varul

Dănuţ BABOR- STUDIUL MATERIALELOR DE CONSTRUCŢII

1

07. Var

începutul stingerii, cantitatea de apă necesară stingerii,reziduu la stingere, randamentul în pastă, viteza de stingere pentru varul nestins; consistenţa

pastei de var, densitatea pastei de var

Varul de construcţii aparţine categoriei lianţilor nehidraulici, artificiali, pe bază de CaO. El se obţine prin calcinarea până la decarbonatarea totală, fără a se atinge limita de vitrificare a calcarelor care conţin cel puţin 95 % carbonat de calciu (CaCO3) şi cel mult 5 % carbonat de magneziu (MgCO3).

Arderea calcarelor se face în cuptoare speciale folosindu-se în mod

obişnuit cuptoare de câmp (periodice) şi cuptoare verticale (continue).

Cuptoarele circulare şi rotative au o utilizare mai redusă.

Reacţia de descompunere a carbonatului de calciu în oxid de calciu

(var ) şi dioxid de carbon este endotermă:

CaCO3 CaO + CO2

9000 C


2

Cuptor var

Pentru o transmitere mai rapidă a căldurii, de la gazele calde către bulgării de calcar în scopul asigurării descompunerii totale cât şi pentru scurtarea duratei de ardere, temperatura în cuptoare se ridică la 1100-1200oC . Arderea calcarelor foarte curate (cu un conţinut neînsemnat de impurităţi şi de carbonat de magneziu) şi a celor compacte, se face pînă la o temperatură de 1200oC. Calcarele cu o cantitate însemnată de carbonat de magneziu şi de impurităţi se ard la 900-10000C. Oxidul de calciu formează componentul principal al varului tehnic obţinut. Acesta mai conţine, pe lângă oxidul de calciu şi mici cantităţi de impurităţi (oxid de magneziu, argilă, nisip). Varul care conţine mai puţin de 5 % MgO se numeşte slab magnezian, cel care conţine 5-20% MgO-magnezian, iar cel care conţine 20-41% -dolomitic. Dacă descompunerea este completă, dintr-un kilogram de carbonat de calciu se obţin 560 g oxid de calciu. De aici rezultă că pentru obţinerea unui kg de var trebuie consumată o cantitate mult mai mare de materie primă, care depinde de compoziţia calcarului (cantitatea de carbonat de calciu şi de carebonat de magneziu pe care o conţine) şi de felul arderii. În medie pentru obţinerea unui kg de var de bună calitate sunt necesare 1,7-1,8 kg de calcar. Carbonatul de calciu nedescompus care se găseşte în var, se numeşte calcar insuficient ars , care depreciază calitatea varului. Calcarul insuficient ars se află de obicei în mijlocul bucăţilor de var şi este de culoare închisă.


3

În urma arderii există posibilitatea formării varului supra ars , care se manifestă defavorabil atunci când este stins. El se formează în urma încălzirii puternice a pietrei de var, peste 1200oC.Acest var se stinge foarte încet şi în unele cazuri nu se stinge deloc. El va provoca defecte în mortarul pentru zidării şi tencuieli, dând naştere la exfolieri sau la "împuşcături " Formele de întrebuinţare ale varului: Var nestins în bulgări, de culoare alb-gri, după proporţia de

impurităţi conţinute. În urma manipulărilor sau dacă s-a învechit, stratul superficial se transformă în pulbere şi pe măsură ce trece timpul acest proces înaintează pe o adîncime până la 2 cm. Pulberea de var rezultată astfel are proprietăţi liante mult diminuate faţă de varul rămas sub formă de bulgări. Varul nestins sub formă de bulgări prezintă dezavantajul că nu poate fi păstrat sub această formă decât un timp scurt, tocmai pentru că în contact cu umiditatea atmosferică se stinge parţial şi trece în Ca(OH)2 în stare de pulbere. Varul nestins în bulgări este utilizat la obţinerea varului nestins în pulbere (prin măcinare) sau a varului stins sub formă de de pastă sau în stare de praf. Var nestins măcinat, numit şi var viu. Se obţine prin măcinarea în

mori cu bile a bulgărilor de var nestins, până la obţinerea unui reziduu de maxim 5% pe sita de 4900 ochiuri /cm2.

