82. Marin Sorescu, Boala1. Sinonime contextuale ale cuvintelor: senzaţie - impresie, simţământ; degeaba -zadarnic, inutil.2. Cratima din structura nu-l observasem marchează, la nivel fonetic, absenţa unei vocale din cadrul formei atone a pronumelui personal – î - , iar la nivel prozodic marchează păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor.3. Expresii şi locuţiuni cu termenul noapte: a se trezi cu noaptea-n cap, din zori şi până-n noapte, a-l apuca noaptea4. Cuvinte/structuri lexicale care evidenţiază caracterul subiectiv al discursului liric: Am urât şi am iubit (verbe de persoana I, sugerează exprimarea directă a sentimentelor); Credea m-am îmbolnăvit de moarte (verbul cred exprimă incertitudinea; pronumele reflexiv m- personalizează discursul)5. În poezie se observă următoarele enumeraţii:- Ziua mă doare soarele / Iar noaptea luna şi stelele - amplificare la cosmică a stărilor şi trăirilor omeneşti; renunţarea la atitudinea dualistă în faţa vieţii;- Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc/f..,] Am fost bun şi-am fost frumos - selecţie a acţiunilor cu valoare universală, general-umană.6. Titlul poeziei, Boala, reprezintă o metaforă cu valoare alegorică, uşor de raportat la cuvintele din acelaşi câmp semantic prezente în text: doctorul, durerea,junghiul, medicamentele ş.a. Fiinţa umană suferă de o„boală" ontologică determinată de însuşi faptul de a trăi: tot ceea ce se naşte, trebuie să moară, este mesajul transmis, poetul adoptând atitudinea ironică, detaşată, caracteristică liricii sale. Versurile Degeaba am luat tot felul de medicamente, /Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc/Şi chiar am citit nişte cărţi, exprimă inutilitatea oricărei întreprinderi omeneşti (de ordin material sau intelectual) înaintea morţii.7. In textul dat, limbajul poetic se caracterizează prin ambiguitate, creată prin: îmbinările surprinzătoare de cuvinte (Ziua mă doare soarele); prezenţa simbolurilor {soarele, stelele, norul ş.a.); imaginile paradoxale, neaşteptate; atitudinea ironică şi parodică (la adresa liricii filozofice sau alegorice).8. Prima strofă descrie „simptomele" unei boli existenţiale. Adresarea directă către un interlocutor generic, desemnat printr-un substantiv în vocativ – Doctore - implică ideea conştientizării acestei suferinţe, sentiment desemnat prin epitetul „simt ceva mortal”. Metaforele care indică motivele „bolii” realizează legătura între fiinţa efemeră a eului liric şi elementele universale caracterizate de eternitate – „Mă dor toate organele / Ziua mă doare soarele, / Iar noaptea luna şi stelele” – accentuează imposibilitatea vindecării, lipsa oricărei speranţe. Paradoxal, în ciuda bolii mortale, eul liric trăieşte la nivel cosmic, prin implicarea tuturor elementelor universale în propria suferinţă.9. Conceptul de poezie lirică desemnează un text literar în care prezenţa eului liric este pregnantă, marcată la nivel lexico-gramatical prin prezenţa formelor pronominale şi verbale de persoana I – „mă”, „mă trezesc”, „m-am gândit” – şi prin exprimarea directă a sentimentelor – „Cred că m-am îmbolnăvit de moarte / Într-o zi / Când m-am născut.”

83. Marin Sorescu, Pleacă trenul1. A gândi, negândit.2. Virgulele din versul „Oameni, oraşe, continente” marchează raportul de coordonare prin juxtapunere dintre termenii unei enumeraţii.3. A da piept cu lumea, a ieşi în lume, de gura lumii. 4. Tema poeziei este ratarea propriei existenţe, a trăirii, a raportului pe care orice om îl stabileşte cu universul şi cu propria viaţă.5. Pronumele personal tu are funcţia de a generaliza sentimentele exprimate de eul liric, acestea devenind ale oricărui om. Ar putea marca, în acelaşi timp, o dedublare a sinelui, a celui care contemplă lumea, dorindu-şi cu intensitate să o cunoască nemijlocit, prin experienţe directe.6. Structura interogativă „De ce…?” care se repetă în ultimele versuri accentuează caracterul retoric al discursului liric şi evidenţiază regretul profund trăit de eul liric, care are sentimentul că şi-a ratat existenţa.7. Eul liric are o atitudine contemplativă, se detaşează de propria existenţă, refuzând trăirea nemijlocită, dar regretând acest refuz. Această atitudine ar putea fi motivată de neputinţa de a se încadra în structurile cotidiene, dar şi de înţelegerea inutilităţii efortului de a înţelege lumea cotidiană altfel decât prin contemplare.8. Titlul face trimitere la ideea de plecare, de descoperire a unor orizonturi noi. În prima strofă, termenul trenul are sens denotativ, la un prim nivel de lectură (al cititorului inocent). La un nivel de lectură aprofundată (al cititorului avizat), trenul