VASILE FETESCU

VÂSLAŞ ÎN LUNTREA VIEŢII

Editura PIM

Iaşi, 2005

Ilustraţia copertei: Reproducere după tabloul lui Van Gogh intitulat Bărci de pescuit pe plaja de la Saintes-Maries-de-la-Mer

Tehnoredactare şi copertă: Paul Bobîrnă

ISBN

VASILE FETESCU

VÂSLAŞ ÎN LUNTREA VIEŢII

Editura PIM

Iaşi, 2005

De acelaşi autor:

- Preocupări pedagogice – Studii şi cercetări psihopedagogice, Imprimeria

B.C.U, Iaşi, 1982;

- Preocupări pedagogice ed. a II-a (îmbogăţită) – Studii şi cercetări

psihopedagogice, Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 1995;

- Flori târzii – proză, versuri, aforisme, Editura „Cutia Pandorei”, Vaslui,

2002;

- Parfum de spini – proză, versuri, aforisme, Editura „PIM”, Iaşi, 2003;

- Educator adevărat – proză scurtă, Editura „PIM”, Iaşi, 2004;

- Toamnă la Copou – proză, Editura „PIM”, Iaşi, 2005;

- Lumina educaţiei – microantologie de texte psihopedagogice, Editura

„PIM”, Iaşi, 2005.

ÎN LOC DE PREFAŢĂ Să-ţi descrii viaţa, să o cuprinzi între coperţile unei cărţi aflată la îndemâna tuturor, e ca şi cum ţi-ai etala-o în vitrina lumii unde poate fi privită din toate unghiurile posibile, cu sau fără interes, cu simpatie ori cu indiferenţă. Sigur, este o încercare curajoasă şi riscantă pentru că nu poţi să prevezi cum vor primi cititorii oferta ta, în ce măsură vor aproba sau nu demersul tău, dacă îi va interesa sau nu. Am adunat frânturi de amintiri, răzleţite prin cotloanele memoriei, am descoperit cioburi răvăşite de gânduri pe care le-am reconstituit cu răbdarea şi priceperea arheologului, am căutat rămăşiţe palide de trăiri sufleteşti pe care le-am curăţat de rugina timpului şi le-am inserat pe toate în paginile prezentului volum. Vâslaş în luntrea vieţii este o carte de memorialistică ce înmănunchează secvenţe din universul copilăriei şi adolescenţei, evenimente, fapte şi întâmplări din anii petrecuţi în familia de provenienţă, din ucenicia şcolară cu aspecte semnificative selectate de pe tot parcursul ei, momente vizând consacrarea în activitatea didactică, transformată într-un ideal de viaţă şi de muncă, date privind constituirea propriei familii cu traseul şi tragismul ei. Cititorii îşi vor da seama că volumul Vâslaş în luntrea vieţii nu este şi nu s-a vrut a fi un curriculum vitae ci o retrospectivă secvenţială a unei zbuciumate şi împovărate vieţi, încorporată în comunitatea rurală de origine, în marea familie a colectivităţii şcolare de la Şendriceni şi din timpul studiilor universitare, în localităţile în care am trăit şi am muncit. Nu lipsesc nici trimiterile tangenţiale la

evenimentele politice, economice, sociale şi culturale care s-au petrecut în perioada de referinţă, cu implicaţiile lor asupra vieţii şi activităţii autorului. Asemuindu-mi existenţa pământeană cu cea a unui vâslaş în uriaşa luntre a vieţii, am ajuns la acest titlu metaforic nu pentru a epata, ci pentru a sugera cititorilor imaginea vieţii unui luptător care, în cele trei sferturi de veac de viaţă s-a zbătut pentru un trai onest, a muncit cu osârdie, şi-a respectat şi ocrotit familia şi a depăşit anevoie grelele încercări la care l-a supus destinul. O parte a prezentului volum este rezervată prezentării creaţiei ştiinţifice şi literare, inclusiv a ecourilor şi semnalelor editoriale apărute în presă. Ultima diviziune a cărţii – Addenda – însumează textele scrise în timpul ce s-a scurs de la apariţia volumului precedent, Lumina educaţiei, 2005. Se ştie că cea mai mare mulţumire a oricărui autor de carte este ca aceasta să ajungă la cât mai mulţi cititori, să le suscite interesul şi să-i înţeleagă mesajul. Prin volumul Vâslaş în luntrea vieţii încerc să le induc cititorilor ideea că întreaga viaţă a omului este o bătălie neîntreruptă cu valurile vieţii, bătălie din care ies victorioşi numai cei ce reuşesc să-şi biruie propriile slăbiciuni, cei care perseverează cu tenacitate pentru înfăptuirea idealurilor ce şi le-au propus. AUTORUL

Palide şi îndepărtate aduceri aminte Veniţi, veniţi pe aripi de timp Şi aduceţi-mi copilăria şi adolescenţa De care mi-e dor, mi-e tare dor! Din frânturile de viaţă adunate, Refac miraculosul univers Al vârstei inocente şi naive Ce se pierde în neguri de vremi. Veniţi, veniţi dragi amintiri, Gingaşe şi firave flori de timp, Cu corolele din decenii şi ani Încărcate cu bucurii şi tristeţi! Răzleţite prin ungherele minţii, V-am adunat ca pe scumpe odoare Ca să vă aşez în file de carte Şi să deveniţi nemuritoare.

9

FIU AL PLAIURILOR BOTOŞĂNENE

Am văzut lumina zilei la finele celui de-al treilea deceniu al secolului trecut, într-o zi din zodia capricornului, în preziua Ajunului de Crăciun şi în apropierea Anului Nou 1930, când creştinii de rit ortodox sărbătoresc trecerea în noul an şi îl prăznuiesc pe Sfântul Vasile cel Mare. Acesta a fost şi motivul pentru care mi s-a dat numele acestui sfânt, după obiceiul statornicit în lumea satului ca pruncul nou-născut să fie botezat cu numele sfintei sau sfântului ce a fost sau urmează să fie sărbătorit. Dorobanţi se numeşte satul meu de obârşie, aparţinător comunei Nicşeni din judeţul Botoşani. Aflat la 17 km la nord de Botoşani, satul Dorobanţi era alcătuit din aproximativ 300 de gospodării cu peste 1300 de suflete şi este situat pe drumul judeţean care leagă oraşul Botoşani de gara Vorniceni. Despre gara Vorniceni de pe linia ferată Iaşi-Dorohoi se poate vorbi doar la timpul trecut. Frumoasa şi impunătoarea clădire şi anexele care o însoţeau au fost transformate în ruine iar staţia a devenit haltă de unde nu se pot procura nici măcar legitimaţiile de călătorie. Dorobanţii, sat de oameni harnici şi gospodari, cei mai mulţi împroprietăriţi în urma celor două conflagraţii mondiale, a fost întemeiat pe la 1879 pe un platou de pe moşia Nicşeni în partea nordică a acesteia. Uliţele drepte şi largi traversează aşezarea de la sud spre nord şi de la est spre vest după un plan cadastral bine gândit caracteristic localităţilor relativ noi. În anul 2004 urma să se sărbătorească 125 de ani de la înfiinţare, manifestare care nu a mai avut loc. Familia în sânul căreia m-am născut era numeroasă, eu fiind al doisprezecelea născut şi al nouălea dintre copiii aflaţi în viaţă. Numărul mare de copii nu speria pe nimeni pentru că, cu mici

10

excepţii, în toate casele sătenilor creşteau mulţi copii, câţi da Dumnezeu. Era chiar un criteriu de vrednicie şi un motiv de mândrie să ai o familie mare. Copiii se creşteau unii pe alţii, participau de timpuriu la treburile din gospodărie şi la muncile câmpului, se iniţiau în activităţile casnice prin participarea directă la ele, se pregăteau pentru a deveni, la rândul lor, buni şi pricepuţi gospodari la casele lor. Băieţii erau deprinşi cu îngrijirea animalelor – aplicare a înţelepciunii zicalei „Cu vitele se scoate sărăcia din casă” –, se iniţiau în folosirea uneltelor pentru lucrul pământului spre a-i smulge cât mai multe roade, în sădirea şi îngrijirea pomilor şi a viţei de vie etc. Fetele învăţau treburile casnice: pregătitul mâncării, torsul, ţesutul în stative, cusutul, alesul covoarelor în război, spălatul şi zolitul rufelor, albitul pânzei de bumbac, in şi cânepă prin ghilire. Pentru cei ce nu ştiu, ghilirea consta în albirea pânzei. În zilele însorite şi călduroase de vară pânza era dată prin apa încălzită la soare într-o albie, apoi întinsă pe o porţiune curată de iarbă, nu prea înaltă, să se usuce. Procedeul se repeta până ce pânza devenea de un alb strălucitor. În felul acesta ţăranii îşi învăţau copiii să muncească, să fie harnici, cinstiţi, economi şi ataşaţi familiei şi pământului care îi hrănea. Pa baza învăţămintelor dobândite de la înaintaşi şi a bunului simţ pedagogic ei intuiau că nimeni nu se naşte harnic sau leneş, cinstit sau necinstit, că aceste trăsături se dobândesc, se învaţă. Părinţii mei, Mihai şi Soltana Fetescu, lipsiţi de binefacerile ştiinţei de carte, erau harnici, devotaţi până la sacrificiu familiei, corecţi şi înţelepţi. Împovăraţi de grijile şi răspunderile faţă de cei 9 copii, trudeau din zori şi până târziu după lăsarea întunericului pentru a asigura hrana, îmbrăcămintea şi toate cele necesare unei familii numeroase, având ca sursă de venit doar roadele puţinului pământ şi creşterea animalelor.

11

Cuminţenia, munca, chibzuinţa, cinstea şi îngăduinţa erau valorile morale care dominau viaţa noastră de familie. Din cotloanele memoriei îmi apare o întâmplare ce pare minoră dar cu o profundă semnificaţie etică. Având căruţă cu cai, totdeauna frumoşi şi sprinteni la trap, tata era solicitat uneori să ducă la Botoşani cadre didactice sau alte persoane care nu dispuneau de un mijloc de transport. Odată, o apreciată şi stimată dăscăliţă, doamna Ianovici, a apelat la tata să o ducă la Botoşani fiind chemată la mai marii învăţământului de atunci. La întoarcere doamna a constatat că nu mai avea pe deget inelul de aur pe care îl purta numai în anumite ocazii. Nedându-şi seama când şi unde l-a pierdut şi-a luat gândul de la el. Mari i-au fost însă surpriza şi bucuria când, a doua sau a treia zi, tata i-a bătut la uşă şi i-a înmânat bijuteria pierdută. Făcând ordine în căruţă a descoperit, în mod miraculos, minuscula şi preţioasa podoabă pe care i-a restituit-o păgubaşei. Cinstea, corectitudinea, respectul faţă de proprietatea altuia erau însuşirile ce caracterizau pe membrii comunităţii rurale în care am crescut. Printre şi peste ogoarele cu diferite culturi se creau cărări intens circulate dar nimeni nu îndrăznea să rupă un ştiulete de porumb, o pălărie de floarea soarelui, să smulgă o sfeclă sau să sape cuib de cartofi. În relaţiile cu noi, copiii, părinţii nu foloseau niciodată cuvinte sau expresii nepotrivite ori jignitoare. Mustrările şi chiar

12

corecţiile fizice care se impuneau uneori erau făcute cu un ton scăzut şi hotărât, fără stridenţe care să le facă publice. Neajunsurile şi neînţelegerile ce apăreau inevitabil în familiile cu mulţi copii erau rezolvate într-un mod pedagogic, fără accente puternice, zgomotoase. Pentru felul în care părinţii mei şi-au închinat viaţa creşterii şi educării celor nouă copii, pentru munca neprecupeţită depusă în scopul înzestrării şi aşezării acestora la casele lor, pentru înţelepciunea, credinţa şi puritatea morală pe care le-au dovedit de-a lungul întregii vieţi, ei rămân în sufletul meu icoane vii în faţa cărora mă închin cu pioşenie. Fiind mezinul familiei şi neavând fraţi apropiaţi de vârsta mea, jocurile copilăriei şi treburile gospodăreşti mi le-am însuşit de la cele două surori mai mari ca mine cu doi şi, respectiv, patru ani, Milia şi Ileana. Cu ele mă jucam, tăiam şi coseam cordele pentru ţoale, torceam buci, depănam ghemele cu tort de cânepă, in sau lână pentru a le face scule, transformam lâna în păpuşi pentru alesul covoarelor, făceam ţevi pentru ţesutul în stative, mă amestecam în treburile celor mari, stingherindu-i de cele mai multe ori. Pe la vârsta de cinci-şase ani eram atât de captivat de torsul bucilor, încât mă apucam de această treabă şi în zilele de sărbătoare. Aşa s-a întâmplat într-o zi de Ovidenie. În după-amiaza acelei zile, plictisindu-mă, mi-am pus furca în brâu şi am început să torc de zor. Când mi s-a atras atenţia că e păcat să lucrez în zi de sărbătoare, am răspuns: dar ce, toată ziua-i Ovidenie? Acest răspuns tipic pentru naivitatea infantilă a intrat în zestrea folclorică a familiei şi era folosit în momentele când deveneam ţinta glumelor acide ale fraţilor mei. Fiind mulţi copii, între fraţii cu vârste apropiate se stabileau relaţii şi afinităţi de prietenie, de joacă şi de şotii. Se apărau şi se pârau reciproc în funcţie de situaţii şi de stările emoţionale de moment, se certau şi se împăcau intempestiv. O astfel de relaţie era între fratele Ion şi sora Hareta, care semănau la înfăţişare, ambii având trăsături frumoase şi existând o mică diferenţă de vârstă între ei.

13

Se obişnuia ca la sărbătorile de Crăciun, de Paşte ori cu alte prilejuri, familii înrudite sau prietene să meargă în vizită unele la altele, să organizeze ospeţe şi petreceri prelungite, păstrând tradiţiile înaintaşilor. Oaspeţii aduceau pentru copiii gazdelor mici daruri constând din bomboane, acadele, covrigi, pişcoturi sau le dădeau câte un bănuţ pentru a-şi cumpăra ei ce doresc. Hareta, fiind mai mică, era servită prima şi niciodată nu uita şi nu ezita să spună celui ce oferea darurile: „dă-i şi lu’ Ion”. Această grijă a ei nu cred că izvora din altruism, care nu este caracteristic copiilor, ci mai curând dintr-un calcul egoist de a nu împărţi cu altcineva ceea ce primea. Păstrez în memorie un alt episod. Aveam şapte sau opt ani. Familia se mai micşorase prin aşezarea la casele lor a uneia dintre surori, Maria, şi a fratelui Costache. Ion, fratele despre care am pomenit mai sus plecase copil de trupă la Bucureşti, iar Aglaia era învăţătoare în judeţul Hotin. Acolo îşi făcea stagiul obligatoriu în Basarabia, după regulile de atunci. Cu toate acestea, dificultăţile materiale ale familiei continuau să persiste. Banii se făceau greu. Cerealele erau ieftine, la fel şi animalele care erau crescute pentru vânzare. Puţinii bani obţinuţi din vânzare produselor erau legaţi cu şapte noduri şi cheltuiţi cu mare chibzuială, cu zgârcenie chiar. Într-o iarnă bogată în nămeţi şi cu geruri aspre, cum erau iernile în acele timpuri, am umblat, ca şi în alţi ani, cu colinda de Crăciun şi cu uratul şi semănatul de Anul Nou. Pe lângă colaci, nuci şi mere am câştigat şi câţiva bănuţi, cred că vreo patru-cinci lei. Când înainte de Sfântul Ioan s-a convenit în cadrul unui sfat de familie să i se trimită fratelui Ion o sumă de 25 sau 30 de lei, care, cum am mai spus, era copil de trupă la muzica reprezentativă a armatei, m-am oferit să contribui şi eu cu mica mea avere bănească la suma ce urma să fie expediată la Bucureşti, pretinzând ca gestul meu să fie menţionat expres în scrisoarea ce însoţea mandatul poştal. Cred că sora Ileana era responsabilă cu corespondenţa, ea fiind o fată isteaţă şi cu o caligrafie mai bună. Nu-mi mai aduc aminte în ce fel a fost formulată în scrisoare donaţia mea, dar ştiu că am aşteptat cu nerăbdare răspunsul pentru a afla cum a fost primit darul meu.

14

Tendinţa de a imita pe adulţi se manifestă intens la copii. În treburile gospodăreşti sau la muncile câmpului, părinţii şi ceilalţi fraţi se zgâriau sau se tăiau la mâini fiind nevoiţi să poarte bandaje la rănile căpătate. Eu aveam trei sau patru ani şi doream să fiu şi eu cu degetele bandajate. Fiind cel mai mic mă bucuram de atenţia părinţilor şi a fraţilor. Tata, care nu-şi vedea capul de treburi, a rupt o cordică dintr-o cârpă şi mi-a înfăşurat un deget. Acum, fiind şi eu la fel cu ceilalţi, eram mulţumit. Deh, minte şi moft de copil alintat! În lunile friguroase de toamnă târzie şi de iarnă geroasă, locuiam şi dormeam toţi membrii familiei într-o odaie neîncăpătoare, în care o bună parte din spaţiu era ocupată de soba cu plită la care se prepara mâncarea, de cuptorul voluminos, de cele două paturi făcute din câteva scânduri fixate pe patru pari bătuţi în pământ şi de o laiţă construită după aceeaşi tehnologie, aşezată sub cele două gemuleţe dinspre răsărit. Aşternută cu un ţolinc, laiţa servea pentru a se aşeza persoanele care veneau în vizită, ca şi pentru a se odihni şi încălzi tata şi fraţii după ce trebăluiau prin curte şi îngrijeau de animale. Intrau în casă cu promoroacă pe căciuli şi mustăţi, cu obrajii învineţiţi de ger şi cu mănuşile îngheţate. Se întâmpla adeseori ca în această cameră supraaglomerată să mai fie aduşi la căldură un miel, venit pe lume mai devreme, sau un viţel fătat în plină iarnă. Nu mai pun la socoteală prezenţa a una sau două pisici, care zgribulite de frig stând la pândă după şoareci sau vrăbii, se strecurau în casă sub paturi de unde cu greu mai puteau fi scoase. Spre sfârşitul iernii, sub paturi erau adăpostite şi una sau două coşărci cu cloştile puse la clocit şi tot acolo puişorii îşi petreceau primele zile şi chiar săptămâni de viaţă. Noi, copiii, lipsiţi de încălţări potrivite anotimpului rece, ne petreceam vremea în casă, pe cuptor şi pe paturi, cu o îmbrăcăminte sumară şi uzată şi priveam cu jind la zăpada care se aduna în suluri pe la dosuri şi în ogradă. Nu pierdeam nici un prilej de-a ne strecura afară şi a trage o raită de câteva minute, cu picioarele goale, prin zăpada pufoasă care ne ajungea până la genunchi. De cele mai multe ori aceste escapade erau urmate de guturai şi tuse, fără ca cineva să intre în panică. Dacă tusea persista se aplica bolnavului o prişniţă de

15

mămăligă fierbinte pe piept şi îşi ţinea picioarele într-o baie fierbinte cu sare. După însănătoşire isprava se repeta pentru că tentaţia de a veni în contact direct cu zăpada era irezistibilă. Fiind nevoiţi să stăm mult timp în casă, într-un spaţiu mic şi aglomerat, între noi, copiii, se iscau dese neînţelegeri şi mici conflicte care erau iute aplanate de intervenţia mamei care torcea la lumina geamului dinspre stradă şi avea întotdeauna la îndemână o nuia cu puteri miraculoase în restabilirea liniştii şi bunei înţelegeri. Când Ileana, care era mai supărăcioasă, se simţea nedreptăţită de tratamentul aplicat, în semn de protest se băga sub pat şi numai tata cu vorba sa bună şi blândă o determina să iasă la lumină şi să mănânce alături de ceilalţi. Masa la care mâncam era făcută din scânduri de brad geluite, avea formă dreptunghiulară şi patru picioare scurte de circa 60 cm, fixate între ele cu şipci în partea de jos pentru a-i da stabilitate. Ne adunam în jurul ei fiecare la locul lui prestabilit, aşezaţi pe scăunele joase făcute din lemn cioplit, cu trei sau patru picioare, dar trainice. Mămăliga mare şi aurie era răsturnată pe un fund folosit numai în acest scop şi după ce era tăiată cu sfoara în mai multe hrinci aproximativ egale, acestea erau aşezate în faţa fiecăruia dintre noi. Pe mijlocul mesei tronau două străchinoaie în care era pusă mâncarea. Cu linguri grosolane de lemn, despre care se spunea că strâmbă gura (fiind mari) dar îndreaptă faţa (pentru că aveai spor la mâncat cu ele), ciorba, fasolele, varza, tocăniţa, laptele, păstăile sau cartofii dispăreau într-o clipită din străchini care trebuiau umplute din nou. Resturile de mâncare şi de mămăligă erau date la pisică, la câine şi la păsări. În gospodăria în care am crescut nimic nu era de prisos, nimic nu se irosea. După ce isprăveam de mâncat, masa bine ştearsă era dusă în tindă la locul ei, de către noi copiii pe rând, transformând această însărcinare într-o formă de distracţie. Mă aplecam, intram sub masă şi cu ea în spinare mergeam până în fundul tinzii pufăind ca locomotiva. Acolo o aşezam cu faţa lipită de perete ca să nu o lingă câinii. Proviziile pentru iarnă reprezentau o grijă de căpătâi a părinţilor şi în primul rând, asigurarea mămăligii care era alimentul

16

de bază. Ştiuleţii de porumb erau transformaţi în grăunţe printr-un procedeu ingenios şi simplu. Aşezaţi într-un strat nu prea gros pe o leasă făcută din nuiele, erau loviţi puternic cu un ciatlău până ce boabele se desprindeau de pe ciocălăi şi se strecurau dedesubt printre intervalele dintre nuiele. Erau apoi vânturate de pleavă, puse în saci şi duse la moară pentru a face făină. Cartofii pentru consum erau păstraţi în zămnic şi tot acolo se aflau butoaiele cu varză, cu murături, putina cu brânză, sfecla roşie, rădăcinile de morcov şi de pătrunjel. Bidoanele cu oloi, fasolele, mazărea, bobul, toate erau păstrate în încăperea de deasupra zămnicului. Hrana familiei era îmbunătăţită şi diversificată cu laptele şi derivatele lui care nu lipseau în nici un anotimp, cu carne de pasăre şi ouă, cu carnea de la porcul tăiat în preajma Crăciunului şi cu mieii sacrificaţi pentru pielicele. Iarna era şi anotimpul în care noi, copiii, ne delectam între mese cu cucoşi (floricele), cu felii de cartofi coapte pe plită, cu bostan fiert sau copt în rolă, cu seminţe de bostan şi floarea soarelui prăjite pe plită. Împlinirile şi neajunsurile, bucuriile şi întristările, traiul mai îmbelşugat sau mai împovărat de lipsuri, viaţa afectivă mai săracă sau mai bogată din anii copilăriei, toate sunt filtrate prin păienjenişul anilor, astfel că la maturitate şi până la sfârşitul vieţii copilăria rămâne cel mai preţios lucru pe care l-am avut (…) şi care-i pierdut pentru totdeauna. (R. Boylesve) iar amintirile ei singurul rai de unde nu putem fi izgoniţi (Jean Paul).

17

PRIMII PAŞI PE FASCINANTUL DRUM AL CUNOAŞTERII

Când a venit vremea să merg la şcoală am fost îmbrăcat cu cămăşuţă de in şi cu izmene din pânză de cânepă, încins pe mijloc cu o cureluşă de care eram foarte mândru, desculţ, cu picioarele bine spălate dar cu multe urme de zgârieturi şi înţepături, cu tăşcuţa confecţionată din macat pentru traiste, prinsă în bandulieră, cu sufletul inundat de emoţii, împreună cu copiii de seama mea am pornit sfios spre şcoală.

Era miez de septembrie, anul 1936. Sala de clasă în care am fost introduşi cei aproape 30 de şcolari începători, dezorientaţi şi speriaţi, era o încăpere mare şi înaltă, cu ferestre largi prin care pătrundeau nestingherite razele soarelui tomnatic şi ciripitul vrăbiuţelor gureşe care îşi aflaseră loc de gâlceavă în arborii ce străjuiau şcoala.

Băncile lungi cu câte cinci locuri fiecare erau dispuse pe două rânduri. Pe rândul dinspre sobă au fost aşezate fetele iar pe rândul dinspre geamuri, băieţii. Aceasta nu însemna că o astfel de separare înlătura şi veşnicele conflicte şi acuzaţii reciproce dintre cele două tabere.

Băncile vechi şi scrijelite, purtând numeroase urme ale seriilor de copiii ce le-au utilizat, erau dezbinate de la încheieturi datorită folosirii îndelungate şi multiplelor mutări când se făcea curăţenie, scârţâiau şi se mişcau la cea mai mică foială a ocupanţilor. Acest fapt genera nemulţumiri şi conflicte între copii, mai ales când ne străduiam să scriem bastonaşe, cârlige, undiţe, ovale şi zale.

Am învăţat să scriu pe plăcuţă de ardezie, care avea marele dezavantaj că temele se ştergeau când, în drumul spre şcoală sau la

18

întoarcerea spre casă ne hârjoneam şi transformam taşca în armă de luptă. Dacă încăierările între grupurile de deleni şi văleni luau proporţii, plăcuţa se crăpa sau, şi mai grav, se spărgea şi nu mai putea fi utilizată.

Când am trecut la scrierea cu condei şi peniţă au apărut alte neajunsuri. Din cauza apăsării prea mari, a stângăciei specifice începătorilor, a înmuierii violente în călimară, vârful peniţei se deforma împroşcând apoi cerneala şi făcând pete numite de noi purceluşi. Pentru această faptă învăţătorul umbla pe la perciunii şi urechile vinovaţilor.

Când a venit frigul au început şi problemele grave ale încălzirii sălii de clasă. O singură sobă veche şi şubredă nu reuşea să asigure confortul termic necesar activităţii de învăţare. S-a întâmplat ca într-un mijloc de iarnă, cred că eram prin clasa a treia, şcoala să rămână fără lemne de foc. În această situaţie limită învăţătorul nostru a recurs la un artificiu. Copiii erau programaţi să facă de serviciu câte doi în fiecare zi şi, când le venea rândul, aduceau de acasă câte un braţ de lemne, aprindeau focul la ora şase astfel ca la ora opt când începeau lecţiile în clasă să fie cald. Era un fel de a spune cald. O sală de clasă foarte mare şi foarte înaltă, cu o sobă beteagă nu putea fi încălzită cu te miri ce. Trăgeam băncile cât mai aproape de sobă, rămâneam îmbrăcaţi cu hainele groase, cu mănuşile pe mâini şi cu căciulile pe cap şi făceam lecţiile aşa cum se putea.

Făceam parte dintre şcolarii cuminţi şi silitori la învăţătură. Eram apreciat pentru atenţia pe care o manifestam în timpul lecţiilor, pentru răspunsurile bune pe care le dădeam şi adeseori eram lăudat de învăţători. Spun învăţători pentru că în cei şase ani cât am învăţat la şcoala din sat (patru clase primare şi două complementare) am trecut prin mâinile mai multor dascăli, care erau în activitate la vremea aceea.

Cu mintea de copil de atunci îmi dădeam seama cât de diferite erau firile şi stilurile de muncă ale celor care ne învăţau. Unii erau răbdători şi înţelegători cu copiii care pricepeau mai greu şi înaintau lent în asimilarea cunoştinţelor. Pe aceştia îi ajutau să progreseze în ritmul şi după puterile lor. Alţii erau irascibili peste măsură, ţipau şi îi bruscau verbal şi fizic pe bieţii copii, care nu aveau nici o vină că

19

erau mai înceţi şi mai puţin dotaţi pentru carte. Lipsiţi de capacitate empatică, recurgeau frecvent la pedepse fizice lovindu-i cu palma peste faţă, trăgându-i de urechi sau aplicându-le cu varga ori cu rigla lovituri la palmele lor firave.

Ca psihopedagog cred că asemenea persoane nu au ce căuta în sfera activităţii educative. Calmul, răbdarea, capacitatea de a înţelege mintea şi inima de copil, strădania necontenită de a te face înţeles prin explicaţii suficiente şi clare, stăpânirea şi utilizarea arsenalului metodic şi pedagogic potrivit vârstei şi nivelului de dezvoltare la care se află copiii, toate acestea şi multe altele sunt calităţile necesare unui dascăl cu chemare pentru această profesie.

Despre condiţiile în care îmi scriam temele am mai pomenit în cărţile mele. Şi pentru că evocările respective pun în lumină aspecte semnificative ale devenirii mele ca intelectual şi condeier, revin asupra unora dintre ele…

O lampă cu petrol de cinci focuri, cu sticla pe jumătate afumată, pâlpâia gata, gata să-şi dea duhul. În odaia joasă, neîncăpătoare, toate cele opt persoane care alcătuiau la acea dată familia se adunaseră la căldură şi, aşteptând să-şi potolească foamea, mai schimbau o vorbă şi puneau la cale treburile pentru a doua zi.

Mie, prâslea al familiei, timpul dintre întoarcerea de la şcoală şi înserare nu-mi ajunsese pentru tras cu sania şi pentru joacă iar temele rămăseseră nefăcute. Eram în clasa I şi aveam de transcris un text dintr-o lecţie al cărei titlu nu mi-l mai amintesc. La lumina chioară a lămpii, pe un capăt de laiţă şi stând în genunchi, stingherit şi de umbrele proiectate de persoanele care erau aşezate pe direcţia lămpii, m-am apucat de scris. Când am ajuns la propoziţia „Moşul era mai ţanţoş ca un cocoş”, am scris cuvintele mai şi ţanţoş legate între ele. Dându-mi seama de greşeala făcută am exclamat: vai, am legat pe mai cu ţanţoş! Sora mai mare, Hareta, care se afla lângă mine cu o foarfecă în mână a intervenit prompt: „lasă că le dezleg eu, cu forfeca!” Toţi cei de faţă s-au distrat pe seama episodului respectiv, episod care a intrat şi s-a păstrat multă vreme în suita de întâmplări hazlii ale familiei.

În gospodăriile cu mijloace de trai puţine şi cu mulţi copii şcolari, care învăţau unii dimineaţa iar alţii după amiaza, erau purtate

20

în multe cazuri, aceleaşi obiecte de îmbrăcăminte şi aceleaşi încălţări. Copiii ce mergeau la şcoală dimineaţa erau nevoiţi să ajungă acasă cât mai repede pentru ca fraţii lor să nu întârzie la orele de după amiază.

Nici copiii din familia mea nu au fost scutiţi de asemenea practici. Ca aproape toţi copiii din clasa mea mergeam la şcoală desculţ primăvara şi toamna până dădea îngheţul, după care încălţam opincile confecţionate din piele de porc. Răzbate din pâcla anilor care au trecut o întâmplare ce merită să fie evocată.

Pe treptele şcolii primare din Dorobanţi, după o serbare.

În mijloc învăţătorii Ecaterina şi Ion Iliescu

Cred că eram prin clasa a doua sau a treia când, într-o zi, un coleg pe nume Iluţă Cotruţă (Dumnezeu să-l odihnească) a venit la şcoală încălţat cu nişte ghete destul de arătoase deşi nu erau noi. Se fălea cu ele şi nu se mai trăgea pe derdeluş ca să nu le strice. Ne-a spus că tatăl lui le-a cumpărat din piaţa de vechituri de la Botoşani cu 28 de lei. Din ziua aceea i-am tot rugat pe părinţii mei să-mi cumpere şi mie o pereche de ghete. După câtva timp am devenit posesorul primelor ghete din viaţa mea, cumpărate de la un telal din târg. Era

21

primul semn de domnie, pentru că pe atunci în sat purtau asemenea încălţări numai domnii: preotul, învăţătorii, primarul, notarul, boierul şi alţi câţiva, precum şi odraslele lor. Dar de acele ghete nu m-am putut bucura pe deplin, fiind nevoit să le folosesc împreună cu sora Milia, care mergea la şcoală după amiaza.

Chiar în aceste condiţii grele, toţi fraţii şi surorile mele au frecventat şcoala, au învăţat după puterile lor şi au devenit oameni gospodari la casele lor. Doar doi dintre cei nouă copii au reuşit să depăşească nivelul învăţământului elementar. Sora Aglaia a absolvit cursurile Şcolii Normale de fete din Botoşani şi a profesat ca învăţătoare mai mult de 30 de ani. Al doilea fiind cel ce scrie aceste rânduri care, după absolvirea Facultăţii de Filozofie – secţia Pedagogie a Universităţii Bucureşti, a slujit ca profesor şcoala românească aproape 42 de ani.

Accesul în şcolile secundare al fiilor de ţărani nu era la îndemâna oricărui copil ce şi-ar fi dorit să înveţe mai mult. Susţinerea lui la liceu reprezenta un efort material ce depăşea posibilităţile sătenilor împovăraţi de dări şi de o droaie de copii.

Frecventarea şcolii primare era obligatorie şi după câte îmi amintesc nu prea rămâneau copii în afara ei. Pe durata vacanţelor şcolare, dar şi în jumătăţile de zi de după orele de curs, participam alături de ceilalţi membri ai familiei la treburile gospodăreşti, la muncile câmpului şi la păscutul animalelor. Aflat cu vaca sau cu cârlanii la păscut, în fierbinţeala zilelor de vară mă bălăceam cu băieţii de seama mea în râmnicul lui Stredie din Iticaş. Stredie era stăpânul terenului pe care se afla băltoaca, iar Iticaş era numele tarlalei în care şi părinţii mei aveau două dârjunci de pământ.

Râmnicul despre care vorbesc era un bulhac de câteva zeci de metri pătraţi în care creşteau de-a valma stuful, pipirigul, papura, lintiţa, mătasea broaştei şi în care vieţuia un număr impresionant de broaşte şi codaţi, de care noi nu ne sinchiseam.

În partea cea mai adâncă a râmnicului apa ne ajungea până la bărbie şi se tulbura îndată ce noi, băieţii, intraţi în mâlul de pe fund până la genunchi, începeam hârjoneala, înotam pe sub apă, ne scufundam, săream de pe mal în fel şi chip iar când încheiam scalda şi ieşeam la soare să ne uscăm eram mai murdari decât atunci când

22

intram. În plus, aveam ochii înroşiţi de apa murdară şi picioarele acoperite de mâl până mai sus de glezne. Dar aceste neajunsuri nu contau. Eram bucuroşi că ne-am răcorit, că am mai deprins câte ceva din tehnica înotului şi a săritului în apă, că ne-am distrat, chiar dacă în acest timp animalele au pătruns pe proprietăţile vecine şi au produs stricăciuni.

De altfel, căldura verii nu ne afecta prea mult. Îmbrăcămintea lejeră, alcătuită din cămaşă şi izmene făcute din pânză de in sau de cânepă, ţesută în casă, încinşi la brâu cu o cureluşă sau o sfoară, ne proteja împotriva arşiţei iar pălăriuţa pleoştită ne ferea capetele de razele fierbinţi.

Cureluşa sau sfoara cu care ne încingeam nu avea rol ornamental şi nici nu servea la susţinerea izmenelor, care aveau un sistem de prindere pe cât de simplu, pe atât de eficient… Ea era folosită pentru a lipi cămaşa de corp spre a crea un fel de marsupiu sau sân, cum îi spuneam noi. În sân purtam cele câteva beţe de chibrituri şi o bucăţică de scăpărici pentru aprins focul, fructele pe care le adunam de pe marginea drumului,strugurii, nucile când începeau să li se întărească miezul, ştiuleţii de porumb pentru copt, tăbuiaţa cu nasturi pentru diverse jocuri şi multe altele.

Observi, stimate cititor, că nu pomenesc nimic despre încălţări. Acestea nu făceau parte din inventarul nostru vestimentar, pe întreaga durată a anotimpului cald. La muncile agricole, la păşunatul animalelor, la joacă şi la treburile gospodăreşti, copiii, tinerii şi chiar adulţii umblau desculţ.

Nici mâncarea pentru la câmp nu crea probleme prea complicate părinţilor. În trăistuţa de şcoală îmi punea mama o hrincă de mămăligă, un ou fiert sau un boţ de brânză înfăşurat într-o frunză de bostan ori de hrean, la care alătura două trei cepe sau un castravete murat. În alte zile demâncarea se compunea dintr-o bucată de malai sau câteva turte din făină de grâu, coapte pe plită şi o sticluţă cu lapte care adesea se acrea sau se spărgea sticla. Apa rece şi limpede, băută prin sorbire direct din izvorul de sub deal încheia prânzul frugal, îmbucat la umbra unor tufari sau a unui mal de gârlă.

La vremea chindiei, când în urma scaldei şi a jocurilor antrenante foamea ne dădea din nou târcoale, încercam să o amăgim

23

cu porumbele sau cu aguridă, care ne făceau gura pungă şi ne strepezeau dinţii, fără să ne potolească foamea.

Deşi ştiuleţii de porumb nu aveau încă boabele în lapte, nerăbdători, noi îi coceam, mai mult pârpăliţi şi afumaţi decât copţi, înfulecam cu poftă boabele abia urzite, iar urmarea se vedea în scurtă vreme: alergările în viteză şi repetate la gârlă sau în lanul de porumb.

Ne îndreptam spre casă cu animalele nu prea sătule când soarele trecea după dealul ce străjuia ţarina, iar cerul se colora în tonuri violacee în urma lui. Înserarea şi umbrele fantomatice se instalau treptat peste câmp şi sat.

În timpul verii era lesne de găsit un culcuş pentru odihna de noapte. Peste iarba deasă din livadă aşterneam un lăicer sau un ţol mai gros, cu altul mai subţire mă înveleam şi, sub clarul de lună, în aerul răcoros şi parfumat, dormeam neîntors. Lătratul câinilor, zgomotul căruţelor care treceau pe drumul din apropiere şi al fructelor ce cădeau din pomi, cântatul cocoşilor alcătuiau fondul sonor care îmi însoţea somnul, fără să mă deranjeze.

Trezirea în zorii zilei următoare, la apelurile repetate ale tatei, era lucrul cel mai greu, pentru că niciodată nu mă săturam de somn.

Fiecare om poartă, în desaga sa cu amintiri, imagini neşterse

despre jocurile din copilărie, care i-au încântat cei mai frumoşi ani ai vieţii, chiar dacă împrejurările şi condiţiile în care a trăit nu au fost dintre cele mai bune. Odată cu trecerea anilor, s-au estompat aspectele şi evenimentele neplăcute, au căpătat o tuşă de culoare mai vie împrejurările de viaţă faste, copilăria apărând, astfel, într-o nouă lumină, provocând trăiri afective nostalgice, fiind mereu evocată.

Gama jocurilor noastre, ale copiilor de ţărani de acum o jumătate de veac şi mai bine, reflecta condiţiile social-economice, nivelul de civilizaţie şi gradul de cultură ale sătenilor. Numărul jocurilor şi varietatea lor erau foarte mari. Acestea se transmiteau de la o generaţie de copii la alta ca un fel de folclor ludic, specific zonei respective.

Jocurile erau practicate în funcţie de anotimp, de vârsta copiilor, de sex şi de locul unde se aflau ei. Iarna, de exemplu, când ne petreceam cea mai mare parte a timpului pe lângă casă, ne băteam

24

cu zăpadă, ne dădeam pe gheţuş, făceam oameni de zăpadă sau ne trăgeam cu sania. Cel mai bun loc pentru săniuş era panta din dealul de la Coroblea, unde se adunau toţi copiii din cotul nostru de sat cu săniile, unde se declanşa întrecerea şi se crea o hărmălaie de chiote, fluierături, strigăte şi hohote asurzitoare.

Săniile zburau una după alta la vale iar noi, îmbătaţi de viteză şi de curentul de aer rece, trăiam intens bucuria momentului. Efortul şi transpiraţia provocate de urcarea la deal, erau neglijabile în comparaţie cu satisfacţiile oferite de coborâre, când sania prindea viteză ameţitoare, iar încălţările sufereau grave stricăciuni.

Când mă săturam de dat cu sania, mă trăgeam cu schiurile, două doage de butoi prevăzute cu două curele din piele de la hăţuri, pe care le procuram cu mare greutate. Dacă vremea nu era bună pentru săniuş, ne jucam de-a ascunsa, folosind ca ascunzători stogurile de fân sau paie, glugile de strujeni, grajdul sau ocolul oilor.

Cele mai antrenante şi mai plăcute jocuri erau cele organizate pe câmp, când mergeam cu animalele la păscut. Fascinaţi de frumuseţea jocurilor, animalele ori rămâneau flămânde, ori erau scăpate de sub supraveghere şi produceau pagube culturilor de lângă imaş. Şi într-un caz şi în celălalt primeam acasă ocară ori câteva codirişte la fund. Dar asta nu mai conta. A doua zi reluam săritul caprei, alergările, săriturile de pe loc şi cu elan, leapşa, ascunsa, ţurca, palanca ş.a.

Jocurile care mi-au însoţit şi înfrumuseţat copilăria nu presupuneau utilizarea unor jucării, ci doar obiecte aflate la îndemână, cărora le dădeam utilizări corespunzătoare dorinţelor noastre: băţul şi mingea de cârpă folosite la oină, mingea din păr de cal folosită la fotbal, nasturii pe care îi subtilizam de la obiectele de îmbrăcăminte, arcul şi săgeţile făcute din nuiele şi sfoară, doagele de la butoi pentru schiuri, două capace de la cutiile pentru cremă de ghete şi o bucată de aţă pentru telefon, zmeul pe care mi-l făceam singur ş.a.

Importantă pentru noi, copiii, era nu frumuseţea obiectului, devenit jucărie, ci utilitatea lui. Un banal băţ de corn sau de alun era şi instrument pentru mânat şi păzit vitele sau oile, şi armă de apărare împotriva câinilor, şi obiect îndemânos în practicarea unor jocuri:

25

de-a untul, palanca, azvârlita, ţurca ş.a. Palanca era un joc ce consta în aruncarea băţului astfel ca el să sară dintr-un capăt în altul şi să ajungă cât mai departe. Pentru aceasta, trebuia să te prăbuşeşti cu burta pe pământ (aşa cum fac fotbaliştii noştri atunci când vor să păcălească vigilenţa arbitrului şi să obţină un penalti), şi să dai băţului un impuls cât mai mare.

S-a emis părerea că jocurile de mişcare sunt agreate şi practicate cu precădere de copii pentru a-şi consuma surplusul de energie pe care îl au. În plus, acestea le oferă bucurii şi satisfacţii superioare jocurilor statice. Aşa este.

Copiii trăiesc intens, cu întreaga fiinţă acţiunile şi cerinţele jocului. Ei fac acest lucru cu toată seriozitatea şi energia de care sunt capabili. Numai oamenii mari se joacă cu intenţia de a se distra – afirma cineva.

Generaţia de copii şi tineri de astăzi beneficiază de jocuri şi jucării rezultate ale uriaşelor progrese la care au ajuns electronica şi informatica, domenii faţă de care este irezistibil atrasă. Dar televizorul, calculatorul, internetul, telefonul mobil, jucăriile sofisticate informatizate, îi ţintuiesc pe copii şi adolescenţi în spaţii închise, îi privează de binefacerile jocurilor în aer liber şi, ce e mai grav, îi îndepărtează de carte. Părinţii, bunicii, profesorii se plâng că tinerii şi copiii nu citesc, nu folosesc cartea – acest tezaur al cunoaşterii umane.

Ei trebuie lămuriţi şi convinşi că o cultură generală bogată şi solidă, atribut fundamental al omului modern civilizat şi cult, nu se poate forma doar prin intermediul mijloacelor electronicii şi informaticii, care nu sunt decât nişte auxiliare preţioase. Cartea, ca depozitar al cunoaşterii umane, al culturii universale, rămâne principala sursă pentru îmbogăţirea minţii şi înnobilarea sufletului.

Pe parcursul celor şase ani cât am fost elev la şcoala din sat, numărul membrilor familiei s-a micşorat de la an la an. S-au căsătorit surorile Hareta, Ileana şi Milia, rămânând la părinţi doar eu şi cu fratele Petrea. Cei plecaţi la casele lor se adunau la casa părintească la sărbători sau la hram, prilejuri cu care se încingeau distracţii pe cinste, cu mâncare şi băutură din belşug.

