variaţia diatopică a dacoromânei: exegezǎ româneascǎ şi

Variaţia diatopică a dacoromânei: exegezǎ româneascǎ şi reflectare în lingvistica germană

Stelian Dumistrǎcel, Doina Hreapcǎ

0.1. După ce româna a fost „acceptată” ca limbă romanică, a apărut

preocuparea lingviştilor din străinătate pentru clasificarea ei printre idiomurile din familia respectivă. Dată fiind şi situarea teritoriului pe care se vorbeşte limba română faţă de mapa „Romaniei continua”, ceea ce a interesat a fost însuşi statutul supravieţuitoarelor latinei „orientale”, încadrarea lor într-o tipologie. Provocările au venit şi dinspre faptul că, după pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică, continuatoarele vechiului idiom romanic (româna primitivă comună) le reprezintă patru dialecte „istorice”, vorbite în areale izolate unele de altele, la nord de Dunăre (dialectul dacoromân, singurul care a dezvoltat o limbă „literară”) şi la sud de acest fluviu (dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân). Ca urmare a asimilării treptate de către slavi, greci şi albanezi a populaţiei romanizate din zona Balcanilor, de pe teritoriul Greciei şi al Albaniei, aşa-numitele dialecte „româneşti” sudice, în condiţii de bilingvism generalizat, au rămas la nivelul unor idiomuri „inferioare” social şi cultural (vorbite în cadrul comunităţilor restrânse şi în mediul familial). Apectele variaţiei diatopice a descendentelor „românei primitive comune” (concept ce are în vedere, aşadar, faza de dinaintea despărţirii celor patru grupuri lingvistice) au fost permanent raportate la probleme capitale ale istoriei limbii române de astăzi, puse în discuţie de specialişti străini şi români: teritoriul pe care s-a „format” (în sudul Dunării; în sudul, dar şi în nordul Dunării, eventual cu preponderenţa acestei ultime zone) şi perioada istorică a prezenţei vorbitorilor ei în arealul nord-dunărean (teoriile, notorii, privind „imigrarea”, respectiv „continuitatea”). Am reamintit, extrem de sumar, această problematică, deoarece ea influenţează, direct sau măcar indirect, însăşi caracterizarea variaţiei diatopice a dacoromânei.

0.2. Comunicarea de faţă îşi propune obiectivul limitat de a schiţa tabloul general al problemei enunţate în titlu din dublă perspectivă: „oferta” dialectologilor români, pe calea unor publicaţii importante, cu circulaţie în Europa, şi receptarea informaţiilor şi interpretărilor acestora de către romanişti, cu referire specială la cei germani, participanţi activi, în timp, la discuţiile privind istoria şi specificul românei ca limbă romanică, dar şi variaţia diatopică a acesteia.

1. Pe calea deschisă în deceniul al patrulea al secolului trecut de Sextil Puşcariu prin utilizarea hărţilor Atlasului lingvistic român (ALR) pentru analiza locului unde anume s-a format limba română (cu accentuarea rolului Transilvaniei în ceea ce priveşte continuitatea românilor la nord de Dunăre), aceeaşi sursă (având aceleaşi obiective şi ajungând la concluzii asemănătoare) a

STELIAN DUMISTRĂCEL, DOINA HREAPCĂ

236

fost pusă la contribuţie de Ernst Gamillscheg (Über der Herkunft der Rumänen, 1940 ş.a.), urmat, ceva mai târziu, de Günter Reichenkron (în special prin studiul Die Enstehung des Rumänentums nach der neuesten Forschungen, 1963); cei doi lingvişti germani au formulat, pornind de la Puşcariu (destul de simplist interpretat de criticii săi) teoria existenţei mai multor „teritorii nucleu” (Kerngebiete) de romanizare în zone din Carpaţi şi în Peninsula Balcanică, cu efecte diferenţiate în ceea ce priveşte „continuitatea”1.

În exegeza românească, Puşcariu va fi urmat, de îndată, de elevul său Emil Petrovici; acesta, însă, de la problematica propriu-zisă a continuităţii transilvănene, raportată la variaţia diatopică a dacoromânei (1941 şi 1943), va îndrepta discuţia spre structura dialectală a limbii române. Selectând un număr (destul de restrâns) de fapte fonetice şi lexicale, Petrovici avansează ideea existenţei a patru (eventual, cinci) „subdialecte” dacoromâneşti: bănăţean, crişean, muntenesc şi moldovenesc (respectiv maramureşean). Această direcţie de analiză, limitată apoi la preocuparea strict sincronică, bazată pe hărţi din Atlasul lingvistic român I (Sever Pop) şi Atlasul lingvistic român II (Emil Petrovici), care nu numai că nu are în vedere perspectiva istorică a limbii, dar nu ia în consideraţie nici exigenţe ale teoriei limbii, a fost continuată de diverşi lingvişti români (în special de Romulus Todoran şi Ion Pătruţ) şi a condus, treptat, spre o preocupare de „atomizare” în ceea ce priveşte variaţia diatopică a dacoromânei (s-a argumentat pentru acordarea statutului de „subdialecte” graiurilor din zone de interferenţă ale celor cinci subdiviziuni destul de rapid „clasicizate”, problemă asupra căreia nu putem stărui).

1.1. Momentul unor sinteze de tip (preponderent) didactic a adus în discuţie două aspecte peste care s-a trecut cu uşurinţă în etapa supralicitării datelor oferite de hărţile atlaselor lingvistice: [α] consideraţiile (oricât de sumare) asupra variaţiei diatopice a dacoromânei anterioare lucrărilor de geografie lingvistică şi [β] opiniile unor lingvişti privind existenţa a numai două (sub)dialecte ale dacoromânei, printr-o confruntare ce se impunea ca obligatorie într-un moment în care exegeza a sporit, considerabil, numărul acestora.

1.1.1. În cursul de dialectologie al Matildei Caragiu Marioţeanu, apărut în anul 1975, sunt citate, în legătură cu aspectul [α], opiniile lui H. Tiktin (din 1888) şi ale lui Moses Gaster (din 1893), cu privire la existenţa, în dacoromână, a patru „unităţi lingvistice” după Tiktin, raportabile la simple criterii „politico-administrative”: graiurile „muntean”, „moldovean”, „bănăţean” şi „transilvănean”, respectiv a trei grupuri dialectale la Gaster, pe baza (aspect deosebit de important)

1 Pentru ansamblul problemei, cf. Vasile Arvinte, Ernst Gamillscheg (1887 – 1971) şi

Günter Reichenkron (1907 - 1966). Contribuţiile lor la studiul limbii române, în vol. Întâlniri între filologi români şi germani. Actele colocviului de la Cluj-Napoca. 24 – 26 mai 2002/Deutsche und rumänische Philologen in der Begegnung…, herausgegeben von Artur Greive, Ion Taloş, Ion Mării, Nicolae Mocanu, Cluj-Napoca, „Clusium”, 2003, p. 149 – 155.

VARIAŢIA DIATOPICĂ A DACOROMÂNEI

237

observaţiilor asupra limbii textelor publicate în Crestomaţia română: cel de nord (moldovenesc), cel de sud (muntenesc) şi cel din Transilvania, ultimul reprezentând „tranziţia, legătura între primul grup şi cel de al doilea”2.

Acest aspect este reluat şi de Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, autoarea capitolului Repartiţia dialectală a dacoromânei din cursul interuniversitar de dialectologie apărut în anul 19773. Se poate observa însă că aceste notaţii, puse în legătură şi cu împărţirea în trei „dialecte” dacoromâneşti „principale” („bănăţean”, „muntean” şi „moldovean”) propusă de Weigand (1908), premerg descrierii , în lucrările citate, a celor cinci „subdialecte” ale dacoromânei, reprezentând, în parte, premise justificative ale acestei ultime repartiţii.

1.1.2. Cel de al doilea aspect la care ne-am referit mai sus ([β]) apare în prima sinteză didactică de dialectologie românească, din 1961, aparţinându-i lui Ion Coteanu; autorul consideră că A. Philippide „are dreptate distingând două tipuri fundamentale de dialecte ale limbii române: unul muntean şi altul moldovean”; totuşi, apreciază Coteanu, această generalizare nu este „fructuoasă” pentru descrierea „structurii dialectelor şi graiurilor româneşti, fiindcă se neglijează deosebirile actuale între ele”4, un punct de vedere disociativ ce avea să marcheze, apoi, nejustificat, alte sinteze de dialectologie românească.

Punctul de vedere Philippide, genetic, din perspectiva istoriei limbii, susţinut apoi şi de Iorgu Iordan, este consemnat şi în Compendiul Matildei Caragiu Marioţeanu şi în Dialectologie română. În prima lucrare (p. 146) este adusă în discuţie însă şi situarea pe aceeaşi poziţie, dar pornind de la alte criterii (de tipologie), a lui Em. Vasiliu (Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, 1968), iar în cea de a doua (p. 124-125, 128), pe lângă aceleaşi informaţii, se subliniază că, analizând limba textelor vechi de diferite categorii, tot existenţa a două subdiviziuni principale ale dacoromânei (o variantă nordică şi alta sudică) a fost susţinută de Al. Rosetti şi de Ion Gheţie.

Observăm, ca şi mai sus, valoarea generală de „preambul” a notaţiilor respective, invocate doar, fără confruntarea argumentării: descrierea variaţiei diatopice a limbii române reflectă poziţia, oarecum instituţionalizată, a existenţei a cinci „subdialecte” pe teritoriul dacoromânesc.

1.1.3. Acelaşi curs al analizei este urmat şi în lucrarea intitulată Tratat de dialectogie românească (coord. Valeriu Rusu)5, unde informaţii comparabile, însoţite de comentarii minime, sunt dispersate în diferite capitole.

2 Matilda Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-

dunăreană), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 144. 3 Matilda Caragiu Marioţeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus

Todoran, Dialectologie română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977, p. 120 [ o trimitere la cursul LIR].

4 I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 68.

5 Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1984.


238

1.2. Cu abordări de prezentare şi de analiză variind de la caz la caz, aspectele la care ne-am referit anterior se regăsesc, apoi, în cele două sinteze de cea mai largă circulaţie printre romaniştii din Europa, bazate pe lucrările citate, semnate de Matilda Caragiu Marioţeanu şi Maria Iliescu, publicate în anul 1989, respectiv în anul 2003.

