VALEA SEACĂ(Ion Udrişte-Olt, Buletinul Alpin nr. 1-2, iunie 1933)

Vale Seacă, Vale Seacă, ai secat în mine dorulSă mai trec vre-odată’n viaţă peste tine cu piciorul.Te-am parcurs şi eu odată şi-ai întins atât de mineCă tot restul vieţii mele n’am să mă mai uit la tine.

Mincinoasă ca o fată, Vale Seacă şi şireată,M’ai sedus cu’n zâmbet dulce de sub Crucea luminatăŞi-ai făcut să-mi crească tainic zi de zi un vis nebun Să te cuceresc şi ’nvinsă sub călcâi să te supun.

Îmbătat de tămâerea viilor entuziasmeAm pornit-o către tine ca un Făt-Frumos din basmeŞi ‘narmat ca Don Quihotte minus numai Rosinanta,Am ajuns în faptul zilei să-ţi măsor din poale panta.

Firul tău îngust şi aspru naşte’n pacea din brădetUnde codrul se revarsă până jos în Clăbucet Şi pe linia de gheaţă, pe sub hornuri care mint,Îl zăream cum şerpueşte ca o bantă de argint.

Risipit pe câte-o coama, spânzurat pe vârfuri sure, Împletit pe brâuri negre, dominând peste pădure,El s’asvârle ‘n salturi grele şi elastic ca o gumăSe încheagă cu granitul si cu clarul alb de spumă.

Pe de-asupra-ţi cerul moale, medita ca ’ntr’o visare,Vântu-ţi mangâia scheletul cu-o subtilă fluturareŞi magnific suprapuse crestele ţn erarhie Îti ornamentează drumul cu-o măiastră broderie. Te priviam uimit şi-n mine începuseră s’apunăNebuneştile-mi intenţii ce vroiau să te supună Şi simţiam cum mi-se ’nmoae coardele dela picioareŞi mă clătinam sub sacul săltareţ depe spinare.

Ţn subita ‘nfiorare, valul de emoţiune M’a facut în gând, pe fugă, să rostesc o rugăciuneŞi de nu mi-ar fi fost jenă, iţi cântam şi trei litaniiŞi-aş fi frământat zăpada şi cu câteva metanii.

Dar cum teama nu sugrumă o voinţă când e tareŞi cum eu mă echipasem cu baston şi cu colţareM’am echilibrat din comă şi-am simtiţ din nou că-mi vineMai feroce şi mai vajnic dorul să mă dău la tine.

Cum drumeţul sus la munte n’are vreme să aşteptePasul nostru pe zăpadă a’nceput să taie trepteŞi alpina caravană cu avânt şi mult elan Voiniceşte pe potecă s’a’nşirat spre Caraiman.

Subsemnatul – spirit practic – ca pastorul după turmăConduceam ascensiunea filosofic …. de la urmă Şi numai când arţăgoasa ne rânjea vre-o săritoare Eram primul pe frânghie agăţat cu disperare.

După ‘ntâia sâritoare, am intrat în goluri subtePe sub dinţi giganţi de monştri prinşi de stâncile abrupteUnde gurile căscate stăteau gata să ne ‘nghităFlamânzite ca someurii după miezul cald de pită.

Încordat pe verticale, strâns în chingile de zgurăSimţiam inima că-mi sboară, sufletul că-mi vine ‘n gurăŞi când traversam vre-o brână sau ne angajeam pe feţeToată vlaga tinereţei şi curaju-mi stau să ‘ngheţe.

Când pe burtă, când pe spate, când cu sfoara prinsă ’n dinţi, Când vârâţi pe vre-o fisură pomenind de Paşti şi Sfinţi,Te masam strângându-ţi sânii voluptoşi în mâini şi buzeŞi faceam pe subchirurgii aplicându-ţi la ventuze.

Inşiraţi pe coarda lungă, susţinuţi de piolete, Vânam prizele cu mâna suspendaţi pe vre-un perete, Scăpărau colţarii ‘n piatră şi de pulberea usoară Ne ţineam adesea trupul să n’o ia ‘napoi spre …. gară.

Oteliţi în hotărârea groasnicei ascensiuni,Ne zbăteam ca’n vrăşmaşia unor aprige furtuniŞi din lupta disperată, sus pe panta de scrobeală,În cumplitele emoţii am făcut şi-o „ţuţuială”.

Nu ştiu ce intenţii sumbre au preocupat naturaCând te-a pus ca repezita să te ‘nalţi de sub Zangura.Dar de-acolo cine poate să se urce mai departe N’o să se mai teamă ‘n viaţă nici de dracu, nici de moarte.

Melancolic peste neguri, ca o Rodie de aur,Soarele-şi frângea grumazul peste trupu-ţi de balaurŞi ‘n lumina lui săracă mânam visurile noastre Urmăriţi de umbra morţii către crestele albastre.

Crucea, albă, de departe, ne cădea deplin în faţăCa o magică minune dătătoare de viaţăŞi puterile slăbite renăşteau din nou aprinse

Re’nviate ’n plin de nimbul de pe braţele-i întinse.

Tot mai sus şi mai departe, înspre zari înrourate,Muşcam stâncile cu dinţii şi cu braţele ‘ncleştateÎndârjiţi trăgeam din tine înfrăţiţi cu suferinţa Şi-aşteptam din clipă ‘n clipă să ne râdă biruinţa.

Când am traversat pe stânga, peste margini de abis,Se părea că ‘n ziduri negre drumul nostru s’a închisDar pe-un tiv îngust de brână nu mai lat decât o şchioapăAm trecut cum trece-un flutur peste-un fir ascuns de apă.

Într’un ultim salt eroic am ajuns pe-o culme susÎnroşită de văpaia sângerosului apusŞi de-acolo pân’ la Cruce nemaifiind decât un pasGlorioşi pe culmea largă am făcut un lung popas.

Te priveam de-acum supusă, ruşinată şi firavă,Cum atârni de botul Crucii ca o viperă bolnavă,Dar a doua oară’n viaţă de m-ai prinde iar pe tineVale Seacă, să ma judeci cum ţi-o conveni mai bine.

Niciodată, niciodată ochiu’mi n-o să te mai vadăNici pe vară, nici pe toamnă, nici sub haina de zăpadăŞi de voi mai face munte înspre alte văi m-oi duceCă m’am săturat de tine şi ţi-am pus şi eu o Cruce.