26

Deşi le venea tot mai greu să facă faţă întâlnirilor de familie din cauza vârstei, părinţii îşi primeau bucuroşi copiii, ginerii şi nepoţii şi-i ospătau cu tot ce aveau mai bun. La o asemenea reuniune, la masa plină cu bucate tradiţionale Hareta era îndemnată insistent de către unul dintre participanţi ca la friptura rumenă şi apetisantă făcută la cuptor să servească şi murături. Se răsfăţau pe masă castraveţi, pătlăgele, ardei cornul-caprei, harbuz cu miez de culoarea sângelui, murături care pe ea nu o ispiteau. După ce şi-a satisfăcut pofta cu o bucată respectabilă de carne a dat următoarea explicaţie:

- Eu mănânc murături numai la cartofi şi fasole, ca să le împing pe gât. Friptura alunecă singură.

Plecarea mea la Şcoala Normală nu era în intenţiile părinţilor în condiţiile în care aveau fete de măritat şi băieţi de însurat. Din cauza situaţiei materiale precare, după absolvirea ciclului primar nici nu luau în calcul trimiterea mea la învăţătură mai departe. Pe parcursul celor doi ani de curs complementar, cadrele didactice au solicitat tot mai insistent părinţilor mei să mă susţină în învăţământul secundar, că merită să facă acest efort. Lor, dascălilor mei din sat, datorită cărora am păşit pe calea învăţăturii mai înalte, le sunt profund recunoscător şi le păstrez o caldă şi respectuoasă amintire.

Am plecat la Şendriceni pentru înscriere şi examen fiind dat în grija unui gospodar pe nume Gheorghe Damian din Nicşeni, care mergea cu fiul său, Ghiţă, la admitere la şcoala domnului Iancu, şi care mai avusese un băiat la acea vestită şcoală. Atunci am călătorit pentru prima dată cu trenul de la Vorniceni până la Dorohoi unde, înainte de a o lua pe jos pe drumul Şendriceniului, însoţitorul nostru ne-a tratat la o crâşmă de pe strada gării cu câte o ciorbă şi cu câte un ţap de bere. Cum nu mai băusem bere până atunci, mi s-a părut amară şi neplăcută la gust.

Drumul până la Şendriceni de circa 4 km nu a fost greu. Eram obişnuit cu mersul pe jos. Făcusem de mai multe ori deplasarea la Botoşani pe o distanţă mai mare, presărată cu dealuri şi văi, uneori şi cu greutăţi purtate în mâini sau în spate.

Când am ajuns în vârful dealului care străjuieşte şcoala în partea de răsărit, am fost impresionat de peisajul ce ni se înfăţişa, de clădirea şcolii acoperită cu olane roşii care se răsfăţa în lumina

27

soarelui de amiază, de pădurea ce se întindea pe versantul dinspre apus, de lacul ce strălucea în bătaia razelor piezişe ale astrului zilei.

Am pătruns cu sfială şi emoţie prin impunătoare poartă sculptată în stil maramureşean, care impunea prin dimensiunile ei respect pentru instituţia în care te introducea şi te avertiza că în spaţiul pe care îl străjuia se petrec lucruri serioase. Primul popas l-am făcut la cişmeaua cu apă limpede şi rece pentru a ne potoli setea şi a ne răcori feţele transpirate şi prăfuite de la drum. Pe aleea pietruită ce merge spre impunătoarea clădire a şcolii am admirat în dreapta mirificul parc, cu arbori voinici şi umbroşi iar în stânga conacul ce a fost construit de către foştii proprietari ai domeniului, fraţii Cananău.

28

Înscrierile se făceau în una din încăperile conacului. Holul era plin de băieţi de 11-12 ani, însoţiţi de părinţi cu bagaje, veniţi din toată Moldova, Bucovina şi Basarabia.

Examenul a început cu probele eliminatorii: vizita medicală, muzică (verificarea vocii şi a auzului muzical), dicţie, educaţie fizică, teste psihologice de personalitate. Candidaţii care au trecut de aceste probe au fost supuşi apoi unor examinări orale şi scrise la limba română şi matematică.

Suita de probe pe care trebuiau să le susţină candidaţii la admiterea în şcoala normală reflecta preocuparea ca aspiranţii la statutul de învăţători să fie sănătoşi fizic şi mental, să posede calităţile morale, intelectuale şi artistico-plastice necesare profesiei pentru care au optat. Şi era firesc să fie aşa.

Am fost declarat reuşit al treilea pe lista afişată iar o dată cu comunicarea în scris a rezultatului au fost înşirate şi obiectele de inventar cu care urma să mă prezint la şcoală la data începerii cursurilor.

În afară de pat, aspirantul la statutul de domn în satul său, trebuia să aibă un sac mare pentru saltea, pe care urma să-l umple cu paie de la şcoală, plapumă, pernă, şi câte două schimburi pentru ele, lenjerie de corp mai multe schimburi, îmbrăcăminte subţire şi groasă, cărţi, caiete, tacâmuri (lingură şi furculiţă pe care le întreţinea şi folosea în exclusivitate învelite într-un prosopel de pânză), încălţăminte şi echipament pentru sport, costum naţional şi vioară.

Lungimea listei şi costurile aferente puneau la grea încercare pe bietul ţăran care trebuia să facă eforturi băneşti ce îi depăşeau cu mult modestele sale posibilităţi. Încropirea zestrei mele pentru şcoală nu a fost un lucru uşor. Mi s-a confecţionat o plapumă cu faţă şi dos ţesute în casă, cu multă lână şi cu cearşafuri din pânză de cânepă, astfel că avea o greutate care îmi solicita intens puţina forţă musculară pe care o avem la vârsta de doisprezece ani. Cearşafurile de pat erau făcute tot din pânză de cânepă ca şi prosoapele şi izmenele. Numai cămăşile erau făcute din pânză de fir de in cu urzeală de bumbac, cu guler şi plastron din citişor de târg, la fel cu feţele de pernă. Hainele erau făcute tot din materiale textile sau de

29

lână ţesute în gospodărie iar pentru încălţat aveam ciupici tălpăluiţi şi şoşoni din pâslă cu talpă de gumă.

Cu regretul în suflet că mă despart de viaţa din cuibul părintesc, de locurile îndrăgite care mi-au legănat anii copilăriei, de persoanele împreună cu care am crescut, cu părerea de rău că nu voi participa la bătutul nucilor de Ziua Crucii şi la culesul strugurilor, treburi pe care le aşteptam cu nerăbdare şi le făceam cu plăcere, înainte de a mă urca în căruţa încărcată cu bagajele mele, am aruncat o privire de rămas bun ogrăzii şi casei. Câinele, tovarăşul meu de joacă, se zbătea în legătoare nemulţumit că nu mă poate însoţi aşa cum o făcea atunci când plecam la câmp sau cu animalele la păscut.

M-am urcat în căruţă alături de tata şi am plecat pe drumul cel mai scurt spre Şendriceni, locul care mă atrăgea dar mă şi emoţiona în acelaşi timp. Pe şleau, pe drumuri ce unduiau printre ogoare cu recolte culese sau bune de cules, printre livezi cu poame date în pârg, mângâiat de soarele blând şi vesel de septembrie care nu reuşea să-mi alunge negura din suflet şi ceaţa din priviri, am traversat satele Dimăcheni şi Broscăuţi, ajungând pe la prânzul cel mic la Dorohoi, iar de aici după un scurt popas am pornit spre Şendriceni, locul care avea să-mi marcheze profund adolescenţa şi chiar întreaga viaţă.

30

ELEV NORMALIST LA ŞENDRICENI

Frumoasa şi impunătoarea clădire a Şcolii Normale

„Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni Septembrie 1942. Ţara era în plin război şi sărăcia cuprinsese întreg teritoriul României ca o molimă. Şcoala Normală de la Şendriceni îşi începea cursurile în condiţiile constrângerilor economice, cu personal didactic titular împuţinat de concentrări şi de nevoile frontului. În ziua prezentării elevilor la şcoală în vederea începerii cursurilor anului de învăţământ 1942-1943, toţi salariaţii erau antrenaţi pentru a ne primi. Întâi trebuia să te prezinţi la madam

31

Georgescu, infirmiera, pentru aşa-zisa vizită medicală prin care se urmărea ca băieţii să nu aducă în colectivitate păduchi şi râie. Urma apoi controlul inventarului, al zestrei pe care trebuia să o aibă fiecare elev la intrarea în internat şi care a dat atâta bătaie de cap părinţilor mei. Lenjereasa, doamna Ştefănescu, ajutată de un pedagog, făcea această operaţiune. Un alt pedagog repartiza băieţii pe dormitoare, îi supraveghea la umplerea saltelelor cu paie şi la aranjarea paturilor. Tot în acest timp, părinţii erau uşuraţi de bani de către domnul Dăscălescu, secretarul şcolii şi predau economului, doamna Crăciun, alimentele pe care elevii solvenţi erau obligaţi să le aducă: făină de grâu, făină de porumb, fasole, brânză, cartofi, ceapă, ulei etc. Dormitoarele aveau dimensiunile sălilor de clasă şi se aflau deasupra acestora, la etaj, având o cuprindere de circa 20 de paturi. Fiecare dormitor avea câte două sobe de teracotă care însă cu câte un braţ de lemne nu reuşeau să încălzească încăperea înaltă şi friguroasă. În lunile geroase ale iernii era atât de rece în dormitoare încât ieşeau aburi din gură şi cu greu te hotărai să te strecori în aşternutul îngheţat. Chiar din prima zi de elevi normalişti noi, bobocii, am fost tunşi chilug şi aproape că nu ne mai recunoşteam chipurile fără podoaba capilară. În strategia organizatorică a vieţii de internat exista practica numirii unor şefi de meditaţie şi de dormitoare dintre elevii din clasele mari, a VII-a sau a VIII-a.1 Pentru a se impune în faţa colegilor mai mici unii dintre ei erau lipsiţi de înţelegere şi-i loveau fără milă chiar şi pentru abateri minore. Din acest motiv şefii reprezentau o autoritate incontestabilă şi dispoziţiile lor trebuiau respectate cu sfinţenie. Aici simt nevoia să introduc o paranteză: când am ajuns în cursul superior am devenit, la rândul meu, şef de meditaţie şi de dormitor. Temperamentul echilibrat, calmul şi experienţa neplăcută trăită în primii ani de elev normalist m-au determinat să am o

1 Şcoala Normală avea durata de studii de 8 ani, patru ani pentru parcurgerea cursului inferior şi alţi patru pentru parcurgerea cursului superior. Trecerea în cursul superior se făcea pe baza unui examen, aşa-numita capacitate mică.

32

atitudine apropiată, de prieten mai mare, în relaţiile cu mai micii mei colegi. Unii dintre ei îşi amintesc şi acum, după o jumătate de veac, aspecte ale relaţiilor mai mult amicale decât de subordonare ce se statorniciseră între mine şi copiii pe care îi aveam în grijă. Fraţii Mihai şi Dumitru Iordache, Mihai Prisecaru, Petrică şi Paul Luţuc (fraţi gemeni), Al. Zub şi alţii evocă cu căldură şi în termeni laudativi anii în care viaţa şi activitatea noastră s-au intersectat şi îngemănat. În iernile geroase, când frigul din dormitoare depăşea limitele suportabilităţii, copiii se grupau câte doi în pat, se înveleau cu câte două plăpumi şi chiar în aceste condiţii cu greu reuşeau să se încălzească. Patul meu fiind lângă soba abia dezmorţită, veneau prin rotaţie să se încălzească cei ce erau cu paturile lângă uşă sau în colţurile mai îndepărtate ale dormitorului. Acest gest de grijă şi de bunăvoinţă faţă de ei nu l-au uitat şi îl evocă ori de câte ori ne întâlnim şi ne aducem aminte de vremurile când eram elevi la Şendriceni. Judecând lucrurile cu mintea de acum îmi apare evident faptul că ordinea şi disciplina în internat nu puteau fi asigurate numai de către cei doi pedagogi pe care îi avea şcoala în schemă. Formarea deprinderilor de igienă individuală şi de grup la elevii începători, asigurarea liniştii şi ordinei în timpul orelor de studiu (meditaţiei), supravegherea pregătirilor pentru odihna de noapte, servirea ordonată şi civilizată a meselor, învoirile în oraş şi acasă, organizarea şi desfăşurarea corectă a serviciilor (la bucătărie, la lenjerie, serviciul pe clasă şi dormitoare, serviciul de plantoane etc.), toate vizau funcţionarea impecabilă a programului şcolar asemenea unui mecanism complex, bine reglat. Nici un aspect al vieţii noastre de elevi interni nu scăpa conducerii şcolii, profesorilor, pedagogilor, şefilor de meditaţie şi de dormitoare, personalului administrativ şi de îngrijire. Meditaţia, adică timpul destinat pregătirii lecţiilor, era activitatea cea mai serioasă şi mai importantă din programul nostru zilnic şi se desfăşura în mod ireproşabil sub supravegherea şefilor de meditaţie despre care am pomenit mai sus. Durata ei era astfel gândită încât să dea posibilitate elevilor să-şi pregătească temele la

33

toate obiectele pentru a doua zi şi să aibă timp pentru lectură, pentru rezolvarea unor exerciţii şi probleme suplimentare, pentru desen sau creaţie literară în funcţie de aptitudinile şi preocupările fiecăruia. Studiul individual se desfăşura într-o linişte desăvârşită. Nu se auzea nici foşnetul filelor de caiet sau de carte atunci când erau întoarse. Doar în ultimul sfert de oră, înainte de a merge la dormitoare, era permisă consultarea în şoaptă între elevi. Directorul făcea aproape zilnic controlul meditaţiei, vizitându-ne de regulă în segmentul de după cină. Intra în clasă pe neaşteptate, fără să permită ridicarea în picioare a elevilor pentru a-l saluta, făcea un tur al încăperii, schimba în şoaptă câteva cuvinte cu şeful de meditaţie care lua poziţia de drepţi şi părăsea sala de clasă fără zgomot cu mersu-i de felină. Pregătirea temelor pentru muzica vocală şi pentru vioară se făcea în pauze, mai ales în pauza de prânz. În acele momente în sala de clasă era o gălăgie infernală. Unii solfegiau cu voce tare cântecele pe care le aveam de învăţat şi băteau măsura cu mâna lovind într-o bancă şi cu talpa piciorului în duşumea; alţii scoteau nişte sunete puternice şi false la viori dezacordate încercând să descifreze exerciţiile de pe portativele pe care le aveam ca temă; câte un solist îşi etala calităţile vocale interpretând melodii populare din zona de baştină, acompaniat de un mânuitor al arcuşului şi de altul care susţinea ritmul lovind puternic într-o cutie de vioară sau în pupitrul unei bănci;un grup lipsit de griji organiza într-un colţ o partidă de bâză, veselindu-se zgomotos, în timp ce alţii mai zburdalnici şi cu surplus de energie se hârjoneau. Toate acestea se petreceau în norul de praf dens şi înecăcios ridicat de elevii de serviciu care, cu mături roase şi deformate, pregăteau sala pentru meditaţia de după amiază. În acelaşi timp, iubitorii de natură, visătorii şi meditativii se plimbau prin parc sau pe malul lacului. Acolo, în răcoarea şi liniştea parcului sau pe insulă, în desişul pădurii ori în luminişul poienii puteau sta de vorbă nestingheriţi cu ei înşişi, cu fata iubită, puteau să-şi revadă mental bunele şi relele activităţilor şcolare, să-şi făurească proiecte pentru viitor. Natura şi locurile Şendriceniului erau părtaşe la bucuriile, tristeţile şi dorurile noastre, ne alinau durerile sufleteşti şi ne insuflau puterile necesare pentru a face faţă

34

neajunsurilor vieţii din acele vremuri. Încet, încet Şcoala Normală cu împrejurimile ei a pătruns adânc şi pentru totdeauna în inimile noastre tinere devenind locul spre care gândurile ni se îndreaptă nostalgice şi acum după mai mult de jumătate de veac de la absolvire. Aflându-ne la vârsta pubertăţii, la graniţa cu adolescenţa, ne preocupau tot mai mult aspectul fizic şi ţinuta vestimentară, prietenia cu fetele iubite cărora le trimeteam înflăcărate scrisori de dragoste şi în care strecuram fragmente culese din literatura epistolară. Agream distracţiile în care să ne punem în valoare calităţile şi nu ne lipseau oglinda şi pieptenele, uleiul pentru păr şi briantina pe care le foloseam fără zgârcenie. Formarea şi perfecţionarea deprinderii de a dansa cât mai elegant era în prim-planul preocupărilor noastre. Învăţam să dansăm în pauza de prânz, în recreaţii, în zilele de duminică, cu o tenacitate demnă de invidiat. Aspectul feţei, al tenului multora dintre noi era grav alterat de acneea juvenilă explozivă care ne urâţea şi ne exaspera. Colegii din cursul superior, mai experimentaţi, râdeau de noi şi ne recomandau un tratament cu vindecare garantată la fetele din cartierul Crucea de piatră a Dorohoiului. Relaţiile între elevi erau reglementate prin norme nescrise intrate în tradiţie. Astfel, elevii mai mici se adresau celor mai mari cu apelativul domn’ elev, dacă cel căruia i te adresai era mai mare cu două clase ca tine. Toţi elevii, de la cei mai mici până la cei aflaţi în pragul absolvirii, erau obligaţi să poarte pe braţul stâng matricola. Aceasta avea înscrise în partea de sus iniţialele şcolii (Ş.N.Ş.D) iar dedesubt numărul corespunzător fiecăruia din registrul matricol (239, de exemplu). La plecarea în oraş, acasă sau în alte activităţi exterioare şcolii eram controlaţi la ţinută, care trebuia să fie îngrijită şi cu matricola bine cusută. Era o mândrie pentru noi să arătăm lumii şi în deosebi liceenelor din Dorohoi că suntem elevi normalişti, adică viitori învăţători şi nu ne sustrăgeam obligaţiei de a purta însemnele respective.

35

Obiectele personale erau păstrate în valize depuse într-o încăpere mare destinată special pentru bagaje. În fiecare seară înainte de stingere această magazie era deschisă un sfert de oră pentru ca elevii să-şi ia cele trebuitoare şi alimentele păstrate acolo. Valizele din placaj sau lemn – tip recrut – erau aşezate pe duşumea, pe două rânduri în ordinea claselor şi cu etichete pe ele. Mâncarea păstrată în valize se altera în scurt timp dacă posesorul ei nu-şi invita prietenii la festin în ziua când îi venea de acasă. Aşa se întâmpla ca plăcinte cu brânză, bostan sau varză, cozonaci umpluţi cu nucă, rahat sau cacao, colaci rumeni şi apetisanţi erau aruncaţi în coşul pentru gunoi după ce prindeau mucegai. Războiul fiind în plină desfăşurare şcoala era militarizată. Ofiţeri rezervişti asigurau pregătirea militară a elevilor. Fiecare clasă alcătuia un detaşament iar activităţile respective erau incluse în orar. Catedrele erau ocupate de profesori necombatanţi şi de către profesoare precum şi de către dascăli suplinitori. Directorul şcolii, profesorul C.N. Iancu, un bărbat în vârstă, înalt, suriu la cap, cu vârfurile mustăţii lungi pe care le răsucea mereu, veghea cu fermitate de părinte grijuliu la bunul mers al treburilor gospodăreşti şi didactice. Era un iscusit mânuitor al cuvântului rostit, vorbitor de limbă franceză pe care o preda, specialist în limba română şi latină. Vasta sa cultură umanistă se evidenţia în lecţiile şi discursurile sale de o mare bogăţie ideatică şi acurateţe lingvistică. Îmi amintesc o expresie plastică folosită pentru a incrimina elocinţa seacă a unor oratori de ocazie: „Un potop de cuvinte pe un pustiu de idei”. Nu sunt sigur că la vârsta aceea (eram în clasa a II, cred) am înţeles sensul metaforic al formei fără conţinut, dar am reţinut îndemnul de a nu ne lăsa amăgiţi de vorbele frumoase din discursurile găunoase. Directorul locuia împreună cu familia în frumosul conac, ca şi o parte dintre profesorii care nu aveau locuinţe în Dorohoi. Dascălii care locuiau în oraş erau aduşi cu o maşină, un fel de microbuz sau cu docarul-platformă (brecul) când maşina era defectă, lucru ce se întâmpla frecvent. Cărţile le-am cumpărat de la un coleg care promovase în clasa a II-a, acest mod de procurare fiind o practică obişnuită. Când

36

terminai un an de studiu vindeai cărţile unui coleg care venea din urmă şi cumpărai altele de la cei care erau înaintea ta. Din această cauză manualele erau deteriorate şi purtau pe ele fel de fel de semnături, însemnări şi chiar reflecţii ale celor care le-au folosit. Caietele şi celelalte rechizite le-am procurat de la cooperativa din incinta şcolii, gestionată de un elev mai mare sau din oraş. Ţigările Plugar sau Mărăşeşti ni le aducea Miluţă Pavel, coleg cu un an mai mare, de la prăvălia din satul Ghilia, contra unui comision exprimat în ţigări. Fumatul l-am deprins uşor. Deşi era interzis elevilor se practica pe scară largă de adolescenţii din cursul superior dar şi de cei din clasele mai mici, afectându-le grav plămânii firavi. În pauzele dintre ore se fuma în latrine. Lipsite de canalizare şi de apă curentă acestea emanau un miros insuportabil pe care noi îl inhalam odată cu otrava din ţigări. De acest dăunător şi păgubos nărav m-am debarasat abia pe la 30 de ani, cu eforturi de voinţă extraordinare, şi numai după ce un prieten doctor mi-a spus că voi avea mari probleme de sănătate dacă nu renunţ la el. Cum începutul vieţii de elev normalist coincidea cu venirea toamnei, aleile parcului se îmbrăcau cu un covor de frunze pe care noi, elevii, trebuia să le adunăm în fiecare zi. Se formau echipe care aveau repartizate sectoare şi, înarmaţi cu măturoaie, lopeţi şi roabe participam la curăţirea parcului, a curţii, a pătratului – locul unde se organiza adunarea elevilor în careu pentru diferite manifestări şi unde se desfăşurau orele de educaţie fizică. Toamna era şi sezonul recoltării legumelor (rădăcinoase, cartofi, varza, ardei), treabă la care participam în cadrul activităţilor de practică agricolă sub îndrumarea tehnicianului agronom Vasiliu, un bărbat de înălţime potrivită, negricios, autoritar şi priceput în meseria sa. Cel mai adesea, elevilor din cursul inferior le venea rândul la curăţatul cartofilor la bucătărie. Cantitatea de cartofi necesară zilnic pentru cele aproape 300 persoane ce serveau masa la cantină, era destul de mare şi din această cauză serviciul respectiv îl prestam de cel puţin două ori pe săptămână. Datorită neîndemânării băieţilor în executarea respectivei activităţi o mare parte din cartof era aruncată în coji, ceea ce diminua mult porţia de mâncare a fiecăruia dintre noi.

37

În sezonul rece elevii din clasele mici cărau lemnele pentru toate dormitoarele şi pentru toate clasele, lemne de proastă calitate şi insuficiente cantitativ. În iernile geroase şi bântuite de crivăţul ce bătea bezmetic pe şesul Buhaiului, clasele şi dormitoarele erau atât de reci încât elevii erau nevoiţi să stea cu hainele groase pe ei şi chiar cu mănuşi. Mai păstrez în memorie degerăturile de pe mâinile unor colegi mai puţin rezistenţi la frig. Doar în jurul sobelor pe o distanţă de 1-2 metri se simţea puţina căldură pe care acestea o iradiau. Deplasarea la latrină în timpul nopţii era un adevărat chin. Bieţii elevi trebuiau să coboare de la etaj şi să parcurgă câteva zeci de metri prin ger şi viscol pentru a ajunge acolo. După câţiva ani s-a amenajat un jgheab cu scurgere de la etaj în closetul din colţul dinspre nord al clădirii, jgheab ce era utilizat iarna dar care nefiind racordat la apă curentă emana un miros insuportabil. Cel mai greu şi mai neplăcut era serviciul de planton în timpul nopţii. Acesta era organizat pe patru schimburi a câte 2 ore fiecare şi era prestat de către elevii din clasa I până la clasele a V-a – a VI-a, câte doi în fiecare schimb. Pedagogii, şefii de dormitoare şi de meditaţie foloseau serviciul de planton şi ca pedeapsă pentru diferite abateri disciplinare. Cred că aceasta era una dintre cele mai grele sancţiuni pentru că îţi era întrerupt somnul când acesta era mai plăcut şi urma să stai două ore în picioare patrulând pe culoarele neîncălzite cu un felinar chior în mână. Schimbarea plantoanelor se făcea în prezenţa şefului de plantoane, un elev din cursul superior, care era trezit pentru a asista la efectuarea schimbului. Mult mai târziu mi-am dat seama că serviciul de planton era instituit pentru a veghea somnul elevilor, pentru a preveni sustragerile şi distrugerile de bunuri, pentru a da alarma în caz de dezastre sau de îmbolnăviri grave. Erau puţine evenimentele şi activităţile care dădeau varietate şi culoare vieţii izolate, gri şi monotone a normaliştilor…

Competiţiile sportive cu întreceri de fotbal, oină, volei organizate sâmbăta după-amiaza, duminica şi în alte zile de sărbători, se desfăşurau pe terenul nostru de sport, un fel de toloacă cu două porţi pentru fotbal, situată pe şesul pârâului Buhai, presărată mai

38

mult cu spini şi bălării decât cu iarbă. Acolo ne dezbârnam unghiile de la picioare, alergând după o minge de fotbal roasă şi mereu dezumflată, precum şi la partidele de oină.

La meciurile oficiale de fotbal apărea o mare problemă: echipamentul adecvat. Pentru a ieşi din impas, transformam în chiloţi izmenele retezate de deasupra genunchilor, prindeam prohabul cu două agrafe, încălţam tenişii pe jumătate uzaţi şi încingeam nişte meciuri pe cinste. Eu nu eram nici prea amator şi nici prea priceput în ale fotbalului, dar eram cooptat în una dintre echipe atunci când nu se găsea altul mai bun.

Şezătorile şi serbările pregătite cu prilejul sărbătorilor religioase sau naţionale erau prezentate fie în şcoală, fie pe scena Liceului „Grigore Ghica Vodă” din Dorohoi, fie la căminele culturale din satele şi comunele judeţului.

În şcoală existau mai multe formaţii artistice: corul mare, pe şase voci, din care făceam şi eu parte, grupul coral care susţinea slujbele religioase de la biserica pe care o frecventam în fiecare duminică şi la alte sărbători, o formaţie instrumentală în care colegul nostru de clasă, Ghiţă Severincu, se distingea prin prestaţia sa de aprig mânuitor al arcuşului, o echipă reprezentativă de dansuri populare al cărei membru permanent eram, o formaţie de teatru şi alta de recitatori etc.

Între sărbători un loc aparte îl ocupa ziua de 21 mai, când sunt prăznuiţi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, iar directorul nostru îşi sărbătorea onomastica. În zorii acelei zile, orchestra şcolii, după îndelungi şi temeinice pregătiri, susţinea în surdină sub geamurile locuinţei din conac a sărbătoritului un potpuriu de bucăţi unduioase care se încheia cu urarea melodică Mulţi ani trăiască.

Pentru întreaga suflare din domeniul Şendriceni 21 mai era zi festivă, iar la masa de prânz erau servite bucate mai deosebite. Elevii mâncau în acordurile orchestrei care cânta pe întreaga durată a servirii prânzului.

Aproape de amiază, la conac începeau să sosească invitaţii la patron: rude, prieteni de familie, colegi şi colaboratori, oficialităţi. Petrecerea se prelungea până târziu spre seară când, în grupuri alcătuite pe criterii de prietenie sau afinităţi, participanţii la festin se

39

îndreptau pe aleea cu duzi spre lac la o plimbare pe malul acestuia, scăldat de lumina primăvăratică şi poposeau apoi în insula inundată de verdeaţă şi străjuită de sălciile plângătoare.

Era în tradiţia şcolii noastre ca din când în când să se organizeze vizite reciproce între normalişti şi liceenii de la Pomârla lui Anastasie Başotă, prilej cu care se prezentau programe artistice, se desfăşurau întreceri sportive şi se servea o masă comună.

Învoirile generale în oraş erau aşteptate şi gustate de noi, elevii, pentru că ne puneau în contact pentru câteva ore cu civilizaţia şi aglomeraţia urbană, atâta cât oferea un târg ca Dorohoiul anilor 1942-1950.

Plecările în oraş pentru rezolvarea unor probleme personale (cumpărături, croitorie, cizmărie) erau strict controlate printr-un sistem riguros de evidenţă, şi numai cu bilet de voie semnat de director. Învoirile generale se dădeau o dată pe lună, dar dacă aveai de rezolvat o problemă urgentă, de genul întâlnirii cu fata iubită, recurgeai la un şiretlic. Încălţat cu ciupici şi cu o gheată ruptă în mână, care a mai fost folosită şi de alţi elevi în acelaşi scop, te aşezai în şirul celor ce solicitau învoire, aliniaţi în holul principal al şcolii şi obţineai semnătura mult dorită.

Abia după aceea începea febra pregătirilor vestimentare care cuprindea întreaga clasă. O îmbrăcăminte frumoasă, impecabilă, care să facă impresie, nu era un lucru uşor de realizat. În timp ce specialistul clasei îl bărbierea şi tundea pe cel grăbit să ajungă la întâlnire, ceilalţi colegi căutau costumul de haine cel mai elegant, la care asortau cămaşa şi cravata, ghetele cele mai bune, lustruite cu cremă Gladys, pălăria şi pardesiul le asortau cu ghetele, iar briantina şi apa de colonie, folosite fără zgârcenie, încheiau gama pregătirilor.

Astfel, gătit ca un mire în faţa altarului, fericitul îndrăgostit pleca în mare grabă, pe potecile cele mai scurte, ca să nu întârzie la mult visata întâlnire. Colegii urmau să ducă tratative cu pedagogul şi cu şeful de meditaţie să nu bage de seamă ora nocturnă la care respectivul învoit se întorcea din oraş. Ca să se achite faţă de colegii care l-au ajutat să arate ca scos din cutie, cel în cauză era obligat să povestească, în amănunt filmul întâlnirii, fără înflorituri.

40

Învoirile acasă pentru toţi elevii care doreau şi puteau să-şi satisfacă această arzătoare dorinţă se acordau o dată pe trimestru, de regulă când o zi de sărbătoare legală era alăturată unei duminici.

Pe parcursul anului şcolar, în zilele de duminică sau alte sărbători, părinţii veneau la Şendriceni să-şi vadă copiii, să se informeze asupra mersului lor la învăţătură, să le mai aducă ceva de mâncare sau îmbrăcăminte. Vizitele erau aşteptate cu nerăbdare şi bucurie, ca şi scrisorile primite de acasă sau de la prietene. Aceste situaţii cu mare încărcătură emoţională erau speculate de către unii colegi puşi pe şotii pentru a face glume de genul: Vasile Fetescu, ţi-a venit de acasă! sau Mihai Munteanu, ai o scrisoare la domnu’ pedagog! Cel ce primea o asemenea veste tresălta de bucurie şi se dezumfla când îşi dădea seama că fusese victima unei păcăleli.

Timpul liber dintre terminarea orelor de curs şi meditaţia de după amiază mi-l petreceam plimbându-mă prin parc sau stând pe o bancă şi citind o carte. Alteori, după ce îmi potoleam setea cu apă rece de la cişmea, paşii mă purtau pe aleea cu duzi ce ducea spre lac şi spre insulă, acolo unde, la umbra sălciilor plângătoare, în corul disonant al broaştelor visam cu ochii deschişi, făceam bilanţuri, trimeteam mesaje pe aripi de gând Sandei, prietena mea, şi făuream proiecte idilice.

Cel mai important loc în suita puţinelor noastre bucurii îl ocupau vacanţele. Zilele până la sosirea acestor oaze de fericire erau contabilizate şi calculate în fel şi chip, doar, doar se vor apropia mai repede.

Plecarea în vacanţe era poate cel mai aşteptat şi fericit eveniment din viaţa de elev. Nerăbdător, îmi pregăteam bagajele cu mult timp înainte şi în momentul când venea tata cu căruţa să mă ia plecam în cea mai mare grabă. Trăiam starea sufletească a recrutului care are două obsesii: permisia şi liberarea.

Vacanţele de Crăciun şi de Paşte erau cele mai frumoase pentru că sărbătorile cu care erau presărate le dădeau farmec şi consistenţă.

În ajunul Crăciunului şi în zilele următoare noi, băieţii, mergeam să colindăm fetele, colegele noastre liceene, organizam chermeze, partide de săniuş, activităţi la căminul cultural, unde ne

41

petreceam în mod plăcut şi recreativ timpul liber. Anul Nou era sărbătoarea cea mai aşteptată. Organizaţi în grupuri de prieteni uram fetele care ne aşteptau cu masa plină de bunătăţi, apoi ni se alăturau şi, în formaţie mixtă, petreceam întreaga noapte cu uratul. Revelionul se încheia cu o oboseală plăcută, ca numai după câteva ore de odihnă să pornim cu semănatul, după acelaşi traseu şi în aceeaşi formaţie.

Cele trei săptămâni de vacanţă treceau pe nesimţite şi, în sania care mă ducea înapoi la şcoală rememoram zilele fericite petrecute acasă, nu fără regretul că vacanţa s-a terminat prea repede.

Am dobândit statutul de elev normalist la Şendriceni în luna septembrie 1942, când ţara se afla angrenată în cel de-al doilea flagel mondial, cu suita lui de nenorociri: pierderi de vieţi omeneşti, sărăcie generată de nevoile frontului şi de absenţa braţelor bărbăteşti de muncă ce se prăpădeau sub ploaia gloanţelor şi obuzelor, suferinţele femeilor, copiilor şi vârstnicilor provocate de lipsuri şi de listele tot mai lungi cu numele morţilor şi dispăruţilor pe front.

După terminarea clasei a II-a a urmat refugiul, care a destabilizat rânduielile şcolii şi a marcat profund viaţa elevilor, a cadrelor didactice şi a personalului administrativ. Clasa a III-a de studii am făcut-o parte în pribegie, la Craiova, parte după revenirea la Şendriceni.

Peste urmările nefaste ale războiului şi ale refugiului s-a suprapus nenorocita secetă din anii 1946 şi 1947 care s-a abătut asupra zonei centrale şi de nord-est a Moldovei. Ajutorul britanic materializat în cantina ce funcţiona la şcoala noastră a fost salvator în acei ani grei.

Eram destul de crud la minte pentru a înţelege complexitatea perioadei pe care o traversam, importanţa evenimentelor istorice ce se succedau, adevăratele dimensiuni ale dezastrului economic prin care trecea ţara, dezastru generat de război, de secetă şi de foametea care i-a urmat. Numai cine a suferit de foame, numai cine a fost chinuit în permanenţă de dorinţa şi neputinţa de a trăi satisfacţia fiziologică a saţietăţii poate înţelege dramatismul acelor vremuri.

Trecusem în cursul superior şi făceam de serviciu la bucătărie. Printre îndatoririle pe care le aveam era şi aceea de a veghea ca toate alimentele scoase de la magazie să intre în procesul

42

de preparare a meniului, iar după ce mâncarea era pregătită, să ajungă în farfuriile elevilor. Vigilenţa noastră era uşor cumpărată de către bucătarul şef, Irimiţa, un bărbat rotofei, cu mustaţă de haiduc, care ne oferea într-o farfurie de tablă cu smalţul sărit, un pic de mămăligă luată direct din cazan când aceasta era pe punctul de a fi răsturnată, peste care punea o lingură de ceapă prăjită. Acest deliciu culinar îl înfulecam într-un colţ mai dosnic al bucătăriei şi mai sunt convins şi azi că oricât m-aş strădui nu aş reuşi să descriu cât de bună era această gustare oferită stomacului, mereu înfometat, pe la ora 11.

Tot în acei ani, la magazinul-cooperativă care funcţiona în incinta şcolii şi era gestionat de un elev mai mare, cu aplecare pentru activităţi comerciale, de unde ne procuram rechizitele, se vindeau şi porţii de mălai. Pe fondul foamei veşnic neostoite pătrăţica de mălai căpăta gustul şi valoarea celei mai sofisticate şi teribile prăjituri. Nu cred că am mai trăit vreodată în următorii ani de viaţă satisfacţia gastronomică pe care mi-o oferea acea bucăţică de mălai.

Secătuită de război şi de secetă, România era spoliată de către marea prietenă eliberatoare de la răsărit prin despăgubirile de război pe care i le plătea. După semnarea Tratatului de pace bogăţiile noastre naturale luau drumul Rusiei în trenuri nesfârşit de lungi şi în mijloace de transport rutier de mare tonaj.

Războiul, seceta, instaurarea dictaturii proletariatului, proclamarea republicii la 30 decembrie 1947, naţionalizarea şi reforma învăţământului din 1948 – au constituit şirul evenimentelor ce s-au petrecut în deceniul 1940-1950 şi au însoţit anii pregătirii mele ca învăţător.

În ansamblul activităţilor teoretice şi practice care contribuiau la buna pregătire a normaliştilor pentru profesia de învăţător, un loc important îl ocupa practica pedagogică. Începută încă din clasa a V-a sub forma practicii observative şi a serviciului la aplicaţie, aceasta consta în asistenţe tematice la lecţiile susţinute de institutorii Şcolii de Aplicaţie, fiind însoţiţi la aceste lecţii de profesorul de psihopedagogie, coordonatorul de practică. Prin această formă de practică se urmărea corelarea cunoştinţelor teoretice de psihologia copilului cu observarea, analiza şi interpretarea manifestărilor şi capacităţilor şcolarului de vârstă mică în timpul lecţiilor şi în afara

43

acestora. Urmau discuţiile asupra însemnărilor făcute de noi, practicanţii, încheiate cu concluziile dascălului de psihologie astfel că fiecare zi de practică reprezenta un nou pas în cunoaşterea cât mai amănunţită a materialului uman cu care urma să lucrăm ca învăţători.

Nu intenţionez să prezint exhaustiv complexitatea şi multitudinea formelor de practică pedagogică cu valenţele lor formativ-educative, cuprinse în programul de pregătire a viitorilor învăţători. Acest domeniu fundamental al formării învăţătorilor pentru profesia didactică ar merita o abordare completă şi detaliată. Doresc să evoc doar un eveniment cu ample semnificaţii şi trăiri emoţionale care mi-a rămas nealterat în memorie.

Eram, cred, în ultimul an de şcoală normală şi pregătirea noastră teoretică şi practică se apropia de final. Nu mai ţin minte cine a avut iniţiativa de a se organiza un schimb de experienţă, pe linia practicii pedagogice, între şcoala noastră şi Şcoala Pedagogică de fete din Dorohoi, adică să se ţină lecţii deschise susţinute de elevi de la cele două şcoli. După îndelungi tatonări şi deliberări eu am fost cel desemnat să ţin lecţia respectivă la şcoala de fete, la care urmau să asiste colegele noastre, profesorul lor de psihopedagogie şi institutorii de la Şcoala de Aplicaţie; la aceştia se adăugau colegii mei de clasă, institutorii de la şcoala noastră de aplicaţie, coordonatorul practicii pedagogice, prof. Al. Gr. Ostafi, plus şeful Secţiei de învăţământ a judeţului, pe nume Răţoi, dacă îmi aduc bine aminte.

Întocmirea planului de lecţie, care a îmbrăcat mai multe variante până să ajungă la forma finală, procurarea materialului didactic (tema lecţiei de matematică era cubul), punerea la punct a ţinutei vestimentare ce trebuia să fie impecabilă, pregătirea psihologică pentru a învinge tracul şi pentru dobândirea stăpânirii de sine, mi-au acaparat şi dominat întreaga fiinţă în săptămâna premergătoare evenimentului. Cu toate acestea, în clipa când m-am aflat în faţa copiilor, care reprezentau un număr ridicol de mic în raport cu cel al asistenţilor, pentru câteva clipe am avut senzaţia că mi s-a golit creierul şi mi s-a oprit respiraţia. O privire încurajatoare din partea institutoarei Maria Ostafi, împreună cu care pregătisem

44

lecţia, m-a ajutat să depăşesc momentul critic şi să îmi desfăşor lecţia după filmul fixat în memorie.

Implicat total, emoţional şi mental în desfăşurarea lecţiei şi urmărind cu fidelitate parcurgerea integrală a planului, nu am mai consultat ceasul de împrumut pe care îl aveam la mână şi am prelungit prestaţia mea dăscălească la 80 de minute. Semnele disperate ale colegilor ce voiau să-mi transmită că cele 50 de minte destinate unei ore de curs s-au epuizat de mult, nu le-am văzut. Neuitata mea lecţie deschisă a fost o experienţă didactică cu multe aspecte lăudabile dar şi cu un mare minus: depăşirea exagerat de mare a timpului regulamentar.

Aprecierea activităţii noastre trimestriale la practica pedagogică se făcea de către profesorul coordonator luând în calcul notele obţinute la lecţiile de probă susţinute de fiecare dintre noi, precum şi calitatea intervenţiilor la analiza lecţiilor model şi a celor de probă. O notă specială era acordată pentru caietul de practică. Acesta trebuia să aibă un aspect cât mai îngrijit, frumos chiar, să cuprindă toate planurile lecţiilor model şi de probă (personale şi ale colegilor), cu desene şi imagini reprezentative pentru conţinutul predat.

Mă străduiam să am în fiecare an un caiet de practică cât mai complet şi mai frumos. Cumpăram două caiete tip registru, le legam împreună, le cartonam coperţile, apelam la unul dintre colegi mai priceput ca mine să-mi facă un desen sugestiv pe prima pagină, alegeam câteva maxime adecvate, pe care le scriam cu tuş negru pe următoarea pagină, apoi îl împărţeam în secţiuni după indicaţiile profesorului îndrumător.

Caietul sau jurnalul de practică pedagogică oglindea seriozitatea şi interesul normalistului pentru viitoarea sa profesie. Aveam un scris destul de frumos iar în caietul de practică mă străduiam să scriu cât mai caligrafic şi cât mai corect. Îmi aduc aminte că mai apelam şi la un coleg mai mic, pe nume Alexandru Zub, actualul academician, care pe atunci era un preadolescent subţirel, cu un chip luminos şi inteligent, care avea un scris ce se apropia de arta caligrafică. În virtutea prieteniei şi a simpatiei reciproce Sandu îşi făcea timp să-mi transcrie din când în când unul

45

sau mai multe planuri de lecţii, sporind astfel aspectul estetic al jurnalului meu. Regret şi acum că acel caiet de practică din ultima clasă de şcoală normală nu-l mai am. L-am împrumutat unei consătene, Maricica Onofrei care, după ce a absolvit liceul teoretic s-a încadrat ca suplinitoare în învăţământ şi-i era necesar ca aerul. Acel document la care ţineam foarte mult nu l-am mai văzut.

Viaţa la Şendriceni, mai ales după război şi secetă, nu era deloc uşoară. Foametea şi lipsa unor condiţii minime de igienă influenţau negativ dezvoltarea noastră fizică şi starea de sănătate. Râia, această urâtă boală favorizată de lipsa apei curente se răspândea cu mare repeziciune. Nu cred că există elev care să nu o fi contractat în cei 8 ani petrecuţi la Şendriceni. Baia săptămânală de scurtă durată şi cu apă puţină şi călâie, precum şi bucăţica de săpun de casă sau Cheia, nu reuşeau să asigure o curăţenie corporală completă, trupurilor noastre becisnice. De multe ori apa caldă se oprea înainte ca noi să fi terminat clătirea de clăbuci.

În clasa a III-a m-am îmbolnăvit de scarlatină şi am fost internat aproape trei săptămâni în secţia de Boli infecţioase a Spitalului Orăşenesc Dorohoi. De asemenea, printr-un nefericit concurs de împrejurări m-am molipsit de o boală pe cât de rară pe atât de periculoasă, care în popor se numeşte buba neagră sau dalac iar în termeni medicali este denumită Pustula maligna.

