestui loc? De unde?

Din nou mă cuprinde gândul că ea s-a plimbat pe acesteholuri, că a privit oraşul pe ecranele din camera de control.Oare a stat pe acest scaun? Oare picioarele ei au atins acesteplăci de gresie? Brusc, am senzaţia că există semne invizibileale mamei mele pretutindeni, pe toţi pereţii şi toate mânerele şitoţi stâlpii.

Strâng marginea scaunului şi încerc să-mi organizezgândurile, astfel încât să-i pot adresa o întrebare.

— Nu, nu ştiu, recunosc eu. Ce criză?— Reprezentatul Erudiţilor tocmai începuse să-i omoare pe

Divergenţi, desigur, spune el. Individul se numea Nor…Norman?

— Norton, spune Matthew. Predecesorul lui Jeanine. Se parecă el i-a transmis ideea de a-i omorî pe Divergenţi, chiar înaintede a face o criză de inimă.

— Mulţumesc. În fine, am trimis-o pe Natalie să investighezesituaţia şi să împiedice asasinatele. Desigur, n-am visatniciodată că ea avea să rămână acolo atât de mult timp, dar ne-a fost de folos – nu ne gândiserăm niciodată să avem un om alnostru acolo, iar ea putea face multe lucruri importante pentrunoi. Precum şi să-şi clădească o viaţă, ceea ce, evident, teinclude şi pe tine.

Mă încrunt.— Dar Divergenţii continuau să fie omorâţi atunci când eu

eram novice.— Tu nu ştii decât despre cei care au murit, îmi spune David.

Nu şi despre cei care n-au murit. Unii dintre ei sunt aici, în acest

sediu. Cred că l-ai întâlnit pe Amar mai devreme? El e unuldintre ei. Unii dintre Divergenţii salvaţi aveau nevoie să sedistanţeze de experimentul vostru – era prea dur pentru ei să-iurmărească pe oamenii pe care îi iubiseră şi îi cunoscuserăcândva continuându-şi vieţile, astfel încât au fost pregătiţipentru a se integra în viaţa de dincolo de Birou. Însă, da, mamata a făcut o muncă deosebit de importantă.

De asemenea, a spus câteva minciuni şi foarte puţineadevăruri. Mă întreb dacă tata ştia cine era ea, de unde era eade fapt. La urma urmelor, el era un conducător al Abnegaţiei, şi,în consecinţă, unul dintre păstrătorii adevărului. Brusc, măcuprinde un gând cumplit: ce-ar fi dacă ea s-a căsătorit cu elnumai pentru că aşa trebuia să procedeze, ca parte a misiuniiei în oraş? Ce-ar fi dacă întreaga lor relaţie a fost oprefăcătorie?

— Deci ea n-a fost, de fapt, născută Neînfricată, spun eu întimp ce fac ordine printre minciunile care probabil că au existat.

— Când a intrat prima dată în oraş, era Neînfricată,deoarece avea deja tatuaje şi ar fi fost greu să le explice astabăştinaşilor. Avea şaisprezece ani, însă am spus că aveacincisprezece, astfel încât să aibă ceva timp să se adapteze.Intenţia noastră în ceea ce o priveşte era…

El ridică din umeri.— Ei bine, ar trebui să-i citeşti dosarul. N-ar fi corect faţă de

perspectiva unei tinere de şaisprezece ani s-o fac eu.Ca şi când ar fi aşteptat acel semnal, Matthew deschide un

sertar şi scoate o bucată de sticlă, mică şi plată. Tastează pe eacu un deget şi acolo apare o imagine. Este unul dintredocumentele care s-a deschis pe computerul său. Îmi oferă mietableta. E mai solidă decât mă aşteptam să fie, dură şiputernică.

— Nu-ţi face griji, practic este indestructibilă, îmi spuneDavid. Sunt sigur că vrei să te întorci la prietenii tăi. Matthew,vrei, te rog, să o conduci înapoi la hotel pe domnişoara Prior?Trebuie să mă ocup de nişte lucruri.

— Şi eu nu? întreabă Matthew, după care îmi face cu ochiul.Glumeam, domnule. O conduc.

— Îţi mulţumesc, îi spun lui David, înainte să iasă pe uşă.— Pentru puţin, răspunde el. Să-mi dai de ştire dacă ai

întrebări.— Gata? mă întreabă Matthew.E înalt, poate de aceeaşi înălţime cu Caleb, iar părul lui

negru este ciufulit artistic în faţă, de parcă ar fi petrecut omulţime de timp să-i dea aspectul de proaspăt coborât din pat.Sub uniforma bleumarin poartă un tricou negru, simplu, şi unşnur negru în jurul gâtului, care se ridică peste mărul lui Adamatunci când înghite.

Ies cu el din micul birou şi mergem pe culoar. Mulţimea careadineauri era prezentă s-a mai rărit. Probabil că s-au apucat delucru sau iau micul dejun. În acest loc se desfăşoară vieţi,oamenii dorm şi mănâncă şi lucrează, nasc copii, îşi alcătuiescfamilii şi apoi mor. Acesta este locul căruia cândva mama mea îispunea „acasă”.

— Mă întreb cât mai ai până să cedezi, îmi spune el. Dupădescoperirile pe care le-ai făcut, toate deodată.

— N-am de gând să cedez, îi spun, simţindu-mă îndefensivă.

Deja am făcut-o, mă gândesc eu, dar nu vreau s-o recunosc.Matthew ridică din umeri.— Eu aş face-o. Dar ai dreptate.În faţă văd o plăcuţă pe care scrie INTRARE HOTEL. Strâng

tableta la piept, nerăbdătoare să ajung înapoi în dormitor şi să-ipovestesc lui Tobias despre mama.

— Ascultă, unul dintre lucrurile pe care eu şi supraveghetorulmeu le facem este testarea genetică, zice Matthew. Măîntrebam dacă tu şi tipul celălalt – fiul lui Marcus Eaton – aţivrea să veniţi, astfel încât să vă pot testa genele.

— De ce?— Din curiozitate, spune el, ridicând din umeri. Până acum

n-am mai testat genele cuiva din ultima generaţie aexperimentului, iar manifestările anumitor lucruri sunt puţincam… ciudate la tine şi Tobias.

Ridic din sprâncene.— Tu, de exemplu, ai dat dovadă de o rezistenţă

extraordinară la ser – cei mai mulţi dintre Divergenţi nu suntcapabili să reziste serurilor aşa cum o faci tu. Iar Tobias poaterezista simulărilor, însă el nu prezintă unele dintrecaracteristicile pe care ne-am aştepta să le aibă Divergenţii, îţi

pot explica mai târziu, cu lux de amănunte.Ezit, nefiind sigură dacă vreau să-mi văd genele, sau pe ale

lui Tobias, sau să le comparăm, de parcă ar conta. Dar expresialui Matthew e una de nerăbdare, aproape ca a unui copil, şi îiînţeleg curiozitatea.

— O să-l întreb dacă are chef, îi spun. Însă eu sunt dispusă.Când?

— E bine în dimineaţa asta? mă întreabă el. Pot să vin să teiau în aproximativ o oră. Oricum nu ai voie să intri înlaboratoare fără mine.

Încuviinţez. Mă simt brusc încântată să aflu mai multe despregenele mele, ceea ce îmi dă aceeaşi senzaţie precum citituljurnalului mamei: o voi putea recupera parţial.

CAPITOLUL OPTSPREZECE

TOBIAS

E CIUDAT SĂ VEZI cum arată dimineaţa oamenii pe care nuîi cunoşti prea bine, cu ochi somnoroşi şi cu încreţituri lăsate depernă pe obraji; să afli că, de exemplu, Christina este veselădimineaţa, că Peter se trezeşte cu părul perfect drept, iar Caracomunică printr-o serie de mormăieli, îndreptându-se,centimetru cu centimetru, către cafea.

Primul lucru pe care îl fac este să mă spăl şi să mă schimb înhainele pe care ei ni le-au oferit, care nu sunt cu mult diferite dehainele cu care sunt obişnuit, însă toate culorile suntamestecate, ca şi când nu ar însemna nimic pentru cei de aici,ceea ce, probabil, e adevărat. Eu port o cămaşă neagră şijeanşi albaştri, încercând să mă conving că e normal, că măsimt normal, că mă adaptez.

Procesul tatălui meu are loc azi. Încă nu m-am hotărât dacăam să-l urmăresc sau nu.

Când mă întorc, Tris e deja îmbrăcată, stând cocoţată pemarginea unuia dintre paturile de campanie, dând senzaţia că egata s-o taie din loc în orice clipă. Exact ca Evelyn.

Înşfac o brioşă de pe tava cu micul dejun ce ne-a fost adusăşi mă aşez în faţa ei.

— Bună dimineaţa. Te-ai trezit devreme.— Da, spune ea, întinzându-şi piciorul astfel încât să şi-l

proptească între gleznele mele. Zoe m-a găsit azi-dimineaţă lasculptura aceea imensă. David avea ceva să-mi arate.

Ridică ecranul de sticlă care se află lângă ea pe pat.Luminează când îl atinge, arătând un document.

— Este dosarul mamei mele. A scris un jurnal – unul mic, dincâte văd, dar e bine şi aşa.

Îşi schimbă poziţia, de parcă nu se simte în largul ei.— Nu am citit prea mult din el.— Atunci, zic eu, de ce nu-l citeşti?— Nu ştiu.Îl pune jos, iar ecranul se închide automat.

— Cred că mi-e teamă.Copiii din Abnegaţie rareori îşi cunosc părinţii în vreo formă

care să semnifice cu adevărat ceva, întrucât părinţii dinAbnegaţie nu se dezvăluie niciodată aşa cum o fac ceilalţipărinţi când copiii lor ajung la o anumită vârstă. Ei se ascund înspatele armurii formate din haine gri şi fapte altruiste, convinşifiind că a împărtăşi înseamnă a te autocomplace. Acest dosarnu îi va permite lui Tris doar să recupereze o parte a mamei ei,ci şi să descopere o fereastră către adevărata personalitate alui Natalie Prior.

Înţeleg, apoi, de ce îl ţine de parcă ar fi un obiect magic,ceva care ar putea să dispară în orice moment. Şi de ce vreasă-l lase nedescoperit o vreme. Fiindcă aşa mă simt şi eu înlegătură cu procesul tatălui meu. I-ar putea dezvălui niştelucruri pe care ea nu şi-ar dori să le afle.

Îi urmăresc traiectoria privirii peste încăpere, acolo unde seaflă Caleb, care mestecă nişte cereale – morocănos, ca uncopil supărat.

— Ai de gând să i-l arăţi şi lui? întreb eu.Ea nu-mi răspunde.— De obicei, nu i-aş lua partea în nicio împrejurare, spun eu.

Dar în acest caz… cred că dosarul nu îţi aparţine numai ţie.— Ştiu asta, îmi răspunde ea pe un ton uşor înţepat. Fireşte

c-am să i-l arăt. Dar cred că mai întâi am să vreau să-l citescdoar eu.

Nu o pot contrazice. Mi-am petrecut cea mai mare parte avieţii ţinând informaţiile doar pentru mine, întorcându-le din nouşi din nou în mintea mea. Impulsul de a împărtăşi ceva esteunul cu totul nou, în vreme ce impulsul de a ascunde e la fel denatural precum respiratul.

Ea oftează, apoi rupe o bucăţică din brioşa mea. Îi împinguşor degetele când ea se dă înapoi.

— Hei! mai sunt o mulţime de brioşe, la doi metri în dreaptata.

— Atunci, n-ar trebui să fii îngrijorat c-am luat puţin din a ta,spune ea zâmbind.

— Destul de corect.Mă trage de tricou spre ea şi mă sărută. Îmi pun mâna sub

bărbia ei şi o ţin nemişcată în timp ce-i întorc sărutul.

Apoi observ că-mi fură încă o bucăţică din brioşă, aşa că mădau înapoi, uitându-mă urât.

— Pe bune, îi zic. Am să-ţi aduc una de pe masă. O să-mi iadoar o secundă.

Ea rânjeşte.— Auzi, voiam să te rog ceva. Vrei să mergi cu mine în

dimineaţa asta să facem un mic test genetic?„Un mic test genetic” îmi sună a oximoron.— De ce? întreb.Să îmi ceară cineva să-mi vadă genele e ca şi cum mi-ar

cere să mă dezbrac în pielea goală.— Ei bine, tipul ăsta cu care m-am întâlnit – Matthew îl

cheamă – lucrează într-unul dintre laboratoarele de-aici, iar elspune că ar fi interesaţi să ne verifice materialul nostru geneticpentru cercetările lor, îmi explică ea. Şi a întrebat în modspecial de tine, fiindcă se pare că eşti un soi de anomalie.

— Anomalie?— Aparent, prezinţi unele trăsături Divergente, dar nu

prezinţi altele, mă lămureşte ea. Nu ştiu. E pur şi simplu curios.Nu eşti obligat să faci testul.

Aerul din jurul capului meu e mai cald şi mai dens. Pentru amai îndulci disconfortul, îmi duc mâna la ceafă să mă scarpin.

Undeva în următoarea oră, Marcus şi Evelyn vor fi peecrane. Brusc, îmi dau seama că nu mă voi putea uita la aşaceva.

Aşa că, deşi nu prea vreau să-i permit unui străin să-miexamineze piesele de puzzle care îmi constituie existenţa,spun:

— Desigur. Am să-l fac.— Minunat, exclamă ea, după care îmi mai ia o bucăţică din

brioşă.O şuviţă de păr îi cade peste ochi, iar eu i-o dau la o parte

înainte ca ea să observe. Îmi acoperă mâna cu palma ei, care ecaldă şi puternică, iar eu schiţez un zâmbet.

Uşa se deschide şi în sală păşeşte un tânăr cu ochi oblici şipăr negru. Îl recunosc imediat ca fiind George Wu, fratele maimic al lui Tori. „Georgie” îi spunea ea.

Tânărul zâmbeşte fericit, iar eu simt nevoia de a da înapoi,de a pune şi mai multă distanţă între mine şi tristeţea lui

iminentă.— Tocmai m-am întors, spune el fără suflare. Mi-au spus că

sora mea a plecat cu voi şi…Eu şi Tris ne privim încurcaţi. În jurul nostru, ceilalţi îl observă

pe George lângă uşă şi devin tăcuţi, acelaşi tip de tăcere carese aşterne la o înmormântare din Abnegaţie. Până şi Peter, lacare mă aştept să se bucure de nefericirea altuia, pare uluit,ducându-şi mâinile de pe şolduri în buzunare şi invers.

— Şi… începe George din nou. De ce mă priviţi cu toţii aşa?Cara face un pas în faţă, fiind pe cale să ia asupra ei

anevoioasa decizie de a da vestea proastă, dar nu mi-o potimagina pe Cara reuşind să înfăptuiască bine acest lucru, aşacă mă ridic, vorbind peste ea.

— Într-adevăr, sora ta a plecat cu noi, spun eu. Dar am fostatacaţi de cei fără facţiune, iar ea… n-a supravieţuit.

Există atât de multe lucruri lipsă în această frază – cât deiute a fost totul, şi sunetul trupului ei lovind pământul, şi oameniicare au început să fugă în dezordine prin noapte,împiedicându-se prin iarbă. Nu m-am întors în locul în care seafla. Ar fi trebuit s-o fac – dintre toţi oamenii din gaşca noastră,pe Tori o ştiam cel mai bine. Experimentasem forţa cu caremâinile ei strângeau acul de tatuaj şi cum râsul ei părea aspru,ca şi când ar fi fost frecat cu şmirghel.

George se sprijină de peretele din spatele lui ca să-şi ţinăechilibrul.

— Poftim?— Şi-a dat viaţa apărându-ne pe noi, spune Tris pe un ton

surprinzător de blând. Fără ea, niciunul dintre noi n-ar fi reuşitsă iasă.

— A… murit? spune George pe un ton slab.Îşi reazemă tot trupul de perete, iar umerii îi atârnă fără

vlagă.Îl văd pe Amar pe culoar, cu o bucată de pâine prăjită în

mână, zâmbetul pălindu-i imediat de pe chip. El pune pâineajos, pe masa de lângă uşă.

— Am încercat să te găsesc mai devreme să-ţi spun, ziceAmar.

Seara trecută, Amar a pronunţat numele lui George atât deindiferent, încât nu credeam că se cunoşteau foarte bine. Dar

se pare că se cunosc.Ochii lui George devin sticloşi, iar Amar îl cuprinde într-o

îmbrăţişare. Degetele lui George strâng puternic cămaşa luiAmar, încheieturile lor albindu-se instantaneu. Nu-l audplângând şi poate că n-o face, poate că nu are nevoie decât săse ţină de ceva. Eu nu am decât amintiri înceţoşate în legăturăcu momentele de tristeţe când credeam că mama mea murise –sentimentul că eram separat de toate lucrurile din jurul meu şiacea senzaţie constantă de a înghiţi ceva. Nu ştiu cum e pentrualţi oameni.

Într-un târziu, Amar îl scoate pe George din încăpere şi îiprivesc mergând pe hol unul lângă celălalt, vorbind în şoaptă.

* * *

Abia ce îmi aduc aminte că am fost de acord să particip la untest genetic, când altcineva apare la uşa dormitorului – un băiat,sau nu chiar un băiat, de vreme ce pare a fi de-o vârstă cumine. Îi face cu mâna lui Tris.

— A, el e Matthew, spune ea. Bănuiesc că trebuie sămergem.

Mă ia de mână şi mă conduce spre uşă. Cumva, se pare căam uitat când a menţionat că „Matthew” nu era un om de ştiinţăursuz şi bătrân. Sau poate că n-a menţionat asta.

Nu fi prost! gândesc eu.Matthew îmi întinde mâna.— Salut! Mă bucur să te cunosc. Eu sunt Matthew.— Tobias, spun eu, fiindcă „Four” sună straniu în acest loc,

unde oamenii nu se vor legitima niciodată după numărul detemeri pe care îl au. Asemenea!

— Aşadar, să mergem către laboratoare, zice el. Pe-aici!Sediul este ticsit de oameni în dimineaţa asta, cu toţii

îmbrăcaţi în uniforme verzi sau bleumarin care le ajung până lagleznă sau se opresc la câţiva centimetri deasupra încălţărilor,totul depinzând de înălţimea persoanei. Sediul e plin de zonedeschise care leagă cele mai mari holuri, precum camerele uneiinimi, fiecare în parte fiind marcată cu o literă şi un număr, iarceilalţi oameni par să întreprindă un du-te-vino constant întreele, unii ducând dispozitive de sticlă precum cel pe care Tris l-a

adus azi-dimineaţă, alţii cu mâinile goale.— Care-i treaba cu numerele? întreabă Tris. E doar o formă

de a cataloga fiecare zonă?— Cândva, au fost porţi de îmbarcare, zice Matthew. Adică

fiecare avea o uşă şi un pasaj ce ducea către un anumit avion,care mergea spre o anumită destinaţie. Când au transformataeroportul în sediu, au scos toate scaunele pe care oamenii lefoloseau să-şi aştepte zborul şi le-au înlocuit cu echipamentede laborator, cele mai multe fiind luate din şcolile din oraş.Această zonă a sediului este, de fapt, un laborator imens.

— La ce lucrează? Credeam că voi pur şi simplu observaţiexperimentele, spun eu, urmărind cu privirea cum o femeiealeargă dintr-o parte a holului în alta, ţinând cu ambele mâini unecran, ca şi când ar fi o ofrandă.

Raze de lumină se întind peste gresia curată, infiltrându-seprin geamurile din tavan. Prin geamuri, totul pare paşnic,fiecare petic de iarbă fiind tuns şi copacii sălbatici unduindu-seîn depărtare, şi e greu să-ţi imaginezi că oamenii se distrugreciproc acolo din pricina „genelor deteriorate” sau că locuiescsub regulile stricte ale lui Evelyn în oraşul pe care l-am lăsat înurmă.

— Unii dintre ei chiar asta fac. Tot ceea ce observă în toateexperimentele rămase trebuie consemnat şi analizat, iar astanecesită multă muncă. Însă alţii dintre ei lucrează la câtevametode mai bune pentru a trata deteriorarea genetică, saudezvoltă serurile spre propriul nostru folos, nu al experimentelor– zeci de proiecte. Tot ce trebuie să faci este să vii cu o ideenouă, să aduni o echipă şi să o propui consiliului care conducesediul la ordinele lui David. De obicei, ei aprobă cam toateproiectele care nu sunt riscante.

— Da, spune Tris, dându-şi uşor ochii peste cap. Mai bine sănu rişte.

— Au motive întemeiate pentru ceea ce fac, continuăMatthew. Înainte ca facţiunile şi serurile să fi fost introduse,experimentele obişnuiau să fie atacate din interior aproape înpermanenţă. Serurile ajută oamenii din experiment să ţinălucrurile sub control, în special serul memoriei. Ei bine, acumbănuiesc că nu lucrează nimeni la acela – se află în LaboratorulArmelor.

„Laboratorul Armelor.” Spune cuvintele astea de parcă ar fideosebit de fragile. Cuvinte sacre.

— Aşadar, la început Biroul ne-a dat serurile, zice Tris.— Da. Iar apoi Erudiţii au continuat să lucreze la ele, să le

perfecţioneze. Inclusiv fratele tău. Ca să fiu sincer, am copiatunele dezvoltări de seruri de la ei, după ce i-am urmărit încamera de control. Numai că ei n-au făcut prea multe cu serulmemoriei – serul Abnegaţiei. Pentru noi a însemnat mai mult,de vreme ce e cea mai importantă armă a noastră.

— Armă, repetă Tris.— Ei bine, în primul rând protejează oraşele împotriva

propriilor lor rebeliuni – şterge amintirile oamenilor şi nu mai enevoie să-i omori; ei pur şi simplu uită pentru ce luptau. Şi, deasemenea, îl putem folosi împotriva rebelilor de la periferie,zonă aflată la distanţă de-o oră de-aici. Uneori, locuitorii de laperiferie încearcă să ne asalteze, astfel că serul memoriei îiopreşte fără să-i omoare.

— Asta e… încep eu.— Cam îngrozitor? sugerează Matthew. Da, cam aşa ceva.

Însă mai-marii de-aici îl consideră sprijinul nostru vital,respiraţia noastră artificială. Am ajuns.

Ridic din sprâncene. A vorbit despre conducătorii lui cu atâtalejeritate, încât aproape c-am ratat momentul. Mă întreb dacăacest loc e acel gen de loc unde părerile diferite pot fi expuse înpublic, în toiul unei conversaţii normale, şi nu în locuri secrete,pe voci şoptite.

Îşi scanează cartela lângă uşa masivă din stânga noastră şiintrăm pe un nou culoar, acesta fiind îngust, cu iluminarefluorescentă. Se opreşte în faţa unei uşi marcate TERAPIEGENETICĂ: SALA 1. Înăuntru, o fată cu piele cafenie şicombinezon verde înlocuieşte hârtiile care acoperă masa deexaminări.

— Ea e Juanita, tehnicianul de laborator. Juanita, ei sunt…— Da, ştiu cine sunt, spune ea zâmbind.Cu coada ochiului, o văd pe Tris încordându-se, amintindu-şi

brusc că vieţile noastre au fost transmise de camerele desupraveghere. Dar nu spune nimic.

Fata întinde mâna spre mine.— Supraveghetorul lui Matthew e singura persoană care-mi

spune Juanita, după Matthew, desigur. Eu sunt Nita. Ai nevoiesă pregătesc două teste?

Matthew încuviinţează.— Imediat, zice ea.Deschide câteva dulapuri din cealaltă parte a sălii şi începe

să scoată lucruri. Toate sunt etichetate şi ambalate în plasticsau hârtie. În încăpere se aud numai foşnete de ambalaje.

— Cum vă place aici? ne întreabă ea.— Durează până te adaptezi, îi răspund.— Da, te înţeleg perfect, îmi spune Nita zâmbind. Eu provin

dintr-un alt experiment – cel din Indianapolis, care a eşuat. A,nu ştiţi unde e Indianapolis, nu-i aşa? Nu e foarte departe de-aici. Faci mai puţin de-o oră cu avionul.

Tace o clipă, după care continuă.— Nici asta nu înseamnă nimic pentru voi. Ştiţi ce? Nu e

important.Scoate o seringă şi un ac din ambalajul de plastic, iar Tris

înlemneşte.— Pentru ce e aia? întreabă ea.— Ne va permite să-ţi citim genele, îi răspunde Matthew. Te

simţi bine?— Da, încuviinţează ea, dar tot e încordată. Eu doar… nu

suport să fiu injectată cu substanţe misterioase.Matthew dă din cap a încuviinţare.— Îţi jur că n-o să facă decât să-ţi citească genele. Asta e tot

ce face. Nita poate să-ţi confirme.Nita încuviinţează.— Bine, zice Tris. Dar… pot să mi-o fac singură?— Sigur, spune Nita.Pregăteşte seringa, umplând-o cu lichidul pe care

intenţionează să ni-l injecteze, şi i-o înmânează lui Tris.— Am să-ţi ofer cea mai simplă explicaţie cu privire la felul în

care funcţionează asta, spune Matthew, în timp ce Nita îi curăţăbraţul lui Tris cu antiseptic.

Mirosul e neplăcut şi înţepător.— Lichidul e plin de microcomputere. Ele sunt programate să

detecteze anumite însemne genetice şi să transmită informaţiilecătre un computer. Va dura aproximativ o oră să-mi ofereinformaţiile de care am nevoie, cu toate că, evident, le-ar lua

mult mai mult să citească tot materialul tău genetic.Tris îşi înfige acul în mână şi apasă pistonul.Nita îmi ridică braţul şi trece peste el tifonul pătat cu

antiseptic portocaliu. Lichidul din seringă e gri-argintiu, precumsolzii de peşte, şi, în timp ce îmi pătrunde în vene prin ac, îmiimaginez tehnologia microscopică mestecând într-una princorpul meu, citindu-mă şi analizându-mă. Lângă mine, Tris ţineo bucată de vată peste înţepătură şi îmi zâmbeşte.

— Ce sunt… microcomputerele?Matthew dă din cap, iar eu continui:— Mai exact, ce anume caută ele?— Păi, când predecesorii noştri de la Birou au inserat gene

„corectate” în strămoşii voştri, au inclus şi un urmăritor genetic,care ne arată când o persoană a atins vindecarea genetică. Înacest caz, urmăritorul genetic reprezintă faptul de a fi conştientpe durata simulărilor – e ceva ce putem testa cu uşurinţă, iarrezultatele ne arată dacă genele voastre s-au vindecat sau nu.Acesta este unul dintre motivele pentru care toţi cei din oraştrebuie să treacă prin testul de aptitudini la vârsta deşaisprezece ani – dacă sunt conştienţi în timpul testării, asta nearată că s-ar putea să aibă gene vindecate.

Adaug testul de aptitudini la lista mentală de lucruri care aufost cândva importante pentru mine şi pe care acum trebuie să-lînlătur din cauză că era un şiretlic care le oferea acestoroameni informaţia sau rezultatul dorit.

Nu pot să cred că, pentru aceşti oameni, starea deconştienţă pe durata simulărilor, ceva ce mă făcea să mă simtputernic şi unic, ceva pentru care Jeanine şi Erudiţii omorauoameni, este, de fapt, doar un semn al vindecării genetice.Precum un cod special care să îi informeze că mă aflu însocietatea lor vindecată genetic.

Matthew continuă:— Singura problemă cu urmăritorul genetic este aceasta:

chiar dacă eşti conştient pe durata simulărilor şi rezişti serurilor,asta nu înseamnă că eşti neapărat Divergent. E doar o simplăcorelaţie. Uneori, oamenii vor fi conştienţi pe durata simulărilorsau vor opune rezistenţă serurilor, chiar dacă încă au genedeteriorate.

Ridică din umeri.

— De aceea sunt interesat de genele tale, Tobias. Suntcurios să văd dacă eşti cu adevărat Divergent sau dacă stareata de conştienţă pe durata simulărilor pur şi simplu te face săpari aşa.

Nita, care curăţă blatul, îşi strânge buzele de parcă se abţinecu greu să spună ceva. Brusc, devin neliniştit. Oare e posibil sănu fiu Divergent?

— Nu ne rămâne decât să aşteptăm, spune Matthew. Măduc să iau ceva de mâncare pentru micul dejun. Voi vreţi sămâncaţi ceva?

Eu şi Tris clătinăm din cap.— Mă întorc repede. Nita, vrei, te rog, să le ţii companie?Matthew pleacă fără să aştepte răspunsul Nitei, iar Tris se

aşază pe masa de examinări, hârtia boţindu-se sub ea şirupându-se pe margini, acolo unde atârnă picioarele ei. Nita îşivâră mâinile în buzunarul combinezonului şi se uită la noi. Ochiiei sunt de culoare închisă, cu aceeaşi strălucire ca a unei bălţide ulei sub un motor. Îmi întinde o bucăţică de vată, pe care oapăs pe picătura de sânge de pe braţ.

— Deci provii dintr-un oraş-experiment, zice Tris. De cândeşti aici?

— De când s-a anulat experimentul din Indianapolis, adică,de vreo opt ani. M-aş fi putut integra în marea populaţie, ceicare locuiesc în afara experimentelor, dar părea prea copleşitor,răspunde ea, rezemându-se de blat. Aşa că m-am oferitvoluntară să vin aici. Am fost femeie de serviciu. Bănuiesc căavansez.

Spune asta cu o vagă urmă de amărăciune. Îmi închipui căaici, la fel ca în Neînfricare, există o limită în ceea ce priveşteavansările, iar ea a atins-o mai devreme decât se aştepta. Aşacum am făcut şi eu când am ales să muncesc în camera decontrol.

— Oraşul tău avea facţiuni? se interesează Tris.— Nu, era grupul de control – i-a ajutat să-şi dea seama că,

prin comparaţie, facţiunile aveau efect. Totuşi, existau omulţime de reguli – ore de stingere, ore de trezire, regulamentede securitate. Nu aveam voie să purtăm arme. Lucruri de genulăsta.

— Ce s-a întâmplat? întreb eu, iar o clipă mai târziu îmi

doresc să fi tăcut, din cauză că buzele Nitei se îndoaie în jos,ca şi când fiecare amintire atârnă de marginile lor.

— Ei bine, câţiva dintre oamenii de-acolo ştiau să fabricearme. Au făcut o bombă – ştiţi voi, ceva exploziv – şi au activat-o în clădirea guvernului, spune ea. O mulţime de oameni aumurit. Şi, după asta, Biroul a hotărât că experimentul nostru afost un eşec. Au şters amintirile tuturor celor care au pus bombaşi pe noi ceilalţi ne-au relocat. Eu sunt una dintre puţinii care auvrut să vină aici.

— Îmi pare rău, spune Tris, aproape şoptit.Uneori uit că există şi părţi mai blânde în ea. Multă vreme n-

am văzut decât forţă, evidenţiată precum muşchii braţelor eisau cerneala neagră de pe claviculă.

— E în regulă. Nu e ca şi cum voi n-aţi şti cum sunt lucrurileastea, spune Nita. Cu tot ceea ce a făcut Jeanine Matthews şitot tacâmul.

— De ce nu ne-au oprit experimentul? întreabă Tris. Aşa cumau procedat cu al vostru?

— S-ar putea să-l închidă, zice Nita. Dar având în vedere căexperimentul Chicago a avut succes pentru multă vreme, credcă nu prea le vine să-l abandoneze acum. A fost primul care aavut facţiuni.

Îndepărtez bucata de vată de pe mână. Există un punctuleţroşu acolo unde a intrat acul, dar nu mai sângerează.

— Vreau să cred că aş fi ales Neînfricarea, spune Nita. Darnu cred c-aş fi avut curajul să mă aflu acolo.

— Ai fi surprinsă să afli ce curaj poate avea cineva la nevoie,zice Tris.

Simt un junghi în piept. Are dreptate. Disperarea poateîmpinge o persoană să facă lucruri surprinzătoare. Amândoiştim asta.

* * *

Matthew se întoarce la fix şi stă la computer un timp dupăaia, ochii săi mişcându-se cu repeziciune citind ceva pe ecran.De câteva ori scoate sunete revelatorii, un „hmm!” sau un „ah!”.Cu cât întârzie să ne spună ceva, orice, cu atât mai încordaţidevin muşchii mei, până ce îmi simt umerii ca făcuţi din piatră în

loc de carne. Într-un târziu, îşi ridică privirea şi întoarce ecranul,astfel încât să vedem ce scrie pe el.

— Acest program ne ajută să interpretăm datele într-un fel încare putem înţelege. Ceea ce vedeţi aici e o descrieresimplificată a unei secvenţe ADN din materialul genetic al luiTris, spune el.

Poza de pe ecran e formată dintr-o adunătură complicată delinii şi numere, cu câteva părţi evidenţiate în galben şi roşu. Înafară de asta nu pricep nicio iotă din acea poză – îmi depăşeştecu mult nivelul de înţelegere.

— Părţile evidenţiate sugerează gene vindecate. Nu le-am fivăzut dacă genele ar fi fost deteriorate.

Loveşte cu degetul anumite zone ale ecranului. Nu înţeleg ceanume vrea să ne arate, dar el nu pare să observe, fiind prinsîn propriile lui explicaţii.

— Aceste evidenţieri ne indică faptul că programul a găsit,de asemenea, şi un urmăritor genetic, conştienţa în timpulsimulărilor. Combinaţia de gene vindecate şi conştienţa întimpul simulărilor este exact ceea ce mă aştept să găsesc într-un Divergent. Acum urmează partea ciudată.

Atinge din nou ecranul, care se schimbă, însă mi se pare lafel de confuz, fiind format dintr-o reţea de linii, amestecate cunumere.

— Asta este harta genelor lui Tobias, ne explică Matthew.După cum puteţi vedea, are componentele genetice potrivitepentru conştienţa în timpul simulărilor, însă nu are aceleaşigene „vindecate” pe care le are Tris.

Îmi simt gâtul uscat, ca după primirea unor veşti proaste,însă tot nu am priceput care sunt acele veşti proaste.

— Asta ce vrea să-nsemne? întreb eu.— Înseamnă că nu eşti Divergent. Genele tale încă sunt

deteriorate, însă suferi de o anomalie genetică ce îţi permiteoricum să fii conştient pe durata simulărilor. Cu alte cuvinte, paria fi un Divergent, fără ca, de fapt, să fii unul.

Procesez informaţia lent, bucată cu bucată. Nu suntDivergent. Nu sunt ca Tris. Sunt deteriorat genetic.

Cuvântul „deteriorat” mă loveşte de parcă ar fi făcut dinplumb. Bănuiesc că am ştiut dintotdeauna că e ceva înneregulă cu mine, dar am crezut că era din cauza tatălui meu

sau a mamei mele şi a durerii pe care ei mi-au lăsat-o camoştenire de familie, transmisă din generaţie în generaţie. Şiasta înseamnă că singurul lucru bun pe care l-a avut tatăl meu– Divergenţa lui – n-a ajuns până la mine.

Nu mă uit la Tris – n-aş suporta să fac asta. În schimb, mă uitla Nita. Expresia ei e dură, aproape furioasă.

— Matthew, spune ea. Nu vrei să iei datele astea să leanalizezi în laboratorul tău?

— Păi, plănuiam să le discut mai întâi cu oamenii în cauză,spune Matthew.

— Nu cred că e o idee bună, zice Tris, tăioasă ca o lamă.Matthew spune ceva ce nu aud cu adevărat; îmi ascult

bubuitul inimii. El apasă din nou pe ecran, iar poza ADN-uluimeu dispare, aşa că ecranul e din nou gol, doar o bucată desticlă. El pleacă, spunându-mi să mă duc să-l vizitez lalaborator dacă doresc mai multe informaţii, iar eu, Tris şi Nitarămânem tăcuţi în sală.

— Nu e mare scofală, spune Tris pe un ton ferm. Bine?— Nu tu eşti cea în măsură să-mi spui asta! zic eu, mai tare

decât am intenţionat.Nita îşi face de lucru cu blatul, asigurându-se că rezervoarele

sunt aliniate, cu toate că nu s-au mişcat de când am intrat înaceastă încăpere.

— Ba da, sunt! exclamă Tris. Eşti aceeaşi persoană care eraişi acum cinci minute şi acum patru luni şi acum optsprezeceani! Asta nu schimbă cu nimic lucrurile.

Cuvintele ei sunt adevărate, însă în acest moment îmi vinegreu să o cred.

— Deci vrei să spui că asta nu mă afectează cu nimic, spuneu. Adevărul nu te afectează cu nimic.

— Care adevăr? întreabă ea. Oamenii ăştia îţi spun că cevae în neregulă cu genele tale şi tu gata, ai şi înghiţit găluşca?

— Scria acolo, motivez eu, gesticulând spre ecran. Ai văzutşi tu.

— De asemenea, te văd şi pe tine, zice ea pe un ton înfipt,apucându-mă de mână. Şi ştiu cine eşti.

Clatin din cap. Încă nu o pot privi în ochi, nu pot să privescspre nimic.

— Eu… trebuie să mă plimb puţin. Ne vedem mai târziu.

— Tobias, aşteaptă…Ies, şi o parte din presiunea acumulată se eliberează de

îndată ce părăsesc sala. Merg pe coridorul înghesuit, careparcă îmi apasă plămânii, şi păşesc pe holurile luminate desoare. Cerul este senin. Aud paşi în urma mea, dar sunt preagrei pentru a-i aparţine lui Tris.

— Hei!Nita îşi răsuceşte piciorul, făcându-l să scârţâie pe gresie.— Nu vreau să te presez, însă mi-ar plăcea să discutăm

despre toate aceste… lucruri legate de deteriorarea genetică.Dacă eşti interesat, propun să ne vedem aici diseară, la oranouă. Şi… nu vreau să-ţi jignesc prietena sau ceva de genul,dar ar fi mai bine dacă n-ai aduce-o şi pe ea.

— De ce? întreb eu.— Ea e PG – pură genetic. Aşa că nu poate înţelege că… ei

bine, e greu de explicat. Ai încredere în mine, da? E mai binedacă rămâne o vreme pe tuşă.

— Bine.— Bine, încuviinţează şi Nita. Tre’ să plec.O urmăresc alergând înapoi în sala de terapie genetică, iar

apoi o iau din loc. Nu ştiu încotro mă îndrept, ci doar că, atuncicând merg, frenezia de informaţii pe care le-am acumulat înultimele zile îşi domoleşte iuţeala, îşi domoleşte ţipătul dinmintea mea.

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

TRIS

NU MĂ DUC DUPĂ EL, fiindcă nu ştiu ce să-i spun.Când am aflat că eram Divergentă, am considerat acest

lucru o putere secretă pe care nu o mai avea nimeni, ceva cemă făcea diferită, mai bună, mai puternică. Acum, după ce amcomparat ADN-ul meu cu al lui Tobias pe un ecran de computer,îmi dau seama că „Divergent” nu înseamnă ceea ce credeameu că înseamnă. E doar un cuvânt care desemnează o anumităsecvenţă din ADN-ul meu, precum un cuvânt care desemneazătoţi oamenii cu ochi căprui sau păr blond.

Îmi sprijin capul în mâini. Dar aceşti oameni încă sunt depărere că înseamnă ceva – ei încă sunt de părere că astaînseamnă că m-am vindecat într-un mod în care Tobias nu aputut-o face. Iar ei vor ca eu să cred cu adevărat.

Ei bine, nu pot. Şi nu sunt sigură de ce Tobias o crede – dece e atât de dornic să accepte că e deteriorat.

Nu vreau să mă mai gândesc la asta. Ies din sala de terapiegenetică de îndată ce Nita se întoarce.

— Ce i-ai spus? o întreb.E drăguţă. Înaltă, dar nu foarte înaltă, subţire, dar nu foarte

subţire, cu pielea într-o nuanţă frumoasă.— Am vrut să mă asigur că ştia încotro merge, spune ea. E

un loc care te cam zăpăceşte.— Adevărat.Pornesc spre… ei bine, nu ştiu unde, dar departe de Nita,

fata drăguţă care vorbeşte cu iubitul meu când eu nu sunt defaţă. Şi totuşi, nu e ca şi când ar fi fost o conversaţie lungă.

O zăresc pe Zoe la capătul holului, iar ea îmi face semn sămă apropii. Pare mult mai relaxată acum decât era azi-dimineaţă, cu fruntea netedă şi cu părul lăsat liber pe umeri. Îşivâră mâinile în buzunarele combinezonului.

— Tocmai le-am spus şi celorlalţi, zice ea. Am planificat ocălătorie cu avionul, care o să aibă loc peste două ore, desigur,pentru cei care vor să meargă. Tu ce zici?

Teama şi încântarea se agită în stomacul meu, la fel cum aufăcut-o înainte să fiu pregătită de lansare la linia de zbor de peclădirea Hancock. Îmi imaginez cum e să zbor prin aer într-omaşină cu aripi, energia motorului şi vântul şuierând prin toatespaţiile din pereţi şi probabilitatea, oricât de insignifiantă ar fiea, ca să se defecteze ceva, iar eu să plonjez spre o moartesigură.

— Da, spun eu.— Ne întâlnim la poarta B14. Foloseşte-te de săgeţi! mă

îndrumă ea zâmbind, după care pleacă.Privesc prin geamurile de deasupra mea. Cerul e limpede,

având culoarea ochilor mei. Există un soi de inevitabilitate în el,de parcă m-a aşteptat dintotdeauna, poate din cauză că eu mădau în vânt după înălţimi, în vreme ce alţii se tem de ele, saupoate din cauză că odată ce ai văzut lucrurile pe care le-amvăzut eu, mai există doar o singură frontieră pe care trebuie săo explorezi, iar aceasta se află deasupra.

* * *

Scările metalice care duc spre trotuar scârţâie cu fiecare paspe care îl fac. Trebuie să-mi dau capul pe spate ca să privescavionul, care e mai mare decât mă aşteptam, alb-argintiu.Imediat sub aripă se află un cilindru uriaş, cu lame care serotesc în interior. Îmi imaginez lamele trăgându-mă înăuntru şiscuipându-mă pe partea cealaltă, şi mă înfior.

— Cum poate o chestie atât de mare să stea în aer?întreabă Uriah din spatele meu.

Clatin din cap. Nu ştiu şi nici nu vreau să mă gândesc laasta. O urmez pe Zoe pe un alt şir de trepte, acestea fiindconectate la o gaură din laterala avionului. Mâna îmi tremurăcând apuc balustrada şi privesc peste umăr pentru ultima oară,ca să verific dacă Tobias ne-a ajuns din urmă. Nu e acolo. Nu l-am mai văzut de când cu testul genetic.

Mă aplec atunci când intru în gaură, cu toate că e mai înaltădecât capul meu. În interiorul avionului există şiruri întregi descaune acoperite cu material textil albastru, destrămat. Alegunul din faţă, la geam. O bară de metal mă împunge în coaste.Simt de parcă ar fi un schelet de scaun fără niciun fel de

material care să-l sprijine.Cara se aşază în spatele meu, iar Peter şi Caleb se duc în

partea din spate a avionului şi se aşază unul lângă celălalt, totla geam. N-am ştiut că sunt prieteni. Pare că se potrivesc, datfiind cât de detestabili sunt amândoi.

— Cât de veche e chestia asta? o întreb pe Zoe, care stă peunul din rândurile din faţă.

— Destul de veche, răspunde ea. Însă am refăcut completpărţile importante. Are mărimea potrivită pentru ceea ce netrebuie.

— La ce îl folosiţi?— În cea mai mare parte a timpului în misiuni de

supraveghere. Ne place să stăm cu ochii pe ceea ce seîntâmplă pe la periferie, în caz că ar reprezenta o ameninţarepentru ceea ce se întâmplă aici.

Zoe face o pauză.— Periferia este un loc mare, oarecum haotic, între Chicago

şi cea mai apropiată zonă metropolitană aflată sub controlguvernamental, Milwaukee, care se află la o distanţă de trei orede mers cu maşina.

Aş vrea să întreb ce anume se întâmplă la periferie, însăUriah şi Christina se aşază pe locurile de lângă mine, aşa căam ratat ocazia. Uriah lasă suportul de braţ între noi şi seapleacă peste mine pentru a privi pe geam.

— Dacă Neînfricaţii ar fi ştiut despre asta, s-ar fi aşezat cutoţii la coadă să înveţe să-l conducă, zice el. Inclusiv eu.

— Ba nu, s-ar fi legat de aripi, spune Christina, dându-i unghiont. Nu-ţi cunoşti facţiunea?

Uriah o împinge cu degetul în obraz drept răspuns, apoi seîntoarce din nou spre geam.

— L-aţi văzut vreunul dintre voi pe Tobias astăzi? întreb eu.— Nu, nu l-am văzut, răspunde Christina. E totul în regulă?Înainte să pot răspunde, o femeie mai în vârstă, cu riduri în

jurul gurii, se opreşte pe culoarul dintre şirurile de scaune şi îşiîmpreunează mâinile.

— Numele meu este Karen şi astăzi voi pilota acest avion!ne anunţă ea. Poate părea înspăimântător, dar nu uitaţi:şansele de a avea un accident de avion sunt în realitate multmai scăzute decât şansele de a avea un accident de maşină.

— Exact ca şansele noastre de a supravieţui dacă neprăbuşim, murmură Uriah, dar zâmbeşte.

Ochii lui negri sunt alerţi şi pare vesel ca un copil. Nu l-ammai văzut aşa de când a murit Marlene. A redevenit chipeş.

Karen dispare în partea din faţă a avionului, iar Zoe se aşazăpe latura cealaltă a culoarului, vizavi de Christina, răsucindu-seîntr-o parte şi în alta, pentru a ne oferi instrucţiuni precum„Legaţi-vă centurile!” şi „Nu vă ridicaţi până când nu am atinsaltitudinea de croazieră!”. Nu ştiu ce-o fi aia altitudine decroazieră, iar ea nu ne explică, în stilul ei caracteristic. A fostaproape o minune că şi-a amintit să ne explice mai devremedespre periferie.

Avionul începe să se deplaseze în marşarier şi suntsurprinsă de cât de lină e mişcarea, de parcă deja am plutideasupra pământului. Apoi se întoarce şi rulează pe asfalt, careeste pictat cu zeci de linii şi simboluri. Inima mea bate din ce înce mai repede pe măsură ce ne îndepărtăm de sediu, iar dintr-un interfon se aude vocea lui Karen.

— Pregătiţi-vă pentru decolare!Îmi încleştez mâinile pe suportul pentru braţe în timp ce

avionul se pune în mişcare. Forţa de inerţie mă lipeşte descheletul scaunului, iar peisajul se transformă într-o pată deculoare. Apoi simt ridicarea, înălţarea avionului, şi văd pământulîntinzându-se vast sub noi, totul devenind din ce în ce mai miccu fiecare secundă care trece. Rămân cu gura căscată şi uit sămai respir.

Văd sediul, sub forma unei imagini care seamănă cu unneuron, pe care am văzut-o cândva în manualul meu de ştiinţă,şi gardul care îl înconjoară. În jurul său există o reţea de alei debeton între care sunt înghesuite clădiri.

Şi apoi, brusc, nu mai văd drumurile sau clădirile, deoarecesub noi nu există decât o întindere de cenuşiu, verde şi cafeniuşi, oriunde ai privi, nu se vede decât pământ, pământ, pământ.

Nu ştiu la ce m-am aşteptat. Să văd locul unde se sfârşeştelumea, asemenea unei stânci uriaşe atârnând de cer?

La ce nu m-am aşteptat este să ştiu că am fost o persoanăcare stătea într-o casă pe care nici măcar nu pot să o văd deaici. Că am mers pe o stradă, printre sute – mii – de alte străzi.

La ce nu m-am aşteptat era să mă simt atât de mică.

— Nu putem zbura prea sus sau prea aproape de oraş,deoarece nu vrem să atragem atenţia, aşa că vom observa dela mare distanţă. Ceea ce vedeţi în stânga avionului este oparte a distrugerilor cauzate de Războiul Purităţii, înainte carebelii să recurgă la arme biologice în locul explozivilor, ziceZoe.

Sunt nevoită să clipesc pentru a-mi înlătura lacrimile înaintesă văd ceea ce la început pare să fie un grup de clădiriîntunecate. La o examinare mai atentă, îmi dau seama căaceste clădiri n-ar trebui să fie de culoare închisă – sunt atât decarbonizate, încât nu mai pot fi recunoscute. Unele dintre elesunt aplatizate. Pavajul dintre ele este spart în bucăţi aidomaunei coji de ou.

Seamănă cu anumite părţi ale oraşului, dar, în acelaşi timp,sunt diferite. Distrugerile din oraş ar fi putut fi produse deoameni. Aceasta trebuie să fi fost produsă de altceva, de cevamai mare.

— Iar acum veţi vedea o mică parte din Chicago! ne anunţăZoe. Veţi vedea că o porţiune din lac a fost secată, astfel încâtsă putem construi gardul, însă am lăsat cât s-a putut de multdin el.

Auzind lămuririle, văd cei doi colţi de pe acoperişul Butucului,care e la fel de mic ca o jucărie aflată la depărtare, linia frântă aoraşului nostru întrerupând marea de beton. Şi, dincolo de el, oîntindere cafenie – mlaştina – şi dincolo de ea… albastru.

Odată am alunecat pe linia de zbor de pe clădirea Hancockşi mi-am imaginat cum ar arăta mlaştina plină de apă albastră-cenuşie şi strălucind în soare. Şi acum, că pot să văd maideparte decât am văzut vreodată, ştiu că dincolo de limiteleoraşului nostru este exact cum mi-am imaginat, lacul dindepărtare scânteind cu dâre de lumină, marcate de texturavalurilor.

Avionul e tăcut, cu excepţia mugetului constant al motorului.— Uau! exclamă Uriah.— Şşt! îl mustră Christina.— Cât de mare e prin comparaţie cu restul lumii? întreabă

Peter din partea cealaltă a avionului.Se aude de parcă s-ar îneca la fiecare cuvânt.— Oraşul nostru, vreau să zic. În materie de suprafaţă de

teren. Ce procent?— Chicago ocupă în jur de trei sute şaizeci şi cinci de

kilometri pătraţi, spune Zoe. Suprafaţa planetei e puţin mai micăde trei sute douăzeci şi două de milioane de kilometri pătraţi.Procentajul este… atât de mic, încât este neglijabil.

Ne oferă datele cu calm, de parcă pentru ea n-ar însemnanimic. Însă pe mine mă izbesc drept în abdomen şi mă simtstrivită, de parcă ceva m-ar zdrobi în interior. Atât de multspaţiu. Mă întreb cum e în locurile de dincolo de ale noastre;mă întreb cum trăiesc oamenii acolo.

Mă uit din nou pe fereastră, inspirând adânc şi rar, cu trupulmult prea încordat pentru a mă mişca. Şi, în timp ce privesclung pământul, mă gândesc că asta, cel puţin, este o dovadăconvingătoare a Dumnezeului părinţilor mei, a faptului că lumeanoastră este atât de imensă, încât nu putem avea controlasupra ei, că nu putem fi atât de mari pe cât ne simţim.

Atât de mic, încât este neglijabil.E ciudat, însă în acest gând e ceva ce mă face să mă simt

aproape… liberă.

* * *

În acea seară, când ceilalţi sunt cu toţii la cină, mă aşez pepervazul ferestrei din dormitor şi deschid ecranul pe care mi l-adat David. Mâinile îmi tremură atunci când deschid fişieruletichetat „Jurnal”.

Citesc prima consemnare:

David îmi spune într-una să scriu tot ce amexperimentat. Cred că el se aşteaptă să fie îngrozitor,poate chiar vrea să fie aşa. Bănuiesc că anumiteevenimente au fost, însă au fost la fel de rele pentrutoată lumea, astfel încât nu e ca şi cum aş fi deosebită.

Am crescut într-o casă unifamilială din Milwaukee,Wisconsin. Niciodată n-am ştiut prea multe despre cineera în teritoriul aflat dincolo de oraşul nostru (pe caretoată lumea de aici îl numeşte „periferia”), în afară defaptul că nu trebuia să mă duc acolo. Mama se ocupacu aplicarea legii; era explozivă şi era imposibil să îi faci

pe plac. Tata era profesor; el era flexibil, înţelegător şinefolositor. Într-o zi s-au certat în camera de zi şilucrurile au scăpat de sub control, astfel că el a înşfăcat-o, iar ea l-a împuşcat. În acea noapte i-a îngropat trupulîn curtea din spate în timp ce eu mi-am adunat o bunăparte din lucruri şi am ieşit pe uşa din faţă. N-am maivăzut-o niciodată.

Acolo unde am crescut eu existau tragedii la totpasul. Cei mai mulţi dintre părinţii prietenilor mei beaupână se tâmpeau sau ţipau prea mult sau încetaseră demult să se mai iubească. Şi asta era ceva normal, nuera cine ştie ce chestie. Aşa că atunci când am plecat,aveam certitudinea că eram un alt articol de pe lungalistă a lucrurilor îngrozitoare care se întâmplaseră încartierul nostru în ultimul an.

Ştiam că, dacă aş fi mers în vreun loc oficial, cum arfi un alt oraş, funcţionarii guvernamentali aveau să măoblige să mă întorc acasă la mama, iar eu nu credeamcă aş mai fi putut să o privesc fără să văd dâra desânge pe care o lăsase capul tatălui meu pe covorul dinsufragerie, aşa că nu am mers în niciun loc oficial. Ammers la periferie, acolo unde trăieşte o adunătură deoameni într-o micuţă colonie, construită din prelată şialuminiu, în nişte ruine rămase de după război, trăinddin resturi şi arzând hârtii pentru a se încălzi, deoareceguvernul nu le poate asigura nimic, de vreme ce îşicheltuiesc resursele încercând să ne adune laolaltă dinnou, lucru pe care îl fac de mai bine de o sută de ani, decând războiul ne-a separat. Sau refuză să le asigure.Nu ştiu.

Într-o zi, am văzut un bărbat în toată firea bătându-şiunul dintre copii, acolo, la periferie, şi l-am lovit în capcu o scândură, pentru a-l face să înceteze, iar el a muritacolo, în stradă. Aveam doar treisprezece ani. Am fugit.Am fost înhăţată de un individ dintr-o dubiţă, unul carepărea a fi poliţist. Însă el nu m-a dus pe margineadrumului să mă împuşte, şi nici la închisoare; m-a dusîntr-o zonă de securitate şi mi-a testat genele,povestindu-mi despre toate experimentele din oraş şi că

genele mele erau mai curate decât cele ale altoroameni. Pentru a mi-o dovedi, mi-a arătat chiar şi ohartă a genelor mele pe un ecran.

Însă am omorât un om, aşa cum a făcut şi mama.David zice că e în regulă, deoarece n-am vrut şi fiindcăacel om era pe punctul de a omorî un copilaş. Dar suntdestul de sigură că nici mama n-a intenţionat să-lomoare pe tata, aşa că ce importanţă are dacăintenţionezi sau nu să faci ceva? Accident sau greşeală,rezultatul este acelaşi şi lumea a mai pierdut o viaţă.

Bănuiesc că asta am experimentat. Şi să-l aud peDavid vorbind despre asta e ca şi cum totul s-ar fiîntâmplat din cauza faptului că, demult, foarte demult,oamenii au încercat să-şi pună mintea cu natura umanăşi au sfârşit prin a face să fie şi mai rău,

Cred că asta are noimă. Sau aşa mi-ar plăcea mie săcred.

Îmi muşc buza inferioară. Aici, în sediul Biroului, oamenii suntîn cantină chiar în acest moment, mâncând, bând şi râzând. Înoraş probabil că se întâmplă la fel. Viaţa se desfăşoară normalîn jurul meu, iar eu sunt singură în faţa acestor revelaţii.

Strâng ecranul la piept. Mama era de aici. Acest locreprezintă atât trecutul meu istoric, cât şi cel prezent. O simt înpereţi, în aer. O simt instalată în mine, pentru a nu mai plecaniciodată. Moartea nu a putut să o şteargă; ea estepermanentă.

Răceala sticlei trece prin cămaşă şi mă înfior. Uriah şiChristina intră pe uşa dormitorului, râzând de ceva anume.Privirea limpede a lui Uriah şi paşii lui fermi mă umplu deuşurare şi, brusc, îmi simt ochii jucând în lacrimi. El şi Christinapar alarmaţi şi se sprijină de ferestre, de-o parte şi de alta amea.

— Eşti bine? mă întreabă ea.Încuviinţez şi clipesc pentru a-mi alunga lacrimile.— Ce-aţi mai făcut azi?— După călătoria cu avionul ne-am dus şi am urmărit o

vreme ecranele din camera de control, zice Uriah. E destul debizar să vezi ce pun la cale, acum, că suntem plecaţi. Totuşi,

nimic nou – Evelyn e o ticăloasă, la fel şi lacheii ei, şi aşa maideparte – însă am avut senzaţia că aş fi primit un buletininformativ.

— Nu cred că mi-ar plăcea să mă uit la alea, spun eu.Prea… sinistru şi invaziv.

Uriah ridică din umeri.— Nu ştiu, dacă ei vor să mă urmărească scărpinându-mă în

fund sau luând cina, am impresia că asta spune mai multedespre ei decât despre mine.

Râd.— Cât de des te scarpini în fund, mai exact?Mă înghionteşte cu cotul.— Nu că aş vrea să schimb subiectul fundurilor, despre care

cu toţii putem fi de acord că este incredibil de important…spune Christina, zâmbind uşor. Însă sunt de acord cu tine, Tris.Pur şi simplu să privesc acele ecrane mă face să mă simtîngrozitor, de parcă aş face ceva pe ascuns. Cred că de-acumîncolo am să mă ţin departe de treaba asta.

Arată spre ecranul din poala mea, unde lumina încă pâlpâieîn jurul cuvintelor mamei.

— Ce-i asta?— Se pare că mama era de-aici. De fapt, ea era din lumea

de afară, dar apoi a venit aici, iar la vârsta de cincisprezece ania fost plasată în Chicago drept Neînfricată.

— Mama ta era de-aici? mă întreabă Christina.Dau afirmativ din cap.— Da, e o nebunie. Ca să fie şi mai bizar, a scris acest jurnal

şi l-a lăsat lor. Asta citeam înainte să intraţi voi.— Uau! exclamă uşor Christina. Asta e de bine, nu? Adică,

ajungi să afli mai multe despre ea.— Da, e de bine. Şi nu, încă nu sunt tulburată. Poţi să

încetezi cu privirea aia.Îngrijorarea de pe chipul lui Uriah începe să dispară.Oftez.— Mă tot gândesc… că, într-un fel, aparţin acestor locuri. Că

aici ar putea fi căminul meu.Christina se încruntă.— Poate, zice ea, şi am impresia că nu o crede, dar, oricum,

e drăguţ din partea ei că o spune.

— Nu ştiu ce să zic, intervine Uriah, iar acum pare a fi serios.Nu sunt sigur că există vreun loc unde să mă simt din nou caacasă. Nici măcar dacă ne-am întoarce.

Poate că asta e adevărat. Poate că suntem străini, indiferentunde mergem, fie că e lumea din afara Biroului, sau aici, înBirou, sau înapoi în experiment. Totul s-a schimbat, iarschimbarea nu va înceta prea curând.

Sau poate că vom face un cămin undeva în interiorul nostru,pentru a-l duce oriunde cu noi – aşa cum o port pretutindeni pemama.

Caleb intră în dormitor. Pe cămaşa lui este o pată care parea fi sos, însă el nu dă semne că ar fi remarcat-o – are aceaprivire pe care o recunosc acum ca fiind fascinaţie intelectualăşi, preţ de o clipă, mă întreb ce a citit sau a privit de îl face săarate aşa.

— Bună, zice el şi aproape că se îndreaptă spre mine, darprobabil că mi-a văzut repulsia, întrucât se opreşte brusc.

Acopăr ecranul cu palma, cu toate că el nu îl poate vedea dinpartea opusă a încăperii, şi îl privesc lung, incapabilă – saulipsită de dorinţa – de a-i răspunde.

— Crezi c-ai să mai vorbeşti vreodată cu mine? mă întreabăel trist, colţurile gurii lăsându-i-se în jos.

— Dacă o va face, şocul mă va ucide, spune Christina pe unton glacial.

Privesc în altă parte. Adevărul este că uneori vreau pur şisimplu să uit tot ce s-a întâmplat şi să mă întorc la felul în careeram înainte ca noi doi să ne fi ales alte facţiuni. Chiar dacă elmă corecta mereu, amintindu-mi să fiu altruistă, era mai binedecât asta – acest sentiment că trebuie să protejez chiar şijurnalul mamei de el, astfel încât el să nu-l poată otrăvi aşa cuma făcut cu toate celelalte lucruri. Mă ridic şi îl îndes sub pernă.

— Haide, îmi spune Uriah. Vrei să vii cu noi să luămdesertul?

— Nu l-ai luat deja?— Şi ce dacă am făcut-o?Uriah îşi dă ochii peste cap şi îşi petrece braţul pe după

umerii mei, conducându-mă spre uşă.Mergem împreună toţi trei spre cantină, lăsându-l pe fratele

meu în urmă.

CAPITOLUL DOUĂZECI

TOBIAS

— NU ERAM SIGURĂ că vei veni, îmi spune Nita.Când se întoarce ca să mă conducă spre locul în care voia

să ajungem, văd că tricoul ei larg îi atârnă la spate şi că are untatuaj pe şira spinării, dar nu îmi dau seama ce anumereprezintă.

— Şi voi vă faceţi tatuaje aici? întreb eu.— Unii oameni da. Cel de pe spatele meu e sticlă spartă.Face o pauză, acel tip de pauză pe care îl faci când te

gândeşti dacă e bine sau nu să împărtăşeşti ceva personal.— Mi l-am făcut fiindcă sugerează deteriorare. E… un soi de

glumă.Iarăşi cuvântul acela, „deteriorare”, cel care se scufundă şi

reapare, care se scufundă şi reapare în mintea mea de când cutestul genetic. Dacă e o glumă, nu e una amuzantă nici măcarpentru Nita – ea scuipă explicaţia de parcă are un gust amar.

Ne plimbăm pe unul dintre coridoarele pardosite cu gresie,care acum e aproape pustiu, având în vedere că e spre sfârşitulorelor de muncă, şi coborâm un şir de trepte. În timp ce păşimpe scări, lumini albastre, verzi, mov şi roşii dansează pe pereţi,schimbându-şi culorile la fiecare secundă. Tunelul de la bazascărilor este lat şi întunecat şi numai lumina ciudată necălăuzeşte. Podeaua de aici e făcută din gresie veche, şi chiarşi prin tălpile pantofilor mei o simt zgrunţuroasă, din pricinapământului şi a prafului adunat.

— Când s-au mutat aici pentru prima oară, această zonă aaeroportului a fost refăcută complet şi extinsă, îmi povesteşteNita. O vreme, după Războiul Purităţii, toate laboratoarele seaflau sub pământ, pentru a le menţine în siguranţă în cazul unuiatac. Acum numai personalul ajutător coboară aici.

— Cu ei vrei să mă întâlnesc eu?Ea încuviinţează din cap.— Personalul ajutător e mai mult decât un simplu loc de

muncă. Aproape toţi suntem DG-uri – deterioraţi genetic, resturi

rămase după experimentele eşuate din oraşe sau urmaşii altorresturi sau oameni scoşi din afară, ca mama lui Tris, doar căfără avantajul ei genetic. Şi toţi oamenii de ştiinţă şiconducătorii sunt PG-uri – puri genetic, descendenţii unoroameni care au rezistat mişcării de inginerie genetică încă de laînceput. Desigur, există câteva excepţii, dar sunt atât de puţine,încât ţi le-aş putea enumera pe degetele de la o mână.

Sunt pe cale să întreb de ce diviziunea este atât de strictă,dar îmi dau seama şi singur. Aşa-numiţii „PG” au crescut înaceastă comunitate, lumea lor fiind plină de experimente şiobservaţii şi învăţături. Cei „DG” au crescut în experimente,unde au trebuit să înveţe doar atât cât să supravieţuiască pânăla următoarea generaţie. Diviziunea se bazează pe cunoaştere,pe competenţe – dar, aşa cum am învăţat de la cei fărăfacţiune, un sistem care se bazează pe un grup de oamenineeducaţi să facă munca murdară fără să le ofere şansa de a-şiîmbunătăţi situaţia e un sistem incorect.

— Cred că prietena ta are dreptate, să ştii, spune Nita. Nimicnu s-a schimbat; acum pur şi simplu îţi cunoşti mai bine limitele.Fiecare fiinţă umană are limite, chiar şi PG-urile.

— Carevasăzică, există o limită care merge spre… ce? Sprecompasiunea mea? Conştiinţa mea? întreb eu. Asta ar trebui sămă facă să mă simt mai bine?

Nita mă studiază cu atenţie, dar nu-mi răspunde.— E ridicol, spun eu. De ce să încercaţi, tu sau ei sau oricine

altcineva, să îmi stabiliţi limitele?— Aşa stau lucrurile, Tobias, îmi zice ea. E doar genetic,

nimic mai mult.— E o minciună, mă răţoiesc eu. Aici e vorba de mult mai

mult decât nişte simple gene, şi tu ştii bine asta.Simt nevoia să plec, să mă întorc şi să alerg spre dormitor.

Furia clocoteşte şi freamătă în mine, un val de căldură, şi nicimăcar nu sunt sigur de cine e provocată. De Nita, care tocmai aacceptat că e oarecum limitată, sau de oricine i-o fi spus asta?Poate că e de toată lumea.

Ajungem la capătul tunelului şi ea se împinge cu umărul într-o uşa masivă din lemn. Dincolo de ea se află o lumezgomotoasă şi sclipitoare. Încăperea e luminată de becuri micişi strălucitoare, agăţate de cabluri, însă cablurile sunt atât de

numeroase, încât tavanul e acoperit de o reţea de galben şi alb.Într-un capăt al încăperii se află o tejghea din lemn, cu sticlescânteietoare în spatele ei şi o mare de pahare deasupra. Înstânga se găsesc mese şi scaune, iar în dreapta un grup deoameni cântă la instrumente muzicale. Muzica umple aerul, iarsingurele sunete pe care le recunosc – din experienţa mealimitată cu cei din Prietenie – provin de la coardele ciupite alechitarei şi de la tobe.

Mă simt de parcă aş sta în lumina reflectoarelor şi toatălumea se uită la mine, aşteptând să mă mişc, să vorbesc, săfac ceva. Pentru o clipă e dificil să aud ceva peste muzica şipălăvrăgeala din încăpere, dar, după câteva secunde, măobişnuiesc şi o aud pe Nita spunând:

— Pe-aici! Vrei ceva de băut?Sunt pe cale să răspund, când cineva dă buzna în încăpere.

