Vasile Voiculescu şi experienţa isihastă

Etapele vieţii lui Vasile Voiculescu sunt structurate de căutarea progresivă a desăvârşirii, pe care a conceput-o în relaţie cu Dumnezeu, descoperind prezenţa Acestuia în multiple dimensiuni epifanice, începând cu relaţiile familiale şi sociale, până la cultură şi religie. Tendinţa integratoare ce străbate permanent viaţa şi opera sa dovedeşte obsesia acestei unice idei, deşi în modalităţi diverse de exprimare, conferind tensiune şi vitalitate existenţei sale ce ar putea părea monotonă la o simplă enumerare de fapte şi titluri.

„Viaţa şi poezia mea, din nefericire, au curs strâns împletite”[1], spune Voiculescu. Nefericire pentru că scriitorul a fost determinat de căutările sale în domeniul religiosului să-şi configureze universul literar ca o mărturisire – mai mult sau mai puţin incifrată, dar sinceră – a tensiunilor dramatice datorate distanţei dintre relativitatea omului şi Absolutul-Dumnezeu, Care reprezintă unica posibilitate de împlinire umană. Nefericire, de asemenea, fiindcă Voiculescu şi-a trăit istoria personală atât ca o creaţie a sa, cât şi prin conştiinţa că el este o făptură creată şi dependentă de Creatorul tuturor, de Dumnezeu.

Experienţele spirituale ale lui Vasile Voiculescu au fost susţinute de un fundament nativ: „N-am nici un merit să cred, m-am născut aşa!”[2]. În ceea ce-l privea, credincioşia părea a fi o însuşire organică, după cum a mărturisit chiar el. Voiculescu a considerat firesc ca omul să se nască credincios, într-un spaţiu şi într-un timp în care credinţa era activă. Anormalitatea a apărut însă ulterior, odată cu ieşirea din spaţiul protector al familiei şi al satului, şi intrarea în cel profan, al oraşului şi al şcolii: „...numai educaţia modernă, faustiană, ne abate de la tipul primitiv; aşa cum ne orăşenează trupul, ne alterează şi spiritul”[3]. Voiculescu a cedat doar raţional, continuând să creadă nu datorită obişnuinţei, ci prin afect, chiar dacă mintea a trecut „prin toate vămile materialismului”[4]. N-a avut loc însă nicio apostazie. Fără să mai aibă vreo religie, Voiculescu a rămas un temperament credincios, dus instinctual spre căutarea lui Dumnezeu. Aşteptarea mistică din copilărie s-a transformat într-o aşteptare intelectuală. S-a îndreptat spre filozofie şi mai ales spre metafizică, spre psihologie şi morală, spre psihofizică şi psihopatologie. Mintea lui trebuia să confirme gnoseologic ceea ce sufletul intuia. A depăşit materialismul, pozitivismul, evoluţionismul, dar creştinismul a rămas încă în umbra unei religiozităţi facile. A studiat Kabala, a încercat rozicrucianismul lui Peladan, a meditat asupra teosofiei şi asupra mixajului ei de elemente creştine şi orientale. Teosofia l-a interesat mai ales datorită ofertei de a specula pe marginea dogmelor şi de a-şi putea manifesta o anumită fantezie personală cu alură mistică. El a observat că aceasta înglobează atât idei pozitiviste şi evolutive în aprofundările religioase – pe care Voiculescu le va păstra în tentativele de explicare a fantasticului, magicului sau doar neobişnuitului din prozele sale –, atracţia unor religii orientale impure, europenizate, adică grefate pe structuri creştine, şi deci afirmarea unui panteism metafizic ce are drept consecinţă repudierea unei relaţii personale cu Dumnezeu, cât şi practica unui umanitarism desprins din morala creştină. Reminiscenţe teosofice şi ale unei asemenea spiritualităţi orientale adaptate l-au marcat până la bătrâneţe, când, deşi practica rugăciunea lui Iisus, continua să facă dimineaţa, în birou, exerciţii yoga[5] sau să lectureze cărţi despre această disciplină[6]. De asemenea, în momentul arestării sale, lucra la o traducere românească a unei vechi ediţii din misticul ocult Swedenborg[7]. A fost pasionat de Carlyle şi de Novalis, de Maeterlinck, de Platon şi neoplatonicieni, de William James. Toate aceste pasiuni i-au marcat nu doar viaţa, ci şi creaţia literară. Voiculescu nu a acceptat însă instituţia sau organizaţia – în acest sens cu greu a acceptat chiar Biserica Ortodoxă, şi de-abia sub influenţa Rugului Aprins, chiar dacă s-a considerat ortodox –, nu a devenit membrul vreunei societăţi secrete sau secte, considerând că aceste tipuri de iniţieri implică o limitare a libertăţii. Setea intelectuală după Absolut l-a făcut să oscileze între diferitele forme ale acestuia, personale sau nonpersonale, aşa cum le-au propus atâtea religii şi sisteme filozofice, dar nu a aderat în totalitate la vreuna din ele. A preluat şi menţinut unele elemente care i s-au părut compatibile cu

