valorificarea resurselor litosferei

75
Valorificarea resurselor litosferei Litosfera este geosfera cea mai importantă sub raportul resurselor de substanţe minerale utile, care stau la baza dezvoltării industriei. Litosfera este, în acelaşi timp, suportul învelişului de sol, precum şi al unei însemnate părţi a biosferei, contribuind, deci, în mod indirect la asigurarea principalelor surse de existenţă ale omului. După particularităţile şi importanţa lor economică, substanţele minerale utile se grupează astfel: a. resurse energetice, care cuprind combustibili fosili (cărbunele, petrolul, gazele naturale, şisturile bituminoase) şi substanţele radioactive (uraniu, thoriu, plutoniu), care stau la baza obţinerii ene 12212x234m rgiei electrice, combustibilii fosili constituind totodată şi o materie primă pentru diferitele ramuri ale industriei (industria chimică). b. resursele metalurgice, care cuprind minereurile feroase (cel mai important fiind fierul) şi minereurile neferoase (care cuprind cuprul plumbul, zincul, cositorul, bauxita, etc.). c. resurse chimice, dintre care pot fi menţionate sărurile de potasiu, utilizate în producţia de îngrăşăminte chimice, sărurile de natriu, care constituie principala materie primă pentru obţinerea produselor sodice, piritele, utilizate la producerea acidului sulfuric, fosforitele şi apatitele, utilizate pentru obţinerea producţiei de superfosfaţi. d. materialele de construcţii, cele mai însemnate fiind marmura, granitul, calcarul, argila, etc. 2.3.1. Resursele energetice A. Aspecte generale Anul 1973, primul şoc petrolier mondial declanşat de ridicarea preţului petrolului de 4 ori de către ţările O.P.E.C.. La scurt timp, în 1979, din nou s-a operat o modificare în preţul petrolului dublându-l. Creşterea preţului ţiţeiului s-a resimţit ca un şoc violent în economia multor state dezvoltate,

Upload: aurika-zama

Post on 08-Aug-2015

323 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: Valorificarea resurselor litosferei

Valorificarea resurselor litosferei

Litosfera este geosfera cea mai importantă sub raportul resurselor de substanţe minerale utile, care stau la baza dezvoltării industriei. Litosfera este, în acelaşi timp, suportul învelişului de sol, precum şi al unei însemnate părţi a biosferei, contribuind, deci, în mod indirect la asigurarea principalelor surse de existenţă ale omului. După particularităţile şi importanţa lor economică, substanţele minerale utile se grupează astfel:

a. resurse energetice, care cuprind combustibili fosili (cărbunele, petrolul, gazele naturale, şisturile bituminoase) şi substanţele radioactive (uraniu, thoriu, plutoniu), care stau la baza obţinerii ene 12212x234m rgiei electrice, combustibilii fosili constituind totodată şi o materie primă pentru diferitele ramuri ale industriei (industria chimică).

b. resursele metalurgice, care cuprind minereurile feroase (cel mai important fiind fierul) şi minereurile neferoase (care cuprind cuprul plumbul, zincul, cositorul, bauxita, etc.).

c. resurse chimice, dintre care pot fi menţionate sărurile de potasiu, utilizate în producţia de îngrăşăminte chimice, sărurile de natriu, care constituie principala materie primă pentru obţinerea produselor sodice, piritele, utilizate la producerea acidului sulfuric, fosforitele şi apatitele, utilizate pentru obţinerea producţiei de superfosfaţi.

d. materialele de construcţii, cele mai însemnate fiind marmura, granitul, calcarul, argila, etc.

2.3.1. Resursele energetice

A. Aspecte generale

Anul 1973, primul şoc petrolier mondial declanşat de ridicarea preţului petrolului de 4 ori de către ţările O.P.E.C.. La scurt timp, în 1979, din nou s-a operat o modificare în preţul petrolului dublându-l. Creşterea preţului ţiţeiului s-a resimţit ca un şoc violent în economia multor state dezvoltate, ţări care se bazau pe un sistem monoenergetic ce folosea cu precădere combustibili fosili în obţinerea energiei electrice.

Pentru a-şi reduce dependenţa faţă de anumite areale geografice bogate în petrol, unele state dezvoltate şi-au intensificat prospecţiunile în cadrul teritoriului lor naţional pentru a identifica purtători de energie, acţiuni care s-au soldat pentru unii cu rezultate benefice. În prezent, Marea Britanie, Norvegia şi Niger exploatează noi rezerve de hidrocarburi ajungând la o producţie care le permite chiar exportul acestora. Ca atare, ţările O.P.E.C. (în cadrul acestei organizaţii, infinţate în 1960, sunt incluse Arabia Saudită, Iran, Irak, Kuweit, Venezuela, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Algeria, Nigeria, Libia, Gabon şi Ecuador), chiar dacă deţin 76.1 % din rezerve şi 40.5 % din producţia mondială, şi-au pierdut supremaţia pe piaţa mondială.

Producţia mondială de energie a crescut continuu, de la 2.7 miliarde t e.c. în 1950 la 9.53 miliarde t e.c. în 1995 pentru ca în anul 2005, după unele previziuni economice, să ajungă la 15.8 miliarde t e.c.. Această creştere s-a datorat procesului de industrializare atât de caracteristic pentru perioada contemporană.

Acest ritm de dezvoltare economică poate fi susţinut numai de prezenţa unor resurse energetice, de importul acestora precum şi de o putere financiară considerabilă care permite producerea sau achiziţionarea de echipamente tehnice necesare exploatării purtătorilor de

Page 2: Valorificarea resurselor litosferei

energie. La nivel global, datorită răspân-dirii neuniforme a resurselor energetice apar discrepanţe majore între diferite state, determinând dependenţa energetică a statelor sărace în resurse faţă de cele bogate în astfel de resurse.

Ca atare, şi producţia de energie prezintă valori diferenţiate de la o ţară la alta, precum şi o participare variată a diferiţilor purtători de energie. La începutut secolului, cărbunii contribuiau cu 90 % în producţia mondială de energie dar ponderea lor a scăzut până la 28.7 % în 1975 datorită folosirii hidrocarburilor pentru obţinerea energiei electrice. După 1979, cărbunii reintră în atenţia producătorilor de energie dar totuşi nu depăşesc procentual aportul petrolului sau a gazelor naturale. În schimb, datorită avantajelor pe care le prezintă, petrolul este principalul combustibil folosit pentru obţinerea energiei electrice ajungând în 1975 la o pondere de 45.8 %. Gazele naturale sunt folosite din ce în ce mai mult pentru obţinerea energiei electrice, ele participând cu 24.6 % în producţia mondială de energie (1995).

Principala problemă pe care o ridică aceşti combustibili fosili este caracterul limitat al rezervelor. În actualul ritm mediu de consum mondial, rezervele de petrol se vor epuiza în 40-44 de ani, rezervele de gaze naturale în 60-64 ani iar cele de cărbune în 232-236 ani. La nivel regional apar şi în acest caz diferenţe care favorizează sau defavorizează anumite state. De exemplu, în Orientul Apropiat şi Mijlociu, rezervele de petrol ajung pentru 110 ani în timp ce în Europa şi America de Nord ele se vor epuiza în 13 şi, respectiv, 10 ani.

Pentru a avea o imagine clară asupra acestor probleme şi pentru analiza lor obiectivă, O.N.U. a stabilit o unitate etalon care este egală cu 1 t. huilă, cu o putere calorică de 700 kcal./kg. O tonă de cărbune brun este echivalentă cu 0.4 unităţi convenţionale (u.c.), 1 litru de petrol - 1.43 u.c., 1000 m3 gaz natural - 137 u.c., 1000 Kwh hidroenergie - 0.5 u.c.

Şi în cazul consumului de energie electrică apar o serie de diferenţieri teritoriale pe fondul unei valori medii mondiale de 9441.5 milioane t. e. c.. Astfel, în 1982, principalele continente consumatoare de energie electrică erau Europa (inclusiv C.S.I.) şi America de Nord şi Centrală, urmate de Asia, pentru ca cel mai mic consum să se înregistreze în Oceania. Interesantă este analiza consumului energetic pe cap de locuitor, analiză care evidenţiează un consum ridicat de energie în ţările dezvoltate şi unul redus în ţările slab dezvoltate. Cele mai ridicate valori înregistrate sunt în Qatar (23693 kg/loc.), Emiratele Arabe Unite (20183 kg./loc.), Canada (10255 kg/loc.), S.U.A. (9958 kg/loc). La polul opus se situează multe state care au consum sub 100 kg/loc (Laos, Bangladesh, Cambogia, Sudan, etc.).

Analizând însă acest consum energetic mondial prin prisma dezvoltării durabile, întâlnim noţiunea de eficienţă energetică care menţionează că superioritatea unei economii nu rezidă din cantitatea de energie consumată ci din modul în care aceasta este folosită.

De asemenea, datorită caracterului limitat al resurselor, se impune o raţionalizare a consumului energetic şi dezvoltarea unui sistem plurienergetic în care sursele neclasice să aibă un rol din ce în ce mai important în producerea energiei electrice.

B. Combustibilii fosiliB.1. Resursele globale de cărbune

Originea cărbunilor. Cărbunii sunt roci sedimentare, causto-biolitice, formate prin acumularea şi transformarea complexă a resturilor vegetale în condiţii anaerobe. Prin procesul de incarbonizare (sau carbonificare) aceste resturi se transformă lent eliminând oxigen, sub formă de dioxid de carbon şi apă, hidrogen, sub formă de metan şi apă precum şi azot sub formă de amoniac, dar menţinând preferenţial carbonul care se acumulează în rocă.

Page 3: Valorificarea resurselor litosferei

După gradul de incarbonizare cărbunii se împart în:

- cărbuni superiori; antracitul şi huila

- cărbuni inferiori; cărbunele brun, lignitul şi turba

Antracitul, se găseşte într-un grad foarte înaintat de incarbonizare, are un conţinut ridicat de carbon fix, precum şi o putere calorică de peste 8.000-9.200 kcal/kg. Datorită calităţilor sale este folosit atât în energetică cât şi ca materie primă în industria chimică.

Huila, este al doilea cărbune pe scara valorică prezentându-se compact, cu aspect fibros sau şistos, negru strălucitor. Deţine un conţinut ridicat în carbon fix (până la 86 %) având o putere calorică ce variază între 7000-9000 kcal/kg. Este folosit în fabricarea cocsului, a gazului de iluminat şi a gudroanelor.

Cărbunele brun se prezintă cu un grad mediu de incarbonizare, cu un conţinut moderat în masă combustibilă şi o putere calorică inferioară (3000-6000 kcal/kg). Sunt utilizaţi cu precădere ca combustibili, dar poate fi şi cocsificat.

Lignitul, are un grad incipient de incarbonizare, conţinut destul de mic în masă combustibilă (40-60 % C) şi o putere calorică redusă, de 2600-4100 kcal/kg. Are o largă utilizare în energetică, transporturi şi pentru încălzirea locuinţelor.

Turba, conţine resturi vegetale incomplet incarbonizate. Carbonul este prezent într-un procent de 28-40 % ceea ce îi conferă o putere calorică foarte redusă (900-1500 kcal/kg) fiind folosit mai ales ca material izolant şi îngrăşământ pentru culturile agricole.

Condiţiile de exploatabilitate. Acestea depind în primul rând de adâncimea la care se află stratele de cărbune, în general la peste 1000 m, temperatura ridicată, creşterea preţului extracţiei şi al pompării apei limitând posibilitatea de exploatare. Cele mai rentabile exploatări sunt cele efectuate la suprafaţă, cu utilaje de mare capacitate (în Germania o mare parte din producţia de cărbune se obţine din cariere, S.U.A. peste 50 %, iar C.S.I. circa 35 %). Se coboară la adâncimi mari doar în stratele relativ sărace în cărbune, dar acesta fiind de bună calitate (Franţa şi Belgia, la -100 m).

Grosimea stratelor carbonifere este un alt factor natural important, în bazinele carbonifere cu strate groase putând fi introduse mult mai uşor în exploatarea mecanizată (astfel, în bazinul carbonifer Ekibastuz, C.S.I., unele strate de cărbune pot atinge 100 m grosime, exemple care se mai întâlnesc şi în Germania). Uneori calitatea cărbunelui compensează dezavantajul grosimii reduse a stratelor (de ex. în Dombas, unde unele strate ating doar 0.4 - 1.2 m grosime dar cărbunele exploatat este de calitate foarte bună).

Primele evaluări asupra rezervelor mondiale de cărbune au fost elaborate la începutul secolului nostru, acestea făcând, însă, cu timpul, mari progrese prin descoperirea a numeroase bazine noi şi prin aprofundarea cercetărilor în bazinele cunoscute.

Rezervele mondiale totale sunt apreciate foarte vag, valorile diferind de la un autor la altul. Potenţialul resurselor carbonifere se ridică la circa 16500 miliarde tone.

Rezervele economice exploatabile sunt însă mult mai mici, cu puţin peste 1000 miliarde tone şi pot asigura consumul mondial la nivelul actual, de circa 4.5 miliarde tone, pentru mai

Page 4: Valorificarea resurselor litosferei

bine de 230 ani. De altfel, rezervele de cărbuni deţin 90 % din totalul rezervelor de combustibili fosili.

Repartiţia teritorială a zăcămintelor carbonifere favorizează statele din emisfera nordică, între latitudinile de 35-60°, unde sunt concentrate majoritatea bazinelor carbonifere mari. Dacă luăm în considerare rezervele probabile, cel mai bogat stat în cărbune este C.S.I. (56.7 % din rezervele mondiale) urmat de S.U.A. (24 %), R.P.Chineză (9.4 %) şi Australia (Fig. 3). Dacă luăm însă în considerare rezervele sigure, S.U.A. este pe primul loc (23.9 %) urmate de C.S.I. (23.1 %), R.P.Chineză (18.1 %), Australia (6.6 %), Germania şi Marea Britanie.

În viitor se aşteaptă ca aceste rezerve să crească substanţial prin descoperirea unor zăcăminte de cărbune în Africa de sud-est sau în alte areale geografice mai puţin explorate.

Producţia totală de cărbune a avut în general un mers ascendent chiar dacă ponderea acestui combustibil s-a redus în balanţa energeticii mondiale. La nivelul anului 1991, producţia mondială de cărbune a ajuns la 4472 milioane tone (de 2,3 ori mai mult decât în 1950) pentru ca în 1995, aceeaşi producţie să fie de 4506.6 milioane tone.

Fig. 3 – Repartiţia rezervelor de cărbuni – 1995 –

(după Erdeli G. et. al.)

În structura producţiei predomină majoritar cărbunii superiori (78 %), iar primele trei state care au obţinut producţii remarcabile au fost: R.P.Chineză cu 1309 milioane tone, S.U.A. cu 934.9 milioane tone şi India cu 288 milioane tone (Fig. 4). În ceea ce priveşte producţia la un locuitor, care reflectă mai clar gradul de asigurare a necesarului de consum, pe primele locuri se găsesc Australia (12034 kg/loc), Polonia (5252 kg/loc) şi Grecia (5001 kg/loc).

Repartiţia geografică a principalelor bazine carbonifere

Europa. Principalele ţări producătoare de cărbune ale vechiului continent sunt: C.S.I., Germania, Polonia, Marea Britanie, Republica Cehă, Grecia, România, Spania, Bulgaria, Franţa, etc.

Comunitatea Statelor Independente, deţine primul loc în lume în ceea ce priveşte rezervele de cărbune şi locul al treilea ca producţie. Principalele bazine carbonifere se înlănţuie de la vest la est, din rândul cărora amintim: bazinul Doneţk (Ucraina), bazinul Karaganda (Kazahstan), bazinul Kusneţk (Kuzbas), bazinele Kolâma, Kansk-Acinsk, Ceremhova, Iacuţiei de sud, Bureia, etc. (Federaţia Rusă). În nordul acestui şir se găsesc bazinele Moscovei, Peciorei, Ural, Tunguska, Lena, Kamceatka, etc. (Federaţia Rusă). Se mai exploatează cărbune în Munţii Caucaz, în Gruzia, etc.

Bazinul Doneţk (Dombas), cu o suprafaţă de 25000 km2 cantonează zăcăminte de calitate superioară ce se ridică la circa 90 miliarde tone. Dintre principalele centre de exploatare amintim: Doneţk, Gorlovka, Kamensk, etc. Valoarea economică a acestor rezerve de cărbune este sporită de existenţa rezervelor de fier (Krivoi-Rog) şi mangan (Nikopol) din apropiere.

Page 5: Valorificarea resurselor litosferei

Bazinul Karaganda, localizat la nord de lacul Balhaş, are cărbune de calitate superioară, cocsificabil, folosit în industria metalurgică din Ural.

Principalul bazin carbonifer din care se exploatează lignitul şi cărbunele brun este cel al Moscovei. Cele mai rentabile centre de extracţie sunt: Sovorov, Kaluga, Borovici, Novomoskovsk, etc.

Bazinul Peciora are cea mai mare suprafaţă din Europa, înglobând şi centrele de exploatare de la Vorkuta, Intra, etc. Cărbunele obţinut este folosit în industria din regiunea Sankt Petersburg.

Din bazinul Ural se exploatează atât cărbune superior (la Bredi, Celiabinsk, etc.), cât şi cărbune brun (Karpinsk). Toată producţia este destinată zonelor industriale din Ural.

Germania, deţine o cantitate apreciabilă de cărbune, din totalul rezervelor 230 miliarde tone fiind cărbunii superiori pentru ca cei inferiori să totalizeze 90.7 miliarde tone. Principala zonă carboniferă este localizată în vestul Germaniei, alături de care se mai găsesc şi alte bazine carbonifere.

Bazinul Ruhr produce circa 90 % din producţia cărbunilor superiori ai ţării, extinzându-se pe o suprafaţă de 7600 km2. Această producţie se obţine în special din centrele de extracţie Dortmund, Essen, Bochum, Duisburg, Oberhausen, etc.

Bazinul Aachen, localizat în apropiere de graniţa cu Belgia, dispune de cantităţi însemnate de huilă, care se exploatează şi în bazinul Sachsen la: Zwickau, Dresda, Olsnitz, etc.

Situat în apropierea zăcămintelor de fier din Lorena (Franţa), bazinul Saar are un rol important în regiunea respectivă datorită posibilităţilor de comerţ cu astfel de materii prime minerale.

În sud-estul munţilor Harz este localizat bazinul carbonifer Saxono-turingian care cantonează zăcăminte de cărbune inferior exploatat în centrele Torgau, Leipzig, Borna, Halle, etc. Tot cărbune inferior, dar într-o cantitate apreciabilă, se exploatează în bazinul carbonifer Cottbus, situat pe râul Spree.

Rezervele totale de cărbune din Polonia se ridică la aproximativ 60.5 miliarde tone (1989) din care o mare pondere aparţine cărbunilor superiori. Majoritatea zăcămintelor de huilă se găsesc cantonate în Silezia Superioară, unde principalele centre de extracţie sunt: Katovice, Rybnic, Gliwice, etc., cărbune ce se exploatează şi în Silezia Inferioară (la Nowa Ruda) precum şi în podişul Lublin. În partea de vest a ţării, la Luban, Cybinca, şi în nord, la Darlowa, se extrag cărbuni inferiori.

Exploatarea cărbunilor în Marea Britanie constituie o tradiţie veche, activitate economică care se practică încă din secolul al XVIII-lea. Majoritatea rezervelor de cărbune sunt de calitate superioară şi se extrag din câteva bazine carbonifere mai importante.

În Munţii Penini se extrage cărbune în centrele: Yorkshire, Sheffield, Notthingham, etc., acesta fiind de calitate superioară. În Wales, la Cardiff şi Swansea se exploatează în special antracit, pentru ca în nord-estul Angliei principalele centre de extracţie să fie Durham şi Northumberland.