1.2.1. În § 198 dintr-un lexicon al lingvisticii romanice6, intitulat Rumänisch: Areallinguistik, I. Dacoroumain, Matilda Caragiu Marioţeanu, ocupându-se de repartiţia dialectală a dacoromânei (p. 414–415), face o sumară trecere în revistă a problemelor identificate mai sus prin [α] şi [β] şi consemnează un stadiu nesatisfăcător al investigării lor: „la dialectologie (roumaine du moins) n’a pas encore trouvé de critères rigoureux, formels, qui puissent résoudre le problème de la classification des parlers/dialectes” [du dacoroumain] (p. 414–415). Observând că majoritatea dialectologilor români acceptă existenţa a cinci subdialecte, dar că însuşi numărul lor rămâne „toujours discutable”, la fel cum procedase şi în Compendiu (p. 152–177, unde tratează ansamblul fonetismelor şi al trăsăturilor morfologice „neliterare”, cu specificarea subdialectelor în care faptele în discuţie sunt prezente), autoarea înlocuieşte „descrierea individuală” cu o „présentation des t r a i t s dialectaux du territoire dacoroumain” (!), abordare deloc neobişnuită în exegeza românească de profil, dar sub altă formă, asupra căreia vom reveni. Aşadar, analiza urmează, pe de o parte, cursul oarecum „clasicizat” al corespondenţelor fonetice (adesea aceleaşi în mai multe subdialecte) ale vocalelor şi consoanelor din limba literară, nivel ce apare, destul de frecvent, punctul (anormal) de referinţă, ca şi cum reflexele din diferite subdialecte ar reprezenta o deviere de la aceasta; pe de altă parte, uneori analiza porneşte, firesc, de la sunetele limbii latine. Nu pot fi semnalate diferenţe esenţiale nici în ceea ce priveşte prezentarea trăsăturilor morfosintactice; un punct de vedere mai unitar poate fi remarcat cu privire la analiza lexicului, domeniu mult mai atent tratat până acum şi în alte exegeze; aici, pe prim plan se plasează situaţia din graiuri (la extreme, opoziţii între arealul nordic şi cel sudic, faţă de opoziţiile dintre cele cinci subdialecte, dar şi divizarea teritoriului dacoromân în trei şi patru arii lexicale; p. 418; vezi şi în Compendiu, p. 177–178, 184). O neatenţie de reprezentare grafică în preluarea hărţilor elaborate şi publicate de E. Petrovici în 1954, în care se prezintă ariile unor fonetisme şi cuvinte (p. 419–420), va fi exploatată sarcastic de Johannes Kramer; cf. infra).

1.2.2. Descrierea varietăţii diatopice a dacoromânei pe care o propune Maria Iliescu peste mai bine de un deceniu, în capitolul despre limba română dintr-un manual consacrat tipologiei limbilor europene din perspectivă istorică (pus chiar

6 Lexikon der Romanistischen Linguistik (LRL), Band III, Die einzelnen romanischen

Sprachen und Sprachgebiete von der Renaissance bis zur Gegenwart. Rumänisch, Dalmatischen / Istrorumanisch, Friaulisch, Ladinisch, Bünderromanisch, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1989, p. 405–423.


239

sub semnul „tipologiei variaţiei”)7, încearcă o schimbare de optică: după ce aminteşte că, în pofida unităţii relative a dacoromânei, cele cinci subdialecte importante ale acesteia prezintă particularităţi în ceea ce priveşte fonetica, morfosintaxa şi vocabularul, autoarea consideră că, dincolo de aceste particularităţi, dialectele românei pot fi repartizate în două zone: una nordică, a cărei diversitate de trăsături este pusă sub semnul caracterului arhaic (graiurile din Moldova, Bucovina, Crişana, Maramureş şi Transilvania), şi alta sudică, inovativă (graiurile din Muntenia şi Dobrogea şi, cu statut aparte, cele din Oltenia, având trăsături ce se regăsesc fie în cele nordice, fie în cele sudice). Afirmaţia că unele din caracteristicile lingvistice prezentate pentru cele două zone se regăsesc fie numai într-unul dintre graiurile din zona nordică (respectiv sudică), fie în mai multe graiuri din aceleaşi areale aduce numai un spor de sistematizare faţă de procedura Matildei Caragiu Marioţeanu prezentată în § 1.2.1. Dar cea mai importantă obiecţie privind abordarea Mariei Iliescu este aceea că nu se pot atribui caracterizările generale de „conservatoare” ariei nordice, în raport cu cea sudică, „inovatoare”. Câteva exemple: cea mai importantă trăsătură privind consonantismul graiurilor din Moldova şi din Banat, pronunţia ca fricative (z�/ź şi ŝ/ś) a africatelor originare ĝ/ĉ, reprezintă o inovaţie dialectală şi acelaşi statut îl are velarizarea vocalelor anterioare e şi i (> ă, î) precedate de fricativele s şi z, ş şi j, respectiv de africata ţ pronunţate dur (trăsătură ce caracterizează şi graiurile din Oltenia) Aşadar, pe acest teren, graiurile din aria sudică muntenească sunt arhaice, după cum tot arhaice sunt acestea şi în ceea ce priveşte păstrarea intactă (într-o zonă centrală) a bilabialelor şi labiodentalelor urmate de i faţă de palatalizarea acestor consoane în areale întinse din zona nordică, transformare fonetică ce reprezintă, indubitabil, o inovaţie (chiar destul de recentă).

2. Faţă de asemenea tablouri destul de derutante privind „oferta” autohtonă de analiză a variaţiei diatopice a dacoromânei (cum sunt şi cele înfăţişate, începând cu I. Coteanu, în Elemente..., de Matilda Caragiu Marioţeanu, în Compendiu..., sau în Tratatul de dialectologie română), romaniştii germani care au apelat la izvoarele citate au manifestat un îndreptăţit spirit critic, ajungând însă chiar la unele interpretări forţate.

2.1. Un exemplu tipic, demn de luat în seamă în mai multe privinţe, îl reprezintă aprecierile lui Rudolf Windisch. Tema tratată în 1989 de Matilda Caragiu Marioţeanu (§ 1.2.1) este abordată din perspectiva metodologiei: lingvistul german o consideră sub aspectul „lingvisticii varietăţilor românei”8,

7 Variationstypologie / Variation Typology. Ein sprachtypologisches Handbuch der

europäischen Sprachen in Geschichte und Gegenwart…, herausgegeben von Thorsten Roelcke, Berlin-New York, Walter de Gruyter, 2003, p. 530 – 571

8 Rumänisch: Varietätenlinguistik des Rumänischen, în volumul deja citat, Lexikon der Romanistischen Linguistik, p. 464–480; vezi, în special, § 1. Die regiolektale diatopische Komponente, paragrafele 1.1.–1.3., p. 465–472.


240

prezentând, mai întâi, orientarea cercetărilor dialectologice româneşti, în suferinţă, după autor, din cauza a ceea ce el consideră a fi, în parte exagerat, şi coloratura „ideologică” legată de conceptul de „unitate” a limbii române, dar şi din cauza impreciziei terminologice (oscilaţiile privind atribuirea denumirilor de dialect, subdialect, grai, subgrai); pe de altă parte, analizând criteriile după care se face repartiţia teritorială, semnalează, în destule cazuri, pluralitatea şi interferenţa criteriilor; autorul face, de asemenea, întemeiate observaţii cu privire la limite ale folosirii atlaselor lingvistice (vizând lectura hărţilor). De aceea, am putea considera o ironie observaţia lui Rudolf Windisch că dialectologilor români nu le-ar lipsi propensiunea teoretică („Man wird von hier aus keine Theorieabstinenz der rumänischen Dialektologie ableiten wollen”, p. 466). Cât despre profilul dialectal al românei, Rudolf Windisch oferă o schemă, considerată de el însuşi de o marcată simplificare în privinţa realităţii obiective a limbii, dar care înlesneşte descrierea varietăţii ei teritoriale. Meritul lingvistului german este acela de a încerca o ierarhizare a faptelor fonetice (după criteriile „regionalisme tipice”, „dialectale” şi „individualizatoare” pentru anumite graiuri – „auffälige”), morfologice (repartizate pe grupuri de graiuri) şi lexicale, în ultimul domeniu adoptând criteriul corespondentelor de tip sinonimic impuse de cercetarea dialectologică românească, ce caracterizează cinci, patru, trei şi două arii, respectiv care constituie specificul unei singure arii (aşadar, la fel cum a procedat, paralel, Matilda Caragiu Marioţeanu). Abordarea generală este îndreptăţită, deoarece îl scuteşte pe cititor de ambiguităţile generate de lipsa selecţiei din analize ambiţionând descrierea „individuală” a „subdialectelor”, dar în care sunt inventariate fapte ce se regăsesc în mai multe subdiviziuni teritoriale. De exemplu, în Tratat…, la analiza trăsăturilor fonetice ale „subdialectului muntenesc” (p. 166–172), din totalul de douăzeci şi una de trăsături privind vocalismul, numai opt se dovedesc munteneşti strict dialectale (dintre care şase au devenit normă literară), pe când pentru celelalte treisprezece se menţionează chiar că se regăsesc şi în alte zone şi subdialecte; pentru consonantism (douăsprezece trăsături), cifrele sunt cinci specifice (trei devenite normă literară), faţă de şapte prezente şi în alte zone sau subdialecte.

Importante, la Rudolf Windisch, sunt preocupările de confruntare, pe diferite planuri, a demersului exegezei româneşti cu perspectiva receptării romanisticii, printre problemele asupra cărora se insistă aflându-se imperativul corelării informaţiei din atlasele lingvistice cu cele oferite de istoria limbii literare, din diferite categorii şi texte (cu referire la Gheţie – Mareş, Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, 1974).

2.2. Într-o analiză din 1999, datorată lui Johannes Kramer, sunt puse sub semnul întrebării înseşi rezultatele cercetării privind variaţia diatopică a românei pe baza hărţilor atlaselor lingvistice româneşti prin comparaţie cu investigaţiile de acelaşi profil, bazate pe acelaşi tip de izvoare, consacrate limbilor franceză sau


241

italiană9. Autorul porneşte de la o caracterizare a lucrărilor româneşti de cartografie lingvistică pe urmele lui Otto Winkelmann, pe care îl citează, trimiţând la o prezentare publicată de acesta în 1986 (într-un volum ce are ca temă chiar „Rumänisch in der Diskussion”). Trecem peste obiecţii ale lui Johannes Kramer cum sunt cele privitoare la titulatura atlaselor (de exemplu, ce semnificaţie are termenul „român”, în raport cu peisajul lingvistic al României), la terminologia domeniului („dialect”, faţă de „grai”, ultimul socotit un termen abia traductibil: „kaum übersetzbar Terminus”, p. 18), la ritmul de apariţie a secţiunilor din seria „Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni” etc.; surprinde însă, în mod deosebit, agravarea, nejustificată din punct de vedere ştiinţific, a unei simple stângăcii de prezentare grafică a izofonelor în zona estică a dacoromânei (pe Prut, p. 15), pe o hartă preluată după Emil Petrovici de Matilda Caragiu Marioţeanu (p. 15–18).