Fineţea de măcinare are un rol deosebit de important în cazul varului viu. Stingerea acestui var are loc direct în mortar, deci cu puţin timp înainte de punerea în operă. În felul acesta, căldura care se degajă la stngerea varului face posibilă executarea lucrărilor de mortare pe timp friguros. Var stins sub formă de pastă, care se obţine prin stingerea varului

cu o cantitate de apă în exces (200-250 %), produsul rezultat fiind pastă de var cu 50% hidroxid de calciu Ca(OH)2 şi cca 50% apă.

Var hidratat în pulbere (var H), care se obţine prin hidratarea varului bulgări.Teoretic, la stingerea varului acesta se combină cu o cantitate de apă egală cu 32% din greutatea lui.

Produsul care rezultă este varul stins sau hidratat în pulbere. Practic se foloseşte în acest caz 60-70 % apă avându-se în vedere că o parte se pierde prin evaporare. Datorită fenomenelor care au loc în timpul stingerii , volumul creşte de 1,5-2 ori. Granulele care în urma procesului de stingere rămân nehidratate, sunt eliminate automat deoarece stingerea se face pe cale


4

mecanică cu ajutorul unor agitatoare. Varul hidratat în pulbere nu conţine impurităţi şi este complet stins. Acest produs prezintă avantajul unei manipulări uşoare şi a unei dozări precise. Reacţia de stingere a varului este: Reacţia se produce cu mărirea, de 2- 3 ori a volumului CaO. Pasta de var este o suspensie "S-L", având dispersoidul format din cristale de hidroxid de calciu, iar mediul de dispersie din soluţie saturatã, a aceleeaşi substanţe.

CaO+ H2 O → Ca(OH) +65,3 KJ/KmolCaO

Mecanismul întãririi varului aerian: 2 fenomene (etape) Prima etapă este un proces fizic, de evaporare a unei cantităţi

însemnate de apă, ceea ce provoacă o strângere a micelelor coloidale de hidroxid de calciu; acestea cresc treptat, se împâslesc între ele şi se transformă în formaţiuni cristaline.

A doua etapă este un fenomen chimic , de carbonatare, datorat acţiunii bioxidului de carbon atmosferic, însoţit de creşterea rezistenţelor mecanice şi a stabilitãţii la apã.

Ca (OH)2 +CO2 → CaCO3 + H2 O Tipuri de var aerian pentru construcţii: Tabel.1

Tpul de var Simbol % (CaO+ MgO) % MgO

Var calcic

CL90 ≥90 ≤5

CL80 ≥80 ≤5

CL70 ≥70 ≤5

Var dolomitic DL85 ≥85 ≥30

DL80 ≥80 >5

Pentru stabilirea calităţii varului se fac determinări chimice în conformitate cu SR EN459-2/1997 şi STAS 11394/8, 9-1987, precum şi încercări fizice conform SR EN 459-2/1997 şi SR 3910/2-1998.


5

Determinările chimice se referă la oxizii de calciu şi de magneziu ( CaO+MgO), oxidul de magneziu, dioxidul de carbon, pierderea la calcinare, sulfaţi (SO3), cupru, identificarea arseniului, mangan şi pentaoxid de fosfor. Prin încercări fizice se verifică: fineţea, stabilitatea, penetraţia, reţinerea de apă, conţinutul de apă, conţinutul de aer, densitatea în grămadă, randamentul în pastă, reactivitatea şi apa liberă. Determinarea fineţii de măcinare Determinarea fineţii se face prin cernerea varului pe site standardizate având diametrul ochiurilor de 0,09 şi 0,2 mm (SR EN 459+2/1997, SR EN 196-6/1994). Se utilizează o cantitate de var de 10g, cântărită cu precizia de 0,01 g. Proba se pune pe sită şi se cerne. Se începe cu sita de 0,2 mm,iar materialul care a trecut prin această sită se cerne pe sita de 0,09mm. Pentru cernere sita se agită prin mişcări de rotaţie, plane şi liniare, până când materialul nu mai trece prin sită. Se notează cu m1