Page 6: Valorificarea resurselor litosferei

Aproximativ jumătate din producţia ţării este obţinută în bazinul Scoţiei unde principalele exploatări sunt localizate în apropierea oraşelor Glasgow, Edinburgh, Tife, Grangemouth, Lanark, etc.

Cărbunele asigură într-o măsură însemnată producţia de energie electrică a Spaniei cu toate că nu se găseşte într-o cantitate foarte mare. Principalele zăcăminte de huilă ale ţării sunt localizate în Munţii Cantabrici (la Barruela, Matallana, etc.) şi Sierra Morena (cu exploatările de la Penarroya şi Espiel).

Franţa are principalele exploatări de cărbune în bazinele carbonifere Mosela (în regiunea Lorena) şi Valanciennes-Pas de Calais, alături de care se participă, dar într-o mică măsură, şi centrele de extracţie din Masivul Central Francez.

Circa 90 % din rezervele de cărbune ale Bulgariei sunt de calitate inferioară ele fiind localizate cu precădere în bazinele Mariţa, Pernik, Sofia, Burgas, Delcev, Goţe, etc. Huila se exploatează în partea de nord-vest a ţării la: Traşka Ciuka, Belogradcic şi în bazinul Sofiei.

Rezerve importante de cărbune se găsesc şi în Republicile Cehă şi Slovacă, ele totalizîând circa 11.6 miliarde tone cărbune superior şi 9.8 miliarde tone cel inferior. Cel mai important bazin carbonifer este Ostrawa-Karvina care aprovizionează în bună parte industria siderurgică din cele două state. Alte bazine carbonifere,dar care au un aport mai redus în cărbzne, sunt: Plzen, Kosice, Kladno, etc. Cele mai bogate zăcăminte de cărbune inferior se găsesc în bazinele Most, Sokolov, Modry Kamen, Novaky-Handlova, etc.

Asia. Cele mai însemnate producţii de cărbune sunt obţinute de R.P.Chineză şi de India cu toate că în perimetrul acestui continent sunt localizate importante rezerve de cărbune.

Republica Populară Chineză este principalul producător mondial de cărbune, el găsindu-se în acelaşi timp pe un loc de seamă în ierarhia ţărilor deţinătoare de rezerve carbonifere. Aceste rezerve sunt de bună calitate şi uşor de exploatat, rezerve cantonate mai ales în partea de nord-est a ţării, regiune care participă la producţia de cărbune cu circa 70 % din total. Principalele centre de extracţie sunt: Fushun, cu mari exploatări în carieră, Boshan, Fusin, Beijing-Kailuan, etc. O mare parte din cărbunele obţinut din aceste exploatări este utilizat în industria siderurgică de la Anshan.

Rezerve importante sunt cantonate şi în arealul Podişului de loess şi Podişului Ordos, cu centre de extracţie în provinciile Shanxi, la Datong şi Tayuan, Shenxi, la Ynchuan, Mongolia Interioară, la Baotou, etc. Cărbune se mai extrage la Chonqqinq (în Bazinul Roşu), Anyuan (în Munţii Chinei de Sud), Hami, Turfan (în regiunea Xinjiang-Uigur), Aning (Podişul Yunan, cu zăcăminte de cărbuni inferiori), etc.

India este a doua ţară asiatică producătoare de cărbune pentru ca la nivel mondial să se situeze pe locul trei. În structura acestei producţii predomină net huila care este exploatată în bazinele din Bengalul de Vest (Sindri), Madhya-Prades, Bihar (Hazaribag), Orissa (Hiracud), în bazinul râului Godavari (Singareni), etc. În partea de est principalele exploatări sunt în apropiere de Madras.

În Japonia, majoritatea zăcămintelor de cărbune sunt localizate în insulele Hokkaido (49 %), Kyushu (39.5 %) şi Honshu (10 %), dar datorită grosimii reduse a stratelor de cărbune şi a condiţiilor tectonice nefavorabile aceste zăcăminte nu sunt rentabile pentru exploatare. Principalele bazine carbonifere sunt: Kushiro, Ishikari şi Wakkanai (ins. Hokkaido), Chikuho

Page 7: Valorificarea resurselor litosferei

(ins. Kyushu) şi cele din Munţii Abukkuma (ins. Honshu). Marea majoritate a necesarului de cărbune al Japoniei este însă importat.

În cadrul Asiei se mai exploatează cărbune, dar în cantităţi mai reduse care acoperă parţial necesarul ţărilor respective, în R.P.D. Coreeană (în special antracit în bazinele carbonifere Phenian şi Tokchon, precum şi lignit în partea de nord a peninsulei), Coreea de Sud (cărbune cocsificabil la Samchock), R.S. Vietnam (în bazinele Quang Yen şi Hue), Thailanda (la Lampang), Indonezia (huilă şi cărbune brun în insulele Sumatera, Kalimantan, Laut, etc.)

Australia şi Noua Zeelandă. Australia este principalul teritoriu din emisfera sudică care deţine rezerve însemnate de cărbune (circa 170 miliarde tone) pe baza cărora obţine şi o producţie însemnată (232.6 milioane tone, 1995). Principalele bazine carbonifere sunt cantonate în statele Nuoa Galie de Sud (în centrele Lithgow, Illawara), Queensland (în Munţii Morgan şi Peninsula York), Australia de Sud şi Australia de Vest (la Northampton, Perth, Collie, etc.).

Cărbunii inferiori predomină în Noua Zeelandă fiind exploataţi în special în provinciile Westland şi Southland. Principalele centre de extracţie a huilei sunt Mokau, Westport, Hikurangi şi Malvern Hilles.

America de Nord. Continentul nord american se remarcă atât prin rezerve însemnate de cărbune (în structura cărora predomină cărbunii superiori), cât şi prin producţia realizată, în contribuţia căreia S.U.A. deţine un rol de seamă, urmată de Canada.

Statele Unite ale Americii deţin cantităţi impresionante de cărbune, rezerve care pot fi grupate în trei provincii:

- Provincia Munţilor Appalachi, reprezintă cea mai mare zonă de exploatare a cărbunilor din lume, obţinându-se aici 2/3 din producţia de antracit şi huilă a ţării. Principalele centre de extracţie sunt: Wheeling, Huntington, John Sevier, Gallath, Colbert, în apropierea oraşului Pittsburg, etc.

- Provincia interioară deţine aproximativ 17 % din rezervele de cărbune ale S.U.A. şi circa 1/3 din producţia de cărbune. Exploatările de seamă sunt localizate pe teritoriul statelor Illinois, Iowa, Kansas, Kentuky, Oklahoma, etc.

- Provincia vestică, cantonează principalele rezeve de cărbune ale S.U.A. incluse în bazinele carbonifere din statele Colorado, Wyoming, Dakota de Nord, etc., dar cărbunele exploatat aici este de calitate slabă, fapt ce a dus, coroborat şi cu alte cauze (relief accidentat, depărtarea zonelor industriale), la o producţie redusă.

Canada are o producţie echilibrată, nu prea mare deşi cantonează rezerve relativ însemnate. Cele mai importante bazine carbonifere se găsesc în provinciile Newfoundland (Sydney, Inverness, etc.), Columbia Britanică, Alberta (Castor, Pembina, etc.) şi Saskatchewan.

Producţia de cărbune realizată de Mexic nu acoperă necesarul intern fapt ce impune importul unor cantităţi însemnate de cărbune. Cele mai importante bazine carbonifere ale Mexicului sunt amplasate în bazinul San Juan de Sabinas, la sud de Pueblo şi în nordul ţării la Nacozari de Garcia.

Africa. Continentul "negru" deţine rezerve reduse de cărbune, cele mai însemnate fiind localizate în Africa de Sud şi Nigeria. Ca atare, ponderea acestui continent la producţia mondială

Page 8: Valorificarea resurselor litosferei

este foarte mică, cele mai multe state din cadrul lui fiind nevoite să importe cărbune pentru satisfacerea necesarului intern.

O mare parte din cărbunele Africii de Sud este cocsificabil fapt ce determină utilizarea lui în special în siderurgie. Principalele zăcăminte de cărbune sunt amplasate în provinciile Natal şi Transvaal. În cea din urmă se disting trei regiuni carbonifere care participă în producţia naţională cu ponderi diferite: High Veld, Witbank şi regiunea carboniferă de sud-est. Cărbunele din provincia Natal prezintă un conţinut ridicat de carbon fix ceea ce îi conferă o bună calitate. La Vryheid este principalul centru de extracţie. Principalele rezerve de cărbune ale Nigeriei sunt cantonate în apropierea localităţilor Enugu, Lofia, Okaha, etc. Rezerve mici de cărbune se mai găsesc în Tanzania, Zimbabwe, Botswana, Tunisia, Algeria, etc.

America de Sud. Rezervele de cărbune din acest continent sunt nesemnificative, în structura cărora predomină cărbunii de slabă calitate localizaţi în locuri greu accesibile. Principalele rezerve de cărbune sunt cantonate în Columbia, în apropierea localităţii Medellin, urmată de Chile (cu centre de extracţie la Lota, Punta Arenas), Venezuela, Peru, etc.

Rezervele de cărbune din România

În structura rezervelor de cărbune din România predomină net cei inferiori, cu circa 3.7 miliarde tone, urmaţi de cei superiori cu circa 1 miliard tone. Producţia de cărbune din 1995 a crescut faţă de 1990 de la 38.2 mii tone la 41.1 mii tone, producţie care nu acoperă necesarul de consum intern, fapt ce impune importul acestora. Raportată la numărul de locuitori, reiese o valoare medie a producţiei de circa 1813 kg/loc.

Antracitul deţine o pondere foarte mică în totalul rezervelor de cărbune din România şi este exploatat doar la Schela-Viezuroiu (Fig. 5). Cărbuni antracitoşi se mai extrag în arealul Munţilor Banatului la Sviniţa-Rudana, Baia Nouă şi Clocotici, dar în cantităţi nesemnificative.

Principalul bazin carbonifer din care se extrage huila este Depresiunea Petroşani, secondată de regiunea carboniferă a Banatului. Cele mai de seamă centre de extracţie din bazinul Petroşani sunt: Lupeni, Uricani, Vulcan, Paroşeni, Petroşani, Câmpu lui Neag (unde se exploatează huilă cocsificabilă), Petrila, Livezeni, Aninoasa, Dâlja, Bărbăteni (cu rezerve de huilă necocsificabilă), etc.

În cadrul Munţilor Banatului, rezervele de cărbune sunt dispersate şi mai puţin rentabile în exploatare. Din acest areal se obţine atât huilă cocsi-ficabilă, la Anina, Secu, Ponor, cât şi huilă necocsificabilă, la Bigăr, Lupac, Baia Nouă, Cozla, etc.

Cărbunii bruni se exploatează doar din bazinele carbonifere Comăneşti (cu centre de extracţie la Asău, Comăneşti, Larga, Lăloaia, etc.), Almaşului şi în regiunea localităţii Brad. Zăcămintele de cărbune sunt intens tectonizate, cu grosimi reduse ceea ce face ca exploatarea lor să fie dificilă.

Lignitul se găseşte în cantităţi mai mari, rezerve care sunt localizate în mai multe regiuni ale ţării. Principala regiune este cantonată în Subcarpaţii Getici şi ai Curburii, precum şi în Podişul Getic. Cele mai importante bazine carbonifere sunt Rovinari-Roşia-Jiu şi Motru. În primul bazin carbonifer menţionat, exploatarea se face în carieră, la Beterega, Rovinari, Roşia, Cicani, Gârla şi Tismana. Principalele centre din bazinul Motru sunt: Horăşti, Lupoaia, Leurda, Ploştina, etc. Celelalte centre de exploatare a lignitului din această regiune sunt: Cuceşti, Alunu, Albeni (în judeţul Vâlcea), Berevoieşti, Godeni, Poienari, Jugur, Mărgineanca, Filipeşti de Pădure, etc. În partea de nord-vest a ţării, între văile Crişului Repede şi Crasna, se găseşte a doua

Page 9: Valorificarea resurselor litosferei

regiune din care se exploatează lignitul. Principalele centre de extracţie sunt la: Vărzari, Varviz, Borumlaca, Ip, Sărmăşag, Derna, etc.

A treia arie carboniferă cu exploatări de lignit este conturată în jurul centrelor de extracţie de la Racoş, Vârghiş, Căpeni, etc. din Depresiunea Baraolt, precum şi la Valea Crişului din Munţii Baraolt.

Centre mai mici de exploatare a lignitului sunt localizate în Culoarul Timiş-Cerna, Depresiunea Făgăraş, bazinul Bozovici, etc.

Fig. 5 – Harta combustibililor

Zăcămintele de turbă se găsesc cantonate în special în depresiunile intramontane din arealul Carpaţilor Româneşti. Astfel de rezerve sunt localizate în Depresiunea Dornelor (la Vatra Dornei, Neagra Şarului, Poiana Stampei), în Depresiunea Făgăraş (la Mândra, Şercaia, etc.), în Depresiunea Ciuc, etc.

Comerţul cu cărbune

Comerţul cu cărbune se desfăşoară între ţările care deţin rezerve importante de cărbune şi ţările consumatoare, reprezentând în acelaşi timp o parte importantă a schimburilor economice mondiale. Cărbunele cocsificabil este exportat de ţările din vestul Europei (în special Germania) şi de S.U.A. către alte ţări europene care nu dispun de rezerve de cărbune şi către Japonia, ţară care mai importă cărbune şi din India şi Australia.

Ucraina exportă cărbune din bazinul Doneţk către ţări din Europa centrală prin intermediul fluviului Dunărea. Datorită rezervelor reduse Marea Britanie şi Franţa importă cărbune.

B.2. Resursele globale de petrol

Petrolul (ţiţeiul) este un amestec natural (considerat ca rocă sedimentară organogenă, caustobiolitică) care se prezintă, de obicei, în stare lichidă, vâscoasă, de culoare neagră-brună. Are o densitate de 0.82-0.92 (la 20°C), este inflamabil şi deţine o putere calorică de 9500- 11000 calorii.

În privinţa genezei sale s-au formulat mai multe ipoteze din care două sunt mai viabile; ipoteza originii minerale (dar care presupune o sinteză care se poate efectua doar în condiţii de temperatură şi presiune ridicată, ceea ce în scoarţa terestră se pot forma doar la adâncimi foarte mari) şi ipoteza originii organice. Conform acestei ipoteze, petrolul s-a format din componenţii de bază a substanţelor organice (lipidele, hidraţii de carbon şi albuminele), depuse într-un mediu de sedimentare (marin, salmastru, etc.) unde, în anumite condiţii de temperatură, au avut loc procese de transformare complexă.

Carbonul şi hidrogenul sunt principalele elemente din care este constituit petrolul, proporţia acestora variind între 28-87.5 % pentru carbon iar hidrogenul între 11-14 %. Secundar se mai găsesc oxigen, sulf, azot, etc.

Page 10: Valorificarea resurselor litosferei

Există numeroase criterii de clasificare a petrolului (după gradul de participare a hidrocarburilor componente, după greutatea specifică, după conţinutul în parafină, etc.), dintre care cea pe care o prezentăm are un vădit caracter geografic-geologic. Astfel, zăcămintele de petrol pot fi de platformă şi de geosinclinal.

Exploatabilitatea zăcămintelor de petrol este direct influenţată de condiţiile geologice şi, în primul rând, de dimensiunea zăcământului, deoarece, în general nu se exploatează dacă nu are rezerve pentru minim 10 ani de extracţie. Cea mai rentabilă este exploatarea zăcămintelor "supergigantice", pe glob cunoscându-se doar 33 de astfel de zăcăminte, cu rezerve recuperabile de peste 0.7 miliarde tone petrol fiecare, din care 25 sunt în Golful Persic, câte două în C.S.I., S.U.A., Africa de Nord şi câte unul în R.P. Chineză şi Venezuela.

Coeficientul de recuperabilitate al petrolului este un parametru de o deosebită importanţă, el depinzând la rândul său de permeabilitatea şi porozitatea rocii magazin, de presiunea gazului, etc. De regulă, acest coeficient oscilează între 0.2-0.5, printre zăcămintele cu un coeficient de recuperabilitate foarte ridicat numărându-se în special cele din bazinul Golfului Persic. Numai coeficientul de recuperabilitate poate permite evaluarea productivităţii unui zăcământ, după ce se cunoaşte volumul rocii magazin, porozitatea acesteia, precum şi alţi parametri.

De mare importanţă este şi adâncimea la care sunt cantonate aceste zăcăminte, deoarece acest parametru influenţează preţul extracţiei. Deşi s-au făcut foraje de exploatare până la circa 10000 m în C.S.I. şi S.U.A., adâncimea medie a zăcămintelor exploatabile industrial este mult mai mică, în mod obişnuit la 3000-4000 m.

Rezervele mondiale de petrol au cunoscut o dinamică aflată în strânsă legătură cu dezvoltarea tehnologică, care a permis investigarea unor noi teritorii. Dacă în 1949 rezervele mondiale de petrol se ridicau doar la circa 7 miliarde tone, în prezent rezervele economic exploatabile se cifrează la 140.6 miliarde tone, la care se adaugă aproape 360 miliarde tone rezerve probabile (Fig. 6).

Ţara cea mai bogată în petrol este Arabia Saudită, cu un volum de rezerve de 35.62 miliarde tone, urmată de Irak şi Kuweit cu 13.41 şi, respectiv, 13.35 miliarde tone. Analiza regională a acestui indicator pune clar în evidenţă regiunea Orientului Apropiat şi Mijlociu care, de departe, este cea mai bogată în petrol (66 % din total). Pe locurile următoare se situează America de Nord şi Centrală (8.3 %), America de Sud (8.2 %), Africa (7.2 %), Europa (6.8 %, inclusiv Federaţia Rusă) şi Oceania (0.2 %).

O mare parte din aceste rezerve sunt cantonate în zona platformelor continentale unde, în prezent, s-a ajuns la o adâncime a exploatării de 200-250 m sub nivelul mării. Principalele rezerve se găsesc în apele teritoriale ale statelor din regiunea Golfului Persic, a Mării Nordului, a Golfului Mexic şi a Golfului Guineii.

Producţia de petrol a cunoscut o creştere accentuată până în anul 1980, an în care s-a obţinut 3020 milioane tone, după care a urmat o perioadă de stabilitate determinată de preţul ridicat al petrolului şi de utilizarea raţională a acestuia.

Fig. 6 – Repartiţia rezervelor de petrol (miliarde tone – 1995)

(după Erdeli G. et. al.)

Page 11: Valorificarea resurselor litosferei

În 1995, producţia mondială de petrol a fost de 3031 milioane tone, producţie realizată în special în Asia (42%), urmată de Europa (20%) şi de America de Nord (18.8%) Repartiţia geografică a principalelor resurse de petrol

Asia. Este continentul cel mai bogat în rezerve de petrol, fapt ce îi dă posibilitatea de a avea şi cele mai ridicate producţii. Principalele rezerve de petrol sunt cantonate în regiunea Orientului Apropiat şi Mijlociu, regiune care deţine 2/3 din rezervele cunoscute ale lumii. După volumul extracţiei se remarcă:

Arabia Saudită, are un volum de rezerve de petrol care se ridică la 35.62 miliarde tone şi o producţie de 426 milioane tone (1995). Acest petrol este extras atât din regiunea terestră, la Ghawar, Al Qatif, Air Dar, cât şi din regiunea submarină, la Manifa, Safaniyah, Ras Tannurah, etc.

Cele mai cunoscute exploatări de petrol din Iran sunt în regiunea Munţilor Zagros (cu centrele de extracţie de la Gach Saran, Agha Jari, Naft Safid, Marun, etc.) precum şi cele din zona submarină de la Cyrus, Daryus, etc. Cea mai mare parte din petrolul obţinut este exportat.