Întrebarea, deloc retorică, pe care şi-o pune Johannes Kramer în încheierea textului său este aceea dacă nu a venit timpul ca, din perspectiva geografiei lingvistice, româna (ca limbă de colonizare târzie) să fie tratată după criteriile utilizate în descrierea situaţiei limbilor romanice din Lumea Nouă, socotind nepotrivit să i se acorde un statut asemănător cu cel al limbilor romanice occidentale (p. 20). Această aparentă şovăială urmează unei destul de întinse argumentări de disociere: româna nu poate fi comparată nici cu franceza sau italiana (pentru care, pe o hartă dintr-un atlas lingvistic, se găsesc rezultatele evoluţiei idiomului unei comunităţi sedentare de două mii de ani), nici cu germana de colonizare din est, nici cu spaniola extinsă în sudul Peninsulei Iberice după „Reconquista”, ba, în ultimă instanţă, nici cu limbile romanice din America de Sud, întrucât în toate aceste cazuri s-a produs un singur val de colonizare. Prin contrast, hărţile atlaselor lingvistice româneşti ar prezenta, după lingvistul german, rezultate ale unor mişcări succesive de populaţii, relativ recente, având drept efect uniformizarea lingvistică, nivelarea particularităţilor locale, una din cauze fiind şi transhumanţa (de altfel, creşterea vitelor este considerată o ocupaţie principală a românilor şi în ziua de astăzi).

Situaţia spaţiului lingvistic dacoromânesc este apreciată de autor ca primejdios de apropiată („gefährlich nahe”) de ceea ce ar rezulta din cartografierea, hazardată, a dialectelor unor veritabili nomazi (ipoteză de lucru, imaginară, considerată chiar de Kramer ca exagerată). Totuşi, în această direcţie ar conduce izoglosele tipice întrerupte (sau, poate, „zdrenţuite”?: „zerrissenen”) şi insulele (izolate!: „isolierten Inseln”) ale anumitor particularităţi de limbă. Ca element de comparaţie este invocată experienţa autorului în postura de anchetator pentru atlasul lingvistic aromânesc (când s-a confruntat cu pendularea sezonieră a păstorilor între zone montane şi de câmpie).

9 Sprachatlanten des Rumänischen, în vol. Stand und Perspektiven der romanischen

Sprachgeographie (Hrsg. Otto Winkelmann), Gotfried Egert Verlag, Wilhelmsfeld, 1993, p. 3–20.


242

Efectele de uniformizare a limbii române prin păstoritul cu transhumanţă, aduse în discuţie de Ovid Densusianu, reprezintă o problemă de mult timp depăşită în lingvistica românească, mai ales după cercetările de geografie lingvistică (studii ale lui Sever Pop au pus în evidenţă arii de tip „culoar” şi cu statut de insule, marcând, pe mape lingvistice unitare, drumurile şi staţionările sezoniere ale păstorilor transilvăneni). De altfel, chiar în 1913, anul în care Ovid Densusianu a publicat studiul Păstoritul la popoarele romanice, teza sa cu privire la rolul transhumanţei şi al „nomadismului” pentru istoria limbii române a primit o replică raţională din partea lui Petru Cancel (în articolul Păstoritul la poporul român10). Deşi acest slavist s-a ocupat în special de aspectele etnografice şi istorice ale respectivei îndeletniciri, Densusianu este combătut pe baza următoarei argumentaţii: cei care mână şi păzesc oile în zonele de iernat reprezintă „numai anumite contingente” din „sânul” comunităţilor de proprietari de oi (aceştia, ca şi satul întreg, „rămânând pe loc”). Apoi, dată fiind izolarea în care trăiau ciobanii în locurile de iernat, nu se poate dovedi omogenizarea limbii susţinută de Ovid Densusianu prin „vagabondajul păstoresc”; avem de a face cu „unde de oi”, nu „de oameni” (termenul undă îi aparţine lui Densusianu); transhumanţa este „a oilor şi nu a oamenilor, şi oile n-au ajuns încă un vehicul pentru transportul pronunţiei umane”. Petre Cancel a surprins, astfel, chiar apariţia „ariilor binare”: departe de a fi „nomadism” sau „vagabondaj păstoresc”, transhumanţa este o mişcare între „două puncte invariabile” (cum sunt cele între care pendulează şi aromânii sau, pe teritoriul dacoromânesc, sudul – sud-estul Transilvaniei şi zona Dunării de Jos – Dobrogea).

3. Am acordat un spaţiu destul de întins opiniilor lui Johannes Kramer, mai întâi, deoarece acestea par să fie preluate drept câştiguri ale exegezei în domeniu: în capitolul consacrat istoriei externe a limbii române dintr-un manual recent de romanistică, Wolfgang Dahmen, citând textul lui Kramer la care ne-am referit mai sus, consideră că, pe baza atlaselor lingvistice româneşti, cercetările dialectale constată, în mod sigur, numai efecte ale mobilităţii timpurii prin transhumanţă, ca şi fluctuaţii de populaţie de până în secolul al XVIII-lea11.

În al doilea rând, se poate observa că un asemenea curs al discuţiilor creează impresia absenţei unui minim spirit critic din partea exegezei româneşti cu privire la utilizarea hărţilor lingvistice ale teritoriului dacoromânesc (dacă nu chiar o culpabilă ocolire a problemelor „spinoase”), ceea ce nu se poate susţine.

10 Publicat în „Convorbiri literare”, XLVII, 1913, nr. 9, p. 851–875 (vezi, în special,

p. 857–860). 11 Externe Sprachgeschichte des Rumänischen, în Romanische Sprachgeschichte/

Histoire linguistique de la Romania. Ein internationales Handbuch zur Geschichte der romanischen Sprachen..., herausgegeben von Gerhard Ernst, Martin-Dietrich Glessgen, Christian Schmitt, Wolfgang Schweickard, I. Teilband, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2003, p. 738; pentru referiri la transhumanţǎ, cf. p. 728, 737.


243

3.1. Deşi Johannes Kramer declară că, în prezentarea de care ne-am ocupat, nu va aborda problema „fierbinte” a patriei originare a românilor12, propunerea D-sale de eliminare a hărţilor atlaselor lingvistice româneşti din discuţia asupra istoriei dacoromânei (în fond, printr-o neargumentată respingere de plano) este strâns legată de această problemă. Faptul că istoria externă a limbii române este cu mult deosebită de aceea a limbilor romanice occidentale nu anulează posibilitatea de a-i urmări datele pe baza hărţilor din atlasele lingvistice ale teritoriului dacoromân, ci creează, prin comparaţie, numai dificultăţi (suplimentare) pentru această operaţie, impunând aprofundarea analizei, dincolo de aspectele ce reprezintă „amestecul dialectelor” (G. Ivănescu), efect al colonizărilor interne în spaţiul dacoromânesc din cursul ultimelor opt secole.

De altfel, la profilul varietăţilor teritoriale ale dacoromânei puse în lumină de geografia lingvistică s-a apelat, la noi, pentru reconstituirea istoriei limbii române, îndată ce astfel de cercetări s-au produs; este semnificativ faptul că A. Philippide, în Originea românilor (vol. II, 1925), a recurs şi la atlasul şi la studiile lui G. Weigand pentru „reconstituirea raporturilor interdialectale în faza cea mai veche a istoriei limbii române şi evoluţia acestor raporturi în fazele următoare”13; aşadar, neexistând nici o rezervă de principiu în ceea ce priveşte relevanţa unor astfel de informaţii în cazul Philippide, contestarea particulară a utilizării din aceeaşi perspectivă a altor atlase nu poate fi judecată decât din optica deontologiei profesionale (surprinde faptul că, atunci când se referă la teoria lui Philippide, Kramer, op. cit., nu are în vedere sursele acestuia privitoare la variaţia diatopică a dacoromânei).

După Philippide, următoarea întreprindere pe acelaşi teren le aparţine, aşa cum anticipam, lui Sextil Puşcariu, Ernst Gamillscheg, Ernst Reichenkron şi elevilor savantului român, cu interpretarea informaţiilor de pe hărţile Atlasului lingvistic român în favoarea continuităţii românilor în Banat şi Transilvania, respectiv pentru existenţa mai multor vetre de romanizare la nord şi la sud de Dunăre, problemă la care ne vom referi sumar în continuare, în funcţie de tema comunicării de faţă.

3.2. Trebuie (re)amintit faptul că tezele lui Puşcariu şi Gamillscheg au fost contestate imediat de Alexandru Rosetti din perspectiva neajunsurilor metodei de

12 De care s-a ocupat, pe larg, confruntând tezele „continuităţii” şi „imigrării” dintr-o

perspectivă transparentă prin titlu, în studiul Sprachwissenschaft und Politik. Die Teorie der Kontinuität des Rumänischen und der balkanische Ethno-Nationalismus im 20 Jh.; „Balkan-Archiv”, Neue Folge, Bd. 24/25, 1999/2000, p. 105–163.

13 Cf. Vasile Arvinte, Contribuţia lui Gustav Weigand la dezvoltarea dialectologiei româneşti, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, XXXII, 1992–1993, A, p. 42; vezi şi varianta în germanǎ a studiului, Die rumänische Dialektologie zu Weigands Zeiten und in der Gegenwart, în 100 Jahre Rumänistik an der Universität Leipzig, herausgegeben von Klaus Bochmann und Sabine Kraus, Südosteuropa-Gesellschaft, München, 1996, p. 81.


244

interpretare (şi nu pentru că lingviştii respectivi au recurs la date de pe hărţi lingvistice)14. Reluând observaţiile critice ale lui Lajos Tamás şi invocând de partea criticii sale analiza materialului de pe hărţile Atlasului lingvistic român prin prisma geologiei lingvistice, Rosetti va trage concluzia că „les cartes de l’ALR publiées jusqu’à ce jour confirment et infirment à la fois les thèses des MM. Puşcariu et Gamillscheg. Seul l’examen de toutes les cartes de l’ALR, libre de toute préoccupation, à condition d’appliquer correctement la doctrine de la géographie linguistique, peut donner des résultats scientifiquement valables” (p. 112; subl. n.). Nu putem stărui asupra detaliilor succintei analize a lui Rosetti (la unele cuvinte a căror repartiţie teritorială este analizată ne vom referi în continuare). Reţinem însă faptul că, faţǎ de argumentarea continuităţii transilvănene (şi ariei nord-vestice, în general) prin conservarea, doar aici, a unor termeni de origine latină cum sunt pedestru, june, arină sau păcurar, Rosetti invocă, în replicǎ, prezenţa unor astfel de cuvinte şi în aria sudică dacoromânească (care, se ştie, nu a fost romanizată), paralel cu existenţa unor împrumuturi de origine maghiară în cea nordică; dintre exemplele citate, poate fi reţinut ficat (faţă de mai, de origine maghiară, prezent în întreaga arie nordică; este însă cunoscut faptul că, pentru cuvinte – de origine latină sau autohtone – aflate în aceeaşi situaţie, Puşcariu avea în vedere aportul unei vechi arii de la Dunărea de Jos).