E mic de statură, iar tricoul pe care îl poartă îi atârnă pe corp,fiind cu două numere prea mare. Le face semn muzicanţilor săse oprească, iar ei o fac suficient cât el să strige:

— Se dă verdictul!Jumătate din oamenii din încăpere se ridică şi se grăbesc

spre uşă. Îi arunc Nitei o privire întrebătoare, iar ea se încruntăşi o cută i se iveşte pe frunte.

— Verdictul cui? întreb eu.— Fără îndoială, al lui Marcus, îmi răspunde ea.O iau la fugă.

* * *

Sprintez înapoi prin tunel, strecurându-mă printre spaţiiledeschise dintre oameni şi făcându-mi loc atunci când nu găsescniciunul. Nita e în urma mea, strigându-mi să mă opresc, dar eunu mă pot opri. Sunt separat de acest loc şi de aceşti oameni şide propriul meu trup şi, în plus, întotdeauna am fost bun laalergat.

Urc treptele câte trei deodată, ţinându-mă de bară ca să nu-mi pierd echilibrul. Nu ştiu pentru ce sunt atât de nerăbdător –pentru condamnarea lui Marcus? Pentru achitarea lui? Oaresper ca Evelyn să-l găsească vinovat şi să-l execute sau spercă o să-l absolve de orice vină? Nu-mi dau seama. Pentru

mine, orice deznodământ e făcut din aceeaşi plămadă. Ori erăutatea lui Marcus sau masca lui, ori e răutatea lui Evelyn saumasca ei.

Nu trebuie să-mi amintesc unde se află camera de control,fiindcă oamenii de pe culoar mă conduc într-acolo. Când ajung,îmi fac loc să ajung în faţa mulţimii şi iată-i acolo, părinţii mei,difuzaţi pe jumătate dintre ecrane. Toţi oamenii se îndepărteazăde mine, şoptind, cu excepţia Nitei, care stă lângă mine,recăpătându-şi suflul.

Cineva dă volumul mai tare, ca să le putem auzi vocile.Cârâie, distorsionate de amplificatoare, dar recunosc voceatatălui meu; o aud schimbându-se în toate locurile potrivite,ridicându-se în toate locurile potrivite. Aproape că îi pot prezicecuvintele înainte să le rostească.

— A durat ceva timp, spune el, zâmbind cu dispreţ. Savurezimomentul?

Îngheţ. Nu e masca lui Marcus. Nu e persoana pe careoraşul o cunoaşte drept tatăl meu – răbdătorul şi calmulconducător al Abnegaţiei, care nu i-ar face rău nimănui, cu atâtmai puţin fiului sau soţiei lui. Acesta este omul care îşi scoteacureaua de la brâu, gaică cu gaică, şi o înfăşura în juruldegetelor. Acesta este acel Marcus pe care eu îl cunosc cel maibine, iar faptul că îl văd, aşa cum îl văd şi în peisajul fricii mele,mă transformă într-un copil.

— Fireşte că nu, Marcus, spune mama mea. Ai servit bineacest oraş timp de mulţi ani. Nu e o decizie pe care eu sausfetnicii mei am putut să o luăm în grabă.

Marcus nu îşi poartă masca, dar Evelyn o face. Pare atât desinceră, încât aproape că-mi vine să o cred.

— Eu şi foştii reprezentanţi ai facţiunilor am meditat multasupra situaţiei. Anii tăi de serviciu, loialitatea pe care aiinspirat-o membrilor facţiunii tale, sentimentele mele faţă de tineca fostă soţie…

Pufnesc.— Încă sunt soţul tău, spune Marcus. Abnegaţia nu îngăduie

nimănui să divorţeze.— Ba da, în caz de abuz domestic, îi răspunde Evelyn, şi

mie îmi revine acel sentiment, goliciunea şi greutatea.Nu pot să cred că ea tocmai a recunoscut asta în public.

Şi totuşi, acum vrea ca oamenii din oraş să o vadă într-oanumită postură – nu drept femeia fără suflet care a preluatcontrolul vieţilor lor, ci drept femeia pe care Marcus a lovit-o,victima secretului pe care soţul ei l-a ascuns între pereţii uneicase curate şi a unor haine gri, călcate la dungă.

Şi, în acest moment, ştiu care va fi deznodământul acesteisituaţii.

— O să-l omoare, spun eu.— Pe de altă parte, spune Evelyn, aproape pe un ton dulce,

este adevărat că ai comis infracţiuni atroce împotriva acestuioraş. Ai minţit nişte copii nevinovaţi, făcându-i să-şi rişte vieţilepentru tine. Refuzul tău de a respecta ordinele mele şi ale luiTori Wu, fosta conducătoare a Neînfricaţilor, au dus lanenumărate decese în atacul Erudiţilor. Ţi-ai trădat oameniifiindcă nu ai făcut ceea ce se stabilise şi fiindcă nu ai luptatîmpotriva lui Jeanine Matthews. Ţi-ai trădat propria facţiunedezvăluind ceea ce trebuia să fie un secret.

— Eu nu am…— Nu am terminat, îl întrerupe Evelyn. Luând în considerare

munca ta adusă acestui oraş, ne-am hotărât asupra unei soluţiialternative. Spre deosebire de ceilalţi foşti reprezentanţi aifacţiunilor, tu nu vei fi iertat şi nici nu vei avea permisiunea de a-ţi da cu părerea asupra problemelor legate de acest oraş. Nicinu vei fi executat drept trădător. În schimb, vei fi trimis afară,dincolo de îngrăditură şi de sediul Prieteniei, şi nu vei avea voiesă te întorci.

Marcus pare surprins. Nu-l învinuiesc.— Felicitări, spune Evelyn. Ai privilegiul de a începe o viaţă

nouă.Oare ar trebui să mă simt uşurat că tatăl meu nu va fi

executat? Furios că am fost foarte aproape să scap într-unsfârşit de el şi că acum el se va afla în continuare în aceastălume, încă atârnând deasupra capului meu?

Nu ştiu. Nu simt nimic. Mâinile îmi amorţesc, aşa că ştiu cămă panichez, dar nu o simt cu adevărat, nu în felul în care o facîn mod normal. Sunt copleşit de nevoia de a mă afla în altăparte, aşa că mă întorc şi îmi las în urmă părinţii şi pe Nita şioraşul în care am locuit cândva.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU

TRIS

CONDUCEREA ANUNŢĂ simularea unui atac dis-de-dimineaţă, prin sistemul de comunicaţie, în timp ce luăm miculdejun. Vocea feminină, clară, ne spune să ne încuiem uşile înoricare încăpere ne-am afla, să acoperim ferestrele şi sărămânem tăcuţi până ce alarmele nu mai sună.

— Simularea va avea loc la oră fixă, ne spune ea.Tobias pare obosit şi palid, cu cearcăne sub ochi. Ia o brioşă,

rupând mici bucăţele din ea, uneori mâncându-le, alteori uitândsă o facă.

Cei mai mulţi dintre noi ne-am trezit târziu, pe la zece,probabil din cauză că nu aveam altceva de făcut. Când amplecat din oraş ne-am pierdut atât facţiunile, cât şi scopul nostruîn viaţă. Aici nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm să seîntâmple ceva şi, în loc să mă simt relaxată, nu pot decât să măsimt nervoasă şi tensionată. Sunt obişnuită să am ceva defăcut, ceva pentru care să lupt mereu. Încerc să-mi amintesc cătrebuie să mă relaxez.

— Ne-au luat ieri într-o călătorie cu avionul, îi spun luiTobias. Tu pe unde-ai umblat?

— Am simţit nevoia să mă plimb. Să procesez lucrurile,spune el pe un ton uşor răspicat, iritat. Cum a fost?

— Impresionant!Stau faţă în faţă cu el, astfel că genunchii ni se ating în

spaţiul dintre paturile noastre.— Lumea e… mult mai mare decât credeam eu.El încuviinţează din cap.— Probabil că mie nu mi-ar fi plăcut. Înălţimea şi toate alea.Nu ştiu de ce, dar reacţia lui mă dezamăgeşte. Vreau să-mi

spună că şi-ar fi dorit să fi fost acolo cu mine, să fi experimentatalături de mine acea călătorie. Sau măcar să mă întrebe cevoiam să spun prin „impresionant”. Şi tot ce-mi poate spune ecă nu i-ar fi plăcut?

— Te simţi bine? îl întreb. Arăţi de parcă n-ai pus geană pe

geană în ultima vreme.— Păi, ziua de ieri a fost destul de revelatoare, spune el,

sprijinindu-şi fruntea în palmă. Nu mă poţi învinui că suntsupărat pe chestia asta.

— Vreau să zic, poţi să fii supărat în legătură cu ce vrei tu,spun eu încruntându-mă, dar, din perspectiva mea, nu prea parsă existe multe lucruri pentru care să fii supărat. Ştiu că a fostun şoc, dar, aşa cum am spus, tu eşti aceeaşi persoană careerai şi ieri şi alaltăieri, indiferent de ceea ce spun oamenii ăştia.

El clatină din cap.— Nu vorbesc despre genele mele. Mă refer la Marcus.

Chiar n-ai habar, nu-i aşa?Întrebarea e acuzatoare, deşi tonul nu e. Se ridică să-şi

arunce brioşa la gunoi.Mă simt îndurerată şi frustrată. Fireşte că ştiu ce s-a

întâmplat cu Marcus. Când m-am trezit, despre asta se vorbeaîn cameră. Dar, dintr-un anume motiv, nu credeam că îl vasupăra să afle că tatăl său nu va fi executat. Aparent, m-amînşelat.

Nu mă ajută faptul că alarmele sună fix atunci, împiedicându-mă să îi mai spun ceva. Sirenele sunt atât de puternice şi deasurzitoare, încât abia pot să gândesc normal, darămite să mămai şi mişc. Pun o mână peste ureche şi pe cealaltă o vâr subpernă, scoţând ecranul cu jurnalul mamei mele.

Tobias încuie uşa, trage perdelele şi toată lumea se aşază pepaturile de campanie. Cara îşi pune o pernă peste cap. Peterse aşază cu spatele lipit de perete şi cu ochii închişi. Nu ştiuunde e Caleb – presupun că face cercetări în legătură cusubiectul care îl fascina ieri – sau unde se află Christina şiUriah – poate că explorează sediul. Ieri, după desert, păreaufoarte hotărâţi să descopere fiecare cotlon al acestui loc. Înschimb, eu am ales să descopăr gândurile mamei mele – ascris câteva însemnări despre prima impresie pe care i-a făcut-o sediul, ciudata curăţenie a locului, cum toată lumea zâmbeatot timpul, cum s-a îndrăgostit de oraş urmărindu-l din camerade control.

Pornesc ecranul, sperând să-mi distragă atenţia de la toatăzarva din sediu.

Astăzi m-am oferit voluntară să mă duc în oraş. Davidspune că Divergenţii mor pe capete şi că cineva trebuiesă oprească asta, întrucât e o risipă a celui mai bunmaterial genetic. Bănuiesc că trebuie să fii destul debolnav să o numeşti aşa, dar David nu se referă chiar laasta – el pur şi simplu vrea să spună că dacă nu ar fiDivergenţii cei care ar muri, noi nu am interveni până cenu s-ar ajunge la un anumit nivel de distrugeri, dar, devreme ce e vorba de ei, trebuie să luăm atitudine chiaracum.

Doar câţiva ani, a spus el. Tot ce am aici sunt câţivaprieteni, nicio familie, şi sunt suficient de tânără, astfelîncât îmi va fi uşor să mă integrez – pur şi simplu ştergşi realimentez amintirile câtorva oameni şi gata, amintrat. La început mă vor pune în Neînfricare, fiindcă amdeja câteva tatuaje, iar asta ar fi greu de explicatoamenilor din interiorul experimentului. Singuraproblemă e că la Ceremonia Alegerii de anul viitor vatrebui să mă alătur Erudiţilor, deoarece acolo se aflăasasinul şi nu sunt sigură că sunt suficient de isteaţăpentru a trece printr-o iniţiere. David spune că nucontează, că îmi poate modifica rezultatele, dar nu mise pare normal. Chiar dacă Biroul crede că facţiunile nuînseamnă nimic, că sunt doar un soi de modificarecomportamentală care îi va ajuta cu deteriorarea, aceioameni cred în ele şi nu mi se pare normal să te joci purşi simplu cu sistemul lor.

Îi urmăresc de câţiva ani şi nu trebuie să aflu maimulte pentru a mă integra. Fac pariu că eu cunoscoraşul acela mai bine decât ei. Va fi dificil să trimit veşticătre Birou – unii oameni ar putea să observe că măconectez la un server de la distanţă în locul unui serverdin interiorul oraşului, aşa încât probabil că însemnărilemele vor fi mai rare sau inexistente. Îmi va fi greu să măsepar de toate lucrurile pe care le ştiu, dar poate că va fibine. Poate că va fi un nou început.

Aş avea nevoie de aşa ceva.

Sunt multe lucruri de asimilat, dar mă trezesc că recitescurmătoarea frază: Singura problemă e că la Ceremonia Alegeriide anul viitor va trebui să mă alătur Erudiţilor, deoarece acolose află asasinul. Nu ştiu la care asasin se referă – poate lapredecesorul lui Jeanine Matthews? –, însă ceea ce mi se pareşi mai derutant e că ea nu s-a alăturat Erudiţilor.

Ce s-a întâmplat de a ales în schimb Abnegaţia?Alarmele se opresc şi urechile parcă-mi sunt astupate în

lipsa lor. Ceilalţi ies alene din cameră, dar Tobias rămâne înurmă, pianotând cu degetele pe picior. Nu-i vorbesc – nu suntsigură că vreau să aud ce are de zis în acest moment, cândsuntem amândoi cu nervii la pământ.

Dar nu spune decât:— Pot să te sărut?— Da, îi răspund uşurată.Se apleacă, îmi atinge obrazul, iar apoi mă sărută blând.Ei bine, cel puţin ştie cum să-mi îmbunătăţească starea de

spirit.— Nu m-am gândit la ceea ce s-a întâmplat cu Marcus. Ar fi

trebuit s-o fac, îi spun eu.El ridică din umeri.— S-a terminat.Ştiu că nu s-a terminat. Cu Marcus nu se termină niciodată

lucrurile; fărădelegile pe care le-a comis sunt mult prea mari.Dar nu vreau să insist cu asta.

— Mai multe însemnări în jurnal? întreabă el.— Da. Până acum au fost doar câteva amintiri de la sediu.

Dar devine interesant.— Asta-i bine, zice el. Te las să citeşti.Îmi zâmbeşte uşor, dar îmi dau seama că încă e obosit şi

supărat. Nu încerc să-l opresc. Într-un fel, e ca şi cum ne-amabandona fiecare durerilor noastre sufleteşti, el cu pierdereaDivergenţei şi a speranţelor pe care şi le-a făcut în legătură cuprocesul lui Marcus, iar eu, într-un sfârşit, cu pierderea părinţilormei.

Apăs pe ecran pentru a citi următoarea însemnare.

Dragă David,

Ridic din sprâncene. Acum îi scrie lui David?

Dragă David, Îmi pare rău, dar n-o să se întâmple aşa cum am

plănuit noi.Nu pot s-o fac. Ştiu că o să mă consideri o

adolescentă tâmpită, dar e viaţa mea şi, dacă am să fiuaici câţiva ani, am s-o fac în felul meu. Voi fi în stare să-mi fac treaba şi din afara Erudiţiei. Aşa că mâine, laCeremonia Alegerii, eu şi Andrew vom alege împreunăAbnegaţia.

Sper că nu eşti furios. Mă rog, chiar de-ai fi, bănuiesccă n-am să ştiu.

— Natalie —

Citesc însemnarea din nou şi din nou, lăsând cuvintele sămă pătrundă. Eu şi Andrew vom alege împreună Abnegaţia.

Chiar dacă am gura acoperită cu mâna, zâmbesc, îmi sprijincapul pe geamul ferestrei şi las lacrimile să curgă în tăcere.

Părinţii mei s-au iubit. Suficient cât să renunţe la planuri şifacţiuni. Suficient cât să sfideze „facţiunea înaintea sângelui”.Sângele înaintea facţiunii – ba nu, iubirea înaintea facţiunii, pevecie.

Închid ecranul. Nu vreau să mai citesc ceva care îmi poateumbri această stare de bine: că plutesc pe ape liniştite.

Ceea ce e ciudat e că, în loc să fiu tristă, îmi recuperez, defapt, mama, fragment cu fragment, cuvânt cu cuvânt, rând curând.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI

TRIS

În dosar mai sunt cam douăsprezece însemnări, iar ele nu-mispun ceea ce vreau să aflu, cu toate că îmi oferă şi mai multeîntrebări. Şi, în loc ca aceste însemnări să conţină doargândurile şi impresiile ei, se pare că îi sunt adresate cuiva.

Dragă David,Credeam că îmi eşti prieten, nu supraveghetor, dar

se pare că m-am înşelat.Ce credeai că o să se întâmple când aveam să ajung

aici, că urma să trăiesc singură, fără niciun prieten, pevecie? Că nu mă voi ataşa de cineva? Că n-o să facsingură alegeri?

Am lăsat totul în urmă pentru a veni aici când nimeninu voia s-o facă. Ar trebui să-mi mulţumeşti, nu să măacuzi că am pierdut scopul misiunii. Hai să ţi-o spun peşleau: n-am de gând să uit de ce mă aflu aici doarpentru că am ales Abnegaţia şi urmează să mă mărit.Merit să am o viaţă proprie şi personală. Una pe careeu să o aleg, nu una pe care tu şi Biroul să o alegeţi înlocul meu. Ar trebui să ştii totul despre asta – după toatelucrurile pe care le-am văzut şi prin care am trecut, artrebui să înţelegi de ce mă atrage această viaţă.

Sincer, cred că ţie nu-ţi pasă, de fapt, că nu am alesErudiţia, aşa cum ar fi trebuit s-o fac. Mi se pare că tueşti mai degrabă gelos. Şi dacă vrei să-ţi mai transmitnoutăţi de-aici, îmi vei cere scuze că te-ai îndoit demine. Dacă nu o faci, n-am să-ţi mai trimit deloc noutăţişi, în mod clar, n-am să mai ies din oraş ca să te vizitezla sediu. Rămâne la latitudinea ta.

— Natalie —

Mă întreb dacă avea dreptate în legătură cu David. Gândul

ăsta nu-mi dă pace. Chiar era gelos pe tata? Oare gelozia lui adispărut cu timpul? Nu pot să văd relaţia decât prin ochii ei şi nusunt convinsă că e cea mai sigură sursă de informaţii când vinevorba de asta.

Îmi dau seama că înaintează în vârstă în timp ce scrie înjurnal, limbajul ei devenind mai rafinat în vreme ce timpul osepară de periferia în care a locuit odată, reacţiile ei devenindmult mai cumpătate. Se maturizează.

Verific data următoarei însemnări. A fost scrisă câteva lunimai târziu, dar nu îi este adresată lui David, aşa cum fuseserăcelelalte. Şi tonul e diferit – nu e la fel de familiar, la fel dedirect.

Apăs pe ecran, răsfoind însemnările. Îmi ia vreo zece apăsăripentru a ajunge din nou la una care să-i fie adresată lui David.Data sugerează că a fost scrisă doi ani mai târziu.

Dragă David,Am primit scrisoarea ta. Înţeleg de ce nu mai poţi fi tu

cel care vei primi noutăţile şi am să-ţi respect decizia,însă îmi va fi dor de tine.

Îţi doresc toată fericirea din lume.— Natalie —

Încerc să dau înainte, dar însemnările din jurnal s-au

terminat. Ultimul document din dosar e un certificat de deces.Cauza morţii: multiple plăgi împuşcate în piept. Mă legăn uşor,pentru a-mi alunga din minte imaginea cu ea prăbuşindu-se pestradă. Nu vreau să mă gândesc la moartea ei. Vreau să aflumai multe despre ea şi despre tatăl meu, despre ea şi David.Orice lucru care poată să-mi distragă atenţia de la felul în careviaţa ei a luat sfârşit.

* * *

Faptul că mai târziu în acea dimineaţă mă duc cu Zoe încamera de control e un semn care atestă cât de disperată suntdupă informaţii – şi după acţiune. Zoe vorbeşte cu managerulcamerei de control despre o întâlnire cu David, în timp ce euprivesc în gol, hotărâtă, spre picioarele mele, nedorind să văd

ceea ce se află pe ecrane. Simt că dacă mi-aş permite să măuit, chiar şi preţ de o secundă, voi deveni dependentă de ele,pierdută în lumea veche, deoarece nu ştiu cum să navighezprin apele acestei lumi noi.

Totuşi, în timp ce Zoe îşi termină conversaţia, nu-mi pot ţineîn frâu curiozitatea. Privesc spre ecranul mare care atârnădeasupra birourilor. Evelyn stă pe patul ei, mângâind un obiectde pe noptieră. Mă apropii ca să văd ce anume e acel obiect,iar femeia de la biroul din faţa mea spune:

— Aceasta este camera de supraveghere a lui Evelyn. Ourmărim douăzeci şi patru din douăzeci şi patru.

— O puteţi auzi?— Doar dacă mărim volumul, îmi răspunde femeia. Dar noi îl

ţinem de obicei închis. E greu să asculţi zi de zi atâtapălăvrăgeală.

Încuviinţez din cap.— Ce tot mângâie acolo?— Un soi de sculptură, nu ştiu, spune femeia, ridicând din

umeri. Se uită la chestia asta mult timp.O ştiu de undeva – din dormitorul lui Tobias, unde am dormit

după ce aproape că am fost executată la sediul Erudiţiei. Efabricată din sticlă albastră, o formă abstractă care aratăprecum un val de apă îngheţat brusc.

Îmi ating bărbia cu buricele degetelor în timp ce răscolescprin amintiri. El mi-a mărturisit că Evelyn i-a dat-o când era micşi i-a spus s-o ascundă de tatăl lui, care nu ar fi fost de acord cuun obiect nefolositor, dar frumos. La început nu mi-am bătutcapul prea mult cu acea sculptură, dar probabil că pentru easemnifică ceva, dacă a cărat-o tocmai din sectorul Abnegaţieipână la sediul Erudiţiei pentru a o ţine pe noptieră. Poate că eramodalitatea ei de a se răzvrăti împotriva sistemului de facţiuni.

Pe ecran, Evelyn îşi sprijină bărbia în mână şi priveşte lungspre sculptură preţ de o clipă. Apoi se ridică, îşi scutură mâinileşi iese din cameră.

Nu, nu cred că acea sculptură simbolizează răzvrătirea ei.Cred că e doar un simplu obiect care îi aminteşte de Tobias.Cumva, nu mi-am dat seama că, atunci când Tobias a fugit dinoraş cu mine, el nu a fost doar un rebel care şi-a sfidatconducătorul – a fost un fiu care şi-a abandonat mama. Iar ea

suferă.Oare suferă şi el?Chiar dacă relaţia lor a fost dificilă, acele legături nu se pot

rupe niciodată. Nu e cu putinţă.Zoe mă atinge pe umăr.— Voiai să mă-ntrebi ceva?Dau din cap şi mă întorc. Zoe era tânără în fotografia în care

stătea lângă mama, dar important e că era acolo, aşa încâtbănuiesc că trebuie să ştie câte ceva. L-aş fi întrebat pe David,dar având în vedere că e conducătorul Biroului, e dificil să daide el.

— Voiam să te întreb câteva lucruri despre părinţii mei, spuneu. Citesc jurnalul mamei şi nu prea-mi dau seama cum s-aucunoscut sau de ce au ales împreună Abnegaţia.

Zoe încuviinţează lent din cap.— Am să-ţi spun tot ce ştiu. Ai chef de-o plimbare până la

laborator? Trebuie să-i las un mesaj lui Matthew.Stă cu mâinile la spate, sprijinindu-şi-le la baza coloanei. Eu

încă ţin ecranul pe care mi l-a dat David. E marcat peste tot deamprentele mele şi cald de la atingerea constantă. Înţeleg dece Evelyn mângâie într-una acea sculptură – e ultima partecare i-a mai rămas din fiul ei, aşa cum tableta e ultima parte pecare o mai am din mama. Mă simt mai aproape de ea când oam la mine.

Cred că de asta nu i-o pot da lui Caleb, cu toate că şi el aredreptul să o vadă. Nu sunt sigură că o pot lăsa să plece.

— S-au întâlnit la şcoală, îmi povesteşte Zoe. Tatăl tău, deşiera un om foarte inteligent, nu prea excela când venea vorbade psihologie, iar profesorul – în mod nesurprinzător, un Erudit– îi făcea zile fripte din cauza asta. Aşa că mama ta s-a oferitsă-l ajute după ore, iar el le-a spus părinţilor lui că lucra la unsoi de proiect pentru şcoală. Au procedat aşa timp de câtevasăptămâni, iar apoi au început să se întâlnească pe ascuns –cred că unul dintre locurile lor preferate era fântâna dinMillennium Park. Fântâna Buckingham? Cea de lângămlaştină?

Mi-i imaginez pe mama şi tata stând lângă o fântână, subploaia fină a unei ape, picioarele lor atingând uşor fundul debeton. Ştiu că fântâna la care se referă Zoe nu funcţionează de

multă vreme, aşa încât ploaia fină a apei nu a existat niciodatăacolo, însă imaginea e mai drăguţă aşa.

— Ceremonia Alegerii se apropia şi tatăl tău era nerăbdătorsă plece din Erudiţie, întrucât văzuse ceva îngrozitor…

— Ce? Ce a văzut?— Ei bine, tatăl tău era prieten bun cu Jeanine Matthews,

spune Zoe. A văzut-o executând un experiment pe un om fărăfacţiune, dându-i ceva la schimb – mâncare, haine sau ceva degenul ăsta. În fine, ea testa serul simulării, care ulterior a fostinclus în iniţierea Neînfricaţilor – vezi tu, cu multă vreme înurmă, simulările fricii nu erau generate de temerile individualeale unei persoane, ci de temerile generale, cum ar fi înălţimilesau păianjenii –, iar Norton, pe-atunci reprezentantul Erudiţilor,era acolo, lăsându-l să funcţioneze mult mai mult decât eracazul. Bărbatul fără facţiune nu prea şi-a mai revenit. Şi, pentrutatăl tău, acel lucru a pus capac.

Se opreşte în faţa uşii laboratorului şi o deschide cu cartelaei. Intrăm în biroul prăfuit unde David mi-a dăruit jurnalul mameimele. Matthew stă cu nasul la câţiva centimetri de ecranulcomputerului, cu ochii mijiţi. De-abia remarcă prezenţa noastrăatunci când intrăm.

Mă simt copleşită de dorinţa de a zâmbi şi a plânge înacelaşi timp. Mă aşez pe scaunul de lângă biroul alăturat, cumâinile strânse între genunchi. Tatăl meu a fost un om dificil.Dar şi un om bun.

— Tatăl tău voia să iasă din Erudiţie, iar mama ta nu voia săintre acolo, indiferent care ar fi fost misiunea ei – dar ea tot voiasă fie aproape de Andrew, aşa c-au ales împreună Abnegaţia.

Face o pauză, după care continuă.— Aşa după cum sunt sigură că ştii, acest lucru i-a făcut pe

mama ta şi pe David să se distanţeze. El şi-a cerut scuze încele din urmă, dar a spus că nu mai putea primi veşti de la ea –nu ştiu de ce, nu a vrut să ne spună –, aşadar, rapoartele careau venit după aceea erau foarte scurte şi informative. De aceeanu se regăsesc în jurnal.

— Dar ea a fost în continuare capabilă să-şi îndeplineascămisiunea din Abnegaţie.

— Da. Şi cred că era mult mai fericită acolo decât ar fi fostprintre Erudiţi, spune Zoe. Desigur, într-un fel, s-a dovedit că

Abnegaţia nu era cu mult mai bună. Se pare că nu există nicioscăpare în faţa deteriorărilor genetice. Până şi conducereaAbnegaţiei a fost otrăvită de asta.

Mă încrunt.— Te referi la Marcus? Fiindcă el e Divergent. Deteriorarea

genetică nu a avut nimic de-a face cu asta.— Un om înconjurat de deteriorarea genetică nu poate decât

să o imite în propriul lui comportament, spune Zoe. Matthew,David vrea să stabilească o întrunire cu supraveghetorul tău,pentru a discuta despre una dintre dezvoltările serurilor. Ultimaoară, Alan a uitat complet de asta, aşa că mă întrebam dacă nucumva ai putea să-l însoţeşti.

— Desigur, spune Matthew, fără să-şi ridice ochii dincomputer. Am să-l rog să stabilească o oră.

— Minunat! Ei bine, trebuie să plec – sper c-am putut să-ţi fiude folos cât de cât, Tris.

Îmi zâmbeşte şi pleacă.Eu stau încovoiată, cu coatele pe genunchi. Marcus era

Divergent – pur genetic, la fel ca mine. Dar nu pot să accept căel era un om rău doar din cauză că era înconjurat de oamenideterioraţi genetic. Aşa am fost şi eu. Şi Uriah. Şi mama mea.Dar niciunul dintre noi nu s-a luat de vreunul dintre oameniidragi.

— Argumentul ei are câteva hibe, nu-i aşa? spune Matthew.Mă priveşte de după biroul lui, lovind cu degetul în braţul

scaunului.— Da, îi răspund.— Unii oameni de-aici vor să dea vina pe deteriorarea

genetică pentru tot ce s-a întâmplat, spune el. E mai uşor săaccepte asta decât adevărul – că nu pot şti absolut totul despreo persoană şi că nu pot înţelege de ce se comportă aşa cum secomportă.

— Toată lumea trebuie să dea vina pe ceva pentru felul încare e lumea asta, spun eu. Pentru tatăl meu era Erudiţia.

— Atunci, cred că n-ar trebui să-ţi spun că Erudiţii au fostdintotdeauna preferaţii mei, spune Matthew, zâmbind vag.

— Pe bune? întreb eu, îndreptându-mi spatele. De ce?— Nu ştiu, bănuiesc că sunt de acord cu ei. Că dacă oamenii

ar continua să înveţe despre lumea care-i înconjoară, ar avea

mult mai puţine probleme.— Toată viaţa i-am desconsiderat, spun eu, sprijinindu-mi

bărbia în mână. Tatăl meu îi ura pe Erudiţi, aşa că şi eu amînvăţat să-i urăsc, pe ei şi tot ceea ce făceau ei cu timpul lor.Abia acum mă gândesc că el s-a înşelat. Sau poate că eradoar… influenţat.

— În legătură cu Erudiţii sau cu învăţatul?Ridic din umeri.— Cu ambele. Mulţi oameni din Erudiţie m-au ajutat când nici

nu le-am cerut asta.Will, Fernando, Cara – cu toţii Erudiţi, cu toţii fiind unii dintre

cei mai tari oameni pe care i-am cunoscut vreodată, chiar şipentru puţină vreme.

— Se chinuiau din răsputeri să transforme lumea într-un locmai bun, spun eu, clătinând din cap. Ceea ce Jeanine a făcutnu are nimic de-a face cu setea de cunoaştere care conduce lasetea de putere, aşa cum mi-a spus tata, ci cu frica ei faţă deaceastă lume mare, care a făcut-o să fie lipsită de putere.Poate că Neînfricaţii au fost cei care au avut dreptate.

— Există o veche zicală, spune Matthew. Cunoaştereaînseamnă putere. Puterea de a comite atrocităţi, ca Jeanine…sau puterea de a face lucruri bune, ca noi. Puterea în sine nu eatroce. Aşadar, cunoaşterea în sine nu e atroce.

— Bănuiesc că am fost învăţată să le suspectez peamândouă. Puterea şi cunoaşterea, spun eu. Pentru cei dinAbnegaţie, puterea ar trebui să le fie oferită oamenilor care nu ovor.

— E adevărat ce spui, zice Matthew, dar poate c-ar trebui sărenunţi la acea suspiciune.

Bagă mâna sub birou şi scoate o carte. E groasă, cu ocopertă uzată şi margini franjurate. Pe ea scrie BIOLOGIEUMANĂ.

— E puţin rudimentară, dar cartea asta m-a ajutat să învăţ ceînseamnă să fii om, spune el. Să fii o piesă complicată,misterioasă, dintr-o maşinărie biologică şi, chiar mai uimitor, săai capacitatea de a analiza această maşinărie! Ăsta e un lucruspecial, fără precedent în toată istoria evoluţiei. Capacitateanoastră de a cunoaşte lumea şi pe noi înşine e ceea ce ne faceoameni.

Îmi întinde cartea şi se întoarce din nou cu faţa sprecomputer. Privesc în jos, spre coperta uzată, şi îmi trecdegetele peste marginile paginilor. El face ca dobândireacunoaşterii să pară un lucru secret, frumos şi vechi. Cred că,dacă voi citi cartea asta, voi putea merge înapoi către toategeneraţiile umane, până la prima, oricare ar fi fost aceea – căvoi putea lua parte la ceva mult mai mare şi mai vechi decâtmine.

— Îţi mulţumesc, îi spun.Dar nu mă refer la carte, ci la faptul că mi-a dat ceva înapoi,

un lucru pe care l-am pierdut înainte să-l fi putut deţine cuadevărat.

* * *

Holul central al hotelului miroase a lămâie confiată şi a clor, ocombinaţie acră, care îmi arde nările când inspir. Trec pe lângăo plantă în ghiveci, cu o floare de prost gust, care înfloreşteprintre crengi, îndreptându-mă spre dormitorul care a devenitcăminul nostru temporar. În timp ce merg, şterg ecranul cu tivulcămăşii, încercând să înlătur câteva amprente.

Caleb e singur în dormitor, cu părul ciufulit şi cu ochii roşii dela somn. Clipeşte spre mine când intru şi arunc cartea debiologie pe patul meu. Simt un junghi de durere în stomac şi îmilipesc de şold ecranul care conţine dosarul mamei noastre. Efiul ei. Are dreptul să-i citească jurnalul, la fel ca tine.

— Dacă ai ceva să-mi spui, zice el, spune-mi.— Mama a locuit aici.O spun prea tare şi prea pripit, de parcă ar fi fost un secret

păstrat multă vreme.— Locuia la periferie, ei au adus-o aici, unde a locuit câţiva

ani, după care a intrat în oraş, pentru a-i împiedica pe Erudiţi sămai omoare Divergenţi.

Caleb clipeşte confuz. Înainte să mă pierd cu firea, îi întindecranul.

— Dosarul ei e aici. Nu e foarte mare, dar ar trebui să-lciteşti.

El se ridică şi ia bucata de sticlă. E mult mai înalt acum, multmai înalt decât mine. O vreme, când eram copii, eu am fost cea

înaltă, cu toate că eram aproape cu un an mai mică. Aceea afost cea mai bună perioadă a noastră, când nu simţeam că elera mai mare sau mai bun sau mai isteţ sau mai altruist decâtmine.

— De când ştii de asta? mă întreabă el, mijindu-şi ochii.— Nu contează.Fac un pas înapoi.— Îţi spun acum. Apropo, poţi să păstrezi tableta. Eu am

terminat de citit.El şterge ecranul cu mâneca şi navighează cu degete abile

la prima însemnare din jurnalul mamei. Mă aştept să se aşezeşi să o citească, încheind, astfel, conversaţia, dar, în schimb,oftează.

— Şi eu am ceva să-ţi arăt, spune el. În legătură cu EdithPrior. Vino.

Numele ei, nu ataşamentul care mi-a mai rămas faţă de el, ecel care mă face să-l urmez când porneşte din loc.

Ieşim din dormitor, mergem pe hol, cotind de câteva ori pânăce ajungem într-o încăpere extrem de diferită faţă de tot ceeace am văzut în sediul Biroului. E lungă şi îngustă, cu pereţiiacoperiţi de rafturi pe care se află cărţi albastre-gri identice,groase şi grele precum dicţionarele. Între primele două şiruri seaflă o masă lungă din lemn, cu scaune de jur împrejur. Calebapasă pe întrerupător şi aprinde o lumină palidă, care îmiaminteşte de sediul Erudiţiei.

— Am petrecut mult timp aici, spune el. E camera arhivelor.Ei păstrează aici o parte dintre informaţiile şi dateleexperimentului din Chicago.

Merge de-a lungul rafturilor din latura dreaptă a încăperii,trecându-şi degetele peste cotoarele cărţilor. Scoate unul dintrevolume şi îl pune pe masă, în aşa fel încât se deschide, iarpaginile lui sunt acoperite de texte şi imagini.

— De ce nu ţin toate informaţiile astea pe computere?— Bănuiesc că au început să le arhiveze înainte să fi

dezvoltat un sistem de securitate sofisticat în reţeaua lor, ziceel, fără să-şi ridice privirea. Datele nu dispar niciodată, însăhârtia poate fi distrusă pentru totdeauna, aşa că poţi să scapide ele dacă nu vrei să ajungă în mâinile cui nu trebuie. Uneori emai sigur să ai totul tipărit.

Ochii lui verzi se mişcă iute în timp ce caută un anume loc,degetele fiindu-i agile, făcute pentru întors pagini. Mă gândesccum şi-a deghizat acea parte din el, ascunzând cărţi întregrindă şi perete în casa noastră din Abnegaţie, până ce, în ziuaCeremoniei Alegerii, şi-a aruncat sângele în apa Erudiţiei. Ar fitrebuit să ştiu că era un mincinos, fiind loial numai faţă de elînsuşi.

Simt din nou acel junghi de durere. De-abia pot suporta săstau aici cu el, cu uşile închise, între noi aflându-se doar omasă.

— Aha, aici era.Atinge o pagină cu degetul, apoi întoarce cartea ca să mi-o

arate.Pare a fi copia unui contract, dar e scrisă de mână:

Eu, Amanda Marie Ritter, din Peoria, Illinois, îmi dauconsimţământul pentru următoarele proceduri:

● Procedura de „vindecare genetică”, definită decătre Biroul de Asistenţă Genetică drept „o procedurăde inginerie genetică, menită a corecta geneleclasificate drept «deteriorate» în pagina trei a acestuiformular”.●„Procedura de resetare”, definită de către Biroul deAsistenţă Genetică drept „o procedură de ştergere aamintirilor, menită a-i face pe participanţii laexperiment să fie mai bine pregătiţi pentruexperiment”.

Declar că un membru al Biroului de Asistenţă Geneticămi-a comunicat toate riscurile şi beneficiile acestorproceduri. Înţeleg că acest lucru înseamnă că Biroul îmi vaatribui un nou trecut şi o nouă identitate şi că voi fi trimisă înexperimentul din Chicago, Illinois, unde voi locui pentru totrestul vieţii.

Accept să mă reproduc de cel puţin două ori, astfel încâtsă ofer genelor mele corectate cea mai bună şansă desupravieţuire. Înţeleg că voi fi încurajată să fac acest lucrucând voi fi reeducată după procedura de resetare.

De asemenea, îmi dau consimţământul ca atât copiii mei,

cât şi copiii copiilor lor etc. să continue acest experiment,până când Biroul de Asistenţă Genetică îl va consideracomplet. Ei vor primi aceeaşi istorie falsă pe care o voi primişi eu după procedura de resetare.

Semnat,Amanda Marie Ritter

* * *

Amanda Marie Ritter. Ea era femeia din video, Edith Prior,strămoaşa mea.

Mă uit la Caleb, ai cărui ochi sunt luminaţi de cunoaştere, caşi când ar exista în ei un fir electric.

Strămoaşa noastră.Trag un scaun şi mă aşez.— Ea a fost strămoaşa tatei?El încuviinţează din cap şi se aşază vizavi de mine.— Da, cu şapte generaţii în urmă. O mătuşă. Fratele ei e cel

care a dus mai departe numele de Prior.— Iar ăsta e…— Un formular de consimţământ, spune el. Consimţământul

ei de a se alătura experimentului. Notele de final spun că eradoar o schiţă – ea a fost unul dintre proiectanţii experimentuluioriginal. O membră a Biroului. În experimentul original auexistat foarte puţini membri ai Biroului; cei mai mulţi oameni dinexperiment nu lucrau pentru guvern.

Citesc din nou cuvintele, încercând să le desluşesc. Cândam văzut-o în materialul video, mi se părea foarte logic că aveasă devină o rezidentă a oraşului nostru, că avea să intre înfacţiunile noastre, că avea să se ofere voluntară să lase înurmă ceea ce a lăsat. Dar asta era înainte să ştiu cum era, defapt, viaţa în afara oraşului, şi nu pare la fel de groaznică pe câtne-a descris-o Edith în mesajul pe care ni l-a lăsat.

Ea ne-a livrat o manipulare abilă în acel video, care eramenit să ne ţină sub control şi dedicaţi viziunii Biroului – lumeadin afara oraşului e grav avariată şi Divergenţii trebuie să vinăaici să o vindece. Nu era chiar o minciună, întrucât oamenii dinBirou chiar cred că genele vindecate vor repara anumite lucruri,că dacă ne integrăm în populaţia generală şi transmitem mai

departe genele noastre lumea va fi un loc mai bun. Dar ei nu auavut nevoie ca Divergenţii să iasă din oraşul nostru precum oarmată care să lupte împotrivă injustiţiei şi să-i salveze peceilalţi, aşa cum a sugerat Edith. Mă întreb dacă Edith Prior acrezut ceea ce a spus sau dacă a spus acele lucruri doarfiindcă aşa a trebuit.

Pe următoarea pagină se află o fotografie cu ea, ţinândbuzele ferm strânse, şuviţe de păr şaten încadrându-i chipul.Probabil că văzuse ceva îngrozitor dacă s-a oferit voluntară să-şi şteargă amintirile şi să ia viaţa de la zero.

— Ştii de ce s-a alăturat experimentului? întreb eu.Caleb clatină din cap.— Arhivele sugerează – cu toate că sunt foarte vagi la acest

capitol – că oamenii s-au alăturat experimentului pentru cafamiliile lor să poată scăpa de sărăcia lucie – familiileparticipanţilor primeau o compensaţie lunară timp de zece ani.Dar, evident, pe Edith nu asta a motivat-o, de vreme ce ea lucrapentru Birou. Bănuiesc că i s-a întâmplat ceva traumatizant,ceva care a făcut-o să uite tot.

Mă încrunt spre fotografie. Nu-mi pot imagina ce fel desărăcie ar motiva oamenii să se uite pe ei înşişi şi pe cei dragi,astfel încât familiile lor să poată primi o compensaţie lunară.Poate că eu am trăit cu pâinea şi cu legumele din Abnegaţie încei mai mulţi ani din viaţă, neavând nimic în plus, dar nu amfost niciodată atât de disperată. Probabil că situaţia lor a fostmult mai rea decât orice altceva am văzut în oraş.

Nu-mi imaginez de ce şi Edith a fost atât de disperată. Saupoate că ea nu avea pe nimeni pentru care ar fi meritat să-şipăstreze amintirile.

— Am vrut să aflu care erau precedentele legale pentru a-ţida consimţământul în numele urmaşilor tăi, spune Caleb. Credcă e o extrapolare să-ţi dai acordul pentru un copil suboptsprezece ani, deşi pare puţin ciudat.

— Cred că noi toţi hotărâm care e soarta copiilor noştri prinalegerile pe care le facem în viaţă, spun eu. Oare noi doi am fiales aceleaşi facţiuni dacă mama şi tata n-ar fi ales Abnegaţia?Nu ştiu. Poate că nu ne-am mai fi simţit atât de sufocaţi. Poatecă am fi devenit nişte oameni diferiţi.

Gândul acesta mi se strecoară în minte precum o creatură

târâtoare. Poate că am fi devenit nişte oameni diferiţi. Oamenicare nu îşi trădează surorile.

Privesc lung spre masa din faţa mea. Pentru cele câtevaminute care au trecut, a fost uşor să pretind că eu şi Caleberam din nou fraţi. Dar realitatea – şi furia – se pot ţine ladistanţă doar pentru o anumită perioadă de timp înainte caadevărul să lovească din nou. În timp ce îmi ridic privirea, măgândesc să mă uit la el exact în acelaşi fel în care am făcut-ocând m-au ţinut prizonieră la sediul Erudiţiei. Cred că sunt preaobosită pentru a mă mai certa cu el sau pentru a-i ascultascuzele; prea obosită să-mi mai pese că fratele meu m-aabandonat.

— Edith s-a alăturat Erudiţilor, nu-i aşa? întreb eu pe un tonînţepat. Chiar dacă a adoptat un nume din Abnegaţie?

— Da!Se pare că nu mi-a observat tonul.— De fapt, cei mai mulţi strămoşi ai noştri erau din Erudiţie.

Au mai existat vreo câţiva rătăciţi prin Abnegaţie şi unul sau doiîn Candoare, însă linia generală e destul de constantă.

Simt o răceală, gata să tremur şi apoi să mă sparg.— Aşadar, presupun că ai folosit asta drept scuză în mintea

ta perversă pentru ceea ce ai făcut, spun eu pe un ton ferm.Pentru că te-ai alăturat Erudiţilor, pentru că le-ai fost loial. Vreausă zic, dacă ar fi trebuit în tot acest timp să fii unul de-al lor,atunci înseamnă că „facţiunea înaintea sângelui” se transformăîn ceva acceptabil, corect?

— Tris…Ochii săi mă imploră să-l înţeleg, dar eu nu înţeleg. N-am s-o

fac.Mă ridic.— Aşadar, eu ştiu acum despre Edith şi tu ştii despre mama.

Bun. Atunci, hai s-o lăsăm aşa.Uneori, când îl privesc, simt un junghi de compasiune faţă de

el, iar alteori parcă aş vrea să-l strâng de gât. Însă acum vreaudoar să scap şi să pretind că asta nu s-a întâmplat niciodată.Ies din camera arhivelor, iar pantofii îmi scârţâie pe podea întimp ce alerg înapoi spre hotel. Alerg până ce simt miros delămâie, după care mă opresc.

Tobias stă pe holul din afara dormitorului. Eu am rămas fără

suflu şi îmi simt bătăile inimii până şi în buricele degetelor; suntcopleşită, luptându-mă cu sentimente de pierdere, surpriză,furie şi dorinţă.

— Tris, spune Tobias, adoptând o mină îngrijorată. Eşti bine?Clatin din cap, luptându-mă în continuare să respir, şi îl

izbesc de perete cu trupul meu, buzele mele găsindu-le pe alelui. Preţ de o clipă, el încearcă să mă împingă deoparte, darapoi probabil că se hotărăşte că nu îi pasă dacă sunt bine, nu îipasă dacă el e bine, nu îi pasă. Nu am mai fost singuriîmpreună de câteva zile. Săptămâni. Luni.

Degetele lui alunecă în părul meu, iar eu mă agăţ de braţelelui ca să-mi menţin echilibrul în timp ce ne apăsăm unul încelălalt precum două spade încleştate. El e mai puternic decâtoricare altă persoană pe care o cunosc şi mai cald decât îşi dăseama oricine altcineva; el e un secret pe care l-am ţinut şi îlvoi ţine pentru tot restul vieţii.

Se apleacă şi mă sărută pe gât, mângâindu-mă în tot acesttimp, după care îşi sprijină mâinile pe talia mea. Eu îmi trecdegetele prin găicile pantalonilor lui, închizându-mi ochii. În acelmoment ştiu exact ce vreau; vreau să dau jos toate straturile dehaine dintre noi, să dau jos fiecare lucru care ne separă,trecutul, prezentul şi viitorul.

Aud paşi şi hohote de râs răsunând în celălalt capăt alculoarului şi ne despărţim imediat. Cineva – probabil Uriah –fluieră, dar eu de-abia îl aud din pricina pulsaţiilor din urechi.

Ochii lui Tobias îi întâlnesc pe ai mei şi e la fel ca prima datăcând l-am privit în timpul iniţierii mele, după simularea fricii; neprivim prea mult, prea insistent.

— Taci, strig spre Uriah, fără să-mi întorc privirea de laTobias.

Uriah şi Christina intră în dormitor, iar eu şi Tobias îi urmăm,ca şi când nu s-a întâmplat nimic.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI

TOBIAS

SEARA, CÂND CAPUL MEU plin de gânduri atinge perna,aud ceva foşnind sub obraz. Un bilet ascuns în faţa de pernă.

T:Hai să ne vedem în afara intrării din hotel la ora

unsprezece. Trebuie să vorbesc cu tine.— Nita —

Mă uit spre patul lui Tris. E tolănită pe spate şi o şuviţă depăr care îi acoperă nasul şi gura flutură de fiecare dată când earespiră. Nu vreau să o trezesc, dar mă simt ciudat să măîntâlnesc cu o fată în toiul nopţii fără să îi spun şi ei. În specialacum, când încercăm din răsputeri să fim sinceri unul cucelălalt.

Îmi verific ceasul. Unsprezece fără un sfert.Nit a e doar o prietenă. Poţi să-i spui mâine lui Tris. S-ar

putea să fie urgent.Dau pătura la o parte şi îmi vâr picioarele în pantofi – în

ultima vreme dorm în hainele de zi. Trec pe lângă patul luiPeter, apoi pe lângă cel al lui Uriah. Văd că de sub perna luiiese gâtul unei sticle. O apuc cu două degete şi o duc spre uşă,unde o ascund sub perna unuia dintre paturile de campanieneocupate. Nu am avut grijă de el aşa cum i-am promis lui Zekecă voi face.

Odată ajuns pe culoar, îmi leg şireturile şi îmi aranjez părul.Am încetat să-l mai tund în stilul Abnegaţiei când am vrut caNeînfricaţii să mă vadă ca pe un potenţial conducător, însă îmilipseşte ritualul stilului vechi, bâzâitul maşinii de tuns şimişcările grijulii ale mâinilor mele, ştiind să acţionez mai bine cuajutorul degetelor decât cu ajutorul privirii. Când eram mic, tataobişnuia s-o facă, pe holul de la etajul casei noastre dinAbnegaţie. El era mai mereu neatent cu lama şi mă zgâria laceafă sau mă tăia la ureche. Dar nu se plângea niciodată că

trebuia să mă tundă. Asta e ceva, bănuiesc.Nita bate din picior. De data asta poartă o cămaşă albă cu

mâneci scurte, iar părul e legat la spate. Îmi zâmbeşte, dar nucu prea multă convingere.

— Pari îngrijorată, îi spun.— Fiindcă sunt, îmi răspunde ea. Haide, există un loc pe

care voiam să ţi-l arăt.Mă conduce pe culoarele slab luminate, pustii cu excepţia

unor oameni de serviciu ici şi colo. Se pare că toţi o cunosc peNita – îi fac cu mâna sau îi zâmbesc. Ea îşi bagă mâinile înbuzunare, mutându-şi privirea cu grijă atunci când se întâmplăsă ne uităm unul la altul.

Trecem printr-o uşă fără senzor de securitate care să o ţinăîncuiată. Încăperea e mare şi rotundă, cu un candelabru desticlă atârnând în centrul ei. Podelele sunt din lemn lustruit deculoare închisă, iar pereţii, acoperiţi cu lambriuri de bronz,strălucesc acolo unde lumina îi atinge. Pe panourile de bronzsunt înscrise nume, zeci de nume.

Nita stă sub candelabrul din sticlă şi întinde larg mâinilepentru a cuprinde întreaga încăpere în gestul ei.

— Aceştia sunt arborii genealogici din Chicago, spune ea.Arborii voştri genealogici.

Mă apropii de unul dintre pereţi şi citesc numele, căutândunul care să îmi pară cunoscut. Într-un târziu, găsesc unul:Uriah Pedrad şi Ezekiel Pedrad. Lângă fiecare nume se află unmic „NN”, iar apoi, lângă numele lui Uriah, văd un punct, carepare a fi proaspăt sculptat. Probabil indică faptul că eDivergent.

— Ştii unde e al meu?Ea traversează încăperea şi atinge unul dintre panouri.— Generaţiile sunt matriliniare. De aceea arhivele lui Jeanine

indică faptul că Tris era „a doua generaţie” – deoarece mama eivenea din afara oraşului. Nu sunt sigură cum de ştia Jeanineaceastă informaţie, dar bănuiesc că n-o să aflăm niciodată.

Mă apropii neliniştit de panoul care îmi poartă numele, cutoate că nu sunt sigur de ce trebuie să mă tem la vedereanumelui meu şi al părinţilor mei săpate în bronz. Văd o linieverticală care o leagă pe Kristin Johnson de Evelyn Johnson, şiuna orizontală, care o leagă pe Evelyn Johnson de Marcus

Eaton. Sub cele două nume se mai află doar unul: TobiasEaton. Literele minuscule de lângă numele meu sunt „AN”, şiexistă şi un punct acolo, deşi acum ştiu că nu sunt cu adevăratDivergent.

— Prima literă reprezintă facţiunea originară, spune ea, iar adoua reprezintă facţiunea aleasă. Ei s-au gândit că, dacă vorţine o evidenţă a facţiunilor, îi va ajuta să urmărească genele.

Literele mamei mele: „EAF.” Presupun că „F” vine de la „fărăfacţiune”.

Literele tatălui meu: „AA”, cu un punct.Ating linia care mă leagă de ei şi linia care o leagă pe Evelyn

de părinţii ei şi linia care îi leagă de părinţii lor, mergând până laopt generaţii, inclusiv a mea. Aceasta este o hartă care îmiarată ceea ce ştiam dintotdeauna, că sunt lipit de ei, legatpentru totdeauna de această moştenire goală, indiferent de câtde tare alerg în direcţia opusă.

— Apreciez că mi-ai arătat asta, spun eu, simţindu-mă trist şiobosit, dar nu sunt sigur de ce trebuia să se petreacă în toiulnopţii.

— Credeam că ţi-ar face plăcere să îl vezi. Şi voiam săvorbesc cu tine despre un anumit lucru.

— Vrei să mă asiguri din nou că limitele mele nu mădefinesc? spun eu, clătinând din cap. Nu, mersi, m-am săturatde asta.

— Nu, spune ea. Dar mă bucur c-ai spus asta.Se reazemă de panou, acoperind numele lui Evelyn cu

umărul. Fac un pas înapoi, nedorind să fiu atât de aproape deea cât să-i văd cercul maro-deschis din jurul pupilelor.

— Conversaţia pe care am purtat-o seara trecută, în legăturăcu deteriorarea genetică… a fost, de fapt, un test. Voiam să vădcum vei reacţiona la ceea ce aveam eu să spun despre geneledeteriorate, astfel încât să aflu dacă pot sau nu să am încredereîn tine, spune ea. Dacă ai fi acceptat ceea ce am spus desprelimitele tale, atunci răspunsul ar fi fost „nu”.

Se apropie de mine, astfel că umărul ei acoperă şi numele luiMarcus.

— Vezi tu, eu nu prea înghit treaba asta conform căreia sunt„deteriorată”.

Mă gândesc la felul în care a scuipat explicaţia cu tatuajul de

pe spatele ei, de parcă ar fi fost otravă.Inima începe să-mi bată mai tare, aşa încât simt pulsul în tot

corpul. Tonul ei vesel a devenit amar, iar ochii şi-au pierdutcăldura. Mi-e frică de ea, mi-e frică de ceea ce zice – dar, deasemenea, sunt şi încântat, fiindcă asta înseamnă că nu trebuiesă accept că sunt mai mic decât credeam cândva.

— Înţeleg că nici tu nu eşti prea încântat în legătură cu„deteriorarea”.

— Nu, nu sunt.— În locul ăsta există multe secrete. Unul dintre ele e acela

că, pentru ei, un DG e dispensabil. Un alt secret e că unii dintrenoi nu vom sta liniştiţi, înghiţind tot ceea ce ni se spune.

— Cum adică dispensabil? întreb eu.— Delictele pe care le-au comis împotriva oamenilor ca noi

sunt deosebit de serioase, spune Nita. Şi ascunse. Ţi-aş arătaşi nişte dovezi, dar asta mai încolo. Deocamdată, ceea ce îţi potspune este că, din motive serioase, lucrăm împotriva Biroului şiam dori să ni te alături.

Îmi îngustez ochii.— De ce? Ce anume vreţi de la mine?— Acum vreau doar să îţi ofer şansa de a vedea cum arată

lumea din afara sediului.— Şi ceea ce primeşti la schimb e…— Să-mi oferi protecţia ta, spune ea. Mă îndrept spre un loc

deosebit de periculos şi nu pot spune nimănui altcuiva din Biroudespre asta. Tu eşti un străin, ceea ce înseamnă că e mult maisigur să am încredere în tine şi ştiu că tu ştii cum să te aperi. Şi,dacă vii cu mine, am să-ţi arăt dovezile pe care vrei să le vezi.

Îşi atinge inima, uşor, ca şi când ar jura pe ea. Scepticismulmeu e puternic, dar curiozitatea şi mai puternică. Nu mi-e greusă cred că Biroul ar face lucruri rele, deoarece fiecare guvernpe care îl ştiu a făcut lucruri rele, până şi oligarhia dinAbnegaţie, care era condusă de tatăl meu. Şi, lăsând la o parteacea suspiciune întemeiată, în mine sălăşluieşte speranţadisperată că nu sunt deteriorat, că însemn mult mai mult decâtnişte gene corectate pe care le voi transmite mai departecopiilor mei.

Aşa că mă hotărăsc să accept. Deocamdată.— Bine, spun eu.

— În primul rând, înainte să îţi arăt orice altceva, trebuie săpromiţi că nu vei spune nimănui – nici măcar lui Tris – ceea cevei vedea. Poţi să faci asta?

— E o persoană de încredere, să ştii.I-am promis lui Tris că nu-i voi mai ascunde nimic. Nu vreau

să intru în anumite împrejurări în care să fiu nevoit s-o fac dinnou.

— De ce nu-i pot spune?— Nu zic că nu e de încredere. Doar că nu are abilităţile pe

care noi le căutăm şi nu vrem să punem pe nimeni în pericol,atâta vreme cât nu e necesar. Vezi tu, Biroul nu vrea ca noi săne organizăm. Dacă noi credem că nu suntem „deterioraţi”, e caşi cum am spune că toate lucrurile pe care ei le fac –experimentele, modificările genetice, toate astea – sunt doar opierdere de timp. Şi nimeni nu vrea să audă că munca lor de-oviaţă e escrocherie.

Ştiu totul despre asta – e ca şi când ai afla că facţiunile au labază un sistem artificial, proiectat de oamenii de ştiinţă pentru ane ţine sub control pe cât de mult posibil.

Se dezlipeşte de perete, iar apoi rosteşte singurul lucrunecesar să mă facă să fiu de acord:

— Dacă îi spui, îi vei lua şansa de a lua propria decizie, lucrupe care ţi-l ofer eu acum. O vei forţa să devină la rândul eiconspiratoare. Dacă îi ascunzi asta, o vei proteja.

Îmi trec degetele peste numele meu, săpat în panoul demetal, Tobias Eaton. Acestea sunt genele mele, aceasta esteproblema mea. Nu vreau s-o trag şi pe Tris în asta.

— În regulă, zic eu. Arată-mi.

* * *

Privesc cum raza de lumină a lanternei ei urcă şi coboară înritmul paşilor. Am luat o geantă dintr-un dulap de mături de pehol – Nita era pregătită pentru asta. Mă conduce adânc înholurile subterane ale sediului, trecând de locul în care seadună DG-urile, spre un coridor unde electricitatea nu maifuncţionează. La un moment dat se lasă pe vine şi pipăiepământul, până ce degetele ei ating un zăvor. Îmi înmâneazălanterna şi trage zăvorul, ridicând o trapă din podea.

— E un tunel de evadare, spune ea. L-au săpat când ausosit aici prima oară, astfel încât să aibă mereu o cale descăpare în cazul vreunei urgenţe.

Din geantă scoate un tub negru şi îi înlătură capacul. Acestaîmprăştie scântei care luminează roşu pe pielea ei. Îi dă drumulpe deasupra uşii din podea şi el cade vreo câţiva metri, lăsândo dungă de lumină pe pleoapele mele. Ea se aşază pemarginea găurii, cu rucsacul bine pus pe umeri, şi se aruncă înjos.

Ştiu că e o distanţă scurtă, dar, pentru mine, pare mai mult,având gaura aceea căscată sub mine. Mă aşez, conturulpantofilor mei apărând întunecat pe fundalul scânteilor roşii, şiîmi dau drumul.

— Interesant, spune Nita când aterizez.Ridic lanterna, iar ea îndreaptă tubul luminos înainte în timp

ce străbatem tunelul, care e suficient de lat cât să încapă doioameni umăr la umăr şi suficient de înalt cât să pot sta drept.Miroase puternic a putreziciune, a umezeală şi a aer închis.

— Am uitat că ţi-e frică de înălţimi.— Ei bine, nu prea mai am şi alte frici, spun eu.— Nu e necesar să devii defensiv! spune ea zâmbind. De

fapt, voiam de mult timp să te întreb despre asta.Păşesc peste o băltoacă, tălpile pantofilor mei lipindu-se de

podeaua zgrunţuroasă a tunelului.— A treia temere a ta, spune ea. Să o împuşti pe femeia

aceea. Cine era?Scânteile se sting, astfel că lanterna pe care o ţin e singura

noastră călăuză în tunel. Îmi mişc braţul pentru a crea mai multspaţiu între noi, nedorind să o ating în întuneric.

— Nu era nimeni special, spun eu. Teama era de a oîmpuşca.

— Ţi-era frică să împuşti oameni?— Nu, spun eu. Mi-era frică de capacitatea mea

considerabilă de a omorî.Rămâne tăcută, la fel ca mine. A fost pentru prima oară când

am rostit cu glas tare acele cuvinte, iar acum am auzit cât deciudat sună. Câţi tineri se tem că înăuntrul lor sălăşluieşte unmonstru? Se presupune că oamenii trebuie să se teamă de alţii,nu de ei înşişi. Se presupune că oamenii aspiră să devină ca

taţii lor, nu să se înfioare la acel gând.— Mereu m-am întrebat ce anume aş găsi în peisajul fricii

mele, spune ea pe un ton şoptit, de parcă s-ar ruga. Uneori simtcă sunt nenumărate lucruri de care ar trebui să-mi fie frică, iaralteori simt că n-a mai rămas nimic de care să mă tem.

Încuviinţez cu o mişcare a capului, cu toate că ea nu măpoate vedea, şi continuăm să mergem, raza de lumină alanternei legănându-se, pantofii noştri scârţâind, aerul umedgonind spre noi dinspre celălalt capăt al tunelului.

* * *

După douăzeci de minute de mers, cotim şi simt miros devânt proaspăt, suficient de rece cât să mă facă să mă înfior.Închid lanterna, iar lumina lunii de la capătul tunelului neconduce spre ieşire.

Tunelul dă spre locul pustiu prin care am trecut cu maşinapentru a ajunge la sediu, printre clădirile ruinate şi copaciicrescuţi peste măsură care ies prin asfalt. Un camion vechi esteparcat la câţiva metri depărtare de noi, fiind acoperit în spate deo pânză zdrenţuită. Nita loveşte o anvelopă pentru a o verifica,după care se urcă la volan. Cheia se află deja în contact.

— Al cui e camionul? întreb eu când mă sui pe locul dindreapta.

— Aparţine oamenilor cu care mergem să ne întâlnim. I-amrugat să-l parcheze aici, spune ea.

— Şi ei cine sunt?— Nişte prieteni de-ai mei.Nu ştiu cum de se descurcă prin acest labirint de străzi din

faţa noastră, dar reuşeşte, întorcând volanul printre rădăcini decopaci şi stâlpi de iluminat căzuţi, speriind cu farurile animalelepe care le văd cu coada ochiului fugind mâncând pământul.

O creatură cu picioare lungi şi cu un corp zvelt, cafeniu, înaltpână la nivelul farurilor, traversează strada prin faţa noastră.Nita calcă frâna, astfel încât să n-o lovească. Aceasta ciuleşteurechile şi ne priveşte cu o curiozitate măsurată, de parcă ar fiun copil.

— Sunt oarecum frumoase, nu-i aşa? mă întreabă ea. Pânăsă vin aici, n-am mai văzut căprioare.

Încuviinţez dând din cap. Este elegantă, dar şovăielnică,ezitantă.

Nita apasă claxonul cu buricele degetelor şi căprioara se dăla o parte din drum. Accelerăm din nou, apoi ajungem pe undrum deschis, suspendat deasupra liniilor de tren pe care ammers pentru a ajunge la sediu. Văd lumini înaintea noastră, unpunct strălucitor în pustietatea întunecată.

Şi mergem spre nord-est, îndepărtându-ne de căprioară.

* * *

Trece mult timp până ce văd din nou lumină electrică. Astase întâmplă de-a lungul unei străzi înguste şi peticite. Becurileatârnă de un fir întins pe vechii stâlpi de iluminat.

— Oprim aici.Nita smuceşte de volan, intrând cu camionul pe o alee dintre

două clădiri de cărămidă. Scoate cheile din contact şi se uită lamine.

— Verifică în torpedou. Le-am cerut să ne dea arme.Deschid compartimentul din faţa mea. Deasupra unor

ambalaje vechi se află două cuţite.— Cum te descurci cu cuţitul? mă întreabă ea.Neînfricaţii îi învăţau pe novici cum să arunce cuţitele cu mult

înaintea schimbărilor din iniţiere pe care le-a făcut Max, înainteca eu să mă alătur lor. Nu mi-a plăcut niciodată, căci părea a fio modalitate de a încuraja talentul înnăscut al Neînfricaţilorpentru exagerări, în loc să fie o deprindere practică.

— Bine, îi răspund rânjind. Cu toate că n-am crezut niciodatăcă această abilitate va fi bună la ceva.

— Bănuiesc că, la urma urmelor, Neînfricaţii sunt buni laceva… Four, spune ea, zâmbind uşor.

Ia cuţitul cel mai mare, iar eu îl iau pe cel mai mic.Sunt încordat, răsucind mânerul între degete în timp ce

străbatem aleea. Deasupra mea, ferestrele licăresc cu o luminădiferită – flăcări ce provin de la lumânări sau felinare. La unmoment dat, când arunc o privire în sus, văd o perdea de păr şio pereche de ochi întunecaţi privindu-mă lung.

— Aici locuiesc oameni, spun eu.— Ne aflăm la extremitatea periferiei, zice Nita. E cam la

două ore de mers cu maşina din Milwaukee, care este o zonămetropolitană aflată la nord. Da, aici locuiesc oameni. În ziuade azi, oamenii nu se aventurează prea departe de oraşe, chiardacă vor să trăiască departe de influenţa guvernului, cum faccei de-aici.

— De ce vor să trăiască departe de influenţa guvernului?Ştiu că traiul departe de jurisdicţia guvernului este la fel cum

era viaţa celor fără facţiune. Le era mereu foame, frig iarna şicald vara, şi se luptau tot timpul să supravieţuiască. Nu e un traiuşor de ales – trebuie să ai motive întemeiate pentru asta.