Irakul, înainte de războiul din Golf, a fost unul din producătorii de importanţi petrol din lume dar, ca o consecinţă a agresiunii exercitate împotriva Kuweitului, în prezent, prin embargoul constituit de O.N.U. pentru petrolul irakian, producţia acestui stat se cifrează în valori mici. În nordul ţării sunt localizate principalele centre de exploatare a petrolului, la Kirkuk, Aia Zalah Mosul, etc. alte câteva găsindu-se in partea sudică, la Rumaila, Ez Zubair.

Urmările războiului au fost resimţite şi de către Kuweit, urmări care, datorită ajutorului financiar oferit de către statele dezvoltate, au fost rapid soluţionate, astfel încât, în 1995, producţia de petrol a Kuweitului a fost de 104 milioane tone. Cel mai important zăcământ, considerat al doilea din lume datorită rezervelor sale de circa 9 miliarde tone, este Burgan, unde se obţine 90 % din producţia ţării. Alte exploatări sunt la: Wafira, Mina al Ahmadi, etc., cea mai mare parte a petrolului extras fiind exportat mai ales în Europa Occidentală.

Tot în această regiune geografică producţii importante de petrol mai sunt realizate de către Emiratele Arabe Unite (Emiratul Abu Dabi, Emiratul Dubai, Emiratul Sarajah), Qatar, Oman, Siria şi Turcia.

O evoluţie foarte rapidă a producţiei de petrol a fost înregistrată în R.P.Chineză, stat care în 1995 s-a situat pe locul al şaselea în rândul producătorilor mondiali de petrol. Cele mai importante rezerve sunt cantonate în regiunea Xinjang-Uigur, în Bazinul Roşu, Podişul de loess, Depresiunea Tarim, Depresiunea Tsaidam, etc.

Cea mai veche producătoare de petrol din Asia de sud-est este Indonezia care, în prezent, se impune prin producţile realizate pe această piaţă. În insula Sumatera sunt principalele centre de exploatare a petrolului (Palenbag, Minas, Perlak), acesta obţinându-se şi în insulele Djawa şi Kalimantan. Diferite cantităţi de petrol se mai exploatează în India, Myanmar, Japonia, Brunei, Federaţia Malaysia, etc.

Europa. Luat în ansamblu, împreună cu C.S.I., Europa este al doilea producător de petrol din lume, poziţie ocupată prin aportul major a puţine state.

Page 12: Valorificarea resurselor litosferei

C.S.I.-ul este principalul producător de petrol din Europa, cu toate că a înregistrat în ultimii ani o regresie a producţiei. În cadrul acestei comunităţi se conturează mai multe regiuni de exploatare a petrolului.

- Regiunea Baku II, desfăşurată între Volga şi Ural, asigură necesarul de petrol pentru multe zone economice din C.S.I.. Principalele centre de extracţie sunt la: Perm, Kuibâşev, Bugulma, Isimbai, Volgograd, etc.

- Regiunea Caucazului cuprinde centrele de exploatare Groznâi, Maikop, Karadag, Neftianaia, etc.

- Regiunea Siberiei de Vest, participă cu o pondere însemnată la producţia naţională, petrolul fiind localizat în special în bazinul mijlociu al fluviului Obi şi pe afluentul său Irtâş.

- Una din cele mai vechi arii de exploatare a petrolului este regiunea Baku, cu principalele zăcăminte cantonate în Peninsula Apseron şi în platforma continentală din faţa litoralului.

- Regiunea Emba-Magâşlak, cu centrele de extracţie Makat, Emba, Dossor (în bazinul inferior al râului Emba), Uzen, Prorva (în Peninsula Magăşlac), etc.

- O regiune petrolieră nouă este localizată în partea de sud-est a Mării Caspice.

Se mai extrage petrol şi din alte teritorii ale C.S.I.-ului, dar în cantităţi mai reduse (Subcarpaţii Ucrainiei, Republica Belarus, insula Sahalin, etc.).

Al doilea producător de petrol din Europa este Norvegia (139 milioane tone în 1995), ţară în care principalele rezerve sunt submarine: Ekofisk, Eldfisk, Bream, etc. (în Marea Nordului). Alte rezerve au fost identificate în Marea Barents şi în Marea Baltică, precum şi în zona terestră.

Marea Britanie are o producţie mare (130 milioane tone în 1995), care este bazată tot pe rezervele submarine din Marea Nordului. Principalele platforme de exploatare sunt:Brent, Magnus, Piper, Forties, Josephine, etc., de unde petrolul este trimis pe uscat prin intermediul conductelor de petrol. În perimetrul insulei se mai exploatează doar cantităţi mici de petrol la Nottingham şi Manchester.

Germania, deţine rezerve de petrol localizate între Elba şi Ems, dar producţia este insuficientă faţă de necesarul intern, ceea ce o obligă să importe mari cantităţi de petrol (106 milioane tone în 1995).

America de Nord şi Centrală, cu aproximativ 5 % din rezervele mondiale, asigură 18.8 % din producţia mondială de petrol.

Statele Unite ale Americii, cu o producţie de 384 milioane tone (1995), se situează pe locul al doilea în lume, fiind devansată doar de Arabia Saudită. În cadrul lor exită mai multe regiuni care participă cu ponderi variabile la producţia ţării.

- Regiunea Golfului Mexic, cuprinde centre de extracţie pe teritoriul statelor Texas (Ranger, Corpus Christi, etc.) şi Louisiana (Baton Rouge, Lake Charles).

- Regiunea Midcontinent, cu exploatări mai însemnate în statele Oklahoma, Kansas şi Arkansas

Page 13: Valorificarea resurselor litosferei

- Regiunea vestică a S.U.A., în arealul montan, cuprinde principalele centre de exploatare în perimetrul statelor Montana, Colorado, Wyoming şi New Mexico

- Principalele centre de extracţie din regiunea California sunt localizate în bazinele San Joaquin, Ventura-Santa Maria, precum şi în apropierea oraşului Los Angeles.

- Cele mai importante rezerve de petrol sunt cantonate în regiunea Alaska, exploatate la Swanson River, Granite Point, Prudhoe Bay, etc.

Mexicul a obţinut în 1995 o producţie de petrol de 136 milioane tone, situându-se astfel pe locul secund în cadrul continentului nord american. Principalele centre de extracţie sunt în peninsula Yucatan, pe litoralul vestic al Golfului Mexic şi în regiunea submarină a Golfului Campeche.

Canada, doar în ultimul deceniu s-a remarcat pe piaţa mondială a petrolului, obţinând în 1995 o producţie de 89 milioane tone. Cele mai importante rezerve sunt cantonate în provinciile Alberta (cu centrele Penbina, Leduc, Swan Hills), Columbia Britanică, Saskatchewan, Manitoba, etc. În acelaşi timp, Canada importă şi mari cantităţi de petrol din Venezuela, Iran, Emiratele Arabe Unite, etc.

Trinidad-Tobago, este singura ţară producătoare de petrol din Marea Caraibe, cu principalele rezerve localizate în insula Trinidad şi în zonele submarine din apropierea acesteia.

America de Sud. În acest continent sunt cantonate rezerve importante de petrol (8.2 % din rezervele mondiale), localizate în special în Venezuela.

Realizând o producţie de 152 milioane tone în 1995, Venezuela este plasată pe locul cinci în ierarhia producătorilor mondiali de petrol. Cele mai importante centre de exploatare a petrolului sunt localizate în regiunea Maracaibo-Falcon (Mara, Rio de Oro, Cabimas, etc.), în bazinul inferior şi delta fluviului Orinoco (Las Mercedes, El Temblador, etc.), în arealul golfurilor Vela, Triste, Paria, precum şi în platforma continentală estică.

Principalele exploatări ale Argentinei sunt localizate în Patagonia, Ţara de Foc, regiunea Salta, provinciile Mendoza şi Neuquen.

Brazilia importă însemnate cantităţi de petrol pentru a-şi acoperi necesarul intern. Rezervele sale, nu prea mari, se găsesc în statele Amazonas, Ciara, Rio de Janeiro, Espiritu Santo.

Africa. Rezervele de petrol ale acestui continent nu sunt încă pe deplin cunoscute, fapt ce dă speranţe multor ţări de a identifica noi rezerve, determinând astfel creşterea ponderii statelor africane la totalul rezervelor mondiale de petrol. Cele mai importante rezerve cunoscute în prezent, sunt localizate în următoarele ţări:

Nigeria, este cea mai mare producătoare de petrol dintre ţările Africii, obţinând în 1995 o producţie de 98 milioane tone. Principalele zăcăminte sunt cantonate în Eastern Region (Imo River, Wari) şi în Central Western Region (Olomaro), în zone terestră, pentru ca în dreptul Deltei Nigerului să mai existe şi alte rezerve de petrol.

Page 14: Valorificarea resurselor litosferei

Libia se situează, cu cele 69 milioane tone de petrol extrase în 1995, pe locul al doilea între ţările africane, producţie obţinută în special din rezervele localizate în partea de nord a ţării (la Bir, Tlacsin, Bahi, Bir Zelten, Dahra, etc.) şi în cea de est (la Intisar A, Intisar B, Gialo, etc.).

Cele mai importante zăcăminte de petrol ale Algeriei sunt cantonate în zonele Hassi Mesaoud şi Polignac. O parte din producţia de petrol a Algeriei este exportată, iar restul este prelucrat în rafinăriile de pe litoral.

Egiptul a înregistrat o creştere lentă a producţiei de petrol (care a ajuns la 46 milioane tone în 1995), obţinută preponderent din regiunea Golfului Suez (la Ramadan, Belayim), la care se adaugă şi exploatările din Peninsula Sinai (El Morgan, Gemsa). Beneficiind de rezerve terestre (în regiunea Cabinda) şi submarine de petrol, Angola a obţinut o producţie de 30 milioane tone în 1995. O parte se prelucrează la rafinăriile de la Luanda, iar restul se exportă.

Aproximativ 75 % din totalul veniturilor realizate de Gabon prin export, se datorează petrolului. Cele mai importante rezerve sunt localizate în bazinul şi delta fluviului Ogove, ce centrele de extracţie: Gamba, Oklo, Ozuri, etc. Cu producţii mai modeste se înscriu pe lista producătorilor africani de petrol şi statele Tunisia, Zairul, Congo, Ghana, etc.

Oceania participă cu circa 8 % din producţia mondială de petrol datorită Australiei, care a realizat în 1995 o producţie de 25 milioane tone. Principalele areale din care a obţinut această producţie sunt localizate în zona strâmtorii Bass şi în statul Queensland (la Moanie).

Resursele de petrol ale României

România este una din primele ţării ale lumii care a folosit o tehnologie modernă pentru exploatare petrolului. În prezent, după estimările Serviciului de Cercetări al Congresului S.U.A., România dispune de rezerve certe de petrol în cantitate de 95 milioane tone, rezerve probabile, evaluate la 73.3 milioane tone, pentru ca rezervele nedescoperite să varieze între 61.6 şi 246 milioane tone (Fig. 5).

Producţia de petrol a cunoscut în decursul timpului variaţii, determinate de diferite cauze, pentru ca după 1990 să fie relativ constantă, înregistrând în 1995 o valoare de 6.6 milioane tone. Această cantitate nu este însă suficientă pentru necesarul intern, ţara noastră fiind nevoită să importe annual anumite cantităţi de petrol, mai ales din C.S.I., Orientul Apropiat şi Mijlociu şi din Africa. Datorită prospectărilor efectuate în anii trecuţi, în România există mai multe regiuni din care se exploatează petrolul.

În Subcarpaţii Moldovei se conturează o mai veche regiune de extracţie a petrolului, zonă revalorificată în ultimul timp. Cele mai importante centre sunt: Zemeş -Solonţ, Bogata, Lucăceşti, Moineşti, etc.

Subcarpaţii de Curbură şi cei Getici cantonează rezerve de seamă, exploatate la: Ocniţa, Moreni, Gura Ocniţei, Boldeşti, Berca, Arbănaşi, Ţicleni, Bălteni, Bărbăteşti, etc.

Rezervele de petrol din Podişul Getic sunt cantonate la adâncimi cuprinse între 600 m şi 2700 m. Cele mai de seamă sunt: Merişani, Vaţa, Leordeni, Bogaţi, Băbeni, Româneşti, Iancu Jianu, Malu Mare, Simnicul de Sus, Gherceşti (ultimele trei centre fiind localizate în apropiere de Craiova). Recent introdusă în exploatare petrolului este Câmpia Română, unde sunt conturate două zone de extracţie. Una la vest de Bucureşti (la Videle, Glavacioc, Tufeni, Cartojani, Hârleşti, etc.) şi una în Bărăgan (la Ulmu, Lişcoteanca, Jugureanu, Ianca, Oprişeneşti, etc.).

Page 15: Valorificarea resurselor litosferei

În vestul ţării se remarcă centrele de extracţie de la Satchinez, Variaş, Turnu, Orţişoara, Zădăreni, etc. (în Câmpia de Vest) şi Surplacu de Barcău (în Dealurile Barcăului). Centre de exploatare a petrolului de mai mică capacitate se mai găsesc în Podişul Moldovei (în sudul Colinelor Bârladului şi în Platforma Covurluiului), în Depresiunea Maramureş (Săcel) şi pe platforma continentală a Mării Negre (care participă cu o producţie anuală de circa 1 milion tone).

Comerţul cu petrol

În funcţie de nivelul de dezvoltare economică, consumul de petrol şi produse petroliere este diferenţiat pe ţări. Principala regiune exportatoare de petrol cuprinde ţările limitrofe Golfului Persic (Iran, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Oman etc.) la care se adaugă câteva ţări africane (Nigeria, Libia, Algeria etc.) precum şi C.S.I.

Destinaţia petrolului exportat este Europa Occidentală, mai ales: Franţa, Germania, Italia, Olanda, Marea Britanie. De asemenea, S.U.A. şi Canada sunt mari consumatoare de petrol şi produse petroliere lucru care le deteremină să importe petrol din aceleaşi regiuni, la care se adaugă Venezuela şi Mexic.

B.3. Resursele globale de gaze naturale

Deşi sunt cunoscute încă din antichitate, sub forma unor focuri nestinse, ele intră în atenţia omenirii mult mai târziu, fiind semnalate în Europa în secolul al XVII-lea, la Copşa Mică. Exploatarea sistematică a gazelor naturale începe doar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În prezent, aceste resurse au o largă utilizare în industria energetică (datorită puterii lor calorice cuprinsă între 5000 - 13500 kcal/m3), industria siderurgică, industria chimică, etc.

Gazele naturale pot fi cantonate în scoarţa terestră într-un zăcământ singular sau pot apărea asociate cu rezervele de petrol. Originea organică a lor a fost confirmată de multă vreme, ele luând naştere fie prin degradarea biochimică a materiei organice prezentă în rocile sedimentare aflate la mică adâncime (cazul gazelor asociate), fie prin degradarea chimică a resturilororganice din rocile vechi şi profunde (gazul metan).

Gazele naturale sunt clasificate, de regulă, după compoziţia chimică, criteriu care le divide în:

- Gazul metan (uscat, neasociat), care are un conţinut foarte ridicat în metan, până la 99.9 %, fiind o materie primă importantă pentru industria chimică. Are o putere calorică foarte mare şi prin arderea lui nu rezultă produse reziduale.

- Gazul de sondă (asociat), care este un amestec de parafine uşoare, cu predominarea metanului, alături de care mai apar şi alte hidrocarburi (etan, propan, butan).

Secundar, în compoziţia chimică a gazelor naturale, mai pot fi găsite şi alte elemente ca: azotul, dioxidul de carbon, diferiţi compuşi cu sulf, heliu, etc. Unele din aceste elemente pot diminua calităţile zăcământului respectiv, fiind astfel necesară o rafinare a gazelor respective. Singurul element care are importanţă economică, şi care poate apărea în componenţa gazelor naturale, este heliul, aspect reflectat şi prin faptul că singura sursă de producere industrială a heliului este extragerea lui din gazele naturale.

Page 16: Valorificarea resurselor litosferei

În paralel cu accentuarea prospecţiunilor geologice au crescut şi rezervele mondiale de gaze naturale, de la 18600 miliarde m3 în 1960 la 141000 miliarde m3 în 1995. Rezervele potenţiale recuperabile sunt estimate la circa 270000 miliarde m3. Cele mai însemnate rezerve sunt cantonate în Europa, continent, care, împreună cu C.S.I., deţine peste 55000 miliarde m3. Pe locurile următoare se situează Asia (52529 miliarde m3), Africa (10000 miliarde m3), America de Nord (9000 miliarde m3), America de Sud (5430 miliarde m3) şi Oceania (1 miliard m3) (Fig. 8).

Producţia mondială de gaze naturale a cunoscut o dinamică şi mai accentuată datorită utilizării acestor resurse naturale in diferite ramuri ale economiei (Tabelul nr. 6).

Tabel nr. 6. - Principalele ţări producătoare de gaze naturale

ŢaraTotal –miliarde m3m3/loc.

1990199519961995

Federaţia Rusă597,9555,4561,13749

S.U.A.514,2534,9546,92033

Canada99,3148,21535005

Marea Britanie45,671,184,61213

Page 17: Valorificarea resurselor litosferei

Olanda60,66775,84337

Indonezia45,364,166,5331

Algeria49,260,765,92126

Uzbekistan38,145,345,72016

Arabia Saudită30,538,341,32099

Norvegia27,831,240,97156

Mondial1987,92127,92231,7

Ca atare, comparativ cu anul 1938, când producţia mondială de gaze naturale a fost de 72 miliarde m3, în 1996 producţia mondială a fost de peste 30 de ori mai mare, ajungând la un volum de 2231 miliarde m3. Pe primele locuri în ierarhia producătorilor mondiali de gaze naturale (la nivelul anului 1996), se situează C.S.I., urmate de S.U.A., Canada, Marea Britanie, Olanda, etc.

Fig. 8 – Repartiţia rezervelor de gaze naturale (mii miliarde m3 – 1995)

Page 18: Valorificarea resurselor litosferei

(după Erdeli G. et. al)

Repartiţia geografică a principalelor zăcăminte de gaze naturale

Europa. În perimetrul continentului nostru sunt cantonate importante zăcăminte de gaze naturale, fie în regiunile terestre, fie în regiunea platformelor continentale.

Comunitatea Statelor Independente. Atât în ceea ce priveşte rezervele cât şi producţia de gaze naturale (561 miliarde m3), C.S.I. deţine primul loc în lume. Principalele exploatări se găsesc în cadrul Federaţiei Ruse în: Povolgia (Saratov, Kuibâşev, etc.), Podişul Stavropol, bazinul Peciora (Voi-Voj), Siberia de Vest (Berezova), etc. Ca importanţă şi volum exploatat urmează Ucraina, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmeni-stan, etc.

Pentru distribuţia acestei resurse naturale s-a construit o vastă reţea de gazoducte pe teritoriul C.S.I., din care derivă unele magistrale şi pe teritoriul altor state europene.

Olanda. În regiunea Ţărilor de Jos, şi mai ales în Olanda, sunt importante acumulări de gaze naturale, rezerve însemnate fiind cantonate şi în platforma continentală a Mării Nordului. Cu o producţie de 76 miliarde m3. Olanda se situează pe locul al doilea în Europa. Principalul zăcământ este cel de la Gröningen, care deţine circa 70 % din totalul rezervelor, urmat de cele de la Placid (Marea Nordului), Slochteren, Sonnega (la est de Hangelo), în apropierea oraşului Haga, etc.

Industria energetică din Marea Britanie se bazează în mare măsură pe rezervele de gaze naturale, cantonate în special în platforma continentală a Mării Nordului. Cele mai importante centre de extracţie sunt: Lehman Bank, West Sole, Frigg, Ninian, Lockton, etc., de unde se exploatează annual circa 85 miliarde m3.

Tot din platforma continentală a Mării Nordului exploatează gaze naturale şi Norvegia (circa 40 miliarde m3 în 1995), în special prin centrele de extracţie de la Frigg, Statfjord, Cod, Ekofisk, etc.