4. Observaţii şi exigenţe de analiză cum sunt şi cele formulate de Rosetti impun evaluarea faptelor de limbă pe baza cărora putem considera informaţiile furnizate de hărţile lingvistice drept relevante în ceea ce priveşte variaţia teritorială primară a dacoromânei, din perspectiva perpetuării unei populaţii romanizate în spaţiul carpatic (cu extensie, de aici, spre vest şi spre răsărit, în Moldova istoricǎ) şi la Dunărea de Jos. Acest obiectiv presupune coroborarea datelor referitoare la situaţia din graiurile populare româneşti (oferite de hărţile atlaselor lingvistice) cu informaţiile pe care le furnizează textele vechi scrise şi, pentru faza de dinaintea acestora, cu situaţia din dialectele din sudul Dunării, într-o proiecţie de dialectologie istorică.

Vom aborda sumar doar problematica acestei tratări într-o schiţă generală, aşadar fără trimiteri la prezentarea fiecărui caz în literatura de specialitate, în cadrul şi spaţiul pe care le permit textul unei comunicări.

4.1. În cele ce urmează ne propunem să reevaluăm situaţia câtorva dintre faptele lingvistice care au fost aduse în discuţie până acum pentru descifrarea, pe baza hărţilor din atlasele lingvistice, a istoriei limbii române şi a variaţiei teritoriale a acesteia. Obiectul analizei îl constituie cuvinte ce caracterizează, în general, trei faze importante prin raporturile dintre: I. elemente de origine latină şi de substrat; II. elemente de origine latină sau de substrat şi împrumuturi din slavă; III. elemente de origine latină şi împrumuturi din maghiară. Cuvintele pe

14 A. Rosetti, Sur la méthode de la géographie linguistique, în „Bulletin linguistique”,

XII, 1944, p. 106–112.


245

care le analizăm, prezentate în tabelul 1, sunt din categoria celor invocate în lucrările de istorie a limbii române pentru a descrie specificul romanizării Daciei şi, de asemenea, în lucrările de dialectologie, în expunerea privind trăsăturile lexicale specifice unor „subdialecte” ale dacoromânei.

Caracterizările de istorie a limbii române care urmează au la bază: a) documentarea după dicţionarul-tezaur al limbii române al Academiei

(seriile DA şi DLR) şi analiza privind lexicul întreprinsă de Ion Gheţie în Baza dialectală a limbii române15 (în special în paragrafele de sinteză de la p. 178–196), reluată, esenţial, în Introducere în dialectologia istorică românească16, în capitolul V (p. 132–138); de remarcat că Ion Gheţie, în ambele cazuri, compară circulaţia teritorială a cuvintelor din texte de diferite categorii cu situaţia pe care o înfăţişează hărţile din atlase lingvistice româneşti;

b) documentarea, pentru comparaţia cu dialectele din sudul Dunării, pe baza prezentării lexicului latin în tratatul de Istoria limbii române al Academiei17, pe baza Dicţionarului dialectului aromân, general şi etimologic, al lui Tache Papahagi18 şi a Dicţionarului etimologic al limbii române al lui Alexandru Ciorănescu19, singura lucrare lexicografică românească în care se trimite, sistematic, la corespondentele din dialectele din sudul Dunării ale cuvintelor dacoromâneşti.

În urma analizei întreprinse, putem formula următoarele concluzii generale: α) Există, în linii mari, o corespondenţă remarcabilă, pentru cuvintele

prezentate în tabelul 1, între datele oferite de hărţile din atlasele lingvistice româneşti şi apariţia în textele aparţinând ariilor dacoromâneşti nordică (Banat, Crişana, Maramureş, nordul Transilvaniei şi Moldova) şi celei sudice (Muntenia, Oltenia, sudul Transilvaniei); la unele excepţii ne vom referi în continuare.

TABEL 1

Opoziţii de variaţie diatopică privind nordul şi sudul teritoriului dacoromânesc (cu proiecţii de variaţie diacronică şi diastratică; explicarea simbolurilor în josul paginii)

I.1. Elemente de origine LATINĂ vs. elemente de origine LATINĂ

N GENUNCHI RĂRUNCHI CURECHI

+VERZE MOARE

+ZEAMĂ ‘jus’

S

G(H)ENUCHI

RINICHI

VARZĂ

ZEAMĂ de varză +(a) MURA

15 Bucureşti, Editura Academiei, 1975. 16 Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994. 17 Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 293–308. 18 Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Academiei, 1974. 19 Ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi

Magdalena Popescu Marin, Bucureşti, Editura „Saeculum I.O.”, 2001.


246

I.2. Elemente de origine LATINĂ vs. elemente de SUBSTRAT

N ↓FOALE / ↓PÂNTECE ‡BURTĂ

JUNE / MIRE CUTE ‡GRESIE [?]

S

↓BURTĂ

†PÂNTECE

GINERE (-ICĂ)

†JUNE ‘jeune (homme)’

GRESIE

II.1. Elemente de origine LATINĂ vs. elemente de origine slavă

N ↓SUDOARE

NEA / omăt ciolan (în Crişana: ciont < magh.) †OS

S

↓(în)năduşeală †SUDOARE

zăpadă †NEA

OS

II.2. Elemente de SUBSTRAT vs. elemente de origine slavă

N cocostârc

‡BARZĂ [?]

S

BARZĂ

III.1. Elemente de origine LATINĂ vs. elemente de origine maghiară

N mai †FICAT

(a) sudui (suduitură, sudalmă) †(a) ÎNJURA (ÎNJURĂTURĂ)

S

FICAT

(a) ÎNJURA (ÎNJURĂTURĂ)

A. Perspectivă diacronică

+ = cuvinte latineşti ce indică o veche comunitate lexicală între cele două arii; † = cuvinte latineşti „pierdute” în graiurile dintr-una din ariile luate în discuţie; ‡ = cuvinte autohtone a căror veche prezenţă este posibilă (în aceeaşi situaţie).

B. Variaţie diastratică

= cuvinte şi fonetisme selectate de limba literară; ↓ = cuvinte înlocuite în limba literară (registrul public formal) prin neologisme: [I.2.] – abdomen; [II.1.] – transpiraţie. β) În numeroase cazuri, diferenţa dintre aria nordică şi cea sudică este

rezultatul unei reorganizări lexico-semantice care a avut loc pe teren dacoromânesc şi care porneşte de la latina ce se află la baza limbii române (comune).


247

γ) Dacă, prin raportare la dialectele din sudul Dunării, nu există elemente pe baza cărora cele mai multe cuvinte de origine latină sau aparţinând substratului să poată fi invocate, indiscutabil, în favoarea continuităţii unei populaţii romanizate pe teritoriul marcat de arcul munţilor Carpaţi (deşi această posibilitate nu este exclusă), cel mai important aspect din acest punct de vedere îl reprezintă faptul că unii termeni ce caracterizează aria nordică dacoromânească nu se găsesc în dialectele din sudul Dunării; în această situaţie, putem vorbi de mărci lingvistice ale unei populaţii romanizate care reprezintă continuitatea pe teritoriul fostei Dacii romane.

Aşadar, întrucât cele constatate sub [α] atestă că lexicul din graiurile româneşti din secolul al XX-lea (înregistrat pe hărţi din atlasele lingvistice) are aceeaşi distribuţie teritorială, o arie nordică şi o alta sudică, ca şi în textele vechi de diferite categorii (scrieri neliterare, în primul rând, dar şi scrieri literare) ce datează începând cu secolul al XVI-lea (cu posibilă ascendenţă, pe baza analizei unor fonetisme, până în secolul al XIV-lea, după cum opinează Ion Gheţie20), înregistrarea, în graiurile din aria nordică, a unor cuvinte absente în dialectele din sudul Dunării poate fi interpretată în favoarea capacităţii hărţilor lingvistice de a depăşi datarea prin texte a unor arii dialectale.

Cuvintele de origine latină (şi variantele fonetice ale acestora), respectiv aparţinând substratului pe care le prezentăm în continuare, invocate pentru a caracteriza dialectal ariile sudică şi nordică ale dacoromânei, constituie rezultatul unor diferenţieri în româna primitivǎ comună (atunci când aceleaşi fenomene lexicale se găsesc şi în dialectele sudice, deşi inovaţiile paralele nu sunt excluse) sau care au avut loc mai târziu, pe teren dacoromânesc. Astfel, ele nu pot aduce mărturii directe privind specificul romanizării Daciei şi, eventual, al continuităţii populaţiei romanizate în acest areal.

4.1.1. Luând în discuţie, mai întâi, cuvintele de origine latină şi pornind de la situaţia cuvintelor în aria sudică a dacoromânei, recunoscută ca mai unitară, putem remarca procesele descrise în continuare (facem precizarea că vechiul statut dialectal al termenilor discutaţi este atestat în textele analizate de Ion Gheţie).

a1) Reorganizare semantică: varză ‘chou’, prezent, cu sensul etimologic, şi în dialectele sudice (în opoziţie cu termenul curechi ‘id.’, în nord) reprezintă o specializare semantică, pornind de la verze ‘verdeţuri’ (< lat. *vĭrdia în loc de vĭrĭdia); în aria nordică mai este folosit cu sensul ‘varză tocată, pusă la murat’; zeamă (de varză) ‘eau de saumure’ (în opoziţie cu moare ‘id.’, în nord) reprezintă tot o specializare semantică, pornind de la sensul etimologic al lat. zema (< gr. ζέµα) ‘jus’; cu această semnificaţie şi cu acelea de ‘bouillie’, ‘soupe’, cuvântul este utilizat pe întreg teritoriul dacoromânesc; specializarea semantică din graiurile sudice a dus, probabil, la dispariţia, aici, a termenului moare (pentru care, în DLR, există atestări, cu sensul general de ‘lichid sărat’, din diferite

20 Introducere în dialectologia istorică…, p. 147.


248

graiuri din Muntenia şi Oltenia); folosirea anterioară, generală, a ultimului termen este explicabilă din perspectivă etimologică: verbul (a) mura ‘saumurer, confire (des légumes)’, utilizat în graiurile din întreaga ţară, este un derivat de la moare (< lat. mŭries, mŭria). Atât zeamă, cât şi moare au corespondente în dialectul aromân.