— Deoarece sunt deterioraţi genetic, îmi răspunde Nita,uitându-se în ochii mei. Tehnic vorbind, oamenii deterioraţigenetic sunt – din punct de vedere legal – egali cu oamenii purigenetic, dar numai pe hârtie, ca să zic aşa. În realitate, suntmult mai săraci, foarte probabil pot fi condamnaţi pentruinfracţiuni, foarte puţin probabil să fie angajaţi în posturi bune…spune-i cum vrei, asta este o problemă şi a fost încă din timpulRăzboiului Purităţii, cu o sută de ani în urmă. Oamenilor caretrăiesc la periferie li s-a părut mai atrăgător să opteze pentru aieşi cu totul din societate în loc să încerce să corectezeproblema din interior, aşa cum intenţionez eu să o fac.

Mă gândesc la cioburile de sticlă tatuate pe pielea ei. Măîntreb când şi le-a făcut – mă întreb ce anume a dat naştereacelei priviri periculoase din ochii ei, ce a determinat-o să punăun asemenea patos în discurs, ce a făcut-o să devinărevoluţionară.

— Cum plănuieşti să faci asta?Îşi încleştează maxilarul şi îmi răspunde:— Preluând o parte din puterea Biroului.Aleea dă într-o stradă largă. Unii oameni colindă după pradă,

ţinându-se pe margine, dar alţii merg drept pe mijlocul străzii, îngrupuri împleticite, cu sticle în mâini. Toţi cei pe care îi văd sunttineri – nu cred că sunt prea mulţi adulţi la periferie.

Aud nişte strigăte undeva în faţă şi o sticlă spărgându-se petrotuar. Acolo zăresc o adunătură de oameni încercuind douăsiluete care se bat cu pumnii şi picioarele.

Dau să alerg într-acolo, dar Nita mă apucă de braţ şi mătrage spre una dintre clădiri.

— Nu e momentul să fii erou, îmi zice ea.

Ne apropiem de uşa clădirii de pe colţ. Alături, stă un bărbatmasiv care învârte un cuţit în palmă. Când urcăm treptele,opreşte mişcarea cuţitului şi îl trece în cealaltă mână, plină decicatrici.

Mărimea lui, dexteritatea cu care mânuieşte cuţitul,înfăţişarea lui prăfuită şi plină de răni vindecate – toate ar trebuisă mă intimideze. Însă ochii lui seamănă cu cei ai căprioarei –mari, privind precauţi, curioşi.

— Am venit să-l vedem pe Rafi, zice ea. Suntem de la Sediu.— Puteţi intra, dar cuţitele rămân aici, spune bărbatul.Vocea sa este mai ascuţită, mai domoală decât mă

aşteptam. Ar putea fi un om bun dacă s-ar afla într-un alt loc,dar, având în vedere cum stau lucrurile, nu e un om – nicimăcar nu ştie ce înseamnă a fi aşa ceva.

Cu toate că şi eu m-am descotorosit de orice fel de blândeţe,considerând-o nefolositoare, mă trezesc gândindu-mă că s-apierdut ceva important dacă acest bărbat a fost forţat să-şi negepropria fire.

— Nicio şansă, spune fata.— Nita, tu eşti? se aude o voce din interior.Este expresivă, muzicală. Bărbatul căruia îi aparţine e scund

şi zâmbeşte larg. Vine până în pragul uşii.— Nu ţi-am spus să le dai drumul să intre? Intraţi, intraţi!— Bună, Rafi, îl salută ea, vizibil uşurată. Four, el e Rafi – o

persoană importantă la periferie.— Îmi pare bine să te cunosc, spune Rafi şi ne face semn să

îl urmăm.Înăuntru se află o încăpere mare, luminată de şiruri întregi de

lumânări şi felinare. Peste tot este împrăştiat mobilier din lemn,toate mesele fiind pustii, cu excepţia uneia.

O femeie stă aşezată în fundul încăperii, iar Rafi se strecoarăpe scaunul de lângă ea. Deşi cei doi nu seamănă – ea are părroşcat şi o siluetă generoasă, în vreme ce trăsăturile lui suntîntunecate, iar trupul, uscăţiv –, au aceeaşi alură, ca douăpietre care au fost cioplite de aceeaşi daltă.

— Cuţitele pe masă, spune Rafi.De data asta, Nita se supune, punându-şi cuţitul pe marginea

mesei, drept în faţa ei. Se aşază. Eu procedez la fel. Vizavi denoi, femeia depune o armă.

— Cine-i ăsta? întreabă ea, făcând un gest cu capul îndirecţia mea.

— El este asociatul meu, răspunde Nita, Four.— Ce fel de nume este „Four”?Nu întreabă cu o atitudine batjocoritoare, aşa cum alţii mi-au

adresat adesea aceeaşi întrebare.— Genul pe care îl capeţi în cadrul experimentului din oraş,

răspunde Nita. Pentru că are numai patru temeri.Îmi trece prin minte că e posibil ca ea să mă fi prezentat cu

acel nume numai pentru a avea şansa să le împărtăşească deunde sunt. Oare asta îi dă vreun soi de autoritate? Mă face săfiu mai de încredere în faţa acestor oameni?

— Interesant.Femeia bate cu degetul arătător în masă.— Ei bine, Four, numele meu este Mary.— Mary şi Rafi conduc ramura Vestului Mijlociu a grupului

rebel DG, spune Nita.— Dacă îi spui „grup”, faci să pară că suntem ca nişte

doamne în vârstă, jucătoare de cărţi, spune Rafi blând. Suntemmai degrabă nişte răsculaţi. Suntem răspândiţi în toată ţara –există câte o grupare pentru fiecare arie metropolitană şisupraveghetori pentru Vestul Mijlociu, Sud şi Est.

— Este şi un Vest simplu? întreb eu.— Nu mai este, spune Nita pe un ton scăzut. Terenul era

prea dificil de străbătut şi oraşele prea împrăştiate pentru a fiînţelept să locuieşti acolo după război. Acum e un ţinut sălbatic.

— Deci e adevărat ce se spune, zice Mary, ochii ei captândlumina ca nişte cioburi de sticlă în timp ce mă priveşte. Oameniidin cadrul experimentelor chiar nu ştiu ce se află în afară.

— Sigur că e adevărat, de ce-ar şti? spune Nita.Brusc, simt oboseală, o greutate îndărătul ochilor. Am făcut

parte din prea multe răzmeriţe în scurta mea viaţă. Cei fărăfacţiune, iar acum, din câte se pare, aceşti DG.

— Nu că mi-ar face plăcere să tai din scurt discuţia, intervineMary, dar n-ar trebui să petrecem prea mult timp aici. Nu putemţine oamenii la distanţă multă vreme – acuşi o să apară pe-aiciadulmecând.

— Corect, încuviinţează Nita, uitându-se la mine. Four, poţisă te asiguri că nu se petrece nimic afară? Trebuie să vorbesc

ceva cu Mary şi cu Rafi în particular.Dacă am fi singuri, aş întreba-o de ce nu pot fi şi eu de faţă

atunci când vorbeşte cu ei sau de ce s-a mai deranjat să măaducă înăuntru când aş fi putut sta de pază afară tot timpul.Bănuiesc că, de fapt, nu am fost încă de acord s-o ajut şi că,probabil din cine ştie ce motive, ea şi-a dorit ca ei să măcunoască. Aşa că mă ridic, îmi iau cuţitul şi mă duc spre uşa lacare paznicul lui Rafi supraveghează strada.

Lupta de vizavi s-a terminat. Pe trotuar zace o siluetă. Preţde o clipă mi se pare că mai mişcă, dar apoi îmi dau seama căe din cauză că cineva îi cotrobăie prin buzunare. Nu e o siluetă– e un cadavru.

— Mort? întreb eu, iar cuvântul e doar o expiraţie.— Da. Dacă nu te poţi apăra, n-ai cum să rezişti nici măcar o

noapte.— Atunci de ce vin oamenii aici? întreb încruntat. De ce nu

se duc înapoi în oraşe?Tace de atât de mult timp, încât cred că n-a auzit întrebarea

mea. Privesc cum hoţul întoarce pe dos buzunarele persoaneidecedate şi apoi abandonează cadavrul, strecurându-se într-una din clădirile din apropiere. În cele din urmă, paznicul lui Rafivorbeşte:

— Aici există şansa să-i pese cuiva dacă mori. Cum ar fi Rafisau alţi lideri. În oraşe, dacă eşti omorât, cu siguranţă nimănuinu-i va păsa, nu dacă eşti un DG. Cea mai rea crimă pe caream văzut-o atribuită unui PG pentru că a ucis un DG a fost„omor prin imprudenţă”. Prostii.

— Omor prin imprudenţă?— Înseamnă că omorul este considerat un accident, se aude

în spatele meu vocea curgătoare, ritmată a lui Rafi. Sau celpuţin nu atât de grav precum este, să spunem, crima cupremeditare. Oficial, desigur, cu toţii suntem trataţi la fel, da?Dar rareori e pus şi în practică.

El stă în spatele meu, cu braţele la piept. Pare un rege careîşi supraveghează regatul, pe care îl consideră frumos. Privescstrada, trotuarul crăpat şi trupul nemişcat, cu buzunareleîntoarse pe dos, şi ferestrele în care licăresc flăcări şi îmi dauseama că frumuseţea pe care o vede el este libertatea –libertatea de a fi văzut ca om întreg, nu deteriorat.

Am văzut această libertate, o singură dată, atunci cândEvelyn m-a chemat dintre cei fără facţiune, atrăgându-mă dinfacţiunea mea pentru a deveni o persoană completă. Însă eradoar o minciună.

— Eşti din Chicago? mă întreabă Rafi.Încuviinţez din cap, continuând să privesc strada întunecată.— Şi acum, că ai ieşit, cum ţi se pare lumea?— În mare parte altfel, îi răspund. Oamenii sunt divizaţi de

lucruri diferite, luptând în războaie diferite.Paşii Nitei fac scândurile podelei să scârţâie şi, când mă

întorc spre ea, o văd stând drept în spatele meu, cu mâinilevârâte în buzunare.

— Mulţumesc că ai aranjat asta, zice Nita, dând din capînspre Rafi. E timpul ca noi să plecăm.

Ne croim din nou drum pe stradă, iar când mă uit peste umărdupă Rafi, el ne face cu mâna.

* * *

Mergând înapoi spre camion, aud din nou ţipete, dar, de dataasta, sunt ţipetele unui copil. Trec de sunetele fonfăite,smiorcăite şi mă gândesc la mine, pe vremea când eram maimic, ghemuit în dormitor, ştergându-mi nasul cu una dintremâneci. Mama obişnuia să frece manşetele cu un bureteînainte de a pune rufele la spălat. Niciodată n-a spus nimicdespre asta.

Când urc în camion, deja mă simt indiferent faţă de locul ăstaşi de durerile sale şi sunt pregătit să mă întorc la visul sediului,la căldura, lumina şi sentimentul de siguranţă.

— Tot mi-e greu să înţeleg de ce locul ăsta e de preferatvieţii la oraş, spun eu.

— Am locuit doar o singură dată într-un oraş care n-a fostexperiment, zice Nita. Există electricitate, dar este raţionalizată– fiecare familie primeşte doar câteva ore zilnic. La fel şi cuapa. Şi există multă infracţionalitate, care este pusă pe seamadeteriorării genetice. Există şi poliţie, dar ei nu pot face marelucru.

— Ca atare, în acest caz, sediul Biroului e de departe cel maibun loc de trăit, spun eu.

— În ceea ce priveşte resursele, da, este Nita de acord. Daracelaşi sistem social din oraşe există şi la sediu; e doar cevamai greu de văzut.

Privesc cum periferia dispare în oglinda retrovizoare,despărţită de clădirile abandonate din jurul ei prin acel şir delumini electrice care atârnă deasupra străzii înguste.

Trecem de casele întunecoase cu ferestrele bătute înscânduri şi încerc să mi le imaginez curate şi dichisite, aşa cumtrebuie să fi fost cândva, în trecut. Au curţi înconjurate degarduri, care au fost odată îngrijite şi pline de verdeaţă, ferestrecare odinioară străluceau pe timp de seară. Îmi imaginez căvieţile trăite acolo au fost paşnice, liniştite.

— Şi ce anume ai dorit să vorbeşti cu ei venind până aici? oîntreb.

— Am venit aici pentru a ne consolida planurile, îmirăspunde Nita.

Observ, la lumina de la bord, că are câteva tăieturi pe buzainferioară, ca şi cum ar fi petrecut mult timp muşcându-şi-le.

— Şi am vrut să te cunoască, pentru a da chip oamenilor dininteriorul experimentelor cu facţiunile. Mary era suspicioasă cuprivire la oamenii ca tine, care, de fapt, ar fi uneltit cu guvernul,ceea ce, desigur, nu este adevărat. Rafi, totuşi, a fost primapersoană care mi-a arătat dovezi că Biroul şi guvernul neminţeau cu privire la istoria noastră.

Apoi amuţeşte, ca şi cum m-ar ajuta să simt greutateaacestui fapt, dar n-am nevoie de timp sau de spaţiu pentru a ocrede. Am fost minţit de guvern toată viaţa mea.

— Biroul vorbeşte despre această epocă de aur a omeniriide dinainte de manipulările genetice, în care cu toţii erau purigenetic şi totul era paşnic, spune Nita. Însă Rafi mi-a arătatfotografii vechi cu războiul.

Aştept o secundă.— Şi?— Şi? repetă Nita, nevenindu-i să creadă. Dacă oamenii puri

genetic au cauzat războiul şi devastarea totală din trecut, laaceeaşi magnitudine la care se presupune că o fac ceideterioraţi genetic, atunci care este temeiul pentru a crede cătrebuie să cheltuim atât de multe resurse şi atât de mult timplucrând pentru a corecta deteriorarea genetică? Ce rost au

experimentele, cu excepţia faptului că încearcă să convingăoamenii potriviţi că guvernul întreprinde ceva pentru a ne facevieţile tuturor mai bune, cu toate că nu este aşa?

Adevărul schimbă totul – nu de asta era Tris atât dedisperată să facă în aşa fel încât filmul lui Edith Prior să fievăzut, aliindu-se în acest scop chiar cu tatăl meu? Ea ştia căadevărul, oricare ar fi fost el, avea să schimbe lupta noastră,avea să schimbe priorităţile noastre pe vecie. Şi aici, acum, ominciună a schimbat lupta, o minciună a schimbat pe veciepriorităţile. În loc să lucreze împotriva sărăciei sau ainfracţionalităţii, care au ajuns la cote alarmante în toată ţara,aceşti oameni au ales să lucreze împotriva deteriorării genetice.

— De ce? De ce să petreci atât de mult timp şi să cheltuiatâta energie să lupţi împotriva a ceva ce nu constituie oproblemă? vreau eu să ştiu, simţindu-mă, brusc, frustrat.

— Păi, oamenii care luptă acum o fac probabil pentru că aufost învăţaţi că asta este o problemă. Ăsta e un alt lucru pe caremi l-a arătat Rafi – exemple de propagandă despre deteriorareagenetică pe care guvernul le lansează, răspunde Nita. Dariniţial? Nu ştiu. Probabil că sunt câteva cauze. Prejudiciulîmpotriva celor din grupul DG? Controlul, poate? Controluloamenilor deterioraţi genetic, prin a-i învăţa că este ceva înneregulă cu ei, şi controlul celor puri genetic, prin a-i învăţa căei sunt vindecaţi şi întregi? Aceste lucruri nu se petrec pestenoapte şi nici nu se întâmplă dintr-un singur motiv.

Îmi reazem obrazul de geamul rece şi închid ochii. E preamultă informaţie care îmi zumzăie prin creier pentru a măconcentra asupra unui singur aspect, aşa că renunţ să maiîncerc şi mă las purtat de val.

După ce trecem prin tunel şi apoi îmi găsesc patul, soarele epe punctul de a răsări, iar braţul lui Tris atârnă iar pestemarginea patului ei, buricele degetelor ştergând podeaua.

Mă aşez vizavi de ea, privindu-i, preţ de o clipă, chipuladormit şi gândindu-mă la acel lucru asupra căruia căzuserămde acord în seara aceea, în Millennium Park: fără minciuni. Eami-a promis mie, iar eu i-am promis ei. Şi, dacă nu-i spun ce amauzit şi am văzut în noaptea asta, îmi voi încălca promisiunea.Şi pentru ce? Pentru a o proteja? Pentru Nita, o fată pe careabia am cunoscut-o?

Îi dau la o parte părul de pe faţă, cu blândeţe, pentru a nu otrezi.

Ea nu are nevoie de protecţia mea. E destul de puternică şisingură.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU

TRIS

PETER E ÎN PARTEA OPUSĂ a încăperii, adunând unmorman de cărţi într-un teanc şi îndesându-le într-o geantă.Roade un creion roşu în timp ce iese din încăpere; aud cărţiledin geantă izbindu-se de piciorul lui când străbate holul. Aşteptpână ce nu se mai aude nimic înainte de a mă întoarce spreChristina.

— Am încercat să-mi stăpânesc curiozitatea, dar mă daubătută, îi spun. Ce se întâmplă între tine şi Uriah?

Christina, întinsă în patul ei, cu un picior atârnându-i pestemargine, îmi aruncă o privire ciudată.

— De ce te uiţi aşa? Aţi petrecut mult timp împreună, măapăr eu. Adică, o mulţime.

Azi e soare, lumina străluceşte printre draperiile albe. Nu ştiucum, dar dormitorul miroase a somn – a lenjerie, a pantofi, atranspiraţie nocturnă şi a cafea matinală. Unele dintre paturisunt făcute, iar altele încă au cearşafurile adunate grămadă lapicioare sau într-o parte. Majoritatea dintre noi provin dinNeînfricare, dar, oricum, eu sunt uimită de cât de diferiţisuntem. Obiceiuri diferite, temperamente diferite, feluri diferitede a vedea lumea.

— Se prea poate să nu mă crezi, dar nu e aşa.Christina se propteşte în coate.— El e în doliu. Amândoi suntem plictisiţi. De asemenea, el e

Uriah.— Aşa, şi? E chipeş.— Chipeş, dar nu poate să poarte o conversaţie serioasă nici

în ruptul capului. Nu mă înţelege greşit, îmi place să râd, darmai vreau şi ca o relaţie să însemne ceva, înţelegi?

Dau din cap aprobator. Chiar înţeleg – mai bine decât cei maimulţi oameni, poate, căci Tobias şi cu mine nu prea suntemgenul glumeţ.

— În plus, continuă ea, nu toate prieteniile evoluează într-opoveste de dragoste. Încă n-am încercat să te sărut.

Râd.— Adevărat.— Tu unde ai fost în ultima vreme? mă întreabă Christina.Mişcă din sprâncene.— Cu Four? Făcând nişte… adunări? Înmulţiri?Îmi acopăr faţa cu palmele.— Asta e cea mai proastă glumă pe care am auzit-o

vreodată.— Nu îmi evita întrebarea.— Nicio „adunare” pentru noi, îi spun. Oricum, nu încă. El

este oarecum preocupat de toată povestea asta cu„deteriorarea genetică”.

— A! Chestia aia.Se ridică în capul oaselor.— Tu ce părere ai? o întreb eu.— Nu ştiu. Cred că mă înfurie, se încruntă ea. Nimănui nu-i

place să i se spună că e ceva în neregulă cu el sau ea, maiales ceva legat de gene, pe care nu le poate schimba.

— Tu chiar crezi că e ceva în neregulă cu tine?— Aşa cred. E ca o boală, nu? Ei o pot vedea în genele

noastre. Nu încape discuţie, nu-i aşa?— Eu nu spun că genele tale nu sunt diferite, îi zic eu. Zic

doar că nu înseamnă că un set e deteriorat şi altul nu e. Geneleresponsabile pentru ochii albaştri şi pentru ochii căprui sunt şiele diferite, dar sunt ochii albaştri „deterioraţi”? E ca şi cum s-ardecide în mod arbitrar că un tip de ADN e rău şi că celălalt ebun.

— Bazat pe dovezile conform cărora comportamentul DG emai rău, subliniază Christina.

— Care ar putea fi cauzat de o mulţime de lucruri, îi dau eureplica.

— Nu ştiu de ce mă contrazic cu tine, când mi-aş dori cuadevărat ca tu să ai dreptate, spune Christina râzând. Dar nucrezi că o grămadă de oameni deştepţi, ca aceşti savanţi dinBirou, şi-ar putea da seama care este cauza comportamentuluigreşit?

— Sigur că da, îi răspund. Însă sunt de părere că, oricât ar fide deştepţi, oamenii văd ceea ce deja caută, asta-i tot.

— Poate că şi tu eşti părtinitoare, spune ea. Căci ai prieteni –

şi un iubit – cu această problemă genetică.— Poate.Ştiu că sunt în căutarea unei explicaţii, una pe care se poate

să n-o cred cu adevărat, dar pe care, oricum, o furnizez:— Bănuiesc că nu văd motivul pentru care aş crede în

deteriorarea genetică. Mă va face să-i tratez pe ceilalţi oamenimai bine? Nu. Din contră, poate.

Şi, în plus, văd ce îi face lui Tobias, cum îl face să seîndoiască de el însuşi, şi nu înţeleg cum ar putea ieşi ceva bundin asta.

— Tu nu crezi în anumite lucruri fiindcă îţi fac viaţa mai bună,tu crezi în ele deoarece sunt adevărate, subliniază ea.

— Dar – vorbesc rar, căci mai cuget la asta – să priveştirezultatul unei credinţe nu înseamnă oare o modalitate bună dea cântări dacă este adevărată?

— Un mod de gândire Băţos.Face o pauză, după care continuă:— Totuşi, bănuiesc că modul meu este foarte sincer, ca în

Candoare. Doamne, oriunde ne-am duce, nu putem să scăpămde facţiuni, nu-i aşa?

Ridic din umeri.— Poate că nu e important să scăpăm de ele.Tobias intră în dormitor, părând palid şi epuizat, aşa cum

arată de câteva zile încoace. Are părul ridicat într-o parte, de ladormitul pe pernă, şi este îmbrăcat tot în hainele pe care le-apurtat ieri. A dormit îmbrăcat încă de când am venit la Birou.

Christina se ridică.— Bine, am de gând să plec. Şi să vă las… pe voi doi în tot

spaţiul ăsta.Gesticulează spre paturile goale şi apoi îmi face cu ochiul, în

mod vădit, în timp ce iese din dormitor.Tobias zâmbeşte uşor, dar nu destul cât să mă facă să cred

că este fericit. Şi, în loc să se aşeze lângă mine, rămâne lapiciorul patului meu, făcându-şi de lucru cu degetele pe tivulcămăşii.

— Vreau să vorbesc cu tine, îmi spune.— Bine, îi zic şi simt o împunsătură dureroasă în piept,

asemenea unei tresăriri pe un monitor cardiac.— Vreau să te rog să-mi promiţi că n-ai să te enervezi, îmi

spune, dar…— Dar ştii că nu fac promisiuni prosteşti, îi spun cu un nod în

gât.— Aşa e, admite el, după care se aşază în mijlocul

aşternuturilor nestrânse de pe patul lui.Îmi evită privirea.— Nita mi-a lăsat un bilet sub pernă, în care îmi spunea să

ne întâlnim aseară. Şi m-am dus.Mă îndrept de spate şi simt cum mă invadează un val de

căldură mânioasă în timp ce văd cu ochii minţii chipul drăgălaşşi picioarele graţioase ale Nitei mergând spre iubitul meu.

— O fată drăguţă îţi cere să te întâlneşti seara târziu cu ea şitu te duci? vreau eu să ştiu. Şi apoi vrei ca eu să nu măenervez în legătură cu asta?

— Nu e vorba despre mine şi Nita. Deloc, spune el precipitat,uitându-se într-un târziu la mine. A vrut doar să-mi arate ceva.Ea nu crede în deteriorarea genetică, aşa cum m-a făcut pemine să cred. Are un plan de a prelua o parte din putereaBiroului, pentru a face DG-urile mai egale. Am mers la periferie.

Îmi povesteşte despre tunelul subteran care duce afară şidespre orăşelul ruinat de la periferie şi despre conversaţia cuRafi şi Mary. Îmi explică felul în care guvernul a ţinut ascunsrăzboiul, astfel încât nimeni să nu afle vreodată de modul încare trăiesc cei deterioraţi genetic în zonele metropolitane,unde guvernul încă are putere reală, şi că oamenii „purigenetic” sunt capabili de o violenţă incredibilă.

În timp ce vorbeşte, simt cum în mine se adună suspiciuneafaţă de Nita, dar nu ştiu de unde mi se trage – de la instinctulmeu, în care am mereu încredere, sau de la gelozia mea. Cândtermină, mă priveşte aşteptând, iar eu îmi ţugui buzele,încercând să mă decid.

— De unde ştii că-ţi spune adevărul? îl întreb.— Nu ştiu, răspunde el. Mi-a promis că-mi arată dovezi, în

seara asta.Mă ia de mână.— Mi-ar plăcea să vii.— Şi Nita nu va avea obiecţiuni?— Nu-mi pasă.Îşi împleteşte degetele cu ale mele.

— Dacă ea într-adevăr are nevoie de ajutorul meu, va trebuisă găsească o cale să fie de acord cu asta.

Mă uit la degetele noastre unite, la manşeta zdrenţuită acămăşii lui gri şi la genunchii roşi ai jeanşilor. Nu vreau să-mipetrec timpul cu Nita şi cu Tobias împreună, ştiind că presupusaei deteriorare genetică îi oferă ceva în comun cu el, ceva ce eunu voi avea niciodată. Dar acest lucru e important pentru el şivreau, la fel de mult pe cât şi-o doreşte şi el, să aflu dacă existădovezi ale delictelor Biroului.

— Bine, îi spun. Voi merge. Dar să nu te gândeşti nici măcarpentru o clipă că eu cred, de fapt, că pe ea n-o interesezipentru nimic altceva decât codul tău genetic.

— Păi, zice el, să nu te gândeşti nici măcar pentru o clipă căpe mine mă interesează altcineva în afară de tine.

Îşi pune mâna pe ceafa mea şi îmi apropie gura de a lui.Sărutul şi vorbele lui m-au alinat, dar disconfortul meu psihic

n-a dispărut complet.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI

TOBIAS

DUPĂ MIEZUL NOPŢII, eu şi Tris ne întâlnim cu Nita în holulhotelului, printre ghivecele cu plante, cu florile lor nedeschise, osălbăticie domolită. Când Nita o vede pe Tris alături de mine,chipul i se crispează de parcă tocmai ar fi gustat ceva amar.

— Ai promis că n-ai să-i spui, zice ea, arătând spre mine.Cum a rămas cu protecţia ei?

— M-am răzgândit, îi răspund.Tris izbucneşte într-un râs strident.— Asta i-ai spus, că mă va proteja pe mine? Ce manipulare

abilă. Bravo!Ridic din sprâncene uitându-mă la ea. Nu am considerat-o

niciodată o manipulare, iar asta mă sperie puţin. De regulă măpot baza pe mine însumi pentru a detecta motivele ascunse aleunei persoane sau să mi le inventez în minte, dar eram atât deobişnuit cu dorinţa mea de a o proteja pe Tris, mai ales după ceaproape că am pierdut-o, încât nici nu m-am mai gândit la asta.

Sau eram atât de obişnuit cu minciuna în locul adevărurilorincomode, încât m-am bucurat de şansa de a o păcăli.

— N-a fost o manipulare, a fost adevărul.Nita nu mai pare supărată, ci obosită. Îşi trece mâna peste

faţă, apoi îşi netezeşte părul, dându-l spre spate.— Ai putea fi arestat doar pentru că ştii ceea ce ştii şi nu

raportezi. Am crezut că e mai bine să evităm asta.— Ei bine, e prea târziu, îi spun. Tris vine cu noi. E vreo

problemă?— Aş prefera mai degrabă să vă am pe amândoi decât pe

niciunul dintre voi, şi sunt sigură că ăsta e un ultimatum tacit,spune Nita, dându-şi ochii peste cap. Să mergem!

* * *

Eu, Tris şi Nita mergem înapoi prin sediul învăluit în tăcere,îndreptându-ne spre laboratoarele unde lucrează Nita. Niciunul

dintre noi nu vorbeşte şi eu sunt atent la fiecare scârţâit alpantofilor mei, la fiecare voce din depărtare, la fiecare pocnet aluşilor care se închid. Mă simt ca şi cum am face ceva interzis,cu toate că, practic, lucrurile nu stau aşa. Mă rog, nu încă.

Nita se opreşte la uşa care dă spre laboratoare şi îşiscanează cartela. O urmăm trecând de sala de terapiegenetică, unde am văzut o hartă a codului meu genetic,ajungând mult mai adânc în inima sediului decât am fost euvreodată. E întuneric şi sinistru aici. Rotocoale de praf de pepodea se mişcă odată cu paşii noştri.

Nita împinge o altă uşă cu umărul şi intrăm în încăpereadestinată depozitării. Pereţii sunt acoperiţi de dulapuri metalicesimple, etichetate cu numere scrise cu cerneală care s-adecolorat în timp. În centrul camerei se găseşte o masă delaborator cu un calculator şi un microscop, la care stă aşezat untânăr blond, cu părul pieptănat pe spate.

— Tobias, Tris, el e prietenul meu, Reggie, îl prezintă Nita. Şiel este un DG.

— Îmi pare bine să vă cunosc, spune Reggie zâmbind.Dă mâna cu Tris, apoi cu mine, cu o strângere fermă.— Hai să le arătam mai întâi diapozitivele, propune Nita.Reggie atinge monitorul calculatorului şi ne face semn să ne

apropiem.— N-o să vă muşte.Tris şi cu mine schimbăm priviri, apoi rămânem în picioare în

spatele lui Reggie pentru a vedea ecranul. Încep să defilezeimagini, una după alta. Sunt alb-negru şi nu sunt uniforme, cidistorsionate – probabil că sunt foarte vechi. Îmi trebuie câtevasecunde doar pentru a-mi da seama că sunt fotografii alesuferinţei: copii slabi, costelivi, cu ochi imenşi, şanţuri pline decadavre, mormane uriaşe de hârtii care ard.

Fotografiile defilează foarte repede, asemenea paginilor uneicărţi mişcate de briză, încât doar surprind fugitiv acele orori.Apoi îmi feresc privirea, incapabil să mai urmăresc ceva. Simtcum în mine se ridică o tăcere adâncă.

La început, când mă uit la Tris, expresia ei este ca o apăliniştită – de parcă imaginile pe care tocmai le-am văzut nu i-auprodus nicio încreţitură. Dar apoi gura prinde a-i tremura şi îşistrânge buzele pentru a masca acest lucru.

— Uitaţi-vă la armele astea.Reggie afişează o fotografie a unui bărbat care ţine o puşcă

şi ne-o arată cu degetul.— Acest tip de armă este incredibil de veche. Puştile folosite

în Războiul Purităţii erau mult mai avansate. Chiar şi Biroul ar fide acord cu asta. Trebuie să fie din timpul unui conflict maivechi. Care probabil că a fost iscat de oameni puri genetic, devreme ce manipularea genetică nici nu exista pe-atunci.

— Cum ascunzi un război? întreb eu.— Oamenii sunt izolaţi, muritori de foame, spune Nita pe un

ton scăzut. Ei ştiu doar ceea ce li se spune, au acces numai lainformaţiile care le sunt disponibile. Şi cine controlează toateastea? Guvernul.

— Bine.Tris dă din cap şi vorbeşte prea repede, prea agitată:— Aşadar, ei mint în legătură cu istoria voastră – a noastră.

Asta nu înseamnă că ei ne sunt duşmani, înseamnă doar că eisunt un grup de oameni extrem de dezinformaţi, care încearcăsă… facă lumea mai bună. Într-o manieră nesăbuită.

Nita şi cu mine ne privim.— Asta-i treaba, zice Nita. Ei le fac rău oamenilor.Se sprijină cu mâna de blatul de lucru, se apleacă spre noi şi

văd din nou cum forţa ei revoluţionară se acumulează în ea,punând stăpânire pe toate laturile personalităţii ei: de tânărăfemeie, de DG şi de laborantă.

— Când Abnegaţia a vrut să divulge măreţul adevăr desprelumea lor mai curând decât ar fi trebuit, spune ea rar, iarJeanine a vrut să-i reducă la tăcere… Biroul a fost mai multdecât bucuros să îi furnizeze un ser al simulării, incredibil deavansat – atacul simulat care i-a înrobit pe Neînfricaţi şi care aavut ca rezultat distrugerea Abnegaţiei.

Îmi îngădui un moment să prelucrez informaţia.— Nu se poate să fie adevărat, ripostez eu. Jeanine mi-a

spus că cei mai mulţi Divergenţi – cei puri genetic – erau înAbnegaţie. Tu tocmai ai spus că Biroul îi preţuieşte pe cei purigenetic destul cât să trimită pe cineva să-i salveze; de ce ar fiajutat-o pe Jeanine să-i omoare?

— Jeanine se înşela, spune Tris rezervată. Aşa a spusEvelyn. Cei mai mulţi Divergenţi se găseau printre cei fără

facţiune, nu în Abnegaţie.Mă întorc către Nita.— Nu înţeleg de ce ar risca atât de mulţi Divergenţi, îi spun.

Am nevoie de dovezi.— De ce crezi că am venit aici?Nita răsuceşte comutatorul unui alt set de becuri ce

iluminează dulapurile şi se duce de-a lungul peretelui stâng.— Mi-a trebuit mult timp să capăt aprobarea pentru a intra

aici, zice ea. Chiar şi mai mult timp ca să acumulez cunoştinţelepentru a înţelege ceea ce am văzut. De fapt, am avut ajutor dinpartea unui PG. Un simpatizant.

Mâinile ei zăbovesc deasupra unuia dintre dulapurile joase.Scoate din el o fiolă cu un lichid portocaliu.

— Ţi se pare cunoscut? mă întreabă ea.Încerc să-mi amintesc injecţia pe care mi-au făcut-o înainte

de începerea atacului simulat, chiar înaintea rundei finale ainiţierii lui Tris. Max a făcut-o, a înfipt acul în partea laterală agâtului meu aşa cum am făcut-o şi eu de zeci de ori. Chiarînainte ca el s-o facă, fiola a captat lumina şi era portocalie,aidoma celei pe care o ţine Nita.

— Culorile se potrivesc, îi spun. Şi ce-i cu asta?Nita duce fiola la microscop. Reggie ia o lamă dintr-o tăviţă

de lângă calculator şi, folosind o pipetă, pune două picături dinlichidul portocaliu în mijlocul lamelei, apoi aşază deasupra oaltă lamelă. O pune cu grijă sub microscop, cu degete atente,dar ferme; sunt mişcările cuiva care a mai făcut acest lucru desute de ori.

Reggie apasă pe ecranul calculatorului, deschizând unprogram numit „MicroScan”.

— Această informaţie este gratuită şi disponibilă pentruoricine ştie cum să folosească echipamentul şi are parolasistemului, pe care simpatizantul PG a fost foarte încântat sămi-o ofere, zice Nita. Cu alte cuvinte, nu e deloc dificil să oaccesezi, dar nimeni nu s-a gândit să o examineze cu multăatenţie. Iar cei DG nu au parolele sistemului, astfel că e puţinprobabil ca noi să fi ştiut despre asta. Această încăpere dedepozitare este pentru experimente învechite – rateuri, proiectedepăşite sau lucruri nefolositoare.

Priveşte prin microscop, folosind un buton din lateral pentru a

ajusta lentilele.— Dă-i drumul, spune ea.Reggie apasă o tastă de pe calculator şi, sub bara

„MicroScan”, în partea superioară a ecranului, apar paragrafede text. El ne arată un paragraf din mijlocul paginii şi îl citeşte.

— „Serul Simulării v4.2. Coordonează un număr mare deţinte. Transmite semnale la distanţă mare. Halucinogenul dinformula iniţială nu este inclus – realitatea simulată estepredeterminată de programul principal.”

Ăsta este!Ăsta este serul atacului simulat!— Acum, de ce ar avea Biroul serul dacă nu ei l-ar fi produs?

întreabă Nita. Ei au fost cei care au inclus serurile înexperimente, dar, de obicei, au lăsat serurile deoparte, i-aulăsat pe rezidenţii din oraşe să le dezvolte mai departe. DacăJeanine a fost cea care l-a dezvoltat, ei nu l-ar fi furat de la ea.Dacă se află aici e din cauză că ei l-au creat.

Privesc lung la lamela luminată de sub microscop, la picăturaportocalie care pluteşte în ocular, şi expir tremurat.

Rămasă fără suflare, Tris întreabă:— De ce?— Abnegaţia era pe punctul de a dezvălui adevărul tuturor

celor din oraş. Şi aţi văzut ce s-a întâmplat acum că toatălumea din oraş cunoaşte adevărul: Evelyn este un dictator întoată puterea cuvântului, cei fără facţiune îi nimicesc pemembrii facţiunilor, iar eu sunt convinsă că, mai devreme saumai târziu, facţiunile se vor răscula împotriva lor. Vor muri mulţioameni. A spune adevărul înseamnă fără îndoială să riştisiguranţa experimentului, spune Nita. Aşa că, acum câteva luni,atunci când cei din Abnegaţie erau pe punctul de a produceacea distrugere şi instabilitate prin prezentarea filmului lui EdithPrior în faţa oraşului, probabil că Biroul a socotit că era maibine să sufere Abnegaţia o pierdere mare – chiar şi cu preţulmai multor Divergenţi –, decât să sufere întregul oraş o pierderemasivă. Mai bine să pună capăt vieţilor celor din Abnegaţiedecât să rişte experimentul. Aşa că au contactat pe cinevadespre care ştiau că avea să fie de acord cu ei. JeanineMatthews.

Cuvintele ei mă învăluie şi îşi fac loc înăuntrul meu.

Pun mâinile pe masa de laborator, lăsând ca aceasta să mile răcorească, şi îmi privesc reflexia distorsionată de pe metalullustruit. L-am urât pe tata în cea mai mare parte a vieţii mele,dar n-am urât niciodată facţiunea lui. Liniştea Abnegaţiei,comunitatea lor, rutina lor, întotdeauna mi s-au părut bune. Iaracum, cei mai mulţi dintre oamenii aceia amabili, darnici, aumurit. Ucişi de mâna Neînfricaţilor, la îndemnul lui Jeanine, cuputerea Biroului, care o sprijinea.

Mama şi tatăl lui Tris erau printre ei.Tris stă atât de nemişcată, cu mâinile atârnându-i fără vlagă,

înroşindu-se din cauza fluxului ei sanguin.— Asta e problema cu devotamentul lor orbesc faţă de

aceste experimente, rosteşte Nita de lângă noi, de parcă şi-arînsera cuvintele în spaţiile goale din minţile noastre. Biroulpreţuieşte experimentele mai presus de vieţile celor DG. Iaracum, lucrurile ar putea deveni şi mai grave.

— Mai grave? întreb eu. Mai grave decât uciderea majorităţiicelor din Abnegaţie? Cum?

— În urmă cu un an, guvernul a ameninţat cu închidereaexperimentelor, zice Nita. Experimentele se destramă,deoarece comunităţile nu pot trăi în pace, iar David găseşteîntr-una căi de a reinstaura pacea la momentul oportun. Şi,dacă ceva nu merge la Chicago, o poate face iar. El poatereseta oricând toate experimentele.

— Le poate reseta, repet eu.— Cu ajutorul serului memoriei al Abnegaţiei, intervine

Reggie. În fine, este serul memoriei produs de Birou. Toţibărbaţii, femeile şi copiii vor trebui s-o ia de la zero.

Nita adaugă, scurt şi la obiect:— Vieţile lor şterse în întregime, împotriva voinţei lor, de

dragul rezolvării unei „probleme” de deteriorare genetică, darcare, de fapt, nici nu există. Aceşti oameni au puterea săprocedeze aşa. Şi nimeni n-ar trebui să aibă această putere.

Îmi amintesc ce am gândit după ce Johanna mi-a spus că ceidin Prietenie le administrau serul memoriei patrulelorNeînfricate – că atunci când îi iei unei persoane amintirile, poţisă-i schimbi identitatea.

Deodată, nu-mi pasă care este planul Nitei, atâta vreme câtasta înseamnă să lovim în Birou cât de tare putem. Ceea ce am

aflat în ultimele câteva zile m-a făcut să am senzaţia că nu maiexistă nimic demn de a fi salvat în acest loc.

— Care este planul? întreabă Tris, cu o voce plată, aproapemecanică.

— Le dau drumul înăuntru prin tunelul subteran prietenilormei de la periferie, spune Nita. Tobias, tu vei închide sistemulde securitate, la fel cum o să fac şi eu, astfel încât să nu fimprinşi – e aproape aceeaşi tehnologie cu care ai lucrat încamera de control de la sediul Neînfricării; ar trebui să fie uşorpentru tine. Apoi, Rafi, Mary şi cu mine vom pătrunde înLaboratorul Armelor şi vom fura serul memoriei, astfel încâtBiroul să nu-l poată folosi. Reggie ne-a ajutat din culise, dar vadeschide tunelul pentru noi în ziua atacului.

— Ce vei face cu grămada de ser al memoriei? o întreb eu.— Îl voi distruge, răspunde Nita pe acelaşi ton.Mă simt ciudat, golit, ca un balon dezumflat. Nu ştiu ce a fost

în mintea mea atunci când Nita mi-a spus despre planul ei – amimpresia că e ceva mărunt, meschin, atât de pasiv ca act derăzbunare împotriva oamenilor responsabili de atacul simulat, aoamenilor care mi-au spus că ceva nu era în regulă cu mine înstrăfundul fiinţei mele, în codul meu genetic.

— Asta e tot ceea ce intenţionezi să faci? o aud pe Trisspunând, fără a-şi desprinde privirea de la microscop.

Mijeşte ochii spre Nita.— Tu ştii prea bine că Biroul este răspunzător pentru

uciderea a sute de oameni, iar planul tău este să… le iei serulmemoriei?

— Nu-mi amintesc să te fi invitat să-mi critici planul.— Nu-ţi critic planul, spune Tris. Îţi spun că nu te cred. Îi

urăşti pe oamenii ăştia. Îmi dau seama după felul în carevorbeşti despre ei. Orice intenţionezi să faci, cred că este multmai grav decât să le furi nişte ser.

— Serul memoriei este ceea ce folosesc ei pentru caexperimentele să se deruleze în continuare. Este cea mai maresursă de putere asupra oraşului tău şi eu vreau să le-o iau. Aşzice că e o lovitură destul de dură deocamdată.

Vocea Nitei pare blândă, de parcă ar explica unui copil ceva.— N-am spus niciodată că asta e tot ceea ce aveam de gând

să fac. Nu e întotdeauna înţelept să loveşti cât de tare poţi cu

prima ocazie. E o cursă lungă, nu o alergare pe distanţă mică,la viteză maximă.

Tris scutură doar din cap.— Tobias, tu participi? mă întreabă Nita.Îmi iau privirea de la Tris, cu postura ei încordată, băţoasă, şi

mă uit la Nita, care este relaxată, pregătită. Eu nu văd ceea ceTris vede sau aude. Şi când mă gândesc să spun nu, simt că senăruie ceva în mine. Trebuie să fac ceva. Chiar dacă emeschin, trebuie să fac ceva şi nu înţeleg de ce Tris nu simteaceeaşi disperare în sinea ei.

— Da, îi răspund.Tris se întoarce spre mine, făcând ochii mari, nevenindu-i să

creadă. O ignor.— Pot să dezactivez sistemul de securitate. Voi avea nevoie

de nişte ser al păcii de la Prietenie. Ai acces la aşa ceva?— Am, răspunde ea şi un zâmbet îi înfloreşte pe buze. Îţi voi

trimite un mesaj cu ora. Vino, Reggie! Să-i lăsăm pe ăştia doisă… vorbească.

Reggie dă din cap a salut în direcţia mea, apoi spre Tris,după care el şi Nita părăsesc încăperea, închizând cu grijă uşaîn urma lor, astfel încât să nu facă niciun zgomot.

Tris se întoarce spre mine, cu braţele strânse la piept aidomaunor zăbrele care să mă ţină la distanţă.

— Nu-mi vine să cred, îmi spune. Ea minte. De ce nu poţi săînţelegi asta?

— Deoarece ea nu minte, îi răspund. Îmi dau seama atuncicând cineva minte la fel de bine ca tine. Şi, în această situaţie,cred că judecata ta ar putea fi umbrită de altceva. De ceva îngenul geloziei.

— Nu sunt geloasă! strigă ea, uitându-se urât la mine. Suntdoar isteaţă. Ea are în vedere un plan mai important şi, dacă aşfi în locul tău, aş fugi cât mai departe de cineva care mă mintecu privire la acţiunea la care voi lua parte.

— Ei bine, tu nu participi.Clatin din cap.— Doamne, Tris! Oamenii ăştia ţi-au omorât părinţii şi tu ai

de gând să stai cu mâinile în sân?— N-am spus niciodată că nu am de gând să fac nimic,

spune ea concis. Dar nici nu trebuie să pun botul la primul plan

despre care aud.— Vezi tu, te-am adus aici deoarece am vrut să fiu sincer cu

tine, nu ca tu să judeci pripit oamenii şi să-mi spui mie ce săfac!

— Îţi aminteşti ce s-a întâmplat data trecută când nu ai avutîncredere în „judecăţile mele pripite”? mă întreabă Tris curăceală. Ai descoperit că aveam dreptate. Aveam dreptate înlegătură cu filmul lui Edith Prior, care avea să schimbe totul, şiam avut dreptate în legătură cu Evelyn, şi am dreptate şi înprivinţa asta.

— Mda. Tu ai întotdeauna dreptate, mă răţoiesc eu. Ai avutdreptate în legătură cu năpustitul în situaţii periculoase fărăarme? Ai avut dreptate în legătură cu faptul că m-ai minţit şi căte-ai dus în toiul nopţii într-un marş al morţii la sediul Erudiţiei?Sau, în legătură cu Peter, ai avut dreptate şi în ceea ce-lprivea?

— Nu-mi arunca în faţă toate lucrurile astea!Arată spre mine, iar eu mă simt ca un copil căruia părinţii îi

fac morală.— N-am spus niciodată că sunt perfectă, dar tu… tu nu poţi

nici măcar să vezi dincolo de disperarea noastră. Te-ai dus cuEvelyn, deoarece erai disperat să ai un părinte, iar acum te bagiîn asta fiindcă eşti disperat să nu fii deteriorat…

Cuvintele ei mă fac să mă înfior.— Nu sunt deteriorat, îi spun calm. Nu pot să cred că ai atât

de puţină încredere în mine încât să-mi spui să n-am euîncredere în mine.

Clatin din cap.— Şi nu am nevoie de permisiunea ta.Pornesc spre uşă şi, când pun mâna pe clanţă, ea îmi strigă:— Să pleci aşa, numai pentru a avea ultimul cuvânt, asta da

dovadă de maturitate!— Aşa cum este şi faptul că eşti suspicioasă faţă de o

persoană numai pentru că e drăguţă, îi spun. Bănuiesc căsuntem chit.

Ies din încăpere.Nu sunt un copil disperat, instabil, care are încredere în

oricine îi iese în cale. Nu sunt deteriorat.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE

TRIS

ÎMI LIPESC FRUNTEA de ocularul microscopului. Serulpluteşte în faţa ochilor mei, portocaliu-cafeniu.

Am fost atât de ocupată să caut minciunile Nitei, încât de-abia am înregistrat adevărul: pentru a pune mâna pe acest ser,Biroul trebuie să-l fi creat şi, cumva, să i-l fi livrat lui Jeanine să-l folosească. Mă trag îndărăt. De ce să fi lucrat Jeanine cuBiroul, când ea îşi dorea atât de tare să rămână în oraş,departe de el?

Dar bănuiesc că Biroul şi Jeanine împărtăşeau un ţel comun.Ambii voiau ca experimentul să continue. Ambii erau terifiaţi deceea ce avea să se întâmple dacă n-ar fi continuat. Ambii eraudispuşi să sacrifice vieţi nevinovate pentru a o face.

Am crezut că locul ăsta ar putea fi ca acasă. Dar Biroul e plinde ucigaşi. Mă legăn pe călcâie ca şi cum aş fi trasă de o forţăinvizibilă, apoi ies din încăpere, cu inima bătându-mi iute.

Îi ignor pe cei câţiva oameni care îşi pierd timpul pe coridoruldin faţa mea. Eu doar pătrund mai adânc în sediul Biroului, dince în ce mai departe în burta bestiei.

Poate că acest loc ar putea fi acasă, mă aud spunându-iChristinei.

Oamenii ăştia ţi-au omorât părinţii, reverberează cuvintele luiTobias în mintea mea.

Nu ştiu încotro merg, ştiu doar că am nevoie de spaţiu şi deaer. Strâng cardul de identitate în mână şi, pe jumătatemergând, pe jumătate alergând, trec de bariera de securitatespre sculptură. Acum nu străluceşte nicio lumină în rezervor, cutoate că apa continuă să curgă, câte o picătură pentru fiecaresecundă care trece. Stau puţin şi o privesc. Şi atunci, lângăbucata de piatră, îl văd pe fratele meu.

— Te simţi bine? mă întreabă el într-o doară.Nu mă simt bine. Începusem să simt că în cele din urmă

găsisem un loc în care să stau, un loc care nu era atât deinstabil, de corupt sau de dominator, astfel încât să mă facă să

plec. Ai zice că până acum ar fi trebuit să învăţ – un asemenealoc nu există.

— Nu, îi răspund.El face câţiva paşi în jurul blocului de piatră, venind spre

mine.— Ce este?— Ce este…Râd.— Hai să ţi-o spun pe şleau: am descoperit că nu eşti cea

mai rea persoană pe care o cunosc.Mă las să cad pe o canapea şi îmi trec degetele prin păr. Mă

simt amorţită şi îngrozită de amorţeala mea. Biroul esterăspunzător de moartea părinţilor mei. De ce trebuie să-mi totrepet asta pentru a o crede? Ce e în neregulă cu mine?

— O, zice el. Îmi… pare rău.Tot ce reuşesc să emit este un geamăt mic.— Ştii ce mi-a spus mama odată? mă întreabă el, şi felul

cum rosteşte mama, de parcă el n-ar fi trădat-o, mă face săscrâşnesc din dinţi. A spus că toţi oamenii au ceva malefic înfiinţa lor şi că primul pas în a iubi pe cineva este să recunoştiacelaşi rău în tine, astfel încât să poţi să-l ierţi.

— Asta e ceea ce vrei să fac eu? îl întreb plictisită, în timp cemă ridic în picioare. Caleb, se prea poate ca eu să fi făcutlucruri rele, dar nu te-aş fi predat niciodată celor care voiau săte execute.

— Nu poţi să spui asta, zice el, iar cuvintele sună de parcăstăruie pe lângă mine, implorându-mă să admit că sunt exactca el şi nu mai bună. Tu nu ştii cât de convingătoare eraJeanine…

Ceva înăuntrul meu pocneşte ca un bici.Îi trag un pumn în faţă.Acum nu mă pot gândi decât la Erudiţi, cum mi-au luat

ceasul şi pantofii şi m-au condus spre acea masă goală undevoiau să-mi ia viaţa. O masă pe care se poate s-o fi pregătitchiar Caleb.

Credeam că trecusem peste acest gen de mânie, dar, în timpce el se clatină dându-se înapoi, cu mâinile la faţă, îl urmăresc,înşfăcându-l de pieptul cămăşii şi izbindu-l de sculptura depiatră, ţipând că este un laş şi un trădător şi că o să-l omor, o

să-l omor.Unul dintre paznici vine spre mine şi tot ce trebuie să facă

este să-şi pună mâna pe braţul meu şi vraja se rupe. Daudrumul cămăşii lui Caleb. Îmi scutur mâna care mă ustură. Măîntorc şi plec.

* * *

Pe scaunul gol din laboratorul lui Matthew există un puloverbej, ale cărui mâneci mătură podeaua. Nu l-am întâlnit niciodatăpe supraveghetorul lui. Încep să suspectez că Matthew facetoată treaba.

Mă aşez peste pulover şi îmi examinez încheieturiledegetelor. Câteva sunt uşor învineţite şi crăpate din pricinapumnului pe care i l-am tras lui Caleb. Pare firesc ca lovitura săne fi lăsat amândurora semne. Aşa stau lucrurile.

Noaptea trecută, când m-am întors în dormitor, Tobias nu eraacolo, iar eu eram prea furioasă ca să pot dormi. În orele încare am zăcut trează, privind ţintă la tavan, am decis că, deşinu aveam de gând să particip la planul Nitei, nici n-aveam degând să-l împiedic. Adevărul despre atacul simulat făcea săclocotească în mine ura faţă de Birou şi voiam să urmăresccum avea să se năruie din interior.

Matthew vorbeşte în termeni ştiinţifici. Mi-e greu să-lurmăresc cu atenţie.

— … făcând nişte analize genetice, ceea ce este bine, darînainte elaboram o modalitate pentru a face compusul memorieisă se comporte ca un virus, spune el. Cu aceeaşi multiplicarerapidă, cu aceeaşi abilitate de a se propaga prin aer. Şi apoi amcreat un vaccin împotriva lui. Unul temporar, dar care dureazăpatruzeci şi opt de ore, şi totuşi…

Dau aprobator din cap.— Deci… îl făceaţi pentru a putea să porniţi alte experimente

în oraşe, într-un mod mai eficient, nu? întreb eu. Nu e nevoie săle injectezi tuturor serul memoriei, când poţi pur şi simplu să îleliberezi în aer şi să îl laşi să se răspândească.

— Întocmai!El pare bucuros că eu sunt interesată de discursul lui.— Şi e un model mai bun, pentru că ai opţiunea de a alege

anumiţi membri ai populaţiei care să nu participe – le inoculezivaccinul, virusul se răspândeşte în cel mult douăzeci şi patru deore şi nu are niciun efect asupra lor.

Încuviinţez din nou.— Te simţi bine? mă întreabă Matthew, cu cana de cafea la

gură.O lasă jos.— Am auzit că paznicii au trebuit să te ia de pe cineva

noaptea trecută.— Era Caleb, fratele meu.— A!Matthew ridică o sprânceană.— Ce-a mai făcut de data asta?— Nimic, zău.Ciupesc mâneca puloverului cu degetele. Marginile sunt

destrămate, uzate de vreme.— Oricum eram gata să explodez; el doar mi-a ieşit în cale.Deja ştiu, privindu-l, ce întrebare intenţionează să-mi pună şi

vreau să-i explic totul, tot ceea ce Nita mi-a arătat şi mi-a spus.Mă întreb dacă pot să am încredere în el.

— Ieri am auzit ceva, îi spun, încercând marea cu degetul.Despre Birou. Despre oraşul meu şi despre simulări.

El se îndreaptă de spate şi îmi aruncă o privire ciudată.— Cee?— Ai auzit ceva de la Nita? mă întreabă el.— Da. Cum de ştii asta?— Am ajutat-o de vreo două ori, îmi zice el. Eu am lăsat-o în

încăperea aia de depozitare. Ţi-a spus altceva?Matthew este informatorul Nitei? îl privesc lung. N-am crezut

niciodată că Matthew, care s-a dat peste cap pentru a-mi arătadiferenţa dintre genele mele „pure” şi genele „deteriorate” ale luiTobias, ar putea să o ajute pe Nita.

— Ceva legat de un plan, îi spun în şoaptă.El se ridică şi vine spre mine, ciudat de încordat. Mă înclin

din instinct, îndepărtându-mă de el.— Se întâmplă? mă întreabă el. Ştii când?— Ce se petrece? îl întreb. De ce ai ajuta-o pe Nita?— Deoarece toată prostia asta cu „deteriorarea genetică” e

ridicolă, spune el. Este foarte important să-mi răspunzi la

întrebări.— Se întâmplă. Nu ştiu când, dar cred că va fi curând.— La naiba!Matthew îşi acoperă faţa cu palmele.— Nu poate să iasă nimic bun din asta.— Dacă nu încetezi să mai vorbeşti cifrat, o să te pălmuiesc,

îi spun, ridicându-mă în picioare.— Am ajutat-o pe Nita, până ce mi-a spus ce voiau să facă,

ea şi cei de la periferie, îmi spune Matthew. Vor să ajungă înLaboratorul Armelor şi…

— … să fure serul memoriei, mda, am auzit.— Ba nu.El clatină din cap.— Nu, ei nu vor serul memoriei, ei vor serul morţii. Similar

celui pe care îl au Erudiţii – cel pe care se presupune că aveausă ţi-l injecteze atunci când aproape c-ai fost executată. Au degând să-l folosească pentru asasinate, o mulţime de asasinate.Montează o butelie de aerosoli şi gata, înţelegi? Dă-l oamenilorpotriviţi şi vei avea o explozie de anarhie şi violenţă, exact ce-şidoresc cei de la periferie.

Chiar înţeleg. Văd clătinarea unei eprubete, apăsarea scurtăpe butonul unei butelii de aerosoli. Văd cadavrele celor dinAbnegaţie şi din Erudiţie împrăştiate pe străzi şi pe scări. Vădfragmente mici din această lume în care am reuşit săsupravieţuim izbucnind în flăcări.

— Am crezut că o ajutam la ceva mai inteligent, spuneMatthew. Dacă aş fi ştiut că o ajutam să stârnească un nourăzboi, n-aş fi făcut-o. Trebuie să facem ceva în privinţa asta.

— I-am spus, rostesc eu încetişor, dar nu pentru Matthew, cipentru mine. I-am spus că minte.

— Poate că avem o problemă legată de modul în care îitratăm pe cei DG în ţara asta, însă acest lucru nu se va rezolvaomorând o mulţime de oameni, spune el. Acum, vino, mergemla biroul lui David.

Nu ştiu dacă are sau nu dreptate. Nu ştiu nimic despre ţaraasta sau despre felul în care funcţionează sau dacă e nevoie săse schimbe. Dar ştiu că o grămadă de ser al morţii în mâinileNitei şi în ale câtorva oameni de la periferie nu e mai bine decâto grămadă de ser al morţii în Laboratorul Armelor de la Birou.

Aşa că alerg după Matthew pe culoarul exterior. Mergemrepede spre intrarea principală, pe unde am intrat prima dată însediu.

Când trecem de controlul securităţii, îl zăresc pe Uriah lângăsculptură. Ridică mâna să mă salute, ţinându-şi buzele strânsîntr-o linie ce ar putea fi un zâmbet, dacă s-ar strădui mai tare.Deasupra capului său, lumina se reflectă în rezervorul cu apă,simbolul luptei inutile, lente, a sediului.

Abia trec de punctul de securitate când văd peretele delângă Uriah explodând.

E ca şi când un foc înfloreşte dintr-un boboc. Cioburi desticlă şi aşchii de metal se împrăştie din centrul florii, iar trupullui Uriah e printre acestea, un proiectil inert. Mă cuprinde unzbucium asemenea unui cutremur. Gura îmi este deschisă; îlstrig pe nume, dar nu mă aud din pricina sunetului din urechi.

În jurul meu, toată lumea e ghemuită, cu braţele în jurulcapetelor. Dar eu sunt în picioare, privind gaura din peretelesediului. Nu intră nimeni pe acolo.

Câteva secunde mai târziu, toţi cei din jurul meu încep să oia la goană, depărtându-se de deflagraţie, iar eu mă aruncprintre ei, cu umărul în faţă, îndreptându-mă spre Uriah. Un cotmă loveşte în coaste şi cad la pământ, julindu-mi faţa în cevadur şi metalic – laterala unei mese. Mă zbat să mă ridic înpicioare, ştergându-mi sângele de pe sprânceană cu mâneca.Bucăţi de material textil îmi alunecă peste mâini, peste păr, şi,cu excepţia semnului de deasupra capetelor, pe care scrieIEŞIREA DIN SEDIU, tot ceea ce văd sunt numai perechi deochi larg deschişi.

— Daţi alarma! strigă unul dintre paznicii de la punctul decontrol.

Mă aplec şi trec în lateral, strecurându-mă pe sub unul dintrebraţele lui.

— Am făcut-o! ţipă alt paznic. Nu funcţionează!Matthew mă apucă de umăr şi îmi strigă la ureche:— Ce faci? Nu te duce spre…Merg mai repede şi găsesc un culoar deschis unde nu există

oameni care să-mi obstrucţioneze drumul. Matthew aleargădupă mine.

— N-ar trebui să mergem în locul exploziei – cel care a

montat dispozitivul e deja în clădire, spune el. LaboratorulArmelor, acum! Vino!

Laboratorul Armelor. Două cuvinte sfinte.Mă gândesc la Uriah zăcând pe gresie, înconjurat de sticlă şi

metal. Trupul meu se opinteşte în direcţia lui, dar ştiu că acumnu pot să fac nimic pentru el. Cel mai important lucru pe caretrebuie să-l fac este să-mi folosesc cunoştinţele despre haos şidespre atacuri, pentru a o împiedica pe Nita şi pe prietenii ei săfure serul morţii.

Matthew avea dreptate. Nu poate să iasă nimic bun din asta.Matthew preia conducerea, plonjând în mulţime ca şi cum ar

fi un bazin cu apă. Încerc să mă uit numai la ceafa lui, pentru anu-l pierde din ochi, dar chipurile întâlnite îmi distrag atenţia,gurile şi privirile lor rigide din pricina groazei. Îl pierd preţ decâteva secunde, apoi îl găsesc iar, la câţiva metri mai în faţă,cotind la dreapta pe următorul coridor.

— Matthew! strig eu şi mă împing printr-un alt grup deoameni.

În cele din urmă, îl apuc de spatele cămăşii. El se întoarce şimă prinde de mână.

— Eşti bine? mă întreabă, privind fix deasupra sprânceneimele.

În graba mea, aproape că am uitat de acea tăietură. Îmi apăsmâneca pe ea şi se înroşeşte, dar dau afirmativ din cap.

— Sunt bine! Hai să mergem!Sprintăm unul lângă celălalt pe culoar – acesta nu este la fel

de aglomerat, dar văd că persoana care s-a infiltrat în clădire atrecut deja pe aici. Sunt paznici care zac pe podea, unii în viaţă,iar alţii nu. Pe gresie, lângă o ţâşnitoare de apă, văd un pistol şimă reped spre el, dând drumul mâinii lui Matthew.

Înşfac pistolul şi i-l ofer lui Matthew. El clatină din cap.— N-am tras niciodată.— O, pentru numele lui Dumnezeu!Pun degetul pe trăgaci. E diferit de armele pe care le-am

avut în oraş – nu are ţeavă care se îndoaie în lateral, niciaceeaşi tensiune în trăgaci sau măcar aceeaşi distribuţie agreutăţii. Ca rezultat, e mai uşor de ţinut, căci nu-mi stârneşteaceleaşi amintiri.

Matthew gâfâie. Şi eu la fel, numai că nu observ asta în

acelaşi mod, deoarece am mai fugit prin haos de atâtea ori.Următorul hol spre care ne conduce e pustiu, cu excepţia unuisoldat căzut. E o femeie şi nu mişcă.

— Nu e departe, îmi zice el.Duc degetul la buze pentru a-l îndemna să tacă. Încetinim

pasul şi eu strâng bine arma, transpiraţia făcând-o să alunece.Nu ştiu câte gloanţe are sau cum să verific. Când trecem desoldat, mă opresc să văd dacă are armă. Găsesc una îndesatăsub şold, acolo unde a căzut pe încheietura mâinii. Matthew sezgâieşte la ea, fără să clipească, în timp ce eu îi iau arma.

— Hei, îi spun pe un ton scăzut. Continuă să mergi. Ai săprocesezi mai târziu lucrurile.

Îi dau un ghiont cu cotul şi îl conduc pe culoar. Aici,coridoarele sunt întunecate, tavanele, traversate de grinzi şiţevi. Aud oameni în faţă şi nu am nevoie de indicaţiile şoptiteale lui Matthew pentru a-i găsi.

Când ajungem în locul unde se presupune că ar trebui săcotim, mă lipesc de perete şi privesc pe după colţ, având grijăsă fiu cât mai puţin vizibilă.

Acolo există o uşă dublă cu sticlă, care pare la fel de masivăca una din metal, dar aceasta este deschisă. Dincolo de uşă eun hol înghesuit, pustiu, cu excepţia a trei oameni îmbrăcaţi înnegru. Au haine grele şi nişte arme atât de mari, încât nu suntsigură că aş putea duce una în mână. Feţele le sunt acoperitecu material negru, nelăsând nimic la vedere, cu excepţiaochilor.

În genunchi, în faţa uşii, se află David, cu un pistol lipit detâmplă şi cu sânge pe bărbie. Şi, în picioare, printre invadatori,purtând aceeaşi mască precum ceilalţi, e o fată cu părul negrulegat într-o coadă de cal.

Nita.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE

TRIS

— LASĂ-NE SĂ INTRĂM, David, îi cere Nita, cu voceadistorsionată de mască.

David îşi mişcă alene ochii spre lateral, la bărbatul care arearma aţintită asupra lui.

— Nu cred că o să mă împuşti, îi zice el. Deoarece suntsingurul din această clădire care deţine informaţiile, iar voi vreţiserul.

— Poate că n-o să te împuşc în cap, îi răspunde bărbatul,dar mai sunt şi alte locuri.

Bărbatul schimbă priviri cu Nita. Apoi, acesta duce arma înjos, spre picioarele lui David, şi trage. Eu închid ochii strâns întimp ce ţipetele lui David umplu holul. Se prea poate ca el să fieunul dintre cei care i-au oferit lui Jeanine Matthews ataculsimulat, însă tot nu-mi pot fi pe plac urletele lui de durere.

Mă zgâiesc la armele pe care le am, câte una în fiecaremână, la degetele mele albe pe trăgaciurile negre. Mă imaginezînlăturându-mi toate gândurile ca pe nişte ramuri de prisos,concentrându-mă asupra acestui loc, asupra acestui moment.

Îmi lipesc buzele de urechea lui Matthew şi îi şoptesc:— Du-te după ajutoare! Acum!Matthew încuviinţează cu o mişcare a capului şi porneşte pe

coridor. Spre norocul lui, se mişcă uşor, iar paşii nu i se aud pegresie. Când ajunge în capătul culoarului, priveşte înapoi spremine şi apoi dispare după colţ.

— M-am săturat de rahatul ăsta, spune roşcata. Aruncă uşileîn aer!

— O explozie ar activa una dintre măsurile de securitate derezervă, spune Nita. Ne trebuie codul de acces.

Pândesc din nou pe după colţ, iar de data aceasta David îşimută privirea spre mine. E alb la faţă şi transpirat, iar la picioareare o baltă de sânge. Ceilalţi se uită la Nita, care scoate o cutieneagră din buzunar şi o deschide, lăsând să se vadă o seringăcu ac.

— Parcă ai spus că asta n-are efect asupra lui, îi zicebărbatul cu arma.

— Am spus că el ar putea fi rezistent la ser, nu că serul n-aravea deloc efect, argumentează ea. David, acesta este unamestec foarte puternic de ser al adevărului şi al fricii. Dacă nune spui codul de acces, am să ţi-l injectez.