Dincolo de complexitatea, instabilitatea şi vicisitudinile perioadei de timp pe care am traversa-o, anii de şcoală de la Şendriceni au rămas pentru mine cei mai luminoşi din copilărie şi adolescenţă. În mirificul cadru natural al Şendricenilor mi s-au fixat în memorie imagini de neîntrecută frumuseţe iar în marea familie a elevilor şi a cadrelor didactice, în acea catedrală a culturii, care era Şcoala Normală, m-am dezvoltat fizic şi psihic, m-am maturizat, mi-am format trăsăturile definitorii ale personalităţii: cultul pentru muncă, cinstea, prietenia, încrederea în forţele proprii, voinţa, setea de cunoaştere ş.a.

Cea mai mare parte a culturii generale am dobândit-o în anii cât am învăţat la Şendriceni, ea reprezentând temelia solidă pe care am clădit achiziţiile spirituale în anii studenţiei şi ai activităţii profesionale de mai târziu.

46

Viaţa de internat cu aspectele ei plăcute şi mai puţin plăcute, alături de colegii de clasă şi de ceilalţi colegi mai mici şi mai mari, a contribuit la statornicirea unor relaţii afective puternice între noi, relaţii ce dăinuie încă, deşi de la absolvire s-au scurs 55 de ani. Dragostea pentru şcoală, pentru ambientul ei natural şi pentru colegi nu se va stinge niciodată.

Am început clasa I la Şcoala Normală 39 băieţi, veniţi din satele Moldovei, Bucovinei şi Basarabiei, toţi fii de ţărani sănătoşi la trup şi la minte, însufleţiţi de dorinţa de a deveni învăţători şi de a ne întoarce domni în satele noastre.

Ca în orice grup şcolar numeros şi eterogen ca nivel de pregătire şi dotare intelectuală, pe parcurs s-a ales grâul de neghină şi s-a văzut care dintre noi aveau capacităţile intelectuale şi aptitudinile necesare pentru munca de învăţător, şi care nu. Astfel că, din cei 39 băieţi câţi am pornit la drum în clasa I, am rămas la absolvire doar 21. Explicaţia? Toţi colegii basarabeni s-au întors în Republica Moldova după încheierea războiului, iar alţii au rămas de căruţă, s-au pierdut pe drum.

Câţiva dintre colegii împreună cu care am absolvit au venit la Şendriceni în clasa a VI-a (curs superior) de la Şcoala Normală din Siret care se desfiinţase. Aşa s-a făcut că în vara anului 1950 am părăsit băncile şcolii 31 absolvenţi, toţi cu diplomă de învăţător. Dintre colegii de clasă cu care am pornit la drum în marea bătălie pentru cucerirea statutului de intelectuali ai satelor, câţiva mi-au rămas mai pregnant în minte şi în suflet, cu chipurile lor luminoase de prieteni dragi.

Cel mai apropiat şi cu care am fost coleg de bancă în toţi cei opt ani de şcoală, a fost Jenică Iordache. Vorbesc despre el la timpul trecut nu numai pentru că prietenia noastră s-a înfiripat şi consolidat cu mai mult de jumătate de veac în urmă, dar şi pentru că el nu mai este printre noi de 30 ani. S-a stins din viaţă în floarea vârstei, la nici 45 de ani, la Vatra Dornei, unde îşi întemeiase o familie trainică şi muncea ca profesor, lăsând în urmă o soţie devotată şi două fetiţe de 6 şi 9 ani.

Aproape că nu mai ţin minte împrejurările şi modul în care s-a născut prietenia noastră. Cert este că am devenit colegi de bancă

47

nedespărţiţi pe toată durata anilor de şcoală, că ne sprijineam şi ne ajutam în toate situaţiile, că ne acceptam unul pe celălalt cu calităţile şi defectele pe care le aveam şi că ne simţeam bine împreună.

Absolvenţii promoţiei 1950 împreună cu o parte dintre profesorii şcolii

Jenică era un adolescent potrivit de înalt, mai curând de talie

medie, cu părul şaten şi nu prea bogat, cu faţa rotundă şi puţin mai închisă la culoare, dinamic, bun dansator şi mare amator de fotbal, joc pentru care dovedea şi unele aptitudini.

Născut la Trestiana, o suburbie a oraşului Dorohoi, a rămas de mic orfan de ambii părinţi, fiind luat în grijă de o soră mai mare care l-a îndrumat spre Şcoala Normală. Era prietenos, modest, bun coleg, cinstit şi sincer, calităţi ce i-au atras simpatia colegilor de clasă şi a colegilor mai mari şi mai mici. La serbările destinate obiceiurilor şi datinilor sărbătorilor de iarnă el era îmbrăcat într-un costum alb şi reprezenta Anul Nou.

Am rămas amici şi după absolvirea şcolii, devenind şi cumetri după ce i-am botezat prima fetiţă, pe Daniela. Când l-am condus pe

48

ultimul drum am suferit sufleteşte ca la pierderea unui frate. Pot spune chiar că Jenică Iordache mi-a fost mai mult decât un frate. Un frate de suflet al cărui chip drag a rămas neşters în inima mea.

Ghiţă Severincu, venit la Şendriceni din Arborea fostului judeţ Dorohoi, provenea dintr-o familie modestă şi, la prezentarea în clasa I era singurul băiat încălţat cu opinci. Mai mare cu doi ani decât ceilalţi băieţi, s-a impus chiar din primele luni de şcoală prin sclipirea minţii, prin ambiţia şi voinţa de a se afirma, prin spiritul de iniţiativă şi capacităţi organizatorice. În plus, ştia să cânte bine la vioară fapt ce i-a atras simpatia şi aprecierea colegilor. A devenit şeful şi premiantul I al clasei, statut pe care şi l-a menţinut până la absolvire. Nici locul în bancă nu şi l-a schimbat niciodată: banca întâi, rândul dinspre uşă.

Se bucura de simpatia şi respectul colegilor cărora le lua apărarea atunci când se aflau în situaţii dificile. Conducerea şcolii şi profesorii aveau în el un aliat şi un sprijin în rezolvarea problemelor clasei noastre. Şi-a continuat studiile în învăţământul superior agronomic devenind inginer, bun specialist în problemele agricole şi iscusit organizator.

Cartea sa despre învăţământul agricol în judeţul Botoşani este o lucrare-document la care vor face referiri, cu siguranţă, toţi cei ce vor scrie o istorie a agriculturii şi învăţământului agricol botoşănean.

Ghiţă Severincu şi-a păstrat poziţia de lider al colegilor şi după părăsirea şcolii. El a fost iniţiatorul şi sufletul întâlnirilor de promoţie de-a lungul celor cinci decenii ce s-au scurs de la absolvire. La întâlnirea din vara anului 2003 n-a mai putut participa din motive de sănătate iar în luna octombrie a aceluiaşi an a părăsit pentru totdeauna această lume. Colegii, cei ce mai poartă pe umeri povara senectuţii regretă dispariţia lui şi-i păstrează o vie şi neştearsă amintire.

Mihai Munteanu, un coleg cuminte, discret şi interiorizat, iubitor de lectură în general şi de poezie în special, provine dintr-o familie de ţărani gospodari din Slobozia Cordărenilor, judeţul Botoşani. Aproape că nu îşi făcea simţită prezenţa în clasă. Retras, folosea orice moment, uneori şi orele de curs, pentru lectură. Citea şi

49

scria în taină poezii. Nu împărtăşea nimănui pasiunea şi progresele sale în creaţia poetică.

Cu prilejul aniversării semicentenarului de la absolvire, la picnicul din parc unde ne delectam cu bunătăţi şi băuturi mai mult sau mai puţin alcoolice, i-am citit un catren pe care i l-am dedicat:

Aveam în clasă un poet în devenire Fără să-i acordăm prea multă preţuire. El, însă, a perseverat, a scris, a publicat Şi-n tagma scribilor s-a afirmat.

După absolvire şi după ce a depăşit problemele de sănătate care l-au încercat, Mihai Munteanu a urmat cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Litere de la Universitatea ieşeană. A predat limba română la şcolile din comuna natală, pe care le-a şi condus în calitate de director, timp de mulţi ani. Nu a plecat în lume, a rămas alături de părinţi, şi-a întemeiat o familie din care au rezultat trei copii, a construit o casă frumoasă fără a înceta să scrie şi să publice poezii iar mai nou şi proză. Scrie cu o râvnă demnă de invidiat. Anul acesta urmează să-i apară cea de-a paisprezecea carte. Se poate spune că trăsătura dominantă a personalităţii lui Mihai Munteanu este statornicia. Statornic în cei 75 de ani de viaţă faţă de Slobozia natală, statornic în creaţia poetică, statornic în ataşamentul său faţă de Şendriceni şi faţă de colegii împreună cu care a învăţat, a crescut şi s-a format ca om şi dascăl. A fost şi a rămas un bun coleg şi prieten ataşat de toţi absolvenţii care mai sunt în viaţă. A participat la toate reuniunile noastre, a oferit cărţile sale celor prezenţi, poartă corespondenţă şi are legături telefonice cu toţi colegii. Pentru mine a fost şi rămâne un nepreţuit prieten. Întâlnirile şi taifasurile noastre pe teme predilect literare se transformă în momente de sărbătoare şi de delectare spirituală. Dintre numeroşii dascăli care mi-au călăuzit paşii în anii de învăţătură la Şcoala Normală de la Şendriceni, câţiva au avut o influenţă determinantă asupra mea ca adolescent şi asupra devenirii mele profesionale. Chipurile lor le păstrez neşterse în memorie.

50

Alexandru Gr. Ostafi, profesor de psihologie şi pedagogie, cu pregătire iniţială de învăţător, minuţios şi riguros în prestaţia sa didactică, ne-a ajutat să dobândim nu numai fundamentul teoretic al ştiinţelor educaţiei, dar şi abilităţile practice necesare activităţii la catedră. Disciplinele pe care ni le preda, înşirate pe mai mulţi ani de studii, ne-au dezvăluit pregătirea sa enciclopedică, dobândită în cea mai mare parte prin autodidaxie, pasiunea pentru gândirea filozofică platoniană, socratică, aristotelică sau kantiană, fermitatea pentru disciplina şi ordinea pe care le avea în sânge ca ofiţer rezervist, şi pe care se străduia să ni le imprime şi nouă, viitorilor învăţători. Privirii sale vii, pătrunzătoare nu-i scăpa nici un aspect al vieţii noastre de elevi interni, ale cărei particularităţi le cunoştea până în cele mai mici detalii. Sfaturile şi îndemnurile sale privind modul de a învăţa, de a citi o carte, de a folosi momentele de relaxare pentru reflecţie şi pentru conturarea ţelurilor profesionale, familiale şi sociale erau discret presărate cu exemple din viaţa şi zbuciumata sa experienţă personală. Cuvintele sale de ordine în acest sens erau îndemnul la înţelepciune, la rezistenţă faţă de tentaţiile adolescentine, la călirea voinţei şi muncă perseverentă, la apărarea demnităţii şi construirea unei imagini publice ireproşabile. Puternica sa personalitate m-a captivat şi mi-a influenţat orientarea profesională, devenind la rândul meu profesor de psihopedagogie. Învăţăturile oferite de profesorul Al. Gr. Ostafi mi-au călăuzit întreaga viaţă şi îndelungata activitate didactică. Ion Sârcu – profesorul erudit – cu o metodă infailibilă de a ne dezvălui miracolele pe care planeta Pământ le oferă oamenilor, cu condiţia să o cunoască şi să-i apere sănătatea. Lecţiile sale cu harta în faţă şi cu creta în mână erau captivante şi bogate în cunoştinţe nu numai despre tema geografică prezentată dar şi cu multe alte informaţii colaterale despre locuri, oameni, obiceiuri, tradiţii, aspecte care ne dezvăluiau virtuţile unui mare dascăl şi om de cultură. Desenele făcute pe tablă reprezentau formaţiuni muntoase, reţele hidrografice, depresiuni intramontane, căi de comunicaţie ş.a., alături de scheme care sintetizau esenţa lecţiilor şi facilitau înţelegerea şi memorarea cunoştinţelor.

51

Aflat în floarea vârstei, cu o figură deschisă şi cu un zâmbet ironic în colţul gurii, înalt, cu o alcătuire atletică, organiza excursii care, pentru noi, fiii de ţărani, deveneau adevărate lecţii cu material didactic natural şi autentic. Într-o astfel de excursie învăţam mai mult decât din citirea a zece cărţi, iar trăirile noastre afective nu se puteau cuantifica. Excursia făcută cu profesorul Sârcu în Carpaţii răsăriteni prin anii 1948-1949, cu un autobuz hârbuit tip RATA mi-a rămas neştearsă în memorie şi pentru un fapt aparent banal. Pornind de la adevărul că muntele îl cunoşti numai abordându-l cu piciorul, profesorul a ales un traseu mai scurt, pe valea Izvorului Alb, cu un peisaj de o frumuseţe fără pereche dar dificil. Înainte de a începe ascensiunea masivului Rarău pentru a ajunge la vârful cu acelaşi nume (1650 m) am făcut un scurt popas într-o suburbie a oraşului Câmpulung Moldovenesc, numită Capul Satului unde locuiau părinţii colegului Alexandru Gânscă. Anunţaţi din vreme despre sosirea noastră, mama lui Sandu a pregătit pentru fiecare dintre noi câte o plăcintă poale-n brâu, mare, rumenă, umplută cu multă brânză şi cu un gust inegalabil până azi, ceea ce nu se poate uita niciodată. După numai câţiva ani de profesorat la Şendriceni, Ion Sârcu a trecut în învăţământul superior la Universitatea ieşeană, unde a urcat treaptă cu treaptă până la cea de profesor universitar, la Facultatea de Geografie, numele lui înscriindu-se în pleiada marilor personalităţi şi oameni de ştiinţă ai urbei. Profesorul Ion Sârcu mi-a rămas în memorie ca una dintre cele mai luminoase figuri de dascăl şi una dintre cele mai complete personalităţi pe care le-a avut Şcoala Normală de la Şendriceni. Arcadie Luţa, dascălul de matematică, o disciplină de studiu pe care, deşi am început să o învăţ din clasa I primară, nu am îndrăgit-o, nu am excelat în însuşirea ei şi mi-a provocat numeroase trăiri emoţionale negative. Şi, totuşi, de ce am ales să-i schiţez un crochiu de personalitate profesorului Arcadie Luţa? Pentru că este dascălul a cărui figură şi prestaţie didactică au lăsat în mintea mea urme adânci şi durabile.

52

Înalt, cu figură de sfinx, sobru şi misterios, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată zâmbind, de o severitate rece ca şi disciplina pe care o preda, era neîndurător cu elevii ce manifestau înclinaţii spre chiul şi furtişag. Nu se abătea niciodată de la traseul lecţiei pe care îl avea fixat în minte iar când elevul scos la tablă întorcea faţa spre el, aşteptând un gest sau o vorbă care să-i arate dacă se află pe drumul cel bun în dezlegarea enigmelor problemei sau exerciţiului, îl admonesta: „Uită-te la tablă, băiete, nu te uita la mine! Pe fruntea mea nu scrie nimic!” Cel aflat în această situaţie se încurca şi mai tare, se pierdea emoţional, nu se mai putea concentra. Elevii care posedau elementele de bază şi înclinaţii pentru matematică aveau în profesorul Arcadie Luţa un îndrumător competent, care stăpânea temeinic specialitatea şi-i putea ajuta să facă progrese remarcabile în însuşirea acestei discipline. Incontestabil, profesorul Luţa se înscrie în galeria dascălilor de elită pe care i-a avut Şcoala Normală de la Şendriceni. Păcat că elevii săi nu beneficiau şi de învăţătura sufletească pe care dascălii o transmit odată cu cunoştinţele ce le predau şi despre care Mihail Sadoveanu vorbeşte atât de frumos, elogiindu-l pe învăţătorul său, Domnu’ Trandafir. În cei opt ani petrecuţi la Şendriceni sufletul şi mintea mi-au fost modelate de numeroşii dascăli pe care i-am avut, de marea familie a colegilor în mijlocul cărora am crescut, de natura înconjurătoare cu neîntrecutele ei frumuseţi şi de care m-am îndrăgostit, purtând-o mereu în suflet. De la dascăli am primit lumina minţii şi căldura sufletească. Parcul şi pădurea cu aerul lor pur şi binefăcător mi-au fost oaze de linişte şi de relaxare. Iazul cu insula mi-au ascultat confesiunile, mi-au alinat tristeţile şi mi-au înaripat gândurile şi visele. Dealurile semeţe şi abrupte care străjuiesc şcoala şi pe care adesea le-am escaladat, m-au învăţat că ascensiunea în ierarhia şcolară, profesională şi socială nu se poate realiza decât prin muncă perseverentă, că viaţa în sine este un nesfârşit şir de urcuşuri şi coborâşuri şi că izbândesc numai adevăraţii luptători, capabili de sacrificii.

53

Fiecare colţişor din domeniul Şendriceni este încărcat de istorie. Este istoria plină de evenimente a generaţiilor de elevi care s-au perindat, şi care s-au format acolo ca oameni şi ca dascăli. Anii petrecuţi la Şendriceni, la vârsta maximei receptivităţi intelectuale şi afective au transformat şcoala care ne-a ocrotit la sânul ei şi ne-a dat aripi pentru viaţă, în a doua casă părintească la care revenim cu emoţii şi dragoste. Acest aspect al relaţiilor noastre, ale absolvenţilor, cu Şendricenii este evocat în textul Dreptul la amintiri publicat în volumul Educator adevărat, editura PIM, 2004 şi pe care îmi face plăcere să-l readuc în atenţia cititorilor. Este o însuşire specifică fiinţei umane de a tezauriza în portofoliul său mnemic evenimente, fapte, întâmplări, trăiri afective, chipuri de fiinţe dragi, locuri. Aceste achiziţii alcătuiesc zestrea personală a fiecăruia, avuţia sa cognitiv-afectivă pe care nu i-o poate fura nimeni dar care, din păcate, se erodează, se diminuează în timp.

Cele mai preţioase componente ale acestei bogăţii sufleteşti sunt amintirile din copilăria timpurie, despre care Jeune Hermite spunea că sunt „realitatea bătrânilor” sau, cum afirma Jean Paul, ele (amintirile) sunt „singurul rai de unde nu putem fi izgoniţi”.

Despre copilărie a scris ca nimeni altul învăţătorul răspopit, Ion Creangă, ale cărui cărţi cu basme şi povestiri au făcut deliciul primelor noastre lecturi.

Promoţia de absolvenţi din anul 1950 a Şcolii normale „Al. Vlahuţă” din Şendriceni-Dorohoi şi-a dat întâlnire, poate pentru ultima dată, în ziua de 19 iulie 2003, la o reuniune colegială. O iniţiativă temerară, dacă luăm în calcul că de la absolvire s-au scurs 53 de ani, timp în care mulţi dintre cei ce părăseau entuziaşti şcoala acum mai bine de o jumătate de veac au trecut în eternitate, iar alţii, cu sănătatea şubrezită nu s-au încumetat să facă deplasarea. Au venit doar câţiva, cei care au mai avut voinţa şi puterea să o facă.

Am revenit la alma mater să ne întâlnim cu copilăria, să ne potolim setea la izvorul nesecat al amintirilor, să retrăim la alte cote de intensitate momente şi întâmplări din viaţa de elevi, în ambianţa mirifică a Şendriceniului drag. Nu ne-au împiedicat nici osteneala

drumului, nici povara anilor, nici şubrezenia sănătăţii, nici puţinătatea banilor.

Cu inimile pline de bucuria revederii, cu ochii înceţoşaţi de vârstă dar şi de emoţii, am dat ocol clădirii şcolii, am admirat numeroasele anexe adaptate noului profil al aşezământului, ne-am plimbat pe malul iazului, am adăstat în insula care ne-a inspirat şi

legănat visele adolescentine, am înconjurat bisericuţa în care am susţinut cu corul slujbele duminicale, şi am poposit în frumosul parc, cel care ne-a primit de fiecare dată cu răcoarea şi aerul său paradisiac. Aici s-a desfăşurat, de fapt, scurta noastră întâlnire

aniversară, sacoşele ce

Instantaneu în insula visurilor adolescentine

19 iulie 2003, la picnicul ad-hoc din parc

54

cu un picnic organizat ad-hoc, cu bucate scoase din lor prezenţi, cu băutură în cantităţi adaptate restricţiilor

55

vârstei şi stării de sănătate a participanţilor, toate udate, din belşug cu apa rece şi inconfundabilă de la bătrâna cişmea, apă pe care în anii de şcoală o căram cu sacaua.

Fotografiile făcute cu micul grup de participanţi au imortalizat prezenţa noastră la Şendriceni în ziua de 19 iulie, anul de graţie 2003. Sigur că bucuria ar fi fost mai mare şi deplină dacă toţi colegii care mai fac umbră pământului ar fi fost prezenţi.

La ultimele două sau chiar trei reuniuni nu am putut intra în localul şcolii şi nici în unele dependinţe pentru că noii proprietari nu au manifestat solicitudine faţă de dorinţa noastră. Mai mult, am întâmpinat dificultăţi chiar şi la intrarea cu autoturismele în curtea şcolii!...

Dumnealor, stăpânii actuali ai domeniului Şendriceni uită că şcoala cu anexele şi împrejurimile ei este în proprietatea noastră afectivă, a celor care ne-am petrecut acolo o bună parte din copilărie, unde am muncit cu mintea şi cu braţele, pe durata celor opt ani petrecuţi acolo înfrăţiţi cu locurile, cu natura înconjurătoare, cu şcoala şi le purtăm pe toate în suflet, ca pe nişte odoare.

Scurt popas în mirificul parc

Din acest motiv ne socotim îndreptăţiţi ca, din când în când, să revenim în acest loc drag nouă, să depănăm amintiri, să retrăim

56

emoţional clipe din anii copilăriei şi adolescenţei petrecuţi acolo. Ne simţim frustraţi de dreptul de a avea acces neîngrădit la amintirile noastre şi suntem convinşi că orice instanţă morală, căreia ne-am adresa, ne-ar da câştig de cauză.

57

STUDENT LA BUCUREŞTI

„Chef în doi cu o halbă de bere”

Cele ce urmează s-au petrecut pe la începutul celui de-al şaselea deceniu al secolului trecut, când economia ţării nu îşi revenise încă de pe urma războiului şi a secetei ce i-a urmat. Îmbrăcăminte şi încălţăminte pe puncte, alimente pe cartelă, dictatura proletariatului se consolida în toate domeniile şi acţiona în forţă, Republica se instaurase cu 3-4 ani în urmă, Reforma învăţământului se înfăptuise.

Admiterea în învăţământul superior era strict controlată pentru a nu se strecura printre studenţi fii de chiaburi, moşieri, burghezi, într-un cuvânt duşmani de clasă. Ca proaspăt absolvent al Şcolii Normale de la Şendriceni, cu rezultate bune, dispuneam de o repartiţie care îmi dădea dreptul să particip la concursul de admitere la orice facultate. Am susţinut examenul de admitere la Facultatea de Filozofie – Secţia Pedagogie – a Universităţii Bucureşti, rezultatul urmând să fie trimis acasă prin poştă.

Deşi eram optimist în privinţa reuşitei, aşteptam cu nerăbdare confirmarea oficială. Zilele se scurgeau prea încet faţă de nerăbdarea mea. Mergeam în fiecare seară la căminul cultural, mă întâlneam cu liceenii care erau în vacanţă, încercam să mă implic în activităţile organizate la cămin, dar gândul tot la facultate îmi era. În sfârşit, după o aşteptare de aproximativ o săptămână, a sosit înştiinţarea că am fost admis. Mare mi-a fost bucuria că am devenit student, dar nu şi a părinţilor care, fiind înaintaţi în vârstă îşi făceau griji că nu vor putea să mă susţină financiar. Aveau dreptate. Abia scăpaseră de cheltuielile pe care le-au avut cu mine în cei opt ani cât am învăţat la Şendriceni şi acum apăreau altele. I-am asigurat că voi avea bursă, că

58

voi munci pe unde voi putea ca să mai câştig ceva bani pentru mici cheltuieli.

Cu strângere de inimă mi-am început viaţa de student sărac, cu o zestre vestimentară modestă şi cu venituri băneşti cvasiinexistente. Locuiam la căminul Călăraşi al universităţii în camera 32, o încăpere mare cu peste 20 de paturi din fier şi cu un aspect auster. Masa o serveam la cantina căminului. Meniurile mereu aceleaşi, din care nu lipsea zilnic calupul de griş (aşa numitul crep), aveau un conţinut caloric redus şi nu-mi astâmpărau foamea decât pentru scurt timp.

Nu voi uita niciodată un episod dureros de trist şi elocvent pentru condiţia mea de student fără bani. Colegul meu de clasă de la Şcoala Normală de la Şendriceni, Mişu Teodorescu, Dumnezeu să-l odihnească, pe atunci un tânăr înalt, zvelt, cu un chip agreabil, şi cu mare trecere la adolescente, avea părinţii trecuţi la chiaburi şi din această cauză făcea armata la o unitate de construcţii din Bucureşti.

Am aflat adresa lui şi l-am căutat. Ieşeam duminica împreună la o plimbare şi petreceam câteva ore în Parcul Cişmigiu unde ne încântam privirile cu pajiştile, lacul, florile şi codanele cu care schimbam ocheade galeşe, depănam amintiri din anii de şcoală şi ne simţeam bine împreună. La una dintre întâlnirile noastre duminicale ne-a venit ideea să bem câte o bere dar bani nu aveam nici unul. Scotocindu-ne buzunarele am descoperit nişte mărunţiş care însă nu ajungea decât pentru o halbă. Ne-am îndreptat totuşi spre o grădină de vară din apropiere care, la acea oră era plină până la refuz. Fiind situată în zonă centrală unde toată lumea ieşea la plimbare, fiecare grup se înghesuia să servească un mic şi să savureze o halbă cu bere rece. Cu nonconformismul şi cu aplombul specific tinereţii, am găsit şi noi, în cele din urmă, o masă mai dosnică şi ne-am aşezat tacticoşi aşteptând venirea ospătarului. Când acesta şi-a făcut apariţia şi a auzit că dorim o singură halbă, a făcut ochii mari şi, prefăcându-se că nu a înţeles bine, ne-a pus să repetăm comanda. Dându-şi seama cu ce clienţi graşi are de-a face, peste mai multă vreme a apărut cu o halbă, mult prea gulerată, şi ne-a cerut să o plătim imediat.

Am băut-o frăţeşte şi ne-am declarat mulţumiţi pentru că ne-am prins pofta. Ce o fi gândit chelnerul despre noi puţin ne

59

interesa, dar am trăit amândoi sentimentul de umilinţă al omului sărac.

Distracţiile pentru studenţi erau puţine la vremea aceea: filmele, meciurile de fotbal, la care intram cu bilete confecţionate de colegul nostru Sandu Vulpescu, din când în când mergeam la câte o reuniune organizată la una dintre cantinele studenţeşti. Reuniunile, bunicuţele discotecilor de astăzi, se desfăşurau în conformitate cu normele moralei proletare, care trebuiau respectate şi apărate. Astfel, participanţii erau obligaţi să aibă o ţinută vestimentară corectă, mai ales tovarăşele fete cărora le era interzis să-şi etaleze unele părţi anatomice care ar fi putut provoca tovarăşilor băieţi dereglări funcţionale glandulare sau vise erotice. Modul de a dansa trebuia să fie neaoş românesc, nu agitat şi ţopăit ca cel imperialist.

La nelipsitul bufet se vindeau băuturi răcoritoare tip Cico sau Lemon, calde şi leşietice, bere răsuflată şi hipergulerată la halbă, prăjituri vechi şi fără nici un gust. Băuturile alcoolice erau total interzise dar se vindeau pe sub mână.

De buna desfăşurare a tovărăşeştilor reuniuni se îngrijeau membri ai Comitetului UTM pe facultăţi, cu responsabilităţi în activitatea cultural-educativă, alături de care vegheau din umbră oamenii instituţiei cu ochi albaştri, vigilenţi şi omniprezenţi.

Nefiind susţinut financiar de către familie am început să caut mijloace de a câştiga bani. Pentru aceasta în una, două nopţi pe săptămână mergeam la Halele Obor unde, în catacombele din subsolul acestora, pentru câţiva bani, descărcam cartofi din vagoane şi-i sortam. Treabă grea, extenuantă iar a doua zi adormeam cu capul pe bancă la cursuri. Uneori eram folosiţi, cei trei colegi care ne asociasem, la sortat fructe, treabă ceva mai uşoară dar tot prost plătită.

Cu puţinii bani câştigaţi cumpăram lucruri mărunte: rechizite, pastă de dinţi, săpun, mici obiecte de îmbrăcăminte de care aveam absolută nevoie şi pe care altfel nu aveam cum să mi le procur. Spre finele primului an de studii, la propunerea conducerii facultăţii am fost recrutat de către o instituţie de presă să lucrez ca angajat permanent, decanatul angajându-se să-mi acorde o scutire parţială de frecvenţă. Abia începând cu anul doi de facultate pot spune că am

60

devenit independent din punct de vedere financiar şi am părăsit căminul studenţesc.

O locuinţă cât un cavou

Cu sprijinul instituţiei la care lucram am obţinut repartiţie de la spaţiul locativ pentru o cameră într-o casă cu etaj, naţionalizată, ce aparţinuse unei familii de negustori care continua să locuiască în apartamentul de sus. La parter funcţiona o frizerie precum şi o prăvălie cu ziare şi obiecte de papetărie. Casa era situată pe bulevardul 1 Mai, în apropiere de Piaţa Domeniilor, cu pereţii până în trotuar astfel că se auzeau toate zgomotele de tramvaie şi paşii trecătorilor.

Deasupra prăvăliei era o cămăruţă cu o formă neregulată în suprafaţă de aproape 5 metri pătraţi care în lungime avea 2,5 metri, în lăţime, în capătul în care era soba, abia atingea 2 metri, iar în celălalt ceva mai puţin.

În acest spaţiu impropriu pentru locuit (încăperea servise proprietarilor drept cămară), am improvizat un pat din trei scânduri aşezate pe două capre, am pus o măsuţă cumpărată de ocazie şi redusă la dimensiunile spaţiului aferent prin ingenioase ajustări. De scaun nu putea fi vorba pentru că nu mai era loc. Cum uşa de la intrare se deschidea spre interior, dacă în cameră se aflau două persoane, una trebuia să se ridice pe pat ca să mai poată intra cineva.

Ca fericit posesor de locuinţă având şi calitatea de student salariat mi-am făcut buletin de Bucureşti devenind astfel cetăţean al capitalei.

Când am terminat anul II de facultate a venit la studii în Bucureşti şi prietena mea, Sanda Buzic, o fată frumoasă şi plină de viaţă care era studentă la Institutul Pedagogic din şoseaua Panduri, unde şi locuia. Fiind consăteni şi prieteni de mai mulţi ani, ne vedeam destul de des, mergeam în vizită la un unchi de-al ei, ne plimbam, făceam proiecte de viitor iar la 20 septembrie 1954 ne-am căsătorit la Sfatul Popular al raionului Griviţa Roşie.

Era o zi cu soare de septembrie ce iradia o lumină gălbuie şi caldă, ca şi inimile noastre de îndrăgostiţi. Ca mai toţi tinerii ce-şi

61

unesc destinele nu ne gândeam, în acele momente, la dificultăţile materiale pe care le aveam de biruit, nici la faptul că, de aici încolo, nu vom mai putea spune fiecare vai de mine, ci vai de noi, că o sărăcie plus o sărăcie fac o sărăcie mai mare. E bine că tinerii nu se gândesc în momentul căsătoriei la asemenea lucruri banale şi idealizează viaţa în doi. Altfel…

Au asistat la cununia civilă unchiul Sandei, care era şi naş, fratele meu Nelu cu soţia, câţiva colegi de-ai mei şi de-ai Sandei. După consumarea părţii oficiale a evenimentului ne-am oprit la o cârciumă cu grădină din apropierea sfatului popular şi am servit un meniu alcătuit ad-hoc, cu ceva gustări, mici şi fripturi, udat din belşug cu vermut, singura băutură mai accesibilă ca preţ.

Frumuseţea evenimentului, bucatele servite şi vermutul de la gheaţă au încălzit atmosfera şi au prelungit petrecerea până către seară. Cu gustul şi dulceaţa lui înşelătoare, vermutul s-a consumat într-o cantitate apreciabilă, ceea ce ne-a provocat dureri de cap şi pierderea definitivă a apetitului pentru această licoare. Mărturisesc că de atunci nu am mai consumat nici măcar o picătură de vermut.

Locuinţa mea, subdimensionată pentru viaţa de familie a trebuit să sufere unele adaptări. Am mai adăugat o scândură la patul meu, soţia a avut o salteluţă care i-a sporit confortul, i-am schimbat poziţia aşezându-l de-a lungul camerei, am mai bătut câteva cuie în perete şi în uşă pentru a mări cuierul, şi cam atât.

Pentru gătit ne foloseam de o lampă cu petrol care avea un randament termic scăzut şi, în plus, fumega când îţi era lumea mai dragă. Căutam ca încet, încet să ne gospodărim în condiţiile existente. Până la sărbătorile de iarnă ale anului 1954 am cumpărat un aparat de radio de la magazinul Electronica de pe bulevardul Magheru, unde am stat la o coadă imensă şi la o înghesuială în care era gata, gata să leşin din cauza presiunii la care eram supus. A fost primul obiect util şi de valoare pe care l-am cumpărat în viaţa de familie. Păcat că nu l-am păstrat ca amintire. Nu mai ţin minte ce soartă a avut după ce ne-am cumpărat altul mai bun. Cred că l-am dat cuiva de la ţară care avea curent electric.

62

Pe cartela mea de salariat i-am cumpărat soţiei un loden, un fel de pardesiu mai gros, care era la mare vogă în moda timpului, cu care a trecut iarna ce a urmat căsătoriei, probabil şi altele.

Odată cu achiziţionarea aparatului de radio dispuneam de o sursă de informaţii şi de muzică de care Sanda era îndrăgostită. Îmi stăruie în memorie frânturi din viaţa noastră petrecută în mica locuinţă. Din când în când primeam şi vizite. Venea pe la noi fratele meu cu cumnata, colegul de cameră de la căminul Călăraşi, Ionel Grigoraş cu soţia. Odată, la o zi de sărbătoare, onomastică sau aniversare, am invitat familia Grigoraş. După ce ne-am servit cu bucatele pregătite şi am cinstit şi câte un pahar cu vin, ne-a venit chef de dans. Dar în micul spaţiu liber în care se deschidea uşa, nu putea să simuleze dansul decât o singură pereche, cealaltă fiind nevoită să-şi strângă picioarele pe pat. Aşa ne-am distrat, fără complexe, câteva ore bune. Eram tineri şi inconştienţi în fericirea noastră şi era bine că eram aşa.

După absolvirea facultăţii, neîntrezărind nici o posibilitate pentru angajarea soţiei în învăţământ, am cerut instituţiei la care lucram să mă transfere într-un oraş din Moldova, în care aveau post liber pentru funcţia pe care o deţineam. Aşa am ajuns în oraşul Bârlad pe care îl vedeam pentru prima dată, unde am locuit şi am muncit şapte ani (1955-1962) şi unde mi s-au născut cei doi copii şi am construit o casă.

63

Scrutez cu ochii minţii îndepărtatele vremi, Cufundate în oceanul timpului, Să-mi amintesc tinereţea Şi anii de viaţă ce s-au scurs. Pe întortocheatele căi ale trudnicei trăiri, Cu palide bucurii şi împliniri, Mi-apar hăurile marilor dureri Ce mi-au sfâşiat inima.

ÎNCEPUTURI

Mi-am început cariera didactică la o şcoală generală de 7 ani din Bârlad în calitate de director, funcţie pentru care nu aveam nici veleităţi, nici experienţa minimă necesară. În plus, am fost primit de către viitorii colaboratori şi colegi cu răceală, cu oarecare ostilitate din partea unora. Înlocuisem la conducerea şcolii o învăţătoare cu experienţă, în prag de pensionare.

Noul meu statut de lider al unui colectiv care manifesta vădit fenomenul de respingere, nu era de invidiat. Tinereţea şi lipsa de experienţă mă dezavantajau. Dar, specialitatea de psihopedagog şi pregătirea iniţială de învăţător m-au ajutat să fiu acceptat şi respectat în scurtă vreme. A fost nevoie de tact şi înţelegere, de răbdare şi înţelepciune, de clarviziune şi fermitate în biruirea dificultăţilor. Am dobândit, astfel, o experienţă utilă care m-a condus la concluzia că aroganţa şi intransigenţa, ca şi toleranţa excesivă şi lipsa de autoritate sunt dăunătoare în actul de conducere.

Sunt convins că debutul în profesia didactică a avut o influenţă pozitivă asupra evoluţiei mele ca profesor şi director la prestigioase şcoli din Bârlad şi Iaşi, ca formator al multor generaţii de educatoare şi învăţători.

Din îndelungata activitate de perfecţionare a cadrelor didactice din învăţământul preşcolar şi primar, din datele culese cu prilejul inspecţiilor speciale pentru acordarea gradelor didactice,

64

mi-am format convingerea că de reuşita sau nereuşita debutului profesional depinde evoluţia ulterioară a prestaţiilor educatorului.

Am cunoscut şcoli în care venirea unui proaspăt absolvent (învăţător sau profesor) era transformată într-un eveniment, fiind primit cu bunăvoinţă şi încredere şi ajutat să se integreze în colectiv, în activitatea didactică şi în viaţa comunităţii. Nivelul elevat al muncii instructiv-educative din şcoală îl obliga pe noul venit să-şi alinieze conduita şi stilul de muncă la cel al noilor săi colegi, să înveţe din experienţa acestora.

Din nefericire se întâlnesc cazuri în care tânărul absolvent este întâmpinat cu ostilitate dacă directorul vede în el un potenţial candidat la funcţia pe care o deţine şi la care ţine cu orice preţ, ori dacă acesta este numit pe un post sau o catedră deţinute în suplinire de soţia primarului, a preotului sau a şefului de post, iar în şcoala respectivă domnesc intrigile, bârfele, certurile, singurele schimburi de experienţă fiind cele în domeniul reţetelor culinare.

În asemenea cazuri, noul coleg este izolat, neagreat de către director şi oamenii lui, i se fac tot felul de şicane şi este sfătuit, direct sau pe ocolite să-şi găsească un post mai aproape de oraş. Situaţia se agravează dacă în şcoala respectivă sunt iubitori ai lui Bachus, iar noul venit cade în mrejele lor. În acest caz, viitorul lui profesional şi prestigiul de educator sunt în pericol de a-i fi compromise.

Se poate afirma că parcursul profesional al unui debutant depinde de nivelul de aspiraţii al colectivului în care îşi face ucenicia, de capacitatea lui de a rezista tentaţiilor spre vicii, de idealul profesional şi de viaţă pe care şi le-a stabilit.

Tânărul învăţător sau profesor nu trebuie să uite că este educator nu numai al copiilor care îi sunt încredinţaţi, ci şi al părinţilor acestora, precum şi al tinerilor din sat, pentru care trebuie să constituie un exemplu de seriozitate, de muncă şi de comportament civilizat.

Regretatul profesor Alex. Gr. Ostafi, care ne-a călăuzit paşii în însuşirea disciplinelor psihopedagogice şi ne-a introdus în tainele mirifice ale profesiei de învăţător, ne atrăgea deseori atenţia asupra faptului că învăţătorul nu este un simplu funcţionar, el este o personalitate cu înalte răspunderi sociale şi morale, şi nu-i este

65

permis să se compromită sprijinind pereţii cârciumilor sau rezemând gardurile sătenilor care au fete frumoase şi sprinţare.

Etapa bârlădeană a parcursului meu profesional a durat doar şapte ani dar a cunoscut multe transformări care mi-au îmbogăţit experienţa didactică şi de conducere. Astfel, funcţia de inspector metodist la Secţia de Învăţământ a Sfatului Popular orăşenesc a survenit după mai puţin de doi ani de la numirea mea ca director la Şcoala generală nr. 2, fiind propulsat din nou într-o activitate total necunoscută şi nedorită.

Odată cu înfiinţarea Complexului şcolar şi cu trimiterea la Bârlad a Şcolii Pedagogice din Iaşi, am funcţionat ca director adjunct al acelui grup şcolar, având în subordine clasele aparţinând învăţământului pedagogic, clase la care am predat până la plecarea la Iaşi. Cu un an şi jumătate înainte de a părăsi Bârladul am funcţionat ca director al liceului „Gh. Roşca Codreanu”, o unitate şcolară renumită, ai cărei absolvenţi i-au dus faima în ţară şi peste hotare.

În timpul cât am vieţuit şi muncit în oraşul Bârlad ni s-au născut cei doi copii, o fetiţă şi un băiat şi am construit o modestă casă. După ce am obţinut de la Sfatul popular orăşenesc o suprafaţă de teren de cca. 300 mp, am început să adun materialele de construcţie. Îmi amintesc şi acum, cu nostalgie şi cu durere în suflet momentul care a marcat începutul viitoarei noastre case. Într-o seară de toamnă târzie a anului 1957, pe când mă întorceam acasă, am văzut aglomeraţie la magazinul Fierometal. Se vindea tablă neagră cu dimensiunile 2 × 1 m şi se dădeau patru coli fiecărui cumpărător. M-am aşezat la rând şi am obţinut şi eu cantitatea respectivă. Când am intrat în casă, soţia mea, Dumnezeu să o aibă în pază, căci s-a prăpădit de mult, a început să plângă şi mi-a spus:

- Măi, omule, noi nu avem bani să cumpărăm landou pentru copil şi tu te apuci de făcut casă?

Cu economii la sânge, cu împrumuturi de la Casa de Ajutor Reciproc, făcute pe numele nostru şi al unor prieteni, am reuşit să adun materialele necesare, să comand, cu plata în rate, tâmplăria la Cooperativa Drum nou şi, în primăvara anului 1959 să începem construcţia.

66

Dulgherul Ştefan Cheşu din satul Odaia Bursucani, comuna Griviţa, a ridicat scheletul din lemn al casei şi i-a pus acoperişul, iar zidirea pereţilor cu vălătuci (pământ amestecat cu multe paie) şi înfundarea plafoanelor au fost făcute de o familie de ţigani, pe nume Pranică, din comuna Iana. Şi pentru că înţelegerea a fost să le asigurăm şi două mese pe zi, la începerea lucrului au venit şi cu trei copii mici. Nepricepuţi şi leneşi, ţiganilor le-ar fi convenit să lungească treaba până la mijlocul verii, fapt ce mă obliga să stau mereu lângă ei. Unde mai pui că bărbatul, în timp ce fuma împreună cu soţia, îşi etala şi calităţile de filozof strecurând deseori în peroraţiile sale dezlânate şi lipsite de sens expresia: bifurcarea caracterului. Nu am reuşit să descifrez înţelesul pe care angajatul meu analfabet îl dădea acestor cuvinte.

Pe la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie pereţii erau ridicaţi la negru până la streaşină, astfel că, în cele trei luni călduroase ale verii curentul de aer care circula liber prin golurile lăsate pentru uşi şi ferestre a uscat vălătucii şi tavanele. A urmat îndreptarea pereţilor cu un strat de lut şi nisip, montarea tâmplăriei, acoperirea pereţilor cu primul strat de var în interior şi instalaţia electrică.

Pentru a ne putea muta până la începutul lunii octombrie, împreună cu bunul şi neuitatul meu prieten, învăţătorul Haralambie Ursu, am făcut un gard din ostreţe în partea de la stradă, am bătut duşumelele într-o cameră şi în bucătărie, am turnat trotuarele şi am ajutat la construirea sobelor în încăperile ce urmau să fie locuite. În paralel făceam pregătirile pentru mutarea în căminul nostru, în care am investit nu numai bani dar şi muncă, depusă cu mult suflet

Bucuria şi fericirea pe care le-am trăit când ne-am văzut la casa noastră, cu greu pot fi descrise. După ce am descărcat şi ultimul transport al puţinului bagaj pe care îl aveam, soţia mea a rostit

67

următoarele cuvinte, închinându-se: mulţumesc lui Dumnezeu că m-am văzut în casa mea. De aici nu mă mai scoate decât popa! Dar n-a fost să fie aşa.