1

creştinismul, cum este, spre exemplu, şi tehnica yoga, pe care probabil a considerat-o un fel de gimnastică asemănătoare cu metoda respiraţiei în practicarea rugăciunii lui Iisus, necesară pentru o mai bună concentrare în realizarea rugăciunii, fără să îl preocupe şi diferenţele doctrinare. Această „preumblare” prin galeria cu vitralii colorate deschise spre transcendent se va termina cu dorirea luminii pure, albe, culorile nefiind decât calităţi ale cerului, iar nu „lumină esenţială”[8]. În 1935, la vârsta de 51 de ani, a recunoscut că aşteptarea începută în copilărie se îndrepta spre Dumnezeu, Care nu i-a rămas necunoscut, deşi încă ascuns. Această aşteptare a reprezentat suprema aventură a vieţii lui, fiind provocatoare de tentaţii şi tensiuni existenţiale ce l-au însoţit până la moarte. Printre ele, ştiinţa şi cultura, care într-o primă fază n-au reuşit să-l îndepărteze, ci, dimpotrivă, să-l apropie de credinţă. Şi-a creat astfel o poliedricitate a existenţei care i-a facilitat „experienţe complete, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţa de comparaţii, lumină mai multă”, toate acestea ducând la concluzia că „neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”[9].

Voiculescu însuşi mărturiseşte într-un interviu acordat lui N. Crevedia în 1930: „Am trecut prin toate fazele experienţei mistice, de la budism la teozofie, şi o curiozitate pe care nu ştiu cum s-o explic m-a împins spre ocultism şi chiar spre cărţile de chiromancie. Am avut o foame sufletească pe care n-am săturat-o nici cu literatura, nici cu vreo faptă mare”[10].

Anul 1946, când a început să frecventeze Mânăstirea Antim, a reprezentat un moment de răscruce în ce priveşte relaţia cu credinţa ortodoxă şi cu Biserica. Voiculescu nu a avut o mare consideraţie pentru Biserică, văzută ca instituţie. Chiar dacă mărturisea credinţa ortodoxă, o făcea „în felul lui“[11], ceea ce a conturat unele nuanţe şi idei eretice în raport cu învăţătura ortodoxă. Din punct de vedere religios, viaţa şi literatura sa pot fi caracterizate drept sincretice, deşi componenta predominantă este Ortodoxia. Acest sincretism i-a oferit posibilitatea unor abordări diverse în instituirea unei relaţii cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp nu i-a permis să ducă nicio experienţă religioasă până la ultimele profunzimi. Dintre acestea, cea mai importantă pare a fi experienţa isihastă din ultimele decenii de viaţă, aşa cum transpare din poeziile religioase scrise în această perioadă.

În ce priveşte relaţia lui cu Biserica, îşi amintea cu evlavie de slujbele la care participase în copilărie, dar mai târziu prefera să meargă la concert împreună cu familia în dimineţile de duminică[12] în loc să participe la Sfânta Liturghie. Nu s-a dus niciodată la o slujbă de Înviere în Bucureşti, căci nu suporta aglomeraţia şi zăpăceala. Fiind bolnavă şi rămânând acasă într-o noapte de Înviere, fiica sa l-a ascultat toată noaptea, până la reîntoarcerea familiei, cântându-i Prohodul Domnului şi slujba Învierii[13].

La Antim a descoperit un grup de intelectuali care, ca şi el, căutau o comunicare autentică, vie, cu Dumnezeu, şi care împreună au remarcat că pentru aceasta nu este suficient efortul uman, că o asemenea relaţie nu se poate realiza în absenţa harului pe care Dumnezeu îl oferă prin împărtăşirea de Sfintele Taine ale Bisericii.