— Ştiu doar că e vina genelor tale, Nita, spune David slab.Dacă te opreşti acum, te pot ajuta, pot să…

Nita zâmbeşte strâmb. Îi înfige cu satisfacţie acul în gât şiîmpinge pistonul. David se chirceşte şi apoi trupul începe să-itremure fără oprire.

Deschide ochii larg şi ţipă, privind în gol, iar eu ştiu ce vede,căci la sediul Erudiţilor am fost şi eu sub influenţa serului terorii.Am văzut cum cele mai îngrozitoare temeri ale mele prindeauviaţă.

Nita îngenunchează în faţa lui şi îl apucă de obraji.— David! îl strigă ea imperios. Pot să fac să înceteze dacă

ne spui cum intrăm în încăperea asta. Mă auzi?El gâfâie şi priveşte concentrat, dar nu spre ea, ci pe lângă.— N-o face! ţipă el şi se aruncă înainte, spre fantoma pe

care i-o arată serul.Nita pune un braţ pe pieptul lui pentru a-l echilibra, iar el

strigă:— Nu…!Apoi Nita îl scutură.— Am să îi fac să înceteze, dacă ne spui cum putem intra!— Ea! spune David şi ochii îi joacă în lacrimi. Nu… numele…— Al cui nume?— Nu mai avem timp! spune bărbatul cu arma aţintită asupra

lui David. Fie că luăm serul, fie că îl ucidem…— Ea, spune David, arătând spre spaţiul din faţa lui.Arătând spre mine.Întind braţul după colţul peretelui şi trag de două ori. Primul

glonţ nimereşte peretele. Al doilea îl nimereşte pe bărbat înmână, aşa că arma uriaşă cade pe podea. Roşcata îşiîndreaptă arma înspre mine – sau înspre partea din mine pecare o poate vedea, pe jumătate ascunsă de perete –, iar Nitastrigă:

— Nu mai trage! Tris, tu nu ştii ce faci…

— Probabil că ai dreptate, îi spun şi trag din nou.De data asta, mâna mea este mai fermă, ţinta mai bună; o

nimeresc pe Nita în laterală, chiar deasupra şoldului. Ea ţipăprin mască şi strânge cu mâna partea de piele găurită de glonţ,căzând în genunchi, cu mâinile pline de sânge.

David se repede spre mine cu o grimasă de durere atuncicând îşi lasă greutatea pe piciorul rănit. Îl prind cu braţul pedupă talie şi îl răsucesc, în aşa fel încât se află între mine şisoldaţii rămaşi. Apoi îi lipesc una dintre ţevile pistoalelor detâmplă.

Înlemnesc cu toţii. Îmi simt bătăile inimii în gât, în mâini, îndosul ochilor.

— Trageţi şi îl împuşc în cap, spun eu.— N-ai să-ţi omori liderul, îmi zice roşcata.— El nu e liderul meu. Nu-mi pasă dacă trăieşte sau moare,

îi răspund. Dar dacă voi credeţi că am de gând să vă las săcâştigaţi controlul asupra serului morţii, sunteţi nebuni.

Pornesc cu spatele, cu paşi târşâiţi, cu David scâncind înfaţa mea, aflat încă sub influenţa amestecului de seruri. Îmiferesc capul şi mă întorc într-o parte, astfel încât trupul meu săfie apărat de al lui. Continui să ţin o armă la tâmpla lui.

Ajungem în capătul holului, iar femeia se prinde destratagema mea. Trage şi îl nimereşte pe David deasupragenunchiului, în celălalt picior. El se prăbuşeşte ţipând, iar eurămân descoperită. Mă arunc la pământ, căzând cu coatele depodea, în timp ce un glonţ trece deasupra mea, sunetulacestuia vibrându-mi în cutia craniană.

Apoi simt ceva cald împrăştiindu-se în braţul meu stâng şivăd sânge. Mă târăsc de-a buşilea pentru a mă îndepărta puţin.Reuşesc şi trag orbeşte de-a lungul coridorului. Îl apuc peDavid de guler şi îl trag după colţ, durerea săgetându-mă înbraţul stâng.

Aud paşi alergând şi suspine. Însă nu vin din spatele meu;vin din faţa mea. Sunt înconjurată de oameni, printre ei aflându-se şi Matthew, iar unii îl culeg pe David şi o iau la fugă pe hol.Matthew îmi întinde mâna.

Îmi ţiuie urechile. Nu-mi vine să cred că am făcut-o.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT

TRIS

SPITALUL E PLIN de oameni, toţi ţipând sau alergând încoloşi-ncoace sau trăgând perdele. Înainte să mă aşez, am verificattoate paturile, căutându-l pe Tobias. Nu era în niciunul dintreele. Încă mai tremur de uşurare.

Nici Uriah nu e aici. E într-unul din celelalte saloane, iar uşae închisă – ăsta nu e semn bun.

Sora care îmi tamponează braţul cu antiseptic gâfâie şi seuită în jur la toată activitatea, în loc să-mi privească rana.

— Pot să aştept, dacă ai altceva de făcut, îi spun. Oricum,trebuie să găsesc pe cineva.

Ea îşi ţuguie buzele, apoi spune:— Ai nevoie de suturi.— E doar o zgârietură!— Nu la braţ, ci la cap, îmi spune ea, arătând spre un loc

aflat deasupra ochiului meu.Din pricina haosului, aproape că uitasem de tăietură, dar

aceasta n-a încetat să sângereze.— Bine.— Va trebui să-ţi fac o injecţie cu acest anestezic, îmi spune,

ridicând o seringă.Sunt atât de obişnuită cu acele, încât nici nu reacţionez. Ea

îmi tamponează fruntea cu antiseptic – sunt foarte grijulii aici înceea ce priveşte germenii – şi simt înţepătura acului şifurnicătura care se diminuează cu fiecare secundă în careanestezicul îşi face treaba.

În timp ce ea îmi suturează plaga, privesc cum oamenii seagită – un doctor îşi scoate o pereche de mănuşi din cauciucpline de sânge; un asistent duce o tavă plină de tifon, papuciiaproape alunecându-i pe gresie; o femeie, ruda vreuneipersoane rănite, îşi frânge într-una mâinile. Aerul miroase achimicale, a hârtie veche şi a trupuri calde.

— Ceva nou în legătură cu David? întreb eu.— Va trăi, dar va dura mult până ce va putea să meargă din

nou, îmi răspunde ea.Pentru câteva secunde, a încetat să-şi mai ţuguie buzele.— Ar fi putut să fie mult mai rău dacă n-ai fi fost tu acolo.

Gata, am terminat.Dau aprobator din cap. Aş vrea să-i spun că nu sunt o

eroină, că l-am folosit drept scut, ca pe un zid viu. Aş vrea să-ipot mărturisi că sunt o persoană care simte repulsie faţă deBirou şi faţă de David, o persoană care ar lăsa pe altcineva săfie umplut de gloanţe pentru a se salva pe sine. Părinţilor meile-ar fi ruşine.

Ea îmi pune un bandaj peste suturi, pentru a proteja plaga, şiadună în pumni toate ambalajele şi tampoanele îmbibate,pentru a le arunca.

Înainte să apuc să-i mulţumesc, dispare, ducându-se la patulurmător, la pacientul următor, la plaga următoare.

Răniţii stau la coadă pe holul salonului de urgenţe. Din câteîmi dau seama, a mai avut loc o explozie, odată cu cea de laintrare. Ambele au fost diversiuni. Atacatorii noştri au intrat printunelul subteran, aşa cum a spus Nita că o vor face. Ea n-amenţionat faptul că va găuri pereţii.

Uşile din fundul salonului se deschid şi intră câţiva oamenigrăbiţi, ducând o femeie tânără – Nita – între ei. O aşază pe unpat de la perete. Ea geme, strângând un tampon de tifon careeste apăsat pe şoldul ei. Mă simt ciudat de separată de durereaei. Eu am împuşcat-o. Am fost nevoită să o fac. Şi asta-i tot.

Trecând printre răniţi, observ uniformele. Toţi cei de-aici suntîmbrăcaţi în verde. Cu foarte puţine excepţii, toţi fac parte dinpersonalul ajutător. Cu toţii se ţin de braţe sau de picioare saude capetele rănite, plăgile lor nefiind mai prejos de a mea,unele chiar cu mult mai grave.

Îmi zăresc reflexia în fereastra aflată dincolo de coridorulprincipal – părul îmi este năclăit şi dezordonat, iar bandajul îmiacoperă fruntea. Pe alocuri, hainele îmi sunt pătate de sângelelui David şi al meu. Trebuie să fac duş şi să mă schimb, dar,mai întâi, trebuie să-i găsesc pe Tobias şi pe Christina. Nu m-am văzut cu ei încă de dinaintea invaziei.

Nu-mi trebuie mult până ce o găsesc pe Christina – când iesdin salonul de urgenţe, o văd stând jos în sala de aşteptare,bâţâind atât de tare din genunchi, încât persoana care stă

alături se uită urât la ea. Ridică o mână să mă salute, dar îşiîndreaptă imediat privirea spre uşă.

— Te simţi bine? mă întreabă ea.— Mda, îi răspund. Încă n-am veşti în legătură cu Uriah. N-

am putut intra în salon.— Oamenii ăştia mă scot din minţi, ştii asta? îmi spune ea.

Nu vor să ne zică nimic. Nu vor să ne lase să-l vedem. E ca şicum ar crede că el şi tot ceea ce i se întâmplă lui constituieproprietatea lor.

— Aici lucrează altfel. Sunt sigură că îţi vor spune mai multeatunci când vor şti ceva concret.

— Păi, poate că ţie ţi-ar spune, zice ea, încruntându-se. Dareu sunt convinsă că la mine nici măcar nu s-ar uita a douaoară.

Cu câteva zile în urmă, poate că n-aş fi fost de acord cu ea,nefiind sigură cât de mult le-ar fi influenţat comportamentulcredinţa lor în deteriorarea genetică. Nu ştiu ce să fac – nu ştiucum să vorbesc cu ea, acum că eu am aceste avantaje de careea nu se bucură. Niciuna dintre noi nu poate face nimic înaceastă privinţă. Tot ce-mi doresc este să fiu alături de ea.

— Trebuie să-l găsesc pe Tobias. Însă mă întorc după aia şistau cu tine, bine?

În cele din urmă se uită la mine şi nu îşi mai bâţâiegenunchii.

— Nu ţi-au spus?Stomacul mi se strânge de teamă.— Ce anume?— Tobias a fost arestat, îmi spune ea pe un ton calm. L-am

văzut stând cu invadatorii chiar înainte să vin aici. Unii oamenil-au văzut în camera de control înainte de atac – au spus că eldeconecta sistemul de alarmă.

Mă priveşte tristă, de parcă m-ar compătimi. Dar eu ştiu dejace a făcut Tobias.

— Unde sunt? o întreb.Trebuie să vorbesc cu el. Şi ştiu şi ce trebuie să-i spun.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ

TOBIAS

MĂ USTURA ÎNCHEIETURILE de la legăturile din plastic cucare paznicul mi-a strâns mâinile. Îmi verific maxilarulatingându-l cu degetele, căutând urme de sânge.

— E în regulă? mă întreabă Reggie.Dau afirmativ din cap. Am avut parte de răni mult mai grave –

am fost lovit mai tare decât a făcut-o soldatul care, în timp cemă aresta, m-a pocnit peste faţă cu patul armei. I se citea furiaîn ochi atunci când a făcut-o.

Mary şi Rafi stau aşezaţi la câţiva metri de mine, Rafistrângând un pumn de tifon pe care îl apasă pe mână. Ofemeie-paznic stă în picioare între noi şi ei, ţinându-nedespărţiţi. În timp ce mă uit la ei, privirea mi se intersectează cua lui Rafi, care dă din cap de parcă ar spune „bravo”.

Dacă m-am descurcat bine, de ce mă simt atât de rău?— Ascultă, spune Reggie, schimbându-şi poziţia, astfel că

acum e mai aproape de mine. Nita şi oamenii de la periferie iauvina asupra lor. O să fie bine.

Încuviinţez din nou, fără prea multă convingere. Aveam unplan de rezervă în eventualitatea arestării noastre şi nu suntîngrijorat cu privirea la succesul acestuia. Ceea ce măîngrijorează este că întârzie să se ocupe de noi şi că totul a fostsuperficial – stăm aşezaţi la perete, pe un coridor pustiu, încăde când i-au prins pe invadatori cu o oră în urmă, şi nimeni n-avenit să ne spună ce se va întâmpla cu noi sau să ne punăîntrebări. Nici pe Nita n-am văzut-o încă.

Asta îmi lasă un gust amar. Orice am fi făcut, se pare că i-amcam zguduit, şi nu ştiu nimic care să-i zguduie pe oameni maitare decât pierderea unor vieţi omeneşti.

De câte anume sunt eu responsabil, având în vedere că amluat parte la asta?

— Nita mi-a spus că intenţionau să fure serul memoriei, îi ziclui Reggie, temându-mă să mă uit la el. Ăsta era adevărul?

Reggie e cu ochii pe femeia-paznic aflată la câţiva metri. A

mai ţipat o dată la noi pentru că vorbeam.Dar deja ştiu răspunsul.— Nu era, nu-i aşa? îi spun eu.Tris avea dreptate. Nita minţea.— Hei!Femeia-paznic vine spre noi şi vâră încărcătorul armei între

noi.— Dă-te mai încolo! Nu este permisă nicio discuţie.Reggie se mută spre dreapta, iar eu stabilesc un contact

vizual cu femeia-paznic.— Ce se petrece? o întreb. Ce s-a întâmplat?— O, de parcă n-ai şti! vine răspunsul ei. Acum ţine-ţi gura-

nchisă!O privesc îndepărtându-se şi apoi văd o blondă scundă

apărând în capătul coridorului.Tris.Pe frunte are un bandaj şi pe haine are pete de sânge sub

formă de degete. În mână ţine strâns o bucată de hârtie.— Hei! strigă femeia-paznic. Ce cauţi aici?— Shelly, zice celălalt paznic, venind în fugă. Calmează-te!

Asta e fata care l-a salvat pe David.Fata care l-a salvat pe David – de la ce, mai exact?— A!Shelly lasă arma în jos.— Ei bine, e o întrebare încă valabilă.— M-au rugat să vă aduc aceste veşti, răspunde Tris,

întinzându-i lui Shelly foaia de hârtie. David e la recuperare. Vatrăi, dar nu ştiu sigur când va putea să meargă din nou. S-auocupat de majoritatea răniţilor.

Gustul amar din gură devine şi mai puternic. David nu maipoate merge. Şi ceea ce-au făcut ei în tot acest răstimp a fostsă-i îngrijească pe răniţi. Toată distrugerea asta, şi pentru ce?Nici măcar nu ştiu. Nu cunosc adevărul.

Ce-am făcut?— Au o estimare a victimelor? o întreabă Shelly.— Nu încă, îi răspunde Tris.— Mulţumim că ne-ai spus.— Ascultă! spune Tris, schimbându-şi greutatea de pe un

picior pe celălalt. Trebuie să vorbesc cu el.

Dă din cap în direcţia mea.— Nu putem, zău… începe Shelly.— Doar pentru o secundă, îţi promit, insistă Tris. Te rog!— Las-o, zice celălalt paznic. Ce rău ar putea să facă?— Bine, e de acord Shelly. Vă acord două minute.Dă din cap în direcţia mea, iar eu mă folosesc de perete

pentru a mă ridica în picioare, cu mâinile încă legate în faţă.Tris vine mai aproape, dar nu foarte aproape – spaţiul şi

braţele încrucişate la piept formează o barieră între noi, care arputea la fel de bine să fie şi un zid. Ea priveşte undeva mai josde ochii mei.

— Tris, eu…— Vrei să ştii ce-au făcut prietenii tăi? mă întreabă ea.Vocea îi tremură, iar eu nu fac greşeala să cred că e din

pricina lacrimilor. E din cauza furiei.— Nu voiau serul memoriei. Voiau otrava – serul morţii.

Astfel încât să poată ucide un grup de oameni importanţi dinguvern şi să înceapă un război.

Privesc în jos, la mâinile mele, la gresie, la vârfurile pantofilorei. Un război.

— N-am ştiut…— Am avut dreptate. Am avut dreptate şi tu nu m-ai ascultat.

Din nou, îmi spune ea calmă.Îşi fixează privirea asupra ochilor mei şi eu descopăr că nu

vreau contactul vizual după care am tânjit, deoarece mă facefărâme, bucată cu bucată.

— Uriah s-a aflat exact în faţa uneia dintre exploziiledeclanşate de ei drept diversiuni. E în stare de inconştienţă şinu sunt siguri dacă se va mai trezi.

Este ciudat cum un cuvânt, o frază, o propoziţie pot fipercepute drept o lovitură în moalele capului.

— Poftim?Tot ce văd este chipul lui Uriah atunci când a atins plasa

după Ceremonia Alegerii, zâmbetul aiurit pe care îl avea atuncicând Zeke şi cu mine l-am tras pe platforma de lângă plasă. Mi-l amintesc stând aşezat în salonul pentru tatuaje, ţinându-şiurechea ridicată, astfel încât să n-o încurce pe Tori atunci cândîi desena un şarpe pe piele. S-ar putea ca Uriah să nu se maitrezească? S-ar putea ca Uriah să dispară pentru totdeauna?

Şi am promis. I-am promis lui Zeke că voi avea grijă de el,am promis…

— El e unul dintre ultimii prieteni pe care îi mai am, spuneTris cu o voce frântă. Nu ştiu dacă voi mai putea vreodată să teprivesc la fel.

Pleacă. Aud vocea înăbuşită a lui Shelly care îmi spune săstau jos şi cad în genunchi, cu mâinile pe picioare. Mă zbat săgăsesc o modalitate să scap de asta, de grozăvia pe care amfăcut-o, dar nu există nicio logică sofisticată care să măelibereze; nu există nicio ieşire.

Îmi îngrop faţa în palme şi încerc să nu mă gândesc, încercsă nu-mi imaginez nimic.

* * *

Lumina din camera de interogatoriu se reflectă într-un cercdifuz în centrul mesei. Acolo îmi fixez privirea în timp ce recitpovestea pe care mi-a oferit-o Nita, cea care este atât deaproape de adevăr, încât nu am probleme să o spun. Cândtermin, bărbatul care înregistrează interogatoriul afişează ultimamea frază pe monitor, sticla luminându-se în dreptul literelor pecare le ating degetele lui. Angela, femeia considerată mânadreaptă a lui David, întreabă:

— Aşadar, nu cunoşti motivul pentru care Juanita ţi-a cerutsă dezactivezi sistemul de securitate?

— Nu, îi răspund, ceea ce este adevărat.Nu cunoşteam motivul real; ştiam doar o minciună.Toţi, în afară de mine, au fost puşi sub efectul serului

adevărului. Anomalia genetică este cea care mă face să rămânconştient în timpul simulărilor şi care, de asemenea, sugereazăcă aş putea fi rezistent la seruri, astfel că mărturia mea bazatăpe serul adevărului nu este demnă de încredere. InformatorulNitei, aflat printre DG-uri, i-a furnizat serul inoculării acumcâteva luni.

— Atunci, cum te-a silit să o faci?— Suntem prieteni, îi spun. Ea este – era – unul dintre

singurii prieteni pe care îi am aici. M-a rugat să am încredere înea, mi-a spus că era pentru o cauză nobilă, aşa că am făcut-o.

— Şi acum ce crezi despre situaţie?

Într-un târziu, o privesc în ochi.— Niciodată n-am regretat ceva mai mult în viaţa mea.Ochii duri ai Angelei se înmoaie puţin. Dă aprobator din cap.— Ei bine, povestea ta se potriveşte cu cea pe care ne-au

spus-o ceilalţi. Dată fiind sosirea ta recentă în aceastăcomunitate, ignoranţa ta faţă de planul principal şi deficienţa tagenetică, înclinăm să fim indulgenţi. Sentinţa ta este eliberareacondiţionată – vei munci în folosul comunităţii şi te vei comportaireproşabil timp de un an. Nu ţi se va permite accesul în niciunlaborator sau încăpere privată. Nu vei părăsi incinta sediuluifără permisiune. Vei fi verificat lunar de ofiţerul pentru eliberarecondiţionată căruia îi vei fi desemnat la încheierea procedurilor.Înţelegi aceşti termeni?

Cu sintagma „deficienţă genetică” zăbovindu-mi în minte,dau afirmativ din cap şi răspund:

— Înţeleg.— În acest caz, am încheiat. Eşti liber să pleci.Se ridică, împingând scaunul în spate. Grefierul se ridică şi el

şi îşi bagă tableta în geantă. Angela atinge masa, aşa că mă uitdin nou la ea.

— Nu fi atât de dur cu tine, îmi spune ea. Vezi tu, eşti atât detânăr!

Eu nu consider tinereţea o scuză, însă accept dovada ei debunătate fără să obiectez.

— Pot să întreb ce se va întâmpla cu Nita? o întreb eu.Angela strânge din buze.— Când îşi va reveni de pe urma plăgilor grave, va fi

transferată la închisoarea noastră şi îşi va petrece acolo totrestul vieţii, îmi spune ea.

— Nu va fi executată?— Nu, noi nu credem în pedeapsa capitală pentru cei

deterioraţi genetic.Angela porneşte spre uşă, apoi adaugă:— La urma urmelor, nu putem avea aceleaşi aşteptări

comportamentale din partea celor cu gene deteriorate aşa cumavem de la cei cu gene pure.

Zâmbind trist, iese din încăpere şi nu închide uşa în urma ei.Rămân pe scaunul meu preţ de câteva secunde, absorbindcuvintele ei acide. Voiam să cred că toţi se înşelau cu privire la

mine, că nu eram limitat de genele mele, că nu eram maideteriorat decât ceilalţi oameni. Dar cum ar putea să fieadevărat, când acţiunile mele l-au băgat pe Uriah în spital, cândTris nici nu mă mai priveşte în ochi, când au murit atâţiaoameni?

Îmi acopăr faţa şi scrâşnesc din dinţi în timp ce încep să-micurgă lacrimi, percepând unda de disperare ca pe un pumncare mă loveşte. Când mă ridic să plec, manşetele mânecilormele, folosite pentru a-mi şterge obrajii, sunt ude, iar maxilarulmă doare.

CAPITOLUL TREIZECI

TRIS

— ÎNCĂ N-AI intrat?Cara stă lângă mine, cu braţele încrucişate la piept. Ieri,

Uriah a fost transferat din camera lui de siguranţă într-o camerăcu un perete vitrat, probabil pentru a ne opri să cerem să-lvedem tot timpul. Christina stă pe patul lui acum, ţinându-l de omână inertă.

Am crezut că avea să fie desfăcut precum o păpuşă veche şidescusută, dar nu arată prea diferit, cu excepţia bandajelor şi azgârieturilor. Am senzaţia că s-ar putea trezi în orice clipă,zâmbind şi întrebându-ne de ce ne zgâim cu toţii la el.

— Am intrat azi-noapte, îi spun. Nu mi s-a părut drept să-l lassingur.

— Există dovezi care să sugereze că, în funcţie deextinderea deteriorării cerebrale, el poate, la un anumit nivel, săne audă şi să ne simtă, spune Cara. Cu toate că mi s-a spus căprognosticul lui nu e bun.

Uneori încă îmi vine s-o plesnesc. De parcă ar fi nevoie să-mi reamintească de faptul că e puţin probabil ca Uriah să-şi mairevină.

— Mda.După ce l-am părăsit azi-noapte pe Uriah, m-am plimbat prin

sediu fără o direcţie anume. Ar fi trebuit să mă gândesc laprietenul meu, care pendulează între lumea asta şi cea carevine după, dar, în loc de asta, m-am gândit la ce i-am spus luiTobias. Şi la cum m-am simţit atunci când m-am uitat la el. Simtdin nou cum mi se adună lacrimile, aşa cum au făcut-o înfiecare oră începând de ieri, şi mi le reprim, înghiţindu-le.

— Deci ai salvat Biroul, spune Cara, întorcându-se spremine. Se pare că te implici într-o mulţime de conflicte. Presupunc-ar trebui să-ţi fim cu toţii recunoscători că nu-ţi pierzi minţile învremuri de criză.

— N-am salvat Biroul. N-am niciun interes să salvez Biroul,ripostez eu. Am împiedicat ca o armă puternică să ajungă în

nişte mâini periculoase, asta-i tot.Mă opresc o fracţiune de secundă.— Tu tocmai mi-ai făcut un compliment?— Sunt capabilă să recunosc punctele forte ale altei

persoane, îmi răspunde Cara. În plus, consider că treburilenoastre s-au rezolvat acum, atât la nivel logic, cât şi emoţional.

Îşi drege vocea şi mă întreb dacă ea recunoaşte în cele dinurmă că are sentimente care o fac să se simtă stânjenită.

— Sună ca şi cum tu ştii ceva despre Birou şi acel ceva te-aînfuriat. Mă întreb dacă ai putea să-mi spui şi mie despre ce evorba.

Christina îşi lasă capul pe marginea saltelei lui Uriah, trupulei zvelt căzând într-o parte.

Spun, cu prefăcătorie:— Şi eu mă întreb. S-ar putea să nu ştim niciodată.— Hmm.Când se încruntă, Carei îi apare o cută între sprâncene,

făcând-o să semene atât de mult cu Will, încât sunt nevoită săprivesc în altă parte.

— Poate c-ar fi trebuit să spun „te rog”.— Bine. Ştii serul simulării al lui Jeanine? Ei bine, nu era al

ei, o informez eu, după care oftez. Vino! Am să-ţi arăt. Aşa va fimai uşor.

Ar fi la fel de uşor să-i spun doar ce am văzut în aceaîncăpere veche de depozitare, ascunsă în adâncullaboratoarelor din Birou. Însă adevărul este că vreau să fiuocupată cu ceva, aşa încât să nu mă gândesc la Uriah. Sau laTobias.

— Se pare că nu vom ajunge niciodată la capătul tuturoracestor decepţii, spune Cara în timp ce mergem spre încăpereade depozitare. Facţiunile, filmul pe care ni l-a lăsat Edith Prior –numai minciuni menite să ne facă să ne comportăm într-unanumit fel.

— Asta crezi tu cu adevărat despre facţiuni? o întreb. Mi-amînchipuit că-ţi plăcea să fii Erudită.

— Aşa este.Se scarpină la ceafă, lăsând pe piele mici dâre roşii de la

unghii.— Dar Biroul m-a făcut să mă simt ca o proastă fiindcă am

luptat pentru asta şi pentru ceea ce simbolizau Loialii. Şi nu-miplace să mă simt proastă.

— Deci tu consideri că nimic n-a meritat, îi spun. Nimic dintoată chestia asta cu Loialii.

— Tu aşa consideri?— Asta ne-a scos de acolo, îi spun, şi ne-a adus adevărul şi

a fost mai bine decât comuna fără facţiuni pe care o aveaEvelyn în minte, unde nimeni nu poate să aleagă nimic.

— Posibil, zice ea. Pur şi simplu mă mândresc să fiu cinevacare poate vedea printre rânduri, inclusiv sistemul de facţiuni.

— Ştii ce obişnuia Abnegaţia să spună despre mândrie?— Tind să cred că era ceva nefavorabil.Izbucnesc în râs.— Evident. Ei spun că îi orbeşte pe oameni şi îi împiedică să

vadă cine sunt ei cu adevărat.Ajungem la uşa care dă spre laboratoare, iar eu ciocănesc

de câteva ori, astfel încât Matthew să mă audă şi să nedeschidă. În timp ce aşteptăm să ne deschidă uşa, Cara îmiaruncă o privire ciudată.

— Vechile scrieri Erudite spun aproximativ acelaşi lucru, îmizice ea.

Nu m-am gândit niciodată că Erudiţii ar spune ceva despremândrie – că ei ar putea măcar să se preocupe de moralitate.Se pare că m-am înşelat. Vreau s-o întreb mai multe, dar uşase deschide şi Matthew stă în cadrul ei, mestecând un cotor demăr.

— Mă poţi lăsa în încăperea de depozitare? îl întreb. Trebuiesă îi arăt Carei ceva.

El muşcă din capătul cotorului de măr şi dă aprobator dincap.

— Desigur.Mă crispez, imaginându-mi gustul amărui al sâmburilor de

măr, şi îl urmez.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI UNU

TOBIAS

NU MĂ POT ÎNTOARCE la ochii holbaţi şi la întrebărilenerostite din dormitor. Ştiu că n-ar trebui să revin la scena mariimele crime, cu toate că nu este una dintre zonele de securitatecare îmi sunt interzise, dar am senzaţia că trebuie să văd ce sepetrece în oraş. Ca şi cum aş avea nevoie să-mi amintesc căexistă o lume, dincolo de asta, unde nu sunt detestat.

Merg spre camera de control şi mă aşez pe unul dintrescaune. Fiecare ecran din reţea îmi arată o parte diferită aoraşului: Merciless Mart, holul sediului Erudiţilor, MillenniumPark, pavilionul de lângă cădirea Hancock.

Privesc mult timp oamenii învârtindu-se prin sediul Erudiţiei,cu braţele acoperite de banderolele celor fără facţiune, cuarmele la şold, schimbând replici scurte sau înmânându-şiconserve pentru cină, un vechi obicei al celor fără facţiune.

Apoi aud o femeie de la pupitrul camerei de control spunând„Iată-l!” unuia dintre colegii ei, iar eu scrutez ecranele pentru avedea despre cine anume vorbeşte. Apoi îl văd, stând în faţaclădirii Hancock: Marcus, lângă uşa de la intrare, verificându-şiceasul.

Mă ridic şi ating ecranul cu degetul arătător pentru a pornisunetul. Preţ de o clipă, din difuzoarele de sub ecran se audenumai fâşâitul aerului, dar apoi se aud paşi. Johanna Reyes seapropie de tatăl meu. El îi întinde mâna, dar ea refuză să i-ostrângă, iar tata rămâne cu mâna în aer, o momeală pe care ean-o apucă.

— Ştiam c-ai rămas în oraş, îi spune ea. Te caută peste tot.Câţiva oameni care mişunau prin camera de control se

adună în spatele meu pentru a urmări. De-abia îi iau în seamă.Eu urmăresc cum tatăl meu îşi lasă braţul pe lângă corp, făcândmâna pumn.

— Am făcut ceva ce te-a jignit? o întreabă Marcus. Te-amcontactat fiindcă am crezut că-mi eşti prietenă.

— Am crezut că m-ai contactat deoarece ştii că încă sunt

conducătoarea Loialilor şi vrei un aliat, îi spune Johanna,aplecându-şi gâtul, astfel că o şuviţă de păr îi cade peste ochiulcu cicatrici. Şi, în funcţie de scopul pe care îl ai, încă sunt asta,Marcus, dar prietenia noastră s-a terminat.

Marcus se încruntă. Tatăl meu are înfăţişarea unui bărbatcare a fost chipeş cândva, dar, pe măsură ce a îmbătrânit,obrajii i s-au scofâlcit, trăsăturile i s-au înăsprit, devenindinflexibile. Părul lui, tuns periuţă în stilul Abnegaţiei, nu îl ajutăsă pară altfel.

— Nu înţeleg, spune Marcus.— Am vorbit cu unii dintre prietenii mei din Candoare, îi

spune Johanna. Ei mi-au relatat ceea ce a spus băiatul tău subefectul serului adevărului. Zvonul urât pe care l-a împrăştiatJeanine Matthews despre tine şi fiul tău… era adevărat, nu-iaşa?

Simt că faţa îmi ia foc şi, în sinea mea, mă fac mic, cu umeriipleoştiţi.

Marcus clatină din cap.— Ba nu, Tobias este…Johanna ridică o mână. Îi vorbeşte cu ochii închişi, de parcă

n-ar putea să-l sufere.— Te rog. Am văzut cum se comportă fiul tău, cum se

comportă soţia ta. Ştiu cum arată oamenii atinşi de violenţă.Îşi dă părul pe după urechi.— Îi recunoaştem pe-ai noştri.— Nu se poate ca tu să crezi… dă Marcus să spună,

clătinând din cap. Eu sunt un partizan al disciplinei, da, dar amvrut numai ceea ce era cel mai bine…

— Un soţ n-ar trebui să-şi disciplineze soţia, îi spuneJohanna. Nici măcar în Abnegaţie. Cât despre fiul tău… ei bine,să spunem că te cred cu adevărat.

Johanna îşi trece degetele peste cicatricea de pe obraz.Inima mă copleşeşte cu ritmul ei. Ea ştie. Ea ştie, nu fiindcă m-a auzit mărturisindu-mi ruşinea în sala de interogatoriu a celordin Candoare, ci fiindcă ştie, ea însăşi a experimentat-o, suntsigur de asta.

O parte din mine s-a întrebat mereu ce ar face tata dacă ar ficonfruntat în mod direct cu adevărul. M-am gândit că ar puteasă se schimbe din discretul lider al Abnegaţiei în coşmarul pe

care l-am cunoscut acasă, că ar putea să se dezlănţuie şi sădea în vileag cine este el cu adevărat. Pentru mine ar fi oreacţie satisfăcătoare de văzut, însă nu e reacţia lui reală.

El stă pur şi simplu acolo, părând confuz şi, pe moment, măîntreb dacă el chiar este confuz, dacă în sufletul lui bolnav elcrede propriile-i minciuni despre disciplinarea mea. Gândul iscăo furtună înăuntrul meu, un huruit de tunete şi o pală de vânt.

— Acum, că am fost sinceră, spune Johanna puţin maicalmă, poţi să-mi explici de ce m-ai rugat să vin aici.

Marcus trece la un alt subiect, ca şi cum precedentul n-a fostniciodată discutat. Văd în el un bărbat care se împarte încompartimente şi poate trece de la unul la altul la comandă.Unul dintre aceste compartimente era rezervat numai mamei şimie.

Angajaţii Biroului mută camera în prim-plan, astfel încâtclădirea Hancock e acum doar un fundal întunecat în spatele luiMarcus şi al Johannei. Urmăresc o grindă în diagonală peecran, astfel încât să nu fiu nevoit să mă uit la el.

— Evelyn şi cei fără facţiune sunt nişte tirani, spune Marcus.Pacea de care am avut parte printre facţiuni, înainte de primulatac al lui Jeanine, poate fi reinstaurată, sunt sigur de asta. Şivreau s-o reinstaurez. Cred că asta e ceva ce şi tu vrei.

— Aşa este, zice Johanna. Cum crezi c-ar trebui săprocedăm?

— Asta e partea care s-ar putea să nu-ţi placă, însă sper sănu ai idei preconcepute în această privinţă, continuă Marcus.Evelyn controlează oraşul deoarece deţine controlul asupraarmelor. Dacă îi luăm armele, ea nu va mai avea atât de multăputere şi va putea fi înfruntată.

Johanna dă aprobator din cap şi îşi freacă pantoful detrotuar. Din acest unghi, eu văd doar profilul nevătămat, neted,părul cârlionţat, gura plină.

— Ce vrei să fac eu? întreabă Johanna.— Lasă-mă şi pe mine să fac parte din conducerea Loialilor,

îi răspunde el. Am fost conducătorul Abnegaţiei. Practic, am fostconducătorul întregului oraş. Oameni vor veni alături de mine.

— Oamenii deja au venit, subliniază Joahanna. Şi nu pentruo persoană, ci pentru dorinţa de a repune facţiunile în drepturi.Cine spune că am nevoie de tine?

— Nu că mi-aş dori să-ţi subapreciez reuşitele, dar Loialiisunt încă prea insignifianţi pentru a constitui ceva mai multdecât o mică răzmeriţă, spune Marcus. Există mai mulţi oamenifără facţiune decât credem noi. Ai nevoie de mine. O ştii preabine.

Modalitatea tatălui meu de a convinge fără şarm lumea m-azăpăcit dintotdeauna. Îşi enunţă opiniile de parcă ar fi fapte şi,cumva, lipsa lui totală de îndoială te face să-l crezi. Aceastăcalitate mă sperie acum, deoarece ştiu ce mi-a spus: că eramterminat, că nu eram demn de nimic, că eram nimic. Câte dintreacele lucruri m-a făcut să cred?

O văd pe Johanna gata să-l creadă, gândindu-se la miculgrup de oameni pe care l-a adunat pentru cauza Loialilor.Gândindu-se la grupul pe care l-a trimis cu Cara dincolo degard şi de care n-a mai auzit nimic. Gândindu-se la cât desingură e şi cât de bogat e istoricul lui de lider. Vreau să ţip laea prin ecran să nu aibă încredere în el, să-i spun că el vreafacţiunile înapoi numai pentru că ştie că îşi poate relua locul deconducător. Însă vocea mea nu poate ajunge la ea, n-ar fi pututsă ajungă nici dacă aş fi stat alături de ea.

Precaută, Johanna îi spune:— Poţi să-mi promiţi că vei încerca, ori de câte ori va fi

posibil, să limitezi distrugerile pe care le vom cauza?Marcus îi răspunde:— Desigur.Ea dă din nou aprobator din cap, dar, de data asta, pare că

dă pentru sine.— Uneori trebuie să luptăm pentru pace, spune ea, mai mult

spre trotuar decât spre Marcus. Cred că ăsta e unul dintreaceste momente. Şi mai cred că tu vei fi folositor pentru caoamenii să se adune alături de tine.

Este începutul rebeliunii Loialilor pe care am aşteptat-o încăde când am auzit că s-a format grupul. Cu toate că mi s-a părutinevitabil de când am văzut cum a ales Evelyn să conducă, simtcă mi se face greaţă. Se pare că rebeliunile nu se vor opriniciodată, nici în oraş, nici la sediu, nicăieri. Există numaimomente de respiro între ele şi, prosteşte, noi le numim „pace”.

Mă îndepărtez de ecran, intenţionând să las camera decontrol în urma mea, să iau o gură de aer de oriunde pot.

Dar, când dau să ies, zăresc cu coada ochiului un alt ecran,pe care apare o femeie cu păr închis la culoare, care face paşiînainte şi înapoi în sediul Erudiţiei. Evelyn – desigur că ţinfilmările cu Evelyn pe cele mai vizibile ecrane din sala decontrol, are sens.

Evelyn îşi trece mâinile prin păr, strângându-şi degetele înjurul celor mai groase şuviţe. Se lasă să cadă pe o canapea. Pepodea, sunt hârtii împrăştiate şi eu mă gândesc că plânge, darnu sunt sigur de ce, de vreme ce nu văd să i se scuture umerii.

Aud în difuzoare un ciocănit la uşă. Evelyn se îndreaptă despate, îşi netezeşte părul, îşi şterge faţa şi spune:

— Intră!E Therese, cu banderola celor fără facţiune aşezată strâmb

pe braţ.— Tocmai am primit o actualizare de la patrule. Spun că nu l-

au văzut nicăieri.— Grozav.Evelyn clatină din cap.— Îl exilez şi el rămâne în oraş. Probabil că o face

intenţionat.— Sau poate că s-a alăturat Loialilor şi ei îl adăpostesc,

spune Therese, azvârlindu-se într-unul dintre scaunele dinbirou.

Răsuceşte hârtii sub tălpile ghetelor.— Păi, evident. Evelyn se sprijină cu braţul de fereastră,

privind în oraş şi dincolo de el, spre mlaştini. Mulţumesc că măţii la curent.

— Îl vom găsi, spune Therese. Nu se poate să fi ajuns preadeparte. Jur că-l vom găsi.

— Aş vrea ca el să fi plecat, zice Evelyn cu o voce de copil.Mă întreb dacă încă se teme de el, în felul în care şi eu mă

tem de el, ca de un coşmar care tot reapare la suprafaţă întimpul zilei. Mă întreb cât de asemănători suntem eu şi mama,în străfundul fiinţei, acolo unde contează.

— Ştiu, spune Therese şi iese.Rămân o vreme urmărind-o pe Evelyn, care priveşte pe

fereastră, mişcându-şi degetele nervoasă.Am senzaţia că ceea ce am devenit e la jumătatea distanţei

dintre mama şi tata, violent şi impulsiv şi disperat şi temător. Am

impresia că am pierdut controlul asupra a ceea ce am devenit.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI DOI

TRIS

DAVID MĂ CONVOACĂ a doua zi în biroul lui şi mă tem căîşi aminteşte cum l-am folosit drept scut atunci când măretrăgeam de la Laboratorul Armelor, cum i-am pus un pistol latâmplă şi am zis că nu-mi pasă dacă trăieşte sau moare.

Mă întâlnesc cu Zoe în holul hotelului, iar ea mă conduce peculoarul principal, apoi pe un altul, lung şi îngust, cu ferestre îndreapta mea prin care se vede mica flotilă de avioane înşiruitepe asfalt. O fulguială uşoară atinge sticla, un gust timpuriu aliernii, care se topeşte în câteva secunde.

În timp ce mergem, privesc pe furiş, sperând să văd cumeste ea cu adevărat atunci când nu crede că este privită, însăpare a fi aşa cum este întotdeauna – mai slabă, dar având unaer de femeie de afaceri. Ca şi când atacul nu ar fi avut loc.

— Ai să-l găseşti într-un scaun cu rotile, îmi spune ea atuncicând ajungem la capătul culoarului îngust. E mai bine să nufacem mare caz din asta. Nu-i place să fie compătimit.

— Nu-l compătimesc.Mă forţez să-mi ascund furia din voce. Ar face-o să fie

suspicioasă.— Nu e prima persoană care să fi fost nimerită vreodată de

un glonţ.— Mereu uit că tu ai văzut mult mai multă violenţă decât noi,

îmi spune Zoe şi îşi scanează cartela la următoarea barieră desecuritate la care ajungem.

Eu mă zgâiesc la paznicii aflaţi dincolo de sticlă – stau drepţi,cu armele pe umeri, cu privirea înainte. Înţeleg că ei trebuie săstea aşa toată ziua.

Mă simt greoaie şi am dureri, iar muşchii îmi transmit osuferinţă emoţională mai profundă. Uriah n-a ieşit din comă.Încă nu mă pot uita la Tobias atunci când ne întâlnim îndormitor, la cantină, pe hol, fără să văd peretele explodândaproape de capul lui Uriah. Nu ştiu când sau dacă lucrurile sevor îmbunătăţi, nu sunt sigură că rănile acestea sunt de tipul

celor care se vindecă.Trecem de paznici şi gresia de sub tălpile mele este înlocuită

de lemn. Mici picturi cu rame aurite împodobesc pereţii şi, exactlângă biroul lui David, există un piedestal cu un buchet de floripe el. Sunt numai nişte lucruri mărunte, însă îmi dau senzaţiacă hainele îmi sunt murdare de noroi.

Zoe bate la uşă şi o voce răspunde:— Intră!Ea îmi ţine uşa să intru, dar nu mă urmează. Biroul lui David

este spaţios şi călduros, iar pe pereţii fără ferestre sunt cărţi. Înpartea stângă este un birou, iar deasupra acestuia suntsuspendate monitoare; în dreapta există un mic laborator cumobilier din lemn în locul celui metalic.

David este aşezat într-un scaun cu rotile, picioarele îi suntacoperite cu un material tare – bănuiesc că pentru a-i ţineoasele laolaltă ca să se vindece. E palid la faţă, dar, în rest,sănătos. Cu toate că ştiu că a fost implicat în atacul simulat şiîn toate acele morţi, descopăr că mi-e greu să îl asociez pebărbatul pe care-l văd în faţa mea cu acele acţiuni. Mă întrebdacă acest lucru este valabil pentru toţi oamenii răi, adică eiarată la fel ca oamenii buni, vorbesc ca oamenii buni şi sunt lafel de plăcuţi ca oamenii buni.

— Tris!Îşi împinge scaunul spre mine şi-mi ia o mână între mâinile

lui. Eu rămân nemişcată, deşi îi simt pielea uscată ca hârtia şiam o repulsie faţă de el.

— Eşti atât de curajoasă! îmi spune, dându-mi drumul. Ce-ţifac rănile?

Ridic din umeri.— Am avut altele şi mai rele. Dar ale tale?— Va dura ceva până ce voi putea merge din nou, dar ei

sunt încrezători că aşa va fi. Oricum, unii dintre oamenii noştricreează nişte proteze foarte sofisticate pentru picioare, aşa căaş putea fi primul care le testează, în cazul în care voi fi nevoits-o fac, îmi spune el, încreţindu-şi colţurile ochilor. Crezi că aiputea să mă împingi la birou? Încă nu mă descurc foarte binecu întoarcerile.

O fac, ghidându-i picioarele ţepene sub birou şi lăsând restulcorpului să le urmeze. Când sunt sigură că e bine poziţionat,

mă aşez pe scaunul din faţa sa şi încerc să-i zâmbesc. Pentru aputea găsi o modalitate prin care să-mi răzbun părinţii, trebuieca el să continue să aibă încredere în mine şi să mă placă.

— Te-am rugat să vii aici, în primul rând pentru a-ţi puteamulţumi, îmi spune el. Nu-mi trec prin minte mulţi tineri care ar fivenit după mine în loc să alerge să se ascundă sau care să fiputut să salveze sediul aşa cum ai făcut-o tu.

Eu mă gândesc la pistolul lipit de tâmpla lui, la ameninţareavieţii lui, şi înghit cu greutate.

— Tu şi oamenii cu care ai venit aţi trecut printr-o regretabilăstare de tranziţie încă de la sosirea voastră aici, continuă el. Casă fiu sincer, nu ştim precis ce să facem cu voi toţi şi suntconvins că nici voi nu ştiţi ce să faceţi cu voi înşivă, dar m-amgândit la ceva ce aş vrea ca tu să faci. Eu sunt conducătoruloficial al acestui sediu, însă, lăsând la o parte asta, avem unsistem similar de guvernământ cu cel al Abnegaţiei, ca atare,am un grup de consilieri. Aş vrea ca tu să începi practica pentruun astfel de post.

Strâng tare braţele fotoliului.— Vezi tu, vom avea nevoie să facem nişte schimbări pe-

aici, mai ales acum, că am fost atacaţi, zice el. Va trebui săluăm o poziţie mai fermă pentru cauza noastră. Şi cred că tu ştiicum să faci asta.

Nu pot obiecta la aşa ceva.— Ce…Îmi dreg vocea.— Ce presupune practica asta?— De pildă, să participi la întrunirile noastre şi să înveţi

plusurile şi minusurile sediului – cum funcţionăm de sus pânăjos, istoria noastră, valorile noastre şi aşa mai departe. Lavârsta ta nu-ţi pot permite să faci parte din consiliu în niciunpost oficial şi există o cale de urmat – să-l asişti pe unul dintremembrii actuali ai consiliului –, însă, dacă vrei, te invit săparcurgi drumul.

Ochii lui, nu glasul, îmi adresează întrebarea.Consilierii sunt probabil aceiaşi oameni care au autorizat

atacul simulat şi care au avut grijă să i-l ofere lui Jeanine lamomentul potrivit. Iar el vrea ca eu să stau printre ei, să învăţsă devin ca ei. Cu toate că simt un gust de fiere, nu am

probleme să-i răspund.— Desigur, îi spun eu zâmbind. Aş fi onorată.Dacă cineva îţi oferă oportunitatea de a ajunge mai aproape

de duşmanul tău, o accepţi întotdeauna. Ştiu asta fără să o fiînvăţat de la nimeni.

— M-am gândit eu că vei spune da, zice el. Este ceva ce euam vrut ca mama ta să facă cu mine, înainte ca ea să se oferevoluntar să intre în oraş. Însă cred că s-a îndrăgostit de loculacela şi nu i-a putut rezista.

— S-a îndrăgostit… de oraş? întreb eu. Presupun căgusturile nu se discută.

E doar o glumă, dar inima mea nu o consideră astfel. Şitotuşi, David râde, iar eu ştiu că am spus lucrul potrivit.

— Atunci când era aici, tu erai… apropiat de ea? îl întreb. I-am citit jurnalul, dar am observat că nu era prea vorbăreaţă.

— Nu, nu era, nu-i aşa? Natalie a fost mereu concisă. Da, euşi mama ta eram apropiaţi.

Vocea i se înmoaie atunci când vorbeşte despre ea – el numai este liderul dur al sediului, ci un om în vârstă, reflectând laceva plăcut din trecut.

Trecut care a avut loc înainte ca ea să fie ucisă.— Am avut o poveste similară. Şi eu am fost smuls dintr-o

lume deteriorată în copilărie – părinţii mei erau oameni cudisfuncţionalităţi severe, care au fost duşi la închisoare cânderam eu mic. Decât să sucombăm într-un sistem de adopţiesupraburduşit cu orfani, eu şi fraţii mei am fugit la periferie – înacelaşi loc unde, câţiva ani mai târziu, s-a refugiat şi mama ta –şi numai aşa am supravieţuit.

Nu ştiu ce să spun – nu ştiu ce să fac cu aceastăcompasiune care creşte în mine şi îi este adresată unui omcare a înfăptuit nişte lucruri îngrozitoare. Pur şi simplu îmiprivesc lung mâinile şi îmi închipui că interiorul meu este dinmetal lichid, care se întăreşte la aer, luând o formă pe care săn-o mai părăsească niciodată.

— Va trebui să te duci mâine acolo cu patrulele noastre. Săpoţi vedea cu ochii tăi, îmi spune el. Pentru un viitor membru alconsiliului, este ceva important de văzut.

— O să fie foarte interesant, îi spun.— Minunat! Ei bine, detest să pun capăt timpului petrecut

împreună, însă mai am de făcut câte ceva, îmi spune el. Voitrimite pe cineva să te anunţe cu privire la patrule, iar primanoastră întrunire de consiliu este vineri, la zece dimineaţa, aşacă ne vom vedea în curând.

Mă simt agitată – nu l-am întrebat ceea ce voiam să-l întreb.Nu cred că a existat şansa. Oricum, acum e prea târziu. Măridic şi pornesc spre uşă, când el mi se adresează iar:

— Tris, simt că trebuie să fiu deschis cu tine, dacă e săavem încredere unul în celălalt, spune el.

Pentru prima dată de când l-am cunoscut, David arată deparcă… i-ar fi teamă. Are ochii larg deschişi, ca ai unui copil.Însă, o clipă mai târziu, expresia a dispărut.

— Se prea poate ca eu să fi fost sub influenţa amesteculuide seruri la acea vreme, îmi spune el, dar ştiu ce le-ai spuspentru a-i împiedica să mai tragă în noi. Ştiu că le-ai spus că m-ai omorî pentru a proteja ceea ce se află în Laboratorul Armelor.

Mi se pune un nod în gât, astfel că aproape nu mai potrespira.

— Nu te alarma, îmi zice el. Este unul dintre motivele pentrucare ţi-am oferit această oportunitate.

— D… de ce?— Ai demonstrat că posezi calitatea necesară pe care ar

trebui să o aibă consilierii mei, îmi răspunde. Abilitatea de aface sacrificii pentru binele suprem. Dacă vrem să câştigămaceastă luptă împotriva deteriorării genetice, dacă vrem săsalvăm experimentele de la a fi închise, va trebui să facemsacrificii. Înţelegi asta, nu-i aşa?

Simt o undă de mânie şi mă forţez să dau aprobator din cap.Nita deja ne-a spus că experimentele erau în pericol de a fidesfiinţate, astfel încât nu sunt surprinsă să aud că e adevărat.Însă disperarea lui David de a-şi salva munca de-o viaţă nu-lscuză pentru că a ucis o facţiune – facţiunea mea.

Pentru o clipă rămân cu mâna pe mânerul uşii, încercând sămă adun, iar apoi decid să-mi asum riscul.

— Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi iniţiat o altă explozie pentrua intra în Laboratorul Armelor? îl întreb. Nita zice că ar fideclanşat o măsură de securitate de rezervă dacă ei ar fi făcut-o, dar mie mi se părea cea mai evidentă soluţie pentruproblema lor.

— În aer ar fi fost eliberat un ser… unul împotriva căruiamăştile nu ar mai fi putut apăra, întrucât este absorbit în piele,îmi spune David. Unul împotriva căruia nici măcar cei purigenetic nu ar putea lupta. Nu ştiu cum de ştie Nita despre asta,de vreme ce se presupune că nu sunt informaţii publice, însăbănuiesc că vom afla altă dată.

— Ce anume face serul?Zâmbetul i se transformă într-o grimasă.— Hai să spunem că este într-atât de rău, încât Nita ar

prefera să rămână la închisoare pentru tot restul vieţii decât săintre în contact cu el.

Are dreptate. Nu mai trebuie să mai adauge nimic.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI TREI

TOBIAS

— IA UITE CINE A VENIT! exclamă Peter când intru îndormitor. Trădătorul.

Pe patul lui şi pe cel de alături sunt împrăştiate hărţi. Acesteasunt albe, alb astru-deschis şi verde-închis şi mă atrag printr-unsoi de magnetism ciudat. Peter a trasat pe fiecare câte un cercneregulat – în jurul oraşului nostru, în jurul Chicago-ului. Elmarchează limitele locurilor unde a fost.

Privesc cum fiecare cerc de pe toate hărţile se micşoreazăpână ce nu mai este decât un punct roşu strălucitor, ca opicătură de sânge.

Şi apoi dau înapoi, temându-mă de semnificaţia lui: că suntprea mic.

— Dacă tu crezi că eşti superior din punct de vedere moral,te înşeli, îi spun eu lui Peter. Ce e cu toate hărţile?

— Am probleme în a-mi da seama care este dimensiunealumii, îmi explică el. Unii dintre oamenii de la Birou m-au ajutatsă aflu mai multe despre asta. Planetele şi stelele, apele,chestii de-astea.

O spune pe un ton normal, dar îmi dau seama dupămâzgălelile frenetice de pe hărţi că nu este deloc obişnuit –este obsesiv. Cândva, şi eu am fost obsedat de temerile meleîn acelaşi mod, încercând mereu să le găsesc o noimă, iar şiiar.

— Şi ajută? îl întreb.Îmi dau seama că n-am mai purtat niciodată o conversaţie cu

Peter care să nu fi implicat ţipete. Nu că n-ar fi meritat-o, dar nuştiu nimic despre el. De-abia îmi amintesc numele lui de familiedin registrul numelor de la iniţiere. Hayes. Peter Hayes.

— Oarecum.Alege una dintre hărţile mai mari. Aceasta înfăţişează

întregul glob, întins ca un aluat. Mă holbez destul timp pentru a-mi da seama de formele de pe ea, de întinderile albastre aleapelor şi de peticele multicolore de pământ dintre ele. Pe unul

dintre petice este un punct roşu. El mi-l arată cu degetul.— Acest punct acoperă locurile în care am fost. Ai putea tăia

bucata aia de pământ şi s-o scufunzi în ocean şi nimeni n-arbăga de seamă.

Simt din nou frica aceea, frica de propria-mi dimensiune.— Bine. Şi ce-i cu asta?— Ce-i cu asta? Tot ce m-a îngrijorat vreodată, sau tot ce am

spus sau făcut, nu contează, exclamă el, clătinând din cap.Cum să conteze?

— Ba contează, îi spun. Tot acel teren e plin de oameni,diferiţi cu toţii, iar lucrurile pe care şi le fac unii altora contează.

Clatină iarăşi din cap şi eu mă întreb, deodată, dacă ăstaeste modul în care se consolează singur – că lucrurile rele pecare le-a făcut nu contează. Înţeleg cum planeta-mamut, carepe mine mă îngrozeşte, e un soi de rai pentru el, un loc imensunde poate dispărea fără a se distinge vreodată şi fără cavreodată să fie făcut răspunzător pentru acţiunile sale.

Se apleacă să-şi lege şireturile.— Deci, ai fost ostracizat de mica ta mulţime de adepţi?— Nu, îi răspund automat. Apoi adaug: poate. Dar ei nu sunt

adepţii mei.— Te rog. Sunt ceva în genul Cultul lui Four.Nu mă pot abţine să nu râd.— Eşti gelos? Ai vrea să ai şi tu un Cult al Psihopaţilor pentru

a-l numi al tău?O sprânceană îi zvâcneşte în sus.— Dacă aş fi fost psihopat, până acum te-aş fi omorât în

somn.— Şi, fără îndoială, ai fi adăugat globii mei oculari la colecţia

ta de globi oculari.Peter izbucneşte în râs şi eu îmi dau seama că fac schimb

de glume şi discut cu novicele care l-a înjunghiat pe Edward înochi şi care a încercat să o ucidă pe iubita mea – dacă îi maipot spune aşa. Totuşi, şi el e un Neînfricat care ne-a ajutat săpunem capăt atacului simulat şi care a salvat-o pe Tris de la omoarte îngrozitoare. Nu sunt sigur care dintre acţiuni ar trebuisă cântărească mai mult în mintea mea. Poate că ar trebui să leuit pe toate, să mă abţin.

— Poate c-ar trebui să te alături micului meu grup de oameni

detestaţi, spune Peter. Până acum, doar Caleb şi cu minesuntem membri, dar, dat fiind cât de uşor este să te pui rău cufata asta, sunt sigur că numărul nostru va creşte.

Înlemnesc.— Ai dreptate, e uşor să te pui rău cu fata asta. Tot ce

trebuie să faci este să încerci să pui pe cineva să o omoare.Mi se strânge stomacul. Aproape că era să moară din vina

mea. Dacă ar fi stat mai aproape de explozie, ea ar fi putut fi caUriah, în comă, conectată la tuburi.

Nu e de mirare că nu ştie dacă mai vrea să fie cu mine saunu.

Tihna momentului a dispărut. Nu pot uita ce a făcut Peter,căci el nu s-a schimbat. E în continuare aceeaşi persoană careera dispusă să omoare şi să schilodească şi să distrugă pentrua se căţăra în fruntea clasei de novici. Şi nici ce am făcut eu nupot uita. Mă opresc.

Peter se reazemă de perete şi îşi împleteşte degetele pesteburtă.

— Vreau să spun, dacă ea hotărăşte că cineva nu valoreazănimic, toată lumea o urmează. Ăsta e un talent ciudat pentru opersoană care obişnuia să fie doar o altă Băţoasă plicticoasă,nu-i aşa? Şi are cam prea multă putere pentru o singurăpersoană, nu?

— Talentul ei nu este să controleze părerile celorlalţi, îi spun,ci este de a avea, de obicei, dreptate în legătură cu oamenii.

El închide ochii.— Cum spui tu, Four.Îmi simt toate membrele încordate din pricina tensiunii.

Părăsesc dormitorul şi toate hărţile cu cercurile lor roşii, deşi nuştiu unde altundeva să mă duc.

Pentru mine, Tris mereu a părut magnetică într-un mod pecare nu l-aş putea descrie şi de care ea nu este conştientă. Num-am temut niciodată de asta şi nici nu am detestat-o pentruasta, aşa cum o face Peter, totuşi, întotdeauna am fost înpoziţia de a mă proteja singur, nu de a mă simţi ameninţat deea. Acum, că am pierdut această poziţie, simt zvâcnituraresentimentului la fel de puternică şi de sigură ca o mână pusăpe braţul meu.

Mă trezesc din nou în grădina din atrium, iar de data aceasta

lumina străluceşte dincolo de ferestre. Florile sunt frumoase şisălbatice la lumina zilei, ca nişte creaturi vicioase suspendate întimp, nemişcate.

Cara vine în fugă în atrium, cu părul pieziş, căzut pestefrunte.

— Iată-te! E înspăimântător de uşor să pierzi oamenii înacest loc.

— Ce este?— Păi… Four, eşti bine?Îmi muşc buza de jos atât de tare, încât simt o ciupitură.— Sunt bine. Ce este?— Noi avem o întrunire şi prezenţa ta este necesară.— Care „noi”?— DG-urile şi simpatizanţii DG-urilor care nu vor să lase

Biroul să scape nepedepsit în ceea ce priveşte anumite lucruri,îmi spune ea, apoi îşi înclină capul într-o parte. Doar că ei suntunii care fac planuri mai bune decât ultimii cu care ai avut de-aface.

Mă întreb cine i-a spus.— Ştii despre atacul simulat?— Mai mult chiar, am recunoscut serul simulării la microscop

atunci când Tris mi l-a arătat, îmi răspunde Cara. Da, ştiu.Scutur din cap în semn de refuz.— Păi, nu mă mai amestec iar în aşa ceva.— Nu fi prost, îmi zice ea. Adevărul pe care l-ai auzit e încă

valabil. Aceşti oameni sunt responsabili în continuare pentrumoartea celor mai mulţi din Abnegaţie, de sclavagia mentală aNeînfricaţilor şi de distrugerea totală a stilului nostru de viaţă, şitrebuie făcut ceva în legătură cu ei.

Nu sunt sigur că vreau să mă aflu în aceeaşi încăpere cuTris, ştiind că noi am putea fi la începutul sfârşitului, ca şi cumam sta pe buza unei prăpăstii. E mai uşor să pretind că nu seîntâmplă atunci când nu sunt în preajma ei. Însă Cara o spuneatât de simplu, încât trebuie să fiu de acord cu ea: da, cevatrebuie făcut.

Ea îmi strânge mâna şi mă conduce pe holul hotelului. Ştiucă are dreptate, dar sunt nesigur şi nu-mi vine la îndemânăparticiparea la o altă încercare de mişcare de rezistenţă. Totuşi,deja mă îndrept către aceasta, în parte fiind nerăbdător să am

şansa să mă mişc din nou, în loc de a sta înlemnit în faţafilmărilor de la supravegherea oraşului nostru, aşa cum am maifăcut-o.

Când e convinsă că o urmez, îmi dă drumul la mână şi îşiaşază părul pe după urechi.

— Tot mi se pare ciudat că nu te văd îmbrăcată în albastru, îispun.

— Cred că a sosit momentul să lăsăm lucrurile astea înurmă, îmi răspunde ea. Chiar dacă aş putea să mă duc înapoi,n-aş mai vrea s-o fac.

— Nu-ţi lipsesc facţiunile?— Ba da.Se uită la mine. A trecut destul timp de la moartea lui Will şi

acum, când mă uit la ea, o văd numai pe Cara, nu şi pe el. Peea am cunoscut-o cu mult înaintea lui. Ea are o tuşă deblândeţe, suficientă cât să mă facă să am impresia că o pottachina fără să o jignesc.

— M-am dezvoltat în Erudiţie. Atât de mulţi oameni devotaţidescoperirilor şi inovaţiilor – era minunat. Dar acum că ştiu câtde mare este lumea… Ei bine, presupun că, drept consecinţă,am crescut prea mare pentru facţiune, spune ea, încruntându-se. Scuze, a sunat arogant?

— Cui îi pasă?— Unora le pasă. E drăguţ să ştiu că tu faci parte dintre ei.Observ, deoarece nu mă pot abţine, că unii oameni pe lângă

care trecem în drum spre întrunire îmi aruncă priviri urâte saumă ocolesc. Am fost detestat şi evitat şi înainte ca fiu al luiEvelyn Johnson, tiranul facţiunii, însă acum mă deranjează maitare. Acum ştiu că am făcut ceva pentru a mă face demn detoată acea ură; i-am trădat pe toţi.

Cara spune:— Ignoră-i. Ei nu ştiu ce înseamnă să iei o decizie dificilă.— Pun pariu că tu n-ai fi făcut-o.— Asta e numai din cauză că am fost învăţată să fiu

precaută atunci când nu deţin toate informaţiile, iar tu ai fostînvăţat că riscurile pot produce mari satisfacţii.

Se uită pieziş la mine.— Sau, în cazul ăsta, nicio satisfacţie.Se opreşte la laboratorul pe care îl folosesc Matthew şi

supraveghetorul lui şi bate la uşă. Matthew o deschide şi muşcădin mărul pe care îl ţine în mână. Îl urmăm în încăperea în caream aflat că nu sunt Divergent.

Tris este acolo, stând în picioare lângă Christina, care se uităla mine de parcă aş fi ceva putred de care trebuie să tedebarasezi. Şi, în colţ, lângă uşă, e Caleb, cu faţa învineţită.Sunt pe punctul de a-l întreba ce a păţit, când îmi dau seamacă şi încheieturile degetelor lui Tris sunt decolorate şi, într-unmod cât se poate de intenţionat, ea nici nu se uită la el.

Sau la mine.— Cred că e toată lumea prezentă, spune Matthew. Bine…

deci… ăăă. Tris, eu sunt varză la chestia asta.— De fapt, chiar eşti, îi spune ea zâmbind.Simt un junghi de gelozie. Ea îşi drege vocea.— Aşadar, ştim cu toţii că oamenii ăştia sunt responsabili de

atacul asupra Abnegaţiei şi că nu mai putem avea încredere înei pentru salvgardarea oraşului nostru. Ştim că vrem să facemceva în legătură cu asta şi că încercarea anterioară a fost…

Îşi îndreaptă privirea spre mine, iar faptul că mă priveşteinsistent mă face să mă simt extrem de mic.

— Prost concepută, încheie ea. Putem să ne descurcăm maibine.

— Ce propui? întreabă Cara.— Tot ce ştiu acum este că vreau să-i demasc şi să arăt cine

sunt cu adevărat, zice Tris. Nu se poate ca întregul personal alsediului să ştie ce au făcut conducătorii lor şi cred că ar trebuisă le arătăm. Poate că atunci îşi vor alege lideri noi, unii care sănu îi trateze pe oamenii din experimente ca fiind de sacrificiu.Mă gândesc că poate o „infestare” pe scară largă cu un ser aladevărului, ca să spun aşa…

Îmi amintesc greutatea serului adevărului, umplându-mă întoate spaţiile goale, plămâni şi pântece şi faţă. Îmi amintesc câtde imposibil mi se părea ca Tris să fi ridicat acea greutatesuficient cât să mintă.

— N-o să meargă, le spun. Ei sunt PG-uri, vă amintiţi? PG-urile nu pot rezista la serul adevărului.

— Nu e neapărat necesar, spune Matthew, ciupind şi apoirăsucind şnurul de la gât. Nu vedem mulţi Divergenţi care săreziste serului adevărului. De fapt, în ultima vreme a fost doar

Tris. Capacitatea de a rezista pare a fi mai ridicată la uniioameni – de exemplu la tine, Tobias.

Matthew ridică din umeri.— Şi totuşi, de asta te-am invitat pe tine, Caleb. Ai mai lucrat

la seruri şi până acum. S-ar putea să le cunoşti la fel de bine camine. Poate că am putea crea un ser al adevărului la care să fiemai greu de rezistat.

— Nu mai vreau să fac acel gen de muncă, zice Caleb.— O, mai taci… începe Tris, însă Matthew o întrerupe.— Te rog, Caleb, zice el.Caleb şi Tris fac schimb de priviri. Tenul lui şi pielea de pe

încheieturile degetelor ei au aproximativ aceeaşi culoare,verde-albastru-purpuriu, ca şi cum ar fi un desen în tuş. Asta seîntâmplă atunci când fraţii se ciocnesc – se rănesc reciproc înacelaşi fel. Caleb se lasă pe spate peste marginea blatului delucru, atingând cu ceafa dulăpioarele de metal.

— Bine, spune Caleb. Atâta timp cât îmi promiţi că nu-l veifolosi împotriva mea, Beatrice.