Copiii noştri, de vârste apropiate, diferenţa între ei fiind de un an şi jumătate, se jucau împreună, aveau societatea şi secretele lor, se apărau şi manifestau o mare plăcere de a se păcăli reciproc. Fata fiind mai mare avea o grijă aproape maternă faţă de fratele ei mai mic, îl ocrotea şi voia, cu tot dinadinsul, să-i facă şi educaţie. Încercare zadarnică pentru că Liviuşor se dovedea refractar faţă de asemenea iniţiative şi le respingea vehement, simţindu-se jignit în orgoliul lui de bărbat.

Când au început să meargă la grădiniţă le-am cumpărat uniforme şi gentuţe în care să-şi pună batistele şi pacheţelele pentru gustarea de la ora 10. După ce au învăţat bine drumul şi ne-am convins că nu au de traversat prin locuri periculoase, noi fiind ocupaţi la şcoală, se întorceau singuri acasă. Parcă îi văd şi acum cum mergeau aproape lipiţi de garduri, fata ţinându-şi strâns fratele de mână şi obligându-l să meargă pe partea din interiorul trotuarului.

Casa noastră era situată pe o străduţă în pantă, îngustă şi pavată cu piatră de râu, pe care se circula cu dificultate datorită denivelărilor. Terenul pe care era aşezată avea dublă înclinare, şi de la sud la nord, şi de la vest la est. Din această cauză, partea nordică a construcţiei, o magazie lipită de casă, avea straşina la o înălţime relativ mică faţă de sol.

Într-o zi când noi eram ca de obicei la şcoală băiatul în vârstă de aproape 5 ani s-a urcat pe magazie, nu ştiu prin ce artificiu descoperit de el, şi încerca să-l convingă şi pe căţel să-l urmeze. Cum câinele refuza să participe la această aventură, băiatul a renunţat la idee şi, nedându-şi seama de pericolul la care se expune a ajuns până pe coama acoperişului de tablă. Când vecinul nostru, Th. Sârbu l-a văzut acolo, a înlemnit şi cu vorbă bună l-a îndrumat să coboare.

La întâlnirile ocazionale cu prietenii, cu colegii sau cu simple cunoştinţe, după ce mi se adresa banala şi uzuala întrebare: Ce mai faci? urma şi întrebarea: Ce fac copiii? Răspunsul meu, aproape invariabil, era:

68

- Ce să facă? Sunt sănătoşi, cresc, se joacă şi fac ceea ce ştiu ei cel mai bine, pozne. Aşa numeam eu cu blândeţe şi dragoste în glas micile şi inocentele lor năzdrăvănii. În adolescenţă îşi aminteau cu nostalgie de jocurile şi poznele pe care le făceau în complicitate şi care le produceau satisfacţii.

Şi copiilor noştri, ca de altfel tuturor copiilor le plăceau poveştile. Le spuneam şi le citeam basme şi poveşti îndrăgite de ei. După ce am achiziţionat un aparat de radio cu picup Latvija, cumpăram discuri Electrecord cu poveşti şi basme pe care copiii le ascultau cu aceeaşi plăcere de zeci de ori. Unul dintre acele discuri care, dacă îmi amintesc bine conţinea poveştile: Sarea în bucate, Covorul fermecat, Fata babei şi fata moşneagului etc. mai este păstrat şi în prezent de fiica mea şi îi joacă ochii în lacrimi când îl mai ascultă.

După ce au devenit şcolari am cumpărat un aparat de proiecţie Diascol şi un mare număr de diafilme cu tot felul de povestiri şi desene animate pe care le-au folosit discreţionar mai mulţi ani.

La numai patru ani de locuit în noua casă, din motive profesionale şi familiale ne-am mutat la Iaşi. A fost foarte greu să ne despărţim de casa noastră de suflet şi de tihnă, şi să ne adaptăm la viaţa trepidantă a unui oraş mare.

În anul 1968 ne-am mutat în altă casă, tot a noastră, un apartament situat într-un bloc dintr-o zonă bună a Iaşului. Traiul în comun, alături de alţi 43 de proprietari nu se compară cu acela într-o casă pe pământ, cu pomi fructiferi şi flori, cu loc de joacă pentru copii, cu câine, pisică şi cloşcă cu pui în curte.

Întreaga familie împreună cu tatăl meu în faţa casei din Bârlad

Multă vreme mi-a stăruit în minte o butadă a lui B.P. Haşdeu, pe care am transpus-o într-un catren:

69

Pentru a fi împlinit ca om, Trebuie să sădeşti un pom, Să scrii o carte, o casă să clădeşti Şi măcar un copil să creşti. Până în anul 1982 nu mă puteam considera un om pe deplin

realizat, pentru că nu scrisesem nici o carte. Studiile şi cercetările psihopedagogice pe care le făcusem erau răspândite prin diverse publicaţii şi culegeri. Atunci, în acel an, le-am adunat în volumul intitulat Preocupări pedagogice pe care l-am multiplicat la imprimeria BCU, prin bunăvoinţa unui prieten. Acestui modest început i-a urmat o ediţie îmbunătăţită şi îmbogăţită, precum şi alte cărţi.

Casa, spaţiul de locuit impregnat de spiritul vieţii de familie, în care se plămădesc viitoarele personalităţi ale copiilor, în care se făuresc şi se împlinesc idealurile de viaţă ale celor ce o locuiesc, a fost şi rămâne pentru toate generaţiile un lucru de strictă necesitate şi deosebit de preţios.

70

DIRECTOR TÂNĂR LA UN VENERABIL LICEU

Am părăsit Bârladul nu fără regretul că lăsam în urmă o casă construită cu mari sacrificii, în care investisem nu numai bani şi muncă, dar şi sănătate şi suflet, că renunţam la funcţia de director la renumitul liceu „Gh. Roşca Codreanu” şi la demnitatea de deputat, pentru a doua oară, în Sfatul Popular orăşenesc. Răspundeam astfel unei oferte de a ocupa un post de lector la I.I.P.C.D. Iaşi (Institutul Interregional pentru Perfecţionarea Cadrelor Didactice), post pe care l-am deţinut puţină vreme pentru că Secţia Regională de Învăţământ nu a acceptat transferul meu din învăţământul liceal în cel superior şi m-a numit director la binecunoscutul liceu „Costache Negruzzi” începând cu data de 11 decembrie 1962. Aşadar, la vârsta de 32 de ani deveneam liderul formal al unuia dintre cele mai bine cotate licee din Iaşi, funcţie la care aspirau numeroşi dascăli ieşeni. Un coleg normalist de la Şendriceni, pe atunci director la liceul „Vasile Alecsandri”, mi-a spus prieteneşte: „Mă bucur că ai venit la Iaşi, director la Negruzzi, dar să ştii că numirea ta este o palmă pentru ieşeni”. Instalarea mea ca director s-a făcut într-o manieră simplificată, cu participarea unui activist de la Comitetul orăşenesc de partid şi a unui reprezentant al Secţiei orăşeneşti de învăţământ, fără fast şi fără discursuri, evenimentul venind ca un trăsnet pentru cei doi directori adjuncţi, fiecare dintre ei considerându-se îndreptăţiţi să ocupe demnitatea de prim-director. Grupul de profesori prezent la festivitate a primit cu rezerve şi chiar cu oarecare nedumerire instalarea în fotoliul de director a unui profesor tânăr necunoscut, venit din provincia Regiunii, mai ales că adjuncţii îşi făcuseră campanie de susţinere pentru a accede în funcţia mult

71

râvnită după ce obţinuseră şi oarecare promisiuni din partea organului de partid şi a Secţiei orăşeneşti de învăţământ. În scurtă vreme am avut impresia că fusesem aruncat într-o groapă cu lei, fiind şicanat şi pus la fel de fel de încercări din partea colaboratorilor mei din echipa de conducere şi a şefului Secţiei de învăţământ. A trebuit să descopăr şi să neutralizez sforile ce se trăgeau, bisericuţele care funcţionau în şcoală cu scopul de a mă pune în dificultate. Un lucru era cert: toate informaţiile, toate bârfele treceau printr-un centru de comandă, unde erau prelucrate, amplificate şi transmise mai departe. Credeam atunci şi mai cred şi azi că persoanele reprezentative pentru elita dăscălimii ieşene din şcoală nu au fost antrenate în jocurile de culise ale detractorilor mei. Acest climat tensionat şi răuvoitor a persistat până ce adjuncţii mei au căpătat ceea ce doreau cu orice preţ: direcţia unor licee nou înfiinţate. Liceul „C. Negruzzi” fiind o şcoală serioasă şi prestigioasă în peisajul educaţional din oraşul şi regiunea Iaşi, era preferat, pentru odraslele lor, de către elita intelectuală, administrativă şi politică din acea vreme. Dispunea de cadre didactice recunoscute pentru conştiinciozitatea cu care îşi onorau activitatea la catedră, pentru exigenţa şi devotamentul cu care munceau, confirmând aserţiunea că prestigiul unei şcoli este dat de valoarea profesională şi morală a dascălilor care o slujesc. Elevii erau motivaţi să înveţe temeinic, să aibă un comportament demn de numele liceului în care învaţă iar urmarea acestor conjuncturi favorabile era că toţi absolvenţii, aproape fără excepţie, pătrundeau în învăţământul superior pe baza unor concursuri riguroase de admitere. Dispunând de internat, liceul „C. Negruzzi” atrăgea un mare număr de candidaţi la concursul de admitere proveniţi din Iaşi dar mai ales din mediul rural, putându-se realiza o bună selecţie a elevilor, ceea ce reprezenta o premisă pentru pregătirea la nivel superior a acestora, pe parcursul celor patru ani de studii liceale. Mi-a rămas în memorie un episod, oarecum ieşit din comun, petrecut la un concurs de admitere prin anii 1964-1965. După încheierea examenului şi afişarea rezultatelor a intrat în cabinetul directorului un cetăţean, cu înfăţişare de trăitor al satului, sfios şi cu

72

evidente semne de supărare, care mi-a pus pe birou un teanc de Diplome de premiu, spunând: Faceţi ce ştiţi cu ele! Băiatul meu, premiant opt ani în şir, nu a reuşit. Ce valoare mai au aceste hârtii?

Puţin surprins de atitudinea omului, i-am sugerat să le ofere celor care i-au acordat băiatului său diplomele, pentru că noi, comisia de concurs, am folosit alte criterii de selecţie, nu diplomele dobândite de candidaţi în învăţământul general.

Părintele în cauză, al cărui necaz era de înţeles, a fost şocat de discrepanţa dintre felul în care copilul lui a fost cotat timp de opt ani, şi modul în care a fost apreciat la concurs.

Situaţia, departe de a fi fost singulară, era delicată şi de neînţeles pentru bietul tată căruia Diplomele de premiu îi dăduseră multe speranţe de reuşită pentru fiul său. Să fi fost acest copil un fel de chior în ţara orbilor la şcoala în care a învăţat? Veneam, aşadar, la conducerea unui liceu cu o bogată şi valoroasă tradiţie, poate chiar cel mai bun din întreaga regiune, care dispunea de un prestigios şi experimentat corp profesoral, cu o apreciabilă vechime în şcoală, preţuit în mediile educaţionale, politice şi administrative. Tinereţea şi puţina experienţă didactică de care dispuneam mă dezavantajau. Cu excepţia a doi profesori (unul de desen şi altul de educaţie fizică – proaspeţi absolvenţi) eram cel mai tânăr dascăl din şcoală şi deţineam cea mai înaltă demnitate. Conştientizând situaţia delicată în care mă aflam am încercat ca de la prima întrunire a consiliului profesoral, destinat consemnării rezultatelor la învăţătură şi a notelor la purtare pe trimestrului I al anului şcolar 1962-1963 să le demonstrez mai experimentaţilor mei colegi că ştiu ce vreau, că pregătirea mea psihopedagogică îmi conferă capacitatea de a cuprinde problemele complexe ale şcolii, că operativitatea şi promptitudinea, analiza şi luarea deciziilor erau atuuri care mă situau deasupra predecesorilor mei la conducerea liceului. Despre unul dintre aceştia se povestea că ţinea şedinţe interminabile, ce se prelungeau până târziu în noapte datorită apetitului său verbal pe care şi-l exersa de mai multe ori pe parcursul unei reuniuni, timp în care participanţii consumau tartinele şi fructele pe care le aveau pregătite în genţi, profesoarele plecau în acest timp să-şi facă cumpărăturile trebuitoare pentru cina familiei şi reveneau

73

la şcoală înarmate cu răbdarea de a asista în continuare la discuţiile şi discursurile ce păreau să nu se mai sfârşească. Cu greu am reuşit să dobândesc încrederea şi aprecierea colegilor şi a celorlalţi salariaţi în condiţiile în care colaboratorii mei nu doreau acest lucru. În schimb am fost primit de către părinţii elevilor cu multă bunăvoinţă şi chiar cu simpatie. Am colaborat cu ei în condiţii optime, şcoala beneficiind de sprijinul lor material şi spiritual. O întâmplare în care a fost implicat unul dintre membrii Comitetului de părinţi pe şcoală, evidenţiază corectitudinea şi fermitatea caracterului său. La finele unui an şcolar, printre elevii corigenţi se afla şi fiul acelui inimos şi vrednic colaborator al meu, al cărui nume prefer să nu-l pomenesc. Fără nici o umbră de reproş la adresa profesorului care i-a lăsat băiatul corigent la matematică ne-am despărţit după festivitatea de încheiere a anului şcolar în condiţii amicale. În luna septembrie, după examenele de corigenţă când m-am revăzut cu colaboratorul meu în cadrul Comitetului de părinţi, l-am felicitat pentru reuşita fiului său, şi din pură curiozitate, am încercat să aflu cine i-a pregătit băiatul pentru examen. Spicuiesc în cele ce urmează câteva aspecte relatate de el:

Băieţaşul meu (era în clasa a X-a, n.n.) şi-a închipuit probabil că, după ce un an întreg a avut numai de învăţat şi nu a făcut-o cum se cuvenea, îi voi pune preparator. Nici nu mi-a trecut prin gând aşa ceva. Nu l-am bătut. L-am anunţat numai că de luni, prima zi de luni după încheierea anului şcolar, vom începe construirea unui nou beci, el trebuind să sape groapa şi să care pământul rezultat în apropierea porţii, la cca. 20m distanţă. Programul său de lucru fiind, fără abateri, studiul în orele de dimineaţă, săpat şi cărat pământul, după-amiază.

Aşa au trecut acele aproape două luni şi jumătate cu muncă fizică şi învăţătură. Băiatul mai slăbise iar soţia ofta şi încerca să mă îmbuneze. Nu am cedat. După examen i-am spus fiului meu că trebuie să acoperim groapa pentru că un prieten arhitect mi-a atras atenţia că locul ales pentru noul beci nu este bun. Astfel că, până la

74

începerea noului an şcolar, proaspătul promovat în clasa a XI-a a cărat înapoi aproape tot pământul dizlocat.

De altfel, nici nu aveam nevoie de un nou beci, a fost doar un experiment şi o lecţie de îmbinare a muncii fizice cu învăţarea. Şi a dat rezultate după cum bine s-a văzut.

Faptul relatat mi-a sugerat o întrebare: câţi părinţi au puterea să sancţioneze într-un mod atât de original şi eficient indolenţa şi lenea copilului lor? L-am felicitat pe acest părinte ferm şi înţelept, care şi-a călcat pe inimă, iar rezultatele demersului său s-au văzut la examenul de corigenţă şi în anii şcolari următori. Băiatul a terminat cu rezultate bune liceul, a absolvit şi o facultate, exprimându-şi, nu o dată, recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de şcoala care l-au format. Un personaj pitoresc în simplitatea şi sinceritatea lui era unul dintre portari, moş Străjescu, a cărui vechime în şcoală se constituia din câteva decenii. După propria-i exprimare el a schimbat mulţi directori al căror număr nici nu şi-l mai amintea. Mă primea în fiecare dimineaţă cu salutul său cazon Să trăiţi dom’ derector! şi mă informa, după caz, asupra celor petrecute în şcoală şi în internat pe durata turei sale de serviciu. Era poate cel mai credincios slujbaş al şcolii şi cel mai puţin interesat de bârfele şi intrigile care circulau în mediul personalului auxiliar. Moş Străjescu a rămas la postul lui şi după plecarea mea, să schimbe şi alţi directori. Cei aproape 4 ani cât am funcţionat ca director la liceul „C. Negruzzi” au constituit o experienţă deosebit de preţioasă pentru ceea ce a urmat de la 1 septembrie 1966, când am preluat direcţia Liceului pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi. Odată cu instalarea familiei la Iaşi legăturile cu părinţii, cu socrii şi cu celelalte rude au devenit mai facile şi mai frecvente. Ne deplasam cu maşina pe care o avem, făceam vizite la rudele din Dorobanţi, de la Roma unde locuiau surorile Aglaia şi Hareta, la Bucecea unde se stabilise familia Miliei, cea mai mică dintre surori. Despre aceste întâlniri păstrez amintiri frumoase, dintre care măcar unele ar trebui încredinţate hârtiei. Între multele rude apropiate sufletului meu şi îndrăgite, un loc aparte îl ocupă cumnatul Mihai Şuşter, soţul Miliei. Numele comunei Bucecea a devenit cunoscut în întreaga ţară după ce, ca urmare a

75

politicii de industrializare, s-a construit acolo o mare şi modernă fabrică de zahăr care a oferit locuri de muncă localnicilor precum şi multor persoane din satele şi comunele învecinate. După 1990 fabrica şi-a încetat activitatea fiind transformată treptat într-un morman de moloz şi de fiare vechi. Cumnatul Mihai Şuşter, care din nefericire nu se mai află printre noi, era un om harnic, comunicativ, plin de viaţă şi foarte primitor. Mergeam cu plăcere la ei, nu numai la sărbători dar şi cu ocazia altor deplasări în zona Botoşanilor. Când unica lor fiică, Coculeana, aflată la studii la Bucureşti s-a decis să-şi unească destinul cu alesul inimii, Dumitru (Marcel) Otovescu, student, născut şi crescut în inima Olteniei, şi-a chemat părinţii în capitală pentru a-şi cunoaşte viitorul ginere şi să ia parte la logodna lor. Pe drum, la întoarcerea spre casă, dar şi multă vreme după aceea, părinţii au continuat să discute şi să facă aprecieri referitoare la viitorul ginere. Sora Milia, soacra, continua să-i tot găsească alte şi alte cusururi. Ba că-i prea slab şi deşirat, ba că poartă plete, ba că-i juvete şi în opinia ei aceştia sunt cam apucaţi (iuţi din fire, voia să spună) şi cam cusurgii, ba că-i prea departe Bucecea de Craiova, unde urma să se stabilească tinerii după terminarea studiilor etc. La toate aceste critici ale soţiei, care începuse să-l irite, cumnatul meu i-a dat o replică de pomină: Măi, fimeie, tu îţi închipui că poţi să găseşti ginere de tocmală? Mărturisesc că ţineam foarte mult la acest om pe care îl preţuiam şi pe care îl credeam cel mai sănătos din familia noastră lărgită. La muncă era de o hărnicie fără pereche, iar la petreceri nu-l întreceau mulţi. Povestea sora mea că la o nuntă pentru care îşi cumpărase o pereche de pantofi noi cu talpă de piele, a dansat toată noaptea iar a doua zi s-a întors acasă cu pantofii găuriţi în talpă. Am suferit mult când am aflat că şi-a pierdut viaţa în urma unui accident stupid, despre care nici nu doresc să-mi mai amintesc. Păstrez însă amintiri frumoase despre el, om fără şcoli înalte dar cu un caracter diamantin şi cu un suflet mare.

76

DIRECTOR ŞI PROFESOR LA ŞCOALA NORMALĂ „VASILE LUPU”

Mai mult de jumătate din activitatea mea în învăţământ am desfăşurat-o în cadrul Şcolii Normale ,,Vasile Lupu” din Iaşi şi mă onorează faptul că o bună parte din prestaţia mea didactică se obiectivează în pregătirea multor serii de învăţători şi educatoare, precum şi în perfecţionarea lor. Mi-ar face plăcere să spun că de Şcoala

normală vasiliană mă leagă numai amintiri frumoase, dar nu este aşa. Numirea mea ca director la Liceul Pedagogic la 1 iulie 1966,

aşa cum se numea şcoala normală pe atunci, cu două luni şi jumătate înainte de reînfiinţarea acestuia la Iaşi, a fost un moment de răscruce în traseul meu profesional. Plecam din funcţia de director al Liceului „C. Negruzzi”, o unitate emblematică pentru învăţământul ieşean, cu o structură consolidată şi o existenţă ce se apropia de un secol, la o şcoală care, la data respectivă exista doar pe hârtie şi a cărei edificare începea de la zero.

Tânăr şi entuziast, am dat curs acestei solicitări, deşi nu ştiam prea multe lucruri despre Şcoala Normală ,,Vasile Lupu”, impulsionat fiind de dorinţa de a lucra în învăţământul pedagogic, într-o ambianţă şcolară asemănătoare celei în care m-am pregătit ca învăţător la Şcoala Normală ,,Al. Vlahuţă” din Şendriceni-Dorohoi, şi a celei în care am predat, ca profesor, la Şcoala Pedagogică din Bârlad.

77

Dificultăţile inerente începutului de drum nu m-au înspăimântat. Organizarea şi pregătirea deschiderii cursurilor la noua unitate de învăţământ, care nu avea nici măcar local, au pus probleme neînchipuit de grele. Găsirea unor spaţii de şcolarizare, până la construirea localului propriu, pentru care atunci nu era stabilit nici măcar amplasamentul, amenajarea internatelor pentru fete şi pentru băieţi, igienizarea şi dotarea cantinei preluată de la Liceul ,,G. Ibrăileanu”, desfăşurarea concursului de admitere pentru selectarea elevilor din anul I, constituirea corpului didactic, angajarea personalului didactic ajutător şi de îngrijire, erau treburi majore şi urgente a căror rezolvare nu suferea nici cea mai mică întârziere.

Liceul Pedagogic a beneficiat de un nucleu de cadre didactice cu pregătire de specialitate solidă şi cu experienţă la catedră. În plus, aproape toţi profesorii erau animaţi de dorinţa sinceră de a se consacra bunei pregătiri a viitorilor învăţători şi educatoare, astfel că la data absolvirii primei promoţii (1971) şcoala dispunea de cadre didactice profesioniste, care puneau în activitatea lor informativ-formativă cunoştinţele, experienţa didactică şi sufletul lor generos.

Mă onorează faptul că pot să numesc, acum, măcar pe câţiva dintre cei ce au participat, cu competenţă şi dăruire, la depăşirea dificultăţilor începutului: Rodica Măcăreanu, Elena Calistru, Ştefania Burlacu, Uţa Păduraru, Veronica Barnea, Ovidiu Loghin, Gheorghe Buga, Emil Cotorcea, Ioan Enache, Vasile Ionescu, Octav Chiţoveanu, Eufrosina Iacob, Florica Bart, Viorel Bârleanu, Ilie Tomşa, Doina Voroneanu, Georgeta Petrea, Virginia Pavel, Liliana Dumbravă, Rodica Moiseof, Boris Moisea, Eugen Mircea.

Graţie prestigiului profesional şi moral de care se bucura corpul didactic, în Liceul pedagogic domnea o atmosferă de muncă în echipă, de disciplină, care se transmitea de la dascăli la elevi, de colaborare şi stimă reciprocă, toate la un loc materializându-se în calitatea pregătirii seriilor de absolvenţi, în activităţile cultural-artistice şi sportive cu care şcoala noastră se afirma în concursurile locale, judeţene şi zonale.

Ţin să accentuez că trăsăturile dominante ale ambianţei existente în Liceul Pedagogic erau munca şi disciplina. M-am

78

convins tot mai mult de adevărul conţinut în cuvintele lui Comenius că ,,şcoala fără disciplină este ca o moară fără apă”.

Un adevăr izvorât din experienţa dobândită la Şcoala Normală „Vasile Lupu” se referă la modul în care se reflectă personalitatea profesorilor în conştiinţa elevilor atât timp cât ei se află pe băncile şcolii. Aceasta diferă fundamental de imaginea pe care absolvenţii o păstrează în memorie după ce s-au integrat în muncă şi în viaţa socială. Pe măsura maturizării profesionale şi sociale a absolvenţilor, se produce în conştiinţa lor un proces de reconsiderare a impresiilor şi părerilor despre foştii lor profesori, astfel că dascălii răi, cei exigenţi, cei care le cereau şi îi determinau să înveţe apar într-o nouă lumină, ca profesori buni, şi le păstrează o frumoasă amintire şi o vie recunoştinţă.

Un fost elev al cărui nume îmi scapă, evoca cu respect personalitatea profesorului de limba franceză, care îl teroriza oră de oră (după propria exprimare) fiind şi corigent. Acum, cu vocabularul şi abilitatea de a conversa în limba lui Balzac, dobândite în şcoală, fostul corigent se descurcă excelent în călătoriile peste hotare şi în alte împrejurări ale vieţii.

Cred că şi eu eram cotat ca profesor rău, pentru că le pretindeam elevilor să înveţe, să stăpânească bine măcar abecedarul disciplinelor pe care le predam. După mărturisirile unora dintre cei cu care m-am războit să înveţe, tratamentul aplicat le-a fost benefic.

În cele două perioade când m-am aflat la conducerea Şcolii Normale ,,Vasile Lupu” (1966-1971 şi 1990-1992) am manifestat rigoare şi fermitate în organizarea şi desfăşurarea activităţilor şcolare. Această atitudine a fost apreciată de către colegii cu o etică profesională bine însuşită, şi de către elevi. O şcoală bine organizată şi condusă, în care toată lumea (profesori, elevi, personal) ştie exact ce are de făcut şi îşi face datoria, funcţionează cu precizia unui mecanism bine reglat.

Pentru că mi-am făcut din locul de muncă a doua familie, despărţirea de şcoală în momentul pensionării a fost un adevărat şoc. Primul şi cel mai greu de suportat a fost sentimentul inutilităţii. Colegii mei, aflaţi în aceeaşi situaţie, care aveau exerciţiul flexibilizării coloanei vertebrale şi au ştiut să intre în graţiile mai

79

marilor învăţământului din acea vreme, au continuat să funcţioneze cu catedre întregi sau fracţiuni de normă, încă mulţi ani. Pe mine nu m-a înzestrat natura cu asemenea ,,ştiinţă”. Rămân recunoscător profesorului universitar Teodor Cozma, decanul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, care m-a cooptat ca profesor asociat timp de patru ani, între 1995 şi 1999.

După perioada universitară, ce putea să facă un intelectual pentru care nevoia de activitate era şi este vitală? M-am apucat de scris. Aşa s-au născut cărţile: Preocupări pedagogice, o carte de studii şi cercetări psihopedagogice, apărută la Editura Spiru Haret din Iaşi, 1995; Flori târzii conţinând proză scurtă, poezii şi panseuri, apărută la Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2002; Parfum de spini apărută la Editura PIM, Iaşi, 2003; Educator adevărat, cu proză scurtă, apărută la Editura PIM, Iaşi, 2004, Toamnă la Copou şi Lumina educaţiei apărute la aceeaşi editură în anul 2005. Toate titlurile le-am donat şi bibliotecii şcolii la care am predat mai mult de un sfert de veac.

Aşa cum am mai spus, mi-am început pregătirea pentru a deveni învăţător la Şcoala Normală ,,Al. Vlahuţă” din Şendriceni, situată la mică distanţă de oraşul Dorohoi. O şcoală aşezată într-un feeric cadru natural, concepută şi organizată după un model autohton, corespunzător nevoilor şi idealurilor societăţii româneşti din acea vreme. Până la catastrofala Reformă a învăţământului din 1948, şcolile normale se dovediseră adevărate cuiburi de vulturi. Absolvenţii acestor catedrale ale culturii româneşti, animaţi de dragostea pentru locul natal, se întorceau în satele lor şi îi învăţau pe copiii ţăranilor, cu responsabilitate şi devotament, le sădeau în minţi şi inimi iubirea de glia strămoşească şi de neam. Ofiţerii rezervişti proveniţi din învăţători au dat cele mai multe jertfe de vieţi în cele două conflagraţii mondiale.

În nefasta epocă socialistă, slujitorii şcolilor au menţinut ridicat, cu eforturi uriaşe, nivelul calităţii învăţământului, în pofida tendinţei de îndoctrinare şi de transformare a şcolilor în focare de răspândire a ideologiei comuniste.

Momentul 1989 a zdruncinat, ca un cataclism, rânduielile socialiste ale societăţii româneşti şi ale învăţământului, iar

80

democratizarea, în variantă românească, a declanşat anarhia în toate structurile economice, politice şi sociale, inclusiv în domeniul educaţiei. Numeroasele pseudoreforme iniţiate de guvernanţii care s-au perindat la conducerea ministerului de resort după 1989, au semănat derută şi nemulţumiri în rândul slujitorilor şcolii, au birocratizat o activitate ale cărei rezultate trebuie să se evidenţieze în calitatea pregătirii teoretice şi practice a elevilor, nu în numărul de hârtii ce trebuie completate de cadrele didactice sau în numărul referatelor, comunicărilor şi articolelor scrise de acestea.

Şi învăţământul pedagogic a fost supus aceluiaşi regim de dezorganizare prin transformările pe care le-a suferit. Renunţarea la pregătirea învăţătorilor şi educatoarelor prin şcolile normale şi transferarea acestei meniri învăţământului superior de scurtă durată este în opinia mea o mare eroare pe care istoria învăţământului o va condamna cu siguranţă. Ce fel de institutor poate fi un absolvent al colegiului universitar de profil, care a terminat un liceu profesional cu media la limita inferioară a bacalaureatului, cu o cultură generală precară, fără aptitudini probate şi fără chemare pentru munca educativă?

Revenirea la structura fostelor şcoli normale cu durata de studii de opt ani, cu un curs inferior de patru ani şi altul superior, tot de patru ani, cu o verificare riguroasă a aptitudinilor profesionale şi intelectuale la concursul de admitere, ar readuce şcolile normale la ceea ce au fost: adevărate pepiniere pentru formarea unor învăţători şi educatoare de elită. Pentru a satisface o veche şi îndreptăţită dorinţă a învăţătorilor de a avea studii superioare, celor ce doresc şi sunt capabili, să li se dea posibilitatea de a urma doi-trei ani de cursuri universitare spre a dobândi statutul de institutori.

O mare greşeală săvârşită de guvernanţi în domeniul politicii şcolare este legislaţia, mult prea permisivă, privind funcţionarea învăţământului privat destinat pregătirii cadrelor didactice pentru învăţământul preşcolar şi primar. Multe dintre aceste unităţi sunt nişte S.R.L.-uri care aduc mari deservicii învăţământului românesc.

În cei 27 de ani (1966-1993) cât am funcţionat ca director şi profesor la Şcoala Normală „Vasile Lupu” m-am străduit să ridic prestaţia mea didactică şi de conducere la nivelul exigenţelor unei

81

şcoli de prestigiu, cu o înaltă şi onorantă menire, aceea de a pregăti învăţători şi educatoare, şcoală care dispune şi de o vastă şi valoroasă tradiţie. Această aspiraţie profesională am insuflat-o şi colegilor mei în cele două etape în care m-am aflat la conducerea şcolii. Datorită implicării totale în activitatea profesională, copiii mei erau îndreptăţiţi să se considere neglijaţi pentru că acordam prea puţină atenţie şi prea puţin timp problemelor lor.

Clasele la care predam erau bune. Elevii înţelegeau că disciplinele psihopedagogice au o pondere importantă în pregătirea lor ca viitori învăţători şi le acordau atenţia cuvenită. Cei care manifestau dezinteres şi delăsare erau determinaţi să înveţe de notele slabe pe care le primeau şi de pericolul corigenţei care îi ameninţa. Cu clasele la care, pe parcursul anilor, am fost diriginte am colaborat aproape ireproşabil. Eram clar şi ferm în formularea cerinţelor, dar în acelaşi timp apropiat şi receptiv la problemele lor.

O experienţă mai puţin obişnuită în activitatea mea ca diriginte, cu profunde semnificaţii pedagogice, merită să fie împărtăşită…

Zile de septembrie cu lumina ca mierea, cu un soare blând ce dădea parcă semne de oboseală şi îşi scurta treptat drumul său celest. Serile şi dimineţile erau din ce în ce mai răcoroase şi plăcute, după arşiţa care pârjolise natura în lunile fierbinţi ale verii. Şcolile îşi deschiseseră din nou porţile pentru a-şi primi elevii fără de care sunt pustii şi triste ca bisericile fără credincioşi.

Festivitatea de deschidere a noului an şcolar la Liceul Pedagogic fusese de scurtă durată şi austeră. Fără cuvântări înflăcărate, fără momente artistice cum se obişnuia în asemenea ocazii, doar cu urări de bun venit şi cu prezentarea planului de organizare a practicii agricole de două săptămâni. Profesori şi elevi, cu îmbrăcăminte potrivită pentru muncile agricole, cu sacoşe sau rucsacuri burduşite cu haine şi încălţări de schimb, erau aşteptaţi de autobuzele cu motoare în funcţiune, gata să-i transporte la punctele de lucru.

Mi se repartizase dirigenţia la o clasă a IX-a. Nu reuşisem decât să-i văd pe elevi fără a-i cunoaşte cât de cât. Tabelul pe care l-am primit şi care îi nominaliza în ordinea alfabetică nu-mi spunea

82

mare lucru. Mi-am dat seama doar că între cei 36 de adolescenţi erau doar câţiva băieţi, restul fete. După ce i-am urcat în autobuzul ce ne fusese repartizat, cu autoturismul personal am mers în urma acestuia până la IAS Miroslava, locul nostru de muncă.

Abia acolo, în mijlocul livezii, unde se afla sediul unei ferme a întreprinderii respective, în aerul curat şi îmbălsămat de parfumul merelor date în pârg ce îşi etalau formele şi culorile în lumina binefăcătoare a astrului zilei, i-am văzut mai bine pe viitorii mei elevi. A fost un mod de a face cunoştinţă inedit şi original, în condiţii de campanie agricolă. După ce le-am cerut să se aşeze pe iarba umbrită de coroanele largi încărcate de roade ale pomilor din apropiere, mi-am găsit şi eu un loc pe o mică ridicătură pentru a-i putea cuprinde pe toţi cu privirea, apoi m-am prezentat:

- Mă numesc Vasile Fetescu, am 45 de ani, sunt căsătorit şi am doi copii. Vom studia împreună Psihologia, Pedagogia şi celelalte discipline înrudite, precum şi practica pedagogică. În plus, sunt dirigintele vostru şi mă voi strădui să vă fiu, aşa cum ne place să spunem, un bun părinte spiritual. Vă rog să-mi spuneţi şi voi cum vă numiţi, localitatea de unde sunteţi, cum se numesc şi cu ce se ocupă părinţii voştri, câţi copii sunteţi în familie şi de ce aţi optat să învăţaţi la Liceul Pedagogic. Nu am notat nimic, am încercat să reţin cât mai mult din răspunsurile lor, urmărind prin acest exerciţiu de autoprezentare ca şi ei să se cunoască unii pe alţii. Cred că nu exagerez dacă afirm că acum, după mai bine de 30 de ani acest mod simplu, direct şi neprotocolar de a ne cunoaşte a avut ecouri benefice în inimile şi în minţile lor.

A urmat instructajul făcut de reprezentantul fermei care ne coordona activitatea, instructaj referitor la regulile de protecţie a muncii, la tehnica recoltării, la norma ce trebuia realizată de fiecare culegător pentru acoperirea cheltuielilor cu hrana şi cazarea.

Fiind proveniţi din mediu rural, obişnuiţi din copilărie cu munca, în scurtă vreme şi-au dovedit calităţile de căţărători şi culegători harnici, pricepuţi şi disponibili pentru cooperare şi întrajutorare. Erau sprinteni şi abili, ajungeau şi la fructele aflate în vârfuri de pomi care trebuiau luate cu mâna, nedezminţindu-şi astfel descinderea din ordinul primatelor. Mi-a rămas în memorie

83

îndemânarea, sârguinţa şi cuminţenia unei fetiţe scunde, curajoase, neîntrecută în sprinteneala cu care ajungea în vârful pomilor şi pe care am numit-o veveriţa. Aşa i-a rămas numele. În scurtă vreme reprezentantul fermei şi-a dat seama de seriozitatea şi calitatea muncii noastre şi venea tot mai rar în sectorul nostru.

După încheierea zilelor de muncă, în înserările liniştite şi senine, ne adunam pe o platformă betonată din curtea fermei şi încercam să ne distrăm. Copiii spuneau anecdote, evocau amintiri din şcolile unde au învăţat, organizau jocuri de societate, ascultau muzică la un radio-casetofon cu baterii sau la radioul autoturismului meu. Se înjghebau şi încercări timide de dans în grup, bâţâindu-se fiecare aşa cum se pricepea şi căutând să înveţe de la cei mai iniţiaţi. Erau momente plăcute, deconectante, care îmi ofereau alte şi alte prilejuri de a cunoaşte trăsături ale individualităţii bobocilor mei.

Am evocat acest episod din activitatea mea ca dascăl şi diriginte deoarece şi pentru mine a fost o premieră în modul de a stabili relaţiile de început cu o clasă de elevi şi reprezenta o experienţă unică, extrem de utilă, care mi-a oferit posibilitatea să surprind aspecte esenţiale ale personalităţii adolescenţilor cu care urma să lucrez următorii patru ani. Am în vedere cunoaşterea atitudinii lor faţă de muncă (îndemânare, conştiinciozitate, pricepere, sârguinţă), uşurinţa cu care s-au integrat în noul grup social, capacitatea de a stabili relaţii interpersonale şi de cooperare în muncă, disponibilitatea şi modul de a participa la activităţile recreative, nivelul educaţiei dobândite în familiile de provenienţă.

Sunt convins şi acum că nici o altă împrejurare de viaţă sau de context educativ nu mi-ar fi oferit mai multe posibilităţi de a-mi cunoaşte elevii. Sper să nu se înţeleagă faptul că am rămas adeptul practicii agricole de pe vremea comunismului, practică pe care o prestau nu numai elevii dar şi studenţii şi salariaţii în timp ce colectiviştii îşi petreceau zilele în bodegi şi pe margini de şanţ iar nopţile îşi completau retribuţiile cu produse de pe tarlalele ceapeurilor.

În prima oră de curs, când de fapt am inaugurat noul an de învăţământ, i-am lăudat pe elevii mei pentru felul cum au muncit şi s-au comportat în cele două săptămâni de practică agricolă şi le-am

84

adresat îndemnul: să fiţi şi la învăţătură la fel de harnici, conştiincioşi şi ambiţioşi! Cu acea clasă am colaborat în condiţii optime. Era un colectiv normal, fără vârfuri supradotate dar cu disponibilităţi pentru muncă sârguincioasă şi disciplină.

Totuşi, clasa de care am rămas ataşat sufleteşte mai mult şi după scurgerea celor 30 de ani de la absolvire este fostul an V-A, un colectiv de 40 de băieţi conştiincioşi şi deştepţi, care mi-a oferit satisfacţii profesionale şi morale atât pe parcursul anilor de şcoală cât şi după aceea. Este, cred, singurul grup de absolvenţi care a organizat întâlnire de promoţie din 5 în 5 ani după încheierea studiilor liceale.

Anul 1979 începuse cu unele împliniri pentru familia mea. Eram mulţumiţi că fiica noastră parcurgea cu bune rezultate cel de-al treilea an de studii medicale, iar băiatul reuşise la concursul de admitere în învăţământul tehnic superior. Dar în acel an fatidic, soţia a fost lovită de o boală necruţătoare şi galopantă, astfel că s-a stins din viaţă la vârsta de 47 de ani neîmpliniţi. Tragedia a venit ca o lovitură de trăsnet care a dezechilibrat viaţa noastră de familie, unită şi armonioasă.

Cu sufletele rănite şi îndurerate ne-am străduit să rezistăm nenorocirii care s-a abătut asupra noastră şi să ne continuăm viaţa aşa cum se putea în noile condiţii. Când fiica era în ultimul an de facultate iar băiatul promovase în anul al treilea la Facultatea de Construcţii s-a produs un eveniment firesc şi necesar. Aflându-şi fiecare tovarăşul de viaţă s-au căsătorit, fapt pe care l-am încurajat şi susţinut, umplându-mi astfel casa de studenţi. Munca şi proiectele de viitor erau principalele noastre preocupări, ale familiei lărgite.

După încheierea studiilor tinerele cupluri au plecat la locurile lor în profesie, au apărut şi nepoţii, ceea ce mă îndreptăţea să mă consider mulţumit şi împlinit ca părinte. Nenorocirile însă au continuat să mă urmărească. În anul 1995 o nouă tragedie s-a abătut asupra mea. Băiatul şi-a pierdut viaţa într-un accident de circulaţie. De data aceasta am înţeles că soarta nu numai că nu m-a favorizat dar mi-a aplicat cele mai grave şi dureroase lovituri…

Rămas singur şi deprimat am căutat să-mi aflu liniştea şi să-mi alin durerea în scris. Cam tot ce expusesem la sesiunile de

85

comunicări ştiinţifice şi publicasem în ziare, reviste şi volume de culegeri, am adunat într-o carte intitulată Preocupări pedagogice, pe care în anul 1982 am multiplica-o la Imprimeria BCU, prin bunăvoinţa unui prieten. Ediţia a II-a a acestei cărţi, al cărei conţinut l-am revăzut şi îmbogăţit cu multe texte noi am scos-o la Editura „Spiru Haret” din Iaşi, în anul 1995.

Au urmat câţiva ani de acumulări în creaţie şi în anul 2002 am tipărit volumul Flori târzii la Editura Cutia Pandorei din Vaslui. Era prima carte de literatură cu texte în proză, versuri şi aforisme. Într-un ritm oarecum alert am scos în anii 2003 şi 2004 alte 2 cărţi: Parfum de spini şi Educator adevărat la Editura PIM din Iaşi iar în anul 2005 au urmat alte două volume cu conţinut axat preponderent pe probleme educative: Toamnă la Copou şi Lumina educaţiei, scoase la aceeaşi editură.

Pentru a întregi imaginea asupra cărţilor editate, am considerat că este util să introduc în volumul de faţă şi semnalele din presa scrisă care au marcat apariţia lor, precum şi o parte dintre intervenţiile prezentatorilor şi ale participanţilor la lansările de carte ce au avut loc.

Clipele de satisfacţie sufletească încercate cu prilejul lansărilor de carte şi al semnalelor din presă s-au constituit în palide recompense pentru zilele şi lunile petrecute la masa de lucru, pentru căutările şi gândurile măcinate în nopţile bântuite de nesomn.

Prin intermediul colegului de cancelarie, profesorul şi pictorul Eugen Mircea, precum şi cu concursul maestrului acuarelist Constantin Radinschi, care mi-a fost profesor de desen la Şcoala Normală de la Şendriceni, m-am apropiat treptat de arta plastică, am pătruns în lumea pictorilor şi graficienilor şi, pe parcursul câtorva zeci de ani mi-am încropit o microcolecţie de artă care să-mi încânte privirile şi să-mi încălzească sufletul.

Colecţia de ceramică, începută cu aproape 50 de ani în urmă, am completat-o în fiecare an cu piese cumpărate de la târgul olarilor, de la standurile din staţiunile de odihnă, din magazinele de profil precum şi cu obiecte achiziţionate în excursiile externe pe care le-am făcut.

86

Încă din adolescenţă m-a captivat arzătoarea dorinţă de a vedea lumea, de a cunoaşte şi alte meleaguri despre care aveam vagi imagini culese din cărţi, reviste şi din filme. Trei dintre ţările lagărului socialist (marea Uniune Sovietică, Germania răsăriteană şi Cehoslovacia) le-am vizitat în anii 1982 şi 1988 prin excursiile organizate de ONT. După 1989 posibilitatea de a cunoaşte şi ţări ale Europei occidentale m-a cucerit şi fascinat.