Materialul rămas pe sita de 0,2 mm şi cu m2 materialul rămas pe sita de 0,09mm. Resturile rămase pe site se exprimă procentual, cuprecizia de 0,1%, utilizând relaţiile: %R0,20═m1/10 x 100 %R0,09═ (m1+m2)/10 x 100 Ca rezultat se ia media aritmetică a două determinări care nu diferă cu mai mult de 1% în valoare absolută. Când rezultatele diferă cu mai mult de 1%, se execută o a treia cernere iar rezultatul va fi media aritmetică a trei determinări. Determinarea stabilităţii varului calcic hidratat

Conform SR EN 459-2/1997 pentru această determinare se utilizează

inelul cu ace Le Chatelier, care este un cilindru din alamă cu diametrul de

30 mm, prevăzut cu o tăietură după generatoare.Pe cele două părţi ale

tăieturii este sudat câte un ac cu vârf ascuţit.

Se prepară o pastă de var obţinută din 75 g var hidratat şi apa corespunzătoare unei consistenţe vârtoase. Această determinare se execută cu trei inele în paralel. Fiecare inel (având fixate acele pentru evitarea deschiderii tăieturii) se unge cu ulei mineral şi se aşează pe o placă de sticlă.


6

Se umplu cu pastă prin presare uşoară pentru a evita încorporarea de aer şi se nivelează.

Se îndepărtează legătura care strânge acele şi se măsoară distanţa dintre vârfurile acelor (di). Inelele astfel umplute se introduc într-o incintă de vapori de apă unde se păstrează o durată de(180±10 )min.

Fig.3 – inelul cu ace Le Chatelier

Se scot apoi inelele , se lasă să se răcească la temperatura ambiantă şi se măsoară distanţa dintre vârfurile acelor (df). Diferenţa medie (df-di) se compară cu condiţia impusă de SR ENV 459-1 /1997. Dacă rezultatele dintre cele trei determinări diferă cu mai mult de 2 mm, se repetă încercarea.


7

Incinta de vapori se poate realiza dintr-un vas cilindric în interiorul căruia se află un disc perforat care menţine inelele la cca 50 mm deasupra apei care fierbe. Capacul se execută astfel încât picăturile de apă care se formează să nu cadă peste probele supuse încercării În SR EN 459-2/1997 este prezentată şi o altă metodă de verificare a stabilităţii care utilizează turte din pastă de var păstrate 90 min. în atmosferă de aburi. Se stabileşte diferenţa dintre diametrul final (Df) şi iniţial (DI) al turtelor şi se compară cu conditia impusă de normativ. Această metodă presupune realizarea unor turte cu diametrul de 50-70 mm şi o grosime de cca 10 mm, turnate pe două plăci poroase absorbante. După aproximativ 5 min se iau turtele , se aşeazăpe alte două plăci absorbante uscate şi se introduc în etuvă la (105 ±5 )0C . Pentru prepararea turtelor se procedează astfel:

În cazul varului nestins se sting cca 200g de var cu apă la temperatura de (20±2)0C şi se păstrează în apă pe durata specificată de producător, după care sunt confecţionate două turte.

În cazul varzlui pastă, turtele trebuie confecţionate direct din pasta existentă.

În cazul varului dolomitic hidratat se amestecă 100 g var pulbere cu o cantitate de apă la (20±2)0C care să permită formarea turtelor.

Dacă varul a prezentat la verificarea fineţii granule mai mari de 0,2 mm, acestea trebuie introduse în mijlocul turtelor confecţionate şi acoperitecomplet. Când sunt din var nestins acestea trebuie întâi udate urmând instrucţiunile fabricantului, apoi introduse în centrul turtelor. Turtele trebuie confecţionate din aceeaşi probă de var din care sunt particulele sunt mai mari de 0,2 mm. Turtele se ţin în etuvă 4h după care se verifică vizual pentru a sesiza fisurile de umflare.