Grupul a început să se formeze în anul 1945, prin întâlnirea periodică la Mânăstirea Antim a unor oameni de cultură din Bucureşti, laici şi monahi, ce căutau, prin sinaxe liturgice şi discuţii, să descopere o „libertate reînviată“[14] în adevărurile de credinţă ale Ortodoxiei, ca o opoziţie neoficială, dar luînd amploare, la constrîngerile ideologice ale epocii. Animatorul grupului a fost poetul Sandu Tudor, călugărit în 1948 în cadrul acestei mânăstiri cu numele Agaton (mai tîrziu, în 1952, a devenit schimonahul Daniil). La o anchetă din anul 1958, acesta a declarat că încă din 1944 se gândise să înfiinţeze o „asociaţie sub numele de Rugul Aprins, însă (...) nu a fost autorizată de autorităţile de atunci“[15]. Pe la Mânăstirea Antim au trecut astfel Alexandru Mironescu, Părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Roman Braga, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Andrei Scrima, Anton Dumitriu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Barbu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Gheorghe Dabija, Virgil Stancovici, Paul Constantinescu, Paul Sterian, Olga Greceanu, Vladimir Streinu, Nicolae Nicolau, Şerban Mironescu şi alţii, dintre care mulţi studenţi.

2

În anul 1943, ieromonahul rus Ivan Kulîghin, în tinereţe frate la celebra Mânăstire Optina unde se continua tradiţia rugăciunii isihaste, şi care a cunoscut apoi mai multe închisori comuniste, s-a refugiat în Bucureşti împreună cu Mitropolitul Rostovului, despre care Vasile Voiculescu afirma că adusese „Rugul aprins”, aşa cum era numită în familia Voiculescu rugăciunea lui Iisus[16]. Totuşi este posibil ca scriitorul să fi cunoscut dinainte această rugăciune, deoarece printre documentele rămase de la el s-a găsit extrasul articolului „Rugăciunea lui Iisus, încercare critică asupra doctrinei isihaste” de Achim Nica, publicat în 1939, extras purtând autograful lui Voiculescu[17]. Până în 1946, părintele Ivan[18] s-a aflat în mijlocul grupului de la Antim, iniţiind şi îndrumând practicarea rugăciunii lui Iisus după tradiţia stareţilor ruşi, care la rândul lor o preluaseră de la monahii athoniţi, în duhul Sfinţilor Părinţi. Acesta le spunea mereu: „Puneţi-mi toate întrebările dorite, folosiţi-vă de prezenţa mea cât mai e cu putinţă; nu peste mult timp voi fi luat şi dus departe”[19]. Într-adevăr, în toamna anului 1946[20] el a fost răpit, arestat şi a dispărut apoi prin închisori.

Voiculescu a stat destul de puţin timp în preajma acestui călugăr rus, suficient însă pentru a fi introdus în mod direct în taina rugăciunii lui Iisus. Sensul expresiei Rugul aprins este relevat tot de el. Aceasta provine dintr-un episod biblic în care se relatează că Dumnezeu i s-a arătat lui Moise într-un rug ce ardea şi nu se mistuia. Amintirea minunii Rugului aprins este prăznuită la 4 septembrie, zi care, după destăinuirile ieromonahului rus, „constituie momentul şi locul de reunire în Duh a tuturor celor ce au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste”[21].

Voiculescu a participat şi la conferinţele duminicale ce aveau loc în sala bibliotecii mânăstirii, „în faţa unui auditoriu foarte numeros, atras de subiectele lor apologetice şi mistice“[22], fără însă ca el să fi susţinut vreo prelegere. Intervenea de obicei cu promptitudine şi concizie în cadrul discuţiilor ce urmau după conferinţe[23].

În 1948, cercul de la Mânăstirea Antim s-a dizolvat odată cu arestarea unora dintre membrii lui. Existenţa lui s-a continuat însă ilegal, prin întâlniri ce au avut loc la domiciliul lui Alexandru Mironescu, mai ales atunci când Sandu Tudor (devenit stareţ al unui schit din Rarău) venea prin Bucureşti, între anii 1954-1958. După cum a declarat într-un interogatoriu din 25 august 1958, Voiculescu, fiind bolnav, a luat parte doar la două-trei întruniri, unde s-au citit câteva din poeziile lui religioase şi unde s-a luat în discuţie politica vremii.