Prima ieşire în vest am efectuat-o în 1997 cu o firmă de turism din Bucureşti, într-o călătorie de 16 zile pentru a vizita Franţa, Anglia, Belgia şi Luxemburg. În anul următor am făcut o altă excursie de 13 zile în Italia, cu o firmă din Iaşi, având posibilitatea să cunosc această minunată ţară din sud şi până în nord. Veneţia a fost punctul terminus al traseului nostru pe pământ italian. Spania am vizitat-o pe parcursul a două săptămâni în anul 1999, prilej cu care am văzut şi sudul Franţei cu vestitele oraşe-staţiuni Nisa şi Marsilia, iar la întoarcerea spre casă ne-am oprit câteva ore în micul stat Andora, am admirat luxoasa Coasta de Azur, am poposit în principatul Monaco pentru a vizita vestitul cazinou din Monte Carlo, muzeul de oceanografie şi siluetele statuare ale biblicilor Adam şi Eva.

În luna octombrie a anului 2004, la insistenţele profesorului Al. Murgu, fie-i ţărâna uşoară, într-o excursie de 6 zile, am vizitat două dintre cochetele capitale europene – Viena şi Budapesta, iar în martie 2005 într-o călătorie de 8 zile am admirat neîntrecutele frumuseţi pe care le oferă antica Eladă milioanelor de turişti care o vizitează în fiecare an.

Nu am rezistat tentaţiei de a reproduce câteva fotografii realizate în peregrinările mele europene. Posibilităţile de exprimare de care dispun sunt prea sărace pentru a reda imensele bucurii şi satisfacţii trăite la întâlnirea cu civilizaţia, cultura, arhitectura şi oamenii marilor metropole ale bătrânului continent.

87

Paris, 24 iulie 1997

Turnul Eifel Londra, 26 iulie 1997

Podul Turnului

Bruxeles, 30 iulie 1997

Modelul moleculei Italia, 14 septembrie 1998

Domul din Milano

88

Barcelona, 10 august 1999

În parcul Grüell Viena, 15 octombrie 2004

Muzeul Schönbrunn

Budapesta, 17 octombrie 2004

Monumentul ciumei Atena, 26 martie 2005

Pe Acropole

SEMNALE EDITORIALE ŞI LANSĂRI DE CARTE

90

VASILE FETESCU, PREOCUPARI PEDAGOGICE

Profesorul Vasile Fetescu s-a identificat cu Şcoala. Şi-a dăruit puterile şi capacităţile şcolii şi tot din câmpul şcolii şi-a extras seva de motivaţie care l-a susţinut. A fost îndrumător (competent) a multor generaţii, a fost organizator (energic), a fost sfătuitor pentru toţi elevii ajunşi ei înşişi educatori, a fost cercetător al fenomenului educaţional. Din această din urmă competenţă au rezultat mai multe studii şi cercetări, articole de îndemn, atitudini faţă de problemele şcolii. Sunt

preocupările unui dascăl de vocaţie, căruia nu i-a fost întotdeauna drumul neted, care a vrut să schimbe ceva, care s-a simţit responsabil faţă de profesie. Sunt însemnările unui om care, deşi timpurile nu erau prielnice, a încercat şi de multe ori a reuşit. Cred că mulţi dintre foştii săi elevi şi colegi, dintre dascălii autentici vor găsi un prilej de dialog dacă vor parcurge aceste rânduri

91

Editura Cutia PandoreiVaslui, 2002

92

VASILE FETESCU, FLORI TÂRZII

„Flori târzii” este titlul cărţii lui Vasile Fetescu, recent apărută la Editura „Cutia Pandorei” din Vaslui, carte care mi-a fost oferită cu o dedicaţie mai puţin folosită: un catren lămuritor al motivelor care au stat la baza scrierii sale:

„Gândurile însumate-n «Flori târzii» Sunt rodul nopţilor cu insomnii, Al anilor, mulţi, de singurătate Şi al timpurilor bulversate”.

Titlul volumului este dat de capitolul dedicat poeziei, încărcat de lirism şi sensibilitate poetică. Tot în versuri, cele mai multe sub formă de catrene, sunt prezentate diverse aspecte ale vieţii sociale, economice, politice, familiale etc.

Vocaţia şi activitatea de psihopedagog ale autorului sunt valorificate (cam puţin) în cele patru eseuri şi în catrenele şi aforismele despre învăţământ şi educaţie.

Reţin atenţia paginile consacrate „Stropilor de înţelepciune” şi „Evocărilor de la Şendriceni”, care fac şi unele trimiteri la traseul şcolar şi profesional al autorului.

Nu sunt în măsură să ofer date despre modul în care poate fi procurată cartea lui Vasile Fetescu, dar asigur cititorii că, parcurgându-i paginile, vor avea de învăţat.

Chiar dacă ar fi scrisă doar pentru prieteni – că are foarte mulţi, printre foştii şi actualii colegi şi elevi – numai la prestigiosul liceu „Costache Negruzzi” are vreo patru generaţii, iar la Şcoala Normală „Vasile Lupu” încă vreo 25, dar şi la Bârlad, unde s-a lansat în publicistică, la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” în anii 1995-2000, după pensionare, şi tot ar fi un mare câştig pentru cititori şi autor. Mai ales

93

că prima sa carte, „Preocupări Pedagogice”, apărută în 1995 la Editura „Spiru Haret” din Iaşi, a confirmat-o. Câştig pentru cititor că doar într-o singură seară poate străbate o viaţă pe care poţi s-o reiei cu interes din filă de carte seară de seară...

Câştig pentru autor, pentru că, dincolo de toate, am înţeles, cartea este şi o descătuşare, o mărturisire cu bătaie lungă, dedicată nouă, lectorilor, dar scrisă în amintirea pierderii premature a soţiei şi fiului, momente care, după cum apreciază şi prefaţatorul, „l-au împovărat şi i-au înceţoşat, adesea, ochii. Şi, totuşi, el n-a tăcut. A renăscut, a reînviat ca firul ierbii, primăvara”.

Şi care dintre noi, astăzi, n-ar dori să aibă la îndemână privilegiul, dar şi puterea descătuşării?

Cel care vorbeşte şi în simboluri - „Flori târzii” -, cu eforturi materiale, dar şi cu convingerea că are ceva de spus, profesorul Vasile Fetescu a reuşit să vorbească în toate chipurile. Personal îi mulţumesc că l-am citit şi mi-a mişcat sufletul, poate şi pentru că, deopotrivă, trudim în barca aceleiaşi generaţii, mereu pe aceleaşi meleaguri...

Deschideţi aceasta carte, citiţi-o şi vă veţi convinge, este îndemnul prezentatorului de care n-am putut să nu ţin seama. Mai ales că pe Vasile Fetescu îl cunosc aproape de-o viaţă. Din tinereţe.

I. N. Oprea, Monitorul de Iaşi nr. 213 – 9 sept. 2002

94

VASILE FETESCU, FLORI TÂRZII

Vasile Fetescu, distins şi iscusit pedagog, fost coleg de şcoală normală la Şendriceni-Dorohoi (între 1942-1950), mă roagă să-i scriu câteva cuvinte la a doua sa carte pe care vrea să o publice. Nu ştiu de ce, dar m-am gândit imediat la Al. I. Odobescu, la PSEUDO-CYNEGETICOS şi la „Manualul Vânătorului” de C.C. Cornescu. N-aş vrea, însă, în nici un caz, să abuzez de răbdarea cititorului şi să încep cu Juvenal. Marţial, să trec prin literaturile nordice şi sudice, până la Cincinat Pavelescu, George Lesnea şi comilitonii săi caustici, plini de vervă acidă.

O remarcă iarăşi se cere. Epigrama se clasifică şi ea în: a) cea cu poantă ironică şi b) cea cu conţinut epic sau elegiac, care se încrusta pe morminte, monumente sau pe vase, în Grecia antică.

Bunul meu coleg a lăsat deci la o parte preceptele lui Makarenko, Pestalozzi, Comenius, Piaget, Planchard şi Maria Montessori şi, cu o fineţe demnă de un măiestru grădinar, a intrat cu foarfeca şi ferăstrăul în grădina mileniului III, să facă puţină, ordine. Multe tetrastihuri nu sunt propriu-zis epigrame; dar „şarje prieteneşti” se pot numi. Iată aici nume cu o rezonanţă amplă în lumea contemporană: Dan Hatmanu,Val Gheorghiu. Iată nume de colegi de la Sendriceni; Dumitru Iordache, Dumitru Tudose. E un fel de bătălie cu flori de câmp, plăcut mirositoare. Nu sunt omişi nici cei care ne guvernează şi care sunt întâmpinaţi cu gladiole, dar şi cu urzici. Prăpastia socială nu e ocolită nici ea. Aşa e datul literaturii satirice.

Vasile Fetescu, fostul director al Liceului „Costache Negruzzi” din Iaşi, cel care a predat „Pedagogia” o viaţă de om, cel care a scris o carte cu mult miez educativ „PREOCUPĂRI PEDAGOGICE”, însoţită de câteva cuvinte elogioase ale

95

profesorului universitar dr. Adrian Neculau, a reuşit să ţină pasul cu vremea.

Se zice că poezia nu se citeşte, că nu se vinde. Greşeală... Cel pasionat de frumos o va citi. Poezia nu e roman stufos, e un text cu aberaţii benefice în spaţiul uman contemporan. Versurile bune sunt pe buzele tuturor, epigramele cu adresă directă circulă cu o viteză impresionantă.

Într-o dimineaţă ascultam postul de radio Iaşi când, deodată, aud un vestit trubadur, Valeriu Penişoară, pomenind de şezătorile de la sate organizate de Vasile Fetescu, profesorul său de Pedagogie de la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi. Am simţit cum mă inundă un val de bucurie. Rolul luminătorilor, al învăţătorilor, al celor care luau făclia ştiinţei de la fostul director C. N. Iancu de la Sendriceni, nu a fost nicicând minimalizat. Ba, din contră... Lampadoforii (expresia lui Iorga) şi-au făcut pe deplin datoria, indiferent de condiţii.

Dar să ne oprim. Vasile Fetescu a înţeles din propria-i viaţă aforismul lui Seneca: „Suferinţele învaţă pe om arta tăcerii”. Pierderea soţiei, a unui fiu, l-au împovărat şi i-au înceţoşat, adesea, ochii. Şi, totuşi, el n-a tăcut. A renăscut, a reînviat ca firul ierbii, primăvara. Deschideţi această, carte, citiţi-o şi vă veţi convinge.

În marele câmp al Poeziei, fii binevenit, prietene Bazil!

Mihai Munteanu, Viaţa Botoşanilor nr. 104, 26 sept. 2002

96

VASILE FETESCU, FLORI TÂRZII

În vara acestui an, profesorul Vasile Fetescu din Iaşi ne-a dăruit o nouă carte de-a dumisale intitulată „Flori târzii”, apărută la Editura „Cutia Pandorei” din Vaslui. Domnia sa este, la această oră, pensionar după ce, zeci de ani a slujit nobilele idealuri ale şcolii româneşti, ca profesor, pedagog şi conducător al unor prestigioase instituţii şcolare, cum ar fi Liceul „Costache Negruzzi” şi Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi.

Originar din satul Dorobanţi, comuna Nicşeni, a absolvit Şcoala Normală din Şendricenii Dorohoilor, apoi a făcut studii superioare la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie. Preocupările sale asupra ştiinţei Pedagogiei s-au concretizat într-o carte de specialitate publicată la Editura „Spiru Haret” din Iaşi.

Vasile Fetescu face parte dintr-o numeroasă şi, din păcate, puţin cunoscută galerie de oameni ai şcolii şi culturii născuţi pe meleagurile botoşănene şi răspândiţi în toate colţurile ţării, care au zidit durabil şi frumos în sufletele şi minţile a mii şi mii de discipoli.

Volumul „Flori târzii” ilustrează aceleaşi preocupări pedagogice, educative ale profesorului şi omului Vasile Fetescu. Cuprinde eseuri, poezii, epigrame, cugetări. Seriozitatea mesajului educativ nu rareori este însoţită de parfumul tare al umorului specific moldovenilor, făcând lectura cu atât mai atractivă.

Temelor eterne ale domeniului educaţiei, profesorul şi scriitorul Vasile Fetescu le adaugă pe cele de stringentă actualitate privind anevoioasa şi dureroasa tranziţie românească spre o nouă societate şi, implicit, spre o nouă scară a valorilor.

97

Cartea lui Vasile Fetescu are multă înţelepciune în cuprinsul ei spiritual şi ne oferă folositoare lecţii de viaţă. Dar, mai cu seamă, ne îndeamnă să abordăm viaţa cu mult curaj, cu încredere, cu dorinţa de a face numai bine celor din jur, pentru că astfel şi numai astfel ne vom bucura de răsplată. Lectura cărţii „Flori târzii” – care flori sunt, de fapt, nu târzii, ci eterne – va aduce beneficii sufleteşti oricărui cititor.

Dorin Baciu, Viaţa nr. 113 din 28 nov.-4 dec. 2002, Botoşani

98

99

VASILE FETESCU, PARFUM DE SPINI

Ca mai toţi oamenii cu experienţă de viaţă, profesorul Vasile Fetescu n-a rămas doar participantul activ la nefireasca tranziţie a ţării noastre de la capitalism la socialismul multilateral dezvoltat, ci este şi un atent observator-analist al actualei perioade de construire a economiei capitaliste în România.

În noua sa carte „Parfum de spini”, recent apărută la editura „PIM” din Iaşi, cuprinzând proză, versuri şi aforisme, autorul mărturiseşte – chiar în pagina inaugurală – că temele şi faptele prezentate le-a adunat din presa scrisă şi vorbită, le-a triat şi le-a îmbrăcat în limbaj literar, oferindu-le apoi cititorilor spre îmbogăţirea minţii şi înnobilarea sufletului.

Fin şi subtil psihopedagog, preocupat de desluşirea noii scări a valorilor în aceste vremuri de încercări şi căutări pe noul drum, autorul dezvăluie şi unele tare ale tranziţiei: o economie scheletică subminată de corupţie, favoritism şi nepotism, administraţie supradimensionată şi anchilozată în vechi deprinderi, polarizarea socială ce determină o îngrijorătoare creştere a sărăciei, scădere alarmantă a interesului pentru muncă, accentuarea degradării morale, oportunism.

Viaţa grea a păturilor sociale defavorizate este prezentată în cuprinsul cărţii de pe poziţia omului care luptă şi el să supravieţuiască cu o pensie modestă, mereu în aşteptarea recorelării şi a indexării insuficiente, în timp ce îmbogăţiţii peste noapte şi cei

100

ajunşi la putere trăiesc în belşug. Pline de miez şi de învăţăminte sunt eseurile „Cultul muncii”, „Cultul pâinii”, „Gânduri despre satul de odinioară”, „A învăţa” şi altele, fără ca autorul să poată fi învinuit de didacticism.

Scrisă într-o manieră elevată, caracterizată prin rigoare, claritate şi înţelepciune, cartea „Parfum de spini” se impune ca o lectură agreabilă şi utilă celor ce se vor învrednici s-o caute şi să-i parcurgă paginile.

Ion N. Oprea, Monitorul de Iaşi, 4 iulie 2003

101

VASILE FETESCU, PARFUM DE SPINI

Vasile Fetescu, profesor de pedagogie, născut la 23 decembrie 1929, în satul Dorobanţi, comuna Nicşeni, judeţul Botoşani, fost director al Liceului Internat „C. Negruzzi” din Iaşi, apoi director şi profesor la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi, prezintă în librării (la Botoşani, la „Agata”) o noua carte; „Parfum de spini”.

E a treia carte (după „Preocupări pedagogice”, două ediţii - 1982 şi 1995; „Flori târzii”, 2002) scoasă de conjudeţeanul nostru stabilit la Iaşi.

„Parfum de spini” prezintă un colaj de versuri drept prefaţă: „Folosesc un argument frecvent şi uzual: Spusele din carte sunt în nume personal. Subiectele şi faptele nu-s inventate, Din presa scrisă şi vorbită sunt luate. Autorul n-a făcut decât să le trieze Şi în paginile cărţii să le-aşeze”... Cartea cuprinde compartimente distincte: Proză scurtă,

Catrene cu tâlc, Versuri lirice, Tetrastihuri cu adresă, Parfum de spini, Catrene cu umbre, Panseuri.

O varietate de teme cu conţinut didactic şi, moralizator. Adevăratul pedagog ştie să scoată din întâmplări simple, rudimentare, esenţe cu un potenţial activ şi plin de resuscitări. Preceptele didactice nu lipsesc. Experienţa de viaţă îşi spune cuvântul. Iată numai un fragment din „Cultul muncii”:

„Ca fiu de ţărani cu mulţi copii şi cu mijloace de trai modeste, am participat activ la muncile de pe ogoare şi la treburile gospodăreşti ale familiei încă din primii ani ai vieţii. Satul alcătuia o

102

comunitate, un fel de familie mai mare, în care toţi locuitorii se cunoşteau, se influenţau şi se ajutau între ei”.

Într-un alt loc al cărţii găsim un al doilea cult: cel al pâinii. Redăm doar începutul: „Oamenii satului lucrau cu dăruire pământul şi-l iubeau, aşa cum îşi iubeau copiii, animalele, locul pe care au văzut lumina zilei şi unde au crescut”…

Cartea relevă şi alte aspecte tradiţionale, statornicite de o lege nescrisă a civilizaţiei rustice, un adevărat cod moral: ieşirea în sat, în văzul lumii, salutul obligatoriu, ocara pentru leneşi şi hoţi, plecarea la şcoală a fiului de ţăran, peripeţii şcolare, jocurile specifice vârstei. Par amintiri în genul lui Creangă, dar limbajul uzitat, bogăţia de idei ne duc cu, gândul la Montaigne, la Tagore şi chiar la Smilles din Self-Help. Mi-am dat seama că autorul are o imensă doză de discernământ pedagogic, când un banal fapt (un cocoş, şi două găini) îl duc la concluzii edificatoare.

Şi catrenele oferă soluţii adecvate sau observaţii acide: „Ca individ, trăind în libertate, Omul are nevoie de două paşapoarte: Unul, pentru călătorie în străinătate, Altul, pentru plecarea în eternitate”.

(Paşapoarte).

Panseurile finale aduc o undă de meditaţie solemnă, cu indicaţii directe asupra sensibilităţii umane:

„Nu toate necazurile se abat intempestiv peste om. Unele sunt căutate”; „Nu încerca să fii ceea ce nu eşti. Fii tu însuţi!”; „Nu oferiţi copiilor mai mult decât au nevoie şi cereţi-le atât cât pot ei da”.

În concluzie, Vasile Fetescu aduce un aer de modernitate în proza sa, un limbaj elevat, cu structură sapienţială şi e în deplin acord cu rotunjirea frumoasă a frazei şi a mesajului propus omului de azi. Aşteptăm, cu încredere, şi alte mesaje din bogată activitate didactică, din propria experienţă de viaţă şi cu aceeaşi tonalitate artistică.

Mihai Munteanu, Viaţa nr. 161, 12 nov. 2003, Botoşani

103

104

VASILE FETESCU, EDUCATOR ADEVĂRAT

Format la Şcoala Normală din Şendriceni, Botoşani, perfecţionat la universităţile de stat şi de viaţă, cu „7 ani de dăscălie la Şcoala pedagogică din Bârlad şi alţi 27 de ani la Şcoala normală „Vasile Lupu” din Iaşi, din care aproape 10 ani ca director”, profesorul şi scriitorul Vasile Fetescu a ieşit zilele acestea pe piaţa cărţii cu o nouă lucrare – a cincia, de data aceasta numai cu eseuri.

Volumul este intitulat sugestiv „Educator adevărat”, după titlul unuia dintre textele din cuprins.

Fără a deschide cartea, de pe ultima copertă, autorul îţi spune: „Poţi fi educator adevărat/ Dacă tu, însuţi, eşti bine educat,/ Pentru că nu poţi altora să dai/ Ceea ce nici tu nu ai”. Aserţiunea este de o mare valoare principială şi acţională, care condensează un adevăr ineluctabil: nu poţi să dai altora ceea ce nu ai, recte nu poţi să faci educaţie fără ca tu să posezi aceasta avuţie caracterială. Avuţie care, mai ales în zilele noastre, nu stă la îndemâna multora... chiar şi dintre cei care merg la şcoală ca educatori. Cheia spuselor se găseşte în cartea de faţă...

Noua carte a lui Vasile Fetescu nu este o scriere de cercetare şi de teorie pedagogică, cum am putea crede dezvăluindu-i profesia autorului, ci o transpunere în limbaj literar a unei suite de teme majore de educaţie şcolară, de cultură şi de comportament civilizat, teme sociale, economice, etice, ale vieţii zilnice.

În „Educator adevărat” este valorificată îndelungata şi laborioasa experienţă didactică şi de viaţă ale autorului, prezentată, cu sinceritate şi într-un stil direct, din care transpar idei şi învăţăminte preţioase.

105

Bun cunoscător al universului copilăriei şi adolescenţei, al educaţiei şi învăţământului, al civilizaţiei rurale din trecut şi de azi, Vasile Fetescu reuşeşte o dezinvoltă abordare şi tratare a problematicii acestor domenii.

După propria mărturisire în „Cuvânt înainte”, autorul doreşte ca scrierea sa să ajungă la minţile şi inimilor educatorilor de pe toate treptele învăţământului şi din toate instituţiile de educaţie şi cultură, pentru a-şi lua fiecare ceea ce crede că i se potriveşte şi îi poate fi de folos.

Prin problematica sa, cartea vine şi în sprijinul părinţilor, al tinerilor şi vârstnicilor precum şi al celor ce şi-au asumat responsabilităţi şcolare, culturale, economice, sociale.

Cartea este scoasă într-o impecabilă ţinută grafică, are un conţinut bogat, prezentat într-un limbaj cultivat şi adecvat, cu o exprimare limpede, logică şi elevată. Nota uşor satirică, uneori ironică, chiar acuzatoare în cazul eseului „Dreptul la amintiri”, introdusă cu fineţe şi măsură, într-un echilibru bine dozat, oferă cărţii un plus de calitate şi de atracţie pentru lectură şi cheamă la o reluare de pe noptieră.

Subscriem speranţei autorului, formulată în finalul „Cuvântului înainte”, că acei cititorii ce vor parcurge paginile cărţii „Educator adevărat” nu vor fi dezamăgiţi.

Ion N. Oprea, Monitorul de Iaşi, 17 martie 2004

106

VASILE FETESCU – EDUCATOR ADEVĂRAT

O carte este o „barcă solitară, plină de nădejdi nepieritoare, despicând eterul”, spunea marele scriitor W. Whitman. Autorii cărţilor sunt agenţii cei mai secreţi ai lumii. Prin truda şi inspiraţia lor, spiritul pătrunde în lume (G. Liiceanu).

Desigur, în faţa unei noi apariţii editoriale ne întrebăm: cine este autorul? In cazul nostru, este greu de realizat în câteva cuvinte un portret de suflet al profesorului Vasile Fetescu. S-a născut acum 75 de ani într-o localitate din judeţul Botoşani (Dorobanţi, comuna Nicşeni), fiul unor oameni gospodari care a pus la temelia vieţii sale munca asiduă. A absolvit cursurile Şcolii Normale de 8 ani de la Şendriceni (judeţul Botoşani), ale Facultăţii de Pedagogie din Bucureşti (1955). Şi-a început cariera didactică la o şcoală generală din Bârlad ca director, fiind apoi profesor şi director al Şcolii Normale din Bârlad şi din Iaşi.

În toţi anii cât a funcţionat ca profesor a făcut - după propria mărturisire - „din spiritul normalist o atitudine emblematică, un arc peste timp şi vremuri”. Multe generaţii de educatoare şi învăţători care au luat lumina înţelepciunii şi măiestriei pedagogice îi spun simplu: directorul nostru.

Dar dincolo de toate aceste încercări de caracterizare, rămâne OMUL Fetescu, care a biruit cu o forţă nebănuită, greu de explicat, furtunile vieţii. De fapt, VIAŢA lui se confundă, în esenţă, cu anii dăruiţi ŞCOLII.

Volumul Educator adevărat2 acoperă un câmp larg de domenii ale reflecţiei pedagogice, prin care profesorul Vasile Fetescu

2 Editura PIM, Iaşi, 2004. Acest volum se adaugă altora: Preocupări pedagogice (Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 1995), Flori târzii (Editura „Cutia Pandorei”, Vaslui, 2003), Parfum de spini (Editura PIM, Iaşi, 2003)

107

abordează probleme de mare importanţă ale reformei sistemului de învăţământ românesc: relaţia informativ-formativ; modernizarea strategiilor de predare-învăţare; formarea iniţială şi continuă a educatorilor; modelul educatorului etc. Numai o simplă enumerare a acestor arii tematice poate trezi interesul atât al educatorilor, al celor care sunt în procesul de formare iniţială ca dascăli, al părinţilor, al decidenţilor, precum şi al altor actori implicaţi în procesul dificil de modelare a omului viitorului. Fără a-l frustra pe posibilul cititor de bucuria unei „întâlniri admirabile” în planul ideilor cu autorul acestui volum, vom încerca, mai degrabă, a-i trezi interesul pentru această apariţie editorială.

Continuând o veche tradiţie, profesorul Vasile Fetescu subliniază necesitatea accentuării caracterului formativ-educativ al procesului de învăţământ, în detrimentul informativului. Din perspectiva exigenţelor viitorului, numai un individ cu structuri intelectuale bine puse în valoare, bine educat (moral, estetic, profesional, religios etc.) va putea să fie capabil să se adapteze schimbărilor de anvergură care vor avea loc în procesul de integrare organică a României în structurile europene şi mondiale. Merită de meditat astăzi asupra decalogului elevilor Şcolii Normale „Vasile Lupu” (1929-1930) (pp. 20-21). în acest efort, familia are un rol important. Greşelile pe care le fac unii părinţi prin „sufocarea” copilului cu „o dragoste nemăsurată” (p. 74) sunt evidenţiate şi într-o manieră epigramistică:

„Dacă de la o vârstă oarecare/ Copiii nu manifestă respect şi ascultare,/ Nimeni altul nu este vinovat.../ Culegi ceea ce ai semănat”. Profesorul Vasile Fetescu insistă asupra ideii că dragostea faţă

de copii este „cel mai firesc şi mai nobil sentiment uman fără de care aceştia nu se pot dezvolta şi împlini ca personalităţi complete”. (p. 76)

In zona didacticii, pe lângă aspectele puse în evidenţă în lucrări mai vechi (Preocupări pedagogice), pedagogul Vasile Fetescu insistă în acest volum asupra valenţelor formativ-educative ale integrării în lecţii a metodelor activ-participative, a jocului. Misiunea nobilă a educatorului trebuie să aibă în vedere, în momentul captării atenţiei,

108

ca elevii clasei să-şi deschidă larg uşile şi ferestrele sufletului şi ale minţii (p. 27).

Criticând lipsa de continuitate a reformei sistemului de învăţământ românesc („schimbarea schimbării”), profesorul Vasile Fetescu insistă asupra pericolelor care decurg din neglijarea pregătirii psihopedagogice şi metodice a viitoarelor cadre didactice. Din păcate, trebuie să subliniem că, la ora actuală, se constată multe deficienţe în formarea iniţială a viitorilor educatori. Ele se observă şi în organizarea şi desfăşurarea practicii pedagogice, neglijată mai ales în universităţi. Efectele negative se constată la concursurile de titularizare şi, mai ales, în modul de desfăşurare a procesului de predare-învăţare. De asemenea, autorul subliniază că şi procesul de formare continuă este deficitar în ceea ce priveşte conţinutul şi modalităţile de desfăşurare.

Profesorul Vasile Fetescu rămâne un Educator adevărat, dar unul care a făcut din şcoală o a doua familie. Mai mult, destinul a făcut din el un adevărat Meşter Manole al învăţământului normalist din România!•

Mihai Stanciu

• Material prezentat la lansarea volumului, Paşcani, 2005

109

110

VASILE FETESCU, TOAMNĂ LA COPOU

Dincolo de imaginea poetică

În toate împrejurările, mi-am exprimat preţuirea şi admiraţia pentru absolvenţii Şcolii Normale „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni. Prin excelenţă oameni muncitori şi studioşi, perseverenţi în urmărirea realizării unui scop, spirite întreprinzătoare, în sens benefic pentru cei din jur, ca dascăli, au format zeci de generaţii, mulţi dintre „şendriceneni” devenind personalităţi de primă mărime în peisajul cultural şi ştiinţific al ţării.

Conjudeţeanul nostru Vasile Fetescu, distins cetăţean al capitalei moldave, profesor cu un bogat „palmares” la activ, ne-a făcut părtaşi în mai multe rânduri la bucuria întâlnirii cu Domnia Sa prin intermediul unor pagini scrise cu un ales bun simţ, cu mare putere de convingere şi largă dăruire de pedagog al tuturor vârstelor.

Cărţile pe ale căror coperte este înscris ca autor numele profesorului Vasile Fetescu, suntem siguri, nasc emoţii nu numai celor apropiaţi de familie, prietenilor, foştilor colegi sau foştilor elevi. Ele se constituie într-o colecţie mai rar întâlnită în standurile librăriilor: sunt adevărate manuale de conduită, menite să contribuie la cultivarea unui comportament demn, la aprecierea acelor valori umane a căror valabilitate s-a verificat în timp pe toate meridianele lumii. Avem în vedere lucrările ce poartă semnătura autorului, cu titlurile: „Preocupări pedagogice”, „Flori târzii”, „Parfum de spini”, „Educator adevărat”.

În aceeaşi notă ne apare şi „Toamnă la Copou” (Editura PIM, Iaşi, 2005), în care domnul profesor Vasile Fetescu îşi propune să aducă la „masa rotundă” a discuţiilor cu cititorii teme educative şi nu numai. Prin cele 35 de titluri ale unor texte prezentate alert, plastic şi convingător, autorul reuşeşte să ne fie o bună călăuză, vorbindu-ne

111

despre învăţătură, ambiţia dascălului şi truda dirigintelui, despre părinţi şi copii, familie, formarea deprinderilor de a munci şi a economisi, despre conştiinţă, prietenie şi politeţe şi despre multe alte stări şi împrejurări în care valenţele umane pot fi evidenţiate.

O definire a rolului familiei făcută în paginile cărţii este edificatoare: „Ca mediu formativ de provenienţă, în familie se pun bazele bunei creşteri a copiilor, a educaţiei elementare iniţiale, care se are în vedere atunci când cineva este apreciat dacă are sau nu are cei şapte ani de acasă”.

Autorul rămâne consecvent convingerilor sale pe care şi le-a susţinut nu numai de la catedră sau din poziţia de conducător al unor instituţii şcolare. Într-un interviu, el subliniază: „Modul în care se reflectă personalitatea profesorilor în conştiinţa elevilor atât timp cât ei se află pe băncile şcolii, diferă fundamental de imaginea pe care absolvenţii o păstrează în memorie după ce s-au integrat în muncă şi în viaţa socială. Pe măsura maturizării profesionale şi sociale a absolvenţilor, se produce în conştiinţa lor un proces de reconsiderare a impresiilor şi părerilor despre foştii lor profesori, astfel că dascălii răi, cei exigenţi, cei care le cereau şi îi determinau să înveţe, apar într-o nouă lumină, ca profesori buni şi le păstrează o frumoasă şi vie recunoştinţă”.

Copoul, acest pretext sugerat de unul din tablourile din colecţia sa („Toamnă în Copou” de Eugen Ştefan Bouşcă) reprezintă un reper sentimental pentru fiecare dintre noi. Pentru scriitorul Vasile Fetescu, cel care îşi vizitează fostul coleg de normală şi prietenul din Cordărenii Botoşanilor, poetul Mihai Munteanu, este oaspete al satului natal, Dorobanţii Nicşenilor, sau deapănă amintiri în curtea fostei şcoli normale din Şendriceni, grădina ce găzduieşte Teiul lui Eminescu are o valoare plastic exprimată: „În fiecare anotimp autumnal merg deseori în Grădina Copou să admir, pe viu, simfonia coloristică a toamnelor lui Bouşcă. Aleile aproape pustii mă predispun la meditaţii. E trist şi pustiu Copoul fără larma şi jocurile de copii, pe care clopoţelul lui septembrie i-a adunat în şcoli şi grădiniţe, fără siluetele înlănţuite ale tinerilor îndrăgostiţi, care şi-au ocupat locurile în bănci, fără grupurile vesele de studenţi care animă

112

întregul cartier odată cu deschiderea anului universitar. E frumos Copoul, toamna. Dar e trist”.

Am enunţat doar câteva din aspectele tratate în recenta apariţie editorială a domnului profesor Vasile Fetescu, sperând că v-am stârnit interesul pentru a parcurge de la un capăt la altul această carte de suflet.

Evidenţiind încă o dată tonul categoric cu care autorul înţelege să trateze chestiunile de natură practică din viaţa socială, cităm un fragment din „Caracterul în lumini şi umbre” inserat în paginile cărţii: „Toate relele care macină temeliile societăţii româneşti postdecembriste şi blochează mersul ei înainte, sunt datorate carenţelor caracteriale ale persoanelor care s-au căţărat în sferele înalte de conducere şi au subordonat idealurile sociale intereselor meschine, personale. E greu de presupus că situaţia se va normaliza atâta timp cât binele naţional este sacrificat pentru interesul individual sau de grup, cât promovarea demnitarilor se va face după criterii politice şi interese de partid şi nu după competenţă şi puritatea caracterului!”

Să sperăm că aşteptarea autorului şi a noastră să nu fie de lungă durată!

Dumitru Ivan, Viaţa Botoşanilor nr. 233 din 10-16 feb. 2005

113

VASILE FETESCU, TOAMNA LA COPOU

La lansarea de anul trecut (2004) a volumului Educator adevărat vorbeam despre „curajul de a educa” pe care ni-l insuflă domnul profesor Vasile Fetescu. Prin această nouă carte, domnia sa ne reaminteşte că a educa presupune şi sensibilitate, delicateţe, discreţie...

Scrisul pare să funcţioneze ca o terapie, benefică atât pentru autor cât şi pentru cititori; vindecă pe cel care scrie în măsura în care ne vindecă pe noi, cei care citim...

Ca şi preotul, educatorul îşi trăieşte misiunea dincolo de graniţele formale ale profesiunii. Chiar fără catedră şi catalog, „educatorul adevărat” continuă să formeze minţi şi caractere.

Traversarea unor perioade dificile în plan social a adus dificultăţi şi în plan educativ. Domnul profesor Vasile Fetescu ne propune modelul educatorului implicat, pentru care viaţa personală este încă o lecţie de moralitate şi civism. Atunci când cumpătarea, respectul, demnitatea, speranţa, politeţea, prietenia, conştiinciozitatea vor fi fapte de viaţă ale cât mai multora dintre noi, educatorii, criza morală despre care s-a vorbit în ultimii ani ar putea fi depăşită.

Deşi „Toamna la Copou” pare tristă, „profesorul-grădinar” îşi îngrijeşte speranţele şi îşi cultivă optimismul ca singura atitudine care poate să dea sens misiunii sale.

Fl. Tătăruşanu, intervenţie la lansarea volumului,

la Şcoala Normală „Vasile Lupu”, 27 I 2005

114

115

ALEXANDRU ZUB, POSTFAŢĂ LA VOLUMUL LUMINA EDUCAŢIEI

Profesorul Vasile Fetescu – pedagog eminent şi scriitor

Sub un titlu voit nostalgic, Toamnă la Copou, profesorul Vasile Fetescu a publicat de curând un volum de eseuri, articole, evocări pe teme psihopedagogice şi sociale, cu o prefaţă de Ion N. Oprea. Rezultă din el că în ultimul deceniu au mai apărut, sub aceeaşi semnătură, alte patru volume, într-o suită ce denotă nu numai voinţă de expresie publică, dar şi un anume program compensator. Dacă în multe cazuri timpul retragerii la pensie constituie mai degrabă un abandon, pentru Vasile Fetescu, pedagog de vocaţie şi director de mari aşezăminte şcolare, mai toată cariera, această retragere a devenit prilej de a-şi pune în lumină calităţi pe care mai înainte nu le putuse etala destul. Preocupări pedagogice (1995), Flori târzii – proză, versuri, aforisme (2002), Parfum de spini (2003), Educator adevărat (2004), Toamnă la Copou (2005) indică nu numai un ritm semnificativ de manifestare intelectuală, dar şi modalităţi de expresie a căror complementaritate pare evidentă.

Autorul, navigând multă vreme predilect în lumea didactică, nu e aşadar un novice în domeniul scrisului cu adresă mai largă. Născut în 1929, la Dorobanţi-Botoşani, el a absolvit Şcoala Normală „Al. Vlahuţă” din Şendricenii Dorohoiului, apoi Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti, după care a depus o lungă şi remarcabilă activitate didactică la Bârlad (până în 1961) şi Iaşi (până în 1992), profesorul având mai tot timpul şi o funcţie de conducere. Cu toate astea, el a publicat în revuistica de specialitate şi în presă articole de psihopedagogie, remarcându-se mai ales ca analist al procesului învăţării. O parte din contribuţii le-a tipărit într-un volum

116

de studii şi articole (Preocupări pedagogice, 1982), asupra căruia avea să revină, cu nuanţe noi şi sub acelaşi titlu, în etapa ultimă a carierei.

Un pas înainte, deloc neglijabil, îl constituie culegerea de studii şi eseuri Lumina educaţiei, în care pedagogul adună cele mai însemnate contribuţii ale sale în domeniu, sistematizate în patru capitole: Şcoala şi educaţia şcolară; Familia şi educaţia familială; Educatorul; Educaţia generală. Conexiunea temelor e strânsă până la nedisociere, toate având ca temei vasta experienţă socioprofesională a autorului. Detaliul analitic e aliat în text cu viziunea integratoare, exactitatea ştiinţifică se acordă cu puterea persuasivă a unui stil la fel de sobru pe cât de elegant.

L-am cunoscut pe autor cu aproape şase decenii în urmă. Din cei opt ani, cât durau studiile la Şendriceni, patru i-am parcurs împreună, primii pentru mine, ultimii pentru el, iar pe traseul lor ne-a fost dat să ne intersectăm mereu paşii. Mi-l amintesc destul de bine, mai ales că s-a întâmplat să ne plimbăm adesea, discutând, pe aleile somptuosului parc din faţa şcolii. El era pe punctul să încheie studiile medii, eu în pragul unei adolescenţe care se manifesta fără dramatism aparent, dar acompaniată de interogaţiile fireşti ale vârstei. Nu uit acele secvenţe peripatetice, în care diferenţa de ani conta, fără să descurajeze totuşi dialogul, dorinţa de cunoaştere mutuală. Ele justifică ceea ce autorul cărţii numeşte undeva „dreptul la amintiri”, ca „însuşire specifică fiinţei umane de a tezauriza în portofoliul său mnemic evenimente, fapte, întâmplări, trăiri afective, chipuri de fiinţe dragi, locuri”. Sunt elemente ce se regăsesc din plin şi în Lumina educaţiei.

Pregătit să se devoteze procesului formativ, într-o epocă de schimbări fundamentale şi de inerente privaţiuni, autorul a ştiut să-i facă faţă cu demnitate, punând la lucru însuşiri native, dar şi calităţi dobândite prin muncă. Labor improbus pare a-i fi fost, după îndemnul unui dascăl şendricenean, o deviză permanentă, ineluctabilă, ale cărei efecte se recunosc în activitatea sa de pedagog, de conducător al unor instituţii didactice, de publicist şi scriitor mai apoi. Munca, rânduiala, disciplina, conştiinţa datoriei, devotamentul social, iată laitmotivele programului ce se degajă din noua carte

117

subscrisă de Vasile Fetescu. Intitulând-o Lumina educaţiei, autorul a avut în minte, în mod expres, un gând heraclitian ce echivala educaţia, ca sursă lăuntrică de lumină, cu soarele însuşi. Asemenea reflecţii, adesea în expresie personală, se găsesc peste tot în volum, ca modalităţi de a sublinia valori de incontestabilă actualitate. Accentul pus pe vocaţie, ataşament, profesionalism în munca didactică e semnificativ pentru discursul elaborat de pedagog de-a lungul anilor. Sunt noţiuni ce revin insistent în analizele sale, fie că se referă la şcoală, familie, educator etc.

Deschiderea spre lume şi viaţa activă, profesională, a autorului s-a desfăşurat, se poate spune, între două şcoli normale: cea de la Şendriceni, unde şi-a însuşit datele de bază ale meseriei de pedagog, şi cea de la Iaşi, pe care a condus-o mult timp ca director, având totodată şi obligaţii didactice. Evocând, în eseul Începuturi, sintetic, secvenţa „normalistă” de la început, autorul o raportează la contextul social-politic de după război şi relevă marea influenţă pe care spiritul acelui aşezământ a avut-o asupra sa. Dorinţa de a deveni un „educator adevărat” (sintagmă ajunsă şi titlu de carte) acolo s-a înfiripat, în condiţii deloc uşoare, cu strădanii şi sacrificii admise de toată lumea, profesori şi elevi deopotrivă. Ele l-au ajutat pe viitorul pedagog să înfrunte greutăţile inerente meseriei şi timpului în care a trăit, un timp de schimbări dramatice, asupra cărora învăţătorul ajuns profesor şi conducător de instituţii şcolare avea să mediteze mereu. Nu oricine dispunea de tărie morală pentru a le depăşi. Aripile frânte, cum se poate citi într-o altă secvenţă, n-au lipsit acelui timp de confruntări cu o realitate socială adesea foarte dură.

Unele texte din volum, îndeosebi cele despre învăţare, autorul fiind şi un specialist în docimologie, au un caracter mai tehnic, fără a deveni prin aceasta mai puţin interesante sau chiar inaccesibile. Între severitate şi toleranţă excesivă, autorul caută o cale de mijloc, în mod firesc, dar înclină evident spre întâia atitudine, pe seama unei experienţe personale, desigur, însă şi ţinând cont de vasta cazuistică a universului şcolar. Interesul pentru psihopedagogie se simte în analizele întreprinse, definind o constantă a reflecţiei autorului.

Primează în mod cert experienţa personală, valorificată în lumina unei lungi şi complexe istorii. Căci profesorul a condus multă

118

vreme aşezăminte şcolare de prestigiu, dovedindu-se un „pedagog cu multiple şi alese calităţi“, cum definea el însuşi pe director, într-un text reprodus şi în cartea de faţă. Era firesc ca această misiune (nu doar administrativă) să-i reţină luarea-aminte şi să-i furnizeze consideraţii mai înalte, de ordin educativ, dacă nu chiar filozofic. Consideraţii de profesionist al pedagogiei, posesor al unei vaste experienţe în acest domeniu şi pregătit să abordeze critic realităţile respective. Un aer melancolic pluteşte peste unele pagini, scrise pesemne la contactul cu aspecte deloc entuziasmante ale lumii noastre. Autorul nu disperă însă, găsind mereu o cale de transgresiune a impasului. Lumini şi umbre se îngemănează peste tot, dar sfârşesc prin a nutri un discurs pozitiv, născător de speranţă.

O meditaţie preambulară despre lipsa de răsplată a muncii educatorului, înscrisă ca moto la unul din texte, îi va fi adus aminte autorului de poezia lui Vlahuţă din marele hol al Şcolii Normale din Şendriceni: „Sfânta muncă e aceea ce răsplată-n ea-şi găseşte/ De-nţelegi tu asta, cheia fericirii tale-o ţii/ Urgisit de toţi să fii,/ Tu de-a pururea iubeşte,/ Iar ca să trăieşti în pace nimic lumii să nu-i cei/ Binele te-nvaţă a-l face/ Ca albina mierea ei”. Munca educatorului trebuie dusă fără gând de răsplată.

Un pedagog autentic nu-şi încheie de altfel misiunea odată cu ieşirea la pensie. El rămâne un observator asiduu şi un actant al spaţiului social, chiar dacă trebuie să facă apel la alte mijloace. Profesorul Vasile Fetescu a descoperit un mijloc foarte productiv de a rămâne prezent, ca factor modelator, pe calea scrisului. În cărţile publicate de-a lungul ultimului deceniu, el a pus în valoare mai vechi „preocupări pedagogice”, adăugând însă modalităţi noi de abordare a realului sub unghi educativ. Amintirile şi-au găsit în ele un loc legitim, ca expresie nu mai puţin demnă de interes a fenomenului studiat.