8

Fig.4. –aspecte turte Aspectul turtelor se compară cu figura 4. Numai turta cu aspectul din figura 4c.care prezintă fisuri de umflare defineşte un rezultat nesatisfăcător al încercării.

Particulele grosiere de var supraars pot provoca umflături sau împuşcături în tencuieli. Verificarea acestor fenomene se face pe turte, confecţionate după metodologia descrisă anterior. Penetraţia Mortarul standard ( SR EN 459-2/1997) utilizat pentru determinarea penetraţiei , a necesarului de apă şi a conţinutului de aer, se preparăm din var şi nisip, cu compoziţia volumetrică 1:3 şi consistenţa corespunzătoare unui diametru de împrăştiere de (185±3)mm. Se utilizează nisip standard poligranular cuarţos (SR EN 196-1/1995) într-o cantitate de 1350 g, distribuit pe 4 fracţiuni: 150 g din fracţiunea foate fină 0,08-0,16 mm, 300 g din fracţiunea fină 0,16-0,5 mm, 450 g din fracţiunea mijlocie 0,5-1,0 mm, 450 g din fracţiunea grosieră 1-2 mm. Cantitatea de var necesară, în grame, trebuie să fie: m═0,31 dm3 x ρvar x 1000, în care: ρvar-densitatea în grămadă a varului, în kg/dm3 Cantitatea de apă rezultă prin determinări succesive, până când diametrul de împrăştiere , stabilit în conformitate cu SR EN 149-2/1997, este egal cu (185±3)mm. Amestecarea mortarului se face ca şi la ciment, în conformitate cu SR EN 196-1/1995. Pentru măsurarea penetraţiei se utilizează o sondă care pătrunde, prin cădere liberă, în mortar. Înălţimea de cădere este de 100±1 mm, iar valoarea penetraţiei se citeşte pe tija gradată.


9

Fig.5. – măsurarea penetraţiei

Mortarul standard se intoduce, în 2 minute de la sfârşitul amestecării, în recipient în două straturi, fiecare strat fiind compactat prin împungere de 10 ori cu tija de compactare. Se înlătură surplusul cu o riglă metalică şi se netezeşte suprafaţa. Recipientul se aşează apoi pe soclul aparatului, tija gradată fiind adusă în poziţie iniţială. Reţinerea de apă Determinarea se execută pe mortar standard şi se exprimă în procente apa reţinută în mortar după o scurtă perioadă de absorbţie pe hârtie de filtru, conform SR EN 459-2/1997. Conţinutul de aer Conţinutul de aer (SR EN 459-2/1997) se măsoară pe două probe de mortar standard, la mai puţin de 5 minute de la amestecarea mortarului. Dispozitivul cu ajutorul căruia se execută această încercare conţine o cameră de compresie în care se realizează o presiune cunoscută, iar prin deschiderea unei supape de descărcare se produce o echilibrare de presiune între camera de compresie şi recipientul umplut cu mortar. Conţinutul de aer


10

din mortarul proaspăt se înregistrează ca o scădere de presiune, valoarea fiind citită pe o curbă de etalonare a aparatului. Rezultatul se calculează ca medie aritmetică a două determinări şi se exprimă în procente cu precizie de 0,5 %. Densitatea în grămadă Varul praf neuscat este cernut printr-o sită cu diametrul ochiurilor de 2 mm, iar pentru determinare se utilizează dispozitivul din fig.6. conform SR EN 459-2/1997.

Fig.6. – Dipozitiv pentru determinarea densităţii în gramadă

Pâlnia se umple, cu o scafă, până când pulberea ajunge deasupra marginii şi formează un con. Se deschide clapeta de închidere, iar după 2 minute se îndepărtează tubul de racordare şi se îndepărtează cu o riglă metalică varul care depăşeşte nivelul recientului. Densitatea în grămadă se calculeză cu relaţia:

ρg═m/V (kg/dm3) în care: m-masa varului din recipient, în kg; V-volumul recipientului, în dm3.