a2) Cu o situaţie specială de reorganizare semantică ne confruntăm în cazul cuvântului ginere, folosit în graiurile din aria sudică a dacoromânei cu sensul ‘le jeune marié au jour de sa noce’ (în estul Munteniei apare, cu acelaşi sens, derivatul diminutival ginerică). În aria nordică (cu excepţia unei zone din vest, unde apare june), termenul curent folosit este mire (devenit literar). Diferenţierea din graiurile nordice, faţă de ginere ‘gendre, beau-fils’ (< lat. gener ‘id.’), termen utilizat cu acest sens pe întreg teritoriul dacoromânesc, ar putea fi rezultatul unui calc după un termen balcanic (posibil autohton), tot cu dublu semantism; sugestia vine dinspre comparaţia pe care o găsim în dicţionarul tezaur al Academiei Române21, unde pentru ginere ‘le jeune marié au jour de sa noce’ se trimite la alb. δεnδεr, gr. γαµβροãς şi bulg. zet, folosite, toate, şi cu sensul de ‘mari de la fille par rapport au père et à la mère de celle-ci’, şi cu acela de ‘le jeune marié au jour de sa noce’, un paralelism ce pare să aibă un punct de plecare comun (gener, δεnδεr, γαµβροãς şi zet au la bază acelaşi radical indo-european, referitor la înrudirea prin alianţă22). În sfârşit, apariţia acestui dublu semantism a putut avea loc în româna comună de vreme ce, în aromână, Tache Papahagi (op. cit., s.v.) notează pentru dziniri sensurile ‘gendre, beau-fils’ şi ‘jeune marié’.

b) Reorganizare lexicală (de tip sinonimic): dispariţia, din uzul curent, a termenului moare (vezi mai sus); înlocuirea lui pântece ‘ventre, panse, abdomen’ (< lat. pantex) prin burtă (termen considerat autohton prin referirea la o rădăcină indo-europeană); acest cuvânt mai apare în unele graiuri din arealul nordic; înlocuirea termenului sudoare ‘sueur’ (< lat. sudor) prin împrumutul din slavă năduşeală, a lui nea prin împrumutul zăpadă, de aceeaşi origine.

c1) Caracterul conservator al ariei sudice, prin comparaţie cu cea nordică, este probat de păstrarea, în graiurile din sud, a termenilor latineşti ficat ‘foie’ (< lat. ficātum) şi (a) înjura ‘invectiver, agonir d’injures’ (< lat. injuriare?), care în graiurile din aria nordică au fost înlocuite prin împrumuturi de origine maghiară: mai (< magh. maj), respectiv (a) sudui (< magh. szidni; cf. şi sudalmă < magh. szidalom; ap. Gheţie, Baza dialectală..., p. 189, autor care a pus în discuţie această din urmă opoziţie).

c2) Tot conservatoare ar putea fi considerate graiurile din aria sudică a dacoromânei prin prezenţa fonetismului genuchi (ghenuchi) ‘genou’ (< lat. genuc(u)lum), faţă de varianta nordică a cuvântului, genunchi, rezultat prin

21 Dicţionarul limbii române, II/I, literele F–I, Bucureşti, 1934, s.v. ginere. 22 Walde-Pokorny, Vergleichendes Wörterbuch der indogermanischen Sprache, 1973,

p. 574–575.


249

propagarea consoanei n. Dar această diferenţiere s-a putut produce în româna primitivă comună, de vreme ce în dialectele din sudul Dunării sunt prezente forme comparabile: arom. dzinuclú, megl. zenuclú, dar istr. zerunclú. Dubletele rinichi (sudic) şi rărunchi (nordic) se explică etimologic: lat. rēnĭcŭlus, diminutiv al lui rēn (cu descendenţi în limbile romanice), respectiv *rēnŭncŭlus. Dacă pentru forma rinichi putem trimite la arom. riniclíu (ariniclíu), nu dispunem de corespondentul (corespondentele) etimonului (etimoanelor) din latină în celelalte dialecte: în meglenoromână şi istroromână, noţiunea respectivă este numită prin împrumuturi din limbile slave ale popoarelor din Peninsula Balcanică. Prin urmare, o evaluare comparabilă cu situaţia cuvintelor discutate anterior nu se poate face.

4.1.2. Cuvintele aparţinând vocabularului autohton au, în general, aceeaşi capacitate, redusă, de a aduce mărturii în ceea ce priveşte varietatea diatopică primară a dacoromânei, inclusiv continuitatea în arealul carpatic. Principala cauză (trecând peste dubiile privitoare chiar la statutul lor ca atare) o constituie, de fapt, lipsa de cunoştinţe în ceea ce priveşte posibilele diferenţe regionale ale idiomului autohtonilor. Dar, întrucât populaţiile supuse de romani, atât în sudul, cât şi în nordul Dunării, se aflau în stadiul tribal, acestui statut social-politic îi corespunde, pe plan lingvistic, existenţa dialectelor, ceea ce presupune atât asemănări, cât şi deosebiri de la un areal la altul. La acest nivel al cunoaşterii, pentru a nu susţine, în mod părtinitor, existenţa unor deosebiri regionale utile în argumentarea nefondată a continuităţii, postulăm folosirea, ca denumiri pentru noţiunile la care ne referim, a aceloraşi cuvinte, şi de către triburile supuse de romani de pe teritoriul viitoarei Dacii romane, cât şi de geţii din zona Dunării de Jos. Această ipoteză de lucru este permisǎ de prezenţa cuvântului burtă şi în graiuri din arealul dacoromânesc nordic (cunoaştem folosirea termenului, în varianta fonetică bârtă, în localităţi din zona Suceava–Botoşani). În acelaşi sens pledează căutarea etimologiei cuvântului, şi de către Ciorănescu, în familia onomatopeicelor borţ, burduf, burdihan etc., dar apartenenţa la fondul autohton poate fi acceptată prin referirea la un radical indo-european cu semnificaţia generală ‘a duce, a purta’23. Am putea avea în vedere aşadar înlocuirea masivă a cuvântului în discuţie în arealul dacoromânesc nordic prin termenul de origine latină pântece. În ciuda consemnării în DA a variantei bârtă pentru dialectul aromân, izvoarele de bază nu atestă prezenţa lui în sudul Dunării. În această situaţie, termenul are un statut incert în ceea ce priveşte apartenenţa la o oarecare structură dialectală în diacronie, aşa cum se prezintă lucrurile pentru cuvintele la care ne referim în continuare.

23 Cf. discuţia etimologiilor atribuite cuvântului burtă la I.I. Russu, Etnogeneza

românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 279–280.


250

Tot în graiurile din sudul teritoriului dacoromânesc mai apar cuvintele următoare: gresie cu sensul principal ‘pierre à aiguiser’ (comparat cu alb. gërresë, gresë ‘racloir’, ‘action de racler, gratter’), căruia în graiurile din arealul nordic îi corespunde cute ‘queux’ (< lat. cos, -tem); întrucât corespondente ale lui gresie apar şi în dialectele aromân şi istroromân, termenul de la bază a putut fi unul general în idiomul autohtonilor din spaţiul balcano-carpatic, chiar dacă probe ale utilizării lui în graiurile din arealul dacoromânesc nordic nu există; barză ‘cigogne’ (comparat cu alb. bardhë ‘blanc’), căruia în graiul din arealul dacoromânesc nordic îi corespunde o creaţie pe teren românesc pe bază de împrumuturi de origine slavă, cocostârc (cocor < kokorĭ, kokora ‘crépu, crêpelé’ + stârc < strŭkŭ ‘cigogne’). În dialectele din sudul Dunării apar, în dialectul aromân, formele bardzu (adjectiv) cu sensul ‘blanc’, barză (substantiv) cu sensul ‘mulet blanc’, iar în dialectul meglenoromân, bardză ‘nom d’une chèvre’24. Sporadic, termenul, ca adjectiv, cu sensul ‘alb’ a fost atestat în graiuri din Transilvania, iar ca substantiv, cu formele bardoş, bardăş ‘barză’, şi în Banat (ibidem), ceea ce pledează pentru o circulaţie mai largă a termenului autohton ce a fost înlocuit prin cocostârc.

În concluzie, nici cuvintele aparţinând vocabularului autohton al limbii române prezente în arealul sudic dacoromânesc care au fost invocate, după apariţia Atlasului lingvistic român, în discuţiile privind specificul romanizării Daciei nu aduc informaţii pentru vreo structură „dialectală” primară, „de continuitate”, nu numai în arealul nordic, ci nici la Dunărea de Jos (dinspre proiecţia existenţei, aici, a unei „vetre” de romanizare).

Dacă, aplicând o rigoare maximă, în analiza cuvintelor de origine latină şi, respectiv celor ce aparţin vocabularului autohton al limbii române (prin referirea la apariţia în scrieri, cu începere din secolul al XVI-lea, şi la prezenţa în dialectele din nordul Dunării), majoritatea elementelor de vocabular antrenate în discuţia referitoare la continuitatea la nordul Dunării pe baza unor puncte de vedere susţinute de Sextil Puşcariu) pot fi considerate irelevante la modul absolut, există, în inventarul lexical de la care s-a pornit, măcar două cuvinte care rezistă analizei critice întreprinse anterior.

Este vorba de un termen de origine latină, curechi, şi unul aparţinând, fondului autohton, mire, care, după criteriile de analiză pe care le-am respectat până acum, nu pot fi „aduşi” din sudul Dunării, ci trebuie consideraţi markeri ai menţinerii, în arealul carpatic în care au fost utilizaţi iniţial, a unei populaţii romanizate.

Faţă de situaţia pe plan romanic şi de folosirea în graiurile de pe întreg teritoriul dacoromânesc a colectivului verze ‘verdures, plantes potagères’, situaţie la care ne-am referit mai sus, în româna primitivă comună s-a produs

24 Cf. Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 37–40.


251

specializarea semantică ‘chou’ a termenilor din familia lat. *vĭrdia, fapt dovedit de existenţa, în dialectul aromân, cu acest sens, a termenului verdzu (pl. veardză şi verdzuri la Papahagi; verza la Ciorănescu) şi de generalizarea cu acelaşi sens a substantivului varză în graiurile din arealul sudic dacoromânesc, fără ca acelaşi proces să fie absent în arealul nordic (vezi mai sus). Dar, aici, uzul respectiv nu s-a putut generaliza pentru că termenul împământenit în graiurile din Banat, Crişana, nordul Transilvaniei, Maramureş şi Moldova (până la Nistru) este curechi, descendentul lat. *colĭclus (< cauliculus, cu reflexe şi în italiană, şi în spaniolă; cf. Ciorănescu, op. cit., unde se înregistrează şi derivatele curechiu ‘verzui’, curechişte ‘câmp de varză’, curecher ‘cultivator de varză’). Nu există descendenţi ai termenului latinesc în discuţie în dialectele din sudul Dunării şi, pe baza bibliografiei utilizate, curechi nu a fost utilizat în scrieri din sudul arealului dacoromânesc; astfel, afirmaţia lui Ion Gheţie privind posibilitatea ca termenul să fi fost, „la un moment, general dacoromânesc” (Baza dialectală..., p. 185) nu poate fi argumentată.