Pe cât de bogată în idei, pe atât de sobră şi reţinută sub aspect formal se vădeşte Lumina educaţiei, noul dar pe care profesorul Vasile Fetescu a ţinut să ni-l facă. Asemenea cărţi, elaborate pe seama unei vaste experienţe pedagogice şi năzuind a se adresa unui public vast, sunt încă rare. Ele ar trebui să nu lipsească din nici o

119

şcoală şi nici unui educator, dacă e sensibil la nevoia ameliorării permanente a muncii sale.

Misiunea oricărui pedagog, rezultă din carte, implică nu numai o competenţă specială, dublată de talent, dar şi un exerciţiu al răbdării, după cum ne previne autorul de la început: „Asemenea şlefuitorului de diamante, educatorul modelează cu migală şi măiestrie multiplele faţete ale personalităţii copilului”. Aşezată ca moto pe frontispiciul cărţii, această reflecţie indică un credo pedagogic, o confesiune memorabilă, la capătul unei cariere ce se continuă sui generis pe calea scrisului. Nu e un surogat, ci o altă formă, complementară, a discursului paideic.

120

VASILE FETESCU, LUMINA EDUCAŢIEI

Evaluări, analize, soluţii…

La Editura „PIM” Iaşi, recent, profesorul cărturar Vasile Fetescu a publicat o nouă carte cu titlul „Lumina educaţiei”. În locul dedicaţiei de care autorii uzitează la apariţiile editoriale, Vasile Fetescu aduce în mod inspirat pe pagina de gardă ceea ce a spus despre educaţie Heraclit: „Educaţia este un al doilea soare pentru cei care o au”. Cartea are postfaţă scrisă de domnul acad. Alexandru Zub, absolvent de la aceeaşi vestită şcoală de învăţători de la Şendriceni, cum este şi autorul cărţii, precum şi autorul rândurilor de faţă.

După enumerarea unor împrejurări semnificative din viaţa şi activitatea profesorului cărturar Vasile Fetescu, în postfaţă am găsit evaluări şi judecăţi pe care şi afectiv le susţin. Se notează adevărul potrivit căruia profesorul cărturar şi-a exprimat vocaţia „într-o epocă de schimbări fundamentale şi de inerente privaţiuni”, căreia a ştiut să-i facă faţă cu demnitate, punând în lucru însuşiri native, dar şi calităţi dobândite prin muncă”. Un alt adevăr al educatorului de vocaţie este redat de caracterizarea: „munca, rânduiala, disciplina, conştiinţa datoriei, devotamentul social, iată laitmotivele programului ce se degajă din noua carte”. Mai subliniez frumoasa definire a activităţii pedagogului adevărat: „...Misiunea oricărui pedagog... implică nu numai o competenţă specială, dublată de talent, dar şi un exerciţiu al răbdării”…

Cartea „Lumina educaţiei” cuprinde patru capitole: „Şcoala şi educaţia şcolară”; „Familia şi educaţia familială”; „Educatorul” şi „Educaţia generală”. În primul capitol se evidenţiază preocuparea şi

121

mijloacele adecvate pentru formarea atitudinii pozitive faţă de învăţătură la elevi. La loc de cinste stau prestigiul şi autoritatea ştiinţifică a profesorului, la care se adaugă metodele active şi variate de lucru cu elevii, idealul de viaţă frumos şi clar conturat, atmosfera generală de muncă din şcoală etc.

În studiul intitulat „O şcoală a muncii”, autorul descrie locul şi împrejurimile Şcolii normale „Alexandru Vlahuţă” de la Şendriceni, dar mai cu samă modalităţile prin care se cultiva munca, începând cu serviciul la bucătărie şi terminând cu pregătirea intelectuală pentru o aleasă menire socială – educaţia copiilor. Alte studii din acest capitol privesc procesul şi mobilurile învăţării „pentru viaţă”, raportul dintre informativ şi formativ, notarea elevilor şi valoarea ei stimulativă, disciplina în şcoală, rolul şi atribuţiile managerului şcolar etc.

Un alt capitol dens în evaluări, analize şi soluţii priveşte familia şi rolul ei în educaţie. Sub titlul „Familia” sunt cuprinse numeroase învăţăminte şi soluţii pedagogice practice. „Ca mediu formativ de provenienţă – spune autorul – în familie se pun bazele bunei creşteri a copiilor, ale educaţiei elementare iniţiale”... Înţeleg bine că mă aflu în faţa unui mare pedagog, a unui cărturar care face o interesantă ierarhie a valorilor morale, dar, mai cu seamă, care oferă soluţii de interes practic. După o amplă dezvoltare a rolului, mijloacelor şi metodelor de formare în familie a copiilor, profesorul Fetescu alege cu multă inspiraţie citatul din Plutarh: „Sufletul copilului nu este un vas pentru umplut cu cunoştinţe, ci un cămin ce trebuie încălzit”.

Relaţiile dintre părinţi şi copii capătă o frumoasă tratare în studiul „Părinţi şi copii”, iar în continuarea acestuia sunt abordate şi greşelile posibile în educaţie.

Al treilea capitol, „Educatorul”, începe cu tratarea rolului învăţătorului, al „Domnului Trandafir”, inclusiv în calitatea sa de diriginte. M-a impresionat stăruinţa cu care autorul defineşte educatorul adevărat şi nevoia prezenţei acestuia în toate şcolile Ţării.

În partea finală a cărţii se vorbeşte despre educaţia generală, fiind aduse în planul analizei conştiinţa profesională, politeţea,

122

spiritul de economie în toate, vestimentaţia, arta şi tehnica comunicării în educaţie, relaţiile cu semenii de aceeaşi profesie etc.

Cartea aceasta reprezintă un important document şi îndrumar pentru elevii din şcolile de învăţători, pentru învăţători şi profesori şi pentru părinţi şi bunici. Cele 235 de pagini sunt doldora de adevăruri, analize, realităţi şi soluţii practice pentru opera de cea mai aleasă zidire – formarea personalităţii umane.

Petru Bejinariu, Crai Nou – Suceava, 19 august 2005

123

VASILE FETESCU, LUMINA EDUCAŢIEI

O carte de pedagogie a vieţii

Rarele şi aleatoarele întâlniri cu profesorul octogenar Constantin Mârţ sunt plăcute, benefice şi reconfortante. Domnia sa este singurul dintre dascălii mei de la Şcoala Normală de la Şendriceni care se mai află în viaţă. Volubilitatea şi coerenţa dovedite în dialogul cu interlocutorul, precum şi eforturile pe care le mai face de a pătrunde în adâncurile filosofiei kantiene, care îl pasionează încă din studenţie, imprimă discuţiilor noaste un caracter colocvial amical. Făcând parte dintre persoanele agreate şi preţuite de mine, i-am oferit profesorului Mârţ câte un exemplar din toate cărţile pe care le-am scris. De fiecare dată părerile domniei sale mi-au fost îndemnuri pentru viitoarea activitate de creaţie.

Gândurile şi evaluările dânsului despre volumul Lumina educaţiei mi le-a transmis printr-o frumoasă şi inspirată scrisoare. Iat-o:

Stimate domnule Vasile Fetescu, De la început ţin să vă mulţumesc pentru că m-aţi inclus în cercul persoanelor apropiate dumneavoastră cărora le-aţi oferit cărţile ce vă poartă semnătura. Acest fapt mă bucură şi mă onorează. Lumina educaţiei, ultima carte pe care am primit-o de la dumneavoastră am citit-o cu mult interes şi cu plăcere, pentru că

124

este scrisă cu sinceritate şi răspunde în mai mare măsură preocupărilor mele ca filosof şi om de şcoală. În plus, conţinutul ei îmi aminteşte de începuturile carierei mele didactice la Şcoala Normală „Al. Vlahuţă” de la Şendriceni. Cartea tratează o multitudine de aspecte de maximă actualitate ale educaţiei şcolare, familiale şi sociale, probleme vizând statutul şi personalitatea educatorului precum şi unele probleme de educaţie generală: Conştiinţa, Caracterul, Politeţea, Educaţia economică, Autoeducaţia ş.a. Prin problematica abordată, prin analizele şi soluţiile pe care le propune Lumina educaţiei este o carte de pedagogie a vieţii, izvorâtă din viaţa familială, şcolară şi socială, şi vizează elucidarea unor aspecte din aceste domenii. O idee de filosofie a educaţiei exprimată de dumneavoastră în „Cuvânt înainte” argumentează opţiunea pentru titlul deosebit de inspirat al volumului. „…educaţia este aceea care îl socate pe om din întunericul necunoaşterii şi din atavica animalitate, îl socializează şi-l umanizează”. Înscrierea pe frontispiciul cărţii a cugetării lui Heraclit: „Educaţia este un al doilea soare pentru cei care o au”, este o lăudabilă încercare a dumneavoastră de a atrage atenţia că de binefacerile educaţiei trebuie să se bucure toţi membrii societăţii pentru a deveni factori activi ai progresului material şi spiritual al unei naţiuni. Fiind o lucrare valoroasă de literatură psiho-pedagogică, apreciez că ar trebui să se afle în bibliotecile tuturor şcolilor, pe masa de lucru a oricărui dascăl, în pupitrul fiecărui elev de la şcolile normale, iar Ministerul Educaţiei şi Cercetării să o includă în lista bibliografică destinată perfecţionării cadrelor didactice de toate specialităţile. Dacă acest volum ar fi achiziţionat şi de bibliotecile publice, cartea s-ar afla la îndemâna părinţilor şi a viitorilor părinţi, i-ar ajuta să-şi crească mai bine copiii şi să evite erorile care pot să apară în educaţia familială.

125

Subscriu, cu toată convingerea la aprecierile şi consideraţiile pe care le face academicianul Alexandru Zub asupra conţinutului cărţii şi a autorului ei, în postfaţa volumului. În încheiere, vă mulţumesc încă o dată pentru cărţile pe care mi le-aţi oferit în dar, vă felicit pentru tot ce aţi realizat în domeniul creaţiei literare şi vă urez sănătate şi putere de muncă pentru a valorifica şi pe mai departe bogata experienţă didactică şi de viaţă de care dispuneţi. Cu prietenie şi aleasă preţuire, Prof. Constantin Mârţ

126

VASILE FETESCU, LUMINA EDUCAŢIEI

O carte de suflet

Pe noptiera de la capătul patului în care îmi aflu odihna după zilele zbuciumate şi burduşite de treburi, mi-am pus la îndemână şi cartea Lumina educaţiei semnată de profesorul şi dirigintele meu, Vasile Fetescu. Această ultimă apariţie editorială, a şaptea, după cum mărturiseşte autorul în paginile inaugurale ale volumului, este o microantologie a textelor psihopedagogice inserate în toate celelalte cărţi ale sale. De ce o ţin pe noptieră şi nu pe masa de lucru? Pentru că este plăcut, util şi deconectant să-i parcurg unul sau mai multe din cele 57 de texte sau să revin asupra unora atunci când problemele profesionale sau de viaţă mă asaltează şi îmi întârzie intrarea în vraja somnului. Citind-o, am senzaţia că mă aflu din nou în bancă la Şcoala Normală „Vasile Lupu” şi ascult, captivat de glasul molcom şi cald, lecţiile de pedagogie ale distinsului meu dascăl. Lumina educaţiei este cartea care se adresează educatorilor din toate treptele de învăţământ, părinţilor şi tuturor celor angrenaţi în sfera educaţiei, pentru că în ea sunt prezentate aspecte majore ale educaţiei şcolare, familiale precum şi unele probleme care vizează personalitatea şi activitatea educatorului. Cuprinzând o paletă largă de aspecte psihopedagogice, cartea oferă răspunsuri şi îndemnuri pentru multe dintre problemele activităţii cadrelor didactice. Nefiind un manual sau un curs de psihopedagogie, cartea Lumina educaţiei dezvoltă, într-o inspirată manieră literară, teme de maxim interes pentru activitatea didactico-educativă. Mi-au reţinut atenţia şi mi-au mers la inimă textele din primul capitol: Şcoala şi formarea atitudinii pozitive faţă de învăţătură la elevi (problemă acută şi de strictă actualitate), Învăţarea, Mobilurile învăţării, Informativ şi formativ (precizări şi

127

delimitări terminologice), Disciplina în şcoală, Directorul, pedagog cu multiple şi alese calităţi etc. De mare sensibilitate şi acurateţe psihopedagogică sunt şi textele referitoare la statutul şi personalitatea educatorului, dintre care amintesc: Mirajul profesiei de învăţător, Dăscăliţa, Dirigintele, Educator adevărat, Între catedră şi bănci, Aripi frânte ş.a. Prin ceea ce ni se oferă în capitolul Familia şi educaţia familială, autorul se dovedeşte un bun cunoscător al pedagogiei familiei, prezentând idei de certă valoare teoretică şi practică în texte ca: Familia, Educaţia familială, Familia şi atitudinea elevilor faţă de învăţătură, Părinţi şi copii, Greşeli, Preţul lenei, Munca, Cultul muncii etc. Educaţia generală se intitulează cel de-al patrulea capitol al cărţii. Sunt incluse aici texte vizând educaţia morală şi socială ca: Măria sa conştiinţa, Caracterul în lumini şi umbre, Politeţea, Liceenii, Educaţia elementară, A fi econom, Vestimentaţia în tranziţie, Reuniuni colegiale, Autoeducaţia. Pentru această minunată carte pe care ne-o oferă profesorul şi scriitorul Vasile Fetescu, academicianul Alexandru Zub scrie o postfaţă în care elogiază conţinutul şi pe autorul ei. Sunt edificatoare în acest sens cuvintele postfaţatorului: Asemenea cărţi, elaborate pe seama unei vaste experienţe pedagogice şi năzuind a se adresa unui public vast, sunt încă rare. Ele ar trebui să nu lipsească din nici o şcoală şi nici unui educator, dacă este sensibil la nevoia ameliorării permanente a muncii sale. În Cuvânt înainte, autorul argumentează în chip magistral opţiunea sa pentru titlul volumului Lumina educaţiei. „Pentru că numai ea, educaţia, îl scoate pe om din întunericul necunoaşterii şi din atavica animalitate, îl socializează şi îl umanizează”. Prin conţinutul ei bogat şi interesant, prin învăţămintele şi utilitatea ei, cartea Lumina educaţiei trebuie căutată şi aşezată nu în rafturile bibliotecii ci pe noptiera sau masa de lucru a fiecărui dascăl. Este o carte de suflet prin care autorul se adresează minţii şi sufletului colegilor de breaslă.

Vasile Mindirigiu, Viitorul la pătrat, septembrie-octombrie 2005

128

ADDENDA

129

LECŢIA

Mijloc de iarnă. Spre amiază gerul s-a mai muiat. Soarele, în scurtul său drum astral îşi arată timid chipul palid prin ceaţa lăptoasă şi printre ramurile copacilor încărcate cu promoroacă, alcătuind un tablou hibernal a cărui frumuseţe nu o întrece nici cel mai iscusit artist. Dumitru Dascălu şi-a isprăvit orele şi, rămas singur în cancelarie, priveşte pe geam urmărindu-şi gândurile care îl asaltează tot mai mult în ultima vreme, transportându-l înapoi spre începuturile carierei sale didactice. Când a părăsit băncile facultăţii, a fost repartizat la o şcoală de cartier, cam dărăpănată, cu un interior neprimitor şi cu mulţi elevi proveniţi din familii ce îşi duceau existenţa de pe o zi pe alta. Şcoala era mică şi se afla în mare suferinţă de mobilier corespunzător şi de material didactic. Elevii, mai ales cei din clasele gimnaziale, aveau o frecvenţă neregulată şi veneau îmbrăcaţi cu haine ce voiau să semene a uniforme, rupte şi pătate. Prima sa întâlnire cu clasele de elevi a fost mai curând o confruntare între ceea ce le pretindea Dumitru Dascălu şi felul în care erau ei obişnuiţi. Cu răbdare, cu înţelegere dar şi cu tenacitate, tânărul dascăl a reuşit încet, încet să le impună un comportament şcolăresc şi o atitudine binevoitoare faţă de învăţătură. Ştia că în educaţie nu se produc minuni de la o zi la alta. Din capul locului, proaspătul dascăl a dorit să transforme lecţiile sale într-o activitate serioasă, chiar solemnă, asemănătoare slujbei oficiate de preot în biserică. Dar nu i-a fost uşor. A trebuit să lupte din greu cu unele atitudini şi mentalităţi fixate în mintea copiilor, cu rezistenţa manifestată de unii părinţi care nu aveau încredere în binefacerile învăţăturii şi nu se ocupau de copiii lor. Anii au trecut şi iată-l acum profesor la o prestigioasă şcoală, în prag de pensionare. Nu-i vine să creadă că peste câteva luni va

130

trebui să se despartă de şcoală, de elevii pe care îi învaţă, îi iubeşte şi îi struneşte ca pe proprii copii. Nu poate şi nu vrea să-şi imagineze ziua de septembrie viitor în care clopoţelul inaugural al următorului an şcolar nu va mai suna şi pentru el, după ce i-a auzit clinchetul mai mult de 40 de ani… Cu servieta, îmbătrânită şi ea, burduşită cu caiete de teze, cu extemporale, cu manuale şi culegeri, porneşte pe jos spre casă. Vrea să simtă în plămâni aerul curat şi rece, după orele petrecute în spaţiul închis al claselor aglomerate, să-l savureze ca pe o băutură răcoritoare în arşiţa verii. Cu paşi măsuraţi, cu umărul drept înclinat de greutatea din mână, merge spre casă pe drumul acoperit de zăpadă şi gheaţă. De câţiva ani, de când tovarăşa lui de viaţă a trecut la cele veşnice, acasă nu mai are cine să-l aştepte. Singura fiinţă cu care îşi împarte singurătatea este un motan alintat, care îl întâmpină cu miorlăieli codificate şi cu coada în balans, strecurându-i-se printre picioare şi aşteptând să fie mângâiat. În nopţile lungi de iarnă dar şi în nopţile celorlalte anotimpuri, de când orele de somn s-au tot redus, îşi aşterne pe hârtie gândurile înflorite de-a lungul timpului, trăirile emoţionale şi sentimentele, imaginile mai clare sau mai şterse din adolescenţă şi din viaţa de dascăl. De data aceasta şi-a focalizat preocupările spre ceea ce el a considerat şi consideră că este esenţial în prestaţia didactică, lecţia. Mai exact asupra componentei emoţional-afective a acesteia. Pe parcursul îndelungatei sale activităţi la catedră i s-au cristalizat idei, convingeri şi trăiri sufleteşti pe care acum încearcă să le orânduiască în pagini cu scris mărunt pentru a le împărtăşi şi altora. Multe dintre acestea gravitează în jurul lecţiei care, în opinia sa, este un microunivers. Pusă sub lupa analizei, această unitate a activităţii didactice îşi dezvăluie complexitatea şi integritatea, confirmându-se adevărul că ea, lecţia, este un conglomerat de componente care se succed, se întrepătrund, se intercondiţionează şi se sistematizează într-un întreg. Dar nu asupra structurii complexe şi varietăţii tipologice ale lecţiei îşi propune Dumitru Dascălu să se aplece. Aceste aspecte

131

importante ale procesului didactic sunt tratate, mai tradiţional sau mai modern, în toate manualele sau cursurile de metodică, aflându-se la îndemâna celor ce doresc să se informeze sau să şi le reamintească. Îi revin în memorie cuvintele lui M. Sadoveanu cu care evocă personalitatea învăţătorului său, Mihai Busuioc: Uite, şi acum mi se pare că domnul nostru a fost un om deosebit. Îi scânteiau privirile şi era şi el mişcat când ne spunea despre mărirea strămoşilor. Când făcea un semn cu mâna, aşa într-o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui. În aceste cuvinte meşteşugite sunt dezvăluite câteva dintre mijloacele folosite de Domnu’ Trandafir cu care el îşi hipnotiza elevii, ca un magician, iar aceştia îl ascultau nemişcaţi şi cu respiraţia tăiată: mlădierea vocii pentru a reda cât mai artistic conţinutul expus; adoptarea unei mimici adecvate (îi scânteiau ochii şi era mişcat); folosirea unor elemente de pantomimică (poziţia corpului, gesturile). Toate acestea alcătuiau un ansamblu de atitudini, comportamente şi trăiri, menite să impresioneze, să sugestioneze şi să cucerească pe micii şcolari. Din vremea când era şi el elev, lui Dumitru Dascălu i-a rămas în memorie atitudinea unui profesor de matematică, disciplină la care nu excela. Când respectivul dascăl scotea elevii la tablă, aceştia se emoţionau şi se pierdeau numai când îi vedeau figura rece şi încremenită, ca de sfinx. Aflaţi în faţa unor dificultăţi inerente în descâlcirea exerciţiilor sau a problemelor, unii dintre năpăstuiţi aruncau o privire spre profesor în speranţa că vor descifra pe chipul lui un semn, un indiciu care să-i orienteze în strădania lor. În acel moment profesorul îi apostrofa: - Nu te uita la mine, băiete! Pe fruntea mea nu scrie nimic. Uită-te la tablă, acolo se află soluţia! Elevul în cauză se emoţiona şi mai mult, se bloca, nemaifiind în stare să judece. Din experienţa proprie, Dumitru Dascălu a ajuns la convingerea că în timpul lecţiei trebuie să se creeze în clasă o atmosferă de disciplină, de muncă sârguincioasă colectivă, de încredere, fără tensiuni şi traume psihice. Lecţia, gândea el, trebuie să fie nu numai un mijloc de dobândire a unui cuantum de cunoştinţe noi de către elevi, ci mai ales un prilej de a le transmite învăţătura

132

cealaltă, sufletească pe care le-o oferea cu dărnicie Domnu’ Trandafir elevilor săi. Învăţătura sufletească la care face referire Sadoveanu era educaţia, latura afectiv-educativă a actului didactic în ansamblu, realizat prin lecţii. Lui Dumitru Dascălu i s-au limpezit şi câteva idei călăuzitoare asupra modului cum trebuie realizat un învăţământ educativ: - cunoştinţele să fie transmise clar şi cu convingere, adică însoţite de căldura inimii, pentru a ajunge la minţile şi inimile elevilor; - pregătirea spirituală şi afectivă a elevilor pentru receptarea noilor informaţii, în sensul că uşile şi ferestrele minţii lor să fie larg deschise pentru a putea pătrunde lumina învăţăturii; - trăirile sufleteşti ale dascălului, vibraţiile lui emoţionale se transmit elevilor şi devin stimuli care susţin energetic activitatea de învăţare; - antrenarea tuturor elevilor pe întreg parcursul lecţiei în activitatea de dobândire a cunoştinţelor face din lecţie un proces activ şi eficient cu efecte benefice în plan educativ: le dezvoltă sârguinţa, capacitatea de a depune efort şi le consolidează atitudinea pozitivă faţă de învăţătură… Sunetul strident al soneriei ceasului deşteptător, potrivit să-l anunţe cu 10 minute înainte că e momentul să plece la şcoală, îl determină pe Dumitru Dascălu să-şi întrerupă reflecţiile metodico-pedagogice. Imaginile şi gândurile care bat la uşă pentru a fi eliberate din depozitul mnemic mai pot aştepta, gândeşte el. Punctualitatea este o regulă de comportament profesional care l-a călăuzit toată viaţa pe Dumitru Dascălu, şi de la care nu s-a abătut niciodată. În drum spre şcoală îşi mai orânduieşte încă o dată în minte ideile-jalon ale lecţiilor ce urmează să le predea. O întrebare însă îi revine tot mai frecvent în minte şi îi provoacă o stare de nelinişte: ce se va întâmpla după fatidica dată de 1 septembrie? Gerul, care în timpul nopţii s-a mai înăsprit, îl sileşte să grăbească paşii şi să ajungă mai devreme la şcoală, unde îl aşteaptă o nouă zi de muncă.

133

IZGONIREA

În zilele luminoase şi călduroase ale lunii iunie în viaţa şcolii se petrec cele mai multe şi mai importante evenimente. Se face bilanţul muncii la festivitatea de încheiere a anului şcolar, se acordă premii elevilor sârguincioşi şi celor ce au obţinut rezultate notabile la concursurile şcolare, are loc selecţia viitorilor elevi ai claselor a IX-a, încep probele examenului de bacalaureat, cadrele didactice se pregătesc pentru concediul de vară etc. Pentru Dumitru Dascălu luna lui cireşar are o mare încărcătură emoţională. O bună parte dintre elevii evidenţiaţi şi premiaţi la olimpiade provin din clasele lui iar clasa la care-i diriginte este cotată ca cea mai bună din şcoală, cu mulţi elevi ce au media generală peste 9, cu cele mai puţine absenţe nemotivate şi nici o notă scăzută la purtare, iar în raportul directorului prezentat în faţa elevilor, a cadrelor didactice şi părinţilor, elevii lui au fost menţionaţi ca având sala de clasă cea mai bine gospodărită şi fără nici un fel de stricăciuni. Aşa i-a plăcut dintotdeauna lui Dumitru Dascălu să-şi facă datoria cu dăruire şi responsabilitate, călăuzit de conştiinţa profesională şi de o corectă înţelegere a menirii sale ca educator. Angrenat până peste cap în activităţile specifice sfârşitului de an şcolar şi-a dat seama abia când a încasat salariul pe concediu că îndeletnicirea sa de dascăl s-a încheiat, că i s-a întocmit dosarul de pensionare fără ca el să ceară acest lucru. Bunii săi colegi de catedră pe care i-a călăuzit şi ocrotit, s-au repezit ca păsările de pradă să preia clasele la care el a predat, acestea fiind colective bine formate şi închegate. Nu l-au întrebat nici de formă dacă ar dori să-şi continue activitatea măcar la o clasă. Alţi colegi de-ai lui, care ştiau

134

să-şi mlădieze coloana şi să picure miere în glas au obţinut prelungiri de activitate cu norme întregi sau cu grupuri de ore, ani de-a rândul.

El… În nopţile fără somn, împovărate de gânduri şi întrebări, Dumitru Dascălu încerca să-şi amintească modul cum îşi imaginase el momentul inevitabil al pensionării. Un eveniment trist pentru cel aflat în situaţia de a părăsi scena vieţii active, marcat de o sărbătorire emoţionantă organizată de conducerea şcolii, cu cuvinte calde rostite de colegi în astfel de ocazii şi cu o cupă de şampanie, însoţită de urările de sănătate şi o pensie liniştită şi îndelungată. Aşa s-ar fi cuvenit să fie, aşa se proceda altădată… Dezgustat şi revoltat de modul ilegal şi necolegial în care s-a conspirat izgonirea lui din şcoala pe care a slujit-o cu devotament şi dragoste, a jurat să nu-i mai calce pragul, conştient fiind că nu ar putea suporta zâmbetele şi îmbrăţişările ipocrite ale unora dintre foştii săi colegi. A regretat însă, despărţirea de elevii cu care lucra cu dăruire şi cu care se înţelegea bine, uneori doar din priviri. Şi pentru ca cititorii acestor rânduri să nu îşi închipuie că înţelegerea din priviri este doar o figură de stil, iată şi dovezi: dacă de pildă, la intrarea în clasă el îşi îndrepta privirea spre coşul pentru gunoi, lângă care se aflau hârtii, elevul de serviciu se repezea să restabilească imediat ordinea în acel loc; sau, dacă tabla prezenta urme de murdărie datorate modului neglijent în care a fost ştearsă, simpla privire a lui Dumitru Dascălu determina intervenţia unui elev pentru a înlătura neajunsul. Exemplele ar putea continua. Elevii şi părinţii au regretat plecarea intempestivă a distinsului dascăl din şcoală. Nefiind la curent cu modul în care s-a petrecut scoaterea lui la pensie, unii părinţi l-au rugat să mai rămână în activitate, să le mai îndrume copiii măcar un an. Intrând în vacanţă nelimitată, răvăşit sufleteşte de noul său statut de om scos înafara vieţii active, trăind dramatic sentimentul inutilităţii, s-a refugiat pentru câteva luni la ţară, în satul natal. Acolo a sperat să-şi afle liniştea sufletească îngrijindu-se de casa părintească, pe care a neglijat-o în ultimii ani, şi de grădina părăginită. Munca fizică şi expunerea zile de-a rândul la soare, i-au redat puţin câte puţin starea de bine a organismului, o mai mare mobilitate

135

în mişcări şi l-au distras de la gândurile şi trăirile ce i-au înnegurat sufletul în ultima vreme. În clipele de răgaz, în zilele de sărbătoare şi în cele cu vreme nefavorabilă citea şi îşi făcea însemnări. Cine ştie? Poate vor folosi cândva. De câţiva ani i-a încolţit ideea de a încredinţa hârtiei gândurile, preocupările, trăirile şi sentimentele izvorâte din îndelungata sa activitate didactică. Încearcă să se convingă pe sine că experienţa sa la catedră, aprofundarea studierii unor laturi ale personalităţii umane, abordarea unor aspecte fundamentale ale actului educaţional ar putea constitui subiecte ale unor lucrări sau chiar cărţi. Sfârşitul verii şi începutul toamnei l-au găsit pe Dumitru Dascălu în cadrul liniştit şi tern al vieţii rurale. De câteva zile însă era încercat de o stare de nelinişte, de o uşoară agitaţie, asemenea păsărilor care, prin intermediul unor radare proprii presimt apropierea furtunii. Aceste trăiri palide, abia perceptibile, i-au amintit lui Dumitru Dascălu că în mod obişnuit la acea dată se afla la şcoală în vâltoarea activităţilor care preced începutul noului an şcolar. Pe moment a fost tentat să lase totul baltă, să se arunce în primul autobuz care să-l ducă la oraş. Dându-şi seama că de prezenţa lui nu mai are nimeni nevoie, cu sufletul îndurerat a revenit la realitatea pe care refuză încă să o accepte. În ziua începerii cursurilor a suferit efectiv pentru că nu este alături de elevii săi iar în noaptea care a urmat somnul i-a fost tulburat de fel de fel de vise. Se făcea că nu poate ajunge la şcoală din cauza durerilor din piciorul stâng şi nu apărea nici un taxi care să-l salveze; în scurtul răgaz de somn chinuit care a urmat a visat că făcea apelul la clasa lui în care erau prezenţi doar doi elevi, ceilalţi refuzând să intre în clasă pentru că nu-l mai voiau pe el diriginte; în altă secvenţă de dormitare se făcea că discuta aprins cu directorul pentru că îi luase clasele lui şi-i dăduse altele… Tulburat de coşmaruri, a renunţat la încercările de a dormi şi a început să citească. Abia spre ziuă a reuşit să prindă o frântură de somn liniştit. Când a revenit la locuinţa sa din oraş, motanul i-a făcut o primire neaşteptat de rece, parcă reproşându-i că l-a lăsat atât de mult timp în grija unei vecine. Odihnit spiritual, şi-a consacrat cea mai

136

mare parte a timpului lecturii şi scrisului. Orele de veghe nocturnă datorate insomniei le folosea pentru însăilarea mentală a unor idei, pentru elaborarea unor scenarii, pentru readucerea în memorie, din străfundurile subconştientului, a unor date, fapte, evenimente aparent uitate, iar după două-trei ore de somn furat, se aşeza la masa de scris. Acesta era timpul cel mai productiv, nestingherit de zgomotele străzii şi ale vecinilor. Timp de vreo doi ani după ce a întrerupt legătura cu şcoala mai primea câte un apel telefonic de la vreun fost elev care îi cerea îngăduinţa să-l viziteze. Se bucura că îşi mai aminteau de el cei cărora le-a fost părinte spiritual şi le-a deschis drumul spre viaţă, spre lume. Treptat şi aceste rare şi sporadice relaţii cu lumea şcolii au încetat, constatând cu mâhnire că a fost dat uitării. Dacă este adevărată aserţiunea că totul se uită, înseamnă că trebuie să persevereze în dorinţa sa de a lăsa în urmă ceva ce rezistă veşniciei: câteva cărţi care să-i poarte numele.

137

SANCŢIUNEA

Două întrebări obsedante îi stăruie în minte şi nu le poate îndepărta, ca pe nişte muşte ce ţin cu orice preţ să-i intre în ochi. A greşit cu adevărat? Şi dacă a greşit, când şi unde s-a produs aceasta?

Dumitru Dascălu îşi analizează minuţios şi exigent activitatea de diriginte din ultimul său an de dăscălie, asemenea unui procuror, stăpân pe meserie, care este ferm hotărât să facă lumină într-o gravă şi complicată cauză penală.

Cu răbdarea şi echilibrul ce îl caracterizează, o ia iar şi iar de la capăt. Aşadar, cu un an înainte de a-i veni sorocul de pensionare, i s-a repartizat (aceasta fiind şi dorinţa lui, în speranţa că îşi va prelungi activitatea), dirigenţia la o clasă a IX-a. 36 de adolescenţi, băieţi şi fete, în majoritate proveniţi din mediu rural, l-au întâmpinat în prima lor zi de elevi normalişti, ridicându-se în picioare şi răspunzându-i la salut într-un cor nesincronizat şi pe mai multe tonuri. O privire de ansamblu de câteva secunde asupra clasei nu i-a oferit dirigintelui decât o imagine palidă asupra elevilor săi. Un grup de copii deşiraţi, constituit aleatoriu, cu chipuri adolescentine şi cu ochi cercetători, îmbrăcaţi felurit, după posibilităţile şi gusturile părinţilor.

– Vă rog să luaţi loc! – i-a invitat cu glas domol dar hotărât dirigintele. După cum aţi aflat numele meu este Dumitru Dascălu şi am fost desemnat diriginte la clasa voastră. La strigarea catalogului, auzindu-şi numele elevii se ridicau în picioare, spuneau localitatea de unde sunt, numele şi ocupaţia părinţilor, precum şi numărul copiilor din familie. Abia după această cunoaştere protocolară, Dumitru Dascălu le-a spus elevilor săi cum să se comporte în timpul orelor, în recreaţii, în internat, în afara şcolii, ţinuta vestimentară pe care trebui să o aibă elevii normalişti ş.a.

138

Cele mai ferme cerinţe formulate au vizat atitudinea elevilor faţă de învăţătură şi frecvenţă. Le-a amintit că părinţii i-au trimis la şcoala normală şi fac mari eforturi financiare pentru întreţinerea lor, ca ei să înveţe cu stăruinţă, să obţină rezultate bune cu care ei, părinţii, să se mândrească. A insistat apoi, în pomelnicul său de exigenţe, asupra frecvenţei, stabilind şi un barem maxim pentru absenţele nemotivate. Astfel, elevilor care vor avea mai mult de 4 absenţe nemotivate, le va scădea nota la purtare cu un punct pe trimestrul respectiv.

Deşi îl ascultau cu atenţie, cel puţin aşa i se părea lui Dumitru Dascălu, pe chipurile unor băieţi se puteau citi semne de îndoială că lucrurile se vor petrece chiar aşa. „Am mai auzit noi asemenea promisiuni şi de la alţi diriginţi şi nu ne-am speriat” – păreau să spună mutrişoarele lor cu uşoare pete mai întunecate deasupra buzei superioare şi cu privirile alunecând discret spre rândurile de bănci unde erau aşezate fetele.

Un alt aspect al comportamentului normalist, la care Dumitru Dascălu ţinea foarte mult, era meditaţia, adică timpul destinat studiului individual pentru elevii interni. Mai păstrează în minte felul în care se desfăşura pregătirea temelor la şcoala normală la care a învăţat el. Într-o linişte deplină îşi pregătea cu conştiinciozitate lecţiile, citea mult şi lupta pentru a se situa pe primele locuri la învăţătură în ierarhia clasei. Şi a reuşit.

Acum, când le vorbeşte elevilor săi despre importanţa meditaţiei în pregătirea temelor îi este teamă că nu-i suficient de convingător şi de aceea şi-a propus să-i viziteze în zile şi la ore diferite spre a se încredinţa că cerinţele sale sunt respectate.

În îndelungata sa activitate de profesor şi diriginte, profesorului Dascălu i s-au cristalizat câteva idei pedagogice călăuzitoare pe care le va împărtăşi şi mai tinerilor săi colegi. El este convins că în profesia didactică autoritatea educatorului este condiţia fundamentală pentru înfăptuirea, la cote optime, a actului paideic. Are în vedere autoritatea întemeiată pe calităţi profesionale şi morale şi nu cea impusă prin violenţe verbale şi fizice. Cine nu are capacitatea de a se impune în faţa clasei de elevi, nu are ce căuta în sfera activităţii educative – gândeşte el.

139

Pregătirea psihopedagogică şi metodică a oricărui profesor, şi mai cu seamă a celor ce sunt şi diriginţi, este considerată de Dumitru Dascălu cea ce-a doua condiţie de căpătâi pentru desfăşurarea activităţii educative. Educaţia copiilor şi adolescenţilor nu se poate face după inspiraţia şi dispoziţia de moment sau după ureche.

Ca în toate activităţile umane ce se realizează pe o durată mai mare de timp, perseverenţa şi consecvenţa sunt alte două calităţi ce trebui să se afle în zestrea personalităţii profesorului diriginte. Aceasta înseamnă că orice demers educativ trebuie să fie continuat până la finalizarea lui, indiferent de dificultăţile apărute pe parcurs, iar exigenţele privind activitatea şi conduita elevilor să fie puse în practică şi îndeplinite.

Educatorul adevărat, cu vocaţie pentru activitatea didactică, va şti să realizeze un echilibru între exigenţă şi toleranţă, va simţi când să fie înţelegător şi concesiv cu elevii şi când să-i certe şi să fie intransigent. Dumitru Dascălu este adeptul îndemnului de sorginte populară care spune: „pe copil să-l lauzi în public şi să-l cerţi între patru ochi”.

Trimestrul I s-a scurs repede, fără evenimente deosebite.

Colectivul clasei începuse să prindă contur, să se manifeste ca un organism microsocial în plin proces de dezvoltare. Elevii se dovedeau din ce în ce mai silitori la învăţătură şi se fereau, ca de foc, să facă absenţe nemotivate. Se îngrijeau de ordinea şi curăţenia din sala de clasă, la înzestrarea căreia părinţii contribuiseră fără rezerve.

În ajunul vacanţei de iarnă, când a făcut bilanţul activităţii pe trimestrul I, la stabilirea notelor la purtare Dumitru Dascălu s-a aflat într-o mare dilemă. O elevă care avea note foarte bune la învăţătură depăşea numărul absenţelor nemotivate şi, potrivit regulii stabilite, era obligat să-i scadă nota la purtare. În acest caz eleva respectivă pierdea dreptul de a lua premiu la sfârşitul anului şcolar. Pe de altă parte, ar fi dorit din tot sufletul să evite un asemenea eveniment neplăcut, dar în acest caz şi-ar fi încălcat cuvântul dat, ar fi dovedit inconsecvenţă şi lipsă de fermitate, ceea ce i-ar fi lezat grav autoritatea şi credibilitatea. Punând în balanţă cele două variante, a

140

optat pentru aplicarea regulii stabilite. Cu nota 9 la purtare eleva în cauză nu a luat premiu deşi a avut media cea mai mare din clasă.

Se pare că hotărârea dirigintelui de a respecta riguros regulile stabilite nu era pe placul tuturor elevilor, dar a avut efecte benefice în plan educativ. Clasa lui Dumitru Dascălu a început să se remarce tot mai mult prin conduită disciplinată, prin ţinută vestimentară corectă, prin rezultate tot mai bune la învăţătură, prin aspectul îngrijit al sălii de clasă, prin frecvenţă foarte bună, astfel că, până la încheierea anului şcolar, era apreciată ca fiind cea mai bună dintre cele patru clase a IX-a.

Întâmplarea relatată şi efectele ei l-au condus pe Dumitru Dascălu la o preţioasă concluzie pedagogică: în educaţie, ca şi în chirurgie, trebuie procedat ferm pentru extirparea cangrenei şi evitarea extinderii răului. Toleranţa excesivă este extrem de periculoasă în educaţia familială, şcolară şi socială.

În toamna aceluiaşi an, în împrejurări pe care ar dori să le uite, Dumitru Dascălu s-a pensionat. Catedra lui, inclusiv dirigenţia, a fost preluată de un coleg cu mai puţină experienţă şi cu o viziune mai lejeră asupra rigorilor pregătirii viitorilor învăţători. Foştii lui elevi s-au bucurat că aveau mai multe libertăţi, că exigenţele privind pregătirea psihopedagogică şi practică se situau la cote convenabile lor, iar de primul lor diriginte au uitat.

La întâlnirile întâmplătoare cu colegii care predau la fosta lui clasă Dumitru Dascălu afla lucruri care îl mâhneau. Clasa pe care o pornise pe un drum bun îşi pierduse locul fruntaş între clasele paralele, interesul faţă de învăţătură şi starea disciplinară a elevilor scăzuseră dramatic. Pentru Dumitru Dascălu marea surpriză a venit atunci când foştii lui elevi au organizat banchetul de absolvire, la care nu l-au invitat. Gestul lor l-a uimit şi l-a durut. Ar fi dorit să-i vadă cum arată la graniţa dintre adolescenţă şi tinereţe, să le adreseze câteva cuvinte asupra cărora meditase îndelung, să se bucure împreună cu ei că au ajuns la acest moment crucial din viaţa lor.

Resemnat, au început să-l asalteze întrebările, gândurile, frământările în legătură cu atitudinea foştilor săi elevi pe care nu reuşea să o înţeleagă. Neinvitarea la banchet să fi fost un mod de a-l sancţiona pe cel ce cu dăruire şi cu dragoste de părinte le-a călăuzit

141

primii paşi pe drumul formării ca viitori educatori? Sau o formă copilărească de răzbunare faţă de atitudinea sa de dascăl exigent şi drept? A suferit pentru că acei tineri nu au înţeles un adevăr simplu dar esenţial: în educaţie iniţiativele şi acţiunile dirigintelui nu pot fi întotdeauna în consonanţă cu preferinţele şi dorinţele elevilor pe care îi îndrumă. Experienţa profesională şi viaţa îi vor învăţa pe foştii săi elevi şi acest lucru…

Obsedanta şi agasanta întrebare continuă să-l macine pe Dumitru Dascălu: unde a greşit? Dar oare a greşit cu adevărat?

142

AVENTURĂ

Încă de la primele ore ale dimineţii ziua se arăta a fi frumoasă. Cerul senin, pigmentat din loc în loc cu mici pete de nori ca nişte clăbuci, soarele ridicat la câteva suliţe deasupra orizontului trimitea peste oraş raze călduţe şi gălbui de toamnă târzie. Frunzele copacilor aşternute pe pământ foşnesc trist sub paşii trecătorilor. Vremea prielnică este pentru toată lumea o invitaţie la evadarea din spaţiul închis şi înghesuit al locuinţelor de bloc, pentru o plimbare sau pentru diverse treburi. Trezit la puţine ore după miezul nopţii, Dumitru Dascălu (Dede, cum îi prescurtau numele colegii), aproape nonagenar, aşteaptă cu ochii pironiţi în tavan ivirea zorilor. Timpul care îl mai desparte de începutul unei noi zile se scurge cu încetineală, fapt care îl nemulţumeşte profund. De când a rămas singur, nopţile au devenit pentru el un calvar. Când vederea îl ajuta citea şi timpul trecea mai uşor. Cărţile din mica lui bibliotecă le-a citit şi răscitit. Nici la televizor nu mai poate privi prea mult tot din cauza vederii slabe. Radioul nu-i mai este de nici un folos, de când şi-a pierdut auzul. Astăzi s-a ridicat din pat odată cu răsăritul soarelui, hotărât să iasă din casă, lucru pe care nu l-a mai făcut cam de mult, să se bucure de vremea frumoasă şi să ajungă, cum o putea, la un vechi prieten care locuieşte într-un cartier mărginaş, unde are o locuinţă pe pământ. Nu s-au mai văzut de aproape un an şi îi este dor să mai depene împreună amintiri, să mai afle noutăţi şi să îndepărteze, măcar pentru câteva ore, urâtul singurătăţii.