11

Se fac trei determinări, iar rezultatul reprezintă media aritmetică a valorilor densitătilor obţinute, cu precizarea că între mase nu se acceptă diferenţe mai mari de 10 g. Apa liberă Pentru stabilirea apei libere (SR EN 459-2/ 1997) se utilizează o probă de var cu masa de 5 g, cântărită cu o precizie de 0,1 mg, care se usucă la masă constantă, folosind o etuvă vidată, la temperatura de (105±5)0 C. Durata procesului este de aproximetiv 2 ore. După uscare proba se introduce într-un exicator, iar după răcire se cântăreşte pentru stabilirea masei în stare uscată.. Umiditatea varului se determină cu relaţia:

%U═ –

x 100

În care :m-masa iniţială a probei, în g; m1-masa probei uscată la masă constantă, în g. Determinarea începutului stingerii, a cantităţii de apă necesară stingerii şi a randamentului în pastă pentru varul nestins. Varul nestins (în bulgări sau pastă) serveşte în primul rând pentru obţinerea varului stins în pastă, transformările avînd loc în urma reacţiilor cu apa. Reacţiile de hidratare sunt însoţite de degajare de căldură iar cantitatea utilă de var stins depinde de calităţile varului nestins.

Aparatură şi materiale Cutie de stingere (fig.1) de formă cilindrică, izolată termic şi

prevăzută cu capac de închidere; balanţă tehnică de 1000 g capacitate; cilindri gradaţi de 100 şi 500 cm3;cronometru; riglă metalică de minim 200 mm; lopăţică din lemn; materialul de încercat.

Efectuarea determinării în cutia de stingere se toarnă 250 cm3 apă la (20 2)OC, după

care se adaugă 0,200 kg var şi se porneşte cronometrul.


12

Fig.7. – cutie de stingere a varului

Se amestecă continuu varul şi apa până când începe fierberea - amestecul este agitat, cu aspectul apei care fierbe - moment în care se opreşte cronometrul.

Se adaugă treptat în cantităţi măsurabile din cilindrul de 500 cm3 în care se găseşte un volum de apă măsurată, amestecându-se continuu până la obţinerea unei paste omogene, evitându-se fenomenul de înecare (apariţia în exces la suprafaţă) cât şi fenomenul de coacere a varului (apariţia unor crăpături şi umflături pe suprafaţa pastei).

După încetarea fierberii se nivelează pasta de var, se acoperă vasul cu capacul de tablă şi se lasă în repaus 24 de ore. Se notează timpul scurs până la începutul fierberii (t în minute) şi cantitatea totală de apă folosită pentru obţinerea pastei (V) - 250 cm3, plus apa adăugată din cilindrul de 500 cm3.

După 24 de ore se scurge în cilindrul gradat de 100cm3 apa ce eventual s-a separat la suprafaţa pastei de var. Se lasă în repaus 3 ore după care se scurge din nou apa şi operaţia se repetă până când nu se mai separă apa. Se notează cu (V1) volumul de apă separat din vas. Cantitatea de apă necesară pentru stingere a fost corect aleasă dacă la suprafaţa pastei de var nu apar crăpături şi dacă nu s-au separat mai mult de 40 cm3 de apă, în caz contrar se repetă determinarea cu o altă cantitate de apă.


13

După determinarea cantităţii de apă necesară stingerii, se măsoară cu ajutorul riglei gradate, în trei puncte diferite ale cutiei, înălţimea stratului de pastă de var (h1, h2, h3) cu o precizie de 0,1 cm. Înregistrarea rezultatelor şi interpretarea acestora.

Rezultatele experimentale se înregistrează în următorul tabel:

Tabelul 2

Nr.

crt.