Germania, cu toate că nu dispune de rezerve însemnate de gaze naturale (o mare parte din necesarul intern fiind acoperit prin importul acestora), realizează o producţie medie de circa 17 miliarde m3. Principalele zăcăminte se găsesc în nordul ţării, mai ales între Weser şi Ems, precum şi în Bavaria.

În nordul peninsulei italice sunt cantonate principalele rezerve de gaze naturale ale Italiei, la: Pavia, Cremona, Regio Emilia, Coreggio, Ravena, etc. Pentru transportul gazelor naturale s-a realizat o reţea densă de gazoducte care unesc centrele de extracţie, sau zonele portuare prin care se importă gazele naturale cu principalele regiuni consumatoare ale ţării. Aceste resurse naturale mai sunt exploatate în Franţa, Ungaria, Polonia, etc.

Asia. Existenţa unor marilor arii petrolifere din acest continent duce implicit şi la prezenţa unor importante zăcăminte de gaze naturale. Cele mai de seamă sunt cantonate în regiunea Orientului Apropiat şi Mijlociu urmate de cele din Asia de sud şi sud-est.

Iranul, are o producţie medie de 38 miliarde m3 formată în principal din gaze de sondă, pentru ca rezervele să se fie estimate la circa 13850 miliarde m3. Cele mai importante centre sunt localizate în regiunea Golfului Persic, la: Marun, Agha-Jari, Gach Saran, etc.

Page 19: Valorificarea resurselor litosferei

Rezervele de gaze naturale ale Arabiei Saudite (aproximativ 4136 miliarde m3) sunt concentrate în special în partea estică a ţării, în apropierea Golfului Persic. Pentru exploatarea intensivă a acestor rezerve se are în vedere construirea unor reţele mari de gazoducte, care să îi permită în acelaşi timp şi exportul de gaze naturale.

În regiunea Golfului Persic se mai exploatează gaze naturale şi în Kuweit, Qatar, Irak, Emiratele Arabe Unite, etc.

Deţinând 1 % din rezervele mondiale de gaze naturale, R. P. Chineză obţine o producţie medie de 20 miliarde m3. Această producţie este realizată în special de către centrele de extracţie de la: Shanghai, Yumen, Vesyuan, Szechwan, Penlai, Daciaidan, Yanchang, etc.

Indonezia (66 miliarde m3) dispune de modeste rezerve de gaze naturale exploatate mai ales în insulele Kalimantan (Tenjung, Tarakan) şi Sumatera (Perlak, Palembang).

Producţii mai reduse sunt realizate de către Pakistan (în Câmpia Indusului), Afganistan (la Sheberghan, Mazar-i-Sharif), Bangladesh (la Bakhrabad), Brunei (la Ampa), Malayezia, etc.

America de Nord. Statele Unite ale Americii. Cu o veche tradiţie în exploatarea acestor resurse naturale, S.U.A. produce anual circa 546 miliarde m3 deţinând în acelaşi timp şi o puternică industrie de exploatare şi prelucrare a gazelor naturale.

Principala zonă de extracţie este localizată în perimetrul statelor Texas şi Lousiana, la est de Mississippi până la Rio Grande. În statul Oklahoma se conturează a doua arie de exploatare a gazelor naturale, care se continuă şi pe teritoriul statului Kansas. Alte zăcăminte sunt localizate în Munţii Stâncoşi (în perimetrul statelor New Mexico, Colorado, Wyoming), în Podişul Preriilor şi în partea de sud a statului Alaska. Cu toate că realizează o producţie mare, S.U.A. importă mari cantităţi de gaze naturale pentru a acoperii necesarul intern.

O producţie însemnată (153 miliarde m3 anual) de gaze naturale o realizează şi Canada, mai ales prin aportul provinciilor Alberta (90 % din producţia ţării), Columbia Britanică, insula Newfoundland, insulele arctice Melville şi King Christian, etc. Circa 40 % din producţia de gaze naturale a Canadei este exportată în S.U.A.

Principala regiune gazeiferă a Mexicului este localizată în partea de nord-est a ţării, cu centrul de extracţie de la Reynosa. Alte centre de exploatare mai sunt la: Jose Colomo, Poza Rica, Mexicali, Chihuahu, etc.

America de Sud. Venezuela este ţara care dispune de cele mai mari zăcăminte de gaze naturale din continentul sud american (circa 2690 miliarde m3) dar, datorită gradului redus de valorificare a acestei resurse naturale, obţine o producţie anuală de circa 32 miliarde m3.

Cele mai importante centre de extracţi sunt localizate în perimetrul statelor Monagas, Guarico şi Zulia. În structura producţiei predomină gazele de sondă, care sunt, în mare parte, exportate.

În Argentina, principalele regiuni gazeifere sunt cantonate în Patagonia (la Comodoro, Rivadavia, Pico truncado, etc.), în apropiere de Mendoza şi în nordul la Salta.

Africa. Algeria dispune de cele mai bogate rezerve de gaze naturale din Africa (circa 3000 miliarde m3), realizând o producţie de 66 miliarde m3 (1995). Această producţie este

Page 20: Valorificarea resurselor litosferei

obţinută în special prin centrele de extracţie de la Hassi R' Mel, Gassi-Touil, Salah, Ain Sakan, Berga, etc. Prin intermediul gazoduc-telor transmediteraneene este exportată o bună parte din această producţie spre ţările Europei Centrale şi Vestice.

Gaze naturale, în cantităţi variabile se mai exploatează şi în Libia (la Amal, Bir Zelten, etc.), Nigeria (cu zăcăminte cantonate în apropierea Golfului Guineea), etc.

Oceania. Australia dispune de rezerve de gaze naturale cantonate şi exploatate la Rolleston, Merceine, Yardarino, etc. realizând o producţie modestă.

Principalele centre de extracţie a gazelor naturale din Noua Zeelandă sunt la Kapuri şi Taranachi.

Resursele de gaze naturale din România

Structura geologică şi tectonica specifică pentru anumite areale geografice din ţara noastră este favorabilă acumulării de gaze naturale, în structura cărora apar rezerve de gaz metan şi gare asociate (Fig. 5).

Gazul metan este cantonat în Podişul Transilvaniei, în structuri geologice specifice (cu strate uşor boltite) denumite domuri. Conţinutul în metan din aceste depozite este foarte mare (99.93 %), fapt care dă posibilitatea utilizării directe a acestor rezerve. Principalele centre de extracţie sunt localizate în patru zone:

a. În Câmpia Transilvaniei (între cele două Someşeşi Mureş) la: Bogata, Zau de Câmpie, Şincai, Puini, Sărmăşel, etc,

b. Între Mureş şi Târnava Mare, cu centre de extracţie la: Deleni, Copşa Mică, Nadeş, Bazna, Tăuni, etc.

c. Între Tărnava Mare şi Olt, la: Ilimbav, Noul Săsesc, etc.

d. În partea de est, la: Miercurea Nirajului, Sângeorgiu de Pădure, Cristuru- Secuiescl, etc.

Gazele asociate însoţesc zăcămintele de petrol, localizarea centrelor de extracţie fiind aproximativ identică cu centrele de exploatare a petrolului. În zona subcarpatică, principalele centre de extracţie a gazelor naturale sunt localizate la: Finta, Măneşti, Mărgineni, Glăjdana, etc. În Podişul Moldovei se remarcă centrele de la Secuieni, Găiceana, Glăvăneşti, etc. În Câmpia Română, cele mai de seamă centre de exploatare a gazelor naturale sunt localizate la: Videle, Balta Albă, Urziceni, Fierbinţi, etc.

Comerţul cu gaze naturale

Principalele activităţi comerciale cu gaze naturale se desfăşoară între ţările exportatoare (C.S.I., Olanda, Canada, Turkmenistan, Algeria etc.) şi ţările importatoare (Ucraina, Germania, S.U.A., Japonia, Italia, Franţa etc).

C. Resurse neconvenţionale de energieC.1. Combustibilii nucleari

Uraniul şi thoriul au un rol important în asigurarea consumului de energie, prin utilizarea lor în centrale atomo-electrice. Energia nucleară este considerată ca fiind principala cale de

Page 21: Valorificarea resurselor litosferei

înlocuire treptată a combustibililor fosili şi îndeosebi a hidrocarburilor. De exemplu, un gram de material fisionabil eliberează aproximativ de 3 milioane de ori mai multă energie decât un gram de carbon din petrol, gaze naturale sau cărbune.

Producţia mondială de combustibili nucleari a înregistrat o creştere semnificativă, mai ales după majorarea preţurilor la combustibilii clasici, întrucât un număr tot mai mare de state s-au orientat spre construcţia de atomocentrale. Fenomenul acesta a avut o dinamică mai mare mai ales în statele care obţineau energia electrică pe baza hidrocarburilor (petrol), Franţa, Japonia, S.U.A., state în care, în prezent, ponderea energiei electrice obţinută prin centralele atomoelectrice ocupă un loc însemnat în balanţa energetică.

Astfel, capacitatea centralelor nucleare la nivel global a crescut de la 18900 MW în 1970 la 351475 MW în 1992, energie produsă în peste 440 reactoare din 32 de ţări, reprezentând mai mult de 7 % din puterea instalată a tuturor centralelor electrice (Fig. 9).

Această evoluţie se reflectă şi prin creşterea producţiei de uraniu de la 18200 tone în 1970 la 32168 mii tone în 1994.

Această imensă energie este obţinută prin fisiunea nucleelor de uraniu în reactoare de ardere, care utilizează numai un neutron din cei doi sau trei neutroni de fisiune, pentru ca 99 % din materialul fisionabil să rămânăNeutilizat.

Există numeroase proiecte care prevăd construirea unor reactoare generatoare unde această cantitate de combustibil neutilizată să fie transformată în plutoniu fisionabil.

O altă metodă de obţinere a energiei electrice se bazează pe fuziunea nucleelor de deuteriu şi tritiu. Această metodă a rămas doar la nivel experimental (în Marea Britanie, S.U.A.), ea devenind rentabilă doar în anul 2010.

În condiţiile actuale, se observă preferinţa pentru producţia de energie nucleară nu numai în ţările dezvoltate din punct de vedere economic ci şi în ţările aflate în curs de dezvoltare. Electricitatea nucleară a devenit competitivă chiar dacă preţul de cost al tehnologiei de obţinere a acestei energii este foarte mare, datorită avantajelor pe care le prezintă. Astfel, centralele atomice pot fi instalate în zone situate la depărtare de materia primă folosită, stimulând dezvoltarea economică a unor regiuni rămase în urmă. Pe de altă parte, ele sunt mari consumatoare de apă, folosită în sistemele de răcire, ceea ce impune construirea lor în apropierea unor râuri sau fluvii cu debit mare de apă.

Accidentele nucleare constituie un motiv foarte serios în reticenţa unor guverne faţă de programele nucleare, acestea având un caracter de catastrofă ecologică, fapt demonstrat din păcate de accidentul nuclear de la Cernobâl.

Uraniul. Primul zăcământ de uraniu cunoscut şi exploatat a fost cel de la Ioachima (Cehoslovacia), exploatat la 1854, folosit în industria coloranţilor, iar mai târziu, în 1906, s-a obţinut şi radiul. În 1915, a fost descoperit un nou zăcământ în regiunea Shaba (Zair), după care au intrat în exploatare cele din America de Nord, U.R.S.S., Australia, etc.

Rezervele mondiale certe de uraniu sunt estimate de către Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA) şi Agenţia OCED pentru Energia Nucleară (NEA) la circa 8.2 milioane tone (1986), din care 1.6 milioane tone sunt considerate rezerve exploatabile la un preţ de 80 $/kg U. Rezervele garantate de uraniu sunt concentrate în trei regiuni: America de Nord (35.5 %), Europa (25.6 %) şi Africa (18.6 %) (Tabelul nr. 7).

Page 22: Valorificarea resurselor litosferei

Tabel nr. 7. - Resursele şi producţia de uraniu (mii t.-1994)

ŢaraResurseCapacităţi de producţieProducţie

Australia51700045502153

Kazahstan51230037002240

Canada397000122009647

S.U.A.36600043901400

Africa de Sud33746050001690

Federaţia Rusă29970040002963

Uzbekistan 23000040002016

Niger16582035002975

Brazilia

Page 23: Valorificarea resurselor litosferei

16200042550

Ucraina1486001000500

Mondial36340005634532168

Repartiţia geografică a rezervelor de uraniu pe glob

America de Nord. Statele Unite ale Americii. Principalele rezerve sunt concentrate în Platoul Colorado şi în Podişul Marelui Bazin (în perimetrul statelor Colorado, Utah, Arizona, New Mexico), la care se adaugă rezervele din statele Wyoming, Dakota de Nord, Dakota de Sud, etc.

Canada, cu aproximativ 11.6 % din rezervele mondiale, ocupă un loc important în rândul producătorilor de uraniu. Cele mai bogate zăcăminte sunt cantonate la nord de lacul Ontario, în regiunea Blind-River. Urmează regiunea lacurilor Athabaska şi Beaverlodge, cu zăcăminte la Gunnar, Uranium City, etc. Se mai adaugă rezervele din zona lacurilor Urşilor, Sclavilor, Wollastone, Baker, Looncall, etc.

Europa. În cadrul continentului nostru se remarcă Comunitatea Statelor Independente, care, datorită condiţiilor geologice favorabile, dispune de rezerve mari de uraniu. Astfel de minereuri sunt localizate în sudul Munţilor Ural, în bazinul Angara, regiunea lacurilor Angara şi Baikal, în bazinul Kolâma, în Munţii Caucaz şi Tian Şan, în Ucraina, etc.

Franţa deţine cele mai importante rezerve de uraniu din vestul Europei, mai cunoscute fiind cele din Masivul Central Francez, din zona Vendeé şi la Montpellier.

Rezervele cele mai de seamă ale Spaniei sunt cantonate la Val de Mascano, Santa Elena, Andujar, Ciudad Rodrigo, Ciudad Real, etc.

Portugalia dispune de zăcăminte de uraniu localizate la Guardes, Troncoza, Urgerica, Aguila da Betra, etc.

Rezervele de uraniu ale Danemarcei sunt localizate în Groelanda, unde s-a remarcat zăcământul de la Ilmanssaq, localizat în partea de nord-est a insulei.

Principalele zăcăminte de uraniu ale Germaniei se găsesc în bazinul Nahe, Munţii Pădurea Neagră, pe cursul superior al râului Elsterul Alb, etc.

Africa. Cele mai importante rezerve de uraniu ale Africii sunt cantonate în Africa de Sud, unele minereuri fiind asociate cu aurul, fapt care la face destul de rentabile. Ele sunt localizate în regiunea Witwatersrand (în apropierea oraşelor Johannesburg, Benoni Springs, Krügersdorp, etc.

Page 24: Valorificarea resurselor litosferei

Zair. Cele mai importante centre de extracţie sunt la: Kalangawe, Swambo, Shinkolobwe, etc. (în Podişul Shaba). Împreună cu uraniul mai apar şi alte metale (cobalt, cupru, molibden, etc.), care ridică valoarea economică a acestor zăcăminte.

Alte rezerve de uraniu au mai fost identificate pe teritoriul Nigeriei (la Arlet, Madaonela, etc.), Somaliei (Mogadischu, Bur Oqaba, etc.), Nigerului, Gabonului, Namibiei, etc.

Australia. Importante rezerve de uraniu se găsesc pe teritoriul statelor Australia de Vest (Yeliree), Australia de Sud (Radium Hill), Queensland (Elen Doroty), Teritoriul de Nord (în Peninsula Aknehem), etc.

Asia. Pe teritoriul Indiei se găsesc cele mai importante rezerve de uraniu ale Asiei, rezerve ce depăşesc 70 000 tone. Acestea se exploatează mai ales în statul Bihar, după care urmează centrele de extracţie de la Roan-Racha, Pamanahar, Travancore, Kerala, Manavalakuraci, etc.

Rezervele de uraniu ale Japoniei sunt localizate la: Togo, Ningy-Tage, Mitake şi Gifu. Un program amplu de identificare a noi rezerve de uraniu se derulează în R.P. Chineză, cu mari perspective de descoperire a acestora. În prezent, cele mai importante zăcăminte sunt cantonate în regiunea Xinjiang-Uigur şi în Insula Hainan.

America de Sud. Rezerve importante de uraniu (cele mai mari din acest continent) sunt localizate în Argentina, cu zăcăminte la San Rafael, Soberania, La Rioja, Cordoba, etc. Urmează Brazilia, care dispune de rezerve potenţiale deosebit de mari, cu centre de extracţie localizate în perimetrul statelor Minas Gerais, Bahia, Matto Grosso şi Ceara. Alte rezerve se mai găsesc în statele Chile, Peru, etc.

În România s-a construit prima centrală nucleară, la Cernavodă, cu o putere instalată de 760 MW.

Zăcămintele de thoriu nu sunt prea răspândite în scoarţa terestră, cele mai rezerve fiind cantonate în India, pe coasta orientală la Travancore, în aluviuni fluviatile, precum şi în sudul ţării, în statul Modras. Rezerve de thoriu au mai fost identificate şi în Australia, în Brazilia (în perimetrul statelor Bahia, Espirito Savita, etc.), Norvegia, S.U.A., Africa de Sud, etc.

C.2. Şisturile bituminoase

Şisturile bituminoase sunt roci sedimentare (marne, argile), cu şistuo-zitate pronunţată şi cu un conţinut ridicat de bitumene (kerogen). Ele cuprind mai multe varietăţi, dintre care mai frecvente sunt kuckeritele (90 % substanţă bituminoasă), dirscheritele, keritele, antracsolitele, etc. Rocile care au peste 10 % hidrocarburi pot fi folosite la extragerea combustibililor lichizi (de exemplu şisturile de la Glen Davis - Australia, Kuibâşev-C.S.I., Tatui-Brazilia, Green River-S.U.A., etc.). Dacă hidrocarburile deţin un procent mai mic de 10 % din volumul rocii, acestea sunt folosite în termocentrale.

Şisturile bituminoase au o largă răspândire în scoarţa terestră dar rentabilitatea lor depinde de mai mulţi factori, ca: grosimea stratelor, volumul zăcământului, adâncimea la care se găseşte, etc. Rezervele mondiale, pe fondul unor evaluări aproximative, se ridică la peste 475 miliarde tone. Cele mai mari rezerve cunoscute se găsesc în continentul nord american (67.3 % din volumul mondial, cantonate în S.U.A. Canada), urmat de America de Sud (Brazilia, Uruguay, Venezuela, etc.), Europa (C.S.I., Estonia, Marea Britanie, Franţa, România, Spania,

Page 25: Valorificarea resurselor litosferei

etc.). În R.P.Chineză sunt cele mai de seamă rezerve ale Asiei, pentru ca în Africa şisturile bituminoase să se găsească în Maroc, Zair, Congo, Africa de Sud, etc.

C.3. Nisipurile asfaltice

Provenind din acumularea depozitelor deltaice, cu strate bogate în substanţă organică, nisipurile asfaltice sunt roci necimentate care prezintă un conţinut de ulei cu o slabă fluiditate.

Cele mai importante zăcăminte sunt în Canada (în provincia Alberta, la Athabaska, Cold Lake, Wabaska, etc.). Pe locul secund se situează Venezuela (cu rezerve situate la nord de fluviul Orinoco), urmată de C.S.I. (cu zăcăminte localizate între Volga şi Ural). Nisipuri asfaltice au mai fost identificate în S.U.A. (statul Utah), Madagascar, Albania, Bhutan, etc.

Ponderea acestor resurse în balanţa energetică mondială este foarte mică, dar prin adâncirea crizei energetice rolul acestora poate să devină important.