Voiculescu mai frecventează, în special între anii 1955-1958, şi un al doilea grup de intelectuali, mai puţin atraşi de dimensiunea mistică a vieţii religioase, dar interesaţi de cultură. Aceştia se întâlneau la pictoriţa Maria Brateş-Pillat, apoi în fiecare marţi în casa lui Barbu Slătineanu, colonel pensionar şi specialist în ceramica artistică. „Nu era vorba de un cenaclu literar propriu-zis, deşi în cadrul acelor reuniuni nu se citea şi nu se discuta nimic altceva decât literatură şi artă, ci de o familie spirituală ce-şi căuta supravieţuirea, întru nobleţe, de-a lungul unei epoci literare dominate de ceea ce s-a numit mai târziu sociologism vulgar”[24]. Participau Vladimir Streinu, Elena Iordache, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, Alice Voinescu, Claudia Millian, Şerban Cioculescu. Aici Voiculescu şi-a citit o mare parte din povestiri. „Toţi cei din jurul scriitorului ascultam, cu sufletul la gură, vocea sa acidă şi inflexiunile reci cu care expunea drama subiectului, însoţindu-şi cu patimă nestăpânită personajele, sunetul vocii pierzându-se treptat, odată cu dispariţia lor. În timpul lecturii sonetelor asistam la miraculoasa pătrundere a harului lui V. Voiculescu în însuşi duhul nemuritor al lui Shakespeare. Exaltarea noastră era potolită însă de vocea lectorului, supravegheată, egală şi neutră. Nu voi uita niciodată”, spune Cornelia Pillat, „scânteierile ochilor săi, zâmbetul amuzat al buzelor subţiri, dezvelind dinţii ascuţiţi şi puternici, şi expresia satisfăcută că, în afară de aprobarea admirativă, el ne dominase spiritul, părând să crească din energiile captate asistenţei şi din sentimentele adânci pe care le insuflase fiecăruia”[25].

Acest portret aproape că derutează prin accentuarea unei superiorităţi ascunse, a unei mândrii pe care Voiculescu o lăsa să transpară din lectura operelor sale, act ce-i conferea un statut demiurgic de care era perfect conştient şi care îl satisfăcea spiritual. Să fie acelaşi Voiculescu iniţiat în isihie şi care practica rugăciunea lui Iisus, acelaşi Voiculescu cu chip de sfânt bizantin? Între mândria unui creator şi smerenia

3

unui isihast opoziţia este evidentă. O altă artistă care l-a cunoscut, Cella Delavrancea, îl vedea „un misterios purtând pe faţă nenumărate feţe suprapuse”[26].

Experienţa lui nu era inedită. Toţi cei care au încercat să se aventureze spre Dumnezeu pe această cale a rugăciunii isihaste au trecut prin încercări şi nu mulţi au reuşit să le depăşească. Dintre scriitorii ortodocşi, Gogol, Tolstoi şi Dostoievski au suferit de o asemănătoare dedublare religioasă, reunind în ei două firi contrarii: una care-L căuta pe Dumnezeu, alta care căuta plăceri pământeşti[27]. Însuşi Voiculescu şi-a recunoscut tentaţiile şi trădările faţă de Dumnezeu într-o scrisoare adresată lui Andrei Scrima în 1957: „Domnul să vă apere de toate ispitirile şi căderile spiritului, mai amare ca ale trupului, îndeosebi de orgoliul minţii, setea de putere intelectuală asupra semenilor, deşertăciunea înnoirilor şi curvia cu ideile. Le înşir gândindu-mă la mine şi la mica mea experienţă de viaţă”[28]. Şi-a recunoscut conflictele lăuntrice şi oscilaţiile ce proveneau, pentru un intelectual, dintr-o ispită a culturii, a cunoaşterii, care până la o anumită fază a vieţii spirituale l-a adus în proximitatea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat cu cei îndrumaţi de cultură spre Rugul aprins, dar o dată iniţierea mistică realizată, a-L părăsi pe Dumnezeu, indiferent cum, prin păcate ale inimii sau ale minţii, însemna pentru Voiculescu un adevărat adulter. Şi el, produs al acestei lumi moderne, s-a simţit „condamnat”[29] să primească semnele transcendentului prin cultură, să cunoască viaţa spirituală prin cărţi, chiar prin propriile cărţi, prin literatura pe care a creat-o. De aceea Voiculescu se confesa astfel: „Sunt profund nemulţumit de neputinţele mele duhovniceşti cu care vin din adâncurile formaţiei mele”[30].