Într-o situaţie geolingvistică asemănătoare se află termenul mire, aparţinând substratului (vezi şi mai sus, sub [a2]), caracteristic ariei nordice a dacoromânei, care, în acest caz, nu mai cuprinde însă Banatul şi sudul Crişanei, unde, pentru noţiunea „le jeune marié au jour de sa noce” s-a înregistrat termenul june (< lat. juvenis, cu descendenţi în toate limbile romanice) şi, sporadic, tânăr (< lat. tener), asupra cărora vom reveni. Supus unor susţinute dispute privind originea (cf. I.I. Russu, op. cit., p. 354–355), cuvântul mire poate fi atribuit substratului pe baza unei rădăcini indo-europene *merio ‘jeune homme’, dar mai ales, pornind de la aceasta, prin comparaţie cu indo-iranianul márya ‘prétendant, galant, en somme le garçon d’âge nubile’, termen semnalat şi explicat de E. Benveniste25. Această semnificaţie, iniţial fără legătură directă cu actul propriu-zis al căsătoriei, este confirmată, de „traducerea” termenului autohton prin june şi, chiar, prin tânăr, într-o zonă restrânsă, vestică, a arealului dialectal nordic al dacoromânei (unitar în ceea ce priveşte utilizarea termenilor sudoare, pântece, curechi, moare, de care ne-am ocupat până acum), opus celui sudic, căruia îi este caracteristic, pentru aceeaşi noţiune, termenul ginere (ginerică). Termenul mire (eventual corespondente formale ale acestuia) nu a fost înregistrat în dialectele din sudul Dunării şi nu are nici atestări în scrieri aparţinând zonei sudice dacoromâneşti (cu excepţia unor texte religioase, irelevante în cazul de faţă din perspectiva specificului regional). Astfel că nu poate fi argumentată afirmaţia lui Gheţie după care mire ar fi „termenul răspândit odinioară în întreaga

25 Emile Benveniste, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, I, Paris, 1969,

p. 247. Pentru o discuţie mai largă, cf. Stelian Dumistrăcel, Comportement de recherche sur le lexique autochtone du dacoroumain: vers une perspective d’anthropologie culturelle, „Thraco-Dacica”, XVI, 1995, 1–2, p. 317–330, unde au fost abordate şi alte cuvinte din fondul autohton al limbii române sub aspect etimologic şi semantic.


252

Dacoromanie”, dar „a fost înlocuit în Muntenia prin ginere (ginerică)” (Baza dialectală..., p. 187). Prin urmare, mire ‘jeune homme’, cu transfer ulterior în sfera instituţiei căsătoriei, a fost păstrat în vocabularul unei populaţii romanizate, sedentarizate, din arealul carpatic (care apoi s-a extins înspre est).

4.1.3. Situaţia cuvintelor curechi şi mire, greu, dacă nu imposibil de a fi aduse de valuri de populaţie romanizată din sudul Dunării (cel puţin în stadiul informaţiilor de care dispunem până acum), ne oferă, principial, posibilitatea de a susţine permanenţa unei populaţii romanizate la nord de Dunăre, în perimetrul carpatic de vest. Analiza de faţă poate fi extinsă asupra altor cuvinte de origine latină şi autohtonă care au acelaşi statut din perspectiva comparaţiei cu dialectele din sudul Dunării şi cu arealul dialectal sudic dacoromânesc (avem în vedere, în primul rând, „vatra” vestică, ce se plasează în arealul dialectal nordic al dacoromânei).

5. Faptele analizate anterior au urmărit să ofere câteva repere, de principiu, în ceea ce priveşte dificultăţile suplimentare (datorate istoriei externe a dacoromânei) ce intervin în interpretarea hărţilor din atlasele lingvistice româneşti, prin comparaţie cu analiza, mai mult sau mai puţin urmând un singur fir, a celor din atlase ale limbilor romanice occidentale. Adoptând, în cercetarea diacronică, o necesară referire, permanentă, la dialectele din sudul Dunării, în special în ceea ce priveşte deosebirile, se dovedesc grăbite şi riscate afirmaţiile privind capacitatea hărţilor din atlasele lingvistice româneşti de a reflecta doar o configuraţie diatopică a dacoromânei rezultată din colonizări târzii, în principal ca efect al transhumanţei, proiectate într-un tablou general de „romanitate de oieri” („schafzüchterische Fluchtromania”), în contrast cu romanitatea de tip „urban” dezvoltată în Occident26.

5.1. Rezultatele cercetării arată că nu se poate susţine, pe teren dacoromânesc, ipoteza unei „colonizări”, comparată de Johannes Kramer (dar numai în mare şi agravant) cu aceea a castilienei în sudul Peninsulei Iberice sau în America de Sud, pentru că, în acest caz, după părerea noastră, ar trebui, în primul rând, să se răspundă la întrebările care anume limbă a fost adusă la nordul Dunării de valuri de „colonizatori” târzii şi unde s-a conservat şi a fost utilizată, pe teritoriul din sudul Dunării, până în Evul Mediu timpuriu, această limbă, care, în mod logic, ar trebui să fi fost deosebită de dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân. Nu putem insista asupra faptului că întrebările de mai sus se dovedesc fără obiect după ce continuitatea populaţiei romanizate la nordul Dunării a fost documentată arheologic şi se impune prin analiza evoluţiei, prezentând inovaţii paralele în discontinuitate, a ramificaţiilor românei primitive comune.

26 După o formulare a lui Gottfried Schramm, ap. Dahmen, Externe Sprachgeschichte…,

în vol. cit., p. 735.


253


254

Dar, analizând, pentru prezentarea varietăţii diatopice, numai date sincronice, fără proiecţia obligatorie de istorie a limbii, este lăsată în suspensie problema structurii dialectale primare a dacoromânei; cel mai elocvent aspect este neglijarea existenţei a două tipuri dialectale de bază, cel sudic şi cel nordic, asupra existenţei cărora au atras atenţia cercetările de istoria limbii literare, în mod hotărâtor începând cu Alexandru Rosetti, continuat strălucit de Ion Gheţie, mai întâi în lucrarea Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea (scrisă în colaborare cu Alexandru Mareş)27 şi, apoi, în Baza dialectală a românei literare şi în sinteza Introducere în dialectologia istorică românească (ambele lucrări deja citate).

Or, pe baza analizei foneticii, morfologiei şi lexicului textelor, în primul rând neliterare, originale (superioare ca valoare documentară celor literare, frecvent copiate sau fiind traduceri, dar chiar şi originale), Gheţie dovedeşte reflectarea în scris a două varietăţi teritoriale de bază ale dacoromânei în secolul al XVI-lea (Introducere..., p. 147; tot aici: poate fi formulată prezumţia că aceeaşi a fost situaţia şi cu două sute de ani mai înainte) şi între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea (p. 161). Perpetuarea situaţiei în secolul al XX-lea (p. 164-167) este constatată, pe baza aceloraşi trăsături fonetice, morfologice şi lexicale care au făcut obiectul analizei pentru secolele anterioare, de data aceasta prezente în graiurile populare, aşa cum sunt înregistrate pe hărţile din atlasele lingvistice româneşti, într-o abordare firească la nivelul obiectului investigaţiei. În esenţă, analiza întreprinsă de I. Gheţie dovedeşte că, pentru aria „dialectală” nordică, trăsăturile comune ce apar în subdialectele din această zonă, apropiindu-le, din perspectivă istorică, le depăşesc numeric şi ca relevanţă pe cele diferenţiatoare (p. 165, 167).

5.2. Pe cele trei hărţi sintetice∗ pe care le prezentăm în continuare ilustrăm opoziţia de variaţie diatopică a dacoromânei între aria sudică (a cărei unitate, de principiu, constituie un fapt notoriu) şi cea nordică pe baza cuvintelor a căror „biografie” am analizat-o anterior. Este vorba, aşadar, de proiecţia pe hărţi a unor fapte lingvistice de interes pentru dialectele primare ale limbii române, înfăţişând o fază mai veche, unitară, a ariei nordice. Dar, urmărind tipologia grupurilor de izofone reflectând istoria sunetelor limbii române şi de izoglose ce delimitează cele două mari arii, constatăm o anumită dinamică a raporturilor dintre ele: extinderea relativă a ariei dialectale sudice şi restrângerea celei nordice28.

5.2.1. O arie „minimă” a „dialectului” sudic, ce cuprinde Muntenia (preponderent) şi sud-estul Transilvaniei, este conturată de izofonele ĝenuk΄(e) / g΄enuk΄(e) şi rinik΄, coincizând cu păstrarea vocalei i în ţin (< lat. teneō), faţă de î în

27 Bucureşti, Editura Academiei, 1974. ∗ Pentru a cǎror realizare tehnicǎ îi aducem mulţumiri colegei Luminiţa Botoşineanu. 28 Precizăm faptul că, în cele mai multe cazuri, am preluat hărţi din lucrările de

dialectologie şi de istorie a limbii la care ne-am referit la modul general sau pe care le-am citat direct; datele au fost coroborate cu informaţiile din sursele originale (din atlasele lingvistice); spaţiul nu ne permite să facem trimiteri de identificare.


255


256

restul teritoriului dacoromânesc, datorită pronunţării înmuiate, în aceeaşi arie limitată, a africatei ţ (aria în discuţie este conturată şi de păstrarea vocalei e după spirantele s şi z, faţă de ă în restul teritoriului dacoromânesc, de prezenţa diftongului -e�a- după aceleaşi consoane şi de alte fapte fonetice corelative). „Funcţionalitatea” acestei arii este probată prin diferenţierea lexicală, intradialectală, aşadar mai târzie, pe care o constituie derivatul diminutival ginerică (cu sensul indicat anterior), faţă de ginere, în graiurile din vestul Munteniei şi din Oltenia.

La această arie sudică, estic-muntenească, s-au făcut referiri în discuţiile cu privire la „vatra” de romanizare de la Dunărea de Jos (Gamillscheg, Reichenkron), o localizare ce ar putea fi luată în consideraţie doar ca unul dintre „polii” arealului estic muntenesc, celălalt constituindu-l zona montană transilvăneană sud-estică; aceşti „poli” pot marca un spaţiu de „pendulare” a populaţiei romanizate în mileniul migraţiilor. Pe de altă parte, putem avea în vedere zona transilvăneană şi muntenească de la curbura Carpaţilor ca punct de iradiere, spre sud (dar şi spre est), a unui vechi „dialect carpatic de sud-est”, a cărui existenţă este pusă în discuţie de G. Ivănescu29, ca o structură ce premerge configurării „subdialectelor” actuale.