143

Pregătirile pentru această temerară călătorie, o adevărată aventură pentru orice om atins de aripa nefastă a decrepitudinii, le face cu tot dichisul: hainele cele mai bune scoase din şifonier, impregnate cu miros înţepător de naftalină, ghetele cam scâlciate, de o vârstă incertă, pălăria gri asortată la pardesiul decolorat şi tocit, croit după moda anilor ’80, mănuşile pentru a-i diminua răceala necontenită a mâinilor osoase, umbrela (niciodată nu se ştie cum va evolua vremea) şi bastonul, nelipsitul său sprijin de care nu se mai poate dispensa şi pe care i l-au făcut cadou colegii când s-a pensionat. Înainte de a ieşi pe uşă, în oglinda înceţoşată şi-a mai revizuit încă o dată aspectul vestimentar, treabă de care altădată se îngrijea Mărioara, tovarăşa lui de viaţă, Dumnezeu s-o odihnească. Ce inspecţie riguroasă îi făcea ea înainte ca el să plece undeva! Chiar dacă trebuia să meargă doar până la piaţă, cale de o staţie de tramvai, el trebuia să arate impecabil. Uneori, când era grăbit sau abătut, refuza să-i accepte pretenţiile şi atunci se iscau discuţii şi reproşuri. I se pare că şi acum o mai aude: „Că aşa eşti tu, încăpăţânat şi neglijent. Puţin îţi pasă dacă arăţi ca un salahor şi nu ca un domn, cunoscut şi respectat. Că lumea pe mine mă condamnă, nu pe tine. Zice că eu nu sunt gospodină şi nu mă îngrijesc de felul cum iese în lume soţul meu, care nu este un fitecine”… De mai bine de un sfert de veac nu mai are cine să-l certe, să-i poarte de grijă, să-l alinte cu mâncăruri felurite şi gustoase, să-i facă tot felul de prăjituri după care el se dădea în vânt, să-i aline rănile sufleteşti produse de loviturile vieţii… Mergând gârbovit şi cu paşi târşâiţi spre staţia de tramvai, nimeni nu îl ia în seamă, întâlneşte numai figuri necunoscute, ca şi cum s-ar afla într-un oraş străin. De fapt, nu-l mai miră acest lucru. Acum 20 – 25 de ani când mergea pe stradă sau când ieşea în parc să-şi încânte privirile cu arborii ornamentali şi cu florile multicolore, să inspire în voie aerul proaspăt şi parfumat, întâlnea la tot pasul foşti colegi, cunoscuţi, foşti elevi, avea cu cine schimba o vorbă, privea cu îngăduinţă şi simpatie jocurile gălăgioase ale copiilor veniţi aici cu părinţii sau bunicii, încercând astfel să-şi stingă dorul de proprii nepoţi, aflaţi la mii de kilometri distanţă de ţară.

144

De câţiva ani, de când suferinţele şi neputinţele s-au înmulţit este nevoit să stea mai mult în casă iar relaţiile cu lumea s-au redus dramatic. Mulţi dintre foştii colegi au părăsit această lume iar vechile cunoştinţe s-au împuţinat şi ele. Ajuns în staţie, nu are curajul să pătrundă în mulţimea de călători care aşteaptă tramvaiele, troleibuzele şi microbuzele. Nemaifiind oră de vârf, o bună parte dintre acestea s-au retras la depou şi garaje iar puţinele care au mai rămas pe traseu sosesc în staţie la intervale mari. Bătrânul aşteaptă răbdător să se mai rărească gloata ca să poată urca şi el într-un troleibuz cu care să meargă până în Tg. Cucu de unde urmează să ia alt troleu care să-l ducă la destinaţie. După două, trei încercări ratate din cauza bulucelii de la uşile de urcare, el fiind îmbrâncit şi dat la o parte, a reuşit în cele din urmă să se urce într-un troleibuz. Soarele se apropia de crucea zilei când a ajuns în nodul de circulaţie din Tg. Cucu. A aşteptat mai întâi acolo sosirea troleibuzului care să-l ducă până la prietenul său. Dificultăţile de vedere îl împiedică să vadă de la distanţă numerele afişate pe parbrize. Trebuie să întrebe mereu pe altcineva ce număr de troleibuz soseşte în staţie. Agitaţia şi înghesuiala, precum şi graba şoferilor, l-au făcut să rămână multă vreme în acel loc. Sătul de atâta aşteptat şi de stat în picioare, şi-a amintit că este un tramvai care îl poate duce până în apropierea străzii unde locuieşte amicul său. Cu paşi mărunţi şi nesiguri s-a îndreptat într-acolo. Ca un făcut, şi aici era lume multă, nerăbdătoare să prindă un loc în tramvaiele care soseau. Între timp, soarele trecuse bine de cumpăna zilei încălzind cu multă dărnicie aerul şi asfaltul. Lui Dumitru Dascălu i se făcuse cald şi îl încerca o stare de oboseală, mai ales în picioare, şi de uşoară ameţeală. A început să caute cu privirea un loc unde s-ar putea aşeza să se odihnească puţin. O doamnă tânără i-a oferit locul pe unica bancă existentă în staţie. Moleşit de căldura razelor piezişe şi de oboseala acumulată, a aţipit, sau doar i s-a părut lui, fapt este că, revenind în realitate, a observat că astrul zilei alunecase binişor pe jumătatea a doua a drumului său spre asfinţit.

145

Gândurile au început să i se învălmăşească şi să-l neliniştească. După multe ore de când a plecat de acasă nu ajunsese nici la jumătatea drumului spre destinaţie. Când a trecut atâta timp? Altădată ajungea una, două la bunul său amic sărind dintr-un tramvai în altul sau dând fuga după cel ce era gata să plece din staţie. Acum… Acum stă şi chibzuieşte dacă mai are timp să ajungă în cartierul mărginaş, să stea câteva ore împreună cu prietenul său de o viaţă, sau să se întoarcă acasă. Inima îl îndeamnă să-şi continue drumul pentru că nu se ştie când va mai fi o zi atât de frumoasă, atât de potrivită pentru o plimbare. Gândurile însă îl avertizează că înserarea l-ar putea prinde pe drum, ceea ce pentru vederea lui puţină înseamnă o adevărată catastrofă. Aflat în această dilemă şi analizând cu încetineală alternativele, câteva dintre vagoanele de tramvai cu care se poate întoarce acasă i-au trecut pe sub nas şi în staţie au început să se adune iar mulţi călători. L-a ajutat un tânăr binevoitor (mai sunt şi din aceştia, gândi el) să se urce în tramvaiul de întoarcere iar un adolescent i-a oferit locul. Cu puterile sleite şi cu golul în suflet că nu şi-a dus până la capăt îndelungata sa dorinţă, a început să deşire încă un fir din ghemul amintirilor… Când familia îi era întreagă, când cei doi copii erau sub aripile grijulii şi ocrotitoare ale lor, ale părinţilor, când activitatea didactică le absorbea cea mai mare parte din timp şi din energie, viaţa le era burduşită de griji, sensuri şi idealuri. Şi era bine… Furat de amintirile care îl asaltaseră, era pe punctul să depăşească staţia de coborâre. De această dată l-a ajutat să se dea jos din tramvai o fetişcană potrivit de înaltă, dar vânjoasă şi parfumată, cu un chip asemănător cu al soţiei, aşa cum era ea când a cunoscut-o ca adolescentă şi s-a îndrăgostit de ea pentru totdeauna. Câţi ani or fi trecut de atunci? Iar le-a pierdut şirul. Un scurt popas pe o bancă aflată pe marginea interioară a trotuarului l-a ajutat să se odihnească, privind şuvoiul de lume ieşită la plimbare sau după treburi, care se scurgea în ambele sensuri.

146

Culoarea purpurie apărută pe cer înspre apus îi aminteşte lui Dumitru Dascălu că soarele se pregăteşte să-şi încheie celestul drum şi că în curând umbrele înserării vor pune stăpânire pe întreaga fire… Cu ultimele puteri, porneşte spre blocul în care vieţuieşte de aproape o jumătate de veac, spre locuinţa în care nu îl aşteaptă nimeni şi în care îşi duce povara anilor şi crucea singurătăţii. Scrisorile şi fotografiile primite de la copii şi nepoţi, aflaţi peste mări şi ţări, sunt puţinele raze de bucurie care îi luminează, din când în când, sufletul înnegurat.

147

DOAMNĂ

Cu puţin timp în urmă treburile m-au mânat în lumea satului, lume în care m-am născut şi în care mi-am petrecut anii copilăriei şi adolescenţei. Acolo am întâlnit o femeie nonagenară care, la această venerabilă vârstă, are o limpezime a minţii demnă de invidiat de către mult mai tinerii ei consăteni, care este la curent cu evenimentele ce au loc în ţară şi în lume, deşi nu are decât o biată sursă de informare, un aparat de radio cu baterii. Această femeie vrednică de toată stima şi admiraţia m-a pus la punct în momentul în care i-am adresat banala şi uzuala întrebare: Ce mai faceţi, doamnă Cristea? Este drept că în mica localitate în care ea şi-a petrecut viaţa, acest mod de adresare nu este folosit decât în cazuri şi în împrejurări deosebite. Ţaţă, mătuşă, lele, bunică sunt modurile de adresare cel mai des folosite şi de aceea exprimarea mea nu a fost bine primită. După ce m-a şfichiuit cu răspunsul că dumneaei, Miluţa Cristea, nu este doamnă, mi-a vorbit despre drama ei de om al satului că nu mai poate munci măcar grădina (destul de mare), că e nevoită să se târască sprijinindu-se în două beţe până la straturile cu legume şi zarzavaturi pentru a le plivi şi a le afâna ţărâna de la rădăcină. De ce nu puneţi pe cineva să facă aceste treburi? – am încercat eu o întrebare. - Mai întâi că nu găseşti pe acel cineva dispus să vină la muncă iar dacă totuşi îl găseşti, află, dragă domnule că nimeni nu face treaba cu tragere de inimă, aşa cum ai dori, chiar dacă îl plăteşti cât nu face. Şi apoi îţi închipui dumneata că eu pot să stau cu mâinile-n sân când văd că grădina este invadată de buruian, când puişorii, puţini câţi sunt, umblă ţiuind după mâncare, când dudăul creşte în urma ploilor cât casa?

148

Mărturisesc că am fost puţin şifonat în orgoliul meu de intelectual de felul în care mi s-a respins încercarea justificată de a fi politicos cu o femeie vârstnică, demnă de stimă şi care poartă în spate povara celor 92 de ani. Fără intenţia de a-i dezaproba reacţia, am înţeles că este atitudinea femeilor de la sate, a acelor roabe ale pământului şi ale treburilor gospodăreşti, care îşi macină tinereţea şi frumuseţea dând naştere şi crescând mulţi copii, câţi dădea Dumnezeu, care adeseori nu se bucurau de înţelegerea şi ajutorul soţilor ahtiaţi după avere ori căzuţi în patima băuturii. Această întâmplare mi-a amintit de un alt fapt petrecut cu mulţi ani în urmă. Mă aflam în toiul verii într-un sat tot din ţinutul Moldovei, în casa unor gospodari trecuţi mult de vârsta tinereţii. Interiorul, bătătura şi grădina străluceau de ordinea şi vrednicia stăpânilor. La un moment dat, am observat că bătrâna era imobilizată în poziţie şezândă pe o laiţă şi având în faţă o masă iar bărbatul îi dădea totul la mână pentru a servi musafirii. Ea ştergea paharele, tăia ştrudelul cu mere abia scos din cuptor, ea punea în farfurioare dulceaţa de nuci verzi şi turna în păhărele ţuica parfumată de cireşe. M-a impresionat în chip plăcut modul în care gazdele se ajutau şi se înţelegeau, şi am fost de-a dreptul uimit când am aflat că această femeie vârstnică ce nu se mai putea folosi de picioare se deplasa pe mâini şi pe genunchi pentru a rezolva treburile casnice şi pentru întreţinerea culturilor din grădina de zarzavat. Situaţia prezentată mi-a adus în memorie şi alte imagini. În anii îndepărtaţi ai copilăriei eram martor la scene aparent obişnuite, frecvent întâlnite. Atunci, cu naivitatea şi puţinătatea minţii care mă caracterizau nu le înţelegeam adevărata dimensiune şi, pentru că le vedeam destul de des, mi se păreau fireşti. Întâlneam femei cu o traistă burduşită pe un umăr, cu un copil înfăşat în braţe şi cu altul de 2-3 ani ţinându-i-se de fustă, cu sapa sprijinită pe celălalt umăr, cu o vacă sau un viţel de curmei care era mânat din urmă de un alt copil de 4-5 ani, femei care trezite cu două ceasuri înainte de ivirea zorilor, pregătiseră demâncarea pentru la câmp şi cele necesare pentru copii, porneau la prăşit, în arşiţa

149

începutului de vară, când păpuşoii, fasolele, sfecla sau soreanca ţipau să fie scoase din buruianul ce le sufoca. La câmp, la umbra improvizată dintr-o basma sprijinită pe nişte beţe, copiii lăsaţi la capătul ogorului în grija celui mai mărişor, se jucau în legea lor, dormeau, se murdăreau, până când biata mamă se îndura să întrerupă prăşitul pentru câteva momente ca să-l alăpteze pe cel mic şi să-i ogoiască pe ceilalţi. Apa, atât de necesară în zilele toride de vară, era adusă într-un cofăiel de copilul mai mărişor, de la un izvor aflat la mare distanţă şi care se încălzea în scurtă vreme chiar dacă era ţinută la umbră… La întoarcerea spre casă, în lumina tot mai palidă a sfârşitului de zi, gândurile mi se învârteau şi se ţeseau în jurul spuselor nonagenarei Miluţa Cristea, rotunjindu-se într-o idee care mi se limpezea de mai multă vreme. Femeile de la sate sunt acelea care, prin martiriul lor, sfinţesc cu hărnicia, priceperea şi harul lor gospodăresc casele şi familiile rurale, fapt pentru care, alături de toate doamnele, merită acest apelativ. Ele sunt Doamne şi Prinţese ale pământului, dătătoare de vieţi pentru perpetuarea vieţii, sunt făuritoare ale veşniciei, în faţa cărora se cuvine să ne înclinăm şi să le sărutăm mâinile arse de soare şi bătătorite de muncă.∗

∗ Publicat în Viaţa Botoşanilor, 6 – 12 noiembrie 2005, sub titlul Martiriul femeilor de la sate.

150

RECUNOŞTINŢA

Definită ca „o obligaţie morală pe care cineva o are faţă de cel care i-a făcut un bine…”, recunoştinţa se constituie într-o trăsătură pozitivă de caracter, într-o trăire emoţională onorantă pentru cel ce o manifestă. A face bine unei persoane aflată în dificultate este un gest firesc, uman şi moral care, în mod la fel de firesc, ar trebui să declanşeze o reacţie de recunoştinţă din partea celui ce a fost ajutat. Viaţa a demonstrat însă că lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Zicala bine faci, bine găseşti induce ideea că binele trebuie răsplătit cu bine. Dar ce faci dacă binefacerea se repercutează cu opusul ei asupra celui ce a săvârşit-o?

Presa şi televiziunea semnalează situaţii în care relaţii de bună vecinătate, de prietenie, de rudenie se transformă în duşmănii pe viaţă din cauza unei binefaceri răsplătite cu rău. Tandemul binefacere-recunoştinţă ar trebui să se afle în deplină unitate şi armonie. Dar…

Un coleg de breaslă îmi povestea că a trăit o experienţă nefastă ce-i va fi de învăţătură pentru tot restul vieţii. Unei familii cu care era în relaţii de prietenie i-a împrumutat o sumă de bani când acesta se afla într-o situaţie limită. De atunci s-au scurs mulţi ani, familia respectivă a depăşit dificultăţile financiare, dar suma nu i-a mai fost restituită. Solicitările repetate făcute în termeni civilizaţi de a i se returna banii au rămas fără rezultat, ba mai mult le-au provocat datornicilor reacţii de nervozitate.

Mai poate fi vorba de recunoştinţă într-o asemenea situaţie? Nici vorbă! O întrebare stăruie totuşi în mintea colegului meu: cum i-o fi învăţând dăscăliţa datornică pe elevii ei să fie cinstiţi, corecţi, recunoscători? Cred că avea dreptate Pitagora când afirma că recunoştinţa este „o virtute greu de practicat”.

151

Fiecare dintre noi poate fi, în acelaşi timp, datornic şi beneficiar de recunoştinţă, adică ofertant şi primitor al acestui nobil şi preţios sentiment pe care Gh. Asachi îl numea „cel mai drept, cel mai dulce dintre sentimente”.

Binefăcătorului i se cuvine recunoştinţă pornită din inimă curată şi din cuget limpede. Dar cui trebuie să fim recunoscători? În afara binelui practicat în relaţiile interumane obişnuite, la care ne-am referit mai sus, rămânem veşnic datori cu recunoştinţă: - celor ce ne-au dat viaţă, ne-au crescut şi ne-au învăţat să navigăm pe apele învolburate ale existenţei;

- Divinităţii care ne călăuzeşte paşii şi ne ocroteşte; - pământului care ne suportă, ne hrăneşte şi ne oferă loc

pentru veşnica odihnă; - dascălilor care ne-au luminat minţile şi ne-au pregătit

pentru lupta cu dificultăţile vieţii; - soarelui care ne luminează şi ne încălzeşte pe toţi

deopotrivă. Este frumos şi uman ca semenii să-şi sară în ajutor unii altora

la nevoie. Numai că nu toţi beneficiarii ajutorului sunt de bună credinţă, cinstiţi, corecţi şi recunoscători, aşa cum rezultă şi din catrenul de mai jos:

Este firesc, este moral, este uman Să-ţi ajuţi semenul aflat la aman. Un lucru mă frământă, îmi dă de gândit: De ce, adesea, binele cu rău e răsplătit?

Recunoştinţa poate îmbrăca diverse forme: mulţumiri izvorâte din inimă şi adresate cu sinceritate binefăcătorului; respectul deosebit manifestat faţă de cel ce ţi-a sărit în ajutor; amplificarea sentimentului de îndatorare; disponibilitatea de a-i acorda ajutor binefăcătorului dacă se află în impas; rugăciuni adresate divinităţii pentru sănătatea celui care ţi-a făcut binele etc.

Cred că mulţumirile sincere reprezintă modul cel mai direct şi mai firesc de manifestare a recunoştinţei, modalitatea care nu este considerată suficientă de către unele persoane. Cu mulţi ani în urmă, în epoca de aur, ziarul Scânteia semnala atitudinea unui medic ce agrea moduri mai palpabile şi mai consistente de recunoştinţă din

152

partea pacienţilor. Când o bătrânică de la ţară în ziua externării a trecut pe la cabinetul medicului curant ca să-i mulţumească pentru că a pus-o pe picioare, acesta a bruscat-o într-un mod incalificabil, degradant pentru un slujitor al jurământului lui Hipocrate:

– Ştii ceva, bunică? De mulţumiri sunt sătul până aici – şi a ridicat o mână undeva deasupra capului – iar acasă am pudul plin de mulţumiri!

După 1989, odată cu instaurarea democraţiei de tranziţie, tot mai mulţi purtători ai halatelor albe aşteaptă (şi unii chiar pretind) recunoştinţe sub forma unor plicuri voluminoase, a unor cadouri scumpe, a unor servicii costisitoare etc. Această formă de recunoştinţă ce a cuprins ca o molimă persoanele aflate în demnităţi publice a căpătat şi un nume cu sonoritate urâtă şi cu iz penal – corupţie, cu care organele statului se fac că luptă şi care, în loc să scadă, înfloreşte.

Recunoştinţa trebuie să se manifeste ca o trăsătură de caracter ce înfrumuseţează personalitatea, îi conferă un plus de valoare şi îi dă o strălucire de metal preţios. Omul nu se naşte cu această însuşire sufletească, ea se învaţă, se dobândeşte prin educaţie. Recunoştinţa poate fi comparată cu o floare de o rară frumuseţe, dar firavă şi cu o viaţă scurtă. Şi mai are o caracteristică această floare numită recunoştinţă: nu creşte şi nu înfloreşte în suflete aride, în caractere schiloade şi în medii cu moralitate viciată.

153

CURIOZITATEA

Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) defineşte curiozitatea ca fiind „1. dorinţa de a cunoaşte (amănunţit) ceva nou sau neobişnuit; manifestare a interesului pentru un lucru deosebit; indiscreţie. 2. caracterul ciudat al unui lucru sau al unei fiinţe; lucru interesant care se întâlneşte rar; ciudăţenie, raritate”. (Ediţia a II-a, p. 253)

Începând cu un anumit nivel de evoluţie pe scară filogenetică, curiozitatea se manifestă şi la animalele superioare. Acest domeniu fascinant pentru biologii-cercetători nu face obiectul prezentului eseu. Abordarea curiozităţii, apreciată ca o însuşire general umană, cu valenţele ei pozitive şi negative, o facem cu scopul de a-i evidenţia valoarea formativ-educativă, fără a-i minimaliza unele aspecte şi efecte negative.

În dezvoltarea ontogenetică a fiinţei umane, curiozitatea apare foarte devreme. Cea mai timpurie manifestare la copil constă în explorarea vizuală şi tactilă a obiectelor din preajmă, înainte de însuşirea vorbirii şi a mersului. Stadiul următor constă în cercetarea multisenzorială a obiectelor şi fiinţelor cu care copilul vine în contact prin deplasarea în spaţiul de habitaţie şi în cel înconjurător apropiat. Copilul mic se aventurează în demersuri cognitive impulsionat de dorinţa de a afla natura obiectelor pe care le întâlneşte, utilitatea lor ludică şi elementele componente ale acestora. Scopul urmărit de el prin desfacerea jucăriilor şi a altor obiecte în părţile din care sunt alcătuite este nu de a le strica, aşa cum cred adulţii, ci de a le cunoaşte şi de a le adapta unor noi cerinţe de joc, numai de el ştiute, apărute spontan.

La vârsta maximei receptivităţi, când copilul dovedeşte o adevărată foame de cunoaştere a mediului ambiant, îi asaltează pe cei

154

din jurul său cu avalanşe de întrebări, stimulat fiind de curiozitatea sa nepotolită. Părinţii şi celelalte persoane din jur trebuie să-l încurajeze şi să-i susţină dorinţa de a cunoaşte lumea înconjurătoare. Curiozitatea infantilă reprezintă, neîndoielnic, premisa şi condiţia aspiraţiei sale de informare de mai târziu.

Dacă în primii ani de viaţă copilul nu manifestă interese cognitive, nu cercetează vizual, tactil şi motor obiectele cu care vine în contact, dacă se dovedeşte apatic şi lipsit de dinamism, părinţii trebuie să se alarmeze, să-şi pună probleme, să se îngrijoreze în legătură cu dezvoltarea fizică şi mentală a copilului lor şi să se adreseze unui specialist.

Făcând abstracţie de curiozitatea prozaică, întâlnită mai frecvent la persoanele cu puţină învăţătură şi cultură, pe care Voltaire o consideră o „slăbiciune comună a oamenilor”, întreaga cunoaştere are la bază curiozitatea, exprimată în dorinţa omului de a afla cât mai multe lucruri despre el: cine este, de unde vine, ce se află în proximitatea lui şi în univers, încotro se îndreaptă omenirea şi unde tinde să ajungă.

Curiozitatea epistemologică sau gnoseologică stă la baza cercetărilor ştiinţifice, tehnice şi din alte domenii, susţinându-le energetic şi emoţional. Curiozitatea este scânteia care aprinde flacăra investigaţiilor, care provoacă neliniştea şi febra căutătorilor de adevăruri ştiinţifice, a născocitorilor, ea fiind aceea care menţine tonusul şi forţa spirituală a oamenilor de ştiinţă. Datorită acestor virtuţi ale curiozităţii, G. Călinescu o consideră ca fiind „o însuşire a omului superior”.

Fără riscul de a greşi, putem numi curiozitatea o maladie generală ce stăpâneşte oamenii de toate vârstele, de toate nivelurile culturale, de pe toate meridianele globului. Doar conţinutul, gradul de intensitate şi scopurile urmărite o diferenţiază de la un individ la altul.

O întrebare cred că stă pe buzele celor mai mulţi dintre noi: e bine sau nu e bine să fim curioşi? Din punctul nostru de vedere considerăm că e bine dacă ea serveşte unor scopuri nobile, utile; şi e rău dacă seamănă zâzanie, bârfe, intrigi.

155

Cercetătorii în domeniile de vârf ale ştiinţei şi tehnicii mondiale, cei ce caută remedii împotriva maladiilor ce lovesc o parte tot mai mare a populaţiei globului, cei ce caută soluţii pentru sporirea resurselor de hrană pentru cele 7,5 miliarde de suflete ce populează planeta Pământ şi surse alternative de combustibil şi energie, cei ce îşi pun capacităţile creative în slujba prevenirii şi combaterii dezastrelor naturale etc., toţi aceştia sunt impulsionaţi de dorinţa de a afla şi dezvălui secretele lumii şi ale universului în care vieţuim.

Este rău şi degradant pentru condiţia de om cultivat şi civilizat să dovedeşti o curiozitate maladivă de a afla aspecte intime ale unei persoane sau ale unei familii cu scopul de a le face publice şi a le şantaja sau discredita. Despre această formă de curiozitate Blaise Pascal spunea: „nu e decât vanitate; cel mai adesea nu vrem să ştim decât ca să avem subiect de discuţie”.

Curiozitatea banală, otrăvită, răspândită în mediile cu nivel precar de educaţie şi cultură, constituie o trăsătură negativă de personalitate şi se manifestă frecvent la persoane lipsite de ocupaţie şi fără caracter. Probabil că la aceasta se referea M. Montaigne când afirma că este un „rău natural şi originar în om”.

156

ÎNTÂLNIRI EMOŢIONANTE

Sâmbăta, 12 martie 2005, s-a petrecut un fapt emoţionant şi îndelung aşteptat: întâlnirea cu primăvara. Evenimentul care mi-a umplut sufletul de lumină şi bucurie l-am trăit în călătoria mea la Tătăruşi, localitate ce îşi va aniversa în vara acestui an 140 de ani de la înfiinţarea primei şcoli, iar astăzi, găzduieşte Cercul pedagogic al învăţătorilor. Cum s-a petrecut întâlnirea cu Crăiasa anotimpurilor şi cu slujitorii învăţământului primar din zona Tătăruşi, aflaţi în cele ce urmează. Luna inaugurală a anotimpului ghioceilor, viorelelor, brânduşelor, a zarzărilor şi vişinilor înfloriţi ne-a oferit, în prima ei jumătate, viscole şi geruri mai ceva ca în toiul iernii, astfel că tradiţionalele şi frumoasele sărbători de 1 şi 8 Martie au avut parte de o vreme de coşmar. Motorul autoturismului Tico cu care mă deplasez toarce lin ca un motan tolănit pe sofa, răspunde cuminte la comenzi, fapt ce ne permite, mie şi companionului meu, prof. Lazăr Stan de la Studioul de radio Iaşi, să recepţionăm mesajele apropiatei primăveri şi să ne facem planuri pentru treburile ce urmează să le îndeplinim: lansarea cărţii subsemnatului Toamnă la Copou, în cadrul reuniunii metodice a învăţătorilor din patru comune, şi înregistrările destinate unui reportaj radiofonic menit să informeze ascultătorii despre evenimentele ce au loc la şcoala de centru Tătăruşi. Semnele apropiatei primăveri le percepem cu toate simţurile şi nu ne dăm seama, cu precizie, de unde vin ele: din strălucirea soarelui, din unduirea lină şi călduţă a vântului de miazăzi, din respiraţia aburindă a pământului, din sufletele noastre, sau din toate acestea la un loc.

157

Neîndoielnic, primăvara din inimile noastre este o trăire emoţională tonică amplificată şi de dialogul elevat şi amical pe care îl purtăm. Ajunşi în Paşcani, îl las pe tovarăşul meu de drum să mai răsfoiască volumul ce urmează să fie lansat iar eu mă deplasez, pentru puţine minute, la domiciliul colegului meu de şcoală normală, Costică Enea, pentru a-i oferi un exemplar din cartea recent apărută. Timpul scurt destinat vizitei la familia Enea nu ne permite să consumăm toate noutăţile şi întrebările ce survin în asemenea ocazii. Alintaţi de lumina şi căldura soarelui primăvăratic, ne continuăm călătoria spre Tătăruşi, pe drumul ce şerpuieşte printre ogoarele abia dezbrăcate de haina groasă de nea, care le-a protejat împotriva gerurilor năprasnice, prin satele aşezate de o parte şi de alta a şoselei. La destinaţie suntem aşteptaţi de directorul şcolii de centru, prof. Vasile Amarie, fostul meu elev de la Şcoala Pedagogică din Bârlad şi de alte cadre didactice care nu sunt angrenate în acţiunea metodică ce se află în plină desfăşurare. Până la finalizarea activităţilor din cadrul Cercului pedagogic, după care urmează lansarea cărţii, suntem invitaţi să vizităm şcoala şi anexele ei precum şi muzeul comunal, având ca ghid pe prof. de istorie Dumitru Gafiţa. Instalat în trei încăperi dintr-o anexă a şcolii, muzeul etnografic şi arheologic cuprinde exponate de certă valoare, de la documente ce aduc în lumina prezentului date şi evenimente din istoria localităţii şi a învăţământului, la obiecte de etnografie locală. Camera destinată exponatelor de arheologie şi numismatică oferă vizitatorilor şi câteva obiecte de cult: cărţi vechi bisericeşti şi icoane. După încheierea activităţii Cercului pedagogic, cei aproape 100 de învăţători sunt invitaţi în sala de festivităţi pentru a participa la lansarea cărţii Toamnă la Copou. În prezidiu, alături de autor iau loc: primarul comunei dl. Costel Iosub, directorul scolii Vasile Amarie şi responsabila Cercului pedagogic. Prof. Lazăr Stan şi-a ocupat un loc strategic, de unde să poată mânui după trebuinţă şi după voie reportofonul, nelipsitul său instrument de muncă gazetărească.

158

Momentul cultural s-a desfăşurat după un program standard. Prezentarea cărţii şi a autorului a fost făcută de către prof. Amarie care, din cele spuse, a dovedit că aderă ideatic şi emoţional la conţinutul ei, iar încheierea intervenţiei sale a stârnit aplauzele asistenţei când a rostit cuvintele: Vă felicit şi vă spun sărut mâna, domnule profesor Vasile Fetescu, pentru ceea ce ne oferiţi în cărţile dumneavoastră. Am uitat să spun că prezentatorul a arătat colegilor săi şi celelalte cărţi ale subsemnatului. În autoprezentarea pe care am făcut-o mi-am exprimat deplinul ataşament faţă de profesia de învăţător, am trecut în revistă grupele de teme care sunt dezvoltate în carte şi am dat citire textului de la pagina 81, Dăltuitorul în cuvinte, text care este un omagiu adus creatorilor de carte literară. Aproape toţi învăţătorii prezenţi în sală mi-au fost elevi şi poate de aceea tot ceea ce s-a spus despre autor şi despre carte a fost urmărit cu maxim interes iar cei ce au dorit să intre în posesia cărţii au fost mult mai mulţi decât numărul de exemplare pe care îl aveam. Convorbirile cu foştii elevi, care acum poartă cărunţia în podoaba capilară, momentul prelungit al acordării dedicaţiilor şi

159

autografelor, gustările apetisante şi delicioase, oferite din belşug de către gazde, toate au concurat la încheierea cum nu se poate mai plăcut a acestei minunate reîntâlniri cu Tătăruşii şi cu oamenii lui. Drumul de întoarcere spre Iaşi s-a făcut sub farmecul trăirilor afective puternice de la Tătăruşi şi al semnelor primăverii din natură şi din sufletele noastre. După puţine minute de la sosirea la Studioul de radio Iaşi, prof. Lazăr Stan a transmis, pe calea undelor, ascultătorilor săi fideli un microreportaj despre cele văzute, auzite şi trăite la Tătăruşi. Relatări mai ample au urmat în obişnuita sa emisiune din fiecare miercuri la orele prânzului. Vizita la Tătăruşi mi-a prilejuit întâlniri emoţionante cu lumina şi căldura primăverii, cu oamenii şi locurile de legendă ale celui ce a fost învăţătorul folclorist Alexandru Vasiliu Tătăruşi, al cărui portret domină prima sală a muzeului.

160

O BUCURIE TRISTĂ

S-au scurs 55 de ani de când absolvenţii leatului 1950 ai Şcolii Normale „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni – Dorohoi, cu diploma de învăţător în buzunar şi cu inimile inundate de fericire şi entuziasm, părăseau instituţia care i-a găzduit, i-a crescut, i-a format pentru profesie şi i-a pregătit pentru viaţă. Nerăbdarea şi încrederea cu care la acea dată se aruncau în vâltoarea vieţii neîncercaţii băieţi aflaţi la graniţa dintre adolescenţă şi tinereţe nu lăsau loc şi regretelor ce s-ar fi cuvenit în momentul despărţirii de colegi, de dascăli, de şcoală, de mirificul cadru natural care le-a legănat şi străjuit copilăria şi adolescenţa. Pornind pe întortocheatele căi ale vieţii spre a-şi afla fiecare locul cel mai potrivit aspiraţiilor şi posibilităţilor sale, cei 31 de posesori ai Diplomei de învăţător s-au răzleţit în toată ţara, nemaiştiind unii de alţii multă vreme. Abia după ce statutul lor profesional, social şi familial a început să prindă contur şi să se stabilizeze au încercat să se caute, să poarte corespondenţă şi să se nască astfel dorinţa unei întâlniri de promoţie. Ideea s-a materializat în mai multe reuniuni organizate la intervale tot mai scurte cu o participare din ce în ce mai redusă pe măsura trecerii anilor şi a dispariţiei multora dintre ei. Aşa s-a făcut că la jubileul de 50 de ani din vara anului 2000 nu au fost prezenţi decât 12 absolvenţi; cei ce au mai avut puterea şi curajul să înfrunte dificultăţile deplasării, neputinţele vârstei şi constrângerile băneşti. Tot atunci s-a stabilit ca viitoarea întâlnire să aibă loc la 20 iulie 2003, care s-a înfăptuit iar următoarea la împlinirea a 55 de ani de la absolvire, respectiv la 20 iulie 2005. Asupra acesteia din urmă voi zăbovi în cele ce urmează.

161

Fiind unul dintre cei care nu au lipsit de la nici o întâlnire de promoţie, în ziua de 19 iulie 2005 împreună cu buna mea prietenă Maria Egner, care a participat şi la alte reuniuni ale noastre, şi cu colegul şendricenean Mihai Anisie am purces dis-de-dimineaţă la drum spre Cordărenii colegului nostru, poetul Mihai Munteanu. Vremea frumoasă şi buna dispoziţie care ne stăpânea au transformat cei aproape 200 km într-o călătorie plăcută. Motorul autoturismului Tico torcea lin şi acompania în surdină discuţia noastră despre localităţile pe care le traversam, despre culturile agricole ce ne încântau privirile şi pe care le admiram, despre felul cum am dori să se desfăşoare inedita noastră reuniune. Răcoarea şi voinicia codrului ce străjuieşte Copălăul – patria usturoiului – ne-au ademenit să poposim pentru câteva minute spre a ne bucura de frumuseţea peisajului, de puritatea aerului şi de ciripitul melodios al păsărelelor care îl populează. Puţinii kilometri până la Botoşani i-am parcurs în câteva minute în aceeaşi stare de bună-dispoziţie amplificată de priveliştea oferită privirilor de înălţimile domoale ale Podişului Moldovei, de ogoarele cu culturi diferit colorate, asemenea unei uriaşe scoarţe moldoveneşti ţesută de Măiastra Natură. Ajunşi în capitala judeţului ne-am propus întâlniri cu rude sau prieteni, stabilind ca peste trei ore să ne vedem într-un anume loc. Aşa s-a şi întâmplat. Când soarele începuse să coboare binişor în parcursul său celest spre apus, noi ne aflam în drum spre Dorohoi, oraşul de care ne leagă atâtea amintiri din adolescenţa noastră şendriceneană şi pe care l-am îndrăgit, deşi în acele vremuri nu era decât un modest târg negustoresc în care dominau dughenele şi crâşmele evreieşti. Evocând momente, evenimente şi persoane din anii de elevi normalişti, am traversat oraşul care are acum un centru cu construcţii moderne înconjurat de aceleaşi mahalale cu aspect rustic, aproape neschimbate, îndreptându-ne către Cordăreni, nerăbdători să ajungem cât mai iute la destinaţie. Avertizat din vreme despre ora sosirii, Mihai Munteanu ne aştepta cu poarta larg deschisă şi cu lumina bucuriei pe faţă şi în suflet. Îmbrăţişările emoţionante, amicale şi urările de bun venit

162

ne-au introdus, pe loc, în atmosfera plăcută şi primitoare ce domneşte în curtea şi casa poetului. Invitaţi la o şuetă în răcoarea de codru a desişului de verdeaţă care îi împrejmuieşte casa, asortată cu licoarea chihlimbarie şi cu apa rece din fântâna proprie, discuţiile s-au transformat uşor într-un taifas interesant şi odihnitor. Aşa ne-a găsit înserarea cu cerul înstelat, în orăcăitul disonant al broaştelor şi în cântecul discret şi monoton al greierilor. Adunaţi în jurul mesei din latura nordică a casei, toţi cei prezenţi dirijaţi cu pricepere de companioana noastră Maria am participat la pregătirea cinei. În scurtă vreme au apărut pe masă apetisantele preparate din carne, caşul, ouăle fierte şi salata. Preparată din roşii, castraveţi, ceapă, ouă fierte, câteva măsline, toate amestecate şi stropite din belşug cu untdelemn de la bunica şi asezonată cu oţet din vin roşu fermentat în beciul proprietarului, salata a căpătat un gust dumnezeiesc. Pofta de mâncare amplificată de bunătăţile aflate pe masă, de ambianţa fermecătoare, de bucuria că ne aflam împreună şi de foamea care începuse să ne dea târcoale, au făcut ca în puţine minute bucatele să dispară ca prin farmec. Discuţiile au continuat apoi în tovărăşia câtorva sticle cu bere până târziu în noapte când, obosiţi dar cu inimile pline de mulţumire ne-am îndreptat spre încăperile ce ne fuseseră destinate. Fără semne vizibile de avertizare, în cele câteva ore de odihnă nocturnă vremea s-a schimbat, dăruind pământului însetat un şuvoi de ploaie repezită, suficientă ca să înmoaie pământul pe cei circa 100 metri de drum desfundat şi înclinat ce despart casa poetului de şoseaua asfaltată. Cu precauţii inutile şi cu emoţii am reuşit să depăşim acest neajuns, avântându-ne apoi, cu viteză moderată spre oraş, acolo unde ne aştepta colegul Vasile Dumbravă cu soţia. Când soarele se afla la jumătatea drumului dintre răsărit şi zenit, micul grup de temerari se afla deja la locul de întâlnire în bătrânul şi îndrăgitul parc al Şcolii Normale, cel care ne-a primit de fiecare dată cu răcoarea şi farmecul lui. Plimbarea şi popasurile pe malul lacului în care se oglindeau razele fierbinţi ale soarelui de iulie şi sălciile pletoase precum şi o

163

scurtă oprire în insulă, imortalizarea momentelor pe pelicule foto, discuţiile în mici grupuri pe aleea cu duzi şi în jurul şcolii, evocarea unor fapte, întâmplări şi oameni ne-au umplut inimile de bucuria reîntâlnirii cu copilăria şi adolescenţa. Ultimul act al reuniunii noastre s-a consumat la masa mare şi umbrită din parc, unde a avut loc picnicul nonconformist, cu bucate bogate şi variate ivite surprinzător de repede din sacoşele participanţilor şi aşezate neprotocolar la îndemâna celor prezenţi. Cantităţile rezonabile de tărie şi licoare bahică au adus un plus de bună dispoziţie, au sporit apetitul pentru masă şi pentru discuţii şi îmbrăţişări. De cea mai mare apreciere s-a bucurat însă apa rece de la bătrâna cişmea, care era mereu împrospătată şi consumată cu sete. În atmosfera plăcută şi de bucurie estompată din timpul dejunului a avut loc şi un eveniment mai special: Mihai Munteanu şi subsemnatul am oferit colegilor prezenţi ultimele noastre cărţi, cu cuvenitele autografe şi dedicaţii. Acele momente de efervescenţă spirituală l-au inspirat pe colegul Heracles Isopescu să-mi dedice câteva versuri care fac trimitere la titlurile a două dintre cărţile mele. Iată stihurile: Cu dragoste şi pasiune,/ Prin ale Iaşului grădini/ Ai semănat înţelepciune/ Şi ai cules… parfum de spini. Acum, aflându-te-n „vacanţă”/ Fără prea multe bucurii,/ Din amintiri şi din speranţă/ Faci un buchet de… flori târzii. Cu chipurile luminate de bucuria revederii şi a reîntâlnirii cu locurile adolescenţei, am început să ne pregătim pentru despărţire luându-ne angajamentul solemn de a ne reîntâlni în anul viitor tot în ziua de 20 iulie. De-a lungul acestei binecuvântate zi din mijloc de vară bucuriile şi tristeţile noastre s-au îngemănat. Pentru câteva ore ne-am potolit setea la izvorul nesecat al amintirilor, ne-am încântat privirile cu ambientul mirific al Şendriceniului drag, pe care l-am asimilat şi îl purtăm nealterat în suflete, am fost fericiţi să ne revedem şi să ne îmbrăţişăm aici în acest loc sfânt inimilor noastre chiar şi după mai mult de o jumătate de veac de la absolvire. Nici întristările nu au lipsit. Cu sufletele înnegurate am deplâns dispariţia dintre noi a unui număr tot mai mare dintre colegii

164

cu care am împărţit bunele şi relele în cei 8 ani petrecuţi împreună aici. Pentru sufletele şi în memoria lor am aprins câte o lumânare rugându-l pe Bunul Dumnezeu să-i aibă în paza Sa. Un alt motiv de întristare a fost numărul mic al participanţilor, deşi câţiva dintre colegi ar fi putut să se bucure şi să se întristeze împreună cu noi. Îmbrăţişările însoţite de ceaţa din ochi în momentul despărţirii a indus o stare de mâhnire în sufletele celor ce poartă în spate povara a trei sferturi de veac de viaţă. Scurta şi emoţionanta noastră întâlnire a fost, de fapt, o bucurie tristă.