La 73 de ani, în 1957, Voiculescu îşi deplângea „însgârcirea fără leac a unei bătrâneţi nerespectabile”[31], citându-l pe psalmistul David care afirmase că tot ce trece peste 70 de ani este osteneală şi durere. Acest bătrân venerabil şi demn, cu barba albă, cu faţa trasă şi cu ochii blânzi, despre care copiii credeau că seamănă cu Dumnezeu[32], se recunoştea asaltat de îndoieli, dar nu de tip arghezian, referitoare la existenţa lui Dumnezeu, ci având drept obiect propriul său traseu spre Dumnezeu, de un dinamism interior care a motivat întreaga sa exteriorizare literară:

... Îndoiala duce silit la schimbare, căutarea de noi forme, necontenit alte forme. Asta ar putea fi una din cheile ce s-ar potrivi la descuierea neînţelesei desfăşurări a poeziei mele –, de la bolovănoasele începuturi până la noile şi afectatele subţirimi de la sfârşit, cu pretenţii de rafinărie[33].

[1]  cf. Manuscriptum, nr. 1/1985, p. 112.[2] „Confesiunea unui scriitor şi medic”, în V. Voiculescu, Gânduri albe, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986, p. 452.[3]  Ibidem.[4]  Ibidem, p. 456.[5]  Cum mărturiseşte nepoata lui, Daniela Defour, în Articole. Comunicări. Documente – V. Voiculescu, I, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Buzău, 1974, p. 78; vezi şi afirmaţia fiicei sale, Gabriela Defour, în Ibidem, II, 1979, p. 57: „...în faţa oglinzii făcea gimnastică ori yoga”.[6]  În scrisorile trimise după 1946 celor două fete de la Paris cere să i se trimită cărţi de filozofie, literatură şi yoga – cf. Florentin Popescu, Pe urmele lui Vasile Voiculescu, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984, p. 224.[7]  cf. André Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 148, nota 39.[8]  V. Voiculescu, op. cit., p. 457.[9]  Ibidem, p. 458.[10] „Am trecut prin toate”, în V. Voiculescu, op. cit., p. 436.[11]  Această caracterizare îi aparţine lui Radu Voiculescu, aşa cum îşi aminteşte Mihail Constantineanu, Doctor la oameni de seamă, Bucureşti, Editura Anastasia, 2000, p. 181.

4

[12]  Ion Voiculescu, „Amintiri despre Vasile Voiculescu”, în Steaua, nr. 3/1973.[13]  Gabriela Defour-Voiculescu, „Discreţia binelui şi strălucirea geniului”, în Lumea magazin, nr. 4/1997.[14]  André Scrima, op. cit., p. 116.[15]  Ibidem, p. 171.[16]  Mihai Rădulescu, Rugul aprins, Bucureşti, Editura Ramida, 1993, p. 202.[17]  Florentin Popescu, „Sentimentul religios în poezia lui V. Voiculescu”, în Steaua, nr. 7/1992.[18]  Numit „Ioan cel Străin” de către André Scrima, în op. cit.[19]  André Scrima, op. cit., p. 158.[20]  Cf. Ibidem, p. 158. Mihai Rădulescu afirmă că a fost arestat în ianuarie 1947, v. op. cit., p. 175.[21]  André Scrima, op. cit., p. 170.[22]  Mihai Rădulescu, op. cit., pp. 176-177. Au fost abordate teme precum: Isihasmul, Iisus – Logosul întrupat, Păcatul originar, Scena şi altarul, Rugăciunea inimii, Exegeza smochinului blestemat, Medalioane ale marilor mistici ai Filocaliei.[23]  Cf. Arhim. Sofian Boghiu, „O mărturie despre Vasile Voiculescu”, Renaşterea, nr. 5/1999. După arestarea pă-rintelui Ioan, părintele Sofian a devenit duhovnicul lui Voiculescu. În această calitate mărturiseşte că scriitorul „era foarte credincios, nu făcea niciodată caz de el şi avea o credinţă profundă, convingeri profunde ce izvorau din experienţa prezenţei lui Dumnezeu”.[24]  Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti, Editura Florile dalbe, 1995, p. 226.[25]  Articole..., II, p. 53.[26]  Cella Delavrancea, „O generaţie de stele”, România literară, nr. 50/1977.[27]  Dmitri Merejkovski, Gogol şi diavolul, Iaşi, Editura Fides, 1996, p. 113.[28]  Scrisoare publicată în: André Scrima, op. cit., p. 172.[29]  Identificarea acestei „condamnări” îi aparţine lui Mircea Eliade, în Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1990, p. 59.[30]  André Scrima, op. cit., p. 172.[31]  Ibidem, p. 173.[32]  Zaharia Stancu, „Locuri de mormânt”, în Luceafărul, nr. 47/1971.[33]  V. Voiculescu, „Jurnal”, Manuscriptum, nr. 1/1978.

5