Faţă de aria estică a „dialectului” sudic, aria nordică apare ca una dacoromânească majoritară, cuprinzând, de cele mai multe ori, şi graiurile din Oltenia.

5.2.2. Aria unui (sub)dialect „muntenesc clasic” este conturată de mănunchiul de izoglose marcând reorganizări lexicale (şi semantice) pe terenul dacoromânei: conservarea, probabilă, numai în sud a unor termeni de substrat (burtă, gresie, barză), utilizarea cuvântului ginere (-ică) cu sensul ‘le jeune marié au jour de sa noce’, paralel cu pierderea, aici, a cuvintelor de origine latină corespunzătoare păstrate în nord (pântece, cute), respectiv cu utilizarea, în graiurile de nord, a unei creaţii pe teren românesc (cocostârc) şi cu păstrarea, în aceeaşi arie, a termenului de substrat mire (complementar cu june, în extremitatea vestică). „Funcţionalitatea” ariei „dialectului” sudic este confirmată de pătrunderea, aici, a unor împrumuturi de origine slavă, de tipul năduşeală (faţă de termenul de origine latină sudoare, păstrat în nord).

Imaginea „extensiei” spre vest a (sub)dialectului muntenesc nu este doar o aparenţă geografică: analiza limbii textelor din secolul al XVI-lea întreprinsă de I. Gheţie probează, în cadrul expansiunii generale spre nord a unor inovaţii sudice, o „muntenizare” a graiurilor din Oltenia, apreciată ca un „teritoriu nordic cucerit de graiurile sudice” (Introducere…, p. 153–154).

În arealul (sub)dialectului muntenesc „tipic” sunt cuprinse, în mod sistematic, graiurile din sudul şi sud-estul Transilvaniei.

5.2.3. În sfârşit, redistribuirea semantică, cu efecte de reorganizare lexicală, şi reorganizarea lexicală propriu-zisă pe terenul dacoromânei se află la

29 Vezi Doina Hreapcă, Statutul lingvistic al sudului Moldovei. Ipoteza unui vechi

„dialect carpatic de sud-est”, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, XLII–XLIII, 2002–2003, p. 92–93.


257


258

baza celei mai extinse arii sudice în raport cu cea nordică: este vorba de cazuri în care prima cuprinde sudul Banatului şi sudul Moldovei (varză ‘chou’) sau numai din sudul Banatului (zeamă de varză), dar şi Banatul în întregime (ficat, faţă de mai în restul ariei nordice). „Funcţionalitatea” acestei arii extinse este probată, parţial, de răspândirea spre est (în graiurile din Moldova istorică) a termenului de origine maghiară mai ‘foie’, dar şi de o diferenţiere fonetică intervenită pe terenul limbii române: mustaţă ‘moustache’, formă mai apropiată de etimon (lat. *mustacea), cu acelaşi fonetism în dialectele aromân şi meglenoromân, faţă de musteaţă în arealul nordic (un fonetism apărut datorită alternanţei singular / plural în graiurile din aceeaşi zonă – mustaţă : musteţ > musteaţă : musteţ).

Fapte lingvistice prezentând aceeaşi distribuţie teritorială în textele analizate de Gheţie au fost explicate de acesta prin date istorice, demografice şi economice: trăsături specifice graiurilor din Muntenia s-au extins în cele din Oltenia şi, apoi, în cele din Banat datorită unor structuri politice (vestul Olteniei „s-a aflat, politiceşte, la un moment dat, alături de Banat, în cadrul Banatului de Severin”, factorul cel mai important constituindu-l, însă, fără îndoială, relaţiile, în timp, între populaţia din Oltenia de vest, Banat şi Hunedoara; pe de altă parte, „sudul Moldovei a fost posesiune muntenească până în vremea lui Ştefan cel Mare” (op. cit., p. 154).

Prin prisma datelor istorice şi a relaţiilor economice dintre Ţara Românească şi sudul Transilvaniei se explică, de asemenea, prezenţa trăsăturilor ce caracterizează graiurile din această ultimă zonă şi în cazul celei mai extinse arii dialectale dacoromâneşti sudice.

5.3. Sub semnul asemănărilor, esenţiale, dintre rezultatele privind cercetarea limbii scrierilor neliterare începând cu secolul al XVI-lea şi datele pe care le oferă hărţile atlaselor lingvistice înfăţişând profilul graiurilor populare din secolul al XX-lea, poate fi evaluată şi acreditată capacitatea lucrărilor de cartografiere lingvistică a teritoriului României de a fi utilizate în operaţia de stabilire a variaţiei teritoriale a dacoromânei, ca oferind informaţii nu numai pentru epoca fărâmiţării (sub)dialectului nordic, ci şi pentru etapa anterioară, a unei diferenţieri dialectale primare, cu posibilitatea unei corecte retrospective pentru epoca formării limbii române, probând continuitatea populaţiei latinofone la nordul Dunării, în „vetre” demografice şi social-economice.

Condiţia esenţială a descifrării datelor de pe hărţile lingvistice o reprezintă selecţia corectă, de ierarhizare din perspectiva istoriei limbii şi a relevanţei, a faptelor analizate, în raport constant cu repere istorice, socio-profesionale şi, în ultimă instanţă, culturale. Pe acest traseu, chiar hărţile pe care le-am prezentat anterior contrazic ideea unei pronunţate uniformizări lingvistice, datorată unor permanente colonizări târzii, imagine oricum în contradicţie cu multitudinea de izoglose „zdrenţuite” şi de „insule” (cf. § 2.2). Proiectând, metodic, faptele supuse analizei după criteriile mai sus formulate, pe fondul mapelor unitare sau prezentând structuri lingvistice complementare, „insulele” se pot dovedi fie „martori de eroziune” în ceea ce priveşte vechi stări de limbă, fie efectul unor influenţe, mai mult sau mai puţin


259

recente, din partea unor limbi străine, ca şi al colonizărilor interne târzii, printre care şi transhumanţa (arii „culoar” între Transilvania şi „bălţile” Dunării sau Dobrogea, arii „bipolare” ale aceluiaşi fenomen lingvistic, una majoritară transilvăneană, faţă de o alta, de mică întindere, în zonele obişnuite de iernat ale păstorilor transilvăneni).

Cea mai convingătoare dovadă privind necesitatea proiectării manifestărilor de varietate diatopică în funcţie de factori istorici (apartenenţă statală, organizare administrativă, influenţa diferitelor instituţii prin serviciul militar, instrucţie şcolară, viaţă religioasă) o constituie reorganizarea lexicală între aria nord-vestică (Banat, Crişana, Transilvania, Maramureş) şi cea sudică şi estică (Muntenia şi Moldova), cu efecte lingvistice care sunt, frecvent, invocate ca markeri ai unor subdialecte.

5.4. Avem în vedere, ca fapt de primă importanţă, păstrarea, în întreaga arie nord-vestică (sau în zone ale acesteia) a unor anumite cuvinte de origine latină, în distribuţie complementară, în aria sudică şi estică (sau într-una din componentele acestei arii), cu alte cuvinte de aceeaşi origine, respectiv cu creaţii pe teren românesc sau cu împrumuturi de diferite origini.

5.4.1. Câteva exemple. Faţă de vechi mape lingvistice unitare, prin selecţie spontană la nivelul vorbirii, favorizată de apartenenţa, la nivelul grupurilor de vorbitori, la zone geopolitice diferite, s-au petrecut redistribuiri lexicale pe terenul elementelor moştenite din latină sau create pe teren dacoromânesc, în zone din aria nord-vestică păstrându-se termeni ca june ‘jeune homme’ (< lat. jŭvĕnis), faţă de tânăr ‘id.’ (< lat. tĕnĕr) în aria sudică şi estică, ai ‘ail’ (< lat. alium), faţă de usturoi ‘id.’ (< /a/ ustura ‘cuire, piquer’ < lat. ūstŭlāre), brâncă ‘main’ (< lat. branca), numai în Crişana, faţă de mână ‘id.’ (< lat. mănus) în restul teritoriului dacoromânesc (care, însă, a păstrat cuvântul în locuţiuni cum ar fi a da brânci ‘pousser’, a cădea în brânci ‘tomber sur les mains’ etc.). În alte cazuri, termenii latineşti păstraţi în aria nord-vestică intră în opoziţie cu împrumuturi de diferite origini: păcurar ‘berger’ (< lat. pecorarius) în întreaga arie nord-vestică, faţă de cioban ‘id.’ (cuvânt de origine tiurcică), principala denumire pentru noţiunea respectivă, în aria sudică şi estică, nea ‘neige’ (< lat. nĭvem), în Banat, Crişana şi vestul Transilvaniei, faţă de omăt ‘id.’ (în Moldova, nordul Transilvaniei şi în Maramureş) şi zăpadă, în Muntenia, Oltenia şi sudul Transilvaniei (ambii termeni de origine slavă) etc.

Redistribuirea lexico-semantică şi lexicală se datorează, în unele cazuri, funcţionării limbii literare pe teritoriul Moldovei şi Munteniei, începând cu unirea acestor provincii în 1859. În cea mai mare parte a ariei nord-vestice, termenul muiere (< lat. mŭlier) îşi păstrează semnificaţia, obiectivă, ‘femme; épouse’; în majoritatea graiurilor din sud şi în Moldova cuvântul s-a depreciat semantic, fiind folosit cu sensul, aproximativ, ‘femme grossière, vulgaire; femme légère’; în această arie, limba literară, prin şcoală şi administraţie, a impus utilizarea termenului femeie ‘femme; épouse” (< lat. fămĭlia).

Dar, fără îndoială, tot prin influenţa limbii literare s-au generalizat în aria sudică şi estică şi termeni ca tânăr, usturoi, mână (în parte, şi cioban, pentru care în graiuri din bazinul inferior al Prutului şi din zona Bălţii Brăilei există


260

sinonimul mocan), iar zăpadă, termen muntenesc, este astăzi curent şi în graiurile din celelalte provincii, în special în cele din Moldova. „Revanşa” şi-a luat-o aria nordică prin preluarea termenului mire (cf. § 4.1.1) în limba literară: la Coresi apare, pentru noţiunea în discuţie, cuvântul ginere, paralel cu nevastă ‘la jeune fille au jour de sa noce’ (de origine slavă); iată un context elocvent din Cartea cu învăţătură (1581): „Om şi împărat cheamă-se Dumnezeu şi tatăl, iară ginere fiiul şi cuvântul lui; nevasta beseareca lu Dumnezeu” (sublinierile ne aparţin30; enunţul cunoaşte, în discursul religios contemporan, formularea, generală, „Hristos este mirele, iar biserica este mireasa lui”). Or, în anchetele pentru atlasele Olteniei şi Munteniei, în graiurile din aceste provincii s-a înregistrat, alături de ginere (-ică), şi termenul mire, unul recunoscut ca „nou” de subiecţi31; pe de altă parte, termenul mireasă era generalizat încă din epoca anchetelor pentru ALR I.