poate dobândi conotaţia destinului uman. În acest sens, strofa transmite dorinţa eului liric de a trăi la un alt nivel, de a descoperi lumea, fără a avea însă sentimentul că această dorinţe se poate împlini, imaginea plecării trenului vecin având semnificaţia ratării propriului destin, trăit numai la nivel de impresie: „Când stai în tren şi pleacă trenul vecin, / De ce ai impresia că ai plecat / Tu?”9. Ultima strofă evidenţiază tema principală a textului – aceea a cunoaşterii universului exterior propriului eu şi a posibilităţii relaţionării cu propriul destin: „Toată viaţa m-am uitat pe fereastră / Pironit într-un colţ / De autobuz, de tren, de vapor / Hurducat de căruţă”. Metafora şi enumeraţia din versurile „M-am uitat cum fug de mine copacii, / Oameni, oraşe, continente” sugerează ideea că lumea exterioară nu poate fi, de fapt, cunoscută, apropriată ca experienţă, refuzându-şi sensurile celui care încearcă să o cunoască în alt mod decât la nivel contemplativ. În acelaşi timp, însă, interogaţiile retorice din ultimele două versuri accentuează condiţia tragică a omului, limitat la poziţia de contemplator, fără şansa de a-şi găsi împlinirea într-o experienţă nemijlocită: „De ce sunt copleşit de atâtea emoţii, / De ce am impresia că am cunoscut lumea?” Refuzat de „lume”, omul nu poate trăi decât impresii trecătoare, imposibil de fixat, rămânând cu sentimentul incertitudinii, al necesităţii de a renunţa la aspiraţia de a trăi experienţe concrete de viaţă, obligat de propria condiţie să se mulţumească cu iluzii.

85. Marin Sorescu, Alchimie1. a da ortul popii, a da de belea, a se da în spectacol.2. Virgulele din versul „Atâta fier, atâta aur, atâta mercur –” marchează raportul de coordonare prin juxtapunere dintre termenii unei enumeraţii.3. Mulţimea are trei elemente de acelaşi fel. Instalatorul a schimbat elemenţii caloriferului.4. Invocaţia, care apare ca figură retorică centrală a discursului liric, are rolul de a evidenţia sentimentele eului liric, dorinţa de a găsi fericirea – „Nouăzeci şi nouă de elemente / …/ Daţi-mi fericirea.”5. Prezenţa eului liric se evidenţiază în textul dat prin forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a – „vă”, „dau”, „eu” etc.6. În strofa a doua, cei doi termeni – înţelepciunea – fericirea intră într-o relaţie de opoziţie implicită, dat fiind finalul invocaţiei. În context, termenul înţelepciunea face referire la capacitatea de a stăpâni sensurile lumii prin meditaţie, prin reflexivitate. În opoziţie, fericirea ar putea însemna dorinţa de a trăi sentimente profunde, mai presus de înţelegerea lumii.7. Textul dezvoltă tema centrală a condiţiei umane, care este dominată de un destin implacabil – „Nouăzeci şi nouă de elemente, / Vă dau jumătate din fruntea mea, / Potriviţi-vă în aşa fel, / Atâta fier, atâta aur, atâta mercur - / Şi daţi-mi fericirea.” Dominat de trecerea implacabilă a timpului, omul nu îşi poate găsi liniştea şi împlinirea sufletească – „Iată, mai arunc sub cazanul vostru o zi, / Şi încă un an. / Şi încă o vârstă…” De aici, repetiţia invocaţiei adresate celor „nouăzeci şi nouă de elemente”, simbol al căutării. Simetria pe care o creează această repetiţie în cadrul discursului liric reliefează creşterea în intensitate a sentimentelor eului liric, care îşi doreşte fericirea, chiar renunţând la alte atribute ale propriei fiinţe, desemnate prin metafore – „Vă dau jumătate din fruntea mea”, „Aţi greşit calculele, / A ieşit înţelepciunea”, „Ce să fac eu cu dezamăgirea asta”. În ciuda dorinţei de a descoperi fericirea, chiar prin respectarea ritualului alchimic, simbolizat prin amestecul elementelor „trecute toate în tabloul fiinţei”, aspiraţia nu se împlineşte, în aşteptarea trăirii acestui sentiment omul apropiindu-se de moarte – „… încă un an, / Şi încă o vârstă…”8. Titlul face trimitere la ritualul îndeplinit de căutătorii pietrei filozofale, care încercau să transforme diferite elemente în aur, simbol alchimic central. Cele „nouăzeci şi nouă de elemente” sunt obiectul unei invocaţii care reliefează dorinţa eului liric de a fi fericit – „Daţi-mi fericirea”. Amintind de incantaţiile magice din descântecele româneşti, cele „nouăzeci şi nouă” de elemente ar trebui să se dizolve, după modelul alchimic – „atâta fier, atâta aur, atâta mercur” – într-o nouă stare – „fericirea”. 9. Una dintre caracteristicile limbajului poetic care poate fi identificată în textul dat este expresivitatea, marcă a afectivităţii discursului liric, concretizată în folosirea figurilor de stil şi a sensurilor figurate ale termenilor: „Vă dau jumătate din fruntea mea”, „Aţi greşit calculele / A ieşit înţelepciunea”.