— De ce-aş face-o? îl întreabă Tris.— Pot să ajut şi eu, se oferă Cara, ridicând o mână. Ca

Erudit, şi eu am lucrat la seruri.— Grozav.Matthew îşi loveşte palmele una de cealaltă.— Între timp, Tris se va juca de-a spionul.— Dar cu mine cum rămâne? întreabă Christina.— Speram ca tu şi cu Tobias să luaţi legătura cu Reggie,

spune Tris. David nu vrea să-mi spună nimic despre măsurilede securitate din Laboratorul Armelor, însă nu se poate ca Nitasă fie singura care ştia despre ele.

— Tu vrei ca eu să iau legătura cu tipul care a detonatexplozibilii ce l-au băgat în comă pe Uriah? întreabă Christina.

— Nu trebuie să fiţi prieteni, îi răspunde Tris, ci doar sădiscuţi cu el despre ceea ce ştie. Tobias te poate ajuta.

— N-am nevoie de Four; mă descurc şi singură, ziceChristina.

Îşi schimbă poziţia pe masa de examinare, rupând hârtia cucoapsele ei, şi îmi aruncă o privire acră. Îmi dau seama căprobabil ea vede faţa albă a lui Uriah atunci când se uită lamine. Simt un nod în gât.

— De fapt, tu chiar ai nevoie de mine, fiindcă el are dejaîncredere în mine, îi spun eu. Iar acei oameni sunt foartesecretoşi, ceea ce înseamnă că va fi nevoie de subtilitate.

— Pot să fiu subtilă, spune Christina.— Ba nu, nu poţi.— Are dreptate… spune Tris melodios, zâmbind.Christina îi trage una peste mână, iar Tris îi trage şi ea una.— În cazul ăsta, totul e stabilit, zice Matthew. Cred că va

trebui să ne întâlnim din nou după ce Tris va fi participat laîntrunirea consiliului, care are loc vineri. Ne vedem aici, la cinci.

Se apropie de Cara şi de Caleb şi le spune ceva desprecompuşii chimici, lucruri pe care nu le prea înţeleg. Christinaiese, împingându-mă cu umerii în drumul ei. Tris îşi ridicăprivirea spre mine.

— Ar trebui să vorbim, îi spun eu.— Bine, cade ea de acord, iar eu o urmez pe hol.Aşteptăm la uşă până ce pleacă toată lumea. Stă cu umerii

pleoştiţi, de parcă ar vrea să se facă şi mai mică, încercând săse evapore pe loc, iar noi stăm mult prea departe unul decelălalt, cu toată lăţimea holului între noi. Încerc să-mi amintescultima oară când am sărutat-o şi nu pot.

În cele din urmă suntem singuri, iar pe hol s-a aşternutliniştea.

— Crezi că mă vei ierta vreodată? o întreb eu.Ea scutură din cap, însă spune:— Nu ştiu. Cred că asta este o chestiune asupra căreia

trebuie să mai meditez.— Ştii… tu ştii că eu n-am vrut niciodată să-i fac vreun rău lui

Uriah, da?Mă uit la suturile care îi brăzdează fruntea şi adaug:— Sau ţie. Nici pe tine n-am vrut să te rănesc. Niciodată.Ea bate din picior şi corpul i se mişcă în ritmul bătăilor.Dă aprobator din cap.— Ştiu asta.— Trebuia să fac ceva, îi spun. Trebuia.— Au fost răniţi o mulţime de oameni, spune ea. Toate astea

fiindcă tu n-ai ţinut cont de cele spuse de mine, deoarece – iarasta e partea cea mai rea, Tobias – deoarece tu ai crezut că eueram meschină şi geloasă. Doar o puştoaică prostuţă de

şaisprezece ani, nu-i aşa?Clatină din cap.— Niciodată nu ţi-aş spune prostuţă sau meschină, protestez

eu cu asprime. Am crezut că judecata îţi era umbrită, da. Însăasta-i tot.

— Ajunge!Îşi trece degetele prin păr şi îşi petrece o şuviţă pe ele.— E acelaşi lucru iar şi iar, nu-i aşa? Nu mă respecţi la fel de

mult pe cât pretinzi. Când vine vorba de tine, tu continui săcrezi că eu nu pot gândi raţional…

— Nu aşa stau lucrurile! îi spun eu aprins. Te respect maimult decât oricine altcineva. Însă chiar acum mă întreb ceanume te deranjează mai mult, faptul că am luat o hotărâreprostească sau că nu am acceptat hotărârea ta.

— Ce vrei să spui?— Vreau să spun, îi răspund eu, că se prea poate ca tu să fi

spus că vrei să fim sinceri unul cu celălalt, însă mă gândesc cătu de fapt ai vrut ca eu să fiu mereu de acord cu tine.

— Nu pot să cred că spui asta! Tu te înşelai…— Da, mă înşelam! strig eu şi nu-mi dau seama de unde vine

furia, cu excepţia faptului că o simt învârtejindu-se înlăuntrulmeu, violentă şi distructivă şi fiind cea mai puternică pe care amsimţit-o în ultimele zile. Mă înşelam, am făcut o greşealăimensă! Fratele celui mai bun prieten al meu e ca şi mort! Iaracum tu te porţi ca un părinte, pedepsindu-mă pentru asta,deoarece n-am făcut aşa cum mi s-a spus. Ei bine, Tris, tu nueşti părintele meu şi n-ai să ajungi tu să-mi spui ce să fac, ce săaleg…!

— Nu mai urla la mine! îmi cere ea pe un ton calm şi, într-unfinal, mă priveşte în ochi.

În ochii ei vedeam tot felul de lucruri, iubire şi dor şicuriozitate, dar acum tot ce văd este numai furie.

— Încetează!Vocea ei blochează furia din mine şi mă relaxez, lipindu-mă

de peretele din spatele meu, vârându-mi mâinile în buzunare.N-am vrut să ţip la ea. N-am vrut să mă înfurii câtuşi de puţin.

Privesc lung, şocat, cum îi curg lacrimile pe obraz. De mult n-am mai văzut-o plângând. Suspină şi îşi înghite lacrimile,încercând ca vocea să-i sune fermă, dar nu reuşeşte.

— Am nevoie de puţin timp, îmi spune, înecându-se lafiecare cuvânt. Bine?

— Bine, îi spun.Îşi şterge obrajii cu palmele şi pleacă. Îi urmăresc din priviri

capul blond până ce dispare după colţ şi mă simt pustiit, deparcă n-a mai rămas nimic care să mă apere de durere.Absenţa ei mă doare cel mai tare.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI PATRU

TRIS

— IAT-O, SPUNE AMAR, atunci când mă apropii de grup.Poftim, Tris, ţi-am adus vesta.

— Vesta… mea?Aşa cum mi-a promis David cu o zi înainte, în această după-

amiază mă duc la periferie. Nu ştiu la ce să mă aştept, lucrucare de obicei mă face să fiu emoţionată, dar sunt preaepuizată din pricina întâmplărilor din ultimele zile pentru a maisimţi mare lucru.

— Vesta antiglonţ. La periferie nu eşti deloc în siguranţă, îmispune el.

Întinde mâna spre un container aflat lângă uşă, apoi cautăprin teancul de veste groase şi negre pentru a găsi una demărimea potrivită. Scoate una care pare mult prea mare pentrumine.

— Îmi pare rău, nu e o prea mare diversitate pe-aici. Asta ţise va potrivi de minune. Braţele sus!

Mă ajută să mă îmbrac cu vesta şi strânge curelele laterale.— Nu ştiam că o să fii prezent aici, îi spun.— Păi, ce crezi că fac eu la Birou? Hoinăresc prin zonă,

spunând glume?Îmi zâmbeşte.— Au găsit o bună întrebuinţare experienţei mele de

Neînfricat. Fac parte din echipa de securitate. La fel şi George.De obicei, ne ocupăm doar de securitatea sediului, însă ori decâte ori cineva vrea să meargă la periferie, mă ofer voluntar.

— Vorbeaţi despre mine? întreabă George, care stătea îngrupul de lângă uşă. Bună, Tris! Sper că nu mă vorbeşte derău.

George îşi petrece braţul pe după umărul lui Amar, apoirânjesc unul la celălalt. George arată mai bine decât ultima datăcând l-am văzut, dar tristeţea îşi pune amprenta asupraexpresiei chipului său, ştergându-i încreţiturile de la colţurileochilor atunci când zâmbeşte, ştergându-i gropiţa din obraz.

— Mă gândeam c-ar trebui să-i dăm şi ei o armă, spuneAmar, după care îmi aruncă o privire. În mod normal, nu dămarme potenţialilor viitori membri ai consiliului, deoarece ei habarn-au cum să le folosească, dar este cum nu se poate mai clarcă tu ştii.

— Zău că e în regulă, îi spun, nu îmi trebuie…— Ba nu, probabil că tragi mai bine decât cei mai mulţi dintre

ei, zice George. Ne-ar prinde bine încă o Neînfricată printre noi.Dă-mi voie să mă duc să-ţi aduc o armă.

Câteva minute mai târziu sunt înarmată şi mă îndrept cătrecamion împreună cu Amar. El şi cu mine urcăm în spate,George, împreună cu o femeie pe nume Ann, la mijloc, iar doiofiţeri de securitate mai în vârstă, pe care îi cheamă Jack şiViolet, urcă în faţă. Remorca este acoperită cu un material dur,de culoare neagră. Din exterior, portiera din spate pare opacă şineagră, dar, din interior, e transparentă, aşa că putem vedea peunde mergem. M-am cuibărit între Amar şi teancul deechipamente care ne blochează vederea spre partea din faţă acamionului. George se uită atent pe deasupra echipamentului şizâmbeşte atunci când camionul se pune în mişcare, dar, înafară de asta, suntem doar eu şi cu Amar.

Privesc cum sediul dispare în spatele nostru. Mergem printregrădinile şi dependinţele care îl înconjoară şi, iţindu-se dinspatele sediului, se zăresc avioanele, albe şi nemişcate.Ajungem la gard şi ni se deschide poarta. Îl aud pe Jackvorbind cu soldatul de dincolo de gard, spunându-i despreintenţiile noastre şi despre conţinutul vehiculului – o serie decuvinte pe care nu le înţeleg – înainte ca el să ne dea drumul însălbăticie.

— Care este scopul acestei patrule? întreb eu. Vreau săspun, în afară de a-mi arăta mie cum stau treburile.

— Întotdeauna stăm cu ochii pe periferie, care este cea maiapropiată zonă deteriorată genetic de sediu. În cea mai mareparte a timpului facem cercetări, studiind cum se comportă ceideterioraţi genetic, îmi explică Amar. Însă, după atac, David şiconsiliul au hotărât că avem nevoie să instalăm un control şimai extins, astfel încât să prevenim orice atac.

Depăşim aceleaşi tipuri de ruine pe care le-am văzut atuncicând am părăsit oraşul – clădiri prăbuşindu-se sub propria lor

greutate şi plante sălbăticite care îşi fac loc pe tot terenul,ieşind de sub beton.

Nu-l cunosc pe Amar şi nu prea am încredere în el, dartrebuie să-l întreb:

— Tu crezi asta? Toată chestia cu deteriorarea genetică careeste cauza… acestui lucru?

Toţi vechii lui prieteni din experiment erau DG-uri. Cum sepoate ca el să creadă că ei sunt deterioraţi, că e ceva înneregulă cu ei?

— Tu nu? îmi răspunde Amar cu o întrebare. După cum vădeu lucrurile, pământul a existat de mult, mult timp. Mai multdecât ne putem noi imagina. Şi înainte de Războiul Purităţii,nimeni n-a mai făcut asta niciodată, nu?

Face un gest din mână pentru a indica lumea din afară.— Nu ştiu, zic eu. Găsesc că e greu de crezut că n-au făcut-

o.— Perspectiva ta asupra naturii umane e foarte întunecată!

îmi spune el.Nu-i răspund, iar el continuă:— Oricum, dacă ceva de genul ăsta s-a întâmplat în decursul

istoriei noastre, Biroul ar fi fost la curent.Asta o consider naivitate crasă din partea cuiva care a locuit

cândva în oraşul meu şi a văzut, cel puţin pe monitoare, câtesecrete am ţinut unii faţă de alţii. Evelyn a încercat să conducăoamenii controlând armele, dar Jeanine a fost mai ambiţioasă –ea ştia că, atunci când stăpâneşti informaţia sau o manipulezi,nu ai nevoie de forţă pentru a avea oamenii la cheremul tău. Eirămân acolo de bunăvoie.

Asta e ceea ce Biroul – şi, probabil, întregul guvern – face:condiţionează oamenii să fie fericiţi sub puterea lor.

O vreme mergem în tăcere, însoţiţi numai de sunetulechipamentului zgâlţâit şi al motorului. La început, privesc lafiecare clădire pe lângă care trecem, întrebându-mă ce anumegăzduia acolo, iar apoi acestea încep să se amestece în faţaochilor mei. Câte tipuri diferite de ruine trebuie să vezi înaintesă renunţi să le mai numeşti pe toate „ruine”?

— Aproape că am ajuns la periferie, strigă George dinmijlocul camionului. Aici ne vom opri şi vom merge pe jos. Luaţifiecare o parte din echipament şi aşezaţi-l, cu excepţia lui Amar,

care ar trebui doar să aibă grijă de Tris. Tris, eşti binevenită săcobori şi să arunci o privire, însă rămâi alături de Amar.

Am senzaţia că toţi nervii mei sunt prea aproape desuprafaţă şi că cea mai mică atingere îi va face să ia foc.Periferia este locul unde mama mea s-a retras după ce a fostmartora unei crime – este locul unde a găsit-o Biroul şi a salvat-o, întrucât bănuiau că tot codul ei genetic era sănătos. Acum euvoi merge acolo, în locul unde, în mai multe feluri, a începuttotul.

Camionul se opreşte şi Amar deschide portierele. Ţine armaîntr-o mână şi cu cealaltă îmi face semn. Sar din camion înspatele lui.

Există clădiri şi aici, dar nu sunt nici pe departe la fel deremarcabile ca locuinţele improvizate, făcute din resturi demetal şi prelate din plastic, clădite unele lângă altele de parcăs-ar susţine reciproc. Pe aleile înguste dintre ele trec oameni, înmare parte copii, vânzând lucruri din tăvi, cărând găleţi de apăsau gătind deasupra unor focuri în aer liber.

Când cei aflaţi cel mai aproape de noi ne văd, un băieţel o iala goană, strigând:

— Raid! Raid!— Nu-ţi face griji în această privinţă, îmi spune Amar. Ei cred

că suntem soldaţi. Uneori aceştia întreprind raiduri pentru aduce copiii la orfelinate.

Nu prea bag în seamă comentariul. În schimb, pornesc peuna dintre alei, în timp ce majoritatea oamenilor dispar sau seîncuie în şoproanele cu acoperiş din carton înclinat sau prelate.Îi văd prin crăpăturile dintre pereţi, în casele lor în care într-oparte încap alimentele şi rezervele şi în cealaltă saltelele dedormit. Mă întreb ce fac iarna. Sau ce fac cu toaleta.

Mă gândesc la florile de la sediu şi la podelele din lemn şi latoate paturile din hotel care nu sunt ocupate şi întreb:

— Îi ajutaţi vreodată?— Noi considerăm că cea mai bună modalitate de a ajuta

lumea noastră este repararea deficienţelor ei genetice, spuneAmar, de parcă ar recita din memorie. A hrăni oameniiînseamnă a pune un mic bandaj peste o rană care se extinde.Ar putea opri sângerarea o vreme, dar rana va rămâne acolo.

Nu-i pot răspunde. Mă rezum la a clătina puţin din cap şi la a

continua să merg. Încep să înţeleg de ce mama s-a alăturatAbnegaţiei atunci când se presupunea că trebuia să aleagăErudiţia. Dacă ea şi-ar fi dorit neapărat să fie la adăpost decorupţia Erudiţiei, ar fi putut să se ducă la Prietenie sau laCandoare. Însă ea ales facţiunea unde i-ar fi putut ajuta pe ceineajutoraţi şi şi-a dedicat cea mai mare parte a vieţiiasigurându-se că cei fără facţiune erau şi ei aprovizionaţi.

Probabil că îi aminteau de acest loc, de periferie.Îmi întorc capul, astfel încât Amar să nu-mi vadă lacrimile.— Hai să ne întoarcem la camion!— Te simţi bine?— Da.Dăm să pornim spre camion, când auzim focuri de arme. Şi,

imediat după acestea, un strigăt:— Ajutor!Toată lumea din jur se împrăştie.— Ăsta-i George, spune Amar, şi o ia la goană pe una dintre

aleile din dreapta noastră.Fug şi eu după el într-una dintre structurile din resturi de

metal, însă el e prea iute pentru mine, iar locul e un adevăratlabirint – îl pierd şi apoi mă trezesc că sunt singură.

Oricâtă compasiune aş avea pentru oamenii care trăiesc înacest loc, din pricina creşterii şi educaţiei primite în Abnegaţiemă tem de ei. Dacă sunt aidoma celor fără facţiune, atunci suntla fel de disperaţi ca şi ei, iar eu sunt precaută când vine vorbade oameni disperaţi.

O mână mă prinde de braţ şi mă trage îndărăt, într-unuldintre şoproanele construite din aluminiu cu acoperiş înclinat.Înăuntru, totul este scăldat în albastru de la prelata careacoperă pereţii, izolând structura pentru a o proteja împotrivafrigului. Podeaua este acoperită cu placaj. În faţa mea stă ofemeie slabă, cu o faţă soioasă.

— Nu vrei să te afli acolo, îmi zice ea. Ei se dau la oricine,indiferent cât de tânăr este.

— Ei? o întreb eu.— Mulţimea de oameni furioşi de-aici de la periferie, îmi

explică femeia. Furia unor oameni îi face să vrea să omoare peoricine percep ei ca fiind duşmanul. Furia altora îi face să fiemai constructivi.

— Păi, îţi mulţumesc pentru ajutor, îi spun. Numele meu esteTris.

— Amy. Stai jos.— Nu pot, îi zic. Prietenii mei sunt afară.— Atunci ar trebui să aştepţi până ce hoardele de oameni

aleargă în direcţia în care se află prietenii tăi, apoi să te furişeziîn spatele lor.

Asta sună isteţ.Mă las pe podea, iar arma mă împunge în picior. Vesta

antiglonţ este atât de ţeapănă, încât mi-e greu să mă simtconfortabil, însă fac tot ce pot să par relaxată. Aud oamenialergând pe afară şi strigând. Amy ridică un colţ de prelatăpentru a vedea ce se întâmplă.

— Aşadar, tu şi prietenii tăi nu sunteţi soldaţi, spune Amy,continuând să privească afară. Ceea ce înseamnă că trebuie săfiţi tipii de la Asistenţa Genetică, nu?

— Nu, îi răspund. Adică, ei sunt, dar eu sunt din oraş. Vreausă spun, din Chicago.

Amy ridică din sprâncene.— Fir-ar să fie! A fost desfiinţat?— Nu încă.— Ce păcat!— Păcat?Mă încrunt spre ea.— Tu vorbeşti despre căminul meu, să ştii.— Păi, căminul tău perpetuează credinţa că oamenii

deterioraţi genetic trebuie să fie reparaţi – că ei sunt deterioraţi,punct, ceea ce ei – noi – nu suntem. Aşa că, da, e păcat căexperimentele încă există. Nu-ţi cer scuze pentru că am spusaşa.

Niciodată nu am privit lucrurile astfel. Pentru mine, Chicagotrebuie să continue să existe, deoarece oamenii pe care i-ampierdut au trăit acolo, deoarece felul de viaţă pe care l-am iubitcândva continuă acolo, chiar dacă într-o formă stricată. Însă numi-am dat seama că însăşi existenţa oraşului Chicago ar puteafi dăunătoare pentru oamenii din afară care vor numai să fieconsideraţi ca un întreg.

— E timpul să pleci, îmi spune Amy, lăsând colţul prelatei.Probabil că se află într-una dintre zonele de întrunire, la nord-

vest de-aici.— Îţi mulţumesc din nou, îi spun.Ea dă aprobator din cap şi eu mă aplec să ies din casa ei

improvizată, cu scândurile care îmi scârţâie sub tălpi.Trec pe alei, repede, bucuroasă că toţi oamenii s-au

împrăştiat atunci când am sosit noi şi că nu e nimeni care să-miblocheze calea. Sar peste o băltoacă de – ei bine, nu vreau săştiu ce este – şi ies într-un soi de curte, unde un băiat înalt,greoi, ţine o armă îndreptată spre George.

Un mic grup de oameni îl susţin pe băiatul cu arma. Auîmpărţit între ei echipamentul de supraveghere pe care îl căraGeorge şi îl distrug, izbindu-l cu papucii, cu pietre sau cuciocane. George îşi îndreaptă privirea spre mine, dar eu ducrepede un deget la buze. Mă aflu în spatele mulţimii acum; celcu arma nu ştie că sunt acolo.

— Lasă arma jos! îi spune George.— Nu! îi răspunde băiatul.Ochii lui deschişi la culoare privesc când la George, când la

oamenii din jurul lui.— Am avut parte de multe necazuri ca să intru în posesia ei

şi n-am de gând să ţi-o dau ţie acum.— Atunci… lasă-mă să plec. Poţi s-o păstrezi.— Nu până ce nu ne spui unde i-aţi dus pe-ai noştri! îi spune

băiatul.— Noi n-am luat niciun om de-al vostru, îi răspunde George.

Nu suntem soldaţi. Noi suntem oameni de ştiinţă.— Mda, bine, zice băiatul. O vestă antiglonţ? Dacă ăsta nu e

un rahat de soldat, atunci eu sunt cel mai bogat puşti din State.Acum, spune-mi ce am nevoie să ştiu!

Mă dau înapoi, astfel încât stau în spatele unuia dintreşoproanele înclinate, apoi sprijin arma de marginea structurii şistrig:

— Hei!Toţi cei din grup se întorc deodată, însă băiatul cu arma

continuă să-l ţintească pe George, aşa cum am sperat.— Îl împuşc! spune băiatul.— Iar eu te împuşc pe tine! spun eu. Facem parte din

guvernământ, dar nu suntem soldaţi. Nu ştim unde suntoamenii voştri. Dacă îi dai drumul, plecăm cu toţii în linişte.

Dacă îl omori, îţi garantez că soldaţii vor veni foarte curând săte aresteze, iar ei nu sunt la fel de înţelegători ca noi.

În acest moment, Amar ţâşneşte în curte în spatele luiGeorge şi cineva din mulţime ţipă:

— Sunt mai mulţi!Şi se împrăştie cu toţii. Băiatul cu arma se năpusteşte pe cea

mai apropiată alee, lăsându-ne pe mine, pe Amar şi pe Georgesinguri. Chiar şi aşa, eu continui să ţin arma ridicată în dreptulfeţei, în caz că se întorc.

Amar îl cuprinde pe George în braţe, iar George îi trage uşorun pumn în spate. Amar se uită la mine, cu George ţinând capulpe umărul lui.

— Tot nu crezi că cei deterioraţi genetic sunt vinovaţi deoricare dintre aceste probleme?

Trec de unul dintre şoproane şi văd o fetiţă ghemuită îninterior, în dreptul uşii, strângându-şi genunchii la piept. Măvede prin crăpătura dintre straturile de prelate şi începe săscâncească uşor. Mă întreb cine i-a învăţat pe oamenii ăştia săfie atât de îngroziţi de soldaţi. Mă întreb cine l-a făcut pe băiatsă fie atât de disperat, încât să ţină în bătaia puştii pe unuldintre ei.

— Nu, îi spun. Nu cred.Am nişte oameni mai potriviţi pe care să îi învinovăţesc.

* * *

Când ajungem înapoi la camion, Jack şi cu Violet instaleazăo cameră de supraveghere care n-a fost furată de oamenii de laperiferie. Violet ţine în mâini un ecran pe care se vede o listălungă de numere şi i le citeşte lui Jack, care le programează peecran.

— Unde aţi fost? ne întreabă ea.— Am fost atacaţi, răspunde George. Acum trebuie să

plecăm.— Din fericire, ăsta e ultimul set de coordonate, spune Violet.

Hai să pornim!Ne îngrămădim din nou în camion. Amar trage portiera în

urma noastră şi eu îmi las arma pe podea, cu piedica trasă,bucuroasă să scap de ea. Când m-am trezit azi-dimineaţă, nu

mi-a trecut prin minte că aveam să ameninţ pe cineva cu arma.Şi nici că aveam să fiu martoră la asemenea condiţii de locuit.

— E Abnegaţia din tine, îmi spune Amar. Cea care te face săurăşti locul ăsta. Îmi dau seama.

— Există o mulţime de lucruri înăuntrul meu.— E ceva ce, de asemenea, am observat şi la Four.

Abnegaţia produce oameni profund serioşi. Oameni care,automat, văd lucruri cum ar fi necesitatea, îmi spune el. Amremarcat că, atunci când oamenii trec la Neînfricaţi, seformează cam aceleaşi tipuri. Erudiţii care trec la Neînfricaţi autendinţa să devină cruzi şi brutali. Cei din Candoare care trec laNeînfricaţi tind să devină turbulenţi, căutând gâlceavă care săle crească nivelul de adrenalină. Şi cei din Abnegaţie care trecla Neînfricaţi devin… nu ştiu, soldaţi, cred. Revoluţionari. Asta eceea ce el ar putea fi, dacă ar avea mai multă încredere în elînsuşi, adaugă el. Dacă Four n-ar fi fost atât de marcat denesiguranţă, ar fi un conducător al naibii de bun, aşa zic. Mereuam crezut asta.

— Cred că ai dreptate, îi spun. Asta se întâmplă atunci cânde adeptul a ceva ce-l bagă în bucluc. Cum a fost cu Nita. Saucu Evelyn.

Dar tu? mă întreb eu în sinea mea. Şi tu ai vrut să-l faciadept.

Ba nu, n-am vrut, îmi răspund eu, însă nu sunt sigură că şicred asta.

Amar încuviinţează din cap.Imagini de la periferie mi se tot înfăţişează în minte aidoma

sughiţurilor. Îmi închipui copilul care a fost mama mea,ghemuită într-unul dintre acele şoproane, mergând în patru labeîn căutare de arme, deoarece acestea însemnau un dram desiguranţă, înecându-se cu fum pentru a-i fi cald iarna. Nu ştiude ce a fost atât de dispusă să părăsească acest loc după ce afost salvată. A ajuns să fie absorbită de sediu şi apoi a lucrat pecont propriu pentru restul vieţii ei. Oare a uitat de locul din carea venit?

Nu se poate să fi uitat. Şi-a petrecut întreaga viaţă încercândsă-i ajute pe cei fără de facţiune. Poate că n-a însemnatîndeplinirea îndatoririlor ei de membră a Abnegaţiei – poate căa venit din dorinţa ei de a ajuta oamenii asemenea celor pe

care îi părăsise.Deodată, nu mai suport să mă gândesc la ea sau la acel loc

sau la lucrurile pe care le-am văzut acolo. Mă agăţ de primulgând care îmi trece prin minte, pentru a-mi distrage atenţia.

— Tu şi cu Tobias aţi fost prieteni buni?— E cineva prieten bun cu el? răspunde Amar, clătinând din

cap. Cu toate astea, i-am dat o poreclă. L-am urmărit făcândfaţă fricilor lui şi am văzut cât de încurcat era şi mi-am imaginatcă i-ar fi prins bine o viaţă nouă, aşa că am început să-l strig„Four”. Însă, nu, n-aş putea spune c-am fost prieteni buni. Nuatât de buni pe cât mi-aş fi dorit să fim.

Amar se reazemă cu capul de perete şi închide ochii.Schiţează o urmă de zâmbet.

— A, spun. Ţi-a plăcut… de el?— Dar ce-ţi veni acum?Ridic din umeri.— Poate felul în care vorbeşti de el.— Nu-mi mai place de el, dacă asta vrei, de fapt, să mă

întrebi. Dar, da, cândva mi-a plăcut şi era clar că el nuîmpărtăşea acelaşi sentiment, aşa că m-am retras, spune Amar.Aş prefera ca tu să nu spui nimic.

— Lui Tobias? Fireşte că nu.— Nu, să nu spui nimănui nimic. Şi nu mă refer numai la

chestia cu Tobias.Se uită la ceafa lui George, vizibilă acum deasupra teancului

de echipament, considerabil diminuat.Ridic dintr-o sprânceană în direcţia lui. Nu mă surprinde că el

şi George sunt atraşi unul de celălalt. Ambii sunt Divergenţicare au fost nevoiţi să-şi însceneze moartea pentru a puteasupravieţui. Ambii au fost străini într-o lume nefamiliară.

— Trebuie să înţelegi, zice Amar, că Biroul este obsedat deprocreere – de transmiterea genelor. Iar George şi cu minesuntem amândoi GP, aşa că orice amestec care nu poate danaştere unui cod genetic puternic… nu este încurajat, asta-i tot.

— Aha, încuviinţez eu. Nu trebuie să-ţi faci griji în ce măpriveşte. Eu nu sunt obsedată de producerea genelor puternice.

Zâmbesc strâmb.— Mulţumesc, zice el.Preţ de câteva secunde rămânem tăcuţi, privind ruinele care

se estompează pe măsură ce camionul prinde viteză.— Eu cred că eşti potrivită pentru Four, să ştii, îmi spune el.Privesc lung la mâinile mele împreunate în poală. Nu am

chef să-i explic că noi suntem pe cale să ne despărţim – nu-lcunosc şi, chiar dacă l-aş cunoaşte, n-aş vrea să vorbescdespre asta. Tot ceea ce reuşesc să rostesc este:

— A, da?— Da. Văd lucrurile pe care le-ai trezit în el. Tu nu-ţi dai

seama, pentru că n-ai experimentat aşa ceva, dar, fără tine,Four este o persoană mult mai diferită. El e… obsesiv, exploziv,instabil…

— Obsesiv?— Cum altfel ai numi pe cineva care trece în mod repetat

prin propriul peisaj al fricii?— Nu ştiu… hotărât, opinez eu, după care fac o pauză. Brav.— Mda, sigur. Dar şi puţin nebun, nu-i aşa? Adică,

majoritatea Neînfricaţilor ar sări mai degrabă în prăpastie decâtsă treacă prin peisajele fricii lor. Există bravură, şi apoi existămasochism, iar linia care le separă e puţin difuză pentru el.

— Sunt familiarizată cu linia, îi spun.— Ştiu, zice Amar zâmbind. Oricum, eu spun că ori de câte

ori amesteci un om cu un altul, ai probleme, însă văd că ceeace voi doi aveţi pur şi simplu merită, asta-i tot.

Strâmb din nas.— Oameni amestecaţi unii cu alţii, pe bune?Amar îşi lipeşte palmele una de alta şi le freacă pentru a

ilustra ideea. Râd, dar nu pot ignora sentimentul dureros dinpieptul meu.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI CINCI

TOBIAS

MERG SPRE GRĂMADA de scaune care se află cel maiaproape de ferestre în încăperea de control şi pun pe prim-planimaginile diferitor camere din întregul oraş, una câte una, încăutarea părinţilor mei. Mai întâi o găsesc pe Evelyn – ea seaflă în holul central al sediului Erudiţiei, vorbind în cerc restrânscu Therese şi cu un bărbat fără facţiune, următorii adjuncţi,acum că eu sunt plecat. Dau mai tare volumul microfonului, dartot n-aud nimic, ci numai un murmur.

Prin ferestrele din fundul camerei de control văd acelaşi cerpustiu de noapte ca şi cel de deasupra oraşului, întrerupt numaide micile lumini albastre şi roşii care marchează pistele pentruavioane. E bizar să mă gândesc că avem asta în comun cândaici totul este foarte diferit.

Oamenii din camera de control ştiu deja că eu sunt cel care adezactivat sistemul de securitate în seara de dinaintea atacului,deşi nu eu am fost cel care le-a strecurat unora dintre lucrătoriilor din schimbul de noapte serul păcii, astfel încât să pot să ofac – aceea a fost Nita. Însă, în cea mai mare parte a timpului,ei mă ignoră, atâta timp cât stau la distanţă de pupitrele lor.

Pe un alt ecran derulez iarăşi imaginile, căutându-i peMarcus şi pe Johanna, orice ar putea să-mi arate ce seîntâmplă cu Loialii. Pe ecran apar toate zonele din oraş, podulde lângă Merciless Mart şi Turlă şi strada principală, spresectorul Abnegaţiei, Butucul şi Caruselul şi ogoarele Prieteniei,acum lucrate de către toate facţiunile. Însă niciuna dintrecamere nu-mi arată nimic.

— Vii des aici, îmi spune Cara, care se apropie de mine. Tetemi de restul sediului? Sau de altceva?

Are dreptate, în ultima vreme am venit de multe ori încamera de control. E ceva ce fac pentru a pierde vremea întimp ce aştept sentinţa lui Tris, în timp ce aştept ca planulnostru de a lovi Biroul să se înfăptuiască, în timp ce aşteptceva, orice.

— Ba nu, îi răspund. Pur şi simplu stau cu ochii pe părinţiimei.

— Părinţii pe care îi urăşti?Stă în picioare lângă mine, cu braţele încrucişate.— Da, înţeleg de ce ai vrea să-ţi petreci toate orele în care

nu dormi zgâindu-te la oameni cu care nu vrei să ai de-a face.Are noimă.

— Sunt periculoşi, îi spun. Cu atât mai periculoşi cu câtnimeni în afară de mine nu ştie cât sunt de periculoşi.

— Şi ce ai de gând să faci de-aici dacă ei înfăptuiesc cevaîngrozitor? Să trimiţi un semnal de fum?

Îi arunc o căutătură urâtă.— Bine, bine.Ea ridică mâinile în semn că se predă.— Încerc numai să-ţi amintesc că tu nu mai eşti în lumea lor,

ci că eşti aici. Atâta tot.— Am priceput aluzia.Niciodată nu m-am gândit la Erudiţi ca fiind deosebit de

receptivi cu privire la relaţii sau sentimente, însă ochiipătrunzători ai Carei văd tot soiul de lucruri. Frica mea. Faptulcă încerc să caut ceva care să-mi distragă atenţia de la trecutulmeu. E cumva alarmant.

Derulez filmările dintr-un unghi al camerei, apoi mă opresc şiderulez din nou. Scena e în întuneric din cauza orei, dar vădoameni care descind cu mişcări sincronizate, asemenea unuistol de păsări, în jurul unei clădiri pe care n-o recunosc.

— O fac, spune Cara bucuroasă. Loialii chiar atacă.— Hei! strig la femeile de la pupitrele camerei de control.Cea mai în vârstă, care îmi aruncă întotdeauna o căutătură

urâtă atunci când apar, îşi înalţă capul.— Camera douăzeci şi patru! Grăbiţi-vă!Ea tastează ceva pe ecranul ei şi toţi cei care se învârt în

zona de supraveghere se adună în jurul ei. Oamenii care trecpe culoar se opresc să vadă ce se petrece, iar eu mă întorcspre Cara.

— Poţi să-i aduci şi pe ceilalţi? o rog eu. Cred că ar trebui săvadă şi ei asta.

Ea dă aprobator din cap cu o privire sălbatică şi iesevalvârtej din camera de control.

Oamenii din jurul clădirii nefamiliare nu poartă uniformepentru a se distinge, dar nu poartă nici brasardele celor fărăfacţiune, şi sunt înarmaţi. Încerc să aleg un chip, ceva ce să potrecunoaşte, însă imaginile sunt prea înceţoşate. Îi vădaranjându-se, deplasându-se unul spre altul pentru a comunica,fluturând braţele întunecate în noaptea şi mai întunecată.

Îmi muşc degetul mare, nerăbdător să se întâmple ceva,orice. Câteva minute mai târziu soseşte Cara, împreună cuceilalţi. Când ajung la mulţimea de oameni adunaţi în faţamonitoarelor principale, Peter spune „Scuzaţi-mă!” destul detare, cât să-i facă pe oameni să se întoarcă. Când văd cineeste, ei îi fac loc.

— Care-i treaba? mă întreabă Peter când ajunge lângă mine.Ce se întâmplă?

— Loialii au alcătuit o armată, îi răspund, arătând spreecranul din stânga. În ea există oameni din toate facţiunile,chiar şi din Prietenie şi din Erudiţie. În ultima vreme am urmăritmult.

— Erudiţie? întreabă Caleb.— Loialii sunt duşmanii noilor duşmani, cei fără facţiune,

intervine Cara. Ceea ce le oferă Erudiţilor şi Loialilor un scopcomun: uzurparea lui Evelyn.

— Ai spus că în armată sunt şi oameni din Prietenie? măîntreabă Christina.

— Ei nu iau parte cu adevărat la violenţă, îi spun. Darcolaborează cu ei.

— Loialii au operat o primă descindere la un depozit dearmament acum câteva zile, ne spune femeia tânără care stă lapupitrul de control cel mai apropiat de noi. Ăsta e cel de-aldoilea. De acolo au armele. După primul raid, Evelyn a dispusca majoritatea armelor să fie relocate, însă acest depozit n-areuşit s-o facă la timp.

Tata ştie ce ştia Evelyn: că puterea de a-i face pe oameni săse teamă de tine e singura putere de care ai nevoie. Armele vorface asta pentru el.

— Care este scopul lor? întreabă Caleb.— Loialii sunt motivaţi de dorinţa de a se întoarce la scopul

nostru iniţial din oraş, răspunde Cara. Fie că asta înseamnă sătrimiţi un grup de oameni în afară, aşa după cum sună

instrucţiunile lui Edith Prior – pe care le-am consideratimportante la acea vreme, cu toate că de atunci încoace amaflat că instrucţiunile ei nu prea contau –, fie reinstaurareafacţiunilor cu forţa. Ei pun de un atac asupra fortului celor fărăfacţiune. Asta e ceea ce am discutat eu cu Johanna înainte săplec. Nu am discutat să ne aliem cu tatăl tău, Tobias, darpresupun că ea e capabilă să ia decizii de una singură.

Aproape că am uitat de faptul că, înainte să plecăm, Caraera conducătoarea Loialilor. Acum nu sunt sigur că îi pasă dacăfacţiunile vor supravieţui sau nu, însă ei îi pasă în continuare deoameni. Îmi dau seama după cum priveşte ecranele, curioasă,dar temătoare.

Chiar şi peste sporovăiala celor din jur aud când începfocurile de arme, nişte pocnete şi ţăcănituri în amplificatoare.Tastez pe ecranul din faţa mea de câteva ori şi unghiul camereise schimbă, arătând interiorul clădirii în care invadatorii tocmaiau intrat cu forţa. Pe o masă din interior se găsesc o micăgrămadă de cutiuţe – muniţie – şi câteva pistoale. Nu e nimicprin comparaţie cu armele pe care le au din belşug oamenii deaici, dar, în oraş, ştiu că e ceva valoros.

Mai mulţi bărbaţi şi femei cu brasardele celor fără facţiunepăzesc masa, însă cedează rapid, fiind depăşiţi numeric deLoiali. Recunosc un chip familiar printre ei – Zeke, izbindu-l cupatul armei în falcă pe unul dintre cei fără facţiune. Aceştia suntcopleşiţi în mai puţin de două minute, căzând pradă gloanţelorpe care le văd numai atunci când le penetrează carnea. Loialiise răspândesc prin încăpere, călcând peste cadavre de parcăacestea ar fi numai nişte moloz în plus, şi adună tot ce pot.Zeke adună armele împrăştiate pe masă, cu o expresie dură pechip, pe care am văzut-o numai de câteva ori.

El nici măcar nu ştie ce s-a întâmplat cu Uriah.Femeia de la pupitru atinge ecranul în câteva locuri. Pe unul

dintre ecranele mai mici de deasupra ei este o imagine – unfragment de filmare pe care tocmai l-am văzut, oprit într-unanumit punct. Ea tastează din nou şi imaginea se măreşte,arătând un bărbat cu părul tuns periuţă şi o femeie cu părullung, negru, acoperindu-i o parte din faţă.

Marcus, fireşte. Şi Johanna – ducând o armă.— Ei doi au reuşit să adune cea mai mare parte a membrilor

facţiunii loiale cauzei lor. Totuşi, în mod surprinzător, Loialii nu îidepăşesc încă numeric pe cei fără facţiune.

Femeia se lasă pe spate în scaunul ei şi scutură din cap.— Există cu mult mai mulţi oameni fără facţiune decât am

anticipat noi. În definitiv, e dificil să obţii numărătoarea exactă aunei populaţii împrăştiate.

— Johanna? Conducând o rebeliune? Cu o armă? Asta n-are nicio logică, spune Caleb.

Johanna mi-a spus cândva că, dacă ea ar fi putut să iadecizii, ar fi sprijinit acţiunea împotriva Erudiţiei în loculpasivităţii recomandate de restul facţiunii ei. Însă ea era la milafacţiunii şi a fricii ei. Acum, cu facţiunile desfiinţate, se pare că adevenit altceva decât purtătoarea de cuvânt a Prieteniei sauconducătoarea Loialilor. A devenit un soldat.

— Are mai multă logică decât ai crede, îi spun eu, iar Caradă aprobator din cap la auzul vorbelor mele.

Îi privesc golind camera de arme şi de muniţie şi plecândrepede, împrăştiindu-se ca frunzele în vânt. Mă simt mai greoi,de parcă aş purta o nouă povară. Mă întreb dacă oamenii dinjurul meu – Cara, Christina, Peter, chiar şi Caleb – simt la fel.Oraşul – oraşul nostru – este mai aproape ca niciodată dedistrugerea completă.

Putem pretinde că nu mai aparţinem acelui loc, în timp cetrăim într-o siguranţă relativă aici, dar noi aparţinem. Mereuvom aparţine acelui loc.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞASE

TRIS

CÂND PARCĂM la intrarea în sediu e întuneric şi ninge.Fulgii zboară peste drum, uşori de parcă ar fi zahăr pudră. Edoar o zăpadă de toamnă timpurie; dimineaţă va fi dispărut. Îmiscot vesta antiglonţ imediat cum cobor şi i-o înmânez lui Amarîmpreună cu arma mea. Acum mă deranjează s-o ţin şicredeam că disconfortul îmi va dispărea odată cu trecereatimpului, însă nu mai sunt atât de sigură. Poate că nu va treceniciodată şi poate că e în regulă aşa.

Când intru, aerul cald mă învăluie. După ce am vizitatperiferia, sediul pare mai curat decât a fost vreodată.Comparaţia mă tulbură. Cum pot să păşesc pe aceste podelecare scârţâie şi să port hainele astea apretate când ştiu căoamenii ăia sunt acolo, învelindu-şi casele în prelate pentru a leţine de cald?

Când ajung în dormitorul hotelului, sentimentul de nelinişte adispărut.

Scrutez încăperea în căutarea Christinei sau a lui Tobias,însă niciunul dintre ei nu e acolo. Numai Peter şi Caleb sunt.Peter citeşte o carte mare, pe care o ţine în poală, mâzgălindnotiţe într-un carneţel, iar Caleb citeşte jurnalul mamei de petabletă, având ochii sticloşi. Încerc să ignor asta.

— Aţi văzut vreunul dintre voi…Dar cu cine vreau să vorbesc, cu Christina sau cu Tobias?— Pe Four? decide Caleb pentru mine. L-am văzut în sala

de genealogie ceva mai devreme.— Sa… ce sală?— Au numele strămoşilor noştri expuse într-o sală. Îmi dai şi

mie, te rog, o bucată de hârtie? îi cere el lui Peter.Peter rupe o foaie de la sfârşitul carneţelului său şi i-o întinde

lui Caleb, care mâzgăleşte ceva pe ea – indicaţii. Caleb spune:— Mai devreme am găsit acolo numele părinţilor noştri, în

partea dreaptă a sălii, al doilea panou de la uşă.Îmi dă indicaţiile fără să se uite la mine. Privesc literele lui

frumoase şi curate. Înainte să-i trag un pumn, Caleb ar fiinsistat să meargă cu mine, disperat să aibă timp să se scuzeîn faţa mea. Însă în ultima vreme a păstrat distanţa, fie pentrucă se teme de mine, fie pentru că, în cele din urmă, a renunţat.

Niciuna dintre opţiuni nu mă face să mă simt bine.— Mulţumesc, îi spun. Ăăă… ce-ţi mai face nasul?— E bine, îmi răspunde. Cred că vânătaia îmi scoate în

evidenţă ochii, nu ţi se pare?Zâmbeşte uşor şi eu la fel. Însă este limpede că niciunul

dintre noi nu ştie ce să facă mai departe, deoarece am rămasfără cuvinte.

— Aşteaptă, tu azi ai fost plecată, nu? spune el după osecundă. Se întâmplă ceva în oraş. Loialii s-au răsculatîmpotriva lui Evelyn şi au atacat unul dintre depozitele noastrede arme.

Mă uit lung la el. De câteva zile nu m-am mai întrebat ce sepetrece în oraş; am fost prea preocupată de ceea ce sepetrecea aici.

— Loialii? întreb eu. Oamenii conduşi în prezent de JohannaReyes… au atacat un depozit?

Înainte să plecăm, eram sigură că oraşul era pe punctul de aexploda într-un alt conflict. Bănuiesc că acum a făcut-o. Însămă simt detaşată de el – aproape toţi cei la care ţin se află aici.

— Conduşi de Johanna Reyes şi de Marcus Eaton,precizează Caleb. Însă Johanna era acolo, ţinând o armă înmână. Era ridicol. Oamenii de la Birou păreau să fie cuadevărat deranjaţi de asta.

— Uau! fac eu, clătinând din cap. Bănuiesc că era doar ochestiune de timp.

Din nou se lasă tăcerea, apoi ne îndepărtăm unul de altul înacelaşi timp, Caleb întorcându-se la patul lui, iar eu ieşind pehol, urmându-i indicaţiile.

Văd sala de genealogie de la distanţă. Pereţii din bronz parsă strălucească cu o lumină caldă. Stând în cadrul uşii, amsenzaţia că mă aflu în interiorul unui apus de soare, înconjuratăde strălucire. Tobias îşi trece degetele peste ramurile arboreluigenealogic al familiei sale – presupun –, dar o face alene, deparcă nu i-ar acorda cu adevărat atenţie.

Am senzaţia că văd acea caracteristică obsesivă la care se

referea Amar. Ştiu că Tobias şi-a urmărit părinţii pe ecrane, iaracum se uită lung la numele lor, cu toate că nu e nimic în salăce el să nu fi ştiut deja. Aveam dreptate să spun că el eradisperat, disperat după o legătură cu Evelyn, disperat să nu fiedeteriorat, însă niciodată nu m-am gândit cum se leagă lucrurileastea. Nu ştiu care ar fi senzaţia să-ţi deteşti propria istorie şi,în acelaşi timp, să-ţi doreşti cu ardoare iubirea oamenilor careţi-au dat acea istorie. Cum de n-am văzut niciodată schisma dininima lui? Cum de nu mi-am dat niciodată seama de faptul că,pentru fiecare parte puternică din el, există părţi dureroase,sfărâmate?

Caleb afirma că mama a zis că există ceva rău în fiecare şică primul pas pentru a iubi pe cineva este să recunoaştem răuldin noi înşine, astfel încât să îi putem ierta. Aşadar, cum pot săîi reproşez lui Tobias disperarea, ca şi cum eu aş fi mai bunădecât el, ca şi cum n-aş fi îngăduit ca propria-mi frângere să măorbească?

— Hei, îl strig eu, îndesând în buzunarul de la spate hârtia cuindicaţiile lui Caleb.

El se întoarce, iar expresia lui e serioasă, familiară. Arată aşacum arăta în primele săptămâni în care l-am cunoscut, ca osantinelă păzind cele mai intime gânduri ale sale.

— Ascultă, îi spun. Am crezut că trebuia să meditez dacă aşputea să te iert sau nu, dar acum mă gândesc că tu nu mi-aifăcut nimic care să necesite să te iert, în afară, poate, de faptulcă m-ai acuzat că sunt geloasă pe Nita…

El deschide gura să strecoare o replică, dar eu ridic o mânăsă-l opresc.

— Dacă rămânem împreună, va trebui să te iert iar şi iar, iardacă încă mai eşti implicat în asta, şi tu va trebui să mă ierţi iarşi iar, îi spun. Aşa că nu iertarea e ideea. La ce ar fi trebuit sămeditez este dacă încă mai suntem sau nu potriviţi unul pentrucelălalt.

Tot drumul spre casă m-am gândit la ce mi-a spus Amar,despre faptul că fiecare relaţie îşi are problemele sale. M-amgândit la părinţii mei, care s-au certat mai des decât alţi părinţidin Abnegaţie pe care îi ştiam, care, fără doar şi poate, şi-aupetrecut împreună toate zilele până ce au murit.

Apoi m-am gândit la cât de puternică am devenit, cât de

sigură mă simt acum şi cum în tot acest timp el mi-a spus căeram curajoasă, că eram respectată, că eram iubită şi demnăde a fi iubită.

— Şi? mă întreabă el, cu vocea, ochii şi mâinile uşornesigure.

— Şi, îi răspund, cred că tu eşti singura persoană destul deputernică încât să-mi dea şi mie putere.

— Sunt, îmi spune el brusc.Şi îl sărut.Braţele lui mă cuprind şi mă strâng cu putere, ridicându-mă

în vârful picioarelor. Îmi îngrop faţa în umărul lui şi închid ochii,inspirând mirosul lui de curat, mirosul vântului.

Cândva credeam că, atunci când se îndrăgostesc, oameniiajung unde ajung şi, după aceea, nu mai au de ales. Şi poatecă asta e adevărat în ceea ce priveşte începuturile, însă nu eadevărat pentru etapa de acum.

M-am îndrăgostit de el. Dar nu stau cu el în mod implicit, caşi când n-ar mai fi altcineva disponibil pentru mine. Stau cu eldeoarece eu am ales să stau, în fiecare zi în care mă trezesc,în fiecare zi în care ne luptăm sau ne minţim sau nedezamăgim reciproc. Îl aleg iar şi iar, iar el mă alege pe mine.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞAPTE

TRIS

AJUNG LA BIROUL lui David pentru prima mea participare laîntrunirea consiliului când ceasul indică ora zece, iar el îşiconduce scaunul pe hol imediat după aceea. Arată şi mai paliddecât ultima dată când l-am văzut, iar cearcănele de sub ochisunt mai pronunţate, asemenea vânătăilor.

— Bună, Tris! mă salută el. Nerăbdătoare, nu-i aşa? Ai ajunsexact la timp.

Încă mai simt o greutate în membre de la serul adevărului pecare l-au testat pe mine Cara, Caleb şi Matthew, ca parte aplanului nostru. Ei încearcă să creeze un ser al adevăruluiputernic, unul la care nici măcar o persoană PG, aşa cum sunteu, să nu fie imună. Ignor senzaţia de greutate şi spun:

— Fireşte că sunt nerăbdătoare. E prima mea întrunire. Ainevoie de ajutor? Pari obosit.

— Bine, bine.Trec în spatele lui şi apăs pe mânerele scaunului cu rotile

pentru a-l pune în mişcare. El oftează.— Presupun că sunt obosit. Am stat treaz toată noaptea

discutând despre cea mai recentă criză. Fă stânga aici!— Ce criză?— O, ai să afli în curând, să nu ne grăbim.Manevrez scaunul pe holul întunecat de la Terminalul 5, aşa

este etichetat – „un nume vechi”, după cum spune David –,care nu are ferestre, niciun indiciu despre lumea din afară.Aproape că simt paranoia care emană din pereţi, de parcăînsuşi terminalul este îngrozit de ochii iscoditori. Dacă ar şti cecaută ochii mei!

Mergând, arunc o privire la mâinile lui David, apăsate pebraţele scaunului. Pieliţele din jurul unghiilor sunt carne vie, caşi cum şi le-ar fi ros peste noapte. Şi unghiile sunt rupte, îmiamintesc de vremurile când şi mâinile mele arătau la fel, atuncicând amintirile simulărilor fricii se strecurau în toate visele şi înfiecare gând răzleţ. Poate că cele care îi pricinuiesc asta lui

David sunt amintirile lui legate de atac.Nu-mi pasă, mă gândesc eu. Aminteşte-ţi ce a făcut. Ce va

face din nou.— Am ajuns, zice David.Îl împing printr-un set de uşi duble, fixate cu opritoare pentru

a sta deschise. Cei mai mulţi dintre membrii consiliului par săfie prezenţi, amestecând cu beţişoare înguste în ceşcuţele decafea, majoritatea fiind femei şi bărbaţi de vârsta lui David. Maisunt şi membri tineri – Zoe este prezentă şi îmi oferă un zâmbetîncordat, dar politicos, atunci când intru.

— Să trecem la treburile noastre! spune David în timp ce îşiconduce singur scaunul spre capul mesei de conferinţă.

Mă aşez pe unul dintre scaunele din capătul opus al sălii,alături de Zoe. E clar că se presupune că n-ar trebui să stăm lamasă cu oameni importanţi şi asta nu mă deranjează – va fi maiuşor să moţăi atunci când lucrurile vor deveni plictisitoare, deşi,dacă această nouă criză este suficient de serioasă cât să-l ţinătreaz toată noaptea, mă îndoiesc că se va întâmpla asta.

— Aseară am primit un apel telefonic urgent de la oameniidin camera noastră de control, începe David. Evident, înChicago violenţa este pe cale să erupă. Adepţii facţiunilor, careîşi zic Loialii, s-au răsculat împotriva conducerii celor fărăfacţiuni, atacând casele fără arme. Ceea ce ei nu ştiu este căEvelyn Johnson a descoperit o nouă armă – rezervele de serulmorţii ascunse în sediul Erudiţiei. Din câte ştim, niciunul nu ecapabil să reziste serului morţii, nici măcar Divergenţii. DacăLoialii atacă guvernul celor fără facţiune, iar Evelyn se răzbună,pierderile colaterale vor fi, evident, catastrofale.

Privesc fix la podea când în încăpere izbucnesc discuţiile.— Linişte! cere David. Experimentele sunt deja în pericol de

a fi închise dacă nu le putem dovedi superiorilor noştri căsuntem capabili să le ţinem sub control. O altă revoluţie înChicago nu va face altceva decât să le confirme credinţa căacest demers şi-a depăşit utilitatea – ceva ce noi nu vompermite să se întâmple dacă vrem să continuăm lupta împotrivadeteriorării genetice.

Undeva, dincolo de expresia de epuizare şi de agitaţie a luiDavid, există ceva mai dur, mai puternic. Îl cred. Cred că el nuva permite să se întâmple aşa ceva.

— E timpul să folosim serul memoriei pentru o resetare înmasă, ne spune el. Şi cred că ar trebui să-l folosim împotrivatuturor celor patru experimente.

— Să-i resetăm? întreb, căci nu mă pot abţine.Toţi cei din încăpere se uită în acelaşi timp la mine. Par să fi

uitat că eu, o fostă membră a experimentelor la care se referă,sunt de faţă.

— „Resetarea” e cuvântul nostru pentru ştergerea amintirilorpe scara largă, zice David. Este ceea ce facem atunci cândexperimentele care includ modificări comportamentale sunt înpericol să se destrame. Am făcut-o atunci când am creat laînceput fiecare experiment care avea o componentă amodificării comportamentale, iar ultimul din Chicago a fost făcutcu câteva generaţii înaintea voastră.

Îmi zâmbeşte ciudat.— De ce crezi că au fost atât de multe distrugeri fizice în

sectorul celor fără facţiune? A avut loc o răscoală şi a trebuit săo înăbuşim cât mai repede posibil.

Stau uluită pe scaunul meu, vizualizând drumurile distruse şiferestrele sparte şi stâlpii de iluminat răsturnaţi din sectorulcelor fără facţiune, distrugerea care este mai evidentă caoriunde – nici măcar la nord de pod, acolo unde clădirile suntpustii, dar par să fi fost evacuate în mod paşnic. Întotdeaunaam considerat normale sectoarele dărâmate din Chicago, fiindo dovadă a ceea ce se întâmplă atunci când oamenii nu au ocomunitate. Nu mi-am închipuit niciodată că acestea eraurezultatul unei răzmeriţe – şi al unei resetări consecutive.

Simt că mi se face greaţă din pricina furiei. Că ei vor săoprească o revoluţie, nu ca să salveze vieţi, ci doar ca să-şisalveze preţioasele experimente. Dar de ce cred ei că audreptul să distrugă amintirile oamenilor, identităţile lor,înlăturându-le din minte numai fiindcă le este lor convenabil?

Dar, bineînţeles, cunosc răspunsul la această întrebare.Pentru ei, oamenii din oraşul nostru sunt doar containere dematerial genetic – doar DG-uri, valoroşi pentru genele corectatepe care le transmit, nu pentru creierele din capetele lor saupentru inimile din piepturile lor.

— Când? întreabă unul dintre membrii consiliului.— În următoarele patruzeci şi opt de ore, îi răspunde David.

Toată lumea dă aprobator din cap, ca şi cum asta ar fi cevalogic.

Îmi amintesc ce mi-a spus în biroul lui. Dacă e să câştigămlupta împotriva deteriorării genetice, va trebui să facemsacrificii. Înţelegi asta, nu-i aşa? Ar fi trebuit să-mi dau seamaatunci că el va da bucuros la schimb mii de amintiri – vieţi aleDG-urilor – pentru a controla experimentele. Că el le va da laschimb fără să se gândească măcar la alternative – fără săaibă senzaţia că ar trebui să-şi bată capul să-i salveze.

La urma urmelor, ei sunt deterioraţi.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI OPT

TOBIAS

ÎMI SPRIJIN PANTOFUL de marginea patului lui Tris şi îmileg şireturile. Prin ferestrele larg deschise văd lumina după-amiezii licărind pe panourile laterale ale avioanelor garate pepista de aterizare. DG-urile în costume verzi se suie pe aripi,apoi se strecoară pe sub boturile avioanelor, verificându-leînainte de decolare.

— Cum merge proiectul vostru cu Matthew? o întreb peCara, care se află la două paturi distanţă.

În această dimineaţă, Tris le-a permis Carei, lui Caleb şi luiMatthew să testeze pe ea noul lor ser al adevărului, dar, deatunci, n-am mai văzut-o.

Cara îşi perie părul. Aruncă o privire în jur pentru a seasigura că nu ne aude nimeni, apoi îmi răspunde.

— Nu prea bine. Până acum, Tris a fost imună la nouaversiune a serului pe care l-am dezvoltat – nu a avut niciunefect. E foarte ciudat cum genele unei persoane o fac să fie atâtde rezistentă la manipularea mentală de orice tip.

— Poate că nu e vorba de genele ei, spun eu, ridicând dinumeri. Poate că e vreun soi de încăpăţânare supraomenească.

— Oh, acum suntem la partea din despărţire în care neinsultăm? mă întreabă ea. Căci am căpătat experienţă după ces-a întâmplat cu Will. Am adunat suficiente comentarii acide înlegătură cu nasul ei.

— Nu ne-am despărţit, îi spun zâmbind. Însă e plăcut să ştiucă ai asemenea sentimente calde pentru iubita mea.

Cara se înroşeşte la faţă.— Sentimentele mele pentru iubita ta sunt amestecate, da,

dar în cea mai mare parte a timpului am un respect deosebitfaţă de ea.

— Ştiu. Glumeam doar. E drăguţ să te văd tulburându-te dincând în când.

Cara îmi aruncă o căutătură urâtă.— În plus, îi spun, ce e în neregulă cu nasul ei?

Uşa de la dormitor se deschide şi intră Tris, cu părul zbârlit şicu o privire ca de om angoasat. Mă tulbură să o văd aşa deagitată, de parcă pământul pe care stau nu ar mai fi solid. Măridic şi îi netezesc părul, aranjându-i-l la loc.

— Ce s-a întâmplat? o întreb, lăsându-mi mâna pe umărul ei.— Întrunirea consiliului, spune Tris.Îmi acoperă mâna cu palma, scurt, apoi se aşază pe unul

dintre paturi, lăsându-şi mâinile să atârne între genunchi.— Urăsc să fiu repetitivă, dar… ce s-a întâmplat? întreabă

Cara.Tris scutură din cap, de parcă ar încerca să se scuture de

praf.— Consiliul are planuri mari. Mari de tot.Ne povesteşte, cu intermitenţe, despre planurile consiliului

de a reseta experimentele. Pe măsură ce vorbeşte, îşi vârăpalmele sub coapse şi apasă puternic, până ce încheieturilemâinilor i se înroşesc.

Când termină, mă duc şi mă aşez alături de ea pe pat,cuprinzând-o cu braţul pe după umeri. Mă uit pe fereastră, laavioanele aliniate pe pistă, strălucitoare şi poziţionate pentruzbor. În mai puţin de două zile, aceste avioane probabil vorlansa peste cei din experimente virusul care conţine serulmemoriei.

— Ce ai de gând să faci? o întreabă Cara pe Tris.— Nu ştiu. Am senzaţia că nu mai ştiu.Cara şi Tris se aseamănă – două femei cu mintea mai

ascuţită din pricina pierderilor. Diferenţa este că durerea Carei afăcut-o sigură de orice, iar Tris şi-a păstrat incertitudinea, care aprotejat-o în pofida tuturor lucrurilor prin care a trecut. Ea încăabordează totul cu o întrebare în loc de un răspuns. Este cevace admir la ea – ceva ce, probabil, ar trebui să admir şi maimult.

Preţ de câteva secunde ne perpelim în tăcere, iar eu îmiurmez firul gândurilor, căci ele se reiau iar şi iar, trecând dintr-unul într-altul.

— Ei nu pot face asta, îi spun. Nu pot şterge amintiriletuturor. N-ar trebui să aibă puterea să o facă.

Mă opresc.— Nu pot să mă gândesc decât la faptul că asta ar fi mult

mai uşor dacă am avea de-a face cu un grup de oameni cu totuldiferit, care chiar ar putea să gândească raţional. Atunci amgăsi un echilibru între protejarea experimentelor şi deschiderealor faţă de alte posibilităţi.

— Poate că ar trebui să importăm un nou grup de oameni deştiinţă, propune Cara, oftând. Şi să ne descotorosim de ăştiavechi.

Tris se crispează la faţă şi duce o mână la frunte, ca şi cums-ar freca pentru a înlătura o durere de moment deranjantă.

— Ba nu, spune ea. Nu avem nevoie să facem nici măcarasta.

Îşi ridică privirea spre mine, ochii ei strălucitori ţintuindu-mălocului.

— Serul memoriei, continuă ea. Alan şi Matthew au venit cuo idee prin care serurile se comportă aidoma virusurilor, astfelîncât se pot răspândi în întreaga populaţie fără să fie nevoie săfie injectate tuturor. Aşa plănuiesc ei să reseteze experimentele.Însă am putea să îi resetăm noi pe ei.

Vorbeşte mai iute, şi ideea prinde contur în mintea ei, iarîncântarea este contagioasă; fierbe în mine de parcă ar fi ideeamea, nu a ei. Însă mie nu mi se pare că ea ne sugerează osoluţie pentru problema noastră. Am senzaţia că ea nesugerează că putem cauza o problemă în plus.

— Să resetăm Biroul şi să-l reprogramăm fără propagandă,fără dispreţul faţă de DG-uri. Atunci nu vor mai risca niciodatăamintirile oamenilor din experimente. Pericolul va dispăreapentru totdeauna.

Cara ridică din sprâncene.— Ştergerea amintirilor nu cumva va însemna şi ştergerea

tuturor cunoştinţelor lor? Făcându-i, astfel, nefolositori?— Nu ştiu. Cred că e o metodă prin care se ţintesc amintirile,

în funcţie de locul în care sunt stocate cunoştinţele în creier,altminteri primii membri ai facţiunilor n-ar fi ştiut să vorbeascăsau să-şi lege şireturile sau orice altceva.

Tris se ridică în picioare.— Ar fi bine să-l întrebăm pe Matthew. El ştie mult mai bine

decât noi cum funcţionează.Mă ridic şi eu, aşezându-mă în calea ei. Razele de soare

reflectate de aripile avioanelor mă orbesc, aşa că nu-i pot zări

chipul.— Tris! o strig eu. Aşteaptă! Tu chiar vrei să ştergi amintirile

unei populaţii întregi împotriva voinţei lor? Ăsta e acelaşi lucrupe care şi ei îl plănuiesc să-l facă prietenilor şi familiilor noastre.

Îmi protejez ochii de lumina soarelui pentru a-i vedeaexpresia glacială de pe chip – expresia pe care am văzut-o cuochii minţii înainte să mă uit la ea. Mi se pare mai matură decâtoricând, neînduplecată, dură şi blazată. Şi eu mă simt la fel.

— Aceşti oameni nu au pic de consideraţie faţă de viaţaoamenilor, îmi spune ea. Ei sunt pe cale să şteargă amintiriletuturor prietenilor şi vecinilor noştri. Ei sunt responsabili demoartea celor mai mulţi membri ai fostei noastre facţiuni.

Face un pas în lături şi porneşte spre uşă.— Consider că sunt norocoşi că nu mă duc să-i omor.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI NOUĂ

TRIS

MATTHEW ÎŞI ÎMPREUNEAZĂ mâinile la spate.— Nu, nu, serul nu şterge toate cunoştinţele unei persoane,

spune el. Tu crezi că am crea un ser care să-i facă pe oamenisă uite cum să vorbească sau să meargă?

Clatină din cap.— Vizează amintirile explicite, cum ar fi numele, locul unde ai

crescut, numele primului profesor, şi lasă neatinse amintirileimplicite – cum să vorbeşti sau să-ţi legi şireturile sau cum sămergi pe bicicletă.

— Interesant, zice Cara. Chiar funcţionează?Eu schimb priviri cu Tobias. Nimic nu se compară cu o

discuţie între un Erudit şi cineva care ar putea, la fel de bine, săfie un Erudit. Cara şi Matthew stau prea aproape unul decelălalt şi, cu cât vorbesc mai mult, cu atât mai multgesticulează.

— Inevitabil, unele amintiri importante se vor pierde, continuăMatthew să explice. Însă dacă avem informaţii memorate aledescoperirilor ştiinţifice sau istorice, acestea pot fi reînvăţate înperioada incertă de după ce amintirile lor au fost şterse. Atuncioamenii sunt foarte maleabili.

Eu mă reazem de perete.— Stai, îi spun eu. Dacă Biroul are de gând să încarce toate

acele avioane cu virusul serului memoriei pentru a resetaexperimentele, va mai rămâne ser pentru a fi folosit împotrivasediului?

— Mai întâi va trebui să facem rost de el, spune Matthew. Înmai puţin de patruzeci şi opt de ore.

Cara nu pare să fi auzit ce am spus eu.— După ce le ştergi amintirile, nu va trebui să îi programezi

cu noile amintiri? Cum funcţionează asta?— Trebuie doar să-i reînveţi. După cum am spus, oamenii

tind să fie dezorientaţi timp de câteva zile după ce au fostresetaţi, ceea ce înseamnă că vor fi mai uşor de controlat.

