84. Nichita Stănescu, Sărutul

1. se-adumbrea – pălea, se stingea¸ stins - slab 2. Virgula, semn de punctuaţie, marchează raportul de coordonare prin juxtapunere dintre termenii unei enumeraţii. Punctele de suspensie marchează absenţa unor termeni ai enumeraţiei, o pauză afectivă în discursul liric confesiv, sugerând posibilitatea continuării enumeraţiei. 3. a nu avea aer, a avea un aer trist4. În prima strofă, verbele la modul indicativ, timpul imperfect, fixează o temporalitate imprecisă, având atributul eternităţii. Asociate unor prezenţe umane, verbele la imperfect transmit ideea de eternitate a sentimentului de dragoste – „ne sărutam”. Asociate elementelor cadrului exterior, verbele la imperfect sugerează legătura dintre sentimentele trăite de îndrăgostiţi şi imaginea unui cadru natural dobândind acelaşi atribut al eternităţii ca şi sentimentele umane. Verbul la perfect compus are rolul de a accentua valoarea expresivă a verbelor la imperfect.5. Tema iubirii, tema naturii, motivul stelei, al păsărilor.6. În strofa a doua, metafora „steaua neagră” alcătuieşte o imagine plastică a iubitei, surprinsă prin intermediul unui detaliu de portret fizic care îi sugerează unicitatea şi frumuseţea misterioasă.7. Titlul sintetizează mesajul liric, sugerând un moment al trăirii maxime a sentimentului de dragoste. Cei doi îndrăgostiţi trăiesc acelaşi sentiment, intens şi profund, iar iubirea lor are puterea de a metamorfoza cadrul exterior – „Vederea lumii s-adumbrea când noi / ne sărutam în pieţe şi în scuaruri…”8. Scrierea cu literă mică a unor versuri este o marcă a ingambamentului, figură de stil prin intermediul căreia o idee începută într-un vers este continuată în versul următor. De asemenea, constituie un element de modernitate a textului, la nivel formal. 9. Tema centrală a poeziei este iubirea. În lirica stănesciană, această temă este preponderentă în primele două volume de versuri – Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor . Iubirea se asociază în aceste versuri cu o stare de jubilaţie, de trăire cosmică a sentimentului, care înseamnă ieşirea din sine, depăşirea limitelor trupului. Textul analizat dezvoltă tema iubirii, în relaţie cu tema naturii. Sentimentul, trăit profund, atrage modificări la nivel cosmic – „Vederea lumii s-adumbrea când noi / ne sărutam în pieţe şi în scuaruri”. Imaginea iubitei se construieşte prin menţionarea unui detaliu surprinzător – „steaua neagră-a părului tău scurt” – , pus în relaţie cu acelaşi plan cosmic – „îmi atingea, cu clinchet stins, un umăr, / şi toţi credeau că bate-n arbori ora / când soarele apune la amiază.” Starea de fericire intensă este subliniată prin epitetele, metaforele şi enumeraţiile din ultima strofă, marcând un punct culminant al sentimentelor trăite de eul liric îndrăgostit: „Şi păsări mari se coborau pe bănci / şi pe statui, pe cabluri, peste iarbă… / Luceau intens, presate de un cer / pe care-l începea iubirea noastră.” Iubirea înseamnă proces de cunoaştere, prin întemeierea unei lumi noi, şi devine sentiment primordial, al genezei universale.