165

30 DE ANI

Anul de graţie 2005 marchează împlinirea a trei decenii de la absolvirea Şcolii Normale „Vasile Lupu” a promoţiei 1975, eveniment pe care băieţii fostului an V-A au ţinut să-l omagieze în chip deosebit. Adunaţi în număr semnificativ, absolvenţii şi dascălii prezenţi la eveniment au participat mai întâi la o slujbă religioasă oficiată în Capela şcolii pentru sănătatea celor vii şi pentru dascălii şi absolvenţii ce au trecut la cele veşnice, după care, pe treptele de la intrarea principală a şcolii s-au făcut fotografii cu întregul grup de participanţi şi s-au imortalizat imagini cu ajutorul camerelor video. Într-o sală de clasă dotată cu un mobilier ergonomic ultramodern, s-a desfăşurat adunarea festivă în care, odată cu strigarea catalogului, foştii elevi au relatat ce s-a petrecut în viaţa şi activitatea lor de la precedenta întâlnire, 27 mai 2000. Astfel, am aflat că unii dintre foştii mei elevi au dobândit diplome universitare şi sunt institutori, că alţii, la vârsta de 50 de ani sunt studenţi boboci la facultăţi unde se remarcă prin seriozitate şi rezultate bune, fiind chiar bursieri, că unul dintre ei, care a îmbrăţişat cariera militară a dobândit recent gradul de general, că altul ocupă o funcţie de conducere în magistratura judeţului Galaţi. Aproape toţi s-au lăudat cu investiţiile pe care le-au făcut în copii şi cu rezultatele acestora în plan şcolar şi profesional. Unul dintre ei a fost aplaudat când a anunţat, cu nedisimulată mândrie, că este proaspăt bunic. Ca diriginte al anului V-A, care îşi aniversează cele trei decenii de la absolvire, le-am adresat în finalul festivităţii câteva cuvinte:

166

Stimate colege şi colegi, dragi absolvenţi ai anului V-A, promoţia 1975

Se împlinesc 30 de ani de când absolvenţii anului V-A, cu un efectiv de 40 de tineri, viguroşi şi frumoşi, îşi luau zborul în viaţă, încrezători şi entuziaşti după ce timp de 5 ani au beneficiat de lumina educaţiei la vestita Şcoală Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. Din nefericire, în anii ce s-au scurs de la acel eveniment, cinci dintre colegii voştri au părăsit această lume, ca şi mulţi dintre profesorii care v-au îndrumat. Fiecare reuniune a absolvenţilor, fiecare revenire a voastră la şcoala care v-a pregătit pentru profesie şi pentru viaţă reprezintă pentru noi, dascălii, un prilej de bucurie că vă revedem dar şi un motiv de întristare când constatăm că am mai îmbătrânit cu cinci sau zece ani. Este lăudabil şi onorant pentru voi că organizaţi aceste emoţionante întâlniri pentru a vă revedea şcoala, dascălii, colegii, că nu uitaţi anii adolescenţei pe care i-aţi petrecut împreună în acest sanctuar de cultură şi înălţare spirituală care este Şcoala Normală „Vasile Lupu”. Viaţa de internat timp de cinci ani, momentele plăcute şi fericite petrecute împreună, ca şi evenimentele mai puţin faste v-au unit sufleteşte, au sudat relaţii trainice de prietenie între voi şi au generat dorinţa de a vă revedea, de a fi din nou împreună. Înclin să cred că sunteţi singura clasă de absolvenţi care aţi organizat cu regularitate întâlniri din cinci în cinci ani. Acest lucru dovedeşte ataşamentul vostru faţă de şcoală, trăinicia relaţiilor sufleteşti stabilite între voi în anii adolescenţei, că aveţi o structură psihică şi caracterială ce vă situează pe un loc de frunte în ierarhia seriilor de absolvenţi cu un onorant traseu şcolar şi profesional. În acest an calendaristic veţi împlini 50 de ani, vârsta apogeului ascensiunii biologice şi spirituale, a înfăptuirilor profesionale şi familiale. Cred că, cu mici excepţii, aveţi toate motivele să vă mândriţi cu tot ceea ce aţi realizat şi să parcurgeţi cu demnitate drumul până la încheierea activităţii. Noi, dascălii, ne mândrim cu clasa voastră şi ne simţim părtaşi la reuşitele voastre profesionale şi sociale. În calitate de

167

părinte spiritual, mă bucur că vă revăd aici, vă preţuiesc pentru că vă iubiţi şcoala şi reveniţi mereu să o vedeţi, că mulţi dintre voi v-aţi adus copiii să înveţe la şcoala care v-a format pe voi. Este încă o dovadă de respect şi preţuire faţă de această prestigioasă instituţie. Vă felicit cu ocazia celei de a şasea întâlniri care marchează împlinirea a treizeci de ani de la absolvire, vă urez multă sănătate vouă şi familiilor voastre şi vă doresc să faceţi încă multe asemenea reuniuni colegiale iar eu vă asigur că voi răspunde invitaţiei voastre. Cu lumina bucuriei pe chipuri am ascultat împreună melodia lui Dan Sălăvăstru, dedicată acestui eveniment, intitulată „Ani de liceu”, pe versurile cantautorului şi ale lui Vasile Fetescu, după care a urmat vizitarea expoziţiei de tapiserie a preţuitei artiste, prof. Gabriela Moga-Lazăr, organizată în încăperile Centrului de Perfecţionare şi de Resurse Umane al şcolii. După un scurt coctail bogat în gustări şi dulciuri, stropite din belşug cu vin, şampanie şi sucuri, s-a făcut deplasarea la Muncel, în mirifica tabără pentru şcolari, loc în care s-a consumat partea cea mai cuprinzătoare şi mai bogată în delicatese culinare a întâlnirii. Într-un feeric cadru natural, binecuvântat şi de o vreme frumoasă, participanţii, organizaţi pe grupuri după prietenii, afinităţi şi preferinţe au început petrecerea acompaniată de bucate alese, de whisky, vin, bere, sucuri şi apă minerală. Masa festivă şi petrecerea s-au desfăşurat în sala de mese a taberei prelungindu-se până a doua zi după răsăritul soarelui. Focul de tabără de la miezul nopţii a fost întâmpinat cu cupele de şampanie în mâini şi cu camerele video şi aparatele foto în funcţiune. Somnul, redus pentru unii la doar 2-3 ore, s-a consumat în dormitoarele taberei. Cei cu timpul de odihnă scurtat, cu greu au putut fi aduşi la ciorba de potroace şi la celelalte bunătăţi ce s-au servit a doua zi. Petrecerea de neuitat s-a încheiat pe la orele 18:00, când autocarul ne-a transportat obosiţi dar plini de voie bună, nu înainte de a stabili viitoarea întâlnire peste cinci ani, vara anului 2010. Scrisă cu slove ale neuitării în memoria noastră, a participanţilor, această reuniune va fi păstrată şi evocată cu emoţii peste ani şi ani.

168

„PĂRINŢI NEASCULTĂTORI”

Este greu de exprimat în cuvinte câtă fericire înfloreşte în inimile unui cuplu tânăr atunci când află că va avea un urmaş. Dar fericirea este incomparabil mai mare când copilul vine pe lume, când îl pot privi şi admira, îl pot strânge la piept şi i se pot adresa cu cele mai drăgăstoase cuvinte şi expresii.

Puiul de om devine centrul universului familial concentrând asupra sa toate energiile şi întreaga dragoste de care sunt capabili fericiţii părinţi. Deasupra leagănului firavei fiinţe sunt brodate proiecte care de care mai fanteziste privind viitorul acesteia. În închipuirea lor, părinţii îi hărăzesc copilului o devenire profesională strălucită care să-l situeze pe o treaptă cât mai înaltă în ierarhia socială şi care să-i asigure o viaţă îmbelşugată şi fericită.

Cât timp pruncul nu îşi poate exprima trebuinţele şi dorinţele, părinţii sunt fericiţi dacă iniţiativele lor vin în întâmpinarea acestora. Suprema lor mulţumire este, în mod firesc, să-i asigure sănătatea şi dezvoltarea normală, să-l vadă fericit.

Pentru părinţi, copilul – mai ales dacă e unic – reprezintă tot ceea ce poate fi mai preţios şi mai drag şi sunt în stare de orice eforturi şi sacrificii pentru a-i asigura cele necesare creşterii şi dezvoltării în condiţii cât mai bune. Şi acest lucru este bun şi firesc. Rău este atunci când apar exagerările manifestate în satisfacerea fără discernământ a tuturor capriciilor copilului, când apar permisivitatea nelimitată şi toleranţa exagerată care împreună duc la instalarea lenei, a lipsei de respect şi la pierderea autorităţii părinteşti.

Treptat, rugăminţile încep să dispară din vocabularul odorului, lăsând loc ordinelor, ameninţărilor, şantajelor sentimentale, ajungându-se la sancţionarea părinţilor de către copil în cele mai

169

diferite forme: de la utilizarea unui limbaj indecent până la corecţii fizice.

Aproape fără să-şi dea seama, părinţii ajung în situaţia nefirească de a se subordona copilului, de a-i executa ordinele, de a juca după cum le cântă acesta.

Mulţi părinţi refuză să accepte realitatea că sacrificiile lor materiale şi investiţiile sufleteşti pe care le-au făcut în copil s-au finalizat trist şi dureros pentru ei. Unora le este imposibil să înţeleagă adevărul că tot ceea ce au făcut ei cu bună-credinţă şi cu dragoste a putut genera durere şi căinţă pentru ei.

La vârsta senectuţii, acompaniată adeseori de singurătate, părinţii suportă cu stoicism suferinţele fizice şi neputinţele, consolându-se cu înţelegerea că acestea sunt inevitabilele poveri ale bătrâneţii şi ale sorţii. De nesuportat însă pentru ei sunt rănile sufleteşti provocate de tirania copilului, căruia i-au dat viaţă, pe care l-au crescut cu toată dragostea, i-au oferit tot ce şi-a dorit, iar acum, când au nevoie de ajutorul lui, îi dispreţuieşte, le ia şi ultimul ban din pensie pentru ţigări, băuturi şi petreceri.

Scriam mai sus despre părinţi neascultători care sunt pedepsiţi de copii. Iată un asemenea caz, unul din cele multe ce se întâlnesc, din păcate, prea frecvent.

Un băiat care a fost crescut în răsfăţul nelimitat al părinţilor şi bunicilor, când a ajuns în ultima clasă de liceu şi se apropia de majorat, şi-a ameninţat părinţii că nu mai învaţă şi nu se prezintă la bacalaureat dacă nu-l înscriu la şcoala de şoferi şi nu îi cumpără maşină. Aflaţi în faţa unui posibile catastrofe, părinţii şi bunicii s-au dovedit ascultători, şi-au unit economiile băneşti şi i-au satisfăcut frumosului dandi capriciul. Alte moduri de pedepsire a părinţilor neascultători sunt oferite din belşug de mass-media.

Stimaţi părinţi! Dacă vă iubiţi cu adevărat copiii, dacă doriţi să le faceţi o bună educaţie, dacă vreţi să statorniciţi în relaţiile familiale un climat de respect şi dragoste, dacă acceptaţi ideea că autoritatea părintească este condiţia esenţială în buna creştere a copiilor, atunci: - nu uitaţi că dragostea fără măsură faţă de copii poate avea urmări nefaste;

170

- încercaţi să faceţi distincţie între trebuinţele copiilor şi capriciile lor. Puneţi stavilă impulsului de a le oferi mai mult decât au nevoie, şi mai ales bani; - reprimaţi, fără ezitare, cea mai nevinovată manifestare verbală sau atitudinală a copiilor care trădează lipsa de respect; - explicaţi-le cu răbdare şi pe înţelesul lor că cerinţele şi interdicţiile formulate de dumneavoastră sunt în folosul lor, al pregătirii lor pentru viaţă; - antrenaţi-i pe copii cât mai de timpuriu în treburile şi problemele gospodăreşti ale familiei, valorificând astfel virtuţile educaţiei prin muncă; - străduiţi-vă să fiţi pentru copiii dumneavoastră un bun exemplu de comportament civilizat, de cinste şi de respect faţă de muncă; - interveniţi ferm de la primele manifestări ale copiilor care ar putea leza autoritatea dumneavoastră, ştiut fiind faptul că fără aceasta nu poate fi vorba de o bună educaţie.

171

DACĂ EDUCAŢIE NU E, NIMIC NU E

Recent a fost inaugurată şi lansată în luptă Direcţia Generală Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu participarea şefului statului şi a premierului. La botezul acesteia, naşii i-au hărăzit un viitor strălucit, caracterizând-o drept o şcoală pentru tinerii luptători pe frontul larg şi tenebros al corupţiei. Entuziaştii vorbitori nu au spus însă de unde vor lua profesorii imaculaţi pentru a preda cinstea şi dreptatea la noua şcoală.

Este de presupus că noua Direcţie, creată în interiorul unui minister care are ca menire respectarea legilor şi administrarea publică, va veghea, cu ochi de vultur, ca salariaţii din domeniile respective şi din altele să nu calce alături, să fie modele de corectitudine şi probitate profesională, să fie adică un fel de paznici ai paznicilor. Dar pe ei, pe membrii noii Direcţii, cine îi va supraveghea? Este de aşteptat crearea unei supradirecţii, supragenerale, care să-i supravegheze şi pe ei, pe paznicii paznicilor.

Nu credem că aceasta este calea pentru asanarea morală a societăţii româneşti. Înfiinţarea unui număr tot mai mare de organe de cercetare penală şi de instanţe judecătoreşti, creşterea numerică, fără precedent, a poliţiştilor, jandarmilor şi agenţilor de pază, înmulţirea numărului şi dimensiunilor stabilimentelor de detenţie, toate acestea şi multe altele sunt dovezi ale crizei morale în care se află societatea noastră postdecembristă.

Pentru ieşirea din situaţia dramatică în care ne aflăm şi pentru admiterea în Uniunea Europeană cu fruntea sus, avem nevoie de o legislaţie clară, care să fie ferm aplicată, de diminuarea sărăciei şi de cât mai multă educaţie. Nu avem în vederea doar educaţia şcolară,

172

care trebuie desfăşurată cu un înalt profesionalism la toate nivelurile, ci mai ales educaţia civică, realizată de instituţiile culturale, artistice, religioase, de organizaţiile nonguvernamentale, administrative, economice, juridice, de mass-media etc.

Deşi educaţia reprezintă incontestabil o prioritate naţională, avându-se în vedere rolul ei în însănătoşirea morală a societăţii şi în progresul economic, guvernanţii au tratat-o şi o tratează ca pe o Cenuşăreasă, atunci când se distribuie alocaţiile bugetare. Extrapolând o butadă devenită celebră, afirmăm cu toată convingerea că dacă educaţie nu e, nimic nu e!

173

SUBFINANŢAREA – O SUFERINŢĂ CRONICĂ A EDUCAŢIEI

Artizanii proiectului de buget pentru anul viitor sunt aleşii noştri, noi le-am dat pâinea şi cuţitul în mâini pentru a o împărţi cât mai raţional şi echitabil, tuturor domeniilor social-economice ale ţării. Lucrurile nu s-au petrecut însă aşa cum ne-am fi dorit.

După ce parlamentarii şi-au atribuit din tortul naţional o felie a cărei mărime depăşeşte puterea financiară a ţării şi bunul simţ, după ce alte felii, la fel de mari, au revenit instituţiei prezidenţiale şi celei guvernamentale, au urmat la rând organele administrative, judecătoreşti şi de apărare, beneficiare şi ele de alocaţii mai mult decât generoase.

Referindu-ne la alocaţiile bugetare pentru educaţie, constatăm că demnitarii care au alcătuit bugetul sunt amnezici. Ei au uitat că ascensiunea lor ca înalţi funcţionari ai statului se datorează dascălilor lor care i-au învăţat, începând cu educatoarele de la grădiniţă şi terminând cu profesorii universitari. Au mai uitat un lucru esenţial împărţitorii de fonduri: promisiunile făcute în campania electorală când afirmau sus şi tare că vor trata învăţământul ca pe o prioritate naţională şi-i vor aloca o cotă de 6% din PIB.

Aşa cum arăta arhitectura bugetară la dezbaterea proiectului în cadrul Executivului, s-a putut constata că educaţia are o alocaţie de 3,7 % din PIB, mai mică chiar decât cea din anul în curs. În aceste condiţii nu este de mirare că dăscălia nu mai este o profesie atractivă, că tot mai mulţi specialişti din sistemul educaţional se îndreaptă spre domenii mai bine plătite, că în majoritatea şcolilor rurale predau persoane fără pregătire corespunzătoare pedagogică şi de specialitate, că unele localuri de şcoli stau să se prăbuşească iar alte unităţi mici

174

de învăţământ preşcolar şi primar funcţionează în încăperi improprii, închiriate de la săteni etc.

Reacţia de nemulţumire a cadrelor didactice este pe deplin îndreptăţită, iar demisia ministrului Miclea reprezintă un gest de demnitate şi de solidarizare cu colegii de breaslă, din dorinţa de a remedia subfinanţarea învăţământului, situaţie care se perpetuează de ani şi ani.

Ieşirea la rampă a primului finanţist al ţării, care anunţă cu nonşalanţă că nu poate drege lucrurile "pentru că nu sunt bani" este o sfidare la adresa sutelor de mii de educatori, umiliţi de lefurile mici, de condiţiile inumane în care sunt nevoiţi să muncească unii dintre ei, nemulţumiţi că nu îşi pot procura cărţile şi revistele ce reprezintă hrana lor spirituală, înjosiţi că sunt puşi în situaţia de a-şi procura obiecte de îmbrăcăminte din magazinele second hand, dezamăgiţi şi revoltaţi că politicienii nu îşi respectă promisiunile.

Este de neconceput şi dezonorant pentru ţara noastră, care bate la porţile Uniunii Europene, să oblige o bună parte din elita intelectuală a societăţii să iasă în stradă, să-şi strige drepturile, în loc să se afle în clase şi amfiteatre, în laboratoare şi biblioteci.

Târguiala care se petrece în comisiile de specialitate ale Parlamentului este mai mult decât penibilă iar speculaţiile politice care se fac după ce feliile bugetului au fost croite şi împărţite, nu fac decât să sporească discordia între cei ce decid configuraţia bugetară, fără nici un folos pentru învăţământ. Deocamdată.

Paralizarea activităţii educative prin greva generală pe termen nelimitat anunţată de liderii confederaţiilor sindicale, poate avea urmări imprevizibile pe termen mediu şi lung.

Atenţie la educaţie, domnilor guvernanţi!∗

∗ Publicat în Monitorul de Iaşi, 16 noiembrie 2005

175

ŞCOALA ÎN DERIVĂ

Explozia de libertăţi ce s-a declanşat după decembrie 1989 a surprins instituţiile statului şi pe cetăţenii României nepregătiţi pentru o viaţă fără constrângeri, fără îngrădiri şi fără represalii. În absenţa unei legislaţii adecvate noului context economico-social şi politic, mulţi dintre concetăţenii noştri au considerat că viaţa în democraţie înseamnă numai drepturi şi libertăţi nelimitate şi nici un fel de îndatoriri. Anarhia ce s-a produs în societatea românească postdecembristă a provocat criza economică şi morală ale cărei urmări nefaste ne apasă şi astăzi, după mai bine de un deceniu şi jumătate de la înlăturarea comunismului.

Nici educaţia nu a rămas în afara haosului general. În şcoli au apărut la începutul anului 1990 fel de fel de manifestări având ca obiective desfiinţarea uniformelor şi abandonarea disciplinei, organizarea unor greve, înlăturarea vechilor conduceri şi desconsiderarea oricărei autorităţi.

Într-un timp record, respectul şi prestigiul educatorilor s-au dus de râpă. Singurele arme de luptă împotriva degringoladei la îndemâna cadrelor didactice au rămas catalogul şi nota la purtare, dar care s-au dovedit total ineficiente. Adolescenţii şi tinerii teribilişti, animaţi de un fals spirit revoluţionar care bântuia ca o molimă, s-au dovedit refractari la orice încercare de restabilire a ordinii şi disciplinei în şcoală, făcând trimiteri tot mai vehemente la gama de libertăţi pe care le conferă democraţia, confundând-o cu anarhia.

Urmările? Interesul pentru învăţătură a scăzut îngrijorător de mult. Disciplina, condiţie fundamentală pentru buna funcţionare a unei instituţii de educaţie, s-a deteriorat dramatic; ţinuta vestimentară a elevilor a devenit excentrică şi total nepotrivită, sfidând normele etice şi bunul simţ. Moda buricului şi coapselor dezgolite, a

176

împodobirii cu un număr cât mai mare de bijuterii, a decorării urechilor, sprâncenelor, buzelor, nasului, buricului şi chiar limbii cu fel de fel de zorzoane metalice, tatuarea unor părţi vizibile şi mai puţin vizibile ale corpului etc. s-a răspândit cu o repeziciune impresionantă.

Absentarea de la orele de curs s-a transformat într-o practică obişnuită iar pregătirea lecţiilor o raritate. Mulţi adolescenţi şi tineri merg la şcoală de gura părinţilor şi ca să nu piardă alocaţia. Nu ca să înveţe. Prezenţa unora la şcoală este doar un prilej de a se întâlni cu gaşca, de a se distra şi de a pune la cale petrecerile nocturne în baruri, discoteci sau localuri de destrăbălare nelimitată. Ştiu oare părinţii ce preocupări au copiii lor şi modul cum îşi petrec timpul cât nu sunt acasă? Mă tem că nu!

Cu gândirea matură şi cu experienţa dobândită într-o viaţă de dascăl, îmi pun întrebările: Ce fel de tineret creştem? Cui încredinţăm destinele viitoare ale ţării? Minţile luminate ale naţiunii ar trebui să tragă un semnal de alarmă care să ajungă la timpanele demnitarilor ce gestionează problemele prezente şi de perspectivă ale educaţiei pentru a ne clarifica încotro mergem şi unde vrem să ajungem în domeniul educaţiei, să nu mai orbecăim în tenebrele reformelor nelimpezite şi nefinalizate în cei 16 ani de tranziţie.

Remarcabilele rezultate obţinute de olimpicii români la concursurile internaţionale pentru elevi nu sunt, din păcate, decât câteva flori minunate, din specii rare, răsărite într-un câmp de spini.

Departe de mine intenţia de a denigra învăţământul românesc pe care l-am slujit cu credinţă şi dăruire 42 de ani. Dar evenimentele tot mai multe şi tot mai grave petrecute în şcoli, prezentate în mass-media în ultima vreme, ne atrag atenţia că adolescenţii şi tinerii pot fi victime sau pot provoca fapte extrem de periculoase, dacă nu se iau măsuri drastice pentru instaurarea ordinii şi pentru intensificarea preocupărilor educative ale şcolii şi familiei.

De altfel, de la dezinteresul faţă de învăţătură şi dispreţul faţă de disciplină existente în şcoli, de la agresiunile verbale şi fizice asupra dascălilor, de la utilizarea armelor albe şi a altor obiecte periculoase în rezolvarea unor conflicte între adolescenţi, de la pătrunderea drogurilor în unele şcoli frecventate de odraslele

177

îmbogăţiţilor tranziţiei, drumul până la crime şi alte fărădelegi este larg deschis.

Pe de altă parte, odată cu instalarea democraţiei de tranziţie au apărut abateri grave de la prevederile codului deontologic al cadrelor didactice: conştiinţa profesională s-a diminuat, au crescut preocupările pentru activităţi extradidactice (afaceri, implicări în activităţi politice şi sindicale, lupte pentru accederea în funcţii de conducere şi administrative etc.), activităţile la catedră şi cele educative trecând în plan secund. Toate acestea au urmări negative asupra pregătirii elevilor şi a educării lor.

Noul Regulament şcolar, elaborat recent de Ministerul Educaţie şi Cercetării este o încercare pompieristică a demnitarilor de a stăvili prăbuşirea totală a educaţiei. Rezistenţa elevilor şi chiar a unor părinţi faţă de prevederile vizând ţinuta vestimentară, frecvenţa, conduita şcolară şi atitudinea faţă de învăţătură reflectă gravitatea situaţiei în care a ajuns şcoala românească.

Pe parcursul elaborării noului Regulament, ziariştii (care află tot) pretind că s-au auzit voci care cereau să se prevadă în acest document şcolar normativ dreptul elevilor de a contesta notele acordate de profesori. Consider că nici o persoană cu minte lucidă nu ar concepe ca actul de evaluare a muncii elevilor, de o mare responsabilitate şi cu încărcătură educativă, să fie transformat într-o tocmeală ca la tarabă.

Guvernanţii şi toţi cei ce sunt responsabili de bunul mers al învăţământului ar trebui să ia în seamă cuvintele lui Jan Amos Comenius, spuse acum aproape o jumătate de mileniu în cartea sa de căpătâi Didactica magna: „Nu se află alt mijloc mai puternic sub soare pentru înlăturarea decadenţei omeneşti decât o bună educaţie a tinerimii”. Şi această bună educaţie să se realizeze în şcoli pe care el le numea temple ale umanităţii şi, adăugăm noi, de către familie, instituţiile culturale, artistice, civice, religioase, organizaţii non-guvernamentale, mass-media, adică de către întreaga societate. Să edificăm deci o societate educativă care să aibă în centrul preocupărilor buna educaţie a tuturor membrilor ei: copii, tineri, adulţi.

178

NEDUMERIRI

De câtva timp, presa scrisă şi vorbită abundă în informaţii care de care mai originale despre iniţiativa Fiscului de a lua măsuri drastice pentru recuperarea uriaşelor sume datorate bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de către marii şi tradiţionalii răuplatnici. Unele organe de presă au prezentat problema ca pe o situaţie nemaiîntâlnită, ca o practică ce s-ar petrece pe altă planetă, deşi ea îşi are originea în nepăsarea complicitară a Guvernelor ce s-au perindat la conducerea ţării după decembrie 1989. Aşa s-a ajuns la acumularea unor datorii de zeci, sute şi chiar mii de miliarde lei de către unele companii, societăţi comerciale, firme, cluburi sportive, instituţii, agenţii etc. Eşalonate şi reeşalonate, dar neplătite vreodată, s-au aplicat scutiri în beneficiul celor care le-au aprobat, cu grave consecinţe pentru economia naţională. În cei aproape 16 ani care s-au scurs din decembrie 1989, datornicii şi-au construit vile şi case de vacanţă, sedii luxoase, birouri ultradotate, au cumpărat autoturisme de lux la preţuri exorbitante, şi-au stabilit lefuri şi prime ce depăşesc cu mult simbria şefului statului, au acumulat mari sume în valută pe care le-au depus în bănci din străinătate, îşi permit un trai pe picior mare şi dau cu tifla gazetarilor care îndrăznesc să dezvăluie câte ceva din nelegiuirile, abuzurile şi hoţiile lor. Reacţia arogantă şi sfidătoare a irascibilului finanţator al clubului de fotbal STEAUA, când a aflat că fiscul i-a pus sub sechestru averea, este tipică pentru cei ce consideră că achitarea impozitelor, taxelor şi a cotelor cuvenite bugetului asigurărilor

179

sociale este benevolă şi că Statul este obligat să-i scutească de datorii „că de-aia-i Stat”. Nedumerirea mea este: de ce organele specializate ale Statului (care nu sunt puţine), şi care sunt plătite regeşte pentru a asigura funcţionarea impecabilă a mecanismelor economice şi financiare, nu au acţionat energic şi salutar în scopul prevenirii disfuncţiilor din aceste domenii vitale ale societăţii româneşti. Se pare că au existat interese obscure la nivelurile cele mai înalte ale conducerii ţării care le-au moşit, le-au ocrotit şi le-au perpetuat. Şi o altă nedumerire: de ce nu se adoptă o lege viguroasă care să sancţioneze necruţător orice fel de sustragere de la achitarea obligaţiilor financiare către stat, asemănătoare cu cea privind combaterea evaziunii fiscale, lege care ar diminua, cred, apetitul pentru neonorarea datoriilor? Cu condiţia ca legea să se şi aplice!∗

∗ Publicat în Monitorul de Iaşi, 12 noiembrie 2005

180

DORINŢĂ FIERBINTE

Informaţiile despre aleşii noştri în cei 16 ani de democraţie românească postdecembristă m-au condus la convingerea că cea mai sigură şi mai facilă cale de îmbogăţire este politica. O demonstrează dezvăluirile mass-media, atâtea cât pot fi spicuite din declaraţiile de avere ale demnitarilor, declaraţii a căror veridicitate e greu de acceptat şi de controlat în condiţiile în care averile figurează pe nume ale rudelor, prietenilor, persoanelor de încredere sau sunt depuse în conturi la bănci din străinătate neidentificabile.

Pentru a ajunge şi eu la sacul cu bani – era să spun la butoiul cu miere –, m-am hotărât ca la viitoarele alegeri să candidez pentru un fotoliu de parlamentar. Doresc din tot sufletul să ajung acolo pentru că de la acea înălţime nu se văd sărăcia şi mizeria în care trăieşte o mare parte din populaţia ţării, şi unde corupţia şi hoţia se practică pe scară largă, ocrotite prin legi speciale. Acolo nu se aud strigătele disperate ale celor mulţi şi oropsiţi, care nu au cu ce să-şi hrănească şi să-şi îmbrace copiii pentru a-i trimite la şcoală, nu-şi pot achita sumele astronomice datorate la întreţinere şi nici cu ce să-şi plătească nenumăratele taxe şi impozite. Acolo sus nu se aud vaietele pensionarilor ale căror venituri de mizerie nu le ajung nici pentru pâine şi medicamente şi nici ale celor care nu au unde să muncească pentru a-şi asigura supravieţuirea.

Vreau să mă cocoţ acolo unde mă voi simţi ca în paradis, cu imunitate, cu salariu şi alte sporuri, indemnizaţii şi privilegii pe care alegătorii e mai bine să nu le afle. Ştiu că voi dispune de un autoturism în folosinţă exclusivă, cu şofer şi o cotă generoasă de benzină care să-mi ajungă şi pentru rezolvarea afacerilor personale;

181

voi avea libertatea să particip la şedinţe doar atunci când mă va presa nevoia de odihnă, pentru că indemnizaţia merge oricum; voi beneficia de trei vacanţe parlamentare pe an, bine garnisite cu prime şi indemnizaţii.

Am aflat din presa scrisă şi vorbită că pentru obţinerea mandatului de parlamentar trebuie să cotizez cu o sumă substanţială pentru susţinerea campaniei electorale şi pentru sponsorizarea partidului, lucru pe care îl voi face mai ales că am primit asigurări că se merită. Din surse credibile am mai aflat că dacă, doamne-fereşte, nu mai prind un al doilea mandat voi beneficia de o indemnizaţie de şomaj şi de o pensie de 20 – 30 de ori mai mare decât pensia medie pe ţară.

Am aflat că invidioşii, cârcotaşii şi chiar şeful statului au obiecţii la Statutul parlamentarilor, pentru că le-ar oferi, cică, prea multe privilegii. Dar eu cred că tot înalţii demnitari vor avea câştig de cauză, că doar ei fac legile.

Trebuie să-mi încep imediat campania electorală, să devin cunoscut şi agreat de electorat, mai ales că se zvoneşte tot mai mult de introducerea votului un uninominal care, după mine, este un moft, măi dragă, vorba unui personaj politic cu contribuţia căruia România a ajuns în starea jalnică în care se află.

Ajută-mi, Doamne!

182

PĂCĂLELI

De mai mulţi ani încoace natura ne joacă feste. 1 martie în loc să ne ofere mult aşteptatele semne ale începutului de primăvară ne tratează cu autentice manifestări ale iernii, care nu se dă dusă: ninsori viscolite, temperaturi negative, cer plumburiu şi carosabil impracticabil. Se vede treaba că anotimpurile nu se mai sincronizează cu calendarul. Mărţişorul anului 2006 este o păcăleală pe care bieţii români o suportă pentru că nu au încotro. Se pare că Mama Natură a învăţat de la noi glumele pe care ni le facem unii altora de 1 aprilie. Farsa pe care ne-o face vremea de 1 martie şi nevinovatele păcăleli pe care şi le fac oamenii la 1 aprilie nu se compară cu cele pe care ni le fac aleşii noştri, nu numai în campaniile electorale, dar şi pe parcursul mandatelor. Cum altfel poate fi înţeleasă Legea privind statutul parlamentarilor prin care ei îşi atribuie privilegii neruşinat de multe şi de mari, în condiţiile în care în ţară sunt zeci de mii (poate chiar sute de mii) de persoane cu pensii lunare între două şi trei milioane de lei, zeci de mii de oameni fără locuri de muncă, mii de copii ai străzii trimişi de părinţi să cerşească. Cineva spunea (şi eu înclin să-i dau crezare) că Legea Statutului… este o găselniţă a parlamentarilor de a-şi recupera în timp record sumele pe care le-au cheltuit pentru obţinerea unui fotoliu în forul legislativ şi de a-şi prelungi privilegiile pentru tot restul vieţii prin pensiile de multe zeci de milioane pe care şi le-au stabilit. Prin dispreţul pe care aleşii noştri îl manifestă faţă de nevoile celor ce le-au încredinţat pâinea şi cuţitul ei s-au transformat din slujitori ai poporului în duşmani ai acestuia. Preşedintelui ţării îi revine sfânta îndatorire de a-i apăra pe cei ce l-au ales, de a obliga

183

instituţiile statului să-i ocrotească pe românii obijduiţi împotriva hoţiei, corupţiei, setei nestinse de îmbogăţire a celor ce au ajuns în fruntea bucatelor. Circul mediatic creat de anchetele întreprinse împotriva unor rechini ai economiei de tranziţie, tertipurile avocăţeşti practicate de magicienii Justiţiei sporesc neîncrederea omului de rând în puterea judecătorească, în posibilitatea României de a deveni cu adevărat un stat de drept. Ce fel de credibilitate poate să mai aibă Parlamentul României dacă la preşedinţia uneia dintre camere se află cel ce a condus un partid şi un guvern de corupţi, sub oblăduirea unui preşedinte decorativ, cel ce şi-a oferit spre numărare ouăle iar acum împiedică prin toate mijloacele posibile percheziţia la două dintre multele sale imobile. Nici demnitarii aflaţi la putere nu sunt puri şi inocenţi şi nu pun mai presus interesele şi nevoile celor ce i-au votat. Să amintim doar prima măsură legislativă pe care a luat-o deplin acord de a-şi majora salariile, indemnizaţiile, sporurile şi alte avantaje, sfidând mizeria în care se zbate o mare parte a populaţiei. Cu asemenea conducători, bietul popor român mereu păcălit, în loc să ajungă la un trai decent şi demn se afundă tot mai mult în sărăcie şi umilinţă.

184

POSTFAŢĂ

Vâslaş în luntrea vieţii nu este doar o carte de memorialistică, cum mi-am închipuit-o, parcurgându-i primele pagini. Este cartea bilanţului pe care şi-l face un autor harnic – Vasile Fetescu –, la capătul a şapte cărţi şi definitivarea celei de a opta. Şapte cărţi într-un interval relativ scurt de timp nu este deloc puţin la un om de catedră şi condei, deprins a fi exigent nu numai cu alţii, dar mai ales cu sine. Cine îl cunoaşte pe Vasile Fetescu – iar eu pretind că mă număr printre aceştia pentru că am crescut împreună în sălile redacţiilor şi ale tipografiilor unde mirosul de plumb nu ne-a făcut rău – îi ştie pretenţiile: orice lucru îl face cu temeinicie, gospodăreşte. Domnia sa a făcut acest lucru, nu numai stând zile şi nopţi, ani de-a rândul, la masa de scris, ci şi întâlnindu-se cu prietenii, cu care s-a sfătuit despre cărţi şi rânduiala lor, despre problemele vieţii şi uşurarea mersului ei, despre bucurii şi înfrângeri, despre perspective, despre ceea ce ar trebui să facă bine pentru ca opera sa să ajungă la cititorii faţă de care probează un respect nemărginit. Respect exprimat în construcţia cu grijă a frazelor, în alegerea cuvintelor, selectarea ideilor, ca în faţa clasei unde îşi are elevii alături, părinţii, colegii. Operaţia de lansare a cărţilor – la câteva din ele fiind nelipsit şi subsemnatul -, ca şi întâlnirile cu cititorii, cuvintele exprimate acolo, oferta de carte, emisiunile radiofonice, urmărirea ecourilor presei, toate au purtat în conţinutul lor multă rigoare şi acurateţe. Alături de domnia sa încerc şi eu mulţumirea faţă de unele aprecieri ale cititorilor care nu numai că încurajează creaţia, dar o şi direcţionează, jalonându-i rosturile. Când un profesor universitar precum dr. Adrian Neculau scrie, referindu-se la volumul „Preocupări pedagogice” că este cartea „unui dascăl de vocaţie, căruia nu i-a fost întotdeauna drumul neted, care a vrut să schimbe ceva, simţindu-se responsabil faţă de profesie”, şi „deşi timpurile nu-i erau prielnice, a încercat şi de multe ori a reuşit”, înţelegi că sunt cuvinte de recunoaştere a momentelor grele străbătute de autor, dar şi

185

a reuşitelor sale ca vâslaş în luntrea vieţii, reuşite care vor fi înţelese şi apreciate şi mai deplin mult mai târziu, cum astăzi înţelegem tot mai adânc şi bine sensul spuselor unor alţi înaintaşi ai lui Vasile Fetescu, de la şcoala „Vasile Lupu”, cum sunt I. Mitru sau Gh. Ghibănescu. „…Într-o dimineaţă ascultam postul de radio Iaşi când, deodată, aud un vestit trubadur, Valeriu Penişoară, pomenind de şezătorile de la sate organizate de Vasile Fetescu, profesorul său de pedagogie de la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi” – scrie Mihai Munteanu în ziarul „Viaţa Botoşanilor”, referindu-se la volumul „Flori târzii”, bucurându-se de succesele fostului său coleg de la Şendriceni, care, deşi legat de municipiul Iaşi prin tot ceea ce înseamnă domiciliu pe buletinul de identitate, se dăruieşte satului natal despre care vorbeşte atât de frumos în scrierile sale. „Cartea lui Vasile Fetescu are multă înţelepciune în cuprinsul ei spiritual şi ne oferă folositoare lecţii de viaţă”, scrie Dorin Baciu despre „Flori târzii” în periodicul „Viaţa” din Botoşani, el însuşi un autor prolific şi cu adâncime în căutările literare. Tot în „Viaţa”, referindu-se la un alt volum – „Parfum de spini” – Mihai Munteanu elogiază eseul „Cultul muncii” din cartea lui Vasile Fetescu, dar se opreşte şi asupra unui al doilea cult invocat de autorul cunoscător al valorilor vieţii satului românesc, cultul pâinii, - redându-i doar începutul: „Oamenii satului lucrau cu dăruire pământul şi-l iubeau, aşa cum îşi iubeau copiii, animalele, locul pe care au văzut lumina zilei şi unde au crescut”… Despre curajul de a educa, dar şi despre misiunea pe care o are educatorul care, „dincolo de graniţele formale ale profesiunii, care chiar fără catedră şi catalog… continuă să formeze minţi şi caractere, cum face prin cărţile sale profesorul Vasile Fetescu, a spus şi Fl. Tătăruşanu în intervenţia sa cu ocazia lansării volumului „Toamnă la Copou” la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi la 27 ianuarie 2005, unde a participat şi subsemnatul. „Cărţile pe ale căror coperte este înscris ca autor numele profesorului Vasile Fetescu, suntem siguri, nasc emoţii nu numai celor apropiaţi de familie, prietenilor, foştilor colegi sau foştilor elevi. Ele se constituie într-o colecţie mai rar întâlnită în standurile

186

librăriilor: sunt adevărate manuale de conduită, menite să contribuie la cultivarea unui comportament demn, la aprecierea acelor valori umane a căror valabilitate s-a verificat în timp pe toate meridianele lumii”, susţinea despre „Toamnă la Copou” Dumitru Ivan în ziarul Viaţa Botoşanilor în februarie 2005. Referiri cu aprecieri la cartea „Educator adevărat” au făcut mulţi cititori, printre care şi Mihai Stanciu, participant şi la lansarea volumului, atât la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, cât şi la Paşcani în 2005, în măsură deci să aprecieze că „viaţa autorului se confundă, în esenţă, cu anii dăruiţi şcolii”. De aici şi reuşita scriitorului în a acoperi „un câmp larg de domenii ale reflecţiei pedagogice, prin care profesorul Vasile Fetescu abordează probleme de mare supleţe ale reformei sistemului de învăţământ românesc”… „O carte de suflet”, păstrată „pe noptiera de la capătul patului”, anunţa Vasile Mindirigiu sensul şi utilitatea cărţii „Lumina educaţiei”, scrisă de Vasile Fetescu, pe care o recenzează în „Viitorul la pătrat” în numărul din septembrie-octombrie 2005. Lumina educaţiei este o carte de pedagogie a vieţii, izvorâtă din viaţa familială, şcolară şi socială, şi vizează elucidarea unor aspecte din aceste domenii”, susţine profesorul Constantin Mârţ, singurul dintre dascălii autorului de la Şcoala Normală de la Şendriceni care se mai află în viaţă şi care, primind cu autograf cărţile lui Vasile Fetescu, spune: „Dacă acest volum ar fi achiziţionat şi de bibliotecile publice, cartea s-ar afla la îndemâna părinţilor şi a viitorilor părinţi, i-ar ajuta să-şi crească mai bine copiii şi să evite erorile care pot să apară în educaţia familială”. În postfaţa volumului, academicianul Alexandru Zub sintetizează astfel spusele sale despre autor: „profesorul Vasile Fetescu – pedagog eminent şi scriitor”. Cât despre cartea Lumina educaţiei, după ce îi subliniază calităţile, academicianul o trece la locul de cinste care i se cuvine, socotind-o un „dar pe care profesorul Vasile Fetescu a ţinut să ni-l facă” şi o aşează acolo unde îi e locul, în rândul rarităţilor, după care adaugă: „Ele (cărţile lui Vasile Fetescu – n.n) ar trebui să nu lipsească din nici o şcoală şi nici unui educator dacă e sensibil la nevoia ameliorării permanente a muncii sale”.

187

Evaluări, analize, soluţii… scrie despre Lumina educaţiei în ziarul „Crai Nou” Suceava Pereu Bejinariu, un absolvent al aceleiaşi şcoli de învăţători de la Şendriceni, el însuşi autor al multor volume de literatură şi de specialitate şi care în calitate de cunoscător, dar şi de cetăţean, încheie: „Cartea aceasta reprezintă un important document şi îndrumar pentru elevii din şcolile de învăţători, pentru învăţători şi profesori şi pentru părinţi şi bunici”. Asemenea păreri despre cărţile lui Vasile Fetescu am ascultat multe iar ele sunt cu atât mai importante cu cât exprimă susţinerile unor oameni cu experienţă şi autoritate în domeniu. Întrebarea care se pune este însă următoarea: cum de nu ajung volumele respective nici în bibliotecile publice, nici în cele ale instituţiilor şcolare şi nici chiar în bibliotecile personale ale elevilor şi colegilor, profesorul confruntându-se, ca majoritatea autorilor, cu lipsa unei inexplicabile audienţe. Dar, oare Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi, Casa Corpului Didactic a judeţului Iaşi, cunosc preocupările de după pensionare, ştiu ce karate are aurul pe care îl scoate din sufletul şi inima sa fostul dascăl, dăruindu-l scolii, părinţilor, copiilor care aşteaptă atât de mult de la şcoala românească, şi dacă, cumva, cunosc, au făcut ceva pentru valorificarea calităţilor lui? Da, cărţile lui Vasile Fetescu sunt aurul de care este lipsită şcoala Ieşeană şi bibliotecile. Şi e păcat. Vâslaş în luntrea vieţii nu este nici pe departe o carte strict autobiografică. Parcurgând-o, cititorul descoperă viaţa unei personalităţi complexe în care se contopesc imagini ale copilului crescut într-o familie numeroasă, apăsată de greutăţi şi privaţiuni, ale adolescentului harnic şi ambiţios, stăpânit de dorinţa şi voinţa de a deveni învăţător, ale studentului sărac, ale dascălului cu vocaţie dedicat profesiei până la contopirea cu ea, ale psihopedagogului cercetător şi publicist, ale intelectualului cu chemare pentru arta cuvântului scris. Cititorul atent şi avizat va descoperi în volumul de faţă o viaţă, un destin, o lume, o epocă prezentate într-o exprimare frumoasă, curată şi elevată.

Ion N. Oprea

CUPRINS

Fiu al plaiurilor botoşănene……………………………………………. 9Primii paşi pe fascinantul drum al cunoaşterii…………………………. 17Elev normalist la Şendriceni…………………………………………… 30Student la Bucureşti……………………………………………………. 57

Chef în doi cu o halbă de bere…………………………………... 57O locuinţă cât un cavou…..……………………………………... 60

Începuturi………………………………………………………………. 63Director tânăr la un venerabil liceu……………………………………. 70Director şi profesor la Şcoala Normală „Vasile Lupu” 76 Semnale editoriale şi lansări de carte……………………………….. 89 Addenda………………………………………………………………. 128

Lecţia……………………………………………………………. 129Izgonirea………………………………………………………… 133Sancţiunea……………………………………………………….. 137Aventură…………………………………………………………. 142Doamnă………………………………………………………….. 147Recunoştinţa……………………………………………………... 150Curiozitatea……………………………………………………… 153Întâlniri emoţionante…………………………………………….. 156O bucurie tristă…………………………………………………... 16030 de ani…………………………………………………………. 165„Părinţi neascultători”…………………………………………… 168Dacă educaţie nu e, nimic nu e………………………………….. 171Subfinanţarea – o suferinţă cronică a educaţiei…………………. 173Şcoala în derivă………………………………………………….. 175Nedumeriri………………………………………………………. 178Dorinţă fierbinte…………………………………………………. 180Păcăleli…………………………………………………………... 181

Postfaţă………………………………………………………………... 184