Matthew se aşază pe scaun şi se roteşte cu el.— Putem doar să le predăm nişte cursuri de istorie nouă.

Unele cursuri care să îi înveţe fapte, nu propagandă.— Am putea utiliza prezentarea diapozitivelor de la periferie

ca supliment la lecţia de istorie de bază, îi spun. Ei deţinfotografii ale războiului iscat de către PG-uri.

— Grozav, încuviinţează Matthew. Totuşi, avem o mareproblemă. Virusul serului amintirilor se află în LaboratorulArmelor. Cel în care Nita a încercat – şi nu a reuşit – săpătrundă.

— Eu şi Christina ar fi trebuit să vorbim cu Reggie, spuneTobias, însă dat fiind noul plan, ar trebui să vorbim, de fapt, cuNita.

— Cred că ai dreptate, sunt eu de acord cu el. Hai sămergem să aflăm unde a greşit ea.

* * *

Când am ajuns aici prima dată, am avut senzaţia că sediulera imens şi imposibil de cunoscut. Acum eu nici măcar nu maitrebuie să consult indicatoarele pentru a-mi aminti cum să ajungla spital, şi nici Tobias, care ţine pasul cu mine, nu are nevoie. Eciudat cum timpul poate face ca un loc să se micşoreze, cumpoate să transforme stranietatea în ceva obişnuit.

Nu ne spunem nimic unul celuilalt, cu toate că simt cum secoace o discuţie între noi. Într-un final, mă hotărăsc să îl întreb:

— Ce este? În timpul întâlnirii de-abia ai deschis gura.— E…El clatină din cap.— Nu sunt sigur că este lucrul cel mai bun de făcut. Ei vor să

le şteargă amintirile prietenilor noştri, aşa că noi decidem să leştergem pe ale lor?

Mă întorc spre el şi îl ating uşor pe umăr.— Tobias, avem patruzeci şi opt de ore să-i oprim. Dacă îţi

vine altă idee, orice altceva care ne-ar putea salva oraşul, eusunt dispusă să te ascult.

— Nu pot.Ochii lui de culoare albastru-închis par înfrânţi, trişti.— Însă noi acţionăm din disperare pentru a salva ceva ce

este important pentru noi – aşa cum procedează Biroul. Careeste diferenţa?

— Diferenţa este ceea ce e corect, îi spun cu fermitate.Oamenii din oraş, în integralitatea lor, sunt nevinovaţi. Oameniidin Birou, care i-au furnizat lui Jeanine atacul simulat, nu suntnevinovaţi.

Îşi ţuguie buzele şi îmi dau seama că nu este întru totul deacord.

Oftez.— Nu este o situaţie perfectă. Însă atunci când ai de ales

între două opţiuni proaste, o alegi pe cea care salveazăoamenii pe care îi iubeşti şi în care crezi cel mai mult. Pur şisimplu asta faci. Bine?

Mă ia de mână; degetele lui sunt calde şi puternice.— Bine.— Tris!Christina se împinge în uşile turnante ale spitalului şi aleargă

spre noi. Peter e în urma ei, cu părul lui negru pieptănat într-oparte.

La început cred că e bucuroasă şi simt o undă de speranţă –oare s-o fi trezit Uriah?

Dar, cu cât se apropie mai tare, cu atât e mai evidentcontrariul. E înnebunită. Peter rămâne în spatele ei, cu braţeleîncrucişate la piept.

— Tocmai am vorbit cu unul dintre doctori, zice ea dintr-orăsuflare. Medicii spun că Uriah n-o să se trezească. Ceva înlegătură cu… absenţa undelor cerebrale.

Pe umeri simt o greutate. Ştiam, fireşte, că s-ar putea caUriah să nu se mai trezească. Dar speranţa care ţinea durereala distanţă se năruie, alunecând cu fiecare cuvânt pe care ea îlrosteşte.

— Ei intenţionau să îl decupleze imediat de la aparatura careîl ţine în viaţă, însă i-am implorat să n-o facă.

Se şterge violent la un ochi cu podul palmei, prinzând olacrimă înainte ca aceasta să cadă.

— În cele din urmă, doctorul a spus că o să-mi acorde patruzile. Ca să le pot spune celor din familia lui.

Familia lui. Zeke e în oraş, la fel şi mama lui Neînfricată.Niciodată până acum nu mi-a trecut prin minte că ei nu ştiu ce

se petrece cu el şi nici noi nu ne-am obosit să le spunem,deoarece eram cu toţii concentraţi asupra…

— Ei intenţionează să reseteze oraşul în patruzeci şi opt deore, spun eu brusc, şi îl apuc pe Tobias de mână.

El pare uluit.— Dacă nu-i putem opri, asta înseamnă că Zeke şi mama lui

îl vor uita.— Cum? întreabă Christina, cu ochii măriţi de groază.

Familia mea e acolo! Nu se poate să-i reseteze pe toţi. Cum arputea să facă una ca asta?

— De fapt, chiar foarte uşor, îi răspunde Peter.Uitasem că şi el era prezent.— Tu ce cauţi aici? vreau eu să ştiu.— Am fost să-l văd pe Uriah, îmi răspunde. E vreo lege care

interzice asta?— Ţie nici măcar nu-ţi pasă de el, scuip eu cuvintele. Ce

drept ai să…— Tris! exclamă Christina, clătinând din cap. Nu acum, bine?Tobias şovăie, ţinând gura deschisă, de parcă ar vrea să

spună ceva.— Trebuie să intrăm, spune el. Matthew a zis că i-am putea

inocula pe oameni împotriva serului amintirilor, bine? Aşa căvom merge acolo, îi vom inocula pe membrii familiei lui Uriahpentru orice eventualitate şi îi vom aduce la sediu pentru a-şilua rămas-bun de la el. Trebuie s-o facem mâine-dimineaţă.Dacă n-o facem, va fi prea târziu.

Se opreşte.— Şi tu, Christina, i-ai putea inocula pe ai tăi. Oricum, eu ar

trebui să fiu cel care să le spună lui Zeke şi Hanei.Christina dă aprobator din cap. O strâng de braţ, într-o

încercare de a o consola.— Merg şi eu, se oferă Peter. Asta dacă nu cumva vreţi să-i

spun lui David ce puneţi la cale.Ne oprim cu toţii şi îl privim. Nu ştiu de ce vrea Peter să se

întoarcă în oraş, dar nu poate fi de bine. În acelaşi timp, nu neputem permite ca David să afle ce facem, nu acum, cândsuntem contracronometru.

— Bine, zice Tobias. Dar dacă pricinuieşti vreun necaz, îmirezerv dreptul de a te lăsa lat şi de a te încuia într-o clădire

părăsită.Peter îşi dă ochii peste cap.— Cum ajungem acolo? întreabă Christina. Nu e ca şi când

ei le-ar permite oamenilor să împrumute maşini.— Pun rămăşag că l-am putea convinge pe Amar să te ia în

oraş, îi spun eu. Mi-a spus azi că el se oferă mereu voluntar înpatrule. Aşa că îi cunoaşte pe oamenii potriviţi. Şi sunt sigură căva fi de acord să-i ajutăm pe Uriah şi pe-ai lui.

— Mai bine m-aş duce să-l întreb acum. Şi probabil căcineva ar trebui să stea cu Uriah… să se asigure că doctorulnu-şi ia cuvântul înapoi. Christina, nu Peter.

Tobias se freacă la ceafa, atingând tatuajul Neînfricat deparcă ar vrea să şi-l smulgă de pe corp.

— Şi apoi ar trebui să mă gândesc cum să le spun membrilorfamiliei lui Uriah că el a fost omorât când eu trebuia să am grijăde el.

— Tobias… dau eu să spun, însă el ridică o mână pentru amă opri.

Dă să se îndepărteze.— Oricum, probabil că nu mă vor lăsa s-o vizitez pe Nita.Uneori e greu să ştii cum trebuie să ai grijă de oameni.

Privindu-i pe Peter şi pe Tobias cum pleacă – păstrând distanţaunul faţă de celălalt – mă gândesc că este posibil ca Tobias săaibă nevoie de cineva care să alerge pentru el, deoarece, toatăviaţa lui, oamenii l-au lăsat să se îndepărteze, l-au lăsat să seînchidă în el însuşi. Însă are dreptate: trebuie să facă astapentru Zeke, iar eu trebuie să vorbesc cu Nita.

— Vino, mă îndeamnă Christina. Orele de vizită suntaproape pe sfârşite. Mă întorc să stau cu Uriah.

* * *

Înainte să merg în salonul Nitei – identificabil prin pazniculcare stă la uşă –, mă opresc în salonul lui Uriah, împreună cuChristina. Ea se aşază pe scaunul de lângă el, pe care s-aimprimat conturul picioarelor ei.

A trecut mult timp de când am stat de vorbă ca fetele, multtimp de când am râs împreună. Am fost rătăcită în ceaţaBiroului, în promisiunea de a aparţine acestui loc.

Rămân în picioare alături de ea şi mă uit la Uriah. Nu maipare rănit – mai există nişte echimoze, câteva tăieturi, însănimic destul de grav ca să-i provoace moartea. Îmi las capul peo parte pentru a vedea şarpele tatuat în dosul urechii lui. Ştiu căe el, dar nu prea mai arată ca Uriah fără zâmbetul larg de pechip şi fără ochii lui negri şi strălucitori, mereu alerţi.

— El şi cu mine nici n-am fost prea apropiaţi, zice ea. Doarla… chiar la sfârşit. Deoarece el a pierdut pe cineva care amurit, iar eu la fel…

— Ştiu, îi spun. L-ai ajutat cu adevărat.Trag un scaun alături de ea şi mă aşez. Ea îi strânge mâna

lui Uriah, care zace inertă pe cearşaf.— Câteodată am senzaţia că mi-am pierdut toţi prietenii,

spune ea.— Pe Cara n-ai pierdut-o, îi spun. Sau pe Tobias. Şi,

Christina, nici pe mine nu m-ai pierdut. Pe mine n-ai să măpierzi niciodată.

Ea se întoarce spre mine şi, undeva, în aburul tristeţii, nestrângem în braţe, în acelaşi mod disperat în care am făcut-oatunci când mi-a spus că mă iertase pentru că îl omorâsem peWill. Prietenia noastră a fost apăsată de o mare greutate,greutatea de a fi împuşcat pe cineva pe care ea îl iubea,greutatea atâtor pierderi. Alte legături ar fi cedat. Din cine ştiece motiv, aceasta nu a făcut-o.

Rămânem îmbrăţişate mult timp, până ce disperarea păleşte.— Mulţumesc, spune ea. Nici tu n-ai să mă pierzi.— Sunt destul de sigură că, dacă aveam de gând, deja aş fi

făcut-o.Zâmbesc.— Ascultă, sunt nişte lucruri cu care aş vrea să te pun la

curent.Îi povestesc despre planurile noastre de a împiedica Biroul

să reseteze experimentele. În timp ce vorbim, mă gândesc laoamenii pe care este gata să-i piardă – tatăl şi mama ei, sora ei–, toate acele legături, alterate pe vecie sau la care se renunţăîn numele purităţii genetice.

— Îmi pare rău, îi spun când termin. Ştiu că tu, probabil, aivrut să ne ajuţi, dar…

— Să nu-ţi pară rău, spune ea, privindu-l lung pe Uriah. Încă

mă bucur că merg în oraş.Încuviinţează, dând din cap de câteva ori.— Îi vei împiedica să reseteze experimentele. Ştiu c-o vei

face.Sper să aibă dreptate.

* * *

Când ajung la salonul Nitei, am la dispoziţie numai zeceminute până ce se termină orele de vizită. Paznicul îşi ridicăochii din cărţile lui şi mă priveşte întrebător.

— Pot să intru? îl întreb eu.— Nu prea am voie să las lumea să intre aici, îmi răspunde

el.— Eu sunt cea care a împuşcat-o, îi spun. Asta nu contează

deloc?— Păi… spune el, ridicând din umeri. Atâta timp cât promiţi

că n-o împuşti iar… Şi că ieşi în zece minute.— S-a făcut.Îmi cere să-mi scot jacheta, pentru a-i arăta că nu am niciun

fel de armă, şi apoi îmi dă voie să intru. Nita tresare, devenindatentă – desigur, pe cât de mult poate. Jumătate din trupul eieste în carcasă de gips, iar una dintre mâini îi este prinsă depat cu cătuşe, de parcă ar putea să evadeze. Părul îi esteîncâlcit, dezordonat, însă, fireşte, încă e drăguţă.

— Ce cauţi aici? mă întreabă ea.Nu-i răspund – verific colţurile încăperii în căutare de camere

de luat vederi şi descopăr una, vizavi de mine, orientată sprepatul de spital pe care îl ocupă Nita.

— Nu există microfoane, îmi spune ea. Ei nu prea fac dinastea pe-aici.

— Bun.Îmi trag un scaun şi mă aşez lângă ea.— Mă aflu aici deoarece am nevoie de informaţii importante

de la tine.— Deja le-am spus tot ce am avut eu chef să le spun, mă

repede ea, aruncându-mi o căutătură urâtă. Nu mai am nimic înplus de adăugat. În special persoanei care m-a împuşcat.

— Dacă nu te-aş fi împuşcat eu, n-aş mai fi fost preferata lui

David şi n-aş mai fi ştiut toate lucrurile pe care le ştiu acum.Arunc o privire spre uşă, nu din pricina unei îngrijorări

întemeiate că cineva ne-ar putea asculta, ci din cauză că suntparanoică.

— Noi avem un plan nou. Matthew şi cu mine. Şi Tobias. Şiva fi necesar să intrăm în Laboratorul Armelor.

— Şi te-ai gândit că eu v-aş putea ajuta în această privinţă?Clatină din cap.— N-am putut intra nici prima dată, îţi aminteşti?— Trebuie să ştiu ce măsuri de securitate s-au luat. David

este singura persoană care cunoaşte codul de acces?— Nu-i… singura persoană, zice ea. Ar fi o prostie. Îl ştiu şi

superiorii lui, dar el e singura persoană din sediu, da.— Bine, în cazul ăsta, care este măsura de securitate de

rezervă? Cea care este activată dacă uşa este aruncată în aer?Ea îşi lipeşte buzele una de cealaltă, în aşa fel încât aproape

că dispar, şi se zgâieşte la carcasa care îi acoperă trupul.— E serul morţii, răspunde ea. Sub formă de aerosoli, e

practic de neoprit. Chiar şi dacă eşti îmbrăcat cu un costum deprotecţie sau cu ceva asemănător, funcţionează până la sfârşit.În felul ăsta, durează doar ceva mai mult. Aşa spun rapoartelelaboratorului.

— Aşadar, serul ucide în mod automat pe oricine care îşicroieşte drum în acea încăpere fără codul de acces? o întrebeu.

— Te surprinde?— Aş zice că nu.Îmi sprijin coatele pe genunchi.— Şi nu e nicio altă cale de a intra, cu excepţia codului lui

David.— Pe care, după cum ai aflat, nu este deloc dornic să-l

împărtăşească.— Nu există nicio şansă ca un PG să poată rezista serului

morţii? continui eu să o întreb.— Nu. Cu certitudine nu.— Cei mai mulţi oameni puri genetic nu pot rezista nici

serului adevărului, îi spun eu. Dar eu pot.— Dacă vrei să te duci să cochetezi cu moartea, eşti invitata

mea.

Se lasă pe spate, rezemându-se de perne.— Am terminat cu asta.— Încă o întrebare, continui eu. Zici că vreau să cochetez cu

moartea. De unde fac rost de explozibili ca să trec de uşă?— De parcă am de gând să-ţi spun asta.— Nu cred c-ai priceput. Dacă acest plan are succes, nu vei

mai fi închisă. Te vei face bine şi vei fi liberă să pleci. Aşa că eîn interesul tău să mă ajuţi.

Mă priveşte lung, de parcă m-ar cântări şi m-ar măsura,încheietura mâinii îi este strânsă de cătuşe, încât metalul îisapă o linie în piele.

— Reggie are materialul explozibil. El te poate învăţa cumsă-l foloseşti, dar nu e bun în acţiune, aşa că, pentru numele luiDumnezeu, nu-l lua şi pe el dacă nu vrei să ai senzaţia că eştidădacă.

— Am notat.— Spune-i că, spre deosebire de uşile obişnuite, va fi nevoie

de două ori mai multă putere de foc pentru a trece prin aceauşă. E extrem de solidă.

Încuviinţez din cap. Ceasul meu bate ora exactă,semnalându-mi că e timpul să plec. Mă ridic şi împing scaunulla loc în colţul în care l-am găsit.

— Îţi mulţumesc pentru ajutor.— Care e planul? vrea ea să ştie. Dacă nu te deranjează să

mi-l împărtăşeşti.Mă opresc, ezitând în alegerea cuvintelor.— Ei bine, zic eu în cele din urmă, hai să spunem că va

şterge sintagma „deteriorat genetic” din vocabularul tuturor.Paznicul deschide uşa, probabil pentru a-mi striga că am

depăşit timpul, dar deja îmi croiesc drum spre ieşire. Privescpeste umăr încă o dată înainte de a ieşi şi o văd pe Nitazâmbind uşor.

CAPITOLUL PATRUZECI

TOBIAS

AMAR ESTE DE ACORD să ne ajute să ajungem în oraşfără să fie necesară multă muncă de convingere. Este dornic deo aventură, aşa cum eram convins că va fi. Stabilim să neîntâlnim în acea seară la cină pentru a discuta planul cuChristina, Peter şi George, care ne vor ajuta să facem rost deun vehicul.

După ce vorbesc cu Amar, mă duc în dormitor şi mă întind,punându-mi o pernă peste cap, reluând ciclic un scenariureferitor la ceea ce îi voi spune lui Zeke atunci când îl voivedea. Îmi pare rău, am făcut ceea ce credeam eu că trebuiasă fac, iar ceilalţi aveau grijă de Uriah, şi nu m-am gândit…

Oamenii intră şi ies din cameră, dau drumul la căldura careîşi face loc prin sistemul de ventilaţie, apoi o închid din nou, şitoate acestea în timp ce eu mă tot gândesc la scenariul acela,ticluind scuze şi apoi renunţând la ele, alegând tonul potrivit,gesturile cuvenite. În cele din urmă, frustrarea pune stăpânirepe mine şi îmi iau perna de pe faţă, aruncând-o apoi în pereteleopus. Cara, care tocmai îşi netezeşte în dreptul şoldurilor bluzacurată cu care s-a îmbrăcat, tresare speriată.

— Credeam că dormi, îmi spune ea.— Iartă-mă!Îşi pipăie părul pentru a se convinge că fiecare şuviţă e la

locul ei. Este atât de grijulie la fiecare mişcare, atât de precisă,încât îmi aminteşte de muzicienii din Prietenie ciupind coardeleunui banjo.

— Am o întrebare, spun eu, ridicându-mă în capul oaselor. Ecumva personală.

— E în regulă.Se aşază vizavi de mine, pe patul lui Tris.— Întreabă-mă.— Cum de ai putut s-o ierţi pe Tris după tot ce i-a făcut

fratelui tău? o întreb eu. Adică, presupunând că ai iertat-o.— Hmm.

Cara se cuprinde cu braţele.— Uneori, cred că am iertat-o. Alteori, nu sunt sigură că am

făcut-o. Nu ştiu cum – e ca şi cum te-ai întreba cum îţi vezi deviaţă mai departe după ce moare cineva. Pur şi simplu o faci,iar ziua următoare o faci din nou.

— Există… vreo modalitate prin care ea să-ţi fi uşuratlucrurile? Orice?

— De ce mă întrebi asta? spune ea, punându-şi o mână pegenunchiul meu. E din cauza lui Uriah?

— Da, îi răspund ferm şi îmi schimb puţin poziţia piciorului,astfel încât mâna ei să nu mai stea pe genunchiul meu.

Nu am nevoie să fiu mângâiat sau consolat, de parcă aş fi uncopil. Nu am nevoie de sprâncenele ei ridicate, de vocea eiblândă, pentru a scoate la iveală un sentiment pe care aşprefera să-l ţin ascuns.

— Bine.Se îndreaptă de spate, iar când deschide din nou gura,

vocea îi sună firesc, ca de obicei.— Cred că cel mai vital lucru pe care l-a făcut – recunosc,

fără ca ea să fi vrut – a fost să mărturisească. Există o diferenţăîntre a recunoaşte şi a mărturisi. A recunoaşte înseamnă să tescuzi pentru lucruri care nu pot fi scuzate; a mărturisi înseamnăa spune pe nume crimei comise în toată gravitatea ei. De astaaveam nevoie.

Dau aprobator din cap.— Şi după ce îi vei fi mărturisit lui Zeke, îmi spune ea,

consider că ar fi de ajutor dacă l-ai lăsa singur atâta timp cât vavoi el să fie lăsat singur. Asta e tot ce poţi face.

Încuviinţez din nou.— Însă, Four, adaugă ea, tu nu l-ai omorât pe Uriah. Nu tu ai

amorsat bomba care l-a rănit. Nu tu ai făcut planul care acondus la acea explozie.

— Dar am luat parte la plan.— Of, nu vrei să taci odată din gură?O spune blând, zâmbindu-mi.— S-a întâmplat. A fost cumplit. Nu eşti perfect. Astea sunt

datele problemei. Nu confunda durerea cu vinovăţia.Preţ de câteva minute, rămânem în tăcerea şi singurătatea

dormitorului, de altfel pustiu, iar eu încerc să las sensul

cuvintelor ei să mă pătrundă.

* * *

Iau cina cu Amar, George, Christina şi Peter la cantină, întrebarul pentru băuturi şi un şir de coşuri de gunoi. Supa din bolulaflat în faţa mea s-a răcit înainte ca eu să pot să mănânc din eaşi încă mai sunt crutoane care plutesc în zeamă.

Amar ne spune unde şi când ne întâlnim, apoi ne ducem peculoarul spre bucătărie pentru a nu fi văzuţi şi el scoate ocutiuţă neagră cu seringi în ea. Ne dă câte una Christinei, luiPeter şi mie, împreună cu câte un pachet de şerveţeleantibacteriene, ambalate individual, lucru cu care, bănuiesc eu,numai Amar îşi va bate capul.

— Ce-i asta? întreabă Christina. Nu am de gând să-miinjectez aşa ceva dacă nu ştiu ce este.

— În regulă.Amar îşi împreunează mâinile.— Există şansa ca noi să ne aflăm încă în oraş atunci când

serul memoriei va fi împrăştiat. Va trebui să vă inoculaţi singuriantidotul, asta în cazul în care nu doriţi să uitaţi tot ceea ce văamintiţi. E acelaşi lucru pe care îl veţi injecta şi în braţelemembrilor familiilor voastre, aşa că nu vă faceţi griji.

Christina îşi întoarce braţul cu faţa în sus şi se plesneştepână ce o venă iese în relief. Din obişnuinţă, îmi înfig acul înpartea laterală a gâtului, în acelaşi fel în care am procedatatunci când am trecut prin peisajul fricii – ceea ce, la unmoment dat, însemna de câteva ori pe săptămână. Amarprocedează la fel.

Observ că Peter se preface că se injectează – atunci cândapasă pistonul în jos, lichidul îi curge pe gât, iar el şi-l ştergenonşalant cu mâneca.

Mă întreb ce senzaţie trebuie să ai să te oferi voluntar să uiţitotul.

* * *

După cină, Christina vine spre mine şi îmi spune:— Trebuie să vorbim.Coborâm treptele care duc la spaţiul subteran al DG-urilor,

cu genunchii legănându-ni-se la unison la fiecare treaptă, şiapoi pe holul multicolor. La capăt, Christina îşi încrucişeazăbraţele, iar deasupra nasului şi gurii ei joacă o lumină purpurie.

— Amar nu ştie că intenţionăm să împiedicăm resetarea?— Nu, îi răspund. El este loial Biroului. Nu vreau să-l implic.— Vezi tu, oraşul e în pragul revoluţiei, zice ea, iar lumina

devine albastră. Motivul Biroului de a-i reseta pe prietenii şi pefamiliile noastre este de a-i împiedica să se omoare unii pe alţii.Dacă împiedicăm resetarea, Loialii o vor ataca pe Evelyn,Evelyn va da drumul serului şi o mulţime de oameni vor muri.Se prea poate ca eu să fiu încă supărată pe tine, dar nu cred cătu vrei să moară atâţia oameni din oraş. În mod special părinţiităi.

Oftez.— Sincer? Nu prea-mi pasă de ei.— Nu se poate să vorbeşti serios, îmi spune încruntându-se.

Totuşi, ei sunt părinţii tăi.— Ba da, vorbesc serios, îi spun. Vreau să-i spun lui Zeke şi

mamei lui ce i-am făcut lui Uriah. În afară de asta, nu-mi preapasă de ceea ce li se întâmplă lui Evelyn şi lui Marcus.

— Poate că nu-ţi pasă de familia ta care dă permanent denecazuri, dar ar trebui să-ţi pese de toţi ceilalţi! îmi spune ea.

Mă apucă de un braţ şi mă smuceşte astfel încât să mă uit înochii ei.

— Four, surioara mea e acolo. Dacă Evelyn şi Loialii senăpustesc unii asupra altora, ea ar putea fi rănită, iar eu nu voifi acolo s-o protejez.

Am văzut-o pe Christina împreună cu familia ei la Ziua pentruVizite, atunci când pentru mine era doar o persoanădezagreabilă transferată din Candoare. Am privit cum mama eiîi aranja gulerul tricoului, zâmbind mândră. Dacă serul memorieieste împrăştiat, acea amintire va fi ştearsă din mintea mamei ei.Dacă nu, familia ei va fi prinsă în mijlocul altei lupte pentrucontrol.

— Deci, ce propui să facem? întreb eu.Îmi eliberează braţul.— Trebuie să existe o cale de a preveni o explozie de

proporţii care să nu antreneze după sine ştergerea amintirilortuturor prin forţă.

— Poate… fac eu o concesie.Nu mă gândisem la asta, fiindcă nu mi se păruse necesar.

Dar e necesar, fireşte că e necesar.— Ai idee cum am putea opri asta?— Practic, e unul dintre părinţii tăi împotriva celuilalt,

remarcă ea. Oare nu există ceva ce să le poţi spune pentru a-iopri să mai încerce să se omoare reciproc?

— Ceva ce să le pot spune? Glumeşti? Ei nu ascultă penimeni. Ei nu fac niciun lucru de pe urma căruia nu potbeneficia în mod direct.

— Deci nu prea ai ce face. Ai să laşi oraşul să se sfâşie înbucăţi.

Mă uit lung la pantofii mei, scăldaţi în lumina verde, cugetândla cele spuse. Dacă aş fi avut alţi părinţi – dacă aş fi avut niştepărinţi rezonabili, mai puţin mânaţi de durere şi de furie şi dedorinţa de răzbunare –, poate că ar fi putut să meargă. Ei ar fiputut fi siliţi să-şi asculte fiul. Din nefericire, nu am alţi părinţi.

Dar aş putea. Aş putea, dacă aş vrea. Doar o idee de ser alamintirilor pusă în cafeaua lor de dimineaţă sau în paharul deapă de seară şi ei ar fi nişte oameni noi, tăbliţe rase, nepătatede trecut. Pentru început, ar trebui învăţaţi chiar şi că au un fiu;ar avea nevoie să-mi înveţe numele iar.

Este aceeaşi tehnică pe care o folosim pentru a-i vindeca pecei de la sediu. Aş putea s-o folosesc pentru a-i vindeca şi peei.

Ridic ochii spre Christina.— Fă-mi rost de serul memoriei, o rog eu. În timp ce tu, Amar

şi Peter vă căutaţi familiile voastre şi pe cea a lui Uriah, eu voiavea grijă de chestia asta. Probabil că nu voi avea destul timpsă ajung la ambii mei părinţi, însă va fi bine şi cu unul singur.

— Cum te vei îndepărta de noi ceilalţi?— Îmi trebuie… nu ştiu, trebuie să inventăm o problemă.

Ceva ce necesită ca unul dintre noi să se despartă de grup.— Ce părere ai de o pană de cauciuc? propune Christina.

Mergem noaptea, nu? Aş putea să-i spun lui Amar să opreascăsă mă duc la toaletă sau ceva de genul, să tai cauciucurile şiapoi va trebui să ne despărţim, ca tu să poţi găsi un alt camion.

Preţ de o clipă, cântăresc ideea. I-aş mărturisi lui Amar ce sepetrece cu adevărat, însă asta presupune desfacerea nodului

complicat de propagandă şi minciuni pe care Biroul l-a inoculatîn mintea lui. Presupunând că aş putea face asta, nu avemtimpul necesar pentru aşa ceva.

Dar, în schimb, avem timp pentru o minciună bine spusă.Amar ştie că tata m-a învăţat de mic cum să pornesc o maşinăfolosind doar o sârmă. Nu şi-ar pune problema dacă m-aş oferivoluntar să găsesc o altă maşină pentru noi.

— Asta o să meargă, îi spun.— Bine.Îşi lasă capul pe o parte.— Deci, chiar ai de gând să ştergi amintirile unuia dintre

părinţii tăi?— Ce faci atunci când părinţii tăi sunt răi? o întreb. Faci rost

de un părinte nou. Dacă unul dintre ei nu are parte de tot aceltrecut care îi cauzează probleme, poate că ei doi pot negocia oînţelegere de pace sau ceva de genul ăsta.

Se încruntă, privindu-mă preţ de câteva secunde, ca şi cândar vrea să-mi zică ceva, dar, în cele din urmă, se mulţumeşte sădea aprobator din cap.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI UNU

TRIS

MIROSUL DE CLOR îmi gâdilă nările. Stau lângă un mopîntr-o debara de la subsol. Tocmai le-am spus tuturor că oricinepătrunde în Laboratorul Armelor merge într-o misiunesinucigaşă. Serul morţii este de neoprit.

— Problema este, spune Matthew, dacă acest lucru e cevapentru care să fim dispuşi să sacrificăm o viaţă.

Aceasta e încăperea în care Matthew, Caleb şi Caraproduceau noul ser, înainte de schimbarea planului. Pe masade laborator, în faţa lui Matthew, sunt împrăştiate eprubete,pahare de laborator şi notiţe mâzgălite. Şiretul pe care îl poartăla gât de obicei e acum în gura lui şi îl molfăie distrat.

Tobias se sprijină de uşă, cu braţele încrucişate. Îmiamintesc cum stătea în acelaşi fel în timpul iniţierii, în vreme cene privea pe noi luptându-ne unii cu alţii, atât de înalt şi deputernic, încât nici n-aş fi visat că avea să-mi acorde mai multde o privire superficială.

— Nu e vorba de răzbunare. Nu e vorba de ceea ce le-aufăcut celor din Abnegaţie. E vorba de faptul că trebuie să-ioprim înainte de a face ceva la fel de rău oamenilor dinexperimente – de a le lua puterea de a controla mii de vieţi.

— Merită, zice Cara. O moarte pentru a salva mii de oamenide la o soartă cumplită? Şi să curmăm puterea sediului de larădăcină, ca să spun aşa? Se mai poate pune problema?

Ştiu ce face ea – pune în balanţă o viaţă contra atâtor vieţi şiamintiri, trăgând, astfel, concluziile. Ăsta e modul în carefuncţionează o minte Erudită şi felul în care funcţionează şimintea cuiva din Abnegaţie, dar nu sunt sigură că astea suntminţile care ne trebuie acum. O viaţă împotriva a mii de amintiri,fireşte că răspunsul e simplu, dar chiar trebuie să fie una dintrevieţile noastre? Chiar trebuie să fim noi cei care să acţioneze?

Dar fiindcă ştiu care va fi răspunsul meu la aceastăîntrebare, gândurile mele se îndreaptă spre o altă întrebare.Dacă trebuie să fie unul dintre noi, care va fi acela?

Trec cu privirea de la Matthew la Cara, care stau în spatelemesei, la Tobias, Christina, cu braţul sprijinit pe o coadă demătură, şi mă opresc în dreptul lui Caleb.

El.O secundă mai târziu, mi se face greaţă de mine însămi.— O, hai, spune-o, zice Caleb, ridicându-şi ochii asupra

mea. Vrei ca eu s-o fac. Cu toţii vreţi.— Nimeni n-a spus asta, intervine Matthew, scuipând şnurul.— Toată lumea se uită fix la mine, spune Caleb. Să nu

credeţi că nu-mi dau seama. Eu sunt cel care a ales tabăragreşită, cel care a lucrat cu Jeanine Matthews; eu sunt cel decare nu vă pasă, aşadar eu ar trebui să fiu cel care moare.

— De ce crezi că Tobias s-a oferit să te scoată din oraşînainte să fii executat?

Vocea mea se proiectează rece, calmă. Mirosul de clor îşiface de lucru cu nasul meu.

— Deoarece nu-mi pasă dacă trăieşti sau mori? Deoarecenu-mi pasă câtuşi de puţin de tine?

El ar trebui să fie cel care moare, gândeşte o parte din mine.Nu vreau să-l pierd, argumentează o altă parte.Nu ştiu în care parte să am încredere, pe care dintre cele

două părţi să o cred.— Tu crezi că eu nu-mi dau seama ce e ura atunci când o

întâlnesc? zice el, clătinând din cap. O văd de fiecare dată cândvă uitaţi la mine. În rarele ocazii când catadicsiţi să vă uitaţi lamine.

Ochii îi strălucesc din pricina lacrimilor. Este pentru primadată de când aproape că am fost executată când îl văd plin deremuşcări în loc să fie defensiv sau plin de scuze. S-ar puteachiar să fie prima dată în ultima vreme când îl văd pe fratelemeu şi nu pe laşul care m-a vândut lui Jeanine Matthews.Brusc, mi se pune un nod în gât.

— Dacă fac asta… începe el.Scutur din cap în semn de nu, dar el ridică o mână.— Opreşte-te! îmi cere el. Beatrice, dacă fac asta… vei

putea să mă ierţi?Pentru mine, atunci când cineva îţi greşeşte, ambii împart

povara acelei greşeli – durerea apasă pe umerii amândurora.Iertarea, în cazul ăsta, înseamnă să alegi să porţi singur

întreaga povară. Trădarea lui Caleb e ceva ce ducem amândoişi, de când a făcut-o, tot ce am vrut era ca el să-mi ia povara.Nu sunt sigură că sunt capabilă să o car toată pe umerii mei –nu sunt sigură dacă sunt destul de puternică sau destul debună.

Însă îl văd îmbărbătându-se singur împotriva sorţii lui, iar euştiu că trebuie să fiu destul de puternică, destul de bună, dacă eca el să se sacrifice pentru noi toţi.

Încuviinţez din cap.— Da, rostesc cu vocea sugrumată. Însă ăsta nu e un motiv

destul de bun ca să o faci.— Am o droaie de motive, mă contrazice Caleb. O voi face.

Bineînţeles c-o voi face.

* * *

Nu sunt sigură de ceea ce tocmai s-a petrecut.Matthew rămâne în urmă pentru a-l ajuta pe Caleb să se

îmbrace cu un costum de protecţie – costumul îl va ţine în viaţăîn Laboratorul Armelor suficient cât să declanşeze virusulserului amintirilor. Aştept până ce restul pleacă înainte săpărăsesc şi eu încăperea. Vreau să mă duc înapoi în dormitor,având drept companie numai propriile gânduri.

Acum câteva săptămâni m-aş fi oferit voluntară să merg înmisiunea de sinucidere – şi chiar am făcut-o. M-am oferit sămerg la sediul Erudiţiei, ştiind că moartea mă aştepta acolo.Dar n-am făcut-o din altruism sau curaj. Am făcut-o pentru căeram vinovată şi o parte din mine voia să piardă tot; o parte dinmine, cea îndurerată, cea suferindă, voia să moară. Oare asta îlmotivează acum pe Caleb? Oare chiar ar trebui să-l las sămoară, astfel încât să aibă senzaţia că şi-a plătit datoria faţă demine?

Merg pe culoarul cu acel curcubeu de lumini şi apoi urcscările. Nu pot nici măcar să mă gândesc la o alternativă – oareaş fi mai dispusă să o pierd pe Christina sau pe Cara sau peMatthew? Nu. Adevărul este că aş fi mai puţin dispusă să-ipierd, căci ei mi-au fost prieteni buni, iar Caleb nu, nu pentrumult timp. Chiar şi înainte ca el să mă fi trădat, m-a părăsitpentru Erudiţi şi nici măcar nu s-a uitat înapoi. Eu am fost cea

care s-a dus să-l viziteze pe el în vremea iniţierii mele, iar el şi-a petrecut tot timpul întrebându-se de ce eram acolo.

Şi nu mai vreau să mor. Mă ridic la înălţimea provocării de a-mi purta vina şi durerea, de a face faţă dificultăţilor pe careviaţa mi le scoate în cale. Unele zile sunt mai grele decât altele,dar eu sunt gata să o trăiesc pe fiecare în parte. De data asta,nu mă pot sacrifica.

Dacă sunt cu adevărat sinceră, trebuie să recunosc căpentru mine a fost o uşurare faptul că el s-a oferit voluntar.

Brusc, nu mă mai pot gândi la asta. Ajung la intrarea în hotelşi mă duc în dormitor, sperând că mă voi putea prăbuşi pur şisimplu pe pat şi să dorm, dar Tobias mă aşteaptă pe culoar.

— Eşti bine? mă întreabă.— Da, îi răspund. Însă n-ar trebui să fiu.Duc mâna la frunte.— Am impresia că deja l-am jelit. De parcă ar fi murit în

secunda în care l-am văzut în sediul Erudiţiei, atunci când m-am dus acolo. Înţelegi?

Curând după aceea, i-am mărturisit lui Tobias că îmipierdusem întreaga familie. Iar el m-a consolat, spunându-mi căacum el era familia mea.

Aşa şi simt. Ca şi cum între noi totul este împletit laolaltă,prietenie şi iubire şi familie, astfel încât nu-mi pot da seama dediferenţa dintre ele.

— Cei din Abnegaţie au propriile lor păreri despre asta, ştii?îmi spune el. Despre acele momente când îi laşi pe alţii să sesacrifice pentru tine, chiar dacă e o dovadă de egoism. Ei spuncă dacă sacrificiul este calea supremă prin care acea persoanăîţi arată că te iubeşte, atunci ar trebui să-i permiţi să o facă.

Se sprijină cu umărul de perete.— În situaţia de faţă, ăsta e cel mai mare dar pe care i-l poţi

face. Exact aşa cum a fost atunci când ambii tăi părinţi au muritpentru tine.

— Şi totuşi, nu sunt sigură că iubirea este ceea ce l-a motivatpe el, spun eu, închizând ochii. Mai curând vinovăţia, se pare.

— Poate, recunoaşte Tobias. Dar de ce s-ar simţi vinovat căte-a trădat dacă nu te-ar iubi?

Încuviinţez din cap. Ştiu că fratele meu mă iubeşte şi că m-aiubit mereu, chiar şi atunci când mi-a făcut rău. Ştiu că şi eu îl

iubesc. Însă, oricum, am senzaţia că ceva e greşit.Totuşi, pe moment pot să mă simt împăcată, ştiind că e ceva

ce părinţii mei ar fi putut înţelege dacă ar fi fost acum de faţă.— Poate că nu e momentul potrivit, îmi zice el, dar e ceva ce

vreau să-ţi spun.Imediat mă încordez, temându-mă că are de gând să

numească vreuna dintre crimele mele care n-au fostdescoperite, sau o mărturisire care îl roade, sau poate ceva lafel de dificil. Pe chip nu i se poate citi nicio expresie.

— Vreau doar să-ţi mulţumesc, continuă el pe un toncoborât. Un grup de oameni de ştiinţă ţi-a adus la cunoştinţă căgenele mele sunt deteriorate, că e ceva în neregulă cu mine –ţi-au arătat testele care o dovedeau. Şi până şi eu am începutsă cred.

Mă mângâie pe faţă, degetul lui mare urmărindu-mi conturulpomeţilor, şi mă priveşte intens şi insistent.

— Tu n-ai crezut asta niciodată, continuă el. Nici pentru oclipă. Tu mereu ai insistat că eram… nu ştiu, întreg.

Îi acopăr palma cu a mea.— Păi, chiar eşti.— Nimeni nu mi-a mai spus asta până acum, îmi şopteşte el

blând.— Este ceea ce meriţi să auzi, rostesc eu pe un ton ferm,

timp în care privirea mi se înceţoşează din pricina lacrimilor. Căeşti întreg, că meriţi să fii iubit, că eşti cea mai bună persoanăpe care am cunoscut-o vreodată.

Tocmai când ultimul cuvânt îmi iese de pe buze, el măsărută.

Îl sărut şi eu atât de dur, că îl doare, şi îmi răsucesc degeteleîn tricoul lui. Îl împing pe hol şi apoi pe uşa care dă spre ocameră de lângă dormitor, puţin mobilată. Deschid uşa cucălcâiul.

Exact aşa cum eu am insistat mereu asupra faptului că elmerită, el a insistat mereu pe tăria mea, a insistat că aptitudinilemele erau mai grozave decât credeam eu. Şi ştiu, fără să mi sespună, că asta e ceea ce face iubirea adevărată – te transformăîn ceva mai bun, în ceva mai mult decât ai crezut că ai putea fi.

Iar această iubire este adevărată.Îşi trece degetele prin părul meu, prinzând câteva şuviţe, îmi

tremură mâinile, dar nu-mi pasă dacă observă, nu-mi pasădacă mi-e frică de cât de intens e acest moment. Îl apuc detricou, trăgându-l mai aproape, şi îi rostesc numele, oftând, cugura lipită de a lui.

Uit că el e altă persoană; în loc de asta, am impresia că el eo altă parte din mine, la fel de esenţial ca o inimă, un ochi sauun braţ. Îi scot cămaşa peste cap. Îmi trec degetele pe pielea luidezgolită, de parcă ar fi a mea.

Mâinile lui mă prind de bluză şi mi-o dau jos, dar apoi îmiamintesc că sunt scundă şi cu pieptul plat şi am o paloarebolnăvicioasă, aşa că mă trag înapoi.

El mă priveşte, nu ca şi cum ar aştepta o explicaţie, ci deparcă eu aş fi singurul lucru la care merită să se uite.

Îl privesc şi eu, dar tot ce văd mă face să mă simt mai rău –el e chipeş, chiar şi tatuajele negre şi şerpuitoare de pe pielealui alcătuiesc o operă de artă. Cu o clipă în urmă eram convinsăcă ne potriveam perfect, şi poate că încă ne potrivim – darnumai cu hainele pe noi.

Însă el continuă să mă privească în felul acela.Îmi zâmbeşte, uşor, timid. Apoi îşi pune mâinile pe talia mea

şi mă trage spre el. Se apleacă şi mă sărută printre degetele luişi şopteşte „frumoasă” pe abdomenul meu.

Iar eu îl cred.Se ridică şi îşi lipeşte buzele de ale mele, cu gura deschisă,

cu mâinile pe şoldurile mele goale, petrecându-şi degetele marisub betelia jeanşilor mei. Îl mângâi pe piept, mă sprijin de el,simţindu-i oftaturile până în măduva oaselor.

— Te iubesc, să ştii, îi spun.— Ştiu, vine replica lui.Ridicând din sprâncene, se apleacă şi îşi trece un braţ pe

sub picioarele mele, aruncându-mă pe umerii lui. Scap un hohotde râs, pe jumătate de bucurie şi pe jumătate de emoţie, iar elmă cară în partea opusă a camerei, lăsându-mă să cadneceremonios pe canapea.

Se întinde şi el alături de mine, iar eu îmi trec degetele pesteflăcările care îi învăluie cavitatea toracică. E puternic şi suplu şisigur pe el.

Şi e al meu.Îmi potrivesc gura peste a lui.

* * *

Îmi era teamă că, dacă am fi rămas împreună, aveam să neciocnim iar şi iar şi că, în cele din urmă, impactul avea să măfrângă. Dar acum ştiu că sunt ca o lamă, iar el este ca o piatrăde ascuţit…

Sunt prea puternică pentru a mă frânge aşa de uşor şi, defiecare dată când îl ating, devin mai bună, mai ascuţită.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI DOI

TOBIAS

PRIMUL LUCRU pe care îl văd atunci când mă trezesc, totpe canapeaua din camera hotelului, e tatuajul cu păsărilezburătoare de pe clavicula lui Tris. Cămaşa ei, pe care, dincauza frigului, am recuperat-o în toiul nopţii de pe podea, s-aridicat în partea pe care ea stă întinsă.

Am mai dormit şi înainte atât de aproape unul de celălalt,dar, de data asta, pare diferit. În trecut o făceam pentru a neconsola sau a ne proteja; acum suntem aici pentru că vrem săfim – şi pentru că am adormit înainte să ne putem întoarce îndormitor.

Întind mâna şi îi ating cu buricele degetelor tatuajele, iar eadeschide ochii.

Mă cuprinde cu o mână şi se trage peste perne pentru a stalipită de mine, caldă şi suavă şi pliabilă.

— ’Neaţa, îi spun.— Şşt, face ea. Dacă nu o bagi în seamă, poate că o să

dispară.O trag spre mine, punându-mi mâna pe şoldul ei. Ochii îi

sunt larg deschişi, alerţi, chiar dacă de-abia s-a trezit. O sărutpe obraz, apoi pe bărbie, apoi pe gât, unde rămân preţ decâteva secunde. Mă strânge mai tare de talie, după careoftează aproape de urechea mea.

Autocontrolul meu e pe cale să dispară în cinci, patru, trei…— Tobias, şopteşte ea. Urăsc să-ţi spun asta, dar… cred că

avem câteva lucruri de făcut azi.— Pot aştepta, zic eu, cu gura lipită de umărul ei, şi îi sărut,

lent, primul tatuaj.— Ba nu, nu pot! exclamă ea.Mă trântesc înapoi pe perne şi mă simt rece fără corpul ei

lipit de al meu.— Mda. În legătură cu asta – mă gândeam că fratelui tău nu

i-ar face rău nişte trageri la ţintă. Doar aşa, în caz de nevoie.— Asta e o idee bună, spune ea încet. A tras cu pistolul… de

câte ori? O dată? De două ori?— Pot să-l învăţ eu, îi propun. Dacă există vreun lucru la

care mă pricep, acela e ţintitul. Şi asta ar putea să-l facă să sesimtă mai bine.

— Îţi mulţumesc.Se ridică şi îşi trece degetele prin păr. În lumina dimineţii

pare mai deschis, ca şi când ar avea fire de aur.— Ştiu că nu îl ai la suflet, dar…— Dar dacă tu ai de gând să uiţi ce ţi-a făcut, o întrerup eu,

luând-o de mână, atunci voi încerca să fac acelaşi lucru.Ea îmi zâmbeşte şi mă sărută pe obraz.

* * *

Ridic palma la ceafă şi şterg picăturile de apă care au rămasacolo după duş. Eu, Tris, Caleb şi Christina ne aflăm în sala deantrenament din zona de la subsol a celor deterioraţi genetic –e rece şi prost luminată şi plină de echipamente, arme deantrenament şi saltele şi căşti şi ţinte, tot ce ne-am putea dori.Aleg cea mai bună armă de tras la ţintă, cea care are aproapedimensiunea unui pistol, doar că e mai groasă, şi i-o întind luiCaleb.

Degetele lui Tris se strecoară între ale mele. În dimineaţaasta, toate lucrurile par mai simple: fiecare zâmbet şi fiecarerâset, fiecare cuvânt şi fiecare mişcare.

Dacă vom avea succes cu ceea ce ne-am propus să facemîn seara asta, mâine Chicago va fi un loc mai sigur, Biroul se vaschimba pentru totdeauna, iar eu şi Tris vom putea să neclădim undeva o nouă viaţă. Poate că va fi un loc unde voiputea da pistoalele şi cuţitele pe instrumente mult maiproductive, cum ar fi şurubelniţele, cuiele şi lopeţile. Îndimineaţa asta cred că aş putea avea acel noroc. Aş putea.

— Nu are gloanţe adevărate, spun eu, dar se pare că l-auproiectat astfel încât să fie cât mai asemănător cu unul dintrepistoalele pe care le vei folosi. Oricum, pare a fi adevărat.

Caleb ţine pistolul doar cu buricele degetelor, de parcă seteme că se va sparge în mâinile lui.

Râd.— Prima lecţie: nu-ţi fie teamă de el. Ţine-l bine. Ai mai avut

unul în mână, îţi aminteşti? Ne-ai scos din sediul Prieteniei cuacea împuşcătură.

— A fost noroc pur, zice Caleb, răsucind într-una pistolul casă-l examineze din fiecare unghi.

Îşi împinge limba în obraz, ca şi când ar rezolva o problemăde matematică.

— Nu a fost rezultatul îndemânării mele, concluzionează el.— Mai bine norocos decât ghinionist, îi spun eu. Putem lucra

acum la îndemânare.Arunc o privire spre Tris. Ea îmi zâmbeşte, după care îi

şopteşte Christinei ceva la ureche.— Băţoaso, tu ai venit aici să ne ajuţi sau care-i treaba? o

întreb eu.Folosesc vocea pe care am cultivat-o ca instructor de iniţiere,

cu toate că acum e doar în glumă.— Dacă îmi amintesc corect, ţi-ar prinde bine să exersezi

nişte trageri cu mâna dreaptă. Şi ţie, Christina.Tris se strâmbă la mine, după care ea şi Christina

traversează încăperea pentru a-şi alege armele.— Bine, acum întoarce-te cu faţa spre ţintă şi scoate piedica!În cealaltă parte a încăperii există o ţintă, mult mai sofisticată

decât cele din lemn din sălile de antrenament ale Neînfricaţilor.Cea de aici are trei cercuri în trei culori diferite (verde, galben şiroşu), aşa că e mult mai uşor să observi unde a lovit glonţul.

— Hai să vedem cum ai trage tu în mod normal.El ridică pistolul cu o mână, ia o poziţie de atac ciudată, ca şi

când s-ar pregăti să ridice un lucru extrem de greu, şi trage.Pistolul se smuceşte în spate şi în sus, trimiţând glonţul undevaaproape de tavan. Îmi acopăr gura cu mâna pentru a-mi înăbuşizâmbetul.

— Nu e nevoie să chicoteşti, se plânge Caleb iritat.— Cărţile nu te învaţă totul, nu-i aşa? spune Christina.

Trebuie să-l ţii cu ambele mâini. Nu arată la fel de mişto, darnici nu impresionezi prea tare dacă ataci tavanul.

— Nu încercam să arăt mişto!Christina se ridică, cu picioarele uşor strâmbe, şi îşi înalţă

ambele mâini. Studiază ţinta preţ de o clipă, după care trage.Glonţul de antrenament loveşte cercul exterior al ţintei şiricoşează, căzând pe jos. Lasă un cerc de lumină pe ţintă,

marcând locul impactului. Mi-aş dori să fi avut parte de aceastătehnologie în timpul antrenamentului de iniţiere.

— O, minunat! fac eu. Ai lovit aerul care înconjoară trupulobiectivului tău. Cât de folositor!

— Sunt puţin cam ruginită, recunoaşte Christina zâmbind.— Cred că cea mai uşoară metodă de a învăţa e să mă imiţi,

îi spun lui Caleb.Adopt poziţia pe care o folosesc mereu, comodă şi naturală,

şi îmi ridic ambele mâini, strângând pistolul cu una şistabilizându-l cu cealaltă.

Caleb încearcă să mă imite, începând cu picioarele şicontinuând cu partea superioară a corpului. Oricât de dornică arfi fost Christina să râdă de el, capacitatea lui de a analiza îl facesă aibă succes – îl văd schimbând unghiuri şi distanţe şitensiuni şi eliberări în timp ce se uită la mine, străduindu-se săfacă totul corect.

— Bun, îi zic eu când a terminat. Acum concentrează-te peceea ce încerci să nimereşti şi pe nimic altceva.

Privesc spre centrul ţintei şi încerc s-o las să mă înghită.Distanţa nu mă deranjează – glonţul va călători în linie dreaptă,la fel cum ar fi făcut-o dacă aş fi fost mai aproape. Inspir şi măpregătesc, expir şi trag, iar glonţul se duce exact acolo undevoiam: în cercul roşu, chiar în mijlocul ţintei.

Fac un pas înapoi, ca să-l văd pe Caleb cum se descurcă.Poziţia e perfectă, felul în care ţine pistolul e perfect, dar e rigid,ca o statuie cu o armă în mână. Ia o gură de aer şi o reţine întimp ce trage. De data asta, reculul nu îl mai sperie atât de tare,iar glonţul atinge marginea ţintei.

— Bun, spun eu din nou. Cred că mai trebuie doar să teacomodezi cu arma. Eşti foarte încordat.

— Te miră? mă întreabă el.Vocea îi tremură, însă numai la finalul fiecărui cuvânt. Are

privirea unei persoane care ţine ascunse înăuntru terori pesteterori. Am avut două clase de novici cu exact aceeaşi expresie,dar niciunul dintre ei nu se lupta cu lucrurile pe care le are deînfruntat Caleb acum.

Clatin din cap şi rostesc pe un ton scăzut:— Fireşte că nu. Dar trebuie să înţelegi că, dacă nu eliberezi

această tensiune până diseară, s-ar putea să nu apuci să

ajungi la Laboratorul Armelor. Şi cu ce ne-ar mai ajuta asta?El oftează.— Tehnica fizică e importantă, continui eu. Dar nu e decât un

joc al minţii, iar tu eşti norocos, fiindcă ştii cum funcţioneazăastfel de jocuri. Nu te antrenezi doar pentru tragerea propriu-zisă, ci şi pentru concentrare. Şi apoi, când te afli într-o situaţieîn care lupţi pentru viaţa ta, concentrarea va fi atât de adâncîntipărită, încât se va întâmpla în mod natural.

— Nu ştiam că Neînfricaţii erau atât de interesaţi săantreneze creierul, spune Caleb. Tris, pot să te văd şi pe tinetrăgând la ţintă? Nu cred că te-am văzut vreodată să tragi cupistolul fără să ai vreo rană de glonţ în umăr.

Tris zâmbeşte puţin şi se întoarce cu faţa spre ţintă. Cândam văzut-o pentru prima oară trăgând cu pistolul în timpulantrenamentului Neînfricaţilor, arăta ciudat, ca o pasăre. Darsilueta ei subţire, fragilă, a devenit zveltă şi musculoasă, iarcând ţine arma în mână o face ca şi când ar fi cel mai uşorlucru din lume. Mijeşte puţin un ochi, îşi schimbă greutatea şitrage. Glonţul ei nu nimereşte chiar în mijlocul ţintei, dar efoarte aproape. Evident impresionat, Caleb ridică dinsprâncene.

— Nu fi atât de surprins! spune Tris.— Scuze. Eu doar… tu erai foarte neîndemânatică, îţi

aminteşti? Nu ştiu cum de-am ratat această transformare.Tris ridică din umeri, dar când priveşte în altă parte, obrajii îi

sunt roşii şi pare mulţumită. Christina trage din nou, dar, dedata asta, glonţul nimereşte aproape în mijloc.

Mă dau înapoi ca să-l las pe Caleb să exerseze şi ourmăresc pe Tris trăgând din nou, privind cât de ferm ţinepistolul atunci când apasă pe trăgaci. O ating pe umăr şi măapropii de urechea ei.

— Îţi aduci aminte când te antrenai în timpul iniţierii şi pistolulaproape că te-a lovit în faţă?

Ea încuviinţează din cap cu un zâmbet.— Îţi aduci aminte când te antrenai în timpul iniţierii şi eu am

făcut asta? spun eu, petrecându-mi mâna în jurul ei şi apăsând-o pe abdomen.

Ea inspiră adânc şi murmură:— Nu cred c-am să uit vreodată.

Se răsuceşte pe călcâie şi îmi trage faţa către ea, lipindu-şiburicele degetelor pe bărbia mea. Ne sărutăm, şi o aud peChristina bombănind ceva în legătură cu asta, dar, pentru primaoară, nu-mi pasă câtuşi de puţin.

* * *

După antrenament, nu prea mai avem altceva de făcut decâtsă aşteptăm. Tris şi Christina iau explozibilii de la Reggie şi îlînvaţă pe Caleb cum să îi folosească. Apoi, Matthew şi Carasunt absorbiţi de o hartă, examinând rute diferite din sediupentru a ajunge la Laboratorul Armelor. Eu şi Christina neîntâlnim cu Amar, George şi Peter pentru a trece din nou prinruta pe care o vom folosi pentru a merge în oraş. Tris estechemată la o şedinţă de consiliu de ultimă oră. Matthew îşipetrece ziua inoculând oameni împotriva serului memoriei, peCara, Caleb, Tris, Nita, Reggie şi pe el însuşi.

Nu avem prea mult timp să ne gândim la importanţa lucruluipe care urmează să-l facem: vom opri o revoluţie, vom salvaexperimentele, vom schimba Biroul pentru totdeauna.

Când Tris pleacă, mă duc la spital să-l văd pe Uriah pentruultima oară înainte să-i aduc familia.

Odată ajuns acolo, nu pot intra. Privind prin geam, măcar potpretinde că doarme şi că, dacă l-aş atinge, s-ar trezi şi ar zâmbişi ar face o glumă. Înăuntru aş putea vedea cât de lipsit de viaţăeste acum şi cum şocul pe care l-a suferit creierul lui a luatultimele părţi din el care îl defineau ca fiind Uriah.

Îmi strâng mâinile pumn pentru a le masca tremurul.Matthew se apropie din celălalt capăt al culoarului, cu mâinile

în buzunarele uniformei sale bleumarin. Merge relaxat, cu paşisiguri.

— Salut.— Salut, îi răspund.— Tocmai am inoculat-o pe Nita, spune el. Azi e într-o pasă

mai bună.— Mă bucur.Matthew loveşte geamul cu încheieturile degetelor.— Carevasăzică… te duci mai târziu să-i aduci familia? Aşa

mi-a spus Tris.

Încuviinţez din cap.— Pe fratele lui şi pe mama lor.M-am mai întâlnit cu mama lor. E o femeie minionă cu o

atitudine energică şi una dintre puţinele persoane Neînfricatecare fac lucrurile în linişte şi simplu. O plăceam şi mi-era fricăde ea în acelaşi timp.

— Nu au tată? întreabă Matthew.— A murit când ei erau mici. Nu e un lucru surprinzător

printre Neînfricaţi.— Corect.Rămânem tăcuţi o vreme şi îi sunt recunoscător că e aici,

stăvilindu-mi astfel durerea. Ştiu că ieri Cara avea dreptatecând mi-a spus că nu l-am omorât pe Uriah, dar eu încă simt căam făcut-o şi probabil mereu voi simţi asta.

— Tot voiam să te întreb, rup eu tăcerea la un moment dat.De ce ne ajuţi cu asta? Pare a fi un risc imens pentru cinevacare nu are vreun interes personal în rezultatul pe care îl vomobţine.

— Ba am, recunoaşte Matthew. E o poveste lungă.Îşi încrucişează braţele la piept, iar apoi începe să tragă de

şnurul de la gât.— A existat cândva o fată, spune el. Era deteriorată genetic,

iar asta însemna că nu aveam voie să fiu cu ea, corect?Trebuia să fim siguri că ne vom împerechea cu parteneri„optimi”, pentru a produce descendenţi superiori din punct devedere genetic sau ceva de genul ăsta. Ei bine, aveam chef sămă răzvrătesc şi era ceva atrăgător în privinţa acestui lucruinterzis, aşa că am început să ieşim împreună. Nu am vrut sădevină ceva serios, dar…

— A devenit.— Da, încuviinţează el. Ea a fost cea care m-a convins că

poziţia sediului în ceea ce priveşte deteriorarea genetică eracam incorectă. Ea era o persoană mai bună decât mine, maibună decât voi putea fi eu vreodată. Iar apoi a fost atacată. Ungrup de oameni puri genetic au bătut-o. Avea o gură mare şi nustătea niciodată la locul ei – cred că a avut ceva de-a face cuasta, sau poate că nu, poate că oamenii pur şi simplu fac astfelde lucruri pentru că aşa vor ei, şi când încerc să găsesc unmotiv, nu rămân decât cu dureri de cap şi frustrări.

Mă uit mai atent la şnurul cu care se joacă. Mereu am crezutcă era negru, dar acum, privindu-l mai îndeaproape, văd că defapt e verde – culoarea pe care o au uniformele personaluluiajutător.

— În fine. A fost rănită destul de grav, dar unul dintre cei purigenetic era odrasla unui membru al consiliului. El a pretins căatacul a fost provocat şi asta a fost scuza pe care ei au folosit-ocând l-au condamnat pe acel puşti şi pe ceilalţi GP să facă nişteore de muncă în folosul comunităţii, dar eu ştiam ce ştiam.

Dă din cap în timp ce rosteşte cuvintele.— Ştiam că l-au lăsat să scape basma curată, întrucât pe ea

o considerau inferioară lor. De parcă cei puri genetic bătuserăun animal.

Un fior ia naştere la ceafă şi îmi coboară pe şira spinării.— Ce…— Ce s-a întâmplat cu ea? zice el, uitându-se adânc în ochii

mei. A murit un an mai târziu în timpul unei operaţii care trebuiasă repare o parte din daune. A fost un ghinion – o infecţie.

Îşi lasă mâinile jos.— Ziua în care a murit a fost ziua în care am început s-o ajut

pe Nita. Totuşi, am considerat că planul ei recent nu era unulprea bun şi de aceea n-am mai ajutat-o. Şi totuşi, nici nu mi-ambătut capul prea tare s-o opresc.

Mă gândesc la lucrurile pe care ar trebui să le spună cinevaîn astfel de momente, scuzele şi condoleanţele, şi nicio frază numi se pare bună. În schimb, las tăcerea să se întindă între noi.Este singurul răspuns adecvat pe care i-l pot da după tot ce mi-a povestit, singurul lucru care face dreptate tragediei, în loc săremediez repede situaţia cu nişte cuvinte şi să trec mai departe.

— Ştiu că nu pare, zice Matthew, dar îi urăsc.Muşchii maxilarului său se încordează. Nu mi-a dat niciodată

impresia că ar fi o persoană calmă, dar nici una rece. Asta adevenit acum, un om învăluit în gheaţă, cu ochi duri şi o voceprecum o respiraţie îngheţată.

— Şi m-aş fi oferit voluntar să mor în locul lui Caleb… dacănu m-aş încăpăţâna să-i văd cum suferă repercusiunile. Vreausă-i văd buimăciţi sub puterea serului memoriei, fără să mai ştiecine sunt cu adevărat, fiindcă asta mi s-a întâmplat mie când eaa murit.

— Asta pare a fi o pedeapsă adecvată, spun eu.— Mult mai adecvată decât să-i omorâm, zice Matthew. Şi, în

plus, eu nu sunt un ucigaş.Nu mă simt în largul meu. Nu mi se întâmplă des să

descopăr adevărata persoană care se ascunde în spatele uneimăşti afabile, să descopăr cele mai întunecate părţi ale uneipersoane. Şi, când se întâmplă asta, nu e un lucru plăcut.

— Îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat lui Uriah, spuneMatthew. Te las cu el.

Îşi bagă din nou mâinile în buzunar şi îşi vede în continuarede drum, fluierând.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI TREI

TRIS

ÎNTRUNIREA DE URGENŢĂ a consiliului e cam aceeaşi:confirmări că virusurile vor fi aruncate deasupra oraşelor înaceastă seară, discuţii despre avioanele care vor fi folosite şiora la care vor decola. Eu şi David facem schimb de cuvinteprietenoase odată ce se termină şedinţa, iar apoi mă strecor dinîncăpere şi mă îndrept spre hotel în timp ce restul oamenilorîncă beau cafea.

Tobias mă duce în atriumul din apropierea dormitorului de lahotel şi stăm o vreme acolo, vorbind şi sărutându-ne şi arătândcu degetul către cele mai ciudate plante. Sunt lucruri pe care lefac oamenii normali – merg la întâlnire, vorbesc despre lucrurilipsite de importanţă, râd. Am avut prea puţine momente deacest gen. Aproape tot timpul petrecut împreună a fost folositfugind de ameninţări sau către ameninţări. Şi, totuşi, prevăd unmoment în viitorul apropiat când nu vom mai fi nevoiţi să facemaşa ceva. Vom reseta oamenii de la sediu şi vom munciîmpreună pentru a reconstrui acest loc. Poate că atunci vomafla dacă ne descurcăm la fel de bine cu momentele liniştite,aşa cum o facem cu momentele agitate.

De-abia aştept!Şi soseşte şi momentul când Tobias trebuie să plece. Eu

stau cu o treaptă mai sus decât el în atrium, aşa că suntem laaceeaşi înălţime.

— Nu-mi place ideea de a nu fi alături de tine în seara asta,spune el. Nu mi se pare o idee prea bună să te las singură cu oastfel de povară pe umeri.

— Ce, crezi că nu pot să mă descurc? ripostez eu un pic îndefensivă.

— Bineînţeles că nu la asta mă gândeam.Îmi prinde faţa cu mâinile şi îşi apleacă fruntea, lipind-o de a

mea.— Pur şi simplu nu vreau să te ocupi singură de asta.— Iar eu nu vreau să te ocupi singur de familia lui Uriah,

spun eu pe un ton blând. Dar cred că astea sunt lucruri pe caretrebuie să le facem separat. Mă bucur că voi putea fi alături deCaleb înainte ca… ştii tu. Va fi frumos să nu trebuiască să măîngrijorez în acelaşi timp şi pentru tine.

— Da, admite el, închizând ochii. Abia aştept ziua de mâine,când mă voi întoarce şi tu îţi vei fi terminat treburile şi vomputea hotărî ce se va întâmpla mai departe.

— Îţi pot spune de pe-acum că va conţine multe de-astea, îizic, după care îmi lipesc buzele de ale lui.

El îşi coboară mâinile de pe obrajii mei pe umeri, apoialunecă încet-încet pe spatele meu. Degetele lui găsesc tivulcămăşii mele şi se strecoară pe dedesubt, calde şi insistente.

Brusc, sunt conştientă de absolut tot ceea ce se întâmplă, deapăsarea gurii lui şi de gustul sărutului nostru şi de textura pieliilui şi de lumina portocalie care străluceşte peste pleoapelemele închise şi de mirosul unor lucruri verzi, a unor lucruri carecresc în aer. Când mă retrag şi el îşi deschide ochii, le analizeztoate detaliile: peticul albastru-deschis din irisul stâng, albastrul-închis care mă face să mă simt ca şi când aş fi în siguranţă îninteriorul lui, ca şi când aş visa.

— Te iubesc, îi spun.— Şi eu te iubesc, îmi spune el. Ne vedem curând!Mă sărută din nou, blând, apoi iese din atrium. Eu rămân

nemişcată sub raza de lumină, până ce soarele dispare.Acum e timpul să fiu alături de fratele meu.