5.4.2. Aşadar, în analiza varietăţii diatopice a dacoromânei, în afară de ierarhizarea cronologică şi de relevanţă, din perspectiva istoriei interne a limbii, a faptelor luate în discuţie, se impune şi considerarea factorului cultural: modificările lingvistice în cuprinsul unor arii datorate influenţei limbii literare prin cadrul constituit de structurile politico-administrative (Principatele Unite şi Vechiul Regat; România de după 1919) sunt reflectate pe hărţile din ALR I şi ALR II32 şi, deosebit de pregnant, pe hărţile din noile atlase, regionale, cu efecte de estompare, treptată, a diferite particularităţi locale, în funcţie de măsura în care sunt percepute ca atare33.

Neglijarea acestor determinante de către dialectologii români, în lucrări cu circulaţie peste hotare, poate crea specialiştilor din alte ţări impresia că varietatea diatopică a dacoromânei, reflectată de hărţile atlaselor lingvistice, oferă doar imaginea unui puzzle bizar, greu de analizat după regulile generale de studiere din perspectiva cartografiei lingvistice. Un spor de atenţie chiar numai pentru metodologie poate detaşa criterii de analiză cel puţin comparabile la nivelul general al acestui domeniu, tot aşa cum analiza lucidă stabileşte locul limbii

30 Dicţionarul limbii române, serie nouă, t. VII, partea 1, litera N, Bucureşti, Editura

Academiei, 1974, s.v. nevastă; cf., tot aici, şi alte variaţii de formulare, în alte texte. 31 Vezi Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Oltenia, vol. II, Bucureşti, Editura

Academiei, 1970, material necartografiat, p. 250–251, respectiv Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996, harta 160.

32 Problematică generală tratată de Stelian Dumistrăcel, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica neologismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.

33 Vezi Stelian Dumistrăcel, în colaborare cu Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, Ancheta dialectală ca formă de comunicare, Iaşi, Editura Academiei Române, 1997, § 2.4: Ipostaze ale experimentului dialectologic şi legitimitatea convenţiei de lucru (p. 122–142).


261

române în cadrul Romaniei continua, în ciuda statutului ei de a reprezenta un „unicum” prin distanţă34.

6. În sfârşit, câteva referiri la efectele pe alt plan ale interpretării hazardate a varietăţii diatopice a limbii române. După cum se poate constata şi de pe hărţile 1–3, graiurile din Basarabia (Moldova de la est de râul Prut) aparţin, tipologic, arealului nordic al dacoromânei, respectiv, pentru diferenţieri în acest areal, „subdialectului” moldovenesc.

6.1. Pe baza unor astfel de trăsături (regionale şi, mai puţin frecvent, „dialectale”), la care se adaugă efecte ale influenţei limbii ruse, Larisa Schippel propune constituirea unei „norme de aici”, a unui „standard” moldovenesc, din perspectiva unei politici lingvistice care să elimine „nesiguranţa” şi „stigmatizarea” vorbitorilor din Republica Moldova ai limbii române, complexaţi, se susţine, de efectele tendinţei de „purificare lingvistică” reprezentată de promovarea, de către filologi şi de către literaţi, a adoptării „standardului limbii române contemporane”35.

Lăsând la o parte faptul că elaborarea standardului propus reprezintă o utopie riscantă (sub presiunea politicului, s-ar putea ajunge la un hibrid lingvistic de tipul celui produs la Tiraspol în anii ’30), constatăm că, pentru prezentarea „accentului basarabean”, a modului deosebit (în ceea ce priveşte fonetica) în care se vorbeşte limba română la est de Prut, Klaus Bochmann, în Consideraţiile finale la studiile consacrate limbii române vorbite în Moldova istorică, nu poate să remarce decât „frecvenţa mai înaltă a unor fenomene generale româneşti”, după cum şi faptul cǎ „particularităţile graiului moldovenesc sunt mai frecvente”36. Dintre cele enumerate sub acest titlu trebuie însă eliminate măcar „păstrarea formelor etimologice câne, mâne, pâne” şi „velarizarea după consoanele rostite dur”, fapte lingvistice cu o circulaţie mult mai extinsă.

Iată, de exemplu, cum este prezentată situaţia ultimului fonetism în diferite lucrări de dialectologie română (cu o dispersie ce se explică prin metodologia deficitară la care ne-am referit anterior, în special în § 1.2.1). Trecerea vocalelor palatale e şi i la corespondentele lor din seria centrală, ă şi î, datorită pronunţării dure a consoanelor s, z, ş, j, ţ, d� şi, uneori, a lui r (având şi alte efecte) este consemnată în descrierea tuturor celor patru „subdialecte” din cuprinsul arealului

34 Cf. Thomas Krefeld, Rumänisch – mit „Abstand” ein Unicum, în Winfried Busse

/ Jürgen Schmidt-Radefeldt (Hrsg.), Rumänisch und Romanisch, Festschrift zum 60. Geburtstag von Prof.Dr.Dr.h.c. Rudolf Windisch, Universität Rostock, 2003, p. 73–90; vezi şi în volumul de faţă, de acelaşi autor, Le roumain et la Romania continua, p. 62–72.

35 Larisa Schippel, Cultura comunicării orale ca problemă a identităţii, în Basarabia. Dilemele identităţii (volum editat de Flavius Solomon, Alexandru Zub et alii), Iaşi, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, 2001, p. 256–259.

36 Klaus Bochmann, Vasile Dumbrava (ed.), Limba română vorbită în Moldova istorică, I, Leipziger Universitätsverlag, 2002, p. 197.


262

nordic dacoromânesc, cu formulări identice sau apropiate (sunt menţionate unele excepţii, în funcţie de diferite realităţi lingvistice, cum ar fi pronunţarea consoanelor ş şi j etc.)37. Ba mai mult, fenomenul este semnalat şi în descrierea vocalismului şi consonantismului ariei vestice a „subdialectului muntenesc” (graiuri din Oltenia şi din vestul Munteniei): vocalele e şi i sunt păstrate doar în „graiurile tipic munteneşti sau de tip muntean dintr-o zonă restrânsă din centrul provinciei [Muntenia]”38.

6.2. Or, numai pe baza frecvenţei mai mari a unor trăsături pe care, în 1978, le-am analizat, după hărţile atlaselor lingvistice româneşti, drept „tendinţe ale limbii comune”, „fonetisme populare”, „fonetisme regionale” şi, apoi, ca pe un număr limitat, cu statut de „fonetisme dialectale în graiurile din Transilvania şi Moldova”39, nu se poate constitui un „standard moldovenesc”. Iar pe moldovenii din Basarabia şi din Bucovina nu trebuie să-i suspectăm pe terenul performanţei idiomatice, programându-le un regim de asistaţi. Dacă este vorba de inconfort lingvistic la însuşirea registrului literar, dificultăţile lor nu le depăşesc pe cele ale unui copil din Banat, Crişana, Maramureş, din Oltenia ori Muntenia sau din oricare zonă a Moldovei din dreapta Prutului ajuns la vârsta şcolarizării, când este instruit să abandoneze fonetisme şi un număr de cuvinte regionale (este drept, mai mic decât rusismele, în cazul moldovenilor din Basarabia).

7. Trebuie să le fim recunoscători lingviştilor germani care, ocupându-se de studiul limbii române, ne oferă, adesea, şi o utilă confruntare cu inerţii locale de viziune şi de interpretare, dar, în acelaşi timp, trebuie să le asigurăm posibilitatea unei exegeze pertinente, scutită de partizanat, ca motiv de suspiciuni (ce pot deveni reciproce).

Variation diatopique du dacoroumain : exégèse roumaine et échos dans la linguistique allemande

Certains spécialistes allemands contemporains ont exprimé dans leurs études des

réserves (quelque fois trop catégoriques) concernant la capacité qu’ont les cartes des atlas linguistiques roumains de fournir des données qui soutiendrait la connaissance de l’histoire du roumain pour des époques antérieures au XVIIe et au XVIIIe siècles (pour cela, on a opéré une comparaison avec la situation des langues romanes occidentales,

37 I. Coteanu, Elemente..., p. 85; 92, 93; 104, 105; Dialectologie română, p. 132, 140;

146, 148; 153, 156; 159, 161; Tratat de dialectologie..., p. 212, 216; 244, 245, 252–253; 290–291, 297; 324, 325.

38 Tratat de dialectologie..., p. 167; 171-172. 39 Stelian Dumistrăcel, Influenţa limbii literare..., p. 61–203; pentru o clasificare

apropiată şi analiza aceloraşi fenomene, vezi şi Adrian Turculeţ, sub titlul Fenomene generale de limbă vorbită, în vol. Limba română vorbită în Moldova istorică, p. 165–176.


263

dont l’histoire pourrait être suivie sur les cartes des atlas linguistiques, à partir de l’époque de la romanisation). Étant données les particularités de l’histoire externe du roumain, l’opération en question est, assurément, plus difficile, mais elle s’avère possible pour la reconstitution de l’évolution de cette langue à la même époque et à partir des mêmes sources, à la condition d’entreprendre une analyse approfondie, dans l’esprit de la dialectologie historique.

Les auteurs soutiennent la nécessité de distinguer entre les manifestations de la variation diatopique, reflétées sur les cartes linguistiques, explicables par des „colonisations internes” produites dans les huit derniers siècles (telles que la „transhumance”, dont les effets ne doivent être exagérés), celles dues aux réorganisations lexico-sémantiques produites en roumain et, enfin, celles qui datent de l’époque du roumain primitif commun (établies par des permanents renvois aux dialectes du Sud du Danube : macédo-roumain, megléno-roumain et istro-roumain).

De ce fait, sur les cartes des atlas linguistiques roumains on peut identifier des témoignages de la continuité, sur le territoire de l’ancienne province Dacie, d’une population latinophone ; il s’agit des aires de certains dialectes roumains „primaires”, délimitées par la circulation des mots hérités du latin, par rapport à celle de certains mots appartenant au fonds autochtone, thraco-dace, de la langue roumaine.

On a constaté que, dans certains cas, la projection simplifiante des linguistes allemands en ce qui concerne la variation diatopique du dacoroumain est due aussi au fait que, dans des ouvrages de spécialité à large circulation en Occident, les dialectologues roumains ont offert uniquement des esquisses synchroniques de la répartition territoriale du roumain, présentant, sans nuances, des structures compliquées, dans des images mosaïquées déroutantes.

variaţia diatopică a dacoromânei: exegezǎ româneascǎ şi

Documents