M

V

t’

V1

H (cm)

t

AS

RP

(kg) (cm3

)

(min

)

(cm3

)

h

1

h2 h3 h (s) (l / kg) (l / kg)

1

2

3

Calculul caracteristicilor se realizează astfel: începutul stingerii (t):

începutul stingerii = t x 60 [s] în care: t - este timpul scurs din momentul introducerii varului nestins în cutia de stingere şi momentul începerii fierberii în minute.

cantitatea de apă necesară stingerii (AS):

AV V

mS 1 [l / kg]

în care: V - volumul total de apă folosită la stingere, în l; V1 - volumul total de apă separată după terminarea stingerii, în l; m - masa probei de var luată pentru determinare (0,200), în kg;

randamentul în pastă:

RA h

mp 1000

[l / kg]

în care: A - aria orizontală a cutiei de stingere, în cm2; h - înălţimea medie a pastei de var din cutie, în cm;


14

m - masa probei de var luată pentru determinare (0,200), în kg. Rezultatele obţinute se compară cu normele tehnice ce privesc calitatea varului nestins pentru caracterizarea acestuia.

reziduu la stingere Pasta de var obţinută anterior se diluează cu apă şi de spală sub jet de apă pe o sită având dimensiunea ochiurilor 0,6mm. Materialul rămas pe sită (reziduurile) se usucă la masă constantă şi se cîntăreşte, masa (m1 ) obţinută fiind raportată la masa (m) a probei de var stins:

Rez = x 100 [%]

Trasarea curbei de stingere a varului nestins măcinat. Metoda constă în înregistrarea la intervale de timp date, a temperaturii în procesul de stingere a varului, în condiţii controlate şi trasarea curbei temperatură-timp. Aparatură şi materiale Dispozitiv pentru stingerea varului (fig. 8) alcătuit dintr-un vas izolat termic prevăzut cu capac, agitator şi termometru cu tijă lungă de circa 200 mm; balanţă tehnică de 0,500 kg; cronometru; cilindru gradat de 500 cm3; material de încercat (150 g).


15

Fig.8. – dispozitiv pentru determinerea vitezei de stingere a varului

Efectuarea determinării Se introduc în vasul de stingere 250 cm3 de apă distilată la

temperatura de 20OC peste care se toarnă 50 g var. În momentul introducerii varului se porneşte cronometrul.

Se închide vasul şi se introduce termometrul astfel încât să fie imersat în apă. Se citesc şi se notează temperaturile din vasul de stingere la 1, 2, 3,

4, 5, 6, 7, 8 şi 10 minute şi apoi din 5 în 5 minute până când temperatura începe să scadă. Înregistrarea şi interpretarea rezultatelor Datele se înregistrează în următorul tabel:

Tabelul 3

Temperatura pentru intervalul de timp “t”

[OC]

tmax

20

2

O t max

tmax - 2

1’ 2

’

3

’

4

’

5

’

6

’

7

’

8

’

10

’

15

’

20

’

25

’

(OC) (OC) (OC)


16

Cu ajutorul datelor se exprimă rezultatele: curba de stingere a varului (înscriind pe ordonată temperatura şi

pe abscisă timpul în minute); curbele obţinute se compară cu cele recomandate de producători.

durata maximă de stingere: tmax = 1,04 t’max - 3 [OC]

în care: t’max - temperatura maximă citită pe curbă, în OC;

durata maximă până la atingerea temperaturii 20

2

tmax ce

corespunde la durata de stingere a primei jumătăţi din cantitatea de oxizi activi participanţi la reacţie.

durata până la atingerea temperaturii (tmax - 2) ce corespunde stingerii cantităţii de oxizi activi.

Determinarea consistenţei varului pastă. Consistenţa pastei de var depinde de cantitatea de apă necesară şi de calitatea varului şi se poate determina prin metoda împrăştierii - deformarea unei turte din var cu diametrul de 100 mm sub acţiunea unor şocuri controlate - şi prin metoda conului etalon. Metoda conului etalon, cea mai des folosită, constă în măsurarea adâncimii până la care se scufundă în pasta de var un con cu dimensiuni şi masă standard.

a. b.