CAPITOUL PATRUZECI ŞI PATRU

TOBIAS

VERIFIC ECRANELE înainte să plec să mă întâlnesc cuAmar şi George. Evelyn s-a refugiat la sediul Erudiţiei,împreună cu acoliţii ei fără facţiune, studiind harta oraşului.Marcus şi Johanna se află într-o clădire de pe MichiganAvenue, la nord de clădirea Hancock, prezidând o şedinţă.

Sper că acolo se vor afla şi peste câteva ore, când mă voihotărî pe care dintre părinţii mei să-l resetez. Amar ne-a datpuţin peste o oră pentru a-i găsi şi inocula pe cei din familia luiUriah şi pentru a ne întoarce la sediu neobservaţi, aşa că nuam timp decât pentru unul dintre ei.

* * *

Zăpada se învârtejeşte afară, zburând în bătaia vântului.George îmi oferă un pistol.

— E periculos acolo, spune el. Cu toate chestiile pe care lefac Loialii acum.

Iau pistolul fără ca măcar să-l privesc.— Sunteţi familiarizaţi cu planul? întreabă George. Am să vă

monitorizez de-aici, din încăperea de control mică. Totuşi,ţinând cont de felul în care zăpada asta interferează cucamerele de supraveghere, nu ştiu cât de folositor voi fi înseara asta.

— Şi unde vor fi ceilalţi oameni care se ocupă de pază?— La băut? opinează George, ridicând din umeri. Le-am

spus să-şi ia liber în seara asta. Nimeni nu va observa că adispărut camionul. Va fi bine, vă promit.

Amar zâmbeşte.— Bine, atunci, hai să ne urcăm!George îl strânge pe Amar de braţ şi nouă ne face cu mâna.

În vreme ce toţi ceilalţi îl urmează pe Amar către camionulparcat afară, îl apuc pe George de mână şi îl reţin. Îmi aruncă oprivire ciudată.

— Să nu-mi pui nicio întrebare în legătură cu asta, fiindcă n-am să-ţi răspund, îi spun. Dar te rog să te inoculezi împotrivaserului memoriei, bine? Cât mai curând posibil. Matthew tepoate ajuta.

Mă priveşte încruntat.— Fă-o şi atât, îi spun, după care mă îndrept către camion.Fulgii de zăpadă mi se prind în păr şi, cu fiecare respiraţie,

scot pe nări spirale de aburi. Christina se izbeşte de mine îndrumul spre camion şi îmi strecoară ceva în buzunar. O fiolă.

Când intru pe locul din dreapta, văd că Peter e cu ochii penoi. Încă nu ştiu sigur de ce a insistat atâta să vină, dar ştiu cătrebuie să am grijă cu el.

În camion e cald şi, curând, suntem cu toţii acoperiţi debroboane de apă în loc de zăpadă.

— Ce noroc pe capul tău, spune Amar. Tu ai să-l ghidezi peşofer.

Îmi întinde un ecran de sticlă cu dungi luminoase încâlcite canişte vene. Mă uit mai atent şi văd că sunt străzi, iar cea mailuminoasă dungă trasează drumul nostru printre ele.

— Ai nevoie de-o hartă? remarc eu, ridicând din sprâncene.Nu ţi-a trecut niciodată prin minte să… te îndrepţi spre clădirilecele mai mari?

Amar face o grimasă.— Nu conducem direct spre oraş, trebuie să urmăm un drum

sigur. Acum, ţine-ţi pliscul şi manevrează harta!Găsesc un punct albastru pe hartă, care marchează poziţia

noastră. Amar se bagă prin zăpadă, care cade atât de iute,încât câmpul meu vizual se reduce la doar câţiva metri.

Clădirile pe lângă care trecem arată ca nişte silueteîntunecate care trag cu ochiul printr-un văl alb. Amar conducecu viteză, bazându-se pe greutatea camionului pentru amenţine echilibrul. Văd luminile oraşului drept în faţă, printrefulgii de zăpadă. Uitasem cât de aproape ne aflăm de el,deoarece totul e atât de diferit dincolo de graniţele lui.

— Nu pot să cred că ne întoarcem, spune Peter pe un toncoborât, ca şi când nu ar aştepta vreun răspuns.

— Nici eu, zic, fiindcă e adevărat.Distanţa pe care Biroul a ţinut-o faţă de restul lumii este un

rău distinct de războiul pe care intenţionează să îl poarte cu

amintirile noastre – mult mai subtil, dar, în felul lui, la fel desinistru. Ei aveau toate resursele necesare pentru a ne ajuta, întimp ce noi sufeream în facţiunile noastre, dar, în schimb, aupreferat să ne lase să ne distrugem. Să ne lase să murim. Săne lase să ne omorâm unii pe alţii. Abia acum, când suntem pecale să distrugem mai mult decât un nivel acceptabil dematerial genetic, s-au hotărât să intervină.

Sărim în sus şi-n jos în timp ce camionul lui Amar goneştepeste liniile de tren, ţinându-ne aproape de zidul de ciment dindreapta noastră.

Mă uit la Christina prin oglinda retrovizoare. Genunchiul eidrept se balansează într-una.

* * *

Încă nu ştiu cui să-i fur amintirile: lui Marcus sau lui Evelyn?De regulă, aş încerca să hotărăsc care ar fi cea mai altruistă

decizie, dar, în acest caz, oricare alegere pare egoistă. Să îlresetez pe Marcus ar însemna să îl şterg din această lume peomul pe care îl urăsc şi de care mă tem. Ar reprezentaeliberarea mea faţă de puterea lui de influenţă.

Să o resetez pe Evelyn ar însemna să o transform într-onouă mamă – una care nu m-ar abandona sau care nu ar luadecizii din dorinţa de răzbunare sau care nu ar controla oameniidoar pentru a nu se vedea obligată să aibă încredere în ei.

În orice caz, indiferent care dintre ei doi ar dispărea, mie mi-ar fi totuna. Dar ce anume ar ajuta cel mai mult oraşul?

Deja nu mai ştiu.

* * *

Îmi ţin mâinile deasupra sistemului de ventilaţie pentru a leîncălzi în timp ce Amar continuă să conducă peste şinele detren, trecând de vagonul abandonat pe care l-am văzut cândam venit aici, proiectând farurile camionului în caroseria luiargintie. Ajungem în locul în care se sfârşeşte lumea de afară şiîncepe experimentul, o schimbare atât de abruptă, de parcăcineva a desenat o linie pe pământ.

Amar trece peste acea linie ca şi când n-ar fi acolo.Presupun că pentru el a dispărut odată cu trecerea timpului,

obişnuindu-se din ce în ce mai mult cu această lume nouă.Pentru mine e ca şi cum aş trece de la adevăr la minciună, dela maturitate la copilărie. Privesc cum tărâmul format din asfaltşi sticlă şi metal se transformă într-un câmp pustiu. Zăpadacade mai blând acum şi în faţă zăresc vag orizontul oraşului,clădirile fiind cu o nuanţă mai închise decât norii.

— Încotro trebuie s-o luăm ca să-l găsim pe Zeke? măîntreabă Amar.

— Zeke şi mama lui s-au alăturat rebelilor, îi spun. Aşa căcea mai bună variantă e să mergem acolo unde se află ei.

— Oamenii din camera de control spun că cei mai mulţidintre ei s-au refugiat la nord de râu, aproape de clădireaHancock, spune Amar. Ai chef să te dai cu linia de zbor?

— Categoric nu, răspund eu.Amar râde.Ne mai ia încă o oră pentru a ne apropia. Abia când zăresc

clădirea Hancock în depărtare încep să devin agitat.— Ăăă… Amar? spune Christina din spate. Urăsc să spun

asta, dar chiar am nevoie să ne oprim. Şi să… ştii tu. Să fac unpipi.

— Chiar acum? întreabă Amar.— Da. M-a trecut deodată.El oftează, dar opreşte camionul pe marginea drumului.— Voi staţi aici, să nu vă uitaţi! spune Christina în timp ce

coboară.Privesc cum se îndreaptă către partea din spate a camionului

şi aştept. Tot ce simt atunci când ea taie cauciucurile e ouşoară mişcare a camionului, atât de mică, încât sunt sigur căsunt singurul care a simţit-o, doar pentru că mă aşteptam laasta. Când Christina se întoarce, îndepărtându-şi fulgii dezăpadă de pe geacă, poartă un mic zâmbet pe chip.

Uneori nu e nevoie decât de o persoană binedispusă pentrua salva oamenii de la o soartă îngrozitoare. Chiar dacă aceapersoană trebuie să pretindă că are nevoie la toaletă.

Amar mai conduce câteva minute până să se întâmple ceva.Apoi camionul se cutremură şi începe să se balanseze, deparcă am trece peste multe denivelări.

— Rahat, spune Amar, încruntându-se spre vitezometru. Nupot să cred asta.

— Pană? întreb eu.— Da.Oftează, calcă frâna şi camionul se opreşte la marginea

drumului.— Mă duc să verific, spun eu.Sar de pe scaunul din dreapta şi merg în spatele camionului.

Cauciucurile din spate sunt complet dezumflate, crestate decuţitul pe care Christina l-a adus cu ea. Arunc o privire pegeamurile din spate pentru a mă asigura că nu avem decât oroată de rezervă, apoi mă întorc la portiera mea deschisăpentru a le da vestea.

— Ambele cauciucuri din spate sunt dezumflate şi nu avemdecât o roată de rezervă, spun eu. O să trebuiască săabandonăm camionul aici şi să facem rost de unul nou.

— Rahat! spune Amar, izbind volanul cu mâna. N-avem timpde asta. Trebuie să ne asigurăm că Zeke, mama lui şi familiaChristinei sunt inoculaţi înainte ca serul memoriei să fie eliberat,altminteri n-o să ne mai folosească la nimic.

— Calmează-te, îi spun. Ştiu de unde putem face rost de unalt vehicul. De ce nu vă continuaţi voi drumul pe jos până cereuşesc eu să fac rost de ceva?

Expresia lui Amar se înseninează.— E o idee bună.Înainte să mă îndepărtez de camion mă asigur că am gloanţe

în pistol, cu toate că nu sunt sigur dacă voi avea nevoie de ele.Toţi oamenii ies din vehicul. Amar tremură de frig şi se leagănăpe picioare.

Îmi verific ceasul.— Până la ce oră trebuie să îi inoculezi?— Programul lui George spune că avem o oră înainte să

resetăm oraşul, spune Amar, verificându-şi şi el ceasul, ca săse asigure. Nu te-aş învinui dacă ai dori să-i scuteşti desuferinţă pe Zeke şi pe mama lui şi să-i laşi să se reseteze. Ams-o fac eu, dacă doreşti.

Clatin din cap.— N-aş putea face asta. N-ar mai suferi, însă n-ar fi corect.— Aşa cum spun eu mereu, zice Amar zâmbind, odată

Băţos, mereu Băţos.— Vrei, te rog, să… nu le spui ce s-a întâmplat? Măcar până

ajung acolo. Îi inoculezi şi gata. Vreau eu să fiu cel care să lespună.

Zâmbetul lui Amar se înăspreşte.— Sigur, cum să nu.Pantofii mi s-au udat deja de când am verificat cauciucurile,

iar picioarele mă dor când ating din nou pământul rece. Sunt pecale să mă îndepărtez de camion, când Peter vorbeşte.

— Vin cu tine, spune el.— Poftim? De ce? îl întreb încruntat.— S-ar putea să ai nevoie de ajutor ca să găseşti un camion,

zice el. E un oraş mare.Mă uit la Amar, care ridică din umeri.— Are dreptate.Peter se apropie de mine şi vorbeşte în şoaptă, astfel încât

numai eu să-l aud.— Şi dacă nu vrei să-i spun că plănuiţi ceva, n-ai să

obiectezi.Ochii i se îndreaptă către buzunarul gecii mele, acolo unde

se află serul memoriei.Oftez.— Bine. Dar faci ce-ţi spun.Îi văd pe Amar şi Christina plecând fără noi, îndreptându-se

spre clădirea Hancock. Când sunt suficient de departe cât sănu ne mai vadă, fac câţiva paşi înapoi, băgând mâna înbuzunar, ca să protejez fiola.

— Nu intenţionez să caut un camion, îi spun. Probabil cădeja ştii asta. Ai de gând să mă ajuţi cu ceea ce vreau să facsau trebuie să te împuşc?

— Depinde de ceea ce vrei să faci.E greu să născocesc un răspuns când nici măcar nu sunt

sigur. Mă întorc cu faţa spre clădirea Hancock. În dreapta measunt cei fără facţiune, Evelyn şi colecţia ei de seruri ale morţii.În stânga mea sunt Loialii, Marcus şi planul lor de răzvrătire.

Unde va fi influenţa mai mare? Unde pot avea cei mai marisorţi de izbândă? Acestea sunt întrebările pe care ar trebui sămi le pun. În schimb, mă întreb pe cine îmi doresc să distrugmai tare.

— Am de gând să opresc o revoluţie, zic într-un târziu.Cotesc la dreapta, iar Peter mă urmează.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI CINCI

TRIS

FRATELE MEU stă în spatele microscopului, cu un ochi lipitde ocular. Lumina din platforma microscopului aruncă umbreciudate pe chipul său, făcându-l să pară cu câţiva ani mai mare.

— Ăsta e sigur, spune el. Vreau să zic, serul atacului simulat.Nici urmă de îndoială.

— Tot timpul e bine să mai existe o persoană care săverifice, spune Matthew.

Stau cu fratele meu în cele câteva ore care au mai rămaspână ce va muri. Iar el analizează seruri. Ce prostie.

Ştiu de ce Caleb a vrut să vină aici: ca să se asigure că îşi vada viaţa pentru ceva bun. Nu-l învinovăţesc. Din câte ştiu, nuexistă o a doua şansă după ce ţi-ai dat viaţa pentru cevaanume.

— Spune-mi din nou codul de activare, zice Matthew. Codulde activare va porni arma serului memoriei, iar un alt buton îl vaîmprăştia imediat. De când am ajuns aici, Matthew l-a făcut peCaleb să le repete pe ambele o dată la câteva minute.

— Nu am nicio problemă când vine vorba de memorareaunor şiruri de numere! spune Caleb.

— Nu mă îndoiesc. Dar nu ştim în ce stadiu mental vei ficând serul morţii va începe să-şi facă efectul, iar aceste coduritrebuie să fie adânc întipărite în minte.

Caleb se crispează când aude cuvintele „serul morţii”. Eu măuit în pământ.

— 080712, spune Caleb. Şi apoi apăs pe butonul verde.În acest moment, Cara se află în compania unor oameni din

camera de control ca să le pună serul păcii în băuturi şi săstingă luminile din sediu în timp ce ei vor fi prea ameţiţi ca săobserve, aşa cum au procedat Nita şi Tobias în urmă cu câtevasăptămâni. Când va face asta, vom fugi către LaboratorulArmelor şi nu vom fi văzuţi pe întuneric de camerele desupraveghere.

Pe masa din laborator, faţă în faţă cu mine, se află explozibilii

pe care ni i-a dat Reggie. Arată atât de simplu – se află într-ocutie neagră cu gheare metalice ascuţite pe margini şi cu otelecomandă de detonare. Clapele vor lipi cutia de cea de-adoua uşă dublă din laborator. Prima uşă încă nu a fost reparatădupă primul atac.

— Cred că asta-i tot, spune Matthew. Acum nu ne mairămâne decât să aşteptăm.

— Matthew, spun eu. Crezi că ne poţi lăsa puţin singuri?— Desigur, spune el zâmbind. Mă întorc când e timpul să

mergem.Închide uşa în urma lui. Caleb îşi trece mâinile peste

costumul de protecţie, peste explozibili şi peste rucsacul în carevor intra toate acestea. Le pune pe toate în linie dreaptă,aranjându-le şi îndreptându-le.

— Mă tot gândesc la anii care au trecut, când eram mici şi nejucam de-a „Candoarea”, spune el. Te aşezam într-un fotoliu încamera de zi şi îţi puneam întrebări. Îţi aminteşti?

— Da, zic eu, sprijinindu-mă de masa de laborator. Îmi căutaipulsul la încheietura mâinii şi îmi spuneai că, dacă minţeam,aveai să-ţi dai seama de asta, fiindcă cei din Candoare îidepistau mereu pe cei care minţeau. Nu era deloc frumos.

Caleb râde.— Sau atunci când ai recunoscut că ai furat o carte din

biblioteca şcolii tocmai când mama intra pe uşă…— Şi a trebuit să mă duc la bibliotecară să-mi cer scuze! îl

completez eu râzând. Bibliotecara era îngrozitoare. Le spuneatuturor „domnişoară” sau „tinere”.

— A, dar pe mine m-a iubit. Ştii că atunci când am fostvoluntar la bibliotecă şi trebuia să aranjez cărţile în rafturi dupămasa de prânz eu stăteam, de fapt, ascuns între dulapuri şiciteam? M-a prins de câteva ori şi nu a spus niciodată nimic.

— Pe bune?Simt un junghi în piept.— Nu ştiam asta.— Bănuiesc că există multe lucruri pe care nu le ştim unul

despre celălalt, zice el, lovind cu degetele în masă. Îmi dorescsă fi fost mai sinceri unul cu celălalt.

— Şi eu.— Şi acum e prea târziu, nu-i aşa? spune el trist, ridicând

ochii.— Nu pentru toate lucrurile.Scot un scaun de sub masă şi mă aşez.— Hai să ne jucăm de-a Candoarea. Am să-ţi răspund la o

întrebare şi tu îmi vei răspunde la o întrebare. Evident, unrăspuns sincer.

Pare puţin exasperat, dar intră în joc.— Bine. Ce-ai făcut cu adevărat ca să spargi paharele alea

din bucătărie atunci când ai pretins că nu voiai decât să le scoţiafară ca să ştergi petele de apă de pe ele?

Îmi dau ochii peste cap.— Asta e singura întrebare la care vrei un răspuns sincer?

Pe bune, Caleb!— Bine, bine.Îşi drege vocea, fixându-mă cu ochii lui verzi şi serioşi.— M-ai iertat cu adevărat sau ai spus asta doar pentru că

urmează să mor?Îmi privesc mâinile, pe care le ţin în poală. Am fost amabilă şi

bună cu el pentru că reuşesc mereu să-mi scot din cap ceea ces-a întâmplat la sediul Erudiţiei. Dar acel lucru nu poate fi numitiertare – dacă l-aş fi iertat, aş putea să mă gândesc la ceea ces-a întâmplat fără să simt acea nuanţă de ură în adânculsufletului meu, nu-i aşa?

Sau poate că iertarea e acea încăpăţânare a mea de a da lao parte amintirile urâte, până ce timpul va ameliora durerea şifuria, iar fărădelegile vor fi uitate.

De dragul lui Caleb, aleg să cred ultima variantă.— Da, te-am iertat, îi spun.Tac câteva clipe, după care continui:— Sau, cel puţin, îmi doresc din tot sufletul s-o fac şi cred că

e cam acelaşi lucru.Pare uşurat. Mă dau la o parte ca să-l las în locul meu pe

scaun. Ştiu ce vreau să-l întreb încă de când s-a oferit voluntarpentru a face acel sacrificiu.

— Care e cel mai mare motiv pentru care faci asta? îl întreb.Cel mai important?

— Beatrice, nu mă întreba asta.— Nu e o capcană. Indiferent de răspuns, nu mă va face să

renunţ la iertare. Pur şi simplu trebuie să ştiu.

Între noi se află costumul de protecţie, explozibilii şi rucsacul,aranjate în linie dreaptă pe oţelul lustruit. Sunt instrumentelecare îl vor face să plece şi să nu se mai întoarcă.

— Bănuiesc că e singurul fel în care pot scăpa de vinatuturor lucrurilor rele pe care le-am făcut, zice el. Nu-mi dorescnimic mai mult în această lume decât să scap de asta.

Cuvintele lui mă dor. Mi-era teamă că va spune asta. Amştiut mereu că va spune asta. Mi-aş dori să nu o fi spus.

O voce se aude în interfonul din colţ.— Atenţie, pentru toate persoanele din sediu: începem

procedura de închidere de urgenţă, care va lua sfârşit la oracinci dimineaţă. Repet: începem procedura de închidere deurgenţă, care va lua sfârşit la ora cinci dimineaţă.

Eu şi Caleb ne uităm unul la altul, îngrijoraţi. Matthewdeschide brusc uşa.

— Rahat, spune el. Apoi, mai tare: Rahat!— Închidere de urgenţă? spun eu. E la fel ca simularea unui

atac?— Cam aşa ceva. Înseamnă că trebuie să mergem acum,

cât încă va fi haos pe culoare şi înainte ca ei să sporeascămăsurile de securitate, spune Matthew.

— De ce-ar face asta? întreabă Caleb.— Poate că au dorit să sporească măsurile de securitate

înainte să elibereze virusurile, spune Matthew. Sau poate că şi-au dat seama că noi încercăm să facem ceva – numai că, dacăar fi aflat asta, probabil că ar fi venit deja să ne aresteze.

Mă uit la Caleb. Minutele pe care le mai am cu el zboarăprecum frunzele uscate de pe crengile copacilor.

Traversez încăperea şi scot pistoalele noastre de subtejghea, dar ceva ce mi-a zis Tobias ieri nu îmi dă pace: potrivitcelor din Abnegaţie, ar trebui să le permitem oamenilor să sesacrifice pentru noi numai dacă asta ar fi unica lor modalitate dea-şi demonstra iubirea faţă de noi.

Iar pentru Caleb nu ăsta e motivul.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI ŞASE

TOBIAS

PICIOARELE ÎMI ALUNECĂ pe asfaltul înzăpezit.— Tu nu te-ai inoculat ieri, îi spun lui Peter.— Nu, n-am făcut-o, îmi răspunde el.— De ce nu?— De ce ar trebui să-ţi spun ţie?Îmi trec degetul mare peste fiolă şi spun:— Ai venit cu mine doar pentru că ştii că am serul memoriei,

nu-i aşa? Dacă vrei să ţi-l dau, nu ar strica să-mi spui şi motivulpentru care-l doreşti.

Se uită din nou spre buzunarul meu, aşa cum a făcut-o maidevreme. Probabil că a văzut-o pe Christina când mi-a dat fiola.

— Mai degrabă aş lua-o de la tine, uite-aşa, pur şi simplu.— Chiar te rog!Ridic privirea pentru a urmări cum zăpada se revarsă peste

marginile clădirilor. Afară s-a întunecat, dar luna asigurăsuficientă lumină cât să vedem pe unde mergem.

— Poate că eşti bun la luptele corp la corp, dar te asigur eucă nu eşti suficient de bun cât să mă baţi.

Fără vreun avertisment, mă împinge, tare, iar eu alunec pezăpadă şi cad. Pistolul zăngăne pe jos, pe jumătate îngropat înzăpadă. Asta primesc când devin arogant, gândesc eu,ridicându-mă în picioare. El mă apucă de guler şi mă trage înfaţă, astfel că alunec din nou, doar că de data asta îmi păstrezechilibrul şi îi trag un cot în stomac. El mă loveşte tare în picior,făcându-l să amorţească, şi mă apucă de geacă, vrând să mătragă spre el.

Îmi caută buzunarul cu serul. Încerc să-l împing deoparte,dar e bine înfipt în picioare şi piciorul meu e încă amorţit.Mârâind enervat, ridic braţul liber şi îl izbesc cu cotul în gură.Simt durere în toată mâna – doare să loveşti pe cineva în dinţi–, dar a meritat. El ţipă şi cade pe jos, ţinându-se cu ambelemâini de faţă.

— Ştii de ce ai câştigat luptele când erai novice? spun eu

când mă ridic. Pentru că eşti nemilos. Pentru că îţi place sărăneşti oameni. Şi crezi că eşti special, crezi că toţi cei din jurultău sunt o adunătură de tontălăi care nu pot lua decizii dureaşa, ca tine.

Dă să se ridice, dar îi trag un şut în coaste, făcându-l săcadă din nou. Apoi îmi apăs piciorul pe pieptul lui, chiar sub gât,şi facem schimb de priviri, ochii săi mari şi nevinovaţi nefiinddeloc oglinda sufletului său.

— Nu eşti special. Şi mie îmi place să rănesc oameni. Potlua cele mai crude decizii. Diferenţa e că eu uneori nu o fac,spre deosebire de tine, care o faci mereu, iar ăsta e lucrul carete face să fii diabolic.

Păşesc peste el şi pornesc din nou pe Michigan Avenue.După câteva secunde îi aud vocea.

— De-asta îl vreau, rosteşte el cu un glas tremurat.Mă opresc, dar nu mă întorc. Nu vreau să îi văd faţa.— Vreau serul pentru că m-am săturat să fiu aşa, spune el.

M-am săturat să fac lucruri rele şi să-mi placă şi apoi să măîntreb ce naiba se întâmplă cu mine. Vreau să se termine.Vreau s-o iau de la zero.

— Şi nu crezi că e cea mai laşă metodă de scăpare? îl întrebpeste umăr.

— Nu cred că-mi pasă dacă e sau nu, răspunde Peter. Simtcă furia care a tot crescut în mine se dezumflă în timp cerăsucesc între degete fiola din buzunar. Îl aud ridicându-se şiscuturându-şi zăpada de pe haine.

— Încetează să te mai pui cu mine, îi spun, şi îţi promit c-amsă te las să te resetezi când toate astea se vor fi terminat. N-amniciun motiv să te împiedic.

El încuviinţează din cap, după care ne continuăm drumul,mergând prin zăpadă către clădirea în care am văzut-o pentruultima dată pe mama.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI ŞAPTE

TRIS

DEŞI SUNT OAMENI peste tot, pe culoar tronează un soi detăcere agitată. O femeie se izbeşte în mine cu umărul şi apoimurmură o scuză, iar eu mă apropii de Caleb, ca să nu-l pierddin ochi. Uneori mi-aş dori să fiu cu câţiva centimetri mai înaltă,astfel încât lumea să nu mai arate ca o colecţie imensă depiepturi.

Ne mişcăm repede, dar nu prea repede. Cu cât văd mai mulţipaznici, cu atât devin mai agitată. Rucsacul lui Caleb, careconţine explozibilii şi costumul de protecţie, i se izbeşte despate în timp ce mergem. Oamenii trec în toate direcţiile, dar,curând, vom ajunge într-un culoar în care n-ar trebui să se aflenimeni.

— Cred că i s-a întâmplat ceva Carei, spune Matthew.Luminile ar fi trebuit să se stingă până acum.

Încuviinţez din cap. Simt pistolul apăsându-mă în spinare,ascuns bine de cămaşa mea largă. Sperasem că nu va trebuisă-l folosesc, dar se pare că va fi necesar, cu toate că nici el nuva fi suficient pentru a ne permite să ajungem în LaboratorulArmelor.

Îl ating pe Caleb pe braţ, apoi pe Matthew, şi ne oprim toţitrei în mijlocul culoarului.

— Mi-a venit o idee, le spun. Ne despărţim. Eu şi Caleb vomfugi către laborator, iar Matthew va crea un soi de diversiune.

— O diversiune?— Ai un pistol, nu-i aşa? îl întreb. Trage în aer.El şovăie.— Fă-o! îi spun printre dinţii încleştaţi.Matthew îşi scoate pistolul. Eu îl apuc pe Caleb de cot şi îl

conduc de-a lungul culoarului. Întorc capul şi îl văd pe Matthewridicând pistolul deasupra capului şi ţintind drept în sus, trăgândîntr-unul dintre panourile de sticlă de deasupra. Când zgomotulrăsună, o iau la fugă, trăgându-l pe Caleb după mine. Ţipete şisticlă spartă umplu aerul, iar paznicii trec pe lângă noi, fără să

observe că fugim departe de dormitoare, către un loc în care n-ar trebui să ne aflăm.

E un lucru ciudat să-mi simt instinctele şi antrenamentulNeînfricaţilor intrând din nou în acţiune. Respiraţia îmi devinemai adâncă, mai egală, în timp ce urmăm ruta pe care amstabilit-o azi-dimineaţă. Gândesc mai limpede. Mă uit la Caleb,aşteptându-mă să văd acelaşi lucru şi la el, dar se pare că totsângele i s-a scurs din obraji şi gâfâie la fiecare pas. Îl ţin binede braţ, ca să nu îşi piardă echilibrul.

Cotim, pantofii noştri scârţâie pe gresie. În faţa noastră seîntinde un culoar pustiu, care are un tavan făcut din oglinzi.Moment triumfal: cunosc acest loc. Suntem aproape. O săreuşim.

— Opriţi-vă! strigă o voce în spatele meu.Paznicii. Ne-au găsit.— Opriţi-vă, altminteri tragem!Caleb tremură şi îşi ridică mâinile. Mi le ridic şi eu şi mă uit la

el.Simt cum totul încetineşte în interiorul meu, gândurile şi

bătăile inimii.Când mă uit la el, nu mai văd acel tânăr laş care m-a vândut

lui Jeanine Matthews şi nici nu mai aud scuzele pe care mi le-aoferit după aceea.

Când mă uit la el, văd acum băiatul care m-a ţinut de mânăla spital, când mama şi-a fracturat încheietura mâinii,spunându-mi că totul va fi bine. Văd fratele care, cu o searăînainte de Ceremonia Alegerii, mi-a spus să iau singură decizii.Mă gândesc la toate lucrurile remarcabile care îl caracterizează– e isteţ, entuziast şi un bun observator, liniştit, serios şi amabil.

E o parte din mine, mereu va fi, iar eu sunt o parte din el. Nuaparţin Abnegaţiei, nici Neînfricării şi nici Divergenţei. Nuaparţin Biroului sau experimentului de la periferie. Aparţinoamenilor pe care îi iubesc, iar ei îmi aparţin mie – ei, alături dedragostea şi loialitatea pe care le-o ofer, formează identitateamea mult mai bine decât ar putea să o facă vreun cuvânt sauvreun grup de oameni.

Îmi iubesc fratele. Îl iubesc, iar el tremură de frică la gândulcă va muri. Îl iubesc şi tot ce gândesc, tot ce aud în minte suntcuvintele pe care i le-am spus în urmă cu câteva zile: Nu te-aş

fi predat niciodată propriei tale execuţii.— Caleb, spun eu. Dă-mi rucsacul!— Poftim?Duc mâna la spate şi scot pistolul. Îl îndrept spre el.— Dă-mi rucsacul!— Tris, nu, spune el, clătinând din cap. Nu, n-am să te las să

faci asta.— Lasă arma jos! strigă paznicul din capătul celălalt al

culoarului. Lasă arma jos, altminteri tragem!— E posibil să supravieţuiesc serului morţii, îi spun lui Caleb.

Sunt bună când vine vorba de luptat cu serurile. Tu nu ai nicioşansă să supravieţuieşti. Dă-mi rucsacul, altminteri te împuşc înpicior şi ţi-l iau cu forţa.

Apoi ridic glasul şi mă adresez paznicilor:— El e ostaticul meu! Mai faceţi un singur pas şi îl omor!În acel moment îmi aminteşte de tatăl meu. Are o privire

tristă şi obosită. E nebărbierit. Mâinile îi tremură când îşi scoaterucsacul şi mi-l întinde.

Eu îl iau şi mi-l pun pe umăr. Ţin pistolul îndreptat spre el şiîmi schimb poziţia, astfel încât să mă ascund de paznici.

— Caleb, îi spun. Te iubesc.Ochii i se umplu de lacrimi când spune:— Şi eu te iubesc, Beatrice.— La pământ! strig eu tare, cât să mă audă paznicii.Caleb se lasă în genunchi.— Dacă nu supravieţuiesc, îi şoptesc eu, spune-i lui Tobias

că nu am vrut să-l părăsesc.Merg cu spatele, ţintind peste umărul lui Caleb spre unul

dintre paznici. Inspir şi îmi potolesc mâna. Expir şi trag. Aud unţipăt îndurerat şi sprintez în cealaltă direcţie, cu sunetul foculuide armă răsunând în urechile mele. Alerg în zigzag, astfel încâtsă le fie greu să mă lovească, şi apoi cotesc. Un glonţ loveşteperetele din spatele meu, lăsând o gaură.

În timp ce alerg, trag rucsacul în faţă şi deschid fermoarul.Scot explozibilii şi detonatorul. În spatele meu aud strigăte şipaşi. Nu mai am timp. Nu mai am timp.

Iuţesc pasul, alergând mai repede decât credeam vreodatăcă e posibil. Impactul fiecărui pas mă face să mă cutremur şicotesc din nou, dând nas în nas cu doi paznici, care stau lângă

uşile pe care le-au distrus Nita şi invadatorii. Ţinând explozibiliişi detonatorul la piept cu mâna liberă, împuşc un paznic înpicior şi pe celălalt în piept.

Cel pe care l-am împuşcat în picior dă să îşi scoată pistolul,dar eu trag din nou, închizând ochii când ţintesc. Nu se maimişcă.

Trec de uşile distruse şi ajung pe culoarul dintre ele. Izbescexplozibilii de bara metalică ce uneşte cele două uşi şi prindcele două clape în jurul barei, astfel încât să nu cadă. Apoialerg spre celălalt capăt la culoarului, cotesc, mă ghemuiesc laperete, cu spatele către cele două uşi, şi apăs pe butonul dedetonare, acoperindu-mi imediat urechile.

Zgomotul reverberează în oasele mele când mica bombădetonează, iar forţa exploziei mă aruncă într-o parte şi pistolulîmi alunecă peste podea. Bucăţi de sticlă şi metal zboară prinaer, căzând pe podeaua pe care stau nemişcată. Cu toate cămi-am acoperit urechile cu mâinile, încă îmi ţiuie când leîndepărtez şi nu mă simt sigură pe picioare.

La celălalt capăt al culoarului, paznicii mă ajung din urmă.Trag şi un glonţ mă loveşte în partea moale a braţului. Ţip,acoperindu-mi rana cu mâna, şi văd negru în faţa ochilor cândmă arunc din nou după colţ, pe jumătate mergând şi pejumătate împleticindu-mă către uşile distruse de explozie.

Dincolo de ele se află un mic vestibul, care are în capăt ouşă dublă sigilată, fără vreo gaură pentru chei. Prin geamurileacelor uşi văd Laboratorul Armelor, şirurile egale de maşinării şidispozitive închise la culoare şi fiole cu seruri, prinse pededesubt, ca şi când ar fi expuse într-o vitrină. Aud un sunet cade spray şi ştiu că prin aer pluteşte serul morţii, însă pazniciisunt în urma mea şi nu am timp să-mi pun costumul pentru a-iîntârzia efectele.

De asemenea, ştiu, pur şi simplu ştiu, că pot supravieţuiacestui impediment.

Intru în vestibul.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI OPT

TOBIAS

SEDIUL CELOR FĂRĂ facţiune – deşi, pentru mine, clădireava fi mereu sediul Erudiţiei, indiferent de ceea ce se întâmplă –zace tăcut în zăpadă, neavând nimic altceva în afara câtorvaferestre luminoase care să dea de ştire că înăuntru se aflăoameni. Mă opresc în faţa uşilor şi mârâi enervat.

— Ce e? mă întreabă Peter.— Urăsc locul ăsta, îi răspund.El îşi dă părul din ochi, care e umed din pricina zăpezii.— Atunci, ce-o să facem? O să spargem o fereastră? O să

căutăm o uşă în dosul clădirii?— O să intru pur şi simplu, zic eu. Sunt fiul ei.— De asemenea, ai trădat-o şi ai părăsit oraşul când ea a

interzis tuturor să facă asta, zice el, şi a trimis oameni după tineca să te oprească. Oameni înarmaţi.

— Dacă vrei, poţi să stai aici, îi spun.— Unde merge serul, merg şi eu. Dar, dacă o să te-mpuşte,

o să-l înşfac şi-am s-o tai din loc.— Nici nu mă aştept la altceva.E un tip cam ciudat.Intru în holul principal, unde oamenii au reasamblat portretul

lui Jeanine Matthews, după care i-au făcut câte un X roşu pefiecare ochi şi au scris jos „Scursură din facţiuni”.

Câţiva oameni, care poartă brasardele celor fără facţiune,înaintează spre noi cu pistoalele ridicate. Pe unii îi recunosc dela focurile de tabără făcute lângă depozitul celor fără facţiunesau din timpul petrecut alături de Evelyn ca lider Neînfricat.Ceilalţi sunt nişte necunoscuţi, lucru care îmi aduce aminte căpopulaţia celor fără facţiune e mai mare decât am fi bănuit noivreodată.

Ridic mâinile.— Sunt aici s-o văd pe Evelyn.— Cum să nu, zice unul dintre ei, fiindcă noi le permitem să

intre tuturor celor care doresc s-o vadă.

— Am un mesaj de la oamenii de-afară, îi spun eu. Unul pecare sunt sigur că şi-ar dori să-l audă.

— Tobias? spune o femeie fără facţiune.O recunosc, dar nu de la depozit – ci din sectorul Abnegaţiei.

Era vecina mea. O cheamă Grace.— Bună, Grace, îi spun. Am venit să vorbesc cu mama.Îşi muşcă obrazul pe dinăuntru şi mă studiază. Începe să

slăbească strânsoarea pe pistol.— Ei bine, nu avem voie să primim pe nimeni.— Pentru numele lui Dumnezeu, spune Peter. Du-te şi-i

spune că suntem aici şi vezi ce-ţi zice! Putem aştepta.Grace se întoarce cu spatele spre mulţimea care s-a adunat

în timp ce noi vorbeam, apoi îşi coboară pistolul şi fuge cătreculoarul cel mai apropiat.

Aşteptăm vreme îndelungată, până ce umerii mă dor dincauză că trebuie să ţin mâinile ridicate. Apoi Grace revine şi neface semn s-o urmăm. Îmi las mâinile în jos când ceilalţi îşicoboară armele şi străbatem holul, trecând prin mijlocul mulţimiica un fir de aţă prin urechea acului. Ne conduce într-unascensor.

— Grace, ce faci cu pistolul ăla? o întreb eu.Nu ştiam că cei din Abnegaţie pot ţine în mână o armă.— Nu mai există obiceiurile facţiunilor, spune ea. Acum pot

să mă apăr, am dreptul la propriul meu instinct de supravieţuire.— Foarte bine, spun eu, şi sunt sincer.Abnegaţia era la fel de distrusă ca şi celelalte facţiuni, dar

răutăţile lor erau mai puţin evidente, deghizate în altruism. Darsă îi ceri unei persoane să dispară, să se cufunde în peisajoriunde s-ar duce, nu e mai bine decât să o încurajezi să sebată cu altcineva.

Urcăm la etajul unde se afla biroul administrativ al lui Jeanine– dar nu acolo ne duce Grace. În schimb, ne îndreptăm către osală de şedinţe mare, cu mese, canapele şi scaune aranjate înpătrate perfecte. Lumina lunii pătrunde prin ferestrele imensedin fundul încăperii. Evelyn stă aşezată la o masă din dreapta,privind pe fereastră.

— Grace, poţi să te retragi, spune Evelyn. Tobias, ai unmesaj pentru mine?

Nu se uită la mine. Părul ei des este prins într-un coc şi e

îmbrăcată cu o cămaşă gri, cu o banderolă a celor fără facţiunepeste ea. Pare extrem de obosită.

— Poţi să aştepţi, te rog, pe hol? îi spun lui Peter şi, spresurprinderea mea, nu spune nimic – pur şi simplu iese,închizând uşa în urma lui.

Eu şi mama am rămas singuri.— Oamenii de-afară nu au niciun mesaj pentru noi, îi spun

eu, apropiindu-mă de ea. Ei voiau să şteargă amintirile tuturoroamenilor din acest oraş, crezând că nu pot discuta cu noi, cănu ne pot ajunge la inimă. Au hotărât că ar fi mai uşor să neşteargă amintirile decât să vorbească cu noi.

— Poate că au dreptate, spune Evelyn.Într-un târziu, se întoarce spre mine, rezemându-şi pometele

de mâinile împreunate. Are un cerc tatuat pe unul dintre degete,de parcă ar fi o verighetă.

— Atunci, de ce ai venit aici?Şovăi, ţinând mâna pe fiola din buzunar. Mă uit la ea şi văd

că trecerea timpului şi-a pus amprenta asupra ei, uzând-o ca peo cârpă destrămată, a cărei urzeală se vede cu ochiul liber. Şivăd şi femeia pe care o ştiam când eram mic, gura care seîntindea într-un zâmbet, ochii care scânteiau de bucurie. Dar,cu cât o privesc mai mult, cu atât sunt mai convins că aceafemeie fericită nu a existat niciodată. Acea femeie e doar oversiune palidă a adevăratei mele mame, văzută prin ochiiegoişti ai unui copil.

Mă aşez la masă, faţă în faţă cu ea, şi pun eprubeta cu serulmemoriei între noi.

— Am venit să te fac să bei asta, îi spun.Aruncă o privire spre fiolă şi cred că văd lacrimi în ochii ei,

însă ar putea fi doar lumina.— Am considerat că era singurul fel în care puteam preveni

distrugerea totală, spun eu. Ştiu că Marcus, Johanna şi oameniilor au de gând să atace şi ştiu că tu vei face orice va fi necesarpentru a-i opri, inclusiv să foloseşti serul morţii pe care îl ai înposesie.

Înclin capul într-o parte.— Am dreptate?— Nu, răspunde ea. Facţiunile sunt diabolice şi nu pot fi

restaurate. Mai degrabă aş prefera să ne văd pe toţi distruşi.

Strânge marginea mesei, degetele albindu-i-se din pricinaefortului.

— Motivul pentru care facţiunile erau diabolice e din cauzăcă nu puteai ieşi din ele, spun eu. Ele ne ofereau iluzia alegeriifără ca, de fapt, să ne ofere vreo alegere. E la fel cu ceea cefaci tu aici, prin stârpirea lor. E ca şi cum ai zice: „Haideţi,alegeţi ce vreţi. Dar dacă nu vreţi să vă snopesc în bătaie, nualegeţi facţiunile!”

— Dacă tu credeai asta, de ce nu mi-ai spus? mă întreabă,ridicând glasul, evitându-mi ochii, evitându-mă pe mine. De cenu mi-ai spus, în loc să mă trădezi?

— Fiindcă mi-e frică de tine!Cuvintele îmi ies fără să vreau şi regret că le-am rostit, dar,

de asemenea, mă bucur că le-a auzit, mă bucur că, înainte să-icer să renunţe la tot, pot fi sincer cu ea.

— Îmi… îmi aminteşti de el!— Să nu îndrăzneşti!Îşi face mâinile pumn şi aproape că mă scuipă:— Să nu îndrăzneşti!— Nu mă interesează dacă vrei sau nu să auzi asta, spun

eu, ridicându-mă în picioare. El era un tiran în casa noastră şiacum tu eşti un tiran în acest oraş, şi nici măcar nu poţi săînţelegi că e acelaşi lucru!

— Carevasăzică, de asta ai adus serul, spune ea, înşfăcândfiola şi ridicând-o ca să se uite la ea. Fiindcă tu crezi că esingurul fel de a repara lucrurile.

— Eu…Sunt pe cale să îi spun că e cel mai uşor fel, cel mai bun fel,

poate singurul fel în care pot avea încredere în ea.Dacă îi şterg amintirile, îmi pot crea o nouă mamă, dar…Dar e mai mult decât mama mea. E o persoană în

deplinătatea tuturor drepturilor sale şi nu îmi aparţine.Nu îi pot alege destinul doar pentru că nu o pot accepta aşa

cum e.— Nu, îi spun. Nu, am venit să-ţi ofer posibilitatea de a

alege.Brusc, mă simt îngrozit, cu mâinile amorţite şi cu inima

luând-o la goană…— Mă gândeam să mă duc să-l văd pe Marcus în seara asta,

dar n-am făcut-o.Înghit puternic.— În schimb, am venit să te văd pe tine deoarece…

deoarece cred că există speranţa unei împăcări cu tine. Nuacum, nu în viitorul apropiat, ci într-o bună zi. Iar cu el nu enicio speranţă, nu e nicio împăcare posibilă.

Mă priveşte îndelung, cu ochi fioroşi în care încep să seadune lacrimi.

— Nu e corect din partea mea să te pun să alegi, îi spun. Dartrebuie s-o fac. Îi poţi conduce pe cei fără facţiune, te poţi luptacu Loialii, dar va trebui s-o faci fără mine, pentru totdeauna.Sau poţi abandona această cruciadă şi… şi îţi vei recupera fiul.

E o ofertă săracă şi ştiu asta, motiv pentru care mi-e teamă –mi-e teamă că va refuza să aleagă, că va alege puterea şi nupe mine, că îmi va spune că sunt un copil ridicol, lucru perfectadevărat. Sunt un copil. Am şaptezeci de centimetri şi o întrebcât de mult mă iubeşte.

Ochii lui Evelyn, întunecaţi precum pământul umed, îicercetează pe ai mei vreme îndelungată.

Apoi se întinde peste masă şi mă trage cu putere în braţeleei, formând în jurul meu o cuşcă surprinzător de puternică.

— Să rămână ei cu oraşul şi cu tot ceea ce se află în el,spune ea, cu gura apăsată în părul meu.

Nu mă pot mişca, nu pot vorbi. M-a ales pe mine. M-a alespe mine.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI NOUĂ

TRIS

SERUL MORŢII MIROASE a fum şi a condimente, iarplămânii mei îl resping cu prima gură de aer pe care o iau.Tuşesc, scuip şi sunt învăluită de întuneric.

Mă prăbuşesc în genunchi. Îmi simt trupul de parcă cinevami-a înlocuit sângele cu melasă şi oasele cu plumb. Un firinvizibil mă trage spre somn, dar eu vreau să fiu trează. Eimportant că vreau să fiu trează. Îmi imaginez acea intenţie,acea dorinţă, arzând în pieptul meu ca o flacără.

Firul trage mai tare, iar eu alimentez flacăra cu nume. Tobias.Caleb. Christina. Matthew. Cara. Zeke. Uriah.

Şi totuşi, nu suport greutatea serului. Cad într-o parte, iarbraţul meu rănit se izbeşte de podeaua rece. Plutesc…

Ar fi frumos să plutesc, spune o voce în capul meu. Să vădîncotro voi merge…

Dar focul, focul…Dorinţa de a trăi.Nu am terminat, nu încă.Mă simt ca şi cum cotrobăiesc prin propria-mi minte. E dificil

să-mi amintesc de ce am venit aici sau de ce îmi doresc să mădespovărez de această greutate frumoasă. Dar apoi, mâinilemele o găsesc, amintirea chipului mamei mele şi poziţiileciudate ale membrelor ei pe asfalt, şi sângele care se scurgedin trupul tatălui meu.

Dar ei au murit, spune vocea. Ai putea să li te alături.Ei au murit pentru mine, răspund eu. Şi acum trebuie să le

ofer ceva în schimb. Trebuie să-i ajut pe alţii să nu mai piardănimic. Trebuie să salvez oraşul şi oamenii pe care părinţii mei i-au iubit.

Dacă mă alătur părinţilor mei, vreau să duc cu mine un motivbun, nu asta – această prăbuşire inutilă în pragul uşii.

Focul, focul. Vuieşte înăuntrul meu, un foc de tabără şi apoiun infern, iar trupul meu e propriul lui combustibil. Îl simt gonindprin mine, mâncând greutatea. Acum nu mă mai poate omorî

nimic; sunt puternică şi invincibilă şi veşnică.Simt serul agăţându-se de pielea mea precum uleiul, dar

întunericul se retrage. Lovesc o palmă grea de podea şi măridic.

Aplecată de spate, îmi izbesc umărul în uşa dublă, iar eascârţâie pe podea când sigiliul se rupe. Respir aer curat şi măîndrept de spate. Sunt acolo, sunt acolo.

Dar nu sunt singură.— Nu te mişca, spune David, ridicându-şi pistolul. Bună, Tris!

CAPITOLUL CINCIZECI

TRIS

— CUM AI REUŞIT să te inoculezi împotriva serului morţii?mă întreabă el.

David se află în scaunul cu rotile, dar nu e necesar să poţimerge pentru a folosi o armă.

Clipesc spre el, încă ameţită.— Nu am făcut-o, îi spun.— Nu fi proastă, îmi zice el. Nu poţi supravieţui serului morţii

fără o inoculare, iar eu sunt singura persoană din sediu caredeţine acea substanţă.

Mă uit în ochii lui, neştiind sigur ce să îi spun. Nu m-aminoculat. Faptul că încă stau pe două picioare e imposibil. Numai am nimic altceva de adăugat.

— Presupun că oricum nu mai contează, spune el. Acumsuntem aici.

— Tu ce faci aici? murmur eu.Îmi simt buzele ciudat de mari, împiedicându-mă să vorbesc

cum trebuie. Încă simt acea greutate uleioasă pe pielea mea,de parcă moartea se agaţă de mine chiar când am învins-o.

Sunt vag conştientă că mi-am lăsat pistolul pe hol, fiindsigură că nu urma să mai am nevoie de el odată ce aş fi ajunsatât de departe.

— Ştiam că se petrecea ceva, spune David. Tris, toatăsăptămâna ai umblat de colo-colo cu oamenii deterioraţigenetic. Credeai că n-am să observ? spune el, clătinând dincap. Iar apoi, prietena ta, Cara, a fost prinsă încercând sămanipuleze luminile, dar a fost destul de isteaţă cât să leşinepentru a nu ne spune nimic. Aşa că am venit aici, doar ca să fiusigur. Îmi pare rău să spun că nu sunt surprins să te văd.

— Ai venit singur? întreb eu. Nu eşti prea isteţ, nu-i aşa?Îşi mijeşte puţin ochii:— Ei bine, vezi tu, am rezistenţă la serul morţii şi deţin şi o

armă, iar tu nu ai nicio modalitate de a te lupta cu mine. Nuexistă nicio metodă prin care să poţi fura patru dispozitive de

virusuri în timp ce stau cu arma îndreptată spre tine. Mă tem căai venit aici degeaba şi, pentru asta, vei plăti cu viaţa. Se preapoate ca serul morţii să nu te fi omorât, dar am s-o fac eu. Suntsigur că înţelegi – în mod oficial nu permitem pedeapsacapitală, dar nu te pot lăsa să supravieţuieşti.

Crede că am venit aici să fur armele care vor resetaexperimentele, nu să eliberez una dintre ele. Fireşte că astacrede.

Încerc să-mi ascund expresia, cu toate că sunt singură căîncă am chipul lipsit de energie. Scrutez încăperea, căutânddispozitivul care va elibera virusul cu serul memoriei. Eramprezentă când Matthew i l-a descris lui Caleb cu lux deamănunte: o cutie neagră cu o tastatură argintie, marcată cu obucată de bandă adezivă albastră pe care este înscris unmodel de număr. E unul dintre singurele lucruri de pe poliţa dinperetele stâng, la doar câţiva metri de mine. Dar nu mă potmişca, căci mă va omorî.

Va trebui să aştept momentul potrivit şi să o fac iute.— Ştiu ce-ai făcut, îi spun eu.Încep să dau înapoi, sperând că acuzaţia îi va distrage

atenţia.— Ştiu că tu ai proiectat atacul simulat. Ştiu că tu eşti

responsabil pentru moartea părinţilor mei – pentru moarteamamei mele. Ştiu.

— Nu sunt responsabil pentru moartea ei! exclamă Davidbrusc. I-am spus ce avea să se întâmple chiar înainte deînceperea atacului, aşa că a avut suficient timp cât să-şi ducăoamenii dragi la adăpost. Dacă m-ar fi ascultat, acum ar fi fostîn viaţă. Dar a fost o femeie proastă, care nu a înţeles cătrebuia să facă sacrificii pentru binele tuturor, iar asta a omorât-o!

Mă încrunt. Există ceva în reacţia lui – în ochii săi sticloşi –ceva ce a murmurat când Nita l-a împuşcat cu serul fricii – cevalegat de ea.

— Ai iubit-o? îl întreb. În toţi acei ani când ţi-a trimit scrisori…motivul pentru care nu ai vrut niciodată ca ea să stea aici…motivul pentru care i-ai spus că nu mai puteai citi rapoartele ei,după ce s-a căsătorit cu tatăl meu…

David rămâne nemişcat, aidoma unei statui, aidoma unui

bărbat de piatră.— Da, am iubit-o, recunoaşte el. Dar asta e de domeniul

trecutului.De-asta m-a primit el cu braţele deschise în acest cerc al

încrederii, de-asta mi-a oferit atât de multe oportunităţi. Pentrucă sunt o parte din ea, am părul ei şi vocea ei. Pentru că el şi-apetrecut toată viaţa tânjind după ea, fără a obţine nimic.

Aud paşi pe culoar. Sosesc soldaţii. E bine – am nevoie s-ofacă. Am nevoie ca ei să fie expuşi serului din aer, pentru a-ltransmite mai departe celor din sediu. Sper că vor aştepta pânăcând se va evapora serul morţii.

— Mama mea nu era proastă, zic eu. Ea pur şi simplu aînţeles ceea ce tu n-ai putut: că atunci când viaţa pe care osacrifici nu îţi aparţine ţie, ci altei persoane, nu e sacrificiu, cirăutate.

Fac un pas înapoi şi continui.— Ea m-a învăţat cum stă treaba cu adevăratul sacrificiu. Că

ar trebui să se nască din dragoste, nu din dezgustul eronat faţăde genetica altei persoane. Că ar trebui să fie făcut de nevoie,după ce ai epuizat toate celelalte opţiuni. Că ar trebui făcutpentru oamenii care au nevoie de puterea ta, fiindcă ei nu o maiau. De-asta trebuie să te opresc din a-i „sacrifica” pe toţi ceilalţioameni şi toate amintirile lor. De asta trebuie să scap de tine odată pentru totdeauna.

Clatin din cap.— David, nu am venit aici să fur nimic.Mă răsucesc şi întind mâna spre dispozitiv. Aud o

împuşcătură şi simt durere în tot corpul. Nici măcar nu ştiu undem-a lovit glonţul.

Încă îl aud pe Caleb repetând codul pentru Matthew. Cu omână tremurătoare, înscriu cifrele pe tastatură.

Aud o altă împuşcătură.Şi mai multă durere şi o aură neagră îmi învăluie câmpul

vizual, însă aud din nou vocea lui Caleb. Butonul verde.Atât de multă durere…Şi cum e posibil aşa ceva, când trupul mi-e atât de amorţit?Încep să cad şi îmi izbesc mâna în tastatură când alunec. O

lumină se aprinde în spatele butonului verde.Aud un bip şi o mişcare.

Alunec pe podea. Simt ceva cald pe gât şi sub obraz. Roşu.Sângele are o culoare ciudată. Întunecată.

Cu coada ochiului îl văd pe David leşinat în scaunul lui.Şi pe mama ieşind din spatele lui.E îmbrăcată cu aceleaşi haine pe care le-a purtat ultima oară

când am văzut-o, în griul Abnegaţiei, pătate de sânge, cubraţele dezgolite pentru a-şi arăta tatuajul. În cămaşa ei încă seaflă găurile produse de gloanţe; prin ele pot vedea pielea rănită,roşie, dar care nu mai sângerează, de parcă ar fi îngheţatbrusc. Părul ei blond este prins într-un coc, dar câteva şuviţerăzleţe îi creează o aureolă în jurul chipului.

Sunt conştientă că nu poate fi în viaţă, dar nu ştiu dacă o vădacum fiindcă delirez din cauza sângelui pierdut sau dacă serulmorţii mi-a ameţit gândurile sau dintr-un oricare alt motiv.

Îngenunchează lângă mine şi îmi pune o mână rece peobraz.

— Bună, Beatrice, spune ea zâmbind.— Am terminat? o întreb, şi nu sunt sigură dacă eu chiar am

întrebat asta sau dacă doar am gândit-o şi ea a auzit-o.— Da, îmi răspunde ea, cu ochii plini de lacrimi. Copila mea

dragă, te-ai descurcat atât de bine!— Şi cu ceilalţi ce se întâmplă?Mă înec cu un suspin când imaginea lui Tobias îmi vine în

minte, gândindu-mă la cât de întunecaţi şi de nemişcaţi erauochii lui, cât de puternică şi caldă era mâna lui când am statpentru prima oară faţă în faţă.

— Tobias, Caleb, prietenii mei?— O să aibă grijă unii de ceilalţi, spune ea. Asta fac oamenii.Zâmbesc şi închid ochii.Simt un fir trăgându-mă din nou, dar, de data asta, ştiu că nu

e nicio forţă sinistră care mă trage înspre moarte.De data asta ştiu că e mâna mamei mele, trăgându-mă în

braţele ei.Şi mă refugiez fericită în îmbrăţişarea sa.

* * *

Pot fi iertată pentru toate lucrurile pe care le-am făcut pentrua ajunge aici?

Vreau să fiu.Ştiu că e posibil.Asta e ceea ce cred.

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI UNU

TOBIAS

EVELYN ÎŞI ŞTERGE lacrimile de la ochi cu degetul mare.Stăm aproape de ferestre, umăr la umăr, privind fulgii dezăpadă. Unii se aşază pe pervazul de afară, adunându-se încolţuri.

Îmi simt din nou mâinile. În timp ce privesc cum lumea esteacoperită de un strat de alb, mă simt de parcă totul ar fi luat-ode la zero şi că de data asta va fi mai bine.

— Cred că pot să-l contactez pe Marcus prin radio pentru anegocia un tratat de pace, spune Evelyn. O să mă asculte; ar fiprost să n-o facă.

— Înainte să faci asta, există o promisiune pe care am făcut-o şi pe care trebuie să mi-o ţin, îi spun eu.

O ating pe umăr şi, deşi mă tem că-şi va forţa zâmbetul,lucrurile nu stau tocmai aşa.

Simt o undă de vinovăţie. Nu am venit aici să îi cer săcapituleze pentru mine, să renunţe la tot ce a muncit doarpentru a mă recupera. Şi totuşi, nu am venit aici să îi ofer vreoşansă. Bănuiesc că Tris avea dreptate – când ai de ales întredouă opţiuni rele, o alegi pe cea care îi salvează pe oamenii pecare îi iubeşti. Eu nu aş fi salvat-o pe Evelyn dacă i-aş fiadministrat acel ser. Aş fi distrus-o.

Peter stă rezemat de peretele de pe culoar. Se uită la minecând mă aplec deasupra lui, părul său de culoare închisă îi elipit de frunte din pricina zăpezii.

— Ai resetat-o? mă întreabă el.— Nu.— Ştiam că n-o să ai curajul s-o faci.— Nu e vorba de curaj. Ştii ce? Las-o baltă.Clatin din cap şi ridic fiola cu serul memoriei.— Îţi mai doreşti asta?Încuviinţează cu o mişcare a capului.— Ai putea s-o faci fără să te injectezi, îi spun. Ai putea să iei

decizii mai bune, să-ţi clădeşti o viaţă mai bună.

— Mda, aş putea, spune el, dar n-am s-o fac. Amândoi ştimasta.

Chiar ştiu asta. Ştiu că schimbarea e dificilă şi că vine încet,că e o treabă care presupune multe zile consecutive într-un şirlung, până ce originea problemei va ajunge să fie uitată. Lui îieste teamă că nu va putea suporta acel efort, că va da cu şutultuturor acelor zile şi că va sfârşi mai rău decât acum. Şi înţelegacest sentiment – ştiu cum e să-ţi fie teamă de tine însuţi.

Aşa că îl îndemn să se aşeze pe una dintre canapele şi îlîntreb ce anume doreşte să îi spun despre el odată ce amintirileîi vor dispărea ca fumul. El pur şi simplu clatină din cap. Nimic.Nu vrea să-şi amintească nimic.

Peter ia fiola cu o mână tremurătoare şi îi scoate dopul.Lichidul se clatină înăuntru, aproape revărsându-se. O duce lanas să o miroasă.

— Cât de mult ar trebui să beau? mă întreabă, şi cred cădinţii îi clănţăne.

— Nu cred că asta contează, îi răspund.— Aha. Ei bine… asta e.Ridică fiola în sus, ca şi când ar toasta cu mine.Când o atinge de buze, îi spun:— Fii curajos!Apoi înghite.Iar eu îl văd pe Peter dispărând.

* * *

Aerul de afară are gust de gheaţă.— Hei! Peter! strig eu, scoţând aburi pe gură.Peter stă în cadrul uşii de la sediul Erudiţiei, cu o figură

zăpăcită. Când îşi aude numele – pe care i l-am spus de vreozece ori de când a băut serul –, ridică din sprâncene, întorcânddegetul arătător spre el însuşi. Matthew ne-a spus că oameniivor fi dezorientaţi o vreme după ce vor bea serul memoriei, darnu am crezut că „dezorientat” înseamnă „idiot”.

Oftez.— Da, tu! Pentru a mia oară! Haide, să mergem!Când m-am uitat la el după ce a băut serul, am crezut că

aveam să văd în continuare novicele care i-a băgat un cuţit în

ochi lui Edward şi băiatul care a încercat să-mi omoare prietenaşi toate celelalte lucruri pe care le-a făcut, începând din clipa încare l-am văzut pentru prima oară. Dar e mai uşor decât amcrezut să constat că habar nu are cine e. Ochii săi au încontinuare acea privire nevinovată, dar, de data asta, chiar ocred.

Merg alături de Evelyn, cu Peter alergând în urma noastră.Nu mai ninge, dar zăpada care s-a aşternut pe pământ esuficientă cât să scârţâie sub pantofii mei.

Ne îndreptăm spre Millennium Park, unde imensa sculpturăsub formă de boabă de fasole străluceşte în lumina lunii, iarapoi coborâm un şir de trepte. În tot acest timp, Evelyn mă ia debraţ pentru a nu-şi pierde echilibrul şi schimbăm priviri. Măîntreb dacă e la fel de agitată ca mine fiindcă trebuie să neîntâlnim cu tatăl meu. Mă întreb dacă e mereu agitată.

La baza scărilor se află un pavilion, care are în ambelecapete două blocuri de sticlă, fiecare fiind de cel puţin trei orimai înalte decât mine. Aici le-am dat întâlnire lui Marcus şiJohannei; şi ei, şi noi suntem înarmaţi, pentru a fi realişti, daregali.

Ei au ajuns deja. Johanna nu are niciun pistol în mână, însăMarcus are şi îl ţine îndreptat spre Evelyn. Eu ridic spre elpistolul pe care mi l-a dat Evelyn, doar ca să fiu sigur. Observzonele plane ale craniului său, care se văd fiindcă s-a ras încap, şi linia neregulată pe care nasul lui coroiat i-o deseneazăpe faţă.

— Tobias! strigă Johanna.Poartă un palton roşu ca în Prietenie, pătat de fulgi albi de

zăpadă.— Tu ce faci aici?— Încerc să vă împiedic să vă omorâţi, îi răspund. Sunt

surprins că ai o armă.Dau din cap spre umflătura din buzunarul paltonului ei, care

are inconfundabila formă a unui pistol.— Uneori trebuie să iei măsuri dificile pentru a asigura

pacea, spune ea. Presupun că eşti de acord cu acest principiu.— Nu am venit aici să stăm la şuetă, spune Marcus, uitându-

se la Evelyn. Spuneai că doreşti să discutăm ceva legat de untratat.

Ultimele săptămâni nu prea i-au priit. Văd asta în forma tristăa buzelor sale, în pielea purpurie de sub ochi. Văd propriii meiochi fixaţi în craniul său şi mă gândesc la reflexia mea înpeisajul fricii, cât de îngrozit eram, privindu-i pieleaîmprăştiindu-se peste a mea ca o urticarie. Gândul că mă voitransforma în el încă mă agită, chiar şi acum, când îl înfruntalături de mama, aşa cum am visat mereu când era mic.

Dar nu cred că îmi mai este teamă.— Da, spune Evelyn. Există câteva condiţii pe care trebuie

să le accepţi. Cred că le vei găsi juste. Dacă vei fi de acord cuele, mă voi opri şi voi preda toate armele pe care le am şi pecare oamenii mei nu le folosesc pentru propria lor protecţie. Amsă părăsesc oraşul şi n-am să mă mai întorc.

Marcus râde. Nu ştiu dacă o face în zeflemea sau fiindcă eneîncrezător. E la fel de capabil de ambele sentimente, avândîn vedere că e un om arogant şi extrem de suspicios.

— Las-o să termine, spune Johanna încet, vârându-şimâinile în mânecile paltonului.

— În schimb, spune Evelyn, tu nu vei ataca şi nu vei încercasă controlezi oraşul. Dacă oamenii vor dori să plece şi să cauteo nouă viaţă altundeva, tu le vei permite asta. De asemenea, pecei care vor dori să rămână aici îi vei lăsa să voteze pentru noilideri şi pentru un nou sistem social. Şi, cel mai important, tu,Marcus, nu vei fi eligibil pentru a-i conduce.

Este singura condiţie pur egoistă a acestui tratat de pace. Mi-a spus că nu putea să suporte ca Marcus să înşele şi alţioameni să-l urmeze, iar eu am fost de acord.

Johanna ridică din sprâncene. Observ că şi-a prins părul încoadă pentru a scoate la iveală cicatricea de pe faţă. Arată maibine aşa – mai puternică, atunci când nu se ascunde după oşuviţă de păr, mascând cine e ea cu adevărat.

— Nu accept, spune Marcus. Eu sunt liderul acestor oameni.— Marcus, spune Johanna.El o ignoră.— Evelyn, nu tu decizi dacă eu îi conduc sau nu doar pentru

că ai un cui împotriva mea!— Scuză-mă, spune Johanna tare. Marcus, ceea ce ne oferă

e prea bun ca să fie adevărat – primim tot ce dorim fără să fimviolenţi! Cum, Doamne, iartă-mă, poţi să spui nu?

— Pentru că eu sunt adevăratul conducător al acestoroameni! exclamă Marcus. Eu sunt conducătorul Loialilor! Eu…

— Ba nu, nu eşti, spune Johanna pe un ton calm. Eu suntconducătorul Loialilor. Iar tu ai să accepţi acest tratat, altminteriam să le spun oamenilor că ai avut o şansă să pui capătacestui conflict fără vărsare de sânge şi, din cauza mândrieitale, ai spus nu!

Masca temporară a lui Marcus a dispărut, dezvăluind chipulmaliţios de dedesubt. Dar nici măcar el nu se poate certa cuJohanna, al cărei calm perfect şi a cărei ameninţare perfectă l-au pus la punct. Clatină din cap, dar nu reia cearta.

— Sunt de acord cu termenii tăi, spune Johanna, întinzândmâna, iar încălţămintea ei scârţâie în zăpadă.

Evelyn îşi scoate mănuşile deget cu deget şi întinde mâna larându-i.

— Dimineaţă ar trebui să-i adunăm pe toţi şi să le spunemdespre noul plan, zice Johanna. Poţi garanta o adunare sigură?

— Am să-mi dau toată silinţa, spune Evelyn.Îmi verific ceasul. A trecut o oră de când Amar şi Christina s-

au despărţit de noi în apropierea clădirii Hancock, ceea ceînseamnă că, probabil, el ştie că virusul serului nu a funcţionat.Sau poate că nu ştie. În orice caz, trebuie să fac ceea ce amvenit să fac – trebuie să-i găsesc pe Zeke şi pe mama lui şi săle spun ce s-a întâmplat cu Uriah.