C.4. Energia geotermală

Reprezentând căldura din interiorul planetei noastre, energia geotermică provine din surse endogene (gravitaţia, dezintegrarea radioactivă, reacţii chimice, etc.) sau din surse exogene (activitatea solară, radiaţii cosmice, mareele terestre, etc.). Materializarea acestei energii se face prin câmpul geotermic (care cuprinde totalitatea valorilor temperaturii materiei terestre), care poate fi staţionar, unde temperatura este invariabilă, sau nestaţionar, când valoarea temperaturi se modifică în timp şi spaţiu.

Pentru observarea, măsurarea şi evaluarea temperaturii din scoarţa terestră sunt folosite două mărimi specifice, şi anume gradientul geotermic (care pune în evidenţă creşterea temperaturii odată cu adâncimea pe o anumită unitate de lungime, 100 m sau 1 km) şi treapta geotermică (care indică mărimea intervalului de adâncime pentru care temperatura creşte cu 1°C, valoarea medie fiind de 33 metri).

Din punct de vedere geologic, resursele geotermale sunt clasificate în:

- sisteme de convecţie hidrotermică, care cuprinde izvoarele termale, plajele cu nămol sulfuros şi erupţiile vulcanice cu gaze

- sisteme de roci vulcanice, care cuprind atât magma cât şi rocile uscate cu temperaturi ridicate de la marginea solidificată a magmei

- sistemul geotermic bazat pe conductivitate, care ia naştere atunci când într-o zonă cu flux ridicat de căldură se formează un bazin sedimentar (bazinul Parizian), sau când într-un geosinclinal, fluxul normal de căldură al Pământului, este blocat de straturi izolatoare groase de roci impermeabile (în nord-vestul Golfului Mexic).

Cele mai importante câmpuri geotermale coincid cu "Cercul de foc al Pacificului", legate de vulcanismul activ din zona Noua Zeelandă-Jawa-Sumatera-Japonia-insulele Kurile-peninsula Kamceatka-insulele Aleutine-Alaska-zona Yellowstone-California- zona Munţilor Anzi. Resurse geotermice importante se mai găsesc şi în Europa (din Insulele Lipare spre Spania, Franţa, Italia, Grecia, Turcia, zona Caucazului şi Orientul Apropiat). În Africa resursele cele mai valoroase se găsesc în estul Zairului, Etiopia, Djibouti, Tanzania, Uganda, Kenia, etc.

Page 26: Valorificarea resurselor litosferei

Valorificarea economică a resurselor geotermale. Energia geotermică fiind alimentată permanent, datorită fluxului de căldură din interiorul Pământului, reprezintă o resursă regenerabilă ieftină şi nepoluantă.

O estimare globală a acestor resurse, ţinând seama de anomaliile cunoscute ale gradientului geotermic, arată un potenţial de 4x1016 MWh. Din această cantitate enormă de energie numai o mică parte poate fi folosită, respectiv numai căldura adusă până la suprafaţă prin intermediul apei şi al vaporilor de apă.

Energia termică a fost utilizată în centrale electrice pentru prima dată în 1904, la Sarderello (Toscana), iar în 1913, tot în Italia, s-a construit prima centrală puternică. Abia după 50 de ani a fost reluată activitatea de valorificare a acestor resurse prin construirea unei centrale la Wairakei, în Noua Zeelandă, cu o putere instalată de 192 MW, pentru ca în 1960, în S.U.A. să fie pusă în funcţie o centrală de 708 MW. Alte centrale geotermice au mai fost construite în Japonia, C.S.I., Islanda, Filipine, etc.

Energia geotermală mai este folosită ca sursă de căldură în industrie, agricultură, pentru încălzirea locuinţelor, etc. Această practică a început în Islanda încă din 1930, pentru ca în prezent 40 % din populaţia acestei ţări trăieşte în locuinţe încălzite astfel, iar 15 % din consumul energetic al ţării să fie asigurat de energia geotermică.

Utilizări de acest gen mai sunt în Franţa, Ungaria, C.S.I., România, etc. Unele ţări folosesc energia geotermală la încălzirea serelor, de exemplu: Ungaria (la Pécs, Csongrad), România (Oradea, Arad), Islanda, etc.2.3.2. Resursele de substanţe minerale utile

A. Resursele metalurgice

Nu mai există nici o incertitudine asupra rolului pe care l-au jucat, şi îl joacă şi în prezent, resursele metalurgice în evoluţia omenirii. Importanţa acestora a fost cunoscută încă de la începutul timpului istoric, perioade ale acestuia fiind denumite după valoarea unor descoperiri, epoca bronzului (în preistorie) şi epoca fierului (în antichitate).

Dacă iniţial aceste resurse, şi îndeosebi fierul, erau folosite doar în scopuri militare, ulterior au căpătat noi utilizări în diferite domenii economice - agricultură, ateliere manufacturiere, industrie, etc. În prezent, la nivel mondial, se înregistrează un comerţ intensiv cu astfel de resurse, dinspre ţările care dispun de zăcăminte însemnate înspre ţările mari consumatoare de resurse metalurgice.

Repartiţia acestora în scoarţa terestră este influenţată în mod hotărâtor de condiţiile geologice şi tectonice specifice, condiţii care au favorizat geneza zăcămintelor metalurgice, apărând ca atare o diseminare neuniformă a acestor resurse la nivel planetar. De exemplu, şapte state deţin 81 % din rezervele de staniu (Indonezia, China, Thailanda, Bolivia, Malaysia, Brazilia şi Birmania), opt state - S.U.A., Chile, Zair, Zambia, Peru, Canada, Mexic, Filipine - deţin 71 % din rezervele de cupru, patru state (Guineea, Australia, Jamaica şi Brazilia) cumulează 70 % din rezervele mondiale de bauxită, Zair şi Noua Caledonie 50 % din cele de cobalt, etc. Este evidentă astfel dependenţa unor state dezvoltate din punct de vedere economic, cu resurse reduse de materii prime, de alte state bogate în diferite resurse naturale.

Cu toate că şi în domeniul submarin există cantităţi însemnate de resurse metalurgice, acestea sunt exploatate îndeosebi din zonele uscatului continental, rezerve neregenerabile care sunt consumate rapid. Astfel, dacă minereurile de fier, nichel şi mangan cunoscute până acum

Page 27: Valorificarea resurselor litosferei

pot asigura consumul mondial pe o perioadă mai mare de 100 ani, cele de aur, argint, platină, zinc, plumb, cositor, la nivelul consumului actual, pot fi folosite numai pe o perioadă mai mică de 50 ani.

Clasificarea resurselor metalurgice se face pe baza proprietăţilor fizice şi chimice specifice, evidenţiindu-se două grupe majore: resurse metalurgice feroase şi resurse metalurgice neferoase.

A.1. Resursele metalurgice feroase

Fierul este principala resursă pentru siderurgie, alături de care mai sunt utilizate şi alte metale: mangan, crom, nichel, vanadiu, molibden, wolfram, titan, etc. Minereurile de fier. În natură, fierul nu se găseşte în stare pură ci apare în scoarţa terestră sub forma unor combinaţii chimice. Principalele minereuri de fier sunt:

- magnetitul, Fe3O4, este cel mai important minereu de fier având un conţinut în metal ce ajunge până la 72 %. De regulă prezintă o compoziţie relativ pură cu proprietăţi puternic magnetice. Secundar poate să cuprindă titan, crom, etc.

- hematitul, Fe2O3, este un mineral care are un conţinut în metal mai redus, până la 70 %. Se formează prin oxidare în diferite tipuri genetice de zăcăminte şi prezintă, în unele cazuri, forme cu impurităţi.

- limonitul, 2Fe2O3, 3H2O, minereu folosit în special la fabricarea fontelor şi oţelurilor, având un conţinut în metal de până la 62.9 %.

- sideritul, FeCO3, mineral care se prezintă sub formă de amestecuri izomorfe, cu un conţinut în metal de 48.3 %. Este casant şi are slabe proprietăţi magnetice.

- ankeritul, CaCO3(Fe,Mg,Mn)CO3, deşi are un conţinut în metal redus, între 16-18 %, prezintă importanţă industrială fiind folosit ca fondant.

Rezervele mondiale de minereuri de fier se ridică la circa 151 miliarde tone rezerve sigure, cu un conţinut mediu în metal de 42.8 %, şi 230 miliarde tone rezerve potenţiale, cu un conţinut mediu în metal de 44.1 % (Fig. 10). Mai mult de jumătate din rezervele mondiale sunt cantonate în perimetrul continentul european, în special în C.S.I.

Aceste rezerve, la nivelul consumului actual, pot fi epuizate între 152 ani (pentru resursele sigure) şi 233 ani (pentru resursele potenţiale). Producţia mondială de fier a fost în 1995 de 880 milioane tone (Fig. 3).

Repartiţia zăcămintelor de minereuri de fier

Europa. În Comunitatea Statelor Independente se găsesc cele mai importante zăcăminte de minereuri de fier, nu numai din Europa ci şi din lume. În schimb, producţia de fier a înregistrat o scădere în ultimii ani (peste 124 milioane tone), datorită crizei economice prin care trece această comunitate.

Fig. 10 – Repartiţia rezervelor de minereuri de fier

Page 28: Valorificarea resurselor litosferei

(conţinut în metal – 1995)

(după Erdeli G. et. al.)

Principalele regiuni din care se exploatează minereurile de fier sunt:

a. bazinul Krivoi Rog, localizat pe teritoriul Ucrainei, deţine atât minereuri bogate în fier (54 %) cât şi minereuri sărace în fier (35-40 %). În cea mai mare parte exploatarea se face în carieră.

b. bazinul Kursk, cu zăcăminte cantonate la circa 400-500 metri adâncime, dispune de minereuri bogate în fier (până la 69 %) dar care reprezintă doar 13 % din volumul total al rezervelor.

c. bazinul Ural, cu zăcăminte de magnetită care se găsesc în special în Uralul de Sud, unde mai apar şi zăcăminte de limonit.

d. bazinul Kuzneţ, localizat în partea asiatică a C.S.I., se găseşte între râurile Biia, afluent al fluviului Obi şi râul Abakan, afluent al fluviului Enisei.

e. Sudul Siberiei Centrale, cu depozite de magnetit şi ankerit care se găsesc mai ales în regiunea dintre Angara şi Lacul Baikal.

Alte zăcăminte de minereuri de fier au mai fost identificate în estul Peninsulei Kerci, nordul Kazahstanului, în Peninsula Kola, în bazinele Karaganda, Viatka, etc.

În partea de nord a Suediei sunt cantonate minereuri de fier de calitate foarte bună, repartizate în două bazine de exploatare. Zăcământul de la Kiruna cuprinde în special de magnetit, cu un conţinut în metal de 50-70 %, iar cel de la Galivare prezintă minereuri de fier în al căror conţinut metalul participă cu 62-68 %.

În partea de sudică se remarcă regiunea minieră Bergslag, cu zăcă-mântul de la Grangesberg. Alte zăcăminte de fier se mai găsesc la Pellivuoma, Sattavaara, Kailak, etc. Rezervele totale ale Suediei sunt estimate la circa 3.37 miliarde tone.

Principalele rezerve de fier ale Franţei sunt localizate în regiunea Lorena, unde se găseşte unul din cele mai mari zăcăminte de fier oolitic din lume. Conţinutul în metal al acestui zăcământ este destul de mic, influenţând astfel valorificarea acestuia. Alte rezerve de minereuri de fier se mai găsesc în Masivul Armorican, în Bretagne, la Maine et Loire, în Pirineii Orientali şi în regiunea industrială Lyon-Grenoble.

Marea Britanie dispune de rezerve relativ mici şi de calitate slabă (28-30 % conţinut în metal). Acestea se găsesc în perimetrul Munţilor Penini, cu exploatări la North Lincalnshire, South Lincalnshire, Northampton, etc. În partea vestică a acestui masiv au fost identificate şi minereuri bogate în metal (până la 50 % fier), exploatate la Egremont, Milom, etc.

Rezervele totale de minereu de fier ale Spaniei se ridică la aproximativ 3700 milioane tone, care au un conţinut în metal variabil (între 47-55 %). Majoritatea zăcămintelor sunt cantonate în apropiere de suprafaţă, cele mai importante centre de extracţie fiind în Ţara Bascilor, provinciile Asturia, Leon şi Galicia. Alte zăcăminte se mai găsesc în Munţii Sierra Morena, în Cordiliera Betică, etc.

Page 29: Valorificarea resurselor litosferei

Cele mai însemnate rezerve de fier ale Norvegiei sunt în districtul Finnmark, cu centre de exploatare amplasate în apropierea Lacului Bjornevatn şi a localităţilor Salangen, Malm, etc.

O mare parte din rezervele de minereuri de fier ale Germaniei se găsesc în condiţii de exploatare dificilă, în structura acestora predominând hematitul şi sideritul. Principalele zăcăminte sunt cantonate în arealul Munţilor Harz, în Bavaria răsăriteană, la Freiberg, Saalfeld, etc.

Cantităţi reduse de minereuri de fier se mai exploatează în Polonia (Lodz, Kieleckie, etc), Bosnia-Herţegovina (Ljubia, Tomasica), Austria (la sud de Alpii Stirici), Bulgaria, Luxemburg, Portugalia, etc.

Asia. Cele mai ridicate producţii de minereu fier ale Asiei sunt înregistrate în R.P.Chineză, care în 1995 a extras o cantitate de 250 milioane tone. Rezervele cele mai importante se găsesc în jumătatea de nord a ţării, în apropiere de Anshan, în platoul mongol, de la nord de Huang He. Exploatările cele mai intense se practică în partea de nord-est a ţării (la Benxi, Tunhua, etc.), precum şi în provinciile Sichuan şi Guizhou.

Dispunând de rezerve de minereu de fier bogate în metal (până la 61 %), India exportă o mare cantitate din producţia realizată. Cele mai importante zăcăminte sunt cantonate în Podişul Deccan, în statele Bihar, Orissa, Mysore, Madhya-Pradesh, etc.

Alte zăcăminte de minereu de fier sunt exploatate şi în Iran, Turcia, R.P.D. Coreeană, etc.

America de Nord. Canada se remarcă în cadrul continentului nord american prin rezervele de minereu de fier pe care la deţine. Producţia realizată (37 milioane tone în 1995) îi permite să exporte o parte din ea în S.U.A.. Cele mai însemnate zăcăminte de fier se găsesc în Peninsula Labrador, în nordul Lacului Superior, în Insula Terra Nova, etc.

Statele Unite ale Americii dispun de rezerve importante de minereu de fier localizate în zona Marilor Lacuri, în statele Minnesota, Wisconsin şi Michigan. Alte rezerve au fost identificate şi în arealul Munţilor Appalachi, precum şi în perimetrul statelor Colorado, Utah, Oregon, Idaho, California, etc.

America de Sud. Brazilia deţine cele mai însemnate zăcăminte de minereu de fier ale acestui continent, atât din punct de vedere cantitativ cât şi din punct de vedere calitativ (58 % conţinut în metal). Acestea sunt cantonate în special în zona centrală a statului Minas Gerais, în statele Mato Grosso, Bahia, Parana, etc. O mare parte din producţia realizată (175 milioane tone în 1995) este exportată înspre ţările mari consumatoare de fier.

Zăcăminte neînsemnate de minereu de fier se mai găsesc în Venezuela, Peru, Argentina, Chile, Bolivia, etc., producţia acestor state fiind de asemenea foarte mică.

Africa. Aportul pe piaţa mondială a ţărilor africane este destul de redus, datorită prospecţiunilor limitate de identificare a noi rezerve de minereu de fier, precum şi datorită gradului redus de echipare tehnologică a lor. Ţările care se remarcă prin rezerve şi producţii sunt: Africa de Sud (cu provinciile Transvaal, Cap, etc.), Liberia, Mauritania, Gabon, Guineea, etc.

Australia a realizat o producţie de minereu de fier de peste 140 milioane tone în 1995, producţie bazată pe rezervele localizate la Yampi Sound, Pilbara, Iron Duke, Iron Baron, etc. Aceste zăcăminte au un conţinut ridicat în metal (64%) şi sunt exploatate în special în carieră.

Page 30: Valorificarea resurselor litosferei

Pentru realizarea unor fonte şi a unor oţeluri speciale, în siderurgie se mai utilizează o serie de metale care dau fierului duritate, elasticitate, rezistenţă la coroziune, etc. Cele mai importante sunt: manganul, cromul, cobaltul, nichelul, etc.

Manganul este folosit în siderurgie pentru a imprima oţelurilor duritate şi rezistenţă la uzură, el găsindu-se în natură sub formă de oxizi. Cele mai importante zăcăminte se găsesc în Africa de Sud (în provincia Cap), Ucraina (Nikopol), Gabon (Podişul Yeye), Rusia (Ural, Siberia), Brazilia (Mato-Grosso, Minas Gerais), India, Australia, Japonia, etc.

Cromul, folosit pentru obţinerea de oţeluri inoxidabile, se găseşte în cantităţi mai importante în Africa de Sud (70 % din rezervele mondiale), Zimbabwe, Albania, Turcia, Indonezia, Filipine, etc.

Nichelul este folosit atât pentru obţinerea de oţeluri speciale cât şi pentru realizarea unor aliaje (alpaca, argentan, nichelină, etc.). Rezervele mondiale sunt estimate la circa 150 milioane tone, fiind localizate mai ales în Noua Caledonie, Canada, Rusia, Cuba, Republica Dominicană, etc. Pe primele locuri în producţia de nichel se situează Botswana, Canada şi Noua Caledonie.

Wolframul, datorită proprietăţilor sale specifice (temperatura de topire la 3400°C ), este folosit în special la fabricarea filamentelor de bec şi a plăcuţelor widia. Zăcăminte importante sunt în R.P.Chineză, Federaţia Rusă, Canada, Suedia,etc.

Cobaltul are duritate mare fiind folosit ca atare la fabricarea oţelurilor speciale şi a sticlei şi porţelanurilor. Rezervele de cobalt nu sunt foarte mari ele găsindu-se mai ales în Zair, Cuba, Zambia, Canada, Australia, etc.

Titanul se găseşte în cantităţi mici în scoarţa terestră şi este folosit mai ales în industria aeronautică şi spaţială. Principalele rezerve sunt localizate în India, Japonia, Australia, Finlanda, Norvegia, Federaţia Rusă, etc. Alături de aceste metale mai sunt folosite în siderurgie vanadiul, molibdenul, etc.

Resursele metalurgiei feroase în România

Despre extragerea minereurilor de fier şi prelucrarea acestora s-au găsit mai multe dovezi care atestă aceste activităţi încă din perioada geto-dacă. Aceste resurse naturale erau extrase din Munţii Poiana Ruscă de unde, sub forma "turtelor" de fier erau trimise la Sarmisegetusa pentru a fi prelucrate.

Ulterior acestei perioade, activitatea metalurgică s-a derulat cu intensităţi diferite în timp până în 1718 când, la Oraviţa, s-a construit primul cuptor pentru obţinerea fontei şi a oţelului. Primul furnal a intrat în funcţie la Reşiţa în 1771. În prezent, rezervele de minereu de fier ale României sunt modeste şi au un conţinut mediu de 30-32 % metal (Fig. 12). Producţia a înregistrat în ultimii ani o scădere însemnată, de la 2002 mii tone (1990) la 865 mii tone (1995).

Repartiţia acestor zăcăminte în profil teritorial este următoarea:

a. Zăcămintele de la Teliuc şi Ghelari (Munţii Poiana Ruscă), formate în special din siderite, mangano-siderite, ankerite şi mai rar magnetite. Exploatarea se face atât în carieră cât şi în mină.

b. Zăcămintele de fier din Munţii Banatului, localizate la Ocna de Fier, Dognecea şi Dubova. În structura acestora predomină magnetitul şi hematitul, cu un conţinut de fier de 18-35 %.

Page 31: Valorificarea resurselor litosferei

c. Zăcământul de la Lueta, (în estul Munţilor Harghita), este de origine hidrotermală fiind alcătuit din siderit, cu un conţinut de fier de 15-39 %.

d. Zăcământul de la Băişoara (judeţul Cluj), este constituit din magnetit compact cu 33-40 % fier.

e. Zăcământul Palazu Mare (Dobrogea), are un conţinut mediu de 25 % fier fiind alcătuit preponderent din magnetit în formă de benzi şi strate cutate.

f. Zăcământul de la Ciungani-Căzăneşti (Munţii Metaliferi), este un zăcă-mânt complex format din minereuri de fier, vanadiu şi titan. Conţinutul mediu de fier este de 12-15 %.

g. Zăcământul Iulia (judeţul Tulcea), este dificil de exploatat datorită tectonicii locale şi este format din impregnaţii de oligist şi magnetit.

h. Zăcământul Delniţa (judeţul Suceava), format în special din siderit şi ankerit cu un conţinut mediu în fier de 25-35 %.

În cantităţi neînsemnate se mai găsesc minereuri de fier la Moneasa-Vaşcău (Munţii Codru-Moma), Maşca-Răzoare (judeţul Maramureş), Mădăraş (Munţii Harghita), Topleţ (Culoarul Cernei) şi Gura Haiti (Munţii Călimani).

Celelalte metale, care se folosesc ca înobilatori ai fontei sau oţelurilor, se găsesc în cantităţi foarte mici, sub forma unor minereuri complexe în cadrul cărora conţinutul în metal este foarte mic. Cu excepţia manganului, celelalte materii prime se importă pentru a acoperii necesarul siderurgiei.

Fig. 12 – Repartiţia resurselor metalurgice feroase în România şi prelucrarea lor

(după Geografia României, vol. II)

Manganul se găseşte în special în jumătatea nordică a Carpaţilor Orientali, fiind exploatat mai ales la Vatra Dornei, Şaru Dornei, Cârlibaba-Iacobeni, etc. Alte rezerve, de mai mică importanţă, au fost localizate la Baru Mare, Delineşti, Pârneşti-Săvârşin, etc.

Cromul, se găseşte în cantităţii reduse, ele exploatându-se mai ales în zona Munţilor Banatului (Ogradena, Bozovici), la Gura Văii-Turnu Severin şi Racoşu de Jos. Tot în arealul Munţilor Banatului se găsesc o serie de roci care conţin, în proporţii variabile nichel (0,3 – 0,7 %). Ele sunt exploatate la Tişoviţa – Eibenthal – Iuţi, precum şi la Ciungani şi Holbav, în Poiana Mărului.

Wolframul se exploatează la Băiţa Bihor, Baia Sprie, Mraconia, Ciclova şi Oraviţa, iar molibdenul la Băiţa Bihor, Mraconia, Oraviţa, Săvârşin, Cerbia etc.

Comerţul cu minereuri de fier

Page 32: Valorificarea resurselor litosferei

Aproximativ 50 % din cantitatea mondială de minereuri de fier exploatată este exportată în acelaşi timp. Principalele ţări exportatoare (care deţin 85 % din totalul exporturilor) sunt: Australia, Brazilia, C.S.I., Canada, India, Liberia, Franţa, Venezuela etc.

Principalele fluxuri ale minereurilor de fier sunt:

- din Australia şi SE Asiei spre Japonia

- din America Latină spre S.U.A. şi Japonia şi unele ţări europene

- din Canada, Africa, Suedia spre S.U.A. şi Europa

- din C.S.I. spre ţările Europei centrale şi de est

- Brazilia şi Australia asigură mai mult de jumătate din exporturile mondiale, urmate de India şi Canada, iar Japonia deţine 1/3 din totalul importurilor.

A.2. Resursele metalurgice neferoase

În tot mai multe activităţi economice (şi mai ales industriale) sunt folosite metalele neferoase, fapt ce a determinat un consum tot mai mare a acestor metale în ultimele decenii. În mare parte ele sunt cunoscute încă din antichitate când erau exploatate în cantităţi reduse şi preferenţial (aur, argint). Ulterior, au intrat în circuitul economic şi alte metale neferoase (mercur, plumb, cupru etc) pentru ca cele mai recent utilizate să fie aluminiul şi unele metale rare.

Existând o mare varietate de metale neferoase, ele au fost încadrate în diverse clasificări, în funcţie de criteriile abordate. Astfel, ele au fost clasificate în metale uşoare (aluminiu etc.), metale colorate (cupru etc.), metale preţioase (aur etc.) şi metale rare (berilui etc.).

După altă clasificare ele au fost împărţite în: metale neferoase grele, metale neferoase uşoare, metale preţioase şi metale neferoase rare.

Metale neferoase grele

Cuprul poate fi întâlnit în stare nativă sau în asociaţii cu alte metale sau nemetale. Este utilizat frecvent în industrie (mai ales în electronică şi electrotehnică) datorită proprietăţilor sale: bun conducător de căldură şi electricitate, maleabil, ductil etc. Rezervele mondiale de cupru sunt estimate la 451 mil.t iar cele ipotetice la cca. 520 mil. t. Aceste rezerve sunt localizate mai ales în America de Sud (peste 1/3 din total), Europa inclusiv C.S.I. (15 %), America de Nord (14 %) şi Africa (1/6 din rezervele totale). Producţia de minereu de cupru, la nivel global, a fost de 9,5 mil. t. (1996) şi realizată în principal de următoarele state: Chile (2,1 mil. t), S.U.A. (1,8 mil.t), C.S.I. (0,8 mil. t), Canada (0,7 mil.t) (Fig 4).

În cadrul continentului European rezervele de minereu de cupru se găsesc diseminate în mai multe state şi în cantităţi variabile.

În Comunitatea Statelor Independente principalele zăcăminte sunt cantonate în Munţii Ural, Kazahstanul central şi estic, Uzbekistanul central-sudic, Peninsula Taimâr etc.

Page 33: Valorificarea resurselor litosferei

În Polonia minereuri de cupru se găsesc în regiunea Wrooclaw şi în vestul Podişului Lisogory. Portugalia deţine rezerve din acest minereu în partea sudică a ţării (Baixo Alentejo). În Suedia principalele zăcăminte sunt la Aitik, Adak şi Kristineberg. Cel mai cunoscut zăcământ al Iugoslaviei este la Bor. Se mai exploatează cupru în Bulgaria (vestul munţilor Sredne Gora), Finlanda (Outukumpu), Norvegia şi Spania.

America de Sud. Principalele zăcăminte ale acestui continent se găsesc în perimetrul statelor Chile (El salvador şi El Teniente) şi Peru (Cordiliera Andină).

America de Nord. S.U.A. deţin zăcăminte importante în perimetrul statelor Montana, Utah, Arizona etc iar în Canada minererurile de cupru sunt exploatate în provinciile Ontario, Manitoba, Quebec, şi Columbia Britanică.

Africa. Cele mai însemnate rezerve sunt localizate în Cooper Belt (centura de cupru) care este cuprinsă în arealul statelor Zair şi Zambia. Alături de aceasta se adaugă şi rezervele de minereu de cupru deţinute de Africa de Sud şi Zimbabwe.

Asia. R.P.Chineză dispune de zăcăminte de cupru în sudul Munţilor TianSan şi în SV-ul ţării. Minereuri de cupru se mai găsesc în Filipine, Mongolia, Indonezia, etc.

În Australia au fost identificate zăcăminte de cupru în partea de nord-vest a continentului, precum şi în insula Tasmania.

Plumbul se găseşte în scoarţa terestră în zăcămintele de sulfuri şi este folosit în tipografie, industria chimică, precum şi la fabricarea ţevilor. Rezervele mondiale se cifrează la cca. 124 mil. t din care Europa deţine aproximativ 30% (Fig. 14), pentru ca producţia anului 1995 să fie de 2,7 mil. t.

Europa. Tot C.S.I. dispune de cele mai mari zăcăminte de plumb, localizate în Munţii Altai, Caucazul de Nord, Kazahstan şi Kârghistan. Suedia extrage plumb din zăcămintele de la Laisvall, Gorpenberg şi Renström. Iugoslavia dispune de rezerve de minereu de plumb la Trepca, Ajvalija şi Kisnica. Cele mai importante zăcăminte de plumb ale Bulgariei se găsesc în Munţii Rodopi. Franţa exploatează plumb în Masivul Central Francez, Masivul Armorican, Munţii Alpi, Munţii Pirinei, Munţii Vosgi şi Corsica. Alte ţări europene ce extrag plumb sunt: Irlanda, Polonia, Spania, Grecia, Austria, Germania, etc.

Australia. Realizând aproximativ 1/6 din producţia mondială, Australia dispune de zăcăminte importante de plumb în statele Queensland, New South Wales, etc.

America de Nord. S.U.A. ocupă locul secund în producţia mondială de plumb (după Australia), acesta fiind mai ales exploatat în Munţii Appalachi şi Munţii Stâncoşi. Canada dispune de rezerve însemnate în provincia Columbia Britanică, pentru ca zăcămintele Mexicului să fie mai mici.

America de Sud. Principalele rezerve de plumb se găsesc în Peru, rezerve exploatate prin intermediul a mai multor centre de extracţie localizate în Munţii Anzi. Se mai alătură Bolivia, cu rezerve şi producţii mai modeste.

Asia. Rezervele de plumb nu sunt semnificative, acestea fiind valorificate îndeosebi în R.P. Chineză (în Turkestanul chinez) şi Japonia.

Page 34: Valorificarea resurselor litosferei

Africa. În cadrul continentului african, aceste resurse nu se găsesc în cantităţi însemnate, ele fiind exploatate mai ales în Maroc.

Zincul, se găseşte tot în minereuri complexe şi sulfuri fiind, de regulă, asociat cu plumbul. Deoarece este rezistent la coroziune el este folosit la fabricarea tablei şi sârmei zincate, iar sub formă de oxid de zinc este utilizat în industria vopselelor.

Rezervele mondiale sunt apreciate la circa 150 milioane tone, iar producţia de zinc (1995) a fost de 4.4 milioane tone (Fig. 5).

Repartiţia teritorială a principalelor zăcăminte de zinc este asemă-nătoare cu cea a plumbului, existând doar diferenţieri nesemnificative, cele mai relevante fiind în cadrul continentului european.

Astfel, Irlanda, deşi realizează producţii mici de plumb, este a doua producătoare de zinc din Europa. Se remarcă zăcămintele de la Silvermines, Navan şi cel cantonat în apropierea localităţii Mogul. Spania deţine rezerve de zinc în partea de nord a Munţilor Cantabrici (Reosin), în regiunea Murcia şi în Munţii Sierra Morena. Polonia se remarcă prin producţia de zinc, realizată prin exploatările din Silezia Superioară.

Staniul (cositorul), este un metal alb-argintiu sau cenuşiu, foarte moale şi foarte maleabil. Datorită acestor proprietăţi este utilizat la fabricarea tablei albe, a aliajelor uşor fuzibile şi greu oxidabile. Rezervele mondiale de staniu sunt apreciate la circa 10 milioane tone, iar producţia anului 1995 a fost de 170 mii tone.

Principalele rezerve de staniu sunt cantonate în Asia de Sud-Est. Se remarcă, prin volumul acestor rezerve, Malaysia, Indonezia, Thailanda şi R.P.Chineză, care deţin aproximativ jumătate din rezervele mondiale.

America de Sud dispunde de zăcăminte de staniu exploatate îndeosebi în Bolivia, Brazilia şi Peru.

Australia ocupă de asemenea un loc important pe piaţa mondială a acestui metal datorită rezervelor de care dispune.

În cadrul celorlalte continente, zăcămintele de cositor nu sunt semnificative, ele fiind exploatate în Africa (Nigeria, Zair, Ruanda), Europa (Marea Britanie, Spania, Portugalia, Germania) şi America de Nord.

Mercurul, se extrage din cinabru şi este singurul metal aflat în stare lichidă la temperatura normală. Este utilizat la fabricarea termometrelor şi barometrelor, a unor aparate electrice, în industria aeronautică şi aero-spaţială. Rezervele sigure nu depăşesc 130 mii tone, fiind cantonate mai ales în Europa. Cele mai importante zăcăminte de mercur sunt în Spania (Almaden), Italia (Toscana), C.S.I. (Donbas), Finlanda şi Slovacia.

Cea mai mare producţie este însă realizată de către R.P.Chineză (700 tone). Zăcăminte de mercur se mai găsesc în Algeria, S.U.A. (California, Podişul Marelui Bazin), etc.

Stibiul (antimoniul). Rezervele şi producţia mondială de stibiu sunt reduse el fiind localizat mai ales în Republica Africa de Sud (Leijdsdorp), C.S.I. (Kirghistan), R.P.Chineză

Page 35: Valorificarea resurselor litosferei

(Xinhua), Algeria (Constantine), etc. Acest metal este folosit în amestec cu plumbul pentru fabricarea plăcilor de acumulatori, în tipografie, etc.

Bismutul, se extrage din bismutină, mineral ce se găseşte în minereuri complexe, fiind folosit în industria chimică, industria produselor farmaceutice, etc. Zăcămintele cele mai importante de bismut se găsesc în Bolivia (cu centre de extracţie la Potosi, Tasna, La Paz), Peru, Mexic, Japonia, etc.

Metale neferoase uşoare

Aluminiul şi aliajele sale, au o largă utilizare în economie datorită proprietăţilor specifice: conductibilitate termică şi electrică, densitate mică, maleabil, netoxic, rezistent la coroziune, etc. Are o largă răspândire în natură, mai ales sub formă de oxizi, iar principala rocă din care se extrage este bauxita. Obţinerea aluminiului se face cu un consum foarte mare de energie electrică (14000-17000 KWh/1 tonă metal), fapt ce determină o ierarhie diferită a ţărilor producătoare de aluminiu faţă de cea a ţărilor ce deţin rezerve de bauxită.

Rezervele mondiale de bauxită sunt apreciate la peste 23 miliarde tone cu un conţinut de metal estimat la circa 7 miliarde tone. Deoarece bauxita se formează prin alterarea calcarelor în condiţii de climă aridă, marea majoritate a rezervelor sunt cantonate în zona intertropicală şi subtropicală. Producţia mondială de bauxită este de circa 110 milioane tone anual.

Australia, dispune de rezerve însemnate de bauxită în Peninsula York, la Weipa, în nordul şi vestul ţării.

America Latină. Cele mai importante zăcăminte se găsesc în statele Suriname, Brazilia, Guyana, Jamaica, Columbia, Venezuela, Haiti şi Republica Dominicană.

Rezervele de bauxită ale Americii de Nord sunt reduse, găsindu-se în Mexic şi S.U.A.

Africa. Importante zăcăminte de bauxită se găsesc în Guineea (Kindia, Dabota, Peta), Camerun, Sierra Leone, Ghana, Mali.

Asia. În cadrul continentului asiatic se remarcă rezervele de bauxită ale R.P.Chineză (Manciuria), India (Madhya Pradesh, Madras, Kerala), Indoneziei, Pakistanului, etc.

Europa. Cele mai importante rezerve ale continentului nostru se găsesc în C.S.I. (regiunea Sankt Petersburg, regiunea Kazahstan, regiunea Munţilor Saianul de Est). Zăcămintele de bauxită ale Greciei sunt localizate în Munţii Giona, Munţii Parnassos, în apropierea Athenei şi Golful Korint. Ungaria dispune de rezerve de bauxită între lacul Balaton, Munţii Bakony, Munţii Vértes şi nord-vestul Câmpiei Dunării de Mijloc. Zăcăminte de bauxită se mai găsesc în Iugoslavia, Franţa, Italia, Polonia, Spania, etc.

Tot în categoria metalelor neferoase uşoare mai sunt încadrate magneziul (cu rezerve mai importante în S.U.A., C.S.I., Norvegia, Franţa, Japonia), beriliul (în S.U.A., Argentina, Brazilia, Mozambic, Uganda), litiul (în S.U.A. Germania, C.S.I., Germania, Franţa).

Metalele preţioase

Aurul. Nici un alt metal nu a avut un rol mai mare în istoria omenirii, fiind căutat cu aviditate datorită valorii lui. Acest metal preţios a constituit motivul pentru nenumărate dispute

Page 36: Valorificarea resurselor litosferei

armate, a determinat cucerirea şi popularea unor teritorii ostile, iar pentru exploatarea lui omul a creat ingenioase metode tehnologice. Aurul este folosit îndeosebi ca etalon monetar, dar mai este utilizat în industria electronică, tehnică medicală şi aerospaţială, confecţi-onarea bijuteriilor, etc.

În natură, aurul se poate găsi atât în stare naturală (dar nu pur) sub formă de pepite, paiete, praf sau filoane, cât şi în compoziţia unor minereuri complexe. Din diferite motive, unele state nu dezvăluie volumul total al rezervelor de aur pe care le deţin, ca atare este dificil a aprecia rezervele şi producţia mondială de aur, existând în acest sens statistici diferite de la un autor la altul (Fig. 16).

Repartiţia zăcămintelor de aur

Cele mai însemnate rezerve de aur ale Africii, şi nu numai, sunt cantonate în Republica Africa de Sud, în regiunea Transvaal, unde conţinutul de metal al minereurilor atinge 7-15 g/tonă. Rezerve însemnate de aur se mai găsesc în Zair, Ghana, Madagascar şi Zimbabwe.

America de Nord. Statele Unite ale Americii au fost, până în 1905, producătoare importante de aur, cu zăcăminte din care se mai exploatează şi în prezent, în statele California, Colorado, Georgia şi Alaska. Principalele rezerve de aur ale Canadei sunt localizate la Porcupine, Kingland Lake, Little Long Lake, etc.

Europa. Circa 1/5 din rezervele mondiale de aur sunt deţinute de către C.S.I. Principalele zăcăminte aurifere se găsesc în regiunea Ural, bazinul superior al fluviului Obi, Uzbekistan, Transbaikalia, regiunea Primore, etc. În Franţa rezervele de aur sunt localizate în bazinul Loire, în Munţii Vosgi, regiunea Languedoc, etc. Suedia este una din ţările producătoare importante ale Europei, cu zăcăminte de aur la Boliden, Falum, Nantanen, etc. Zăcămintele aurifere ale Austriei sunt în apropiere de Salzburg, la care se adaugă cele de la Fleiss, Gros Fragant, din Tirol, etc.

Aur se mai extrage în Iugoslavia (Trepca, Zletova), Germania (Turingerwald), Bosnia, Finlanda, Cehia, Bulgaria, Slovacia, etc.

Asia. Continentul răsăritean nu dispune de mari zăcăminte de aur, cele mai importante fiind cantonate în R.P.Chineză (în Tibet şi platoul Yunan), Filipine (Insula Luzon), etc.

Australia deţine zăcăminte aurifere în statul Victoria şi la Kalgoorlie (în vestul continentului).

America de Sud. Cele mai însemnate rezerve de aur sunt în Brazilia (Minas Gerais, Sierra Montequero, Sierra Epinhoco). Se mai adaugă zăcămintele aurifere din Chile (regiunea Santiago), Argentina (în Patagonia), Columbia, etc.

Argintul, cu o largă utilizare economică (bijuterii, instrumente medicale, în tehnica fotografică, la fabricarea oglinzilor, etc.), se găseşte în natură în cuprinsul zăcămintelor complexe şi mai rar în stare nativă. Rezervele mondiale sunt estimate la 250000 tone metal, iar producţia anului 1995 a fost de 13639 tone (Fig. 7).

America de Nord. Mexicul, prin producţia sa realizată în 1995 (2380 tone), ocupă primul loc în lume. Principalele centre de exploatare sunt la Freanillo, Zacatecas, El Potosi, Chiuahua,

Page 37: Valorificarea resurselor litosferei

Pachua, etc. S.U.A. deţine importante zăcăminte în perimetrul statelor California, Idaho, Nevada, Utah, etc. Canada extrage minereu argentifer mai ales din provinciile Ontario, Yucon, Columbia Britanică, Quebec, etc.

Europa. Ţările Europei, inclusiv C.S.I., obţin 21.4 % din producţia mondială de argint. C.S.I. dispune de zăcăminte argentifere în: Munţii Ural, Munţii Altai, Transbaicalia, regiunea Verhoiansk, etc. Polonia se situează pe locul al doilea în producţia europeană de argint cu principalele zăcăminte cantonate în Silezia Superioară.

Rezervele de argint ale Suediei sunt localizate la Boliden, Falum şi Kafveltberg. Alături de aceste ţări se mai remarcă, prin rezervele de care dispun, Germania (Munţii Metalici, Munţii Harz), Spania (Sierra Morena, Cordiliera Betică), Franţa (Masivul Central Francez, Munţii Alpi), Italia, Slovacia, Iugoslavia, etc.

Australia are zăcăminte argentifere în teritoriul statelor Queensland, New South Wales, Insula Tasmania, etc.

În America de Sud (Bolivia), Asia (R.P.D. Coreeană) şi Africa aceste rezerve argentifere sunt nesemnificative.

Platina. Datorită proprietăţilor sale (densitate mare, rezistenţă la eroziune şi temperatură mare, etc.) platina, alături de metalele platinice (iridium, osmiu, paladiu, rhodiu şi rhuteniu), a fost denumită şi "metal etern", ea rezistând mult timp fără a se degrada.

Rezervele mondiale de platină sunt diseminate în puţine state (patru ţări-C.S.I. Canada, Republica Africa de Sud şi Columbia-deţin peste 70 %) şi încă puţin cunoscute. În 1995 producţia mondială de platină a fost de 114 tone. Zăcăminte de metale platinice mari se găsesc în C.S.I. (Munţii Ural, Peninsula Kola, Siberia de Vest, Munţii Altai, etc.), Republica Africa de Sud (Rustenburg, Bushveld), Canada (provincia Ontario), Columbia (bazinul fluviului Atrato), S.U.A. (Alaska), Australia (Victoria, Tasmania), Etiopia, India, Filipine, Japonia, etc.

Metale neferoase rare

În această grupă se găsesc o serie de metale ale căror rezerve sunt mici şi diseminate în scoarţa terestră. Amintim astfel, galiul (exploatat în S.U.A., India, Canada), cadmiul (Japonia, C.S.I.), niobiul şi tantalul (Brazilia, Zair, Canada, C.S.I.), seleniul (S.U.A., Japonia), zirconiul (Australia), indiul (Canada, Suedia, Japonia), germaniul (Germania, Bolivia, Namibia), etc.

Repartiţia metalelor neferoase în RomâniaMetale neferoase grele

Cuprul este exploatat în România în special din minereuri cuprifere (70 %) şi din minereuri polimetalice. Marea majoritate a zăcămintelor de cupru sunt localizate în Carpaţii Orientali şi cei Occidentali (Fig. 18).

În cadrul arealului carpatic se conturează următoarele regiuni cuprifere de importanţă mai mare sau mai mică:

§ Regiunea cupriferă Baia Mare, unde cuprul se extrage din calcopirită, mai ales la Herja, Cavnic, Baia Sprie.

§ Regiunea Baia Borşa, cu zăcăminte cuprifere la Toroioaga, Burloaia, Gura Băii.

Page 38: Valorificarea resurselor litosferei

§ Regiunea minieră Fundu Moldovei, unde se exploatează zăcămintele de la Dealul Negru, Prasca, Leşu Ursului.

§ Regiunea Bălan (Munţii Harghita), cu zăcăminte de pirită şi calcopirită (0.8 % cupru)

§ Regiunea minieră a Munţilor Banatului, cu zăcăminte cuprifere cantonate la Moldova Nouă, Sasca Montană, Stânăpari-Cărbunari, Ocna de Fier-Dognecea, Oraviţa-Ciclova Montană-Măidan.

§ Regiunea minieră Deva, cu zăcăminte cuprifere la poalele Munţilor Poiana Ruscă care au un conţinut în metal de până la 1 % cupru.

§ Regiunea cupriferă a Munţilor Apuseni, cu centre de extracţie a cuprului în bazinul hidrografic al Arieşului (între Baia de Arieş-Roşia Montană-Bucium).

Regiunea minieră Altân Tepe, este localizată în Dobrogea, cu zăcăminte cuprifere ce se găsesc între localităţile Fântâna Mare şi Ceamurlia de Sus.

Cuprul se mai extrage şi la Băiţa, în Munţii Drocei, la Baia de Aramă, etc.

Pentru că plumbul şi zincul se găsesc asociate în minereuri complexe, este mai utilă o prezentare împreună a repartiţiei acestora în plan teritorial. Se individualizează următoarele centre de extracţie:

- Regiunea Munţilor Poiana Ruscă, cu zăcăminte de plumb şi zinc la Ruşchiţa şi Muncelel Mic.

- Regiunea minieră Baia Mare, cu importante centre de exploatare a acestor metale la Herja, Baia Sprie, Cavnic, Ilba, Nistru.

- Regiunea minieră Baia Borşa, cu zăcăminte de plumb şi zinc localizate la Burloaia şi Gura Băii.

- Regiunea minieră a Munţilor Apuseni, unde cel mai important centru de extracţie este la Baia de Arieş

Staniul se găseşte în conţinut mic fiind asociat cu unele nemetale în diferite zăcăminte de minereuri complexe din regiunea minieră Baia Mare şi Baia Borşa.

Mercurul. Zăcămintele din care se obţine acest metal nu au o răspândire şi un volum mare în ţara noastră. Principalele centre de extracţie sunt la Băile Sântimbru, Izvorul Ampoiului, Mădăraş şi în zona minieră Baia Mare.

Stibiul şi bismutul sunt obţinute prin recuperare din minereurile complexe din regiunea minieră Baia Mare şi Băiţa (Munţii Bihor).

Metale neferoase uşoare

Aluminiul. Cele mai importante rezerve de bauxită ale ţării noastre sunt cantonate în Munţii Pădurea Craiului şi Munţii Bihor în următoarele regiuni:

Page 39: Valorificarea resurselor litosferei

- Regiunea Munţilor Padurea Craiului deţine cele mai bune bauxite localizate între Valea Bratcului şi Valea Luncilor

- Regiunea Remeţ cuprinde zăcămintele de bauxită din bazinul hidrografic al Văii Iadului şi Văii Izvor.

- Regiunea Petrosu, dispune de rezerve de bauxită concentrate între Piatra Galbenă şi Măgura Seacă, precum şi între Valea Seacă şi Vârful Galbena.

Bauxita se mai extrage, în mod secundar, la Secătura şi Sohodol (la confluenţa Arieşului Mare cu Arieşul Mic), iar în depresiunea Haţeg la Ohaba Ponor. Celelalte metale neferoase uşoare se găsesc în cantităţi şi volume nesemnificative.

Metalele preţioase

Aurul. Exploatarea acestui metal preţios în România a început încă din antichitate, afirmaţie argumentată de numeroasele tezaure descoperite la Pecica-Rovine, Ostrovul Mare, etc. În perioada daco-romană se intensifică exploatarea aurului, mai ales în bazinul Arieşului. În prezent, pe teritoriul României, se disting două regiuni aurifere:

- Regiunea auriferă încadrată între Valea Mureşului-Valea Arieşului şi Crişul Alb, unde se individualizează districtele Brad-Săcărâmb (cu exploatări la Ruda-Barza, Hondol-Săcărâmb, Curechi-Vălişoara, etc.), Stănija-Zlatna (cu exploatări la Stănija şi Almaşul Mare-Haneş) şi Roşia Montană-Bucium.

- Regiunea auriferă Baia Mare, cu exploatări la Baia Sprie, Herja, Şuior, Săsar, Cavnic, etc.

În cantitate redusă se mai exploatează aur în Munţii Lotrului (Valea lui Stan), în Depresiunea Almăjului, în vestul Munţilor Harghita şi în bazinul Bistriţa Aurie.

Argintul se exploatează în aceleaşi regiuni aurifere (Baia Mare şi bazinul Arieşului), dar în cantităţi mai reduse, pentru ca rezervele de metale platinice să fie ca inexistente.

Metalele neferoase rare se găsesc doar ocazional în minereurile complexe din regiunile miniere Baia Mare, Baia Borşa, în bazinul Arieşului sau în Munţii Banatului. Ca atare nu se pot face referiri asupra rezervelor sau producţiei realizate.

Comerţul cu minereuri neferoase

Principalul importator de cupru este S.U.A., care importă aceste resurse din Canada, Chile, Zambia iar ţările Uniunii Europene (Germania, Belgia, Marea Britanie, Franţa, Italia) importă minereuri de cupru din Africa (Zambia, Zair, Namibia etc.) şi America de Sud. Japonia se aprovizionează cu cupru din Australia, Canada, Africa de Sud.

Plumbul şi Zincul este exportat în special din Australia, Canada, Peru, Africa de Sud etc. către S.U.A., Marea Britanie, Japonia, Germania şi Franţa.

Ţările exportatoare de minereu de bauxită sunt: Australia, Jamaica, Guineea, Suriname, India, R. Dominicană, iar principalele ţări importatoare sunt, de regulă, cele dezvoltate din punct de vedere economic (S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Norvegia etc.).

Page 40: Valorificarea resurselor litosferei

În categoria ţărilor exportatoare de uraniu se înscriu: Africa de Sud, Australia, Namibia, Niger şi Gabon, iar a ţărilor importatoare fac parte: S.U.A., Franţa, Marea Britanie.

B. Resurse minerale nemetalifere

Ca o consecinţă a dezvoltării economice impresionante, au intrat, pe rând, în exploatare o serie de resurse nemetalifere cantonate în litosferă, folosite ca materii prime în diverse ramuri ale industriei, în special în industria chimică şi cea a materialelor de construcţii.

Sarea gemă (NaCl), rezervele mondiale sunt evaluate la circa un milion de miliarde tone, localizate în scoarţa terestră, la care se adaugă şi rezervele de sare ce se găsesc în apele Oceanului Planetar (aproximativ 37 milioane de miliarde tone sare). Sarea este folosită pentru obţinerea clorului şi sodiului, în medicină, la prelucrarea pieilor, industria alimentară, etc. Repartiţia teritorială a zăcămintelor de sare este foarte inegală, datorită condiţiilor specifice de depunere a sării în zonele acvatice din trecutul geologic.

Regiunile de pe glob care dispun de mari rezerve de sare sunt:

- Europa, în C.S.I. (bazinele Doneţk, Kamei), Franţa (regiunea Lorena), Peninsula Iberică, Germania, Polonia, etc.

- America de Nord, în S.U.A. (regiunea dintre Munţii Appalachi şi Marile Lacuri,în zona Golfului Mexic), Canada, etc.

- Asia, în Laos, R.P.Chineză, vestul Indiei, Japonia, Israel, Arabia Saudită, etc.

Continentele situate în emisfera sudică au rezerve puţine. Cele mai mari producţii de sare le realizează S.U.A. (circa 25 % din total), Germania, R.P.Chineză, etc.

Sărurile de potasiu, sunt foarte inegal răspândite în scoarţa terestră, rezervele mondiale fiind evaluate la circa 152 miliarde tone. Sunt utilizate în industria de îngrăşăminte chimice potasice sau complexe. Cele mai importante rezerve se găsesc în:

- America de Nord, în special în Canada (în provinciile Alberta, Saskatchewan, în partea de sud-vestul a provinciei Manitoba), S.U.A. (în Dakota de Nord), etc.

- Europa, în C.S.I. (Bielorusia, Ucraina Subcarpatică, zona Mării Caspice, etc.), Germania (Stassfurt), Franţa (Alsacia), Marea Britanie, Spania, etc.

Prin desalinizarea apelor marine producţii mari de săruri de potasiu sunt obţinute de Israel, Iordania, Australia, Japonia, R.P.Chineză, etc.

Sărurile de magneziu, apar frecvent împreună cu cele de potasiu sub formă de cloruri sau a sulfatului de magneziu cristalizat împreună cu clorura de potasiu.

Cele mai importante zăcăminte se găsesc în Austria, Grecia, C.S.I., Turcia, R. P. Chineză, S.U.A.

Fosfaţii naturali, se folosesc ca materie primă în industria îngrăşămintelor chimice, fiind obţinuţi din apatite, fosforite şi guano. Rezervele mondiale depăşesc 35 miliarde tone având următoarea repartiţie:

Page 41: Valorificarea resurselor litosferei

- Africa, cu rezerve însemnate în Maroc (în apropiere de Casablanca), Tunisia, Algeria, Egipt, etc.

- Asia, în Siria, Irak, Arabia Saudită, Iordania, R.P.Chineză, India, etc.

- America de Nord, în S.U.A. (este primul producător de fosfaţi al lumii), cu rezerve în Florida, Carolina şi în vestul ţării.

- Europa, cele mai însemnate rezerve fiind cantonate în C.S.I. (Peninsula Kola, Kazahstan, Ural, etc.)

Sulful, folosit pentru obţinerea acidului sulfuric, se găseşte în depozite de natură sedimentară (în Golful Mexic, S.U.A., Polonia) sau în arealele vulcanice (Japonia, Chile, Mexic, România, Italia, Noua Zeelandă, etc.). Sulf se mai poate obţine din prelucrarea cărbunilor sau a hidrocarburilor. Principalele state producătoare de sulf sunt: S.U.A., C.S.I., Canada, Polonia, Chile, etc.

Resursele minerale nemetalifere din România

Sărurile sunt variate, unele fiind utilizate pentru obţinerea îngrăşă-mintelor chimice (cea mai mare parte), pentru ca celelalte să fie folosite în industria alimentară, la obţinerea magneziului, etc.

Sarea gemă prezintă o mare importanţă economică, atât prin formele variate de valorificare, cât şi datorită rezervelor mari de care dispune România. Originea acestor depozite este legată de fazele lagunare din miocenul inferior din regiunile subcarpatice şi cele depresionare, ele găsindu-se în cadrul cutelor diapire.

În zona subcarpatică (Subcarpaţii Moldovei, cei de Curbură şi cei Getici) există numeroase centre de extracţie a sării la: Bălţăteşti, Caşin, Târgu Ocna, Slănic, Telega, Glodeni, Ţintea, Ocnele Mari, etc. Cele mai importante centre de exploatare a sării din Depresiunea Colinară a Transilvaniei sunt: Ocna Dejului, Cojocna, Turda, Ocna Mureşului,Ocna Sibiului, Praid, Sovata, Slătiniţa, etc. În Depresiunea Maramureşului sarea se găseşte în alternanţă cu strate de argilă, exploatarea ei făcându-se în soluţie cu ajutorul sondelor.

Feldspaţii se extrag din Munţii Banatului (la Armeniş, Topleţ) şi din Munţii Gilăului. Prepararea lor se face la Cluj Napoca şi Orşova.

Bentonita, se utilizează ca absorbant şi decolorant în industria chimică şi alimentară. Depunerile de bentonită se extrag la Orşova, Ocna Mureşului şi în Valea Chioarului. Prelucrarea ei se face la Cluj Napoca.

Talcul măcinat se foloseşte în industria hârtiei, a cauciucului, ceramicii şi la obţinerea insecticidelor. Se exploatează în Munţii Poiana Ruscă la Lelese, Cerişor şi Marga. Se prelucrează la Zlaşti (Hunedoara) şi la Orşova.

Sulful este utilizat în industria chimică (pentru obţinerea acidului sulfuric, a cauciucului, etc.) şi este exploatat în Munţii Călimani, la Pucioasa, etc.

C. Resursele de roci de construcţii

Page 42: Valorificarea resurselor litosferei

Sunt cele mai abundente resurse naturale ale litosferei având o largă repartiţie. Exploatarea lor depinde de calitatea rocilor, de prezenţa căilor de comunicaţii, de sursele energetice necesare mecanizării centrului de extracţie.

Rocile eruptive, sunt reprezentate de granite, granodiorite, sienite, andezite, bazalte, etc. Sunt utilizate mai ales în construcţia de drumuri şi căi ferate, precum şi pentru construcţii monumentale. Cariere mari de granit sunt în Finlanda (Carelia), Scoţia, Franţa (Peninsula Bretagne, Masivul Central Francez), Canada, C.S.I. (Siberia), România (în nordul Dobrogei), etc.

Rocile metamorfice prezintă o serie de proprietăţi fizico-chimice care le dau o largă utilizare în economie. Roca cea mai utilizată este marmura, exploatată în numeroase centre din Grecia (zona Munţilor Pentelic-Athena), Italia (Carrara, Capmania, etc.), Portugalia, Norvegia, România, etc.

Rocile sedimentare cuprind o varietate mare de roci folosite în diverse ramuri ale industriei. Calcarele şi marnele sunt utilizate în industria lianţilor. La fabricarea sticlei se foloseşte nisipul cuarţos, extras mai ales în nordul Franţei, sud-estul Belgiei, în bazinul Ruhr din Germania, nord-vestul S.U.A., în Insula Honsu din Japonia, etc. Argila caolinoasă, folosită la realizarea porţelanurilor, este exploatată în R.P.Chineză, Japonia, S.U.A., Franţa, Marea Britanie, etc. Argila refractară, cu conţinut redus de cuarţ şi hidroxizi de fier, este folosită ca material de construcţie datorită rezistenţei mari la temperatură.

Resursele de roci de construcţii din România

Azbestul se găseşte în rocile cristaline şi are proprietăţi ignifuge. Se extrage din Munţii Almăjului la Tişoviţa, Eibenthal, rudăria, etc. şi se prelucrează la Orşova. Producţia realizată nu acoperă necesarul industriei de azbociment.

Mica este un mineral care este specific rocilor cristaline, găsindu-se în filoane pegmatitice cu cristale mari. Cele mai importante centre de extracţie se găsesc în arealul Munţilor Lotrului (Brezoi, Voineasa) şi în Munţii Banatului (Delineşti, Voislova). Prelucrarea acestui mineral se face la Brezoi.

Grafitul apare tot în rocile cristaline, pentru ca exploatarea lui să se facă la Baia de Fier, unde apare sub forma unor lentile cu un conţinut de 28-31 % grafit.

Baritina se exploatează în nordul Dobrogei (Samova), şi în Carpaţii Orientali pe Valea Ostrei.

Gipsul se utilizează la producerea ipsosului, hârtiei şi a sulfatului de amoniu. Se găseşte fie în stare naturală, fie în amestec argilă şi nisip. Principalele centre de exploatare a gipsului sunt la: Măneciu-Ungureni (Valea Teleajenului), Copăceni- Sănduleşti (în apropiere de Turda), Nucşoara şi Stăneşti (în apropiere de Câmpulung), Dumbrava-Aghireşu, etc. În asociaţie cu gipsul se găseşte celestina, mineral important pentru obţinerea stronţiului. Rezerve mai importante de celestină sunt la Copăceni- Sănduleşti şi Baciu (judeţul Cluj).

Nisipurile, cu utilizare variată, se extrag din diverse zone. Nisipurile cuarţoase (95-99 % cuarţ) sunt folosite în industria sticlei şi se extrag la: Miorcani, Hudeşti, Vălenii de Munte, Crivineni, Crivadia, Baru Mare, Aleşd, etc. Nisipurile argiloase, folosite la fabricarea cărămizilor, se exploatează în numeroase centre, cel mai important fiind cel de la Doaga (judeţul Vrancea). Nisipul metalurgic se exploatează la Surduc şi Doclin, în arealul Banatului.

Page 43: Valorificarea resurselor litosferei

Pietrişurile se folosesc în construcţii sau în industria prefabricatelor. Acestea se extrag mai ales din albiile râurilor, remarcându-se bazinele hidrografice ale Siretului, Argeşului, Mureşului şi Oltului.

Calcarele au o largă utilizare în economie, mai ales în industria lianţilor. Ele sunt exploatate mai ales la Câmpulung Moldovenesc, Pojorâta, Bicaz, Suseni-Dobriţa, Chiştag, Sănduleşti, Dragoslavele, Lespezi, Cernavodă, Medgidia, Hârşova, etc.

Travertinul este folosit ca ornament în construcţii fiind exploatat mai ales la Borsec, Cărpiniş şi Banpotoc. Cel de la Borsec are o slabă pigmentaţie cu oxizi de fier, iar cele de la Cărpiniş şi Banpotoc sunt mai rezistente şi au o culoare galben-cafenie.

Caolinul, utilizat la fabricarea porţelanurilor, faianţei şi sticlei, este exploatat în special din Depresiunea Colinară a Transilvaniei (Parva, Corneşti-Aghireşu) şi Dobrogea (Medgidia, Măcin, Cuza-Vodă). Se mai extrage şi la Baia Mare, Sicheviţa, Baia de Arieş, etc.

Argilele refractare, utilizate la fabricarea cărămizilor refractare, se exploatează la Şuncuiuş, Vadu Crişului, Cristian, Anina, Sicheviţa, etc.

Marmora, de diferite culori, se găseşte la Ruşchiţa, Alun (Munţii Poiana Ruscă), Căprioara (la sud de Mureş), Luncani (Munţii Şureanu), Anieş, Cormaia, Maieru (Munţii Rodnei), Vaşcău, etc. La Moneasa (Munţii Codru Moma) se exploatează calcar metamorfic.

Andezitul se extrage din cariere în defileul Oltului (Bicsad, Malnaş, Micfalău), în defileul Mureşului (Topliţa, Stânceni), în Munţii Bârgăului (Măgura Ilvei), în bazinul superior al Crişului Alb (Hălmagiu, Leasa, Vârfurile), etc.

Bazaltul şi granitul sunt roci magmatice utilizate în construcţii şi la pavarea drumurilor. Se exploatează în cariere la Brănişca, Gălăuţaş, Lucareţ, Racoş, Rupea, etc. şi, respectiv, la Greci, Lipova, Măcin, Mehadia, Novaci, Radna, Săvârşin, Sicheviţa, Turcoaia, etc.

Tuful vulcanic, folosit în industria lianţilor, se extrage în carieră la Apahida, Dej, Şercaia, Răcătău, Govora, etc.2.3.3. Resursele de sol

A. Solul, resursă fundamentală

Solul formează un mediu în care se realizează trecerea materiei anorganice şi energiei solare în compuşi organici absolut necesari lanţurilor trofice ale uscatului şi în final omului, el îndeplinind astfel funcţia de resursă naturală fundamentală.

În strânsă dependenţă de sol se dezvoltă nu numai vegetaţia naturală, bază pentru creşterea animalelor şi pentru nevoile multiple ale omului, dar şi plantele de cultură, pomicultură şi viticultură. Din acest motiv agricultura nu poate fi concepută în afara acestei resurse, astfel încât particularităţile "economice" ale solului interesează în mod deosebit. Astfel solul, asemenea celorlalte resurse naturale este limitat spaţial şi nu poate fi multiplicat după dorinţă. Suprafeţe însemnate de pe Pământ nu posedă un înveliş de sol. Din suprafaţa totală a uscatului, de 149,2 milioane hectare, circa 49 % reprezintă solurile nefertile şi numai 51 % soluri fertile.

Page 44: Valorificarea resurselor litosferei

Totodată, solul, fiind un "produs" al acţiunii în timp şi spaţiu a factorilor pedogenetici, apare ca un corp natural fragil şi diversificat în conţinut. Dereglarea sistemului de geneză, fie pe cale naturală, fie antropică, duce la deprecierea şi distrugerea solurilor, proces diferenţiat după tipul de sol.

De asemenea, în condiţii naturale de dezvoltare, solul posedă o anumită cantitate de substanţe hrănitoare pentru plante şi anumite condiţii, care satisfac diferenţial cerinţele creşterii şi dezvoltării vegetaţiei naturale şi plantelor de cultură. Această calitate denumită fertilitate, conferă în fond valoarea de resursă a solului.

Fertilitatea - definită ca şi "capacitatea potenţială ecologică" a unei anumite suprafeţe de teren de a asigura plantelor un anumit nivel de elemente necesare vieţii şi producţiei presupune asocierea "favorabilităţii", adică condiţii corespunzătoare de climă, relief, apă, etc., care influenţează viaţa plantelor.

În procesul de producţie solul nu "se consumă" dacă este folosit raţional, ci dimpotrivă, calitatea lui poate creşte. Intervenţia omului asupra solului poate duce la diminuarea fertilităţii (depreciere) sau la creşterea acesteia, realizându-se fertilitatea artificială sau efectivă. Ea poate fi dirijată sau schimbată de om în funcţie de progresul ştiinţelor agricole şi a tehnicii. În raport de această fertilitate, pot fi separate grupări de soluri caracterizate de valori de utilizare sensibil deosebite: soluri fertile (9,2 % din suprafaţa uscatului), având extinderi mari în Africa, America de Sud, America de Nord, Australia; soluri mijlociu fertile, deţin 1/3 din suprafaţa generală a uscatului şi au o răspândire continentală variată; soluri slab fertile, ocupă 9,3 % din uscatul terestru (America de Nord, Eurasia).

În privinţa distribuţiei spaţiale a solurilor apreciate calitativ ca fiind fără restricţii importante pentru agricultură, dintre marile regiuni geografice se detaşează Europa, unde acestea deţin 36 % din suprafaţa continentului. Procente relativ ridicate se înregistrează şi în America Centrală şi America de Nord. Solurile formate pe loess, luturi aluviale, depozite coluviale şi deluviale sunt cele mai bune pentru culturile agricole datorită fertilităţii ridicate pe care o deţin. Solurile din clasa cernoziomurilor prezintă un grad ridicat de luare în cultură (33 % din suprafaţa totală a solurilor), urmate de solurile brune de pădure (27 %), soluri lateritice (4 %) şi soluri de savană (3 %).

Limitele resurselor mondiale de soluri pentru agricultură sunt condiţionate de fenomenele de secetă, de sărăcia solurilor în minerale nutritive, de excesele de apă, de profunzimea redusă a orizonturilor de sol, etc., toate influenţând extensiunea terenurilor agricole. Aproape jumătate din suprafaţa uscatului planetar (circa 49 %) este ocupată de soluri nefertile de tundră, de deşert, semideşert, de soluri montane, etc. Cele mai extinse suprafeţe se întâlnesc în Eurasia, America de Nord, Australia şi Antartica. În continentele sudice ele sunt mai restrânse.

Indiferent de nivelul de dezvoltare a societăţii "pământul" a fost şi rămâne principalul mijloc de producţie al agriculturii. Grija pentru conservarea fondului funciar este, aşadar, o problemă de supravieţuire.

În practica curentă, noţiunea de fond funciar este folosită sub denumirea de "pământ", ori teren; prin complexitatea sa fondul funciar reprezintă o categorie economică care include: solul, pădurile, pajiştile şi fâneţele, perimetrele legumicole, pomicole şi viticole. În sens larg acesta mai include: râurile, lacurile, bălţile şi toate amenajările create de om în procesul utilizării terenurilor. În prezent, din totalul deţinut de uscat, 4,9 miliarde hectare revin suprafeţelor agricole din care 10,8 % terenuri arabile, 24,1 % păşuni şi fâneţe, 31 % fond forestier, pentru ca 34,1 % să aibă o altă destinaţie (Fig. 8).

Page 45: Valorificarea resurselor litosferei

Cele mai mari rezerve de teren se găsesc în America Latina şi Africa tropicală, urmate de America de Nord şi Australia. Valorificarea tuturor rezervelor de teren ale globului, circa 1 miliarde hectare, va permite sporirea suprafeţelor arabile pe locuitor la nivelul anului 2000 la 0,5 hectare, chiar în condiţiile creşterii populaţiei. Principalele surse de extindere a suprafeţelor cultivate sunt păşunile (circa 2/3), pădurile şi pământurile înţelenite actualmente nefolosite.

Folosirea raţională a fondului funciar necesită luarea în considerare a restricţiilor naturale pentru agricultură din diferite zone ale lumii. Ori, seceta, restricţiile de substanţe minerale, lipsa de profunzime a solurilor, excesul de umiditate şi îngheţul permanent afectează circa 90 % din resursele mondiale de teren, dând naştere unui profund dezechilibru între potenţialul pedologic şi nevoile alimentare ale lumii.

În aprecierea calităţii productive ale terenurilor se are în vedere şi acţiunea procesului geomorfologic de eroziune (pluvială şi eoliană, etc.), care afectează peste 25 % din totalul terenurilor cultivate. Resursele de teren au un caracter finit sub raportul calitativ. Aceasta înseamnă că fără a fi subestimată, extinderea suprafeţelor agricole nu constituie principala cale de sporire a producţiei agricole mondiale, ci doar completează rezervele valorificate.

Raportul dintre cele două căi de sporire a producţiei agricole, extensivă şi intensivă, este ilustrat de faptul că până în jurul anului 1950, cea mai mare parte a creşterii producţiei anuale agricole mondiale s-a datorat introducerii de noi suprafeţe în circuitul agricol. După această dată, cele mai mari creşteri de producţie s-au datorat sporirii randamentului la hectar prin metode şi mijloace intensive.

Indiferent de calea urmată în agricultură, în viitor aceasta se va confrunta cu două mari grupe de factori care-i vor submina dezvoltarea: factorii economico-sociali şi factorii naturali.

Factorii de natură economică sunt reprezentaţi prin acţiunea distructivă asupra solului practicată de ramurile neagricole ale economiei. Progresul acestor economii se realizează prin "consumul de teren agricol" (extinderea zonelor industriale, urbanizarea, căi de comunicaţii, construcţiile hidroenergetice, etc.), de asemenea, poluarea solurilor cu substanţe de diferite tipuri, provenite din industriile moderne, face solul impracticabil pe suprafeţe mari.

Factorii naturali se manifestă cu intensitate pe măsura accentuării crizei ecologice. Se asistă astfel la: extinderea deşerturilor cauzate de folosirea ne-raţională a solurilor (defrişare, incendierea savanelor, păşunatul excesiv, practici agricole necorespunzătoare). După harta mondială a deşertificării întocmită de F.A.O. şi O.M.M., suprafaţa supusă sau ameninţată de procesul respectiv la actualul ritm de deşertificare, peste numai 20 ani, 1/3 din solurile arabile vor devenii inutilizabile; accentuarea fenomenului de inundabilitate; sărăturarea solurilor, în urma secetelor excesive sau practicării irigaţiilor necorespun-zătoare; invadarea terenurilor arabile cu specii de plante greu de stârpit; înmulţirea şi creşterea rezistenţei dăunătorilor; amplificarea maladiilor la unele specii de animale, etc.

O influenţă negativă majoră asupra agriculturii o reprezintă eroziunea solului, proces care afectează în special preeriile, stepele şi savanele, dar şi suprafeţele redate agriculturii prin defrişare. De obicei sunt afectate solurile din regiunile cu precipitaţii inegal răspândite.

Se apreciază că numai în ultimul secol eroziunea nou declanşată a afectat grav 27 % din terenurilor arabile al globului. Astfel, în zona intertropicală eroziunea afectează 70 % din

Page 46: Valorificarea resurselor litosferei

terenurile cultivate (ex. Madagascar, 90 % din terenurile arabil degradat; Sudan, Sri Lanka, sud-estul Braziliei). În zona subtropicală eroziuni puternice se produc în Grecia, Spania, Italia, Africa de Nord (Tunisia, Algeria), Orientul Apropiat (Siria, Irak). În zona temperată eroziunea afectează terenuri întinse în teritoriul S.U.A., C.S.I. şi relativ puţin din terenul ţărilor vest europene. Combaterea eroziunii solului implică un ansamblu de măsuri cu aplicare diferenţiată după condiţiile naturale ale regiunii: refacerea pădurilor, evitarea monoculturii aratului neraţional, lucrarea solului în sisteme de terase şi în lungul curbelor de nivel.

B. Cultura plantelor agricoleB. 1. Cerealele

Grâul are calităţi nutritive şi o productivitate superioară altor cereale fapt care determină cultivarea lui pe suprafeţe mari. Condiţiile cele mai favorabile de cultură sunt în zonele de stepă şi silvostepă din regiunile temperate şi subtropicale: în Europa de sud-est, preeria nord americană, pampasul din Argentina, stepa Australiei de sud-est, etc. Producţia mondială de grâu a fost în 1996 de 579 milioane tone, remarcându-se în această privinţă următoarele state: R.P. Chineză, S.U.A., India, Franţa, Canada, Australia, Germania, etc.

Orezul este o cereală caracteristică Asiei musonice, având varietăţi adaptate la climatul tropical, subtropical şi temperat. Fiind o plantă pretenţioasă la umiditate şi temperatură, se cultivă în regim inundat, necesitând în acelaşi timp şi un volum mare de muncă. Cele mai favorabile regiuni de cultură a orezului sunt în marile delte şi câmpii litorale, cu soluri aluvionare, ca: delta Gangelui şi a Brahmaputrei, sudul Câmpiei Chineze, bazinul Sichuanului, câmpiile litorale ale Djawei, Sumaterei, Peninsula Coreea, Japonia, deltele fluviilor Mekong, Irrawaddy, etc. Cultura orezului este destinată aproape în totalitate consumului intern al statelor producătoare şi este concentrat în Asia musonică şi Madagascar (93 % din producţia mondială de orez), pentru ca în restul Africii, Europa mediteraneană şi cele două Americii cultura orezului să fie recentă şi cu importanţă secundară.

Porumbul, folosit atât ca aliment cât şi ca furaj, este originar din regiunea americană dar s-a răspândit rapid în "Lumea veche" datorită productivităţii înalte şi a multiplelor sale întrebuinţări. Prin folosirea unor hibrizi de înaltă productivitate şi rezistenţă faţă de diferite boli, se obţin în prezent producţii ridicate la hectar care, la nivel mondial se ridică la circa 565 milioane tone. Principalii producători de porumb sunt: S.U.A., R.P.Chineză, Brazilia, Mexic, Franţa, Argentina, India, România, Italia, Indonezia, Ungaria, etc.

Pe lângă aceste plante principale se mai cultivă meiul şi sorgul, care sunt cereale de bază în Africa de la sud de Sahara, orzul şi ovăzul, folosite mai mult ca plante furajere, hameiul, etc.

B.2. Cultura legumelor şi a leguminoaselor

Cartoful, cunoscut de europeni după epoca marilor descoperiri geografice, s-a aclimatizat bine în Europa fiind folosit ca aliment pentru populaţie, hrană pentru animale, materie primă în industria alcoolului şi amidonului. Producţiile cele mai însemnate se obţin în Europa (C.S.I., Polonia, Germania, Olanda, etc.), Asia (R.P. Chineză) şi America de Nord.

Batatul, sau cartoful dulce, este cultivat mai ales în America de Sud, Africa ecuatorială, şi Asia de sud şi sud-est. Ignamele sunt liane cu tuberculi comestibili, bogaţi în amidon şi se cultivă mai ales în Asia de sud şi sud-est. Maniocul este principalul aliment al populaţiei din Amazonia şi Podişul Braziliei, precum şi pentru locuitorii unor ţări africane (Zair, Mozambic, Camerun, etc.). Tomatele sunt cultivate mai ales în Europa, S.U.A., Egipt şi Brazilia. Mazărea se cultivă în numeroase regiuni din rândul cărora se detaşează C.S.I.-ul, India, R.P.Chineză.

Page 47: Valorificarea resurselor litosferei

B.3. Cultura plantelor oleaginoase

Plantele oleaginoase produc aproximativ 50 milioane tone ulei vegetal anual consumat de către populaţie. Principalele plante oleaginoase cultivate în zona intertropicală sunt: arahidele, palmierul de ulei, cocotirul, susanul; în zona mediteraneană: măslinul; în zona temperată: rapiţa, floarea soarelui, inul, cânepa, muştarul, nucul, etc. , iar soia s-a adaptat la condiţii foarte diferite de climă.

B.4. Cultura plantelor pentru zahăr

În cadrul acestor culturi se evidenţiază sfecla de zahăr, cultivată mai ales în Europa, S.U.A., Iran, R.P.Chineză, Turcia, etc. şi trestia de zahăr, plantă care preferă zonele cu precipitaţii bogate şi temperaturi ridicate (Cuba, Puerto Rico, nord-estul Braziliei, Hawai, nord-estul Australiei, etc).B.5. Cultura plantelor textile

Principala plantă textilă cultivată de către om este bumbacul care, la origine este o plantă de climat umed, este răspândită mai ales în zonele aride şi semiaride, în regim de irigare. Cea mai mare arie de cultură a bumbacului se găseşte în Asia (bazinul fluviului Huang He, Podişul Decan, Iraq, Turcia) şi în S.U.A. (statele Texas şi Carolina). Producţii însemnate sunt obţinute şi de către C.S.I. (Uzbekistan, Rusia, Tadjikistan).

Tot în categoria plantelor textile mai intră şi inul, cânepa, ramia, iuta, abaca, agavele, chenaful, etc., plante care au o răspândire şi importanţă regională.

B.6. Viticultura şi pomicultura

Viţa de vie este o plantă iubitoare de căldură şi lumină, preferă solurile afânate şi este caracteristică pentru spaţiul european. Cele mai ridicate producţii de vin se obţin în Franţa şi Italia (între 7-8 milioane hectolitri) urmate de Spania, Portugalia, Grecia, România, Ungaria, Albania, etc. În cadrul celorlalte continente viţa de vie este cultivată în mod secundar şi pe arii restrânse.

Cultura pomilor fructiferi este influenţată în mare măsură de condiţiile climatice individualizându-se astfel anumite regiuni pomicole caracteristice pentru anumite regiuni climatice. În ţările din zona caldă se cultivă citricele (Mexic, Spania, Algeria, Maroc, etc.), bananierul (America Centrală), smochinul (Portugalia, Algeria, Grecia, etc.), migdalul (Africa de Nord), arborele de cafea (Brazilia, Columbia, Mexic, etc.), arborele de cacao (Ghana, Brazilia, Coasta de Fildeş, etc.), ş.a. În zona temperată sunt specifice plantaţiile de pruni, meri, peri, piersici, caişi, nuci, etc., arbori care se găsesc în mai toate ţările Europei.

C. Regiunile agro-geografice ale Terrei

Puternic influenţate de condiţiile fizico-geografice (climă, sol, umiditate) regiunile agro-geografice ale Terrei prezintă o structură relativ omogenă.

Regiunea tropical-umedă, este situată în zona intertropicală cu umiditate şi cuprinde culturi specifice ca: arborele de cauciuc (Brazilia, Malayezia) şi de cacao (Nigeria, Ghana, Ecuador), manioc (Niger, Zair, Indonezia), la care se adaugă, secundar, culturi de grâu, orez, porumb, mei etc. La marginea zonei, unde precipitaţiile au un caracter alternant, se cultivă bumbac, trestie de zahăr, cafea, bananier, ananas.

Page 48: Valorificarea resurselor litosferei

Regiunea musonică, este o zonă cu precipitaţii abundente, alternante, ceea ce impune o structură a culturilor, în cadrul cărora predomină orezul (R.P.Chineză, Bangladesh, Thailanda, India), la care se adaugă porumbul, batata, bumbacul, iuta.

Regiunea aridă prezintă activităţi agricole de intensitate redusă, desfăşurate mai ales în oaze.

Regiunea mediteraneană este cunoscută prin culturile specifice de citrice şi viticultură, alături de culturile cerealiere

Regiunea temperată are o agricultură diversificată şi intensivă. Se cultivă grâu, secară, porumb, orz, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, cartoful etc. Prin natura condiţiilor naturale favorabile, structura fondului funciar, numărul de locuitori, această regiune este principala regiune agricolă a Terrei.

Comerţul cu produse agricole este foarte diversificat şi se desfăşoară între principalele ţări producătoare şi consumatoare de produse agricole.