Fig.9. – con etalon (consistometru)


17

Con etalon (fig. 3. ) confecţionat din tablă inoxidabilă standard şi masa de (300 2), generatoarea conului fiind de 15 cm şi împărţită în 15 diviziuni; recipient tronconic din tablă din oţel ; materialul de încercat. Efectuarea determinărilor Varul pastă se omogenizează cu o lopăţică din lemn timp de (1…2) minute şi se introduce cantitatea necesară în vasul tronconic până la umplere nivelându-se suprafaţa pastei. Se ţine conul în poziţie verticală astfel încât vârful conului să atingă suprafaţa pastei. Se lasă conul să pătrundă liber în pastă, menţinând mânerul conului în poziţie verticală tot timpul determinării. Când pătrunderea conului în pasta de var a încetat se citeşte pe generatoarea acestuia gradaţia corespunzătoare nivelului pastei; rezultatul se notează în cm. Rezultatul este media a trei determinări pe aceeaşi probă, care se omogenizează după fiecare determinare. Interpretarea rezultatelor. Consistenţa pastei de var (ca şi densitatea aparentă a acesteia) serveşte la corectarea dozajelor mortarelor de var şi este înregistrată în tabelul 4:

Tabelul 4

Număr curent încercare

Adâncimea de pătrundere a conului

etalon (cm)

Media

1 2 3

Determinarea densităţii varului pastă Densitatea pastei de var se determină prin căntărirea unui vas volumetric de 1 dm3 . Apoi vasul se umple cu varul pastă şi se recăntăreşte. Densitatea varului pastă se determină cu relaţia:


18

ρ= )/( 321 cmgV

mm

unde: m1 = masa vasului plin cu var pastă (g) m2 = masa vasului gol (g) V = volumul vasului volumetric Rezultatul final este media a trei determinări

Tabelul 5

Număr curent încercare m1 (g) m2(g) V (cm3) ρ (g/cm3) 1 2 3

media - - -

Densitatea de 1300 Kg/m3 , la consistenţa de 12 cm, este considerată normală pentru o pastă de var calitativ bună.

Pentru alte densităţi, se impune corectarea dozajului de pastă de var, cu un factor K calculat cu relaţia:

K=

în care: ρ12 = densitatea pastei , la consistenţa 12 cm ρ = densitatea pastei , la consistenţa pe care o are în momentul dozării Condiţii de calitate

Varul aerian pentru construcţii trebuie să îndeplinească anumite condiţii de calitate, conform SR ENV 459-1/1997, condiţii prezentate în tabelele 6 şi 7.


19

Tab.6 Caracteristicile varului nestins

Tipul de

var

Stabilitatea după

stingere

Randamentul în

pastă

dm3/10Kg

CL 90 Turte cu aspect

satisfăcător ≥26 CL 80

CL 70

DL 85 - -

DL 80 - -

La cererea beneficiarului, producătorul poate furniza condiţiile pentru reactivitate, necesarul de apă pentru mortarul standard, reţinere de apă, (>65% pănă la≤85%), densitate aparentă (0,3-0,6 Kg/dm3 prntru varul calcic şi 0,4 -0,6 Kg/dm3 prntru varul dolomitic) Tab.7 Caracteristicile varului calcic hidratat ,ale varului pastă şi ale varului dolomitic hidratat

Tip de var

Fineţea Stabilitatea

Apa ∗

Liberă %

Pene - traţia∗∗

mm

Conţinut de aer ∗∗

% R0,20

% R0,20

%

Var pastă şi var dolomitic

hidratat

Var calcic hidratat Metoda Le Chatelier (df – di )

mm

Metoda turtelor (Df – Di )

mm CL 90

≤ 7 ≤ 2 Turte cu

aspect satisfăcător

≤ 20 ≤ 2 ≤ 2 >20 şi

< 50 ≤12

CL 80

CL 70

DL 85

DL 80 Nu se aplică

Nu se aplică

≤ 2

∗ Pentru varul pastă≥45% şi ≤70%

∗∗ Se determină pe mortar standard

varul

Documents