— Ar trebui să plec, îi spun lui Evelyn. Mai am ceva de făcut.Dar am să te iau de la marginea oraşului mâine după-amiază?

— Sună bine, spune Evelyn şi mă freacă uşor pe braţ cu omână înmănuşată, aşa cum făcea când eram mic şi veneamdin frigul de afară.

— Presupun că n-ai să te întorci? întreabă Johanna. Ai găsito nouă viaţă în afara oraşului?

— Trebuie, îi răspund. Mult succes aici. Oamenii de-afară…vor încerca să închidă oraşul. Ar trebui să fiţi pregătiţi pentruclipa în care vor sosi.

Johanna zâmbeşte.— Sunt sigură că putem să negociem cu ei.Îmi întinde mâna, iar eu i-o strâng. Privirea lui Marcus e ca o

greutate care mă oprimă şi ameninţă să mă strivească. Măforţez să-l privesc în ochi.

— Adio, îi spun şi chiar vorbesc serios.

* * *

Hana, mama lui Zeke, are picioare mici, care nu atingpodeaua când se aşază pe fotoliul din camera de zi. Poartă unhalat de baie negru şi ponosit şi o pereche de şlapi, daratitudinea pe care o are, cu mâinile împreunate în poală şi cusprâncenele ridicate, este atât de demnă, încât mă simt deparcă m-aş afla faţă în faţă cu liderul lumii. Arunc o privire spreZeke, care îşi freacă ochii cu pumnii ca să se trezească.

Amar şi Christina i-au găsit, nu printre ceilalţi revoluţionari dinapropierea clădirii Hancock, ci în apartamentul lor din Turlă,care se află deasupra sediului Neînfricaţilor. I-am găsit doarfiindcă Christina s-a gândit să-mi lase mie şi lui Peter un bilet cucoordonatele lor pe camionul nefolositor. Peter aşteaptă înnoua camionetă de care a făcut rost Evelyn ca să ne putemîntoarce la Birou.

— Îmi cer scuze, spun eu. Nu ştiu de unde să încep.— Ai putea să începi cu partea cea mai rea, spune Hana.

Să-mi spui ce i s-a întâmplat cu adevărat fiului meu.— A fost grav rănit în timpul atacului, îi spun. A fost o

explozie, iar el s-a aflat în apropiere.— O, Doamne! exclamă Zeke şi se leagănă înainte şi înapoi,

de parcă trupul lui vrea din nou să fie un copil, alinat demişcările sale.

Dar Hana pur şi simplu îşi coboară capul în piept,ascunzându-şi chipul de mine.

Camera lor de zi miroase a ceapă şi usturoi, probabilrămăşiţe ale cinei din acea seară. Îmi reazem umărul deperetele alb de lângă uşă. Lângă mine se află un portret defamilie care atârnă într-o parte – Zeke, care de-abia mergea,Uriah bebeluş, legănându-se în poalele mamei lui. Tatăl lor arepiercinguri în câteva locuri – nas, ureche şi buză –, darzâmbetul său larg, senin şi pielea închisă la culoare îmi suntmult mai cunoscute, întrucât le-a transmis mai departe şicopiilor săi.

— De atunci se află în comă, le spun. Şi…— Şi n-o să se mai trezească, spune Hana pe un ton obosit.

Asta aţi venit să ne spuneţi, nu?— Da, spun eu. Am venit să vă chem, astfel încât să puteţi

lua o decizie în numele lui.— O decizie? întreabă Zeke. Adică dacă dorim să-l

deconectăm?— Zeke, spune Hana, clătinând din cap.El se afundă înapoi în canapea. Pare învăluit de perne.— Normal că nu vrem să-l ţinem în viaţă în felul ăsta, spune

Hana. El şi-ar dori să plece mai departe. Dar înainte trebuie să-lvedem.

Încuviinţez din cap.— Desigur. Dar mai trebuie să vă spun ceva. Atacul… a fost

un soi de răzmeriţă care i-a implicat şi pe câţiva dintre cei dinlocul unde stăteam noi. Şi am luat şi eu parte.

Privesc spre fisura din podea, la praful care s-a adunat acolode-a lungul timpului, şi mă aştept la o reacţie, la orice fel dereacţie. Însă nu e nimic, doar o tăcere deplină.

— Nu am făcut ce m-ai rugat, îi spun lui Zeke. Nu am avutgrijă de el aşa cum ar fi trebuit. Şi pentru asta îţi cer iertare.

Îl privesc cu coada ochiului, iar el stă nemişcat, privind sprevaza goală de pe măsuţa de cafea. Are pictaţi pe ea niştetrandafiri de un roz pal.

— Cred că avem nevoie de ceva timp pentru a digera asta,spune Hana.

Îşi drege vocea, dar nu face nimic pentru a-şi masca glasultremurat.

— Mi-aş dori să vi-l ofer, îi spun, dar ne întoarcem înapoi lasediu în scurt timp, iar voi trebuie să veniţi cu noi.

— Prea bine, spune Hana. Dacă puteţi aştepta afară, vomieşi în cinci minute.

* * *

Călătoria de întoarcere la sediu este lentă şi se desfăşoarăpe întuneric. Urmăresc cum luna dispare şi reapare în spatelenorilor în timp ce noi sărim peste un şir de denivelări. Cândajungem la marginile oraşului, începe din nou să ningă, cu fulgimari şi uşori care se răsucesc în faţa farurilor. Mă întreb dacăTris se uită cum se aşterne zăpada pe asfalt şi se adună în

grămezi lângă avioane. Mă întreb dacă ea trăieşte într-o lumemai bună decât cea din care am plecat, printre oameni care nu-şi mai amintesc ce înseamnă să ai gene pure.

Christina se apleacă să-mi şoptească la ureche.— Deci, ai făcut-o? A funcţionat?Încuviinţez din cap. În oglinda retrovizoare o văd atingându-şi

faţa cu ambele mâini, zâmbind pe ascuns. Ştiu cum se simte: însiguranţă. Suntem cu toţii în siguranţă.

— Ţi-ai inoculat familia? o întreb.— Da! I-am găsit alături de Loiali, în clădirea Hancock, spune

ea. Dar timpul pentru resetare a trecut – se pare că Tris şiCaleb l-au oprit.

Hana şi Zeke vorbesc în şoaptă pe tot parcursul drumului,minunându-se la lumea misterioasă şi întunecată în timp ce noiînaintăm. Amar le oferă câteva explicaţii de bază, uitându-seîntr-una la ei în loc să fie atent la drum, lucru care mănelinişteşte. Încerc să-mi concentrez atenţia asupra zăpezii şisă ignor atacurile de panică atunci când el aproape că ne bagăîn stâlpii de iluminat sau în barierele rutiere de pe drum.

Mereu am urât golul pe care îl aduce iarna, peisajele albe şidiferenţa uriaşă dintre cer şi pământ, felul în care transformăcopacii în schelete şi oraşul într-un tărâm pustiit. Poate căaceastă iarnă mă va convinge să-mi schimb părerea.

Trecem de garduri şi ne oprim în faţa uşilor principale, carenu mai sunt păzite. Ieşim din maşină, iar Zeke o ia pe mama luide mână pentru a o ajuta să meargă prin zăpadă. În timp ceintrăm în sediu, ştiu sigur că misiunea lui Caleb a fostîncununată de succes, deoarece nu văd pe nimeni prinpreajmă. Asta nu poate să însemne decât că au fost resetaţi, căamintirile lor au fost schimbate pentru totdeauna.

— Unde e lumea? întreabă Amar.Trecem prin punctul de securitate abandonat fără să ne

oprim. Dincolo de el o zăresc pe Cara. Un obraz îi este foarteînvineţit şi pe cap poartă un bandaj, dar nu asta e ceea ce măîngrijorează. Ceea ce mă îngrijorează, de fapt, e privirea tristăde pe chipul ei.

— Ce s-a întâmplat? o întreb.Cara clatină din cap.— Unde e Tris? o întreb.

— Îmi pare rău, Tobias.— De ce îţi pare rău? întreabă Christina enervată. Spune-ne

ce s-a întâmplat!— Tris a intrat în Laboratul Armelor în locul lui Caleb, spune

Cara. A supravieţuit serului morţii şi a declanşat serul memoriei,dar a… a fost împuşcată. Şi nu a supravieţuit. Îmi pare rău…

De cele mai multe ori îmi pot da seama când oamenii mint, şiprobabil că asta e o minciună, fiindcă Tris e în viaţă, cu ochii eiluminoşi şi obrajii roşii şi trupul minion plin de energie şi forţă,stând sub o rază de lumină în atrium. Tris e încă în viaţă, ea num-ar lăsa aici singur, nu s-ar duce în Laboratorul Armelor înlocul lui Caleb.

— Nu, spune Christina, clătinând din cap. În niciun caz.Probabil e vreo greşeală.

Carei i se umplu ochii de lacrimi. Abia atunci îmi dau seama:bineînţeles că Tris a intrat în Laboratorul Armelor în locul luiCaleb.

Fireşte că a făcut-o.Christina ţipă ceva, dar, pentru mine, vocea ei sună înăbuşit,

de parcă mi-aş fi scufundat capul sub apă. De asemenea, mi-egreu să disting detaliile de pe chipul Carei, căci lumea setransformă într-o mare de culori înceţoşate.

Tot ce fac e să rămân nemişcat – gândindu-mă că, dacă staunemişcat, pot împiedica acest lucru să fie adevărat, pot săpretind că totul e bine. Christina se apleacă în faţă, nemaifiindîn stare să-şi suporte propria durere sufletească, şi Cara oîmbrăţişează, iar tot ce fac eu este să rămân nemişcat.

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI DOI

TOBIAS

CÂND TRUPUL EI a atins pentru prima oară plasa, tot ce-amvăzut a fost o înceţoşare gri. Am ajutat-o să se dea jos şi mânaei era mică, dar caldă, iar apoi se afla în faţa mea, scundă şisubţire şi simplă, fără nimic remarcabil – excepţie făcând faptulcă ea a sărit prima. Băţoasa sărise prima.

Nici măcar eu n-am sărit primul.Privirea ei era atât de dură, atât de stăruitoare.Atât de frumoasă.

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI TREI

TOBIAS

DAR NU ATUNCI am văzut-o pentru prima oară. Am văzut-ope culoarele şcolii, şi la falsa înmormântare a mamei mele, şimergând pe trotuarele din sectorul Abnegaţiei. Am văzut-o, darnu am văzut-o; nimeni nu a văzut cum era cu adevărat până cenu a sărit.

Presupun că un foc care arde cu o asemenea forţă nu emenit să reziste prea mult.

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI PATRU

TOBIAS

MĂ DUC SĂ-I VĂD trupul neînsufleţit… cândva. Nu ştiu câttimp a trecut după ce Cara mi-a spus ce s-a întâmplat. Eu şiChristina mergem umăr la umăr în spatele Carei. Nu-miamintesc drumul parcurs de la intrarea la morgă, ci doar câtevaimagini disparate şi sunete pe care le pot auzi peste zidul ridicatîn mintea mea.

E întinsă pe o masă şi, preţ de o clipă, cred că pur şi simpludoarme, iar când o ating se va trezi şi îmi va zâmbi şi mă vasăruta. Dar, când o ating, e rece, cu trupul rigid şi inflexibil.

Christina îşi trage nasul şi suspină. Eu o strâng de mână peTris şi mă rog să o fac suficient de tare cât să-i insuflu viaţă, să-i redau culoarea şi să o trezesc.

Nu ştiu cât timp trece până când îmi dau seama că asta n-osă se întâmple, că ea a plecat de tot. Dar, când o fac, simt cummă lasă toate puterile şi cad în genunchi lângă masă şi cred căplâng sau că îmi doresc să fac asta, iar tot ce am pe dinăuntrustrigă disperat că mai doreşte doar un sărut, doar un cuvânt,doar o privire, doar una.

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI CINCI

ÎN ZILELE CARE URMEAZĂ, ceea ce mă ajută să ţindurerea sufletească la distanţă e mişcarea, nu imobilitatea, aşaîncât cutreier culoarele sediului în loc să dorm. Observ cum toţioamenii îşi revin după serul memoriei care i-a schimbat pentrutotdeauna, însă îi privesc de la distanţă.

Cei care s-au pierdut în bruma serului de memorie suntadunaţi în grupuri şi li se spune adevărul: că natura umană ecomplexă, că toate genele noastre sunt diferite, dar că niciunanu e deteriorată sau pură. De asemenea, li se spune şi ominciună: că amintirile lor au fost şterse din cauza unui accidentmisterios şi că ei erau pe punctul de a cere guvernului egalitatepentru cei deterioraţi genetic.

Mă simt sufocat când mă aflu în compania celorlalţi, iar apoischilodit de singurătate când îi părăsesc. Sunt îngrozit, dar nicimăcar nu ştiu de ce anume, întrucât am pierdut deja totul.Mâinile îmi tremură când mă opresc în camera de controlpentru a privi oraşul pe ecrane. Johanna aranjează transportulpentru cei care vor să părăsească oraşul. Ei vor veni aici pentrua afla adevărul. Nu ştiu ce se va întâmpla cu cei care rămân înChicago, dar nu prea îmi pasă.

Îmi bag mâinile în buzunare şi urmăresc ecranele preţ decâteva minute, după care plec, încercând să sincronizez paşiicu bătăile inimii sau să evit crăpăturile dintre plăcile de gresie.Când trec pe lângă intrare, observ un mic grup de oameniadunaţi lângă sculptura de piatră, iar unul dintre ei se află într-un scaun cu rotile – Nita.

Trec pe lângă bariera de securitate acum inutilă şi stau ladistanţă, urmărindu-i. Reggie păşeşte pe lespedea de piatră şideschide un robinet din rezervorul de apă. Picăturile setransformă într-un şuvoi şi, curând, lichidul ţâşneşte dinrezervor, împrăştiindu-se peste toată suprafaţa lespedei şiudându-i pantalonii.

— Tobias?Mă înfior. E Caleb. Mă îndepărtez de glasul lui, căutând o

cale de scăpare.

— Aşteaptă! Te rog! strigă el.Nu vreau să-l privesc, să analizez cât de mult sau cât de

puţin plânge după sora lui. Şi nu vreau să mă gândesc cum eaa murit pentru un asemenea laş nenorocit, cum el nu a meritatviaţa ei.

Şi totuşi, mă uit la el, întrebându-mă dacă o pot recunoaştemăcar un pic pe chipul lui, fiindu-mi în continuare dor de ea,chiar şi acum, când ştiu că ea nu mai e.

Părul lui e nespălat şi nepieptănat, ochii săi verzi suntinjectaţi, iar gura i se preschimbă într-o grimasă.

Nu seamănă deloc cu ea.— Nu vreau să te deranjez, începe el, dar trebuie să-ţi spun

ceva. Ceva ce… ea m-a rugat să-ţi spun, înainte…— Hai mai repede, îl întrerup eu, înainte ca el să-şi poată

termina fraza.— Mi-a spus că, dacă nu va supravieţui, va trebui să-ţi

transmit…Caleb se îneacă, dar apoi se îndreaptă de spate,

reprimându-şi lacrimile.— Că nu a vrut să te părăsească.Ar trebui să simt ceva la auzul ultimelor ei cuvinte adresate

mie, nu-i aşa? Dar nu simt nimic. Mă simt mai departe caniciodată.

— Da? întreb eu pe un ton aspru. Atunci, de ce a făcut-o?De ce nu te-a lăsat să mori?

— Crezi că eu nu mă întreb acelaşi lucru? zice Caleb. Măiubea. Suficient cât să mă ameninţe cu pistolul pentru a muri înlocul meu. Habar nu am de ce a făcut-o, dar asta este…

Se îndepărtează fără să mă lase să-i răspund şi probabil ecel mai bine aşa, fiindcă nu pot spune nimic care să egalezefuria pe care o resimt. Îmi alung lacrimile şi mă aşez pe podea,chiar în mijlocul holului principal.

Îmi închipui de ce a vrut să-mi transmită că nu voia să măpărăsească. Voia ca eu să ştiu că acesta nu era un alt sediu alErudiţilor, că nu era o minciună spusă pentru a mă face sădorm în timp ce ea se duce să dea piept cu moartea, că nu eraun act de sacrificiu inutil. Apăs cu putere podurile palmelorpeste ochi, crezând că voi putea împinge lacrimile înapoi încraniu. Fără lacrimi, mă dojenesc eu. Dacă las să evadeze o

parte din sentimentele mele, vor ieşi toate şi nu se vor maitermina niciodată.

După o vreme, aud nişte voci în apropiere – Cara şi Peter.— Sculptura asta era un simbol al schimbării, îi povesteşte

ea. Schimbarea treptată, dar acum vor să o dea jos.— A, da? întreabă Peter nerăbdător. De ce?— Ăăă… am să-ţi explic mai târziu, dacă e în regulă, spune

Cara. Îţi aminteşti drumul spre dormitor?— Da!— Păi… întoarce-te şi rămâi acolo o vreme. O să vină cineva

să te ajute.Cara se îndreaptă spre mine, iar eu mă crispez, aşteptând

să-i aud vocea. Dar ea nu face decât să se aşeze lângă minepe podea, cu mâinile împreunate în poală, cu spatele drept. Înalertă, dar relaxată, analizează sculptura plină de apă lângăcare se află Reggie.

— Nu e nevoie să stai aici, spun eu.— Nu trebuie să fiu nicăieri, mă linişteşte ea. Iar tăcerea e

plăcută.Stăm aşa, unul lângă altul, privind tăcuţi apa.

* * *

— Aici eraţi, strigă Christina, alergând spre noi.Chipul îi este umflat, iar vocea lipsită de vlagă, de parcă ar fi

o răsuflare grea.— Haideţi, a sosit timpul. Îl vor deconecta.Mă înfior la auzul acelui cuvânt, dar mă ridic în picioare.

Hana şi Zeke au stat alături de trupul lui Uriah de când am sositaici, ţinându-l de mână, căutând semne de viaţă. Dar nu a mairămas nicio urmă de viaţă în el, ci doar un aparat care îi asigurăbătăile inimii.

Cara merge în spatele meu şi al Christinei în timp ce neîndreptăm către spital. N-am mai pus geană pe geană decâteva zile, dar nu mă simt obosit, nu aşa cum mă simt deobicei, cu toate că trupul mă doare cu fiecare pas pe care îl fac.Eu şi Christina nu schimbăm nicio vorbă, dar ştiu că ne gândimla acelaşi lucru: la Uriah şi la ultimele sale clipe de viaţă.

Ajungem la geamul de observare al camerei lui Un ah, iar

Evelyn se află acolo – Amar a adus-o în locul meu acum câtevazile. Încearcă să mă atingă pe umăr, iar eu mă feresc, nedorindsă fiu consolat.

Înăuntru, Zeke şi Hana stau de-o parte şi de alta a patului luiUriah. Hana îl ţine de o mână, iar Zeke de cealaltă. Un doctorse află lângă monitorul cardiac, cu un clipboard în mână, întinsnu spre Hana sau spre Zeke, ci spre David. Care se află într-unscaun cu rotile. Adus de spate şi zăpăcit, ca toţi ceilalţi care şi-au pierdut amintirile.

— El ce caută aici?Simt că toţi muşchii şi oasele şi nervii mi-au luat foc.— Tehnic vorbind, el încă e conducătorul Biroului, cel puţin

până îl înlocuiesc, spune Cara în spatele meu. Tobias, el nu-şiaminteşte nimic. Omul pe care l-ai cunoscut nu mai există; e caşi cum ar fi murit. Omul acela nu-şi aduce aminte s-o fi omo…

— Taci! mă răstesc.David semnează clipboardul şi se întoarce, împingându-se

spre uşă. Se deschide, iar eu nu mă pot abţine – ţâşnesc spreel şi doar silueta musculoasă a lui Evelyn mă opreşte din a-lstrânge de gât. Îmi aruncă o privire ciudată şi porneşte peculoar în timp ce eu mă lipesc de braţul mamei mele, care parea fi o bară peste umerii mei.

— Tobias, spune Evelyn. Calmează-te!— De ce nu l-a închis nimeni? întreb eu enervat, iar ochii îmi

sunt prea împăienjeniţi pentru a mai putea vedea clar.— Fiindcă el încă lucrează pentru guvern, spune Cara. Doar

pentru că ei au decis că a fost un accident nefericit nuînseamnă că i-au concediat pe toţi angajaţii. Iar guvernul nu arede gând să-l bage la închisoare doar pentru că a fost constrânssă ucidă un rebel.

— Un rebel, repet eu. Asta e ea acum?— A fost, spune Cara aproape şoptit. Şi nu, bineînţeles că

nu, dar aşa o văd cei din guvern.Sunt pe cale să-i răspund, dar Christina ne întrerupe.— Copii, începe.În încăpere, Zeke şi Hana îşi unesc cele două mâini libere

peste trupul lui Uriah. Văd buzele Hanei mişcându-se, dar nu-mi pot da seama ce spune – oare Neînfricaţii au rugăciunipentru cei aflaţi pe moarte? Cei din Abnegaţie reacţionează în

faţa morţii prin tăcere şi serviciu, nu prin cuvinte. Furia mi serisipeşte, iar eu mă pierd din nou în acea durere înăbuşită, dedata asta nu doar pentru Tris, ci şi pentru Uriah, al cărui zâmbete întipărit în amintirea mea. Fratele prietenului meu, apoi şiprietenul meu, cu toate că nu pentru suficient timp cât să-ipermit umorului său să mă prindă în joc, nu pentru suficienttimp.

Doctorul apasă pe câteva butoane, cu clipboardul lipit destomac, iar aparatele se opresc din a mai respira pentru Uriah.Umerii lui Zeke tremură, iar Hana îl strânge tare de mână, pânăce degetele îi devin albe.

Apoi ea îi spune ceva, după care îşi eliberează mâinile şiface un pas înapoi, îndepărtându-se de trupul lui Uriah.Lăsându-l să plece.

Mă îndepărtez de lângă geam, la început mergând, iar apoialergând, străbătând culoarele, nepăsător, orb, pustiit.

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI ŞASE

A DOUA ZI iau un camion spre sediu. Oamenii încă încearcăsă-şi revină după pierderea memoriei, aşa că nimeni nuintenţionează să mă oprească. Conduc peste liniile de trencătre oraş, în timp ce îmi plimb privirea spre orizont, fără să îiacord prea mare atenţie.

Când ajung în dreptul câmpurilor care separă oraşul delumea de afară, apăs pe acceleraţie. Camionul striveşte cuanvelopele iarba moartă şi zăpada şi, curând, pământul lasă locasfaltului din sectorul Abnegaţiei, iar eu abia simt trecereatimpului. Străzile sunt la fel, dar mâinile şi picioarele mele ştiuîncotro să se îndrepte, chiar dacă mintea mea nu se deranjeazăsă le ghideze. Opresc în dreptul casei care se află înapropierea indicatorului de stop, cea cu aleea crăpată.

Casa mea.Intru pe uşa din faţă şi urc scările, încă având acea senzaţie

de urechi înfundate, de parcă mă îndepărtez din ce în ce maitare de lumea asta. Oamenii vorbesc despre durerea pe care osimţi atunci când pierzi pe cineva, dar eu nu ştiu la ce se referă.Pentru mine, pierderea cuiva drag e o amorţeală devastatoarecare acaparează toate senzaţiile.

Îmi lipesc palma de panoul care acoperă oglinda de la etaj şiîl dau la o parte. Cu toate că lumina apusului e portocalie,jucându-se pe podea şi iluminându-mi de jos chipul, nu amarătat niciodată mai palid de-atât; cearcănele de sub ochi n-aumai fost niciodată atât de pronunţate. Mi-am petrecut ultimelecâteva zile dormind şi mergând, nefiind în stare să ajung la unadintre cele două extreme.

Bag cablul maşinii de tuns în priza de lângă oglindă.Apărătoarea potrivită e deja pusă, aşa că tot ce trebuie să fac esă mi-o trec prin păr, pliindu-mi urechile, astfel încât să leprotejez de tăişul lamei, întorcându-mi capul să verific dacă eegal, dar nu e nevoie să verific, chiar deloc. Am învăţat de micsă fac asta.

Petrec ceva timp scuturându-mi părul de pe umeri şipicioare, apoi îl mătur şi îl arunc. Când termin, mă aşez din nou

în faţa oglinzii şi zăresc marginile tatuajului meu – flacăraNeînfricaţilor.

Scot din buzunar fiola cu serul memoriei. Ştiu că o singurăfiolă îmi va şterge cea mai mare parte a vieţii, dar va ţintiamintirile, nu faptele. Voi şti cum să scriu, cum să vorbesc, cumsă asamblez un computer, întrucât informaţiile au fostînmagazinate în părţi diferite ale creierului meu. Dar asta e totce-mi voi mai aminti.

Experimentul a luat sfârşit. Johanna a reuşit să negocieze cuguvernul – superiorii lui David – un acord care să le permităfoştilor membri din facţiuni să rămână în oraş, atâta timp cât eisunt independenţi, se supun autorităţii guvernului şi le permitcelor din afară să li se alăture, transformând oraşul Chicagoîntr-o altă zonă metropolitană, precum Milwaukee. Biroul, aflatcândva în fruntea experimentului, va menţine acum ordinea înlimitele oraşului Chicago.

Va fi singura zonă metropolitană din ţară guvernată deoameni care nu cred în deteriorarea genetică. Un soi deparadis. Matthew mi-a mărturisit speranţa lui că oamenii de laperiferie vor veni să umple locurile goale şi să găsească acolo oviaţă mult mai prosperă decât cea pe care au lăsat-o în urmă.

Eu nu vreau decât să devin altcineva. În acest caz, TobiasJohnson, fiul lui Evelyn Johnson. Se prea poate ca TobiasJohnson să fi dus o viaţă plictisitoare şi deşartă, dar măcar e opersoană completă, nu una fragmentară cum sunt acum, preadistrus de durere pentru a mă transforma în ceva folositor.

— Matthew mi-a spus că ai furat un camion şi nişte ser almemoriei, rosteşte o voce în capătul culoarului.

Christina.— Trebuie să recunosc că nu l-am crezut.Presupun că, din pricina senzaţiei de urechi înfundate, n-am

auzit-o intrând. Până şi vocea ei sună de parcă ar călători prinapă pentru a ajunge la mine şi îmi ia câteva secunde sădesluşesc ce spune. Când o fac, mă uit în ochii ei şi zic:

— Atunci, de ce ai venit, dacă tot nu l-ai crezut?— Ca să mă asigur, îmi răspunde ea, îndreptându-se spre

mine. În plus, am vrut să mai văd oraşul o dată înainte să seschimbe cu totul. Tobias, dă-mi fiola!

— Nu!

O acopăr cu degetele, ca să o protejez de ea.— Asta-i decizia mea, nu a ta.Ochii ei negri se măresc, iar faţa îi radiază în lumina soarelui.

Fiecare şuviţă din părul ei des şi negru străluceşte într-o nuanţădeschisă de portocaliu, de parcă a luat foc.

— Asta nu e decizia ta, spune ea. Asta e decizia unui laş, iartu eşti o mulţime de lucruri, Four, dar nu şi un laş. Niciodată.

— Poate că acum sunt, o contrazic eu plictisit. Lucrurile s-auschimbat. Am acceptat asta.

— Nu, nu eşti.Sunt atât de obosit, încât tot ce fac e să-mi dau ochii peste

cap.— Nu poţi deveni o persoană pe care ea ar fi urât-o, continuă

Christina, de data asta pe un ton aproape şoptit. Iar ea ar fi urâtasta.

Furia mă răscoleşte cu atâta repeziciune, fierbinte şiputernică, iar senzaţia de astupare din urechile mele disparebrusc, făcând până şi această stradă liniştită din Abnegaţie săpară zgomotoasă. Impactul mă face să tremur.

— Taci! zbier eu. Taci din gură! Nu ştii tu ce-ar fi urât ea; tu n-ai cunoscut-o, tu…

— Ştiu suficient! mi-o trânteşte ea. Ştiu că nu şi-ar fi dorit s-oştergi din amintirile tale de parcă n-ar fi însemnat nimic pentrutine!

Mă întind spre ea, îi ţintuiesc umărul de perete şi mă apropiide faţa ei.

— Dacă îndrăzneşti să mai spui asta o singură dată, amsă…

— Ai să ce?Christina mă împinge cu putere înapoi.— Ai să mă răneşti? Ştii, există un cuvânt pentru bărbaţii

mari şi puternici care atacă femei, iar acela e laş!Îmi aduc aminte de zbieretele tatălui meu umplând casa şi de

mâna lui strânsă în jurul gâtului mamei mele, izbind-o de pereţişi de uşi. Îmi aduc aminte cum priveam scenele din uşacamerei, mâna mea strângând cadrul uşii. Şi îmi aduc amintede suspinele ei înăbuşite care se auzeau prin uşa dormitorului,cum o încuia pentru ca eu să nu pot intra.

Fac un pas înapoi şi mă izbesc de perete, lăsându-mi trupul

să alunece de-a lungul lui.— Îmi pare rău, îi spun.— Ştiu, e tot ce-mi răspunde ea.Rămânem tăcuţi preţ de câteva clipe, privindu-ne. Îmi aduc

aminte cum am urât-o din prima clipă în care am cunoscut-o,deoarece era din Candoare, deoarece cuvintele ieşeau şuvoidin gura ei, fără să le controleze, fără să aibă grijă. Dar, de-alungul timpului, mi-a arătat cine era ea cu adevărat, o prietenăindulgentă, fidelă adevărului, suficient de curajoasă cât să iaatitudine. Acum nu pot decât să o plac, nu pot decât să văd cea văzut şi Tris în ea.

— Ştiu ce înseamnă să-ţi doreşti să uiţi totul, spune ea. Şimai ştiu şi ce înseamnă ca persoana pe care o iubeşti să fieomorâtă fără niciun motiv, făcându-te să vrei să dai toate aceleamintiri la schimb pentru câteva momente de linişte.

Mă ia de mână, cea în care ţin fiola.— Nu am fost mult timp cu Will, îmi mărturiseşte ea, dar el

mi-a schimbat viaţa. M-a schimbat pe mine. Şi ştiu că Tris te-aschimbat pe tine şi mai mult.

Expresia dură pe care o avea acum câteva clipe se topeştebrusc şi ea mă atinge uşor pe umăr.

— Eu cred că persoana care ai devenit alături de ea merităsă existe în continuare. Dacă înghiţi acel ser, n-ai să mai fiiniciodată în stare să-ţi croieşti drum spre acea persoană.

Lacrimile sosesc din nou, la fel ca atunci când am văzuttrupul lui Tris, iar de data asta durerea vine odată cu ele,fierbinte şi acută în pieptul meu. Strâng fiola în pumn, disperatdupă uşurarea pe care o oferă, protecţia faţă de durereafiecărei amintiri care mă sfâşie precum un animal.

Christina mă ia de umeri, iar îmbrăţişarea ei nu face decât săaccentueze durerea, deoarece îmi aduce aminte de fiecaredată când braţele subţiri ale lui Tris mă cuprindeau înîmbrăţişări, nesigure la început, dar apoi mai puternice, maiîncrezătoare, mai sigure de ea însăşi şi de mine. Îmi aduceaminte că nicio îmbrăţişare nu va mai fi vreodată la fel,deoarece nimeni nu va mai fi vreodată ca ea, deoarece ea aplecat.

Ea a plecat, iar hohotele de plâns par atât de inutile, atât destupide, însă asta e tot ce pot face. Christina mă sprijină şi nu

spune nimic vreme îndelungată.Într-un târziu mă dezlipesc de ea, însă mâinile ei rămân pe

umerii mei, calde şi aspre din pricina bătăturilor. Poate căoamenilor li se întâmplă exact acelaşi lucru care se întâmplă şicu pielea de pe mâini: devin duri după ce înfruntă durerirepetate. Însă eu nu vreau să devin o persoană cu bătături.

În lumea asta există tot felul de oameni. Există cei ca Tris,care, după suferinţe şi trădări, încă a putut să găseascăsuficientă iubire cât să-şi dea viaţa pentru fratele ei. Sau ceiprecum Cara, care a putut să ierte persoana care i-a împuşcatfratele. Sau Christina, care a pierdut prieten după prieten, darcare a hotărât să rămână deschisă şi să-şi facă alţi prieteni. Înfaţa mea apare o altă alegere, mai luminoasă şi mai puternicădecât cele pe care mi le-am oferit eu.

Deschizând ochii, îi înmânez fiola. Christina o ia şi o pune înbuzunar.

— Ştiu că situaţia cu Zeke nu e tocmai roz, spune ea,punându-şi o mână peste umerii mei. Dar, între timp, pot să fiueu prietena ta cea mai bună. Ba chiar putem face schimb debrăţări, dacă vrei, aşa cum obişnuiau să facă fetele dinPrietenie.

— Nu cred că va fi necesar.Coborâm scările şi ieşim împreună în stradă. Soarele s-a

ascuns în spatele clădirilor din Chicago, iar în depărtare aud untren gonind pe şine, însă plecăm departe de acest loc şi de totceea ce a însemnat el pentru noi, iar asta e un lucru bun.

* * *

În această lume există o mulţime de feluri în care poţi ficurajos. Uneori, curajul înseamnă să-ţi dai viaţa pentru un lucrumai mare decât tine sau pentru o altă persoană. Uneori,înseamnă să renunţi la tot ceea ce-ai ştiut vreodată sau la toţicei pe care i-ai iubit vreodată, pentru a realiza ceva măreţ.

Însă lucrurile nu stau mereu aşa.Uneori nu înseamnă decât să scrâşneşti din dinţi pentru a

suporta durerea şi munca de zi cu zi, îndreptându-te cu paşimărunţi către o viaţă mai bună.

De un astfel de curaj trebuie să dau dovadă acum.

EPILOG

DUPĂ DOI ANI ŞI JUMĂTATE

Evelyn se află în locul în care se unesc cele două lumi. Acumse regăsesc urme de anvelope pe pământ, de vreme ceoamenii de la periferie intră şi ies în mod constant, iar cei dinfostul sediu al Biroului fac naveta la muncă şi înapoi acasă.Geanta ei e la picioare, într-una dintre găurile din pământ. Cândmă apropii, ridică o mână pentru a mă saluta.

Când se suie în camion, mă sărută pe obraz, iar eu o las.Simt un zâmbet înflorindu-mi pe chip şi îl las să rămână acolo.

— Bun venit înapoi, îi spun.Înţelegerea pe care i-am oferit-o acum mai bine de doi ani, şi

pe care a întărit-o cu Johanna la scurt timp după, a fost că aveasă părăsească oraşul. Acum, că s-au schimbat atât de multelucruri în Chicago, nici eu şi nici ea nu vedem vreun motivpentru care să nu se întoarcă. Deşi au trecut doi ani, ea paremai tânără, cu chipul mai împlinit şi cu zâmbetul mai larg. Sevede că timpul petrecut afară i-a priit.

— Cum te mai simţi? mă întreabă ea.— Sunt… bine, îi răspund. Astăzi îi împrăştiem cenuşa.Arunc o privire spre urna de pe bancheta din spate, care

arată de parcă ar fi un alt pasager. O bună perioadă de timp amlăsat cenuşa lui Tris la morga Biroului, nefiind sigur ce fel defuneralii şi-ar fi dorit şi nefiind sigur că îi puteam organiza una.Dar, astăzi, dacă am mai fi avut facţiuni, ar fi fost Ziua Alegerii,şi e timpul să fac un pas în faţă, chiar dacă acel pas e unul mic.

Evelyn îşi pune o mână pe umărul meu şi aruncă o privirespre câmpuri. Recolta, care înainte se regăsea numai în zonasediului Prieteniei, s-a extins şi continuă să se extindă printoate spaţiile verzi din jurul oraşului. Uneori mi-e dor depământul dezolat şi pustiit. Însă acum nu mă deranjează săconduc printre lanuri întregi de porumb şi grâu. Văd oameniprintre plante, verificând pământul cu dispozitive portabilecreate de foştii oameni de ştiinţă de la Birou. Sunt îmbrăcaţi înroşu şi albastru şi verde şi mov.

— Cum e să trăieşti fără facţiuni? mă întreabă Evelyn.— Foarte normal, îi răspund zâmbind. O să-ţi placă.

* * *

O duc pe Evelyn în apartamentul meu, la nord de râulmlăştinos. Apartamentul se află situat la unul dintre primeleetaje, dar prin multitudinea de ferestre pot vedea o întindereimensă de clădiri. Eu am fost unul dintre primii rezidenţi din noulChicago, aşa că am putut să aleg locul în care voiam sălocuiesc. Zeke, Shauna, Christina, Amar şi George au ales sălocuiască la ultimele etaje ale clădirii Hancock, iar Caleb şi Caras-au mutat înapoi în apartamentele din Millennium Park, însăeu am optat pentru acest loc deoarece era frumos şi deoarecese afla la mare depărtare de fostele mele locuinţe.

— Vecinul meu e expert în istorie şi vine de la periferie, spuneu, căutând cheile în buzunarele jeanşilor. El numeşte Chicago„al patrulea oraş” – deoarece, cu mult timp în urmă, a fostdistrus de foc, iar apoi a fost distrus din nou de RăzboiulPurităţii, şi acum ne aflăm la a patra încercare de a ne stabiliaici.

— Al patrulea oraş, repetă Evelyn când deschid uşa. Îmiplace.

Înăuntru nu am nimic în afară de o canapea şi o masă,câteva scaune şi o bucătărie. Soarele luminează ferestreleclădirii de dincolo de râul mlăştinos. Câţiva foşti oameni deştiinţă de la Birou încearcă să redea fosta glorie râului şi lacului,dar va mai dura ceva timp. Schimbarea, la fel ca vindecarea,durează.

Evelyn îşi pune geanta pe canapea.— Îţi mulţumesc că mă laşi să stau la tine o vreme. Îţi promit

că voi găsi cât de curând un alt loc.— Nicio problemă, spun eu.Nu mă simt în largul meu cu ea aici, cotrobăind prin puţinele

lucruri pe care le posed, străbătând holurile mele, dar nu putemsta despărţiţi prea mult timp. Nu când i-am promis că voiîncerca să trec peste acel hău care ne separă.

— George spune că are nevoie de ajutor pentru a antrena uncorp de poliţie, spune Evelyn. Nu te-ai oferit?

— Nu, îi răspund. Ţi-am spus, eu am terminat-o cu armele.— Corect. Acum foloseşti cuvinte, spune Evelyn, strâmbând

din nas. Nu am încredere în politicieni, să ştii.— În mine vei avea încredere, căci sunt fiul tău. În orice caz,

eu nu sunt politician. Cel puţin, nu încă. Sunt doar asistent.Se aşază la masă şi priveşte în jurul ei, nervoasă şi agilă, ca

o pisică.— Ştii pe unde umblă tatăl tău? mă întreabă ea.— Cineva mi-a spus că a plecat. Nu am întrebat unde, zic

eu, ridicând din umeri.Ea îşi sprijină bărbia în palmă.— N-ai vrut să-i spui nimic? Chiar nimic?— Nu, răspund eu, răsucind cheile pe deget. Am vrut doar

să-l las în urmă, acolo unde îi e locul.Acum doi ani, când m-am aflat faţă-n faţă cu el în parc, în

timp ce zăpada cădea în jurul nostru, mi-am dat seama că,atâta timp cât nu m-am simţit mai bine atacându-l în faţaNeînfricaţilor la Merciless Mart, nici să zbier la el sau să-l insultpentru toată durerea cauzată nu avea să schimbe cu cevalucrurile. Nu-mi mai rămânea decât o singură opţiune: să-l lassă plece.

Evelyn îmi aruncă o privire ciudată, cercetătoare, apoitraversează încăperea şi deschide geanta pe care a lăsat-o pecanapea. Scoate un obiect din sticlă albastră. Arată ca un valde apă îngheţat brusc.

Îmi aduc aminte de momentul în care mi l-a dăruit. Eram mic,dar nu prea mic pentru a nu-mi da seama că era un obiectinterzis în Abnegaţie, unul inutil şi, prin urmare, de netolerat. Amîntrebat-o la ce folosea, iar ea mi-a spus că nu face nimicspecial. Dar s-ar putea să facă ceva aici, înăuntru, după care şi-a pus mâna pe inimă. Uneori, anumite lucruri fac asta.

Ani la rândul, acel obiect a reprezentat simbolul sfidării meletăcute, al micului meu refuz de a fi un copil obedient şirespectuos, dar a fost totodată un simbol şi pentru sfidareamamei mele, cu toate că am crezut că ea murise. L-am ascunssub patul meu, iar în ziua în care am decis să părăsescAbnegaţia l-am pus pe birou, astfel încât tata să îl vadă, săvadă forţa mea şi a ei.

— Când ai plecat, acest obiect mi-a adus aminte de tine tot

timpul, spune ea, strângându-l la piept. Îmi amintea cât decurajos erai, cât de curajos ai fost mereu.

Îmi oferă un zâmbet timid.— M-am gândit că ai vrea să-l ţii aici. La urma urmei, e al

tău.Temându-mă să nu-mi tremure vocea, pur şi simplu zâmbesc

şi încuviinţez.

* * *

Aerul primăverii este rece, dar las geamurile deschise încamion, astfel încât să-l pot simţi în piept, să îmi înţepe buriceledegetelor, să-mi aducă aminte de iarna care zăboveşte. Măopresc lângă peronul de lângă Merciless Mart şi scot urna depe bancheta din spate. E argintie şi simplă, fără gravuri. Nu euam ales-o, ci Christina.

Străbat peronul, îndreptându-mă către grupul care deja s-aadunat. Christina stă alături de Zeke şi Shauna, care se aflăîntr-un cărucior cu rotile, având picioarele acoperite cu o pătură.Acum are un cărucior mai bun, unul fără mânere la spate, astfelîncât să îl poată manevra mai uşor. Matthew stă pe peron, cuvârfurile picioarelor peste margine.

— Salutare, spun eu, stând lângă umărul Shaunei.Christina îmi zâmbeşte, iar Zeke mă bate pe umăr.Uriah a murit la scurt timp după Tris, însă Zeke şi Hana şi-au

luat rămas-bun la doar câteva săptămâni după aceea,împrăştiindu-i cenuşa în prăpastie, printre zgomotele şipălăvrăgelile familiei şi ale tuturor prietenilor. I-am strigat cu toţiinumele în ecoul încăperii din Carieră. Totuşi, ştiu că Zeke îşiaduce aminte de el azi, aşa cum o facem cu toţii, cu toate căacest ultim act de curaj Neînfricat este pentru Tris.

— Hai să-ţi arăt ceva, îmi spune Shauna, după care îşi dăpătura la o parte, scoţând la iveală un sistem de cercurimetalice complicat, care îi înconjoară picioarele până la şolduri,învăluindu-i abdomenul precum o cuşcă.

Îmi zâmbeşte şi, cu un sunet scrâşnit, îşi coboară picioarelepe pământul din faţa scaunului. Încet, se ridică în picioare.

În pofida acestei întruniri serioase, zâmbesc.— Ia te uită! exclam eu. Uitasem cât de înaltă eşti.

— Caleb şi colegii săi de la laborator le-au făcut pentru mine,îmi spune ea. Abia mă învăţ cu ele, dar mi-au spus că într-o zis-ar putea să pot alerga.

— Mişto, îi spun. El unde e?— El şi Amar ne aşteaptă la capătul liniei. Cineva trebuie să

fie acolo să prindă prima persoană.— Mda, tot un fel de tontălău e, glumeşte Zeke. Dar încep

să-l tolerez.— Hm, rostesc eu, fără să mai adaug ceva.Adevărul e că am căzut la pace cu Caleb, dar tot nu pot să

mă aflu în preajma lui prea multă vreme. Gesturile lui, intonaţialui, manierele lui – toate îmi aduc aminte de ea. Îl transformăîntr-o şoaptă a ceea ce era Tris, iar asta nu e suficient, dar e,de asemenea, mult prea mult.

Aş spune mai multe, dar se apropie trenul. Avansează cătrenoi pe şinele lucioase, apoi scârţâie când încetineşte, oprindu-se, în cele din urmă, în faţa peronului. Un cap iese pe geamulprimului vagon, acolo unde se află bordul de control – e Cara,cu părul strâns într-o cosiţă.

— Urcaţi-vă! strigă ea.Shauna se aşază din nou în scaun şi se împinge spre uşă.

Matthew, Christina şi Zeke o urmează. Eu mă urc ultimul,dându-i urna Shaunei, şi rămân în cadrul uşii, ţinându-mă demâner. Trenul porneşte din nou, prinzând viteză cu fiecaresecundă, şi îl aud zăngănind pe şine şi şuierând, în timp ceenergia lui creşte în interiorul meu. Aerul îmi biciuieşte chipul şiîmi lipeşte hainele de trup şi văd oraşul desfăşurându-seînaintea mea, clădirile scăldate în lumina soarelui.

Nu e la fel ca înainte, dar m-am obişnuit de o vreme. Cu toţiine-am găsit câte ceva de făcut. Cara şi Caleb lucrează înlaboratoarele de la sediu, care acum s-au transformat într-unmic segment al Departamentului de Agricultură, al cărui scopeste de a face agricultura mai eficientă, astfel încât să poatăhrăni mai mulţi oameni. Matthew lucrează pe undeva prin oraşîn domeniul cercetării psihiatrice – ultima oară când l-amîntrebat, studia ceva legat de memorie. Christina lucrează într-un birou care relochează oamenii de la periferie care vor să semute în oraş. Zeke şi Amar sunt poliţişti, iar George antreneazăcorpul de poliţie – locuri de muncă Neînfricate, aşa le spun eu.

Iar eu sunt asistentul unuia dintre reprezentanţii oraşului înguvern: Johanna Reyes.

Întind mâna pentru a strânge şi celălalt mâner şi mă las înafara vagonului în timp ce trenul virează, aproape atârnândpeste strada aflată la două etaje sub mine. Simt un fior înstomac, acel fior de teamă pe care adevăraţii Neînfricaţi îladoră.

— Hei, spune Christina, apărând lângă mine. Ce mai facemama ta?

— Bine, îi răspund. Bănuiesc că vom vedea cu timpul.— Mergi cu noi să ne dăm cu linia de zbor?Privesc linia coborând în faţa noastră, ajungând la nivelul

străzii.— Da. Cred că Tris ar fi vrut ca eu să încerc asta măcar o

dată.Rostirea numelui ei îi îmi provoacă un junghi de durere în

piept, o pişcătură care îmi arată că amintirile cu ea sunt încădragi sufletului meu.

Christina priveşte şinele din faţa noastră şi îşi sprijină umărulde al meu, doar pentru câteva secunde.

— Cred că ai dreptate.Amintirile cu Tris, unele dintre cele mai puternice amintiri pe

care le am, s-au estompat cu timpul, aşa cum fac toateamintirile, şi nu mă mai dor la fel ca înainte. De fapt, uneorichiar îmi place să le răscolesc în mintea mea, deşi nu prea des.Uneori le depăn alături de Christina, iar ea mă ascultă mult maibine decât m-aş fi aşteptat, ţinând cont de gura ei mare, otrăsătură importantă în Candoare.

Cara opreşte trenul, iar eu sar pe peron. În capul scărilor,Shauna se ridică din scaun şi coboară treptele, rând pe rând,cu exoscheletul ei. Eu şi Matthew cărăm după ea scaunul gol,care e imens şi greu, dar nu imposibil de manevrat.

— Ceva veşti de la Peter? îl întreb pe Matthew cândajungem la baza scărilor.

După ce Peter a ieşit din norul serului memoriei, unele dintretrăsăturile dure şi ironice au revenit treptat, deşi nu toate. Dupăaceea am pierdut legătura cu el. Nu-l mai urăsc, dar asta nuînseamnă că trebuie să-l plac.

— E în Milwaukee, îmi spune Matthew. Cu toate că nu ştiu

ce anume face acolo.— Lucrează într-un birou pe undeva, spune Cara, de la baza

scărilor.Duce urna în braţe, pe care a luat-o de la Shauna înainte să

coboare din tren.— Cred că e bine pentru el.— Mereu am crezut că o să se alăture rebelilor DG de la

periferie, intervine Zeke. Asta nu spune multe despre puterilemele de deducere.

— Acum e diferit, spune Cara, ridicând din umeri.Încă mai există rebeli DG la periferie, care consideră că un

alt război este singurul fel în care pot obţine schimbarea pecare o doresc. Eu sunt mai mult de partea celor care vor sămuncească pentru a schimba lucrurile, dar fără să existeviolenţă. Am trecut prin suficiente acte violente cât să-mi ajungăpentru o viaţă întreagă, şi încă o resimt, nu în cicatricile de pepielea mea, ci în amintirile care îmi răsar în minte când nici nule aştept, prima întâlnire a pumnului tatei cu maxilarul meu,arma mea ridicată pentru a-l executa pe Eric, trupurileneînsufleţite ale celor din Abnegaţie împrăştiate pe caldarâm înfostul meu cartier.

Străbatem străzile care duc spre linia de zbor. Facţiunile audispărut, dar această parte a oraşului are mai mulţi Neînfricaţidecât oricare alta, putând fi recunoscuţi după pielea tatuată şidupă chipurile lor cu piercinguri, dar nu şi după culorile pe carele poartă, care uneori sunt ţipătoare. Unii merg pe trotuare,alături de noi, însă cei mai mulţi sunt la muncă – toţi cei dinChicago trebuie să muncească, atâta timp cât sunt apţi demuncă.

În faţa mea văd clădirea Hancock împungând cerul, bazafiind mai lată decât vârful. Traversele negre se fugăresc una pecealaltă până pe acoperiş, încrucişându-se, strângându-se şiîntinzându-se. De mult timp n-am mai fost atât de aproape deea.

Intrăm în holul principal, cu podelele lui lustruite şi cu pereţiimâzgăliţi de graffiti. Neînfricate realizate în culori deschise,lăsate aici de către locuitorii clădirii ca un soi de relicvă.Aceasta este o zonă Neînfricată, deoarece ei au fost cei careau primit locul cu braţele deschise, pentru înălţimea lui şi, cred

eu, pentru singurătate. Neînfricaţilor le plăcea să umple spaţiilegoale cu zgomotele lor. E ceva ce am apreciat întotdeauna laei.

Zeke apasă cu degetul arătător pe butonul liftului. Neîngrămădim în el, iar Cara apasă pe numărul 99.

Închid ochii în timp ce ascensorul zboară în sus. Aproape căpot vedea spaţiul deschizându-se sub picioarele mele, un hăuîntunecat şi numai câţiva centimetri de pământ solid între mineşi căderea liberă. Liftul se cutremură când se opreşte, iar eu măsprijin de peretele lui pentru a-mi recăpăta echilibrul în timp cese deschid uşile.

Zeke mă atinge pe umăr.— Nu-ţi face griji, omule. Am făcut asta tot timpul, îţi

aminteşti?Încuviinţez cu o mişcare a capului. Aerul năvăleşte prin gaura

din tavan, iar deasupra mea se află cerul, de un albastrudeschis. Merg târşâit spre scară, alături de ceilalţi, prea cuprinsde teamă pentru a-mi zori picioarele.

Găsesc scara cu buricele degetelor şi urc atent bară cu bară.Deasupra mea, Shauna urcă cu greutate, folosindu-şi cuprecădere mâinile.

Odată, în timp ce îmi tatuam simbolurile facţiunilor pe spate,am întrebat-o pe Tori dacă noi eram ultimii oameni din lume.Poate, a fost răspunsul ei. Nu cred că îi plăcea să segândească la un asemenea lucru. Dar aici, pe acoperiş, eposibil să crezi că noi suntem ultimii oameni rămaşi în aceastălume.

Privesc lung spre clădirile care se află de-a lungul mlaştinii,iar stomacul mi se strânge, apăsându-mă, de parcă mai arepuţin şi se prăbuşeşte în mine.

Zeke aleargă de-a lungul acoperişului către linia de zbor şiprinde una dintre curelele imense de cablul din oţel. Oblochează, astfel încât să nu alunece, şi priveşte spre noi,aşteptând.

— Christina, spune el. Tu eşti prima.Christina stă lângă curea, lovindu-şi bărbia cu degetul.— Ce zici? Cu faţa în sus sau cu spatele?— Cu spatele, opinează Matthew. Eu am vrut să merg cu

faţa în sus ca să nu fac în pantaloni, aşa că nu vreau să mă

copiezi.— Dacă mergi cu faţa în sus, s-ar putea să păţeşti exact

asta, să ştii, spune Christina. Aşa că hai, du-te aşa, ca să potîncepe să-ţi spun Pişăciosul.

Christina îşi pune cureaua, introducându-şi mai întâipicioarele, alegând să stea cu faţa în jos, astfel încât să vadăclădirea devenind din ce în ce mai mică atunci când va zbura.Mă înfior.

Nu pot să mă uit. Închid ochii când Christina seîndepărtează, procedând la fel când vine rândul lui Matthew şiapoi al Shaunei. Aud chiotele lor de bucurie în vânt, de parcă arfi nişte păsări.

— Rândul tău, Four, spune Zeke.Clatin din cap.— Haide, spune Cara. Mai bine să termini cât mai repede,

nu?— Nu, îi spun. Du-te tu. Te rog!Îmi întinde urna, apoi inspiră adânc. Îmi lipesc urna de

abdomen. Metalul e cald, fiindcă a tot fost ţinut în braţe de toţicei care au zburat deja. Cara se suie în curea, nesigură pepicioare, şi Zeke o leagă. Îşi încrucişează braţele la piept şiZeke o împinge, trimiţând-o peste Lake Shore Drive, pesteoraş. Nu aud nimic din partea ei, nici măcar un icnet.

Apoi rămânem doar eu şi Zeke, privindu-ne.— Nu cred că pot s-o fac, îi mărturisesc şi, deşi vocea mea e

fermă, trupul îmi tremură.— Bineînţeles că poţi s-o faci, îmi zice el. Tu eşti Four,

legenda Neînfricaţilor! Tu poţi face faţă oricărui lucru.Îmi încrucişez braţele şi mă apropii de marginea acoperişului.

Şi, cu toate că mă aflu la câţiva metri distanţă, îmi simt trupulcăzând peste margine, şi clatin din cap din nou şi din nou şi dinnou.

— Hei! spune Zeke, punându-şi mâinile pe umerii mei. Aicinu-i vorba despre tine, îţi aminteşti? Ci despre ea. Să faci cevace ea şi-ar fi dorit să faci, ceva pentru care ea s-ar fi simţitmândră. Bine?

Asta e. Nu mai pot evita, nu mai pot da înapoi, nu când încăîmi aduc aminte de zâmbetul ei atunci când s-a căţărat pe roatade la Carusel alături de mine sau de maxilarul ei încleştat atunci

când a înfruntat temeri după temeri de-a lungul simulărilor.— Ea cum s-a dat?— Cu faţa, îmi spune Zeke.— Bine, îi zic, întinzându-i urna. Pune asta în spatele meu,

OK? Şi deschide-i capacul.Mă sui în ham, iar mâinile îmi tremură atât de tare, încât de-

abia pot apuca marginile. Zeke strânge curelele pe picioarelemele şi pe spate, apoi înghesuie urna în spatele meu, cu faţa înjos, astfel încât cenuşa să se poată împrăştia. Mă uit în jos,spre Lake Shore Drive, îmi reprim gustul amar şi pornesc.

Brusc, vreau să dau înapoi, dar e prea târziu, de vreme cealunec deja. Ţip atât de tare, încât mi-aş dori să-mi acopărurechile. Simt ţipătul sălăşluind în interiorul meu, umplându-mipieptul, gâtul şi capul.

Vântul îmi înţeapă ochii, dar mă forţez să-i ţin deschişi, iar înacel moment de panică oarbă înţeleg de ce ea prefera să sedea cu faţa – era pentru că o făcea să se simtă că zboară ca opasăre.

Încă pot simţi golul de sub mine şi e la fel precum goluldinlăuntrul meu, precum o gură pe cale să mă înghită.

În acel moment îmi dau seama că m-am oprit. Ultimelerămăşiţe din cenuşă zboară în vânt precum fulgii de zăpadă, iarapoi dispar.

Pământul se află la câţiva metri sub mine, suficient deaproape cât să pot să sar. Ceilalţi s-au adunat acolo în cerc, cubraţele strânse sub forma unei plase din oase şi muşchi, pentrua mă prinde. Îmi lipesc chipul de curea şi râd.

Le arunc urna, apoi îmi răsucesc braţele la spate pentru adesface curelele care mă susţin. Cad ca o piatră în braţeleprietenilor mei. Ei mă prind, oasele lor pişcându-mi picioarele şispatele, apoi mă coboară pe pământ.

Se aşterne o tăcere incomodă în timp ce privesc încântatspre clădirea Hancock, şi nimeni nu ştie ce să spună. Caleb îmizâmbeşte, precaut.

Zeke zboară spre noi într-un ham negru. La început pare unpunct, apoi o bilă, iar apoi o persoană învăluită în negru. Chiuiede bucurie în timp ce se pregăteşte să frâneze şi întind mânaca să-l apuc de braţ pe Amar. De cealaltă parte apuc o mânăpalidă, care îi aparţine Carei. Ea îmi zâmbeşte şi remarc un soi

de tristeţe în zâmbetul ei.Umărul lui Zeke ne loveşte braţele, tare, şi zâmbeşte larg

când ne lasă să-l legănăm ca pe un bebeluş.— A fost frumos. Vrei să te dai din nou, Four? mă întreabă

el.Nu ezit înainte să răspund:— Categoric nu.

* * *

Ne întoarcem la tren, într-un grup împrăştiat. Shauna mergecu exoscheletul ei, Zeke împinge scaunul gol, discutând cuAmar. Matthew, Cara şi Caleb merg împreună, vorbind despreceva care îi încântă peste măsură, ca nişte spirite înrudite cesunt. Christina ajunge lângă mine şi îşi pune o mână pe umărulmeu.

— O Zi a Alegerii fericită! spune ea. Am de gând să te întrebcum te simţi cu adevărat. Iar tu trebuie să-mi dai un răspunsonest.

Uneori vorbim aşa, dându-ne ordine unul celuilalt. Cumva, eaa devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, în pofidacerturilor noastre frecvente.

— Sunt bine, îi răspund. E greu. Mereu va fi.— Ştiu, aprobă ea.Mergem în spatele grupului, trecând pe lângă clădirile încă

abandonate, cu ferestrele lor întunecate, şi apoi peste podulcare traversează râul mlăştinos.

— Mda, uneori viaţa e cu adevărat naşpa, recunoaşte ea.Dar ştii de ce o suport?

Ridic sprâncenele. Şi le ridică şi ea, imitându-mă.— Pentru momentele care nu sunt naşpa. Şmecheria e să le

observi atunci când se ivesc.Zicând acestea, îmi zâmbeşte, iar eu îi întorc zâmbetul în

timp ce urcăm scările către peron.

* * *

Există un lucru pe care îl ştiu de mic: viaţa ne face răututuror, fără să putem evita asta.

Însă acum am mai învăţat un lucru important: ne putem

vindeca. Ne vindecăm reciproc.

MULŢUMIRI

Pentru mine, pagina mulţumirilor este locul perfect în carepot spune, cu toată sinceritatea, că mi-ar fi imposibil săizbândesc în viaţă şi în scrierea cărţilor doar prin propriile meleputeri şi abilităţi. Se prea poate ca această serie să aibă doarun autor, însă acest autor n-ar fi putut face mai nimic fărăajutorul următorilor oameni. Aşadar, acestea fiind spuse: Îţimulţumesc, Doamne, că mi-ai scos în cale oamenii care măvindecă.

Iată-i…Mulţumiri pentru: soţul meu, nu doar pentru că mă iubeşte

într-un fel extraordinar, ci şi pentru că a îndurat câteva sesiunidificile de brainstorming, pentru că a citit toate versiunile acesteicărţi şi pentru că a înfruntat-o cu toată răbdarea din lume peNevrotica Soţie Scriitoare.

Joanna Volpe, pentru că a tratat totul CA O ADEVĂRATĂŞEFĂ, cu sinceritate şi bunătate. Katherine Tegen, pentrucomentariile ei excelente şi pentru că mi-a arătat mereu căexistă o inimă sub toată acea mască dură de editoare. (N-amsă spun nimănui. Ah, stai, tocmai am făcut-o!) Molly O’Neill,pentru tot timpul şi toată munca depusă şi pentru că a ochitDivergent în ceea ce sunt sigură că era un teanc demanuscrise. Casey McIntyre, pentru toate faptele vitejeşti îndomeniul publicităţii şi pentru că a dat dovadă de o amabilitateuluitoare (şi mi-a arătat şi câteva mişcări de dans).

Joel Tippie, Amy Ryan şi Barb Fitzsimmons, pentru că aufăcut ca aceste cărţi să arate superb De. Fiecare. Dată.Uimitorii Brenna Franzitta, Josh Weiss, Mark Rifkin, ValerieShea, Christine Cox şi Joan Giurdanella, pentru că au avutmare grijă de cuvintele mele. Lauren Flower, Alison Lisnow,Sandee Roston, Diane Naughton, Colleen O’Connell, AubryParks-Fried, Margot Wood, Patty Rosati, Molly Thomas, MeganSugrue, Onalee Smith şi Brett Rachlin, pentru toate eforturilevoastre în marketing şi publicitate, eforturi care sunt mult preaimportante pentru a le numi aici. Andrea Pappenheimer, KerryMoynagh, Kathy Faber, Liz Frew, Heather Doss, Jenny

Sheridan, Fran Olson, Deb Murphy, Jessica Abel, SamanthaHagerbaumer, Andrea Rosen şi David Wolfson, experţi învânzări, pentru tot sprijinul şi entuziasmul vostru. JeanMcGinley, Alpha Wong şi Sheala Howley, pentru că aţi duscuvintele mele pe o mulţime de rafturi din întreaga lume. Caatare, le mulţumesc tuturor editurilor internaţionale, pentru căau crezut în aceste poveşti. Shayna Ramos şi Ruiko Tokunaga,vrăjitorii de la producţie; Caitlin Garing, Beth Ives, KarenDziekonski şi Sean McManus, care au creat nişte cărţi audiofantastice; şi Randy Rosema şi Pam Moore, de la finanţe –pentru talentul şi munca voastră asiduă. Kate Jackson, SusanKatz şi Brian Murray, pentru că pilotează atât de bine corabiaHarper. Am alături o editură entuziastă, care mă sprijină mereu,iar acest lucru înseamnă atât de mult pentru mine.

Pouya Shahbazian, pentru că a găsit pentru Divergent ocasă de producţie atât de bună, şi pentru toată munca,răbdarea, prietenia şi înfiorătoarele farse cu gândaci. DanielleBarthel, pentru mintea ta organizată şi răbdătoare. Tuturor celorde la New Leaf Literary, pentru că sunt nişte oameni minunaţi,care fac o muncă la fel de minunată. Steve Younger, pentru căa avut mereu grijă de mine, atât în viaţă, cât şi atunci cândscriam. Toţi cei implicaţi în „treburile filmului” – în special NeilBurger, Doug Wick, Lucy Fisher, Gillian Bohrer şi Erik Feig –pentru că au tratat cartea mea cu grijă şi respect.

Mama, Frank, Ingrid, Karl, Frank jr., Candice, McCall, Beth,Roger, Tyler, Trevor, Darby, Rachel, Billie, Fred, buni, familiaJohnson (atât din România, cât şi din Missouri), familia Krauss,familia Paquette, familia Fitch şi familia Rydz – pentru toatădragostea voastră. (N-aş putea niciodată să aleg facţiuneaînaintea voastră. Niciodată.)

Toţi membrii (foşti, actuali, viitori) de la YA Highway şi WriteNight, întrucât sunt nişte colegi extrem de grijulii şi deînţelegători. Toţi scriitorii mai experimentaţi care m-au inclus şipe mine în grupul lor şi care m-au ajutat enorm în ultimii ani.Toţi scriitorii care m-au contactat pe Twitter sau pe e-mail,pentru tovărăşia lor. Scrisul e o muncă solitară, dar nu şi pentrumine, întrucât vă am pe voi. Mi-aş dori să vă pot menţiona petoţi. Mary Katherine Howell, Alice Kovacik, Carly Maletich,Danielle Bristow şi toţi prietenii mei non-scriitori, pentru că m-au

ajutat să mă menţin pe linia de plutire.Toate fansite-urile Divergent, pentru entuziasmul lor de pe

internet (şi din viaţa reală).Cititorii mei, pentru că au citit, gândit, chiuit, twitterit, vorbit,

împrumutat şi, pe lângă toate astea, pentru că mi-au predat atâtde multe lecţii valoroase despre scris şi viaţă.

Toţi cei menţionaţi mai sus au făcut ca această serie să fieceea ce este, iar faptul că v-am cunoscut pe toţi mi-a schimbatcomplet viaţa. Sunt atât de norocoasă!

Am s-o mai spun o singură dată: fiţi curajoşi!

MULŢUMIRI SPECIALE

În primăvara lui 2012, cincizeci de bloguri mi-au dat o mânăde ajutor şi au dus mai departe entuziasmul lor pentru seriaDIVERGENT, sprijinind lansarea celui de-al doilea roman,INSURGENT, printr-o campanie online bazată pe facţiuni.Fiecare participant a fost fundamental pentru succesul acesteiserii! Mulţumiri pentru:

ABNEGAŢIE: Amanda Bell (liderul facţiunii), Katie Bartow,Heidi Bennett, Katie Butler, Asma Faizal, Hafsah Faizal, AnaGrilo, Kathy Habel, Thea James, Julie Jones şi HD Tolson

PRIETENIE: Meg Caristi, Kassiah Faul şi Sherry Atwell(liderii facţiunii), Kristin Aragon, Emily Ellsworth, Cindy Hand,Melissa Helmers, Abigail J., Sarah Pitre, Lisa Reeves,Stephanie Su şi Amanda Welling

CANDOARE: Kristi Diehm (liderul facţiunii), Jaime Arnold,Harmony Beaufort, Damaris Cardinali, Kris Chen, Sara Gundell,Bailey Hewlett, John Jacobson, Hannah McBride şi AeichaMatteson

NEÎNFRICARE: Alison Genet (liderul facţiunii), LenaAinsworth, Stacey Canova şi Amber Clark, April Conant,Lindsay Cummings, Jessica Estep, Ashley Gonzales, AnnaHeinemann, Tram Hoang, Nancy Sanchez şi Yara Santos

ERUDIŢIE: Pam van Hylckama Vlieg (liderul facţiunii), JamesBooth, Mary Brebner, Andrea Chapman, Amy Green, JenHamflett, Brittany Howard, O’Dell Hutchison, Benji Kenworthy,Lyndsey Lore, Jennifer McCoy, Lisa Parkin şi